Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului.

Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul

programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” din CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
Prof. univ. dr. Anechitoae Constantin
Curs recapitulativ – 21/01/2022

Recapitulare

A. Domeniile proprietăţii intelectuale

Împărţirea formală a creaţiei intelectuale în domenii şi subdomenii, ori în categorii şi subcategorii, în
grupe sau în segmente etc., este necesară pentru a înlesni înţelegerea normelor juridice, caracteristice acestei
discipline, care au ca obiect de protecţie, produse ale spiritului creator, ale inteligenţei şi pentru a fi protejate,
sunt necesare norme juridice derogatorii de la dreptul comun.
În mod tradiţional, proprietatea intelectuală, ca ramură de drept distinctă, se împarte în două domenii
principale cu subdomenii:
1. Drepturile de autor şi drepturile conexe:
o Drepturile de autor:
 Scrierile literare şi publicistice;
 Operele artistice;
 Operele ştiinţifice.
o Drepturile conexe:
 Interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile/ prestaţiile artiştilor executanţi;
 Fonogramele (înregistrările sonore/ audiovizuale) şi emisiunile de radiodifuziune şi
televiziune.
o Drepturile sui generis:
 Ale fabricanţilor bazelor de date;
 Protecţia expresiilor de folclor.
2. Proprietatea industrială:
 Creaţiile tehnice (invenţii, modele de utilitate);
 Creaţiile estetice (desene şi modele, semnele distinctive asociate produselor, marca,
numele comercial, indicaţia geografică);
 Protecţia împotriva concurenţei neloiale.
Această clasificare, îndreptăţeşte într-o oarecare măsură, opiniile exprimate în doctrina internaţională şi
naţională , cât şi punctele de vedere exprimate în studiile şi documentele Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale.

B. Principiile dreptului de proprietate intelectuală

1. Noţiuni introductive

Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate intelectuală sunt tratamentul naţional,

dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi independenta mărcilor. Cu respectarea acestor
principii, ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la Berna au libertatea să
reglementeze prin legislaţiile lor naţionale protecţia proprietăţii intelectuale.

2. Tratamentul naţional

Prin tratament naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la Paris şi ai Uniunii de la

Berna beneficiază în celelalte ţări membre de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
Principiul tratamentului naţional este consacrat de art. 2 din Convenţia de la Paris. Principiul
a fost prevăzut în textul iniţial al Convenţiei.
1/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări
ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile
respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia
drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. În consecinţă, ei se vor bucura de
aceeaşi protecţie ca şi naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri
aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse naţionalilor.
Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţie fundamentală şi a Convenţiei de la
Berna din 1886. Principiul este înscris în art. 5 al Convenţiei.
Potrivit textelor alin. 1 şi 2 ale art. 5, operele resortisanţilor sunt supuse, în ţările Uniunii,
altele decât ţara de origine a operei, regimului stabilit pentru operele naţionale. În afară de
prevederile Convenţiei, întinderea protecţiei, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului
pentru apărarea drepturilor sale, se reglementează, în mod exclusiv, conform legislaţiei ţării în care
se reclamă protecţia.
În literatura juridică s-a arătat că datorită deosebirilor dintre legile naţionale, protecţia
proprietăţii industriale în ţările membre ale Uniunii de la Paris are un caracter diferit. Tratamentul
naţional stabileşte egalitatea resortisanţilor unionişti numai în domeniul dreptului internaţional
privat, nu şi pe terenul dreptului intern.
Străinul unionist este asimilat cu naţionalul, renunţându-se la principiul reciprocităţii. Pentru
folosirea unui drept de proprietate industrială, alin. 2 al art. 2 din Convenţia de la Paris stabileşte că
nici o condiţie cu privire la domiciliu sau la stabilirea în ţara în care este cerută protecţia nu poate fi
pretinsă de la cetăţenii Uniunii.
Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în alin. 2 al art. 5 din Convenţia de la Berna.
În oricare din ţările Uniunii de la Paris, străinul unionist are dreptul să obţină un brevet,
marcă, desen sau model cu realizarea condiţiilor şi formalităţilor cerute naţionalilor. În mod expres
sunt rezervate, conform alin. 3 al art. 2 din Convenţia de la Paris, dispoziţiile legislative ale fiecărei
ţări a Uniunii referitoare la procedura judiciară şi administrativă şi la competenţă, precum şi cele cu
privire la alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar, care ar fi impuse de legile privind
proprietatea industrială.
Aceeaşi protecţie se aplică şi persoanelor asimilate resortisanţilor Uniunii de la Paris. În
conformitate cu art. 3 al Convenţiei de la Paris, sunt consideraţi resortisanţi ai Uniunii şi cetăţenii
ţărilor care nu fac parte din Convenţie, dar au domiciliul sau o întreprindere industrială sau
comercială, reală şi serioasă, pe teritoriul uneia din ţările membre.
Prin alin. 2 al art. 3, Convenţia de la Berna prevede că autorii care nu sunt resortisanţi ai
unei ţări a Uniunii, dar care, având reşedinţa lor obişnuită într-una dintre aceste ţări, sunt asimilaţi
cu autorii resortisanţi ai acestei ţări.
Apartenenţa unui resortisant la o ţară a Uniunii de la Paris se stabileşte după legea statului al
cărui cetăţean se declară persoana respectivă. În consecinţă, persoanele care au o dublă cetăţenie,
vor invoca prevederi diferite faţă de persoanele fără cetăţenie.
În afară de tratamentul naţional, Convenţia de la Paris instituie şi tratamentul unionist.
Prin tratament unionist se înţelege că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea
drepturilor acordate direct de Convenţia de la Paris. Tratamentul unionist asigură resortisanţilor un
minimum de avantaje, care constituie un drept intern al Uniunii internaţionale.
Principiul minimului de protecţie este prevăzut şi de Convenţia de la Berna. Conform alin. 1
al art. 6, autorii beneficiază pentru operele lor de drepturile acordate în mod special de Convenţie.
Minimul de protecţie se referă la dreptul moral, drepturile patrimoniale şi durata protecţiei.
În dreptul român, principiul tratamentului naţional este adoptat de art. 6 al Legii nr. 64 din
1991 şi art. 2 al Legii nr. 84 din 1998.

3. Dreptul de prioritate

2/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane, care a efectuat într-o
ţară a Uniunii un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea
protecţiei în celelalte ţări membre.
Dreptul de prioritate este reglementat de art. 4 din Convenţia de la Paris. Prevăzut iniţial sub
rezerva drepturilor terţilor, principiul priorităţii a fost formulat în forma actuală la Conferinţa de la
Londra din 1934.
Potrivit lit. A, alin. 1 al art. 4, resortisantul sau succesorului în drepturi, care a depus în
condiţii reglementare, într-una din ţările Uniunii, o cerere de brevet de invenţie, de model de
utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de comerţ, va beneficia, pentru a
efectua depozitul în celelalte ţări, de un drept de prioritate.
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit
naţional reglementar, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecărei ţări
membre sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4, lit. A, alin.
2). Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru a stabili data
la care a fost depusă cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii (art. 4, lit. A,
alin. 3).
În conformitate cu aceste dispoziţii, primul depozit trebuie să se efectueze într-o ţară
membră a Uniunii şi să fie reglementar. Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a
resortisantului sau într-o altă ţară a Uniunii. Regularitatea primului depozit se determină după
regula locus regit actum.
Soarta ulterioară a primului depozit nu influenţează existenţa dreptului de prioritate.
Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşi obiect ca şi prima cerere. În ambele cereri
se vor formula aceleaşi revendicări. Succesorii în drepturi ai primului depunător pot invoca dreptul
de prioritate.
Persoana care se prevalează de prioritatea unui depozit anterior va trebui, potrivit lit. D a art.
4, să depună o declaraţie indicând data şi ţara depozitului. Termenul până la care trebuie făcută
declaraţia se stabileşte de către fiecare ţară. În măsura în care se pretinde, solicitantul va prezenta, în
termen de 3 luni de la data depozitului cererii ulterioare, o copie a cererii depuse anterior şi un
certificat al datei depozitului eliberate de administraţia care a primit prima cerere.
Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost stabilite la 12 luni pentru
brevetele de invenţie şi modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale şi
pentru mărcile de fabrică sau de comerţ. Termenele încep să curgă de la data depozitului primei
cereri, fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în calcul (art. 4, lit. C, alin. 2). Dacă ultima zi este
nelucrătoare, termenul se va prelungi până în prima zi lucrătoare care urmează (art. 4, lit. C, alin. 3).
Efectele recunoaşterii dreptului de prioritate sunt precizate de lit. B a art. 4. Cu respectarea
termenelor stabilite, depozitul efectuat ulterior într-una din celelalte ţări ale Uniunii nu va putea fi
invalidat de fapte săvârşite, între timp, cum ar fi mai ales un alt depozit, publicarea invenţiei sau
exploatarea ei, punerea în vânzare a unor exemplare ale desenului sau modelului, folosirea mărcii.
Aceste fapte nu vor putea da naştere la nici un drept al terţilor şi la nici o posesiune personală.
Drepturile câştigate de terţi înainte de ziua primei cereri care serveşte ca bază dreptului de prioritate
sunt rezervate prin efectul legislaţiei interne fiecărei ţări a Uniunii.
Depozitul ulterior are ca dată ziua depunerii efective a cererii. Dar resortisantul beneficiază
de o situaţie privilegiată, de un mijloc legal de apărare împotriva anteriorităţilor, care îi conferă un
drept de prioritate.
Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în intervalul de prioritate, vor fi lovite
de nulitate. Tot în acest interval, resortisantului nu-i sunt opozabile drepturile secundare ale terţilor.
O situaţie specială este prevăzută de lit. C, alin. 4 al art. 4. Cererea ulterioară primului
depozit poate fi considerată ca primă cerere, a cărei dată de depunere determină curgerea termenului
de prioritate. Pentru naşterea dreptului de prioritate, cererea ulterioară este necesar să aibă acelaşi
obiect ca prima cerere anterioară şi să fie depusă în aceeaşi tară a Uniunii. Pe de altă parte, la data
depozitului cererii ulterioare, prima cerere trebuie să fie retrasă, abandonată sau refuzată, fără a fi
3/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

fost supusă examenului public, fără a lăsa să subziste drepturi şi fără a fi servit de bază revendicării
dreptului de prioritate.
În legătură cu exercitarea dreptului de prioritate, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris se
soluţionează şi problemele privind cascada de priorităţi succesive, priorităţile multiple şi priorităţile
parţiale.
Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana care a depus o cerere ulterioară cu invocarea
priorităţii, va putea solicita un nou termen de prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât
dreptul de prioritate este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de priorităţi
succesive.
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri
anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de
brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări
diferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii tării respective. De obicei,
priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor de perfecţionare sau de completare succesive.
Priorităţile parţiale înseamnă că cererea ulterioară este complexă, cuprinzând mai multe
cereri distincte. Conform lit. G a art. 4, solicitantul poate să împartă cererea complexă, păstrând ca
dată a fiecărei cereri distincte data cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului de
prioritate.
Tot referitor la invocarea dreptului de prioritate, cererea de certificat de autor este asimilată
cu cererea de brevet. Soluţia asimilării celor două depozite a fost adoptată la Conferinţa de, la
Stockholm din 1967. Dispoziţiile lit. I, alin. 1 şi 2 ale art. 4 precizează că cererile de certificate de
autor depuse intr-o ţară în care depunătorii au dreptul să ceară, la alegere, fie un brevet de invenţie,
fie un certificat de autor de invenţie, vor da naştere unui drept de prioritate, în aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi efecte ca cererile de brevete de invenţie. Într-o ţară în care depunătorii au dreptul să ceară,
la alegere, fie un brevet de invenţie, fie un certificat de autor de invenţie, cel care cere un certificat
de autor de invenţie va beneficia de dreptul de prioritate întemeiat pe depozitul unei cereri de brevet
de invenţie, de model de utilitate sau de certificat de autor de invenţie.
Dreptul de prioritate poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este
admisibilă dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.
Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Prin dispoziţiile art. 11, alin. 1 se
prevede că ţările Uniunii vor acorda, în conformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară
invenţiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum şi
mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor figura la expoziţiile internaţionale
oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia din ele.
Această protecţie temporară nu va prelungi termenele de prioritate. Dacă, mai târziu, este
invocat dreptul de prioritate, administraţia fiecărei ţări va putea stabili ca termenul să curgă de la
data introducerii produsului în expoziţie (art. 11, alin. 2). Fiecare ţară va putea să ceară, ca dovadă a
identităţii obiectului expus şi a datei de introducere, documentele justificative pe care le va
considera necesare (art. 11, alin. 3).
În legislaţia noastră, dreptul de prioritate este recunoscut de art. 20 al Legii nr. 64 din 1991
(r3) privind brevetele de invenţie şi art. 9 al Legii nr. 84 din 1998 (r3) privind mărcile şi indicaţiile
geografice.

4. Independenţa brevetelor

Prin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie

depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele.
Principiul independenţei brevetelor este prevăzut de art. 4 bis din Convenţia de la Paris.
Formulat la Conferinţa de la Bruxelles din 1900, principiul a fost revizuit la Conferinţele de la
Washington, Haga şi Londra.

4/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

În conformitate cu dispoziţiile alin. 1 - 5 ale art. 4 bis, brevetele cerute în diferitele ţări ale
Uniunii de cetăţeni ai Uniunii vor fi independente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în
celelalte ţări, membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în mod absolut, în
sensul că brevetele acordate în cursul termenului de prioritate sunt independente, atât din punct de
vedere al cauzelor de nulitate şi decădere, cât şi din punct de vedere al duratei normale a protecţiei.
Aceeaşi dispoziţie se aplică, in cazul aderării unor ţări noi, brevetelor care vor exista de o parte şi de
alta la data aderării. Brevetele obţinute cu beneficiul priorităţii vor avea, în diferitele ţări ale
Uniunii, o durată egală aceleia care ar fi avut-o dacă ar fi fost cerute sau eliberate fără beneficiul
priorităţii.
Independenţa brevetelor a înlocuit principiul solidarităţii brevetelor. Brevetul obţinut pentru
aceeaşi invenţie într-o altă ţară a Uniunii fiind independent, soarta lui nu mai depinde de brevetul de
origine.

5. Independenţa mărcilor

Prin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea intr-o iară a Uniunii de la Paris,
marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile înregistrate in celelalte ţări ale Uniunii.
Principiul independentei mărcilor este consacrat de art. 6 din Convenţia de la Paris.
Principiul independenţei mărcilor a fost recunoscut la Conferinţa de la Lisabona din 1958.
Potrivit alin. 1 - 3 ale art. 6, condiţiile de depunere şi de înregistrare a mărcilor de fabrică
sau de comerţ vor fi stabilite in fiecare iară a Uniunii de legislaţia naţională. Totuşi, o marcă depusă
de un resortisant al unei ţări a Uniunii nu va putea fi refuzată sau invalidată sau reînnoită în ţara de
origine. O marcă înregistrată reglementar într-una din ţările Uniunii va fi considerată ca
independentă de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii, inclusiv ţara de origine.
În literatura de specialitate s-a arătat că se impune o distincţie între naşterea dreptului la
marcă şi soarta ulterioară a mărcii. In prima etapă, depozitul în ţările Uniunii trebuie să se facă, pen-
tru a se evita arbitrariul administraţiei locale, pe baza depozitului în ţara de origine. În etapa
următoare, soarta unei mărci înregistrate într-o ţară a Uniunii nu poate fi legată de situaţia ei în ţara
de origine.
Independenţa mărcilor constituie un principiu necesar pentru protecţia mărcii unioniste.

C. Limitele juridice ale exercitării dreptului de autor

Perioada protecţiei dreptului de autor diferă de la o ţară la alta; discrepanţele legislative între diferite
ţări pot da curs unor situaţii în care o lucrare este încă protejată într-o ţară, dar a trecut în domeniul public în
altă ţară. În unele ţări, perioada de protecţie a dreptului de autor este durata vieţii autorului plus douăzeci şi
cinci de ani, aceasta fiind perioada care a prevalat în fosta Uniune Sovietică. În unele ţări din Occident,
perioada de protecţie a fost de obicei cea a duratei vieţii autorului plus cincizeci de ani, dar de la 1 iulie 1995
această perioadă a fost unanim prelungită în ţările Uniunii Europene, la durata, vieţii autorului, plus şaptezeci
de ani, pentru armonizarea cu cea mai lungă perioadă de protecţie acordată într-o ţară europeană, şi anume în
Germania. Încă nu este clar cum anume se va proceda în fiecare din ţările Uniunii cu acele lucrări care au
intrat în domeniul public conform vechii legislaţii, dar care sunt acum din nou protejate conform noii legi.
Această schimbare mai înseamnă şi faptul că legea dreptului de autor din Marea Britanie se află din
nou în dezacord faţă de legislaţia americană, care la această dată prevede o perioadă de protecţie a dreptului
de autor egală cu durata vieţii autorului plus cincizeci de ani.

Durata protecţiei a drepturilor morale de autor

Drepturile morale au ca scop protecţia personalităţii autorului. Deşi poartă personalitatea creatorului,
opera supravieţuieşte în timp autorului. Întrucât opera nu poate fi disociată de autor, personalitatea lui va fi
protejată şi după ce încetează din viaţă. Mai mult, utilizarea operei după moartea creatorului nu poate aduce
atingere memoriei sale.
5/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

Deşi drepturile morale ale autorului sunt strâns legate de persoana autorului acestea au un caracter
perpetuu deoarece opera supravieţuieşte autorului şi rămâne în continuare marcată de amprenta personalităţii
sale.
Perpetuitatea drepturilor morale nu înseamnă că toate prerogativele există perpetuu. În acest sens, se
poate aminti art. 6 bis al Convenţiei de la Berna prin care se conferă caracter perpetuu dreptului de a
revendica paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea opere, adică dreptul de a se opune oricărei
deformări, mutilări sau altei modificări a operei sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care-i prejudiciază
onoarea sau reputaţia.
Durata protecţiei juridice a drepturilor de autor diferă în raport de categoria din care face parte opera,
de modul în care aceasta a fost adusă la cunoştinţă publică şi, chiar, de împrejurarea că a fost sau nu adusă la
cunoştinţă publică.
După împlinirea termenului de protecţie juridică opera intră în domeniul public, adică monopolul
utilizării operei recunoscut titularilor drepturilor morale sau patrimoniale pe durată limitată încetează şi, din
acest moment, opera intră în patrimoniul comun al umanităţii, putând fi folosită de orice persoană fizică sau
juridică.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (r1) privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei,
oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare. În textul citat, vorbindu-se fără distincţie despre dreptul
de autor, se are în vedere, deopotrivă, prerogativele morale şi cele patrimoniale ce decurg din realizarea unei
opere.
Deci, atât drepturile morale, cât şi cele patrimoniale se nasc chiar din momentul realizării operei.
Cu toate acestea, atât în privinţa drepturilor morale, cât şi a celor patrimoniale, naşterea lor nu este
sinonimă cu exerciţiul drepturilor respective. Astfel, exerciţiul drepturilor morale presupune, ca o condiţie
sine qua non, divulgarea operei, iar naşterea celor patrimoniale implică utilizarea operei. În ambele cazuri
este necesară, deci, manifestarea de voinţă a autorului operei. Fără această manifestare de voinţă dreptul de
autor rămâne un simplu drept virtual. De fapt, aflându-ne în domeniul drepturilor subiective civile, şi în
cazul dreptului de autor, prerogativele ce decurg din crearea unei opere sunt numai facultăţi, adică numai
posibilităţi conferite de lege autorului, acesta fiind singurul abilitat de lege să decidă dacă şi când le
valorifică ori, dimpotrivă, dacă nu le valorifică.
Oricum, momentul de la care curge termenul de protecţie juridică este momentul creării operei, chiar
dacă autorul valorifică ori nu drepturile ce decurg din aceasta.
Dacă opera este creată într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume sau în orice alte forme de
continuare, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare dintre aceste componente din momentul creării
ei şi nu din momentul realizării operei în întregime.
În raport cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (r1), drepturile morale subzistă şi, deci,
vor fi protejate pe toată durata vieţii autorului. De la această regulă, se instituie trei excepţii în care exerciţiul
unor drepturi morale se transmite prin moştenire legală sau testamentară, şi anume:
- dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică sau dreptul
de divulgare [lit. a)];
- dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor sau dreptul la paternitatea operei [lit. b)];
- dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum
şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului ori, cum l-
am denumit noi, dreptul la integritatea operei [lit. d)].
Posibilitatea transmiterii prin moştenire a exerciţiului celor trei drepturi morale este, după cum s-a
mai precizat în cuprinsul lucrării de faţă, de natură să asigure mijloacele legale necesare pentru apărarea
paternităţii şi integrităţii operei, adică a personalităţii operei.
Reiterăm faptul că, în temeiul art. 11 alin. (1) din Lege, ca o măsură de protecţie a intereselor
legitime ale autorului, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări prin acte
juridice între vii sau prin acte juridice pentru cauză de moarte. Deci, cu cele trei excepţii enumerate mai sus,
drepturile morale sunt scoase din circuitul civil, adică sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
În legătură cu transmiterea exerciţiului celor trei drepturi se pune şi problema dacă pot fi transmise
numai prin moştenire către succesorii primari ai autorului ori pot fi transmise şi prin moşteniri subsecvente.
Deci, este posibilă transmiterea lor şi prin moşteniri subsecvente, deoarece, sub acest aspect, art. 11 alin, (2)
nu face distincţie.

6/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

În sfârşit, aşa cum, de altfel, expres prevede textul legal, indiferent de ipoteza în care are loc
transmiterea prin moştenire, aceasta se face pe durată nelimitată.
În concluzie, drepturile morale sunt ocrotite juridic din momentul creării operei şi până la data
decesului autorului, cu excepţia exerciţiului celor trei drepturi, cărora li se asigură o protecţie juridică
veşnică.

Durata protecţie a drepturilor conexe dreptului de autor.

Potrivit art. 17 din Tratatul O.M.P.I. din 20 decembrie 1996 durata protecţiei ce se acordă artiştilor
interpreţi sau executanţi în virtutea tratatului nu trebuie sa fie inferioară unei perioade de 50 de ani, calculată
de la sfârşitul anului în care a fost fixată pe fonogramă interpretarea sau execuţia.
Durata protecţiei ce se acordă producătorilor de fonograme în baza aceluiaşi tratat nu trebuie să fie
inferioară unei perioade de 50 de ani, calculată de la sfârşitul anului în care a fost publicată fonograma sau de
la sfârşitul anului de fixare, în lipsa unei publicării în decurs de 50 de ani calculaţi de la fixarea fonogramei.

Durata protecţiei a drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor au o durată limitată în timp. Caracterul temporar al drepturilor
patrimoniale se justifică prin raţiuni care privesc interesul social şi prevenirea unui monopol excesiv al
creaţiei intelectuale.
În privinţa duratei în timp a protecţiei juridice a drepturilor patrimoniale de autor, Legea nr. 8/1996 (r1)
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, prin art. 25 alin. (1), instituie următoarele reguli:
 drepturile patrimoniale se nasc şi protecţia juridică a acestora va subzista, în principiu, chiar din
momentul creării operei;
 drepturile patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului;
 după moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin moştenire legală sau testamentară
pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod
legal. Acest termen de protecţie este un termen de drept comun;
 în lipsă de moştenitori, exerciţiul drepturilor patrimoniale, care pot fi transmise prin moştenire,
revine organismului de gestiune mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui asemenea
mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul
respectiv de creaţie.
De la principiul înscris în art. 25 alin. (1), Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, instituie unele excepţii, şi anume:
1. Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă publică, în
mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea
a drepturilor patrimoniale ale autorului. În acest caz, durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de
ani începând din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţă publică [art. 25 alin.
(2)];
2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică, în
mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la
cunoştinţă publică a acestora.
3. Deci, în această ipoteză, termenul de 70 de ani nu curge de la data morţii autorului, ci de la
data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică [art. 26 alin. (1)];
4. Dacă totuşi identitatea autorului este adusă la cunoştinţă publică după expirarea termenului
de 70 de ani de la aducerea operei la cunoştinţă publică sau pseudonimul adoptat de autor nu lasă
nici o îndoială asupra identităţii acestuia, protecţia va dura pe tot timpul vieţii autorului, iar după
moartea acestuia pentru o perioadă de 70 de ani [art. 25 alin. (1)];
5. Drepturile patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare sunt protejate, conform art.
27, timp de 70 de ani de la moartea ultimului coautor [alin. (1)], iar dacă contribuţiile coautorilor
sunt distincte, durata protecţiei este de încă 70 de ani pentru fiecare contribuţie, de la moartea
fiecărui coautor [alin. (2)];
6. Drepturile patrimoniale asupra operelor colective sunt protejate, potrivit art. 28, timp de 70
de ani de la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă aducerea operei la cunoştinţă publică
nu se realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale expiră după
70 de ani de la crearea acestora;

7/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

7. Protecţia drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează, conform

art. 30, tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani.
Cu titlu general, modificările neesenţiale, adăugirile, tăieturile sau adaptările aduse în vederea
selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului unei opere sau colecţii, care sunt necesare pentru
continuarea activităţii colecţiei în modul în care a intenţionat autorul operei, nu sunt de natură să extindă
termenul de protecţie juridică a acelei opere sau colecţii. În aceste ipoteze, neextinderea termenului de
protecţie este determinată tocmai de împrejurarea că ne aflăm, de fapt şi de drept, în prezenţa aceleiaşi opere.
Termenele de protecţie evocate mai sus se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor morţii
autorului sau al anului următor aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz, (art. 32). Articolul 149 alin.
(3) din Legea nr. 8/1996 cuprinde o normă tranzitorie în ceea ce priveşte durata protecţiei juridice a
drepturilor patrimoniale. Astfel, potrivit acestui text, durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create
înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 şi pentru care au expirat termenele de protecţie calculate
conform procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut de prezenta
lege.
Sistemul de copyright
Sistemul de copyright se regăseşte în sistemului de drept aplicabil în legislaţia Statelor Unite ale
Americii şi altor state care nu sunt membre ale Convenţiei de la Berna.
Trăsătura specifică fundamentală a sistemului de copyright este legătura indisolubilă între protecţia
operelor publicate şi îndeplinirea anumitor formalităţi.
Cu alte cuvinte, protecţia în cadrul dreptului de autor depinde, ca în cazul dreptului de proprietate
industrială, de înscrierea într-un registru special, registrul de Copyright. Este o deosebire esenţială faţă de
sistemul statelor membre ale Convenţiei de la Berna.
Chiar în unele ţări ca Marea Britanie, Irlanda şi Italia, în are legea dreptului de autor prevede
obligaţia de a efectua un depozit legal al unuia sau mai multor exemplare din operele tipărite, nu este vorba
de o condiţie de protecţie a operei, ci de efectuarea unei obligaţii administrative.
În ţara noastră, pentru obţinerea descrierii C.I.P a Bibliotecii Naţionale a Românei, (prevăzut de art.
14 alin (2) din Legea nr. 111/1995 (r2) privind depozitul legal de documente), producătorii de carte, seriale,
documente în format electronic, afişe cu valoare culturală etc. (realizate de edituri, persoane fizice sau
juridice, ateliere, case/studiouri de înregistrare) sunt oblicaţi să predea gratuit în maxim 30 de zile de la dat
apariţiei, cu titlu de depozit legal, un număr de 7, 3, 2 sau un exemplar din primul tiraj (art. 7.12). Dar şi în
aceste condiţii, publicaţiile amintite nu primesc o protecţie din punctul de vedere al dreptului de autor ci
îndeplinesc o obligaţie legală şi sancţionatore în caz de nerespectarea ei, prevăzută de art. 19 din Legea nr.
111/1995 (r2).
Se menţin aceleaşi condiţii şi pentru atribuirea numerelor internaţionale standardizate ale cărţilor –
I.S.B.N. şi ale publicaţiilor seriale – I.S.S.N. Atribuirea ISBN sau ISSN, pentru lucrări monografice respectiv
pentru publicaţii seriale, ca şi folosirea acestuia, singur sau împreună cu datele publicaţiei, nu implică şi nici
nu dau drept de autor sau perceperea unor taxe.
De asemenea, atribuirea unuia din cele două coduri pentru o publicaţie monografică sau pentru o
publicaţie serială, indiferent de forma produsului, nu trebuie să reprezinte sau să valoreze ca probă juridică
referitoare la deţinerea drepturilor de autor asupra celei publicaţii.
Acordarea codului ISBN pentru un titlu de carte nu conferă nici un drept de exclusivitate asupra
denumirii editurii si/sau titlului cărţii. Pentru protejarea denumirii editurii/titlului este necesara înregistrarea
mărcii la O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).
Un cod ISBN însoţeşte o publicaţie monografică de la editare şi mai departe pe tot parcursul
sistemului de difuzare.
Aşa cum arată Eugen Ulmer, reglementarea existentă în Marea Britanie, membră a Convenţiei de la
Berna, corespunde principiilor acestei Convenţii atât prin reglementarea cuprinzătoare a sferei de opere
protejate şi a drepturilor autorilor de a le valorifica, cât şi prin renunţarea la orice formalităţi.
Concepţia diferită de cea continentală/europeană în care dreptul de autor este un drept de copyright,
este legat nu atât de rezultatul unei creaţii intelectuale, cât de prima publicare a operei, conceput ca un
ansamblu de dispoziţii menite să prevină imitarea ilicită a operelor fixate
Principalele particularităţi ale protecţiei prin sistemul de copyright pot fi astfel rezumate:
- noţiunea de „publicare” are un alt înţeles decât, în general, în legislaţiile continentale/europene,
implicând şi împrumutarea sau închirierea de copii;

8/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

- în caz de publicare a operei cu consimţământul titularului dreptului de copyright, toate exemplarele

trebuie să poarte, în principiu, indicaţia „Copyright”, însoţită de numele titularului dreptului şi anul primei
publicări;
- două exemplare din cea mai bună ediţie a operei sau două suporturi de înregistrare trebuie să fie
depuse la Copyright Office1;
- opera trebuie înregistrată la Copyright Office, iar înregistrarea se decide după examenul prealabil al
vocaţiei la protecţie a operei, urmată de eliberarea unei atestări.
- legea din 1976 prevede, pentru operele realizate după 1 ianuarie 1978, durată de protecţie de 50 de ani
post mortem auctoris

E. Brevetul de invenţie
O invenţie este o idee care permite soluţionarea practică a unei anumite probleme dintr-un domeniu
al tehnologiei. În mod caracteristic, invenţiile sunt protejate prin brevete, denumite şi „brevete de invenţie”.
Invenţia înseamnă o soluţie la o problemă specifică în domeniul tehnologiei care pentru a fi protejată
în mod corespunzător trebuie astfel descrisă în cererea de protecţie încât să fie înţeleasă de o persoană de
specialitate.
Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie, eliberat de o autoritate naţională sau regională pentru
creaţia tehnică dacă îndeplineşte condiţiile de existenţă a unei invenţii şi pentru care a fost solicitată protecţie
în condiţiile legale.
Durata brevetului (corelat şi cu TRIPs)
Până la Conferinţa diplomatică din 1991, de la Paris, în Convenţie nu se făcea nici o referire la
durata de valabilitate a unui brevet: în acest caz, durata de valabilitate a brevetului era stabilită prin
prevederile legislaţiilor naţionale, cu respectarea principiului tratamentului naţional.
La Conferinţa de la Paris, din 1991, referitor la durata de valabilitate a unui brevet, au fost propuse
două variante:
 fie să nu se introducă nici un articol privitor la durata de valabilitate a unui brevet,
 fie ca durata de valabilitate a unui brevet să fie de minim 20 de ani, socotită de la data
constituirii depozitului cererii pe baza căreia a fost eliberat brevetul, indiferent că a fost sau nu
invocată o prioritate, cu condiţia achitării taxelor de menţinere în vigoare.
Între timp, prin prevederile TRIPs, durata de valabilitate a brevetului a fost stabilită la 20 de ani,
astfel încât este de aşteptat adoptarea acestei variante şi în Convenţie (bineînţeles, cu condiţia achitării
taxelor de menţinere în vigoare).
Ţările Uniunii au dreptul să prevadă în legislaţia proprie revalidarea brevetelor decăzute ca urmare a
neachitării taxelor de menţinere în vigoare.
Potrivit Art. 30. -   (1) din Legea nr. 64/1991 (r3) privind brevetele de invenţie, durata brevetului de
invenţie este 20 de ani, cu începere de la data de depozit. 
Pentru brevetul european durata curge de la data constituirii depozitului reglementar al cererii de
brevet, conform Convenţiei brevetului european. 
    Pentru medicamentele sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obţine un certificat
suplimentar de protecţie, în condiţiile Regulamentului (CEE) nr. 1.768/92 al Consiliului din 18 iunie 1992
privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi ale Regulamentului (CE) nr.
1.610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1996 privind instituirea unui certificat
suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice.

F. Protecţia topografiilor
Sunt protejate, în condiţiile prezentei legi, topografiile originale. Sunt originale topografiile care
constituie rezultatul efortului intelectual al creatorilor lor şi care, la data când au fost create, nu erau uzuale
pentru creatorii de topografii şi pentru fabricanţii de produse semiconductoare [art. 3 alin (1) din Legea nr.
16/1995 (r2) privind protecţia topografiilor produselor semiconductoare].
Înregistrarea unei topografii la OSIM, conferă titularului, potrivit art. 20 al Legii nr. 16/1995 (r2),
anumite drepturi exclusive. Protecţia lor fiind pe o perioadă de 10 ani.
Drepturile exclusive se sting la 10 ani de la prima dintre următoarele date:
a) sfârşitul anului în care topografia a făcut obiectul unei exploatări comerciale pentru prima dată în
lume;
1
Această obligaţie există numai pentru operele publicate în S.U.A.
9/12
Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

b) sfârşitul anului în care s-a constituit depozitul reglementar.

G. Protecţia noilor soiuri de plante

Drepturile amelioratorului asupra noilor soiuri de plante aparţinând tuturor genurilor şi speciilor de
plante, incluzând, printre altele, hibrizii între genuri şi specii, sunt protejate, recunoscute şi apărate pe
teritoriul României prin acordarea unui brevet pentru soi de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 255/1998 (r3) privind protecţia noilor soiuri de plante Durata de protecţie
a soiului este de 25 de ani şi se calculează de la data acordării brevetului pentru soi până la sfârşitul celui de-
al 25-lea an calendaristic care urmează anului acordării.
Durata de protecţie pentru soiurile de pomi, arbori şi arbuşti ornamentali, viţă-de-vie, cartofi şi hamei
este de 30 de ani şi se calculează de la data acordării brevetului pentru soi până la sfârşitul celui de-al 30-lea
an calendaristic care urmează anului acordării..

H. Desene şi modele
Desenul sau design-ul, în sens general, se referă la activitatea creativă de obţinere a unei înfăţişări
formale sau ornamentală pentru articole destinate producţiei în masă care, în limitele costurilor disponibile,
satisface atât necesitatea ca articolul să constituie o atracţie vizuală pentru potenţialii consumatori, cât şi
aceea ca acesta să-şi execute eficient funcţia scontată. În sens juridic, desenul se referă la dreptul acordat în
multe ţări, conform unui sistem de înregistrare, de a proteja trăsăturile originale ornamentale şi non-
funcţionale ale unui articol industrial sau produs care rezultă dintr-o activitate de design.
Atractivitatea vizuală este unul dintre argumentele care influenţează decizia consumatorilor de a
prefera un produs unui alt produs, în particular în domeniile în care este disponibilă pe piaţă o gamă variată
de produse care îndeplinesc aceeaşi funcţie. În aceste din urmă situaţii, dacă performanţa tehnică a diferitelor
produse oferite de diverşi producători este relativ egală, atractivitatea estetică, alături de cost, desigur, vor
determina alegerea consumatorului. Protecţia legală a desenelor serveşte astfel funcţiei importante de
protejare a unuia dintre elementele distinctive prin care producătorii obţin succes pe piaţă. Prin
recompensarea creatorului pentru efortul care a condus la desenul, protecţia legală serveşte ca stimulent
pentru investirea de resurse în încurajarea elementului de design al producţiei.
Art. 2 din Legea nr. 129/1992 (r3) privind protecţia desenelor şi modelelor, defineşte termenii astfel:
Desen - aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două dimensiuni,
rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură
şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine.
Model - aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat
din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau
materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine.
Conform art. 3 din Regulamentul 6/2002 se definesc următorii termeni: Desen sau model: aspectul
exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat din combinaţia dintre principalele sale caracteris-
tici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia produsului în sine.
Durata unui model de utilitate
Durata unui model de utilitate este de 6 ani, cu începere de la data de depozit [art. 7. - (1) din Legea
nr. 350/2007 privind modelele de utilitate].
Titularul dreptului poate să obţină, pe baza unei solicitări făcute în scris la O.S.I.M., reînnoirea
protecţiei prin modelul de utilitate pentru încă o perioadă de 2 ani, dar nu mai devreme de un an şi nu mai
târziu de 6 luni înainte de expirarea duratei 6 ani.
Titularul dreptului poate să obţină, pe baza unei solicitări făcute în scris la O.S.I.M., reînnoirea
protecţiei prin model de utilitate pentru o a doua şi ultimă perioadă de 2 ani, dar nu mai devreme de un an şi
nu mai târziu de 6 luni înainte de expirarea duratei prevăzută mai sus. Durata modelului de utilitate nu poate
depăşi 10 ani de la data de depozit.

Protecţia desenelor
Pentru a fi susceptibil de protecţie, un desen sau model trebuie să fie după unele legi nou, iar după
altele original.
Desenul sau modelul este de obicei protejat împotriva copierii neautorizate sau imitării.

10/12
 Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

De obicei (în diferite legislaţii) protecţia durează 5, 10 sau 15 ani. Perioada de valabilitate a unui
certificat de înregistrare a desenului sau modelului potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 129/1992 (r3) este
de 10 nai de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ani.
Se constată că în România, durata totală de protecţie a unui desen sau model este 25 de ani.
Documentul care certifică protecţia unui desen sau model se numeşte certificat de înregistrare sau
brevet. În cazul în care se face referire la acest document prin expresia „brevet”, trebuie specificat
întotdeauna că este vorba de un brevet al unui desen sau model, spre a-l deosebi de brevetele de invenţie.

I. Mărci şi indicaţii geografice

Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma
produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice
combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei
întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM. 
    Mărcile comunitare beneficiază de protecţie pe teritoriul României, potrivit prevederilor
Regulamentului privind marca comunitară.

Durata, reînnoirea şi modificarea înregistrării mărcii 

Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o
perioadă de 10 ani – art. 91 din Legea nr. 84/1998 (R3) privind mărcile şi indicaţiile geografice. 
La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani,
cu plata taxei prevăzute de lege. 
Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de protecţie în
curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate. 
    Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de
protecţie în curs. 
    Taxa pentru reînnoirea înregistrării mărcii este datorată odată cu cererea de reînnoire; taxa poate fi
plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie, cu majorarea prevăzută de lege. 
    Neplata taxei este sancţionată cu decăderea titularului din dreptul la marcă. 

Bibliografie
1. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietății intelectuale. Craiova: Ed. Sitech, 2019,
2. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietăţii intelectuale. Curs universitar. Bucureşti: Ed. Pro Universitaria, 2014,
3. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturile de autor şi drepturile conexe. Curs universitar.
Bucureşti: Ed. Pro Universitaria, 2014,
4. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietăţii industriale. Creaţii noi. Curs universitar. Bucureşti: Ed. Pro Universitaria,
2014,
5. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietăţii industriale. Semne distinctive. Curs universitar. Bucureşti: Ed. Pro
Universitaria, 2014,
6. Anechitoae, Constantin. Dreptul proprietăţii intelectuale. Bucureşti: Pro Universitaria, 2013,
7. Teodosie Petrescu, Constantin Anechitoae. The Sermon - religious work protected by copyright. Saarbrucken,
Deutschland / Germany: Lap Lambert Academic Publishing, 2016,
8. Bodoașcă, Teodor; Tarnu, Lucian Ioan. Dreptul proprietății intelectuale. Ediția a III-a revăzută și adăugită. București:
Ed. C.H. Beck, 2015,
9. Buta, Paul George, Dreptul proprietăţii intelectuale. Bucureşti: Pro Universitaria, 2011.
10. Macovei, Ioan, Tratat de dreptul proprietăţii intelectuale. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010,
11. Roș, Viorel; Romițan, Ciprian Raul. Controverse în proprietatea intelectuală. București, Ed. Universul Juridic, 2019.
12. Roș, Viorel; Romițan, Ciprian Raul. Proprietatea intelectuală. Legislație, jurisprudență și repere bibliografice.
București, Ed. Universul Juridic, 2019.
13. Roș, Viorel. Dreptul proprietății intelectuale. Vol. I. Dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile sui-generis,
Editura AII Beck, București, 2016.
14. ROŞ, Viorel, Buta, Paul George, Dreptul proprietăţii intelectuale. Bucureşti: Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”,
2014,
15. Roș, Viorel; Spineanu-Matei, Octavia; Bogdan Dragoș, Dreptul de autor și drepturile conexe – Tratat, Editura AII
Beck, București, 2005.

11/12
 Nici o parte din acest curs nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Pentru pregătirea referatelor şi a lucrărilor de licenţă, susţinute în cadrul
programului de pregătire al facultăţii de drept - Univ. „Ovidius”, se pot cita fragmente scurte (în ghilimele) cu evidenţierea la „Notă de subsol”: Anechitoae
Constantin, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs recapitulativ - 21/01/2022 , pag. _? Copyright – Legea nr. 8/1996)

16. Roș, Viorel, Spineanu-Matei, Octavia, Bogdan, Dragoș. Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății
industriale. Mărcile și indicațiile geografice. București: Ed. AII Beck, 2003.
17. Roș, Viorel, Spineanu-Matei, Octavia. Dreptul de autor și drepturile conexe – Tratat. Editura AII Beck, București,
2003.
18. Roș, Viorel. Dreptul proprietății intelectuale. București: Ed. All Beck, 2003.

12/12