CAPITOLUL 2

MODELUL GENERAL AL PROCESULUI DE

MANAGEMENT AL RISCURILOR DE ACCIDENTARE ŞI
ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ

2.1.Principii generale

Încă de la început trebuie precizat faptul că termenii de gestiune a riscurilor şi de management al

riscurilor sunt similari. Primul este propriu ţărilor de sorginte latină, iar al doilea ţărilor anglo-saxone.
Limba română a adoptat ambii termeni, fără deosebiri semantice, fapt pentru care utilizarea unuia sau a altuia
depinde numai de interlocutor.
Abordarea ştiinţifică a riscului, a metodelor aferente procesului de management al riscurilor au
cunoscut o dezvoltare importantă în ultima perioadă de timp. În anii '70 s-a produs o deplasare de la
modelarea şi optimizarea cu un singur obiectiv către obiective multiple. În cele trei decenii care au urmat,
adoptarea deciziilor cu criterii multiple (Multiple Criterion Decison Making - MCDM) a cunoscut o
evoluţie spectaculoasă. MCDM este o filozofie care integrează bunul simţ cu analiza empirică, cantitativă,
normativă şi descriptivă, fiind bazată pe judecata valorii. Ca o componentă a ingineriei sistemelor, ea are ca
suport concepte moderne cum ar fi procedurile de management al datelor, metodele de modelare, tehnicile de
simulare şi de optimizare. Abordarea prin obiective multiple înseamnă de fapt o abordare holistică.
Pasul strategic în abordarea managementului riscurilor în cadrul unei organizaţii este
conştientizarea riscului, respectiv formularea unei filozofii de risc şi stabilirea unei politici de abordare a
riscului. Se are în vedere faptul că pe termen lung singura alternativă la managementul riscurilor rămâne
managementul de criză, dar acesta este mult mai costisitor, în termeni de resurse, bani şi timp.
Prima etapă în iniţierea unui proces de management al riscurilor este definirea concretă a sferei de
aplicare, a domeniului, a activităţii, a problemei la care se va aplica procesul. Trebuie stabilit obiectivul
procesului, cerinţele privind termenele, priorităţile şi alte elemente considerate importante de părţile
interesate. După acest prim pas, procesul de management al riscurilor poate fi împărţit în următoarele două
sub-procese majore:
• aprecierea riscului;
• tratarea riscului.
Procesul poate fi completat cu încă două sub-procese:
• comunicarea riscului;
• reevaluarea riscului.
Analiza deciziilor şi managementul riscurilor reprezintă două faţete ale aceleiaşi monede.
Managementul riscurilor şi analiza deciziilor reprezintă în esenţă acelaşi lucru şi astfel un proces de înaltă
calitate de luare a deciziilor serveşte eficienţa managementului riscurilor. Dacă deciziile includ o luare în
considerare cuprinzătoare a incertitudinilor, riscurile viitoare sunt simplificate sau minimizate.
A adopta decizii mai bune înseamnă a trăi cu riscuri mai puţine. Deciziile de înaltă calitate pot fi
luate prin cunoaşterea cât mai completă a incertitudinilor, dar pentru că informaţia nu poate fi perfectă, există
mereu un nivel de risc rezidual. În consecinţă, deciziile se bazează pe ceea ce se consideră a fi adevărat şi
asumarea şansei producerii evenimentului cu efect negativ şi a riscului asociat acestuia. Managementul
riscurilor implică necesitatea de a ne asigura că deciziile organizaţiei sunt cele mai bune posibil, date fiind
constrângerile de timp şi de resurse.

2.2.Modelul simplificat al procesului de management al riscurilor

Managementul riscurilor este un proces efectuat atât de conducerea organizaţiei, cât şi de alte
categorii de personal. El vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
• definirea strategiei care trebuie aplicată;
 • identificarea şi evaluarea riscurilor care pot afecta organizaţia şi activităţile care se desfăşoară în
cadrul acesteia, ţinând cont de parteneriate şi de mediu;
• controlul riscurilor, astfel încât acestea să se încadreze în limitele toleranţei la risc;
• monitorizarea, revizuirea şi raportarea continuă a situaţiei riscurilor, beneficiindu-se de
experienţa acumulată (proces de învăţare), pentru a se obţine o garanţie rezonabilă cu privire la
realizarea obiectivelor organizaţiei.
Modelul simplificat prezentat în figura 2.1 împarte procesul de management al riscurilor în elemente
componente, aşezate într-o succesiune logică a acestui proces însă, în realitate, aceste componente se îmbină
armonios pentru a crea un întreg. Ca urmare, managementul riscurilor nu este un proces linear,
componentele lui interacţionând. Gestionarea unui risc poate avea un impact asupra altor riscuri sau măsurile
identificate ca fiind eficace pentru controlarea unui risc se pot dovedi benefice şi în controlarea altor riscuri.
De asemenea, modelul încearcă să sugereze că managementul riscurilor nu are în vedere o organizaţie
izolată ci, aşa cum se întâmplă în realitate, o organizaţie integrată în mediul său de existenţă, denumit adesea
context. Deşi nu apare figurată în model, tolerabilitatea la risc constituie premisa fundamentală în care
acesta funcţionează. Tolerabilitatea la risc caracterizează fiecare organizaţie în parte, datorită faptului că
defineşte managementul general practicat în acea organizaţie. O tolerabilitate mai mare la risc nu înseamnă
neapărat un management prost, după cum nici o tolerabilitate la risc mai scăzută nu înseamnă un
management bun. Tolerabilitatea la risc este legată de resurse şi problema esenţială este de a găsi un
echilibru între resurse şi beneficii.
Managementul riscurilor este un proces continuu de învăţare din experienţe trecute, proprii sau ale
altora. Ceea ce este extrem de important în demersul de a se ajunge la un management al riscurilor
eficace este consolidarea permanentă a unei culturi organizaţionale a riscurilor.

Fig. 2.1 Modelul simplificat al managementului riscurilor

Comentariu: Managementul riscurilor este incompatibil cu atitudini de tipul: „las’ că merge şi

aşa”; „are grijă altul, eu nu trebuie sa-mi fac probleme”; „vom trăi şi vom vedea”; „nu e dracul
chiar atât de negru pe cât pare”; „este o fatalitate” etc. Managementul riscurilor înseamnă
responsabilitatea asumată. Aceasta este problema dificilă în calea implementării unui management
al riscurilor eficace şi nu deprinderea unei terminologii sau a unor tehnici.
Identificarea problemei, identificarea opţiunilor sau alternativelor, analiza comparativă şi adoptarea
deciziei sau a alternativei constituie paşii în care poate fi descompus procesul de adoptare a deciziilor.
 Identificarea problemei înseamnă recunoaşterea şi interpretarea problemei, deoarece până la urmă
percepţia, încadrarea şi formularea problemei determină modul în care problema este supusă în continuare
analizei.
Identificarea opţiunilor din care se va face selecţia finală depinde de adâncimea şi lărgimea
alternativelor abordate, de modul de formulare a problemei şi de efortul creativ dedicat generării
alternativelor.
Compararea este evaluarea elementelor pro şi contra, ale costurilor şi beneficiilor fiecărei
alternative, bazată pe criterii şi standarde stabilite de factorul de decizie. În final, de regulă, nu există o
singură decizie corectă şi pasul de decizie reflectă o anumită preferinţă a factorului de decizie. În concluzie,
se poate afirma că procesul de adoptare a deciziilor face parte integrantă, organică din procesul de
management al riscurilor.
Aprecierea riscului este probabil cea mai dificilă şi mai predispusă la erori etapă din cadrul procesul
de management al riscurilor, deoarece odată identificate şi stabilite riscurile, paşii pentru tratarea lor pot fi
mult mai programatici. Dificultatea rezidă în estimarea celor două componente ale riscului, incertitudinea
aprecierilor fiind adesea foarte mare. Totodată, aprecierea riscului ar putea fi facilitată dacă s-ar putea folosi
o singură metrică care să reflecte toate informaţiile estimate, dar în cazul a două entităţi de natură diferită
acest lucru nu este posibil.

2.3.Abordarea globală a managementului riscurilor

Managementul riscurilor, în accepţiunea sa cea mai generală, reprezintă „totalitatea metodelor şi

mijloacelor prin care este gestionată incertitudinea, ca bază majoră a factorilor de risc, în scopul
îndeplinirii obiectivelor organizaţiei” .
Implicarea managementului de vârf este esenţială în dezvoltarea unei filozofii a managementului
organizaţional al riscurilor şi în creşterea gradului de conştientizare a riscului la diferite niveluri ale
organizaţiei.
Derularea procesului de management al riscurilor necesită atât angajamentul şi energia decizională a
managementului de vârf, cât şi implicarea angajaţilor, deoarece aceştia din urmă pot identifica primii un
incident, un pericol potenţial sau o oportunitate de îmbunătăţire. De asemenea, în acest proces pot fi
implicate şi părţile afectate/interesate.
Procesul de management al riscului este de tip iterativ, fapt ilustrat prin buclele de feed-back din
figura 2.2. El poate fi repetat în condiţiile introducerii unor criterii modificate sau suplimentare de evaluare a
riscurilor, rezultând un proces de îmbunătăţire continuă.
 Stabilirea contextului

Identificarea riscurilor

Comunicare şi consultare

Monitorizare şi revizuire
Aprecierea
riscurilor
Analiza riscurilor

Evaluarea şi ierarhizarea
riscurilor

Tratarea riscurilor

Fig. 2.2 Modelul general al procesului de management

al riscurilor

Etapele procesului general de management al riscurilor sunt următoarele:

• stabilirea contextului: determinarea contextului strategic, organizaţional şi de management al
riscurilor, precum şi stabilirea structurii analizelor şi a criteriilor pe baza cărora riscurile vor fi
evaluate; identificarea părţilor afectate/interesate şi definirea politicilor de comunicare şi
consultare;
• identificarea riscurilor: identificarea, ca fundament al analizei ulterioare, a ceea ce se poate
întâmpla, de ce şi cum, inclusiv a pericolelor şi a consecinţelor asociate;
• analiza riscurilor: analiza riscurilor, în termeni de probabilitate şi gravitate; posibilităţile de
control şi efectul măsurilor de control asupra gravităţii consecinţelor; probabilitatea de producere
şi gravitatea pot fi combinate în vederea estimării nivelului de risc;
• evaluarea şi ierarhizarea riscurilor: compararea nivelurilor de risc estimate cu criteriile
prestabilite; în continuare, riscurile pot fi ierarhizate în vederea identificării priorităţilor; riscurile
identificate ca având o prioritare redusă pot fi acceptate fără a fi tratate, constituind doar
subiectul monitorizării şi revizuirii;
• tratarea riscurilor: dezvoltarea şi implementarea unui plan de management care trebuie să
includă consideraţii privind alocarea resurselor financiare şi de altă natură, precum şi termene de
acţiune;
• comunicare şi consultare: consultarea şi comunicarea cu părţile afectate/interesate, interne şi
externe, în fiecare etapă a procesului de management al riscurilor;
• monitorizare şi revizuire: monitorizarea şi revizuirea riscurilor, precum şi evaluarea
performanţelor sistemului de management al riscurilor şi a modificărilor care îl pot afecta.
Fiecare etapă a procesului de management a riscului trebuie să fie documentată. Documentaţia
trebuie să conţină date privind ipotezele, metodele şi sursele de informaţii utilizate, precum şi rezultatele
obţinute. Activitatea de management al riscurilor, precum şi relaţiile dintre elementele constitutive, trebuie să
fie stabilite prin documente clare, în special pentru persoanele cărora le revin una sau mai multe dintre
următoarele responsabilităţi:
• iniţierea acţiunilor de prevenire şi reducere a consecinţelor riscurilor;
 • controlul regimului de tratare a riscurilor, până la trecerea acestora în domeniul de
acceptabilitate;
• identificarea şi înregistrarea problemelor legate de managementul riscurilor;
• iniţierea, recomandarea sau furnizarea soluţiilor, prin intermediul modalităţilor de comunicare
prestabilite;
• verificarea modului de implementare a soluţiilor;
• comunicarea şi consultarea internă şi externă.
Managementul riscurilor reprezintă un proces continuu, care poate fi utilizat iniţial ca instrument
decizional destinat identificării riscurilor care necesită realizarea unei analize detaliate. Acest instrument
implică o analiză calitativă a riscurilor ierarhizate. Analiza preliminară va permite să se verifice dacă există
suficiente date pentru ca procesul de evaluare şi management să fie aprofundat. În alte cazuri, analiza
preliminară furnizează suficiente informaţii pentru a se adopta decizii în cunoştinţă de cauză (de exemplu,
prin identificarea riscurilor care sunt inacceptabile doar într-o anumită locaţie particulară). Uneori este
posibil să se stabilească dacă un risc este acceptabil doar pe baza unei analize preliminare calitative.
Deoarece puţine riscuri au un caracter static, întregul ciclul de management al riscurilor trebuie reluat în mod
regulat. Reluarea procesului pe baza unor criterii de acceptabilitate din ce în ce mai riguroase asigură, în
acelaşi timp, îmbunătăţirea continuă a managementului riscurilor.