Metode pentru identificarea și analiza riscurilor

REFERAT
Riscul decizional este dat în cele din urmǎ de variaţia potenţială a rezultatelor (output-ului)
unei activităţi.
Putem vorbi de două categorii de risc principale:

 Riscurile pure sunt acele riscuri care implică o probabilitate de pierdere neînsoţită de
nici o şansă de câştig (de exemplu, riscul de incendiu sau de spargere).

 Riscurile speculative sunt acele riscuri din care poate rezulta o pierdere sau un câştig
(de exemplu, riscul legat de o investiţie în titluri de valoare).

Orice risc prezintă două componente:

 frecvenţa sau probabilitatea de producere a unui eveniment;

 severitatea consecinţelor (impactul asupra firmei).

Asumarea riscului nu duce numai la pierderi - ea este adesea răsplătită prin rezultate
pozitive.

Oportunităţile de afaceri sunt întotdeauna însoţite de riscuri. Evitarea completă a

riscurilor ar însemna irosirea tuturor ocaziilor favorabile.

Cuvinte-cheie în analiza riscului decizional:

 identificarea riscului – “unde este riscul?”

 analiza riscului – “merită să riscăm?”

 controlul riscului – “ce putem face pentru a reduce la maxim riscul?”

Riscul există deoarece există incertitudinea.

I. Identificarea riscurilor

Reprezinta prima etapa in cadrul managementului riscului, fiind practic prin constitutia sa,
pilonul de baza al intregului proces. In cadrul identificarii riscurilor sunt cunoscute in cadrul
teoriei moderne, patru categorii majore distincte:

Pagina 2 din 8
 1. Realizarea unei liste a riscurilor posibile. Realizarea unui profil de risc
2. Stabilirea riscurilor pe baza experientelor precedente
3. Compararea riscurilor cu cele survenite in cadrul proiectelor similare
4. Stabilirea riscurilor ce pot surveni in derularea activitatilor si a bugetului proiectului

Tehnici de identificare a riscurilor

1. Realizarea unei liste a riscurilor posibile;
2. Sesiunile de brainstorming sunt prin structura lor cele mai agreate metode de a
genera idei de identificare a potentialelor riscuri ce pot interveni;
3. Interviurile individuale cu persoanele implicate;
4. Utilizarea profilului de risc, utila in general atunci cand managerii pot folosi
experienta acumulata in cadrul experiente precedente, pentru a identifica factorii de risc
specifici ce se regasesc si in structura noua.

Principalele strategii de reducere a riscurilor

In functie de situatiile caracteristice in care pot fi aplicate, sunt cunoscute la ora
actuala cinci categorii de strategii distincte de reducere a riscurilor:
1. Acceptarea riscurilor - se refera la modul in care managerul intelege riscul si
probabilitatea sa de realizare, deoporiva impreuna cu consecintele estimate ce decurg de aici
si ia decizia de a nu actiona pentru indepartarea acestuia. O astfel de strategie este utilizata de
obicei atunci cand probabilitatea de aparitie a unei categorii de riscuri este foarte mica si/sau
consecintele acestora pentru derularea ulterioara a afecerii sunt nesemnificative.
2. Evitarea riscurilor reprezinta cea de-a doua strategie utilizata in anumite conditii in
cadrul minimizarii riscurilor. Aceasta strategie este utilizata in general in situatia schimbarii
scopului, sau anularii unei parti din afacere, situatii ce pot produce mari perturbatii atat in
cadrul activitatilor estimate, cat si a rezultatelor finale asteptate.
3. Monitorizarea riscului si pregatirea planului pentru situatii imprevizibile. Aceast
proces are la baza alegerea unui set de indicatori si urmarirea evolutiei acestora pe intreaga
durata de derulare a afacerii.
4. Transferul riscurilor. Este bine cunoscut faptul ca in cadrul multor activitati, care
implica riscuri deosebite sau utilizeaza tehnologii foarte costisitoare, este preferabila
asigurarea acestora la institutii de profil specializate in asigurari. Acest proces este practic un
transfer al riscurilor catre o alta institutie specializata in asigurari, ce poseda in mod evident
competente superioare in monitorizarea si controlul riscurilor.

Pagina 3 din 8
 5. Reducerea sistematica a riscurilor- reprezinta practic un complex de metode si
strategii menite sa diminueze in mod sistematic riscurile pana la stabilirea acestora in cadrul
unui prag acceptabil pentru manageri.
II. Analiza de risc.

Această etapă este esenţială pentru adunarea principalelor informaţii, întocmirea listelor
necesare evaluării alternativelor, pentru stabilirea punctelor forte şi punctelor slabe ale
beneficiilor şi costurilor. Evaluarea poate fi intuitivă sau ştiinţifică, folosind metode precum:
analiza marginală, analiza cost - eficacitate, analiza probabilităţii, teoria firelor de aşteptare,
programarea liniară, simularea.
Prin evaluarea tuturor alternativelor posibile se urmăresc trei aspecte referitoare la fiecare
alternativă: dacă este fezabilă, care este gradul de satisfacere al problemei şi care sunt
consecinţele alternativei supuse analizei

Rezultatul etapei este influenţat de metodele şi tehnicile de fundamentare a variantelor

decizionale, care sunt destul de laborioase. Pentru aceasta se utilizează modelele matematice
şi tehnologiile informatice, ceea ce uşurează considerabil activitatea decidenţilor cu condiţia
existenţei unei baze de date actualizate, referitoare la situaţia şi mediul extern al organizaţiei,
precum şi a cunoaşterii utilizării programelor aplicative.

Beneficiile analizei de risc

 Permite evaluarea consecinţelor posibile ale deciziei (“cât putem pierde?” “cât putem
câştiga?”)

 Permite estimarea cu precizie a probabilităţilor de apariţie a diverselor consecinţe

(“este riscul acceptabil?” “ne putem permite să riscăm?”)

 Reduce considerabil incertitudinea şi teama de a lua o decizie prea riscantă, care ar
pune în pericol viabilitatea firmei;

 Ne ajută să detectăm sursele de risc (variabilele purtătoare de risc) şi să identificăm
astfel soluţii pentru atenuarea riscurilor;

 Este o tehnică de prognoză foarte puternică: permite construirea unor scenarii de

viitor (pesimist, realist, optimist) şi estimarea probabilităţii fiecărui scenariu;

Pagina 4 din 8
  Ajută decidentul să compare alternativele decizionale din punctul de vedere al
gradului de risc şi să o aleagă pe cea mai atractivă dintre ele.

Ce nu poate face analiza de risc?

• Nu poate înlătura complet riscul deciziei. Totuşi, această analiză îi conferă managerului
capacitatea de a:

- decide dacă riscul este sau nu acceptabil;

o cunoaşte exact consecinţele deciziei sale (atât cele pozitive, cât şi cele
negative);

- lua măsuri de reducere a riscului acţionând (direct sau indirect) asupra celor mai
riscante variabile ale proiectului.

Metode tradiţionale de analiză – limite şi inconveniente

Studiile economice şi financiare folosesc în mod tradiţional două tehnici de analiză.

• Estimarea punctuală – valorile cele mai probabile (sau cele medii) ale variabilelor incerte
sunt introduse în analiză.

Problemă: rezultatul analizei induce foarte adesea în eroare.

• Analiza de senzitivitate (de tipul “ce se întâmplă dacă...?”) – măsoară sensibilitatea

rezultatelor (outputurilor) proiectului la diversele modificări ale datelor de intrare
(inputurilor).

Probleme:

- numărul scenariilor de studiat este foarte mare (cu atât mai mare cu cât intervin
mai multe variabile), deci un asemenea tip de analiză consumă foarte mult timp;

- nu se pot determina probabilităţile de realizare a fiecărui scenariu. Analiza de

risc, executată cu ajutorul programelor specializate, permite depăşirea acestor
limite ale analizei tradiţionale, deoarece:

Pagina 5 din 8
  poate introduce în calcul, simultan, un număr foarte mare de valori
posibile – şi combinaţii de valori - ale variabilelor de intrare (de la câteva
sute până la câteva milioane);

 poate estima cu acurateţe probabilitatea de apariţie a fiecărui scenariu

posibil, permiţând astfel o evaluare cât mai obiectivă cu putinţă a riscului.

Analiza cea mai relevanta a riscului prin intermediul indicatorilor statistici este cea realizata
cu ajutorul coeficientului de variatie. Acest indicator se determina prin raportarea valorii
medii a profitului realizabil la abaterea medie patratica specifica acestuia.

Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat in cuplul celor doua axe de
analiza: rentabilitate-risc. Notiunea de echilibru financiar nu are sens decat in cadrul acestei
dualitati: rentabilitate-risc.

Diagnosticul riscului are ca obiect sa evidentieze cele trei clase mari de riscuri cu care se
confrunta societatile comerciale:

1. Riscul economic, care reprezinta “incertitudinea inerenta estimarilor profitului viitor

sau a rezultatului financiar brut, inainte de deducerea dobanzii si a impozitelor”.Acest
tip de risc apare deci automat in activitatea oricarei intreprinderi, nefiind influentat de
utilizarea imprumuturilor in finantarea acesteia. Riscul economic (de exploatare)
poate imbraca doua forme: risc operational (sau structural – caz in care analiza se
face in functie de structura costurilor si evolutia acestora fata de volumul de activitate,
respectiv cifra de afaceri) si risc decisional (caz in care analiza se face pe baza
abaterilor dintre previziune si realizari; defineste probabilitatea de realizare sau
nerealizare a prevederilor prevazute prin bugete).

2. Riscul financiar (sau al capitalului) evalueaza capacitatea intreprinderii de a mentine

echilibrul financiar (apare in conditiile utilizarii capitalului imprumutat si este
dependent de structura financiara, respectiv gradul de indatorare). Acest risc pune in
legatura variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificarii structurii
financiare a intreprinderii. Cu cat gradul de indatorare este mai ridicat, cu atat profitul
ei este mai sensibil la orice variatie conjuncturala (deci, riscul financiar este mai

Pagina 6 din 8
 mare). Altfel spus, desi indatorarea poate permite o crestere a rentabilitatii financiare,
tot indatorarea poate fragiliza situatia financiara a intreprinderii.

3. Riscul de faliment. Capacitatea intreprinderii de a face fata obligatiilor scadente

defineste gradul sau de solvabilitate. In mediul economic, intreprinderea se poate
confrunta cu dificultati de plata (temporare sau permanente); incapacitatea
intreprinderii de a face fata obligatiilor sale scadente atrage riscul de insolvabilitate
(numit si risc de faliment). Existenta unor dificultati permanente in achitarea
obligatiilor reflecta o fragilitate economica si financiara cu influente asupra
solvabilitatii.

Din acest punct de vedere, analiza solvabilitatii trebuie sa cuprinda doua planuri:

a. estimarea riscului de faliment (probabilitatea aparitiei starii de incapacitate de plata)

b. modul de solutionare a starii declarate de incapacitate de plata.

Investigarea clasică a riscului de faliment permite evidentierea performanţelor trecute

ale întreprinderii, chiar şi a riscurilor de exploatare, financiar, de îndatorare, etc.,
informând în mică măsură asupra viitorului acesteia şi neevaluând global riscul de
faliment. Întrucat rezultatele financiare se degradeaza foarte rapid in timp, a devenit
necesara folosirea unor informatii mai precise cu privire la viitor. Acest lucru a avut
loc în ultimii ani când diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o dezvoltare
remarcabilă ca urmare a utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei
financiare, pornind de la un ansamblu de rate.

Dintre aceste metode următoarele sunt cele mai importante:

- metoda scorurilor;
- metoda funcţională care se bazează pe notiunea de scoruri şi fluxuri de utilizari şi
resurse. Analiza functională are un caracter static, atunci când e bazată pe analiza scorurilor,
sau dinamic, atunci când operează cu fluxuri (utilizări) de active şi resurse;

- metoda fluxurilor care presupune utilizarea tabloului de finanţare, care pune în

evidenţă evoluţia structurii şi lichidităţii firmei şi contul de profit şi pierderi, prin
intermediul capacităţii de autofinantare.

Pagina 7 din 8
Trebuie însă reţinut de la început că aceste modele au limitările lor, au fost dovedite de o
oarecare încredere în anumite condiţii date (se referă la o perioadă istorică, de unde au fost
extrase informaţiile cu ajutorul cărora au fost dezvoltate), motiv pentru care trebuie folosite
cu o extrem de mare precauţie.

Astfel, în nici un caz pe baza rezultatului obţinut în urma aplicării modelului, nu trebuie dat
un verdict ci mai degrabă folosit ca un semnal suplimentar referitor la un eventual risc de
faliment.

Pagina 8 din 8