Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și văzînd-o
Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plînge! (Luca 7,12—-13). Tî-
nărul era scos afară din cetate, purtat într-un sicriu, și dus către locul
de îngropare.
Și în acest pasaj neotestamentar observăm jalea și plînsul mulțimii,
alături de al văduvei mame, adică expresia compasiunii comunitare
pentru durerea cauzată familiei de moartea unui vlăstar al ei. De ase
menea, în cazul lui Lazăr, asistăm la deosebita grijă a familiei, a suro
rilor lui Lazăr pentru îngroparea acestuia. Mîntuitorul însuși vorbește
despre moartea lui Lazăr ca de o «adormire» și spune ucenicilor Săi :
«Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc... Iar lisus vor
bise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odih
nă. Deci atunci lisus le-a spus lor pe față : Lazăr a murit» (loan 11, 11
și 13—15).
Răstignirea Mîntuitorului a fost urmată de moarte. Această moarte
a fost constatată prin împungerea Trupului Mîntuitorului cu sulița de
către unul din ostași. Apoi losif și Nicodim au purtat de grijă de în
groparea Domnului : «Iar făcîndu-se seară, a venit un om bogat din Ari-
mateea, cu numele losif, care și el era un ucenic al lui lisus. Acesta,
ducîndu-se la Pilat, a cerut trupul lui lisus. Atunci Pilaf a poruncit să
i se dea. Și losif, luînd trupul, L-a înfășurat în giulgiu curat de in, și
l-a pus în mormîntul nou al său, pe care-1 săpase în stîncă, și prăvălind
o piatră mare la ușa mormîntului, s-a dus» (Matei 27, 57—61). Punerea
în grabă în mormînt nu a încheiat însă ritul funerar obișnuit. De aceea,
în prima zi a săptămînii ebraice, dis de dimineață, Maria Magdalena,
Maria, mama lui lacob, și Salomeea, «au cumpărat miresme», ca să vină
să ungă cu ele trupul Mîntuitorului (Marcu 16, 1). învierea a oprit însă
cursul firesc al ritului funerar. Este evident însă că și aici, femeile, care
știau bine toate cîte trebuie făcute, ar fi continuat să completeze totul,
după datină.
Trebuie să reținem că atît Vechiul cît și Noul Testament ne oferă
dovezi clare despre faptul că, la moarte, trupului omenesc trebuie să
i se acorde o atenție deosebită. Mai întîi pentru că acest trup a venit
la ființă prin voia, sfatul și lucrarea specială a lui Dumnezeu, apoi pen
tru că Dumnezeu a pus în trup suflarea de viață și, mai mult, pentru
că trupul și sufletul formează persoana, care și este chipul lui Dum
nezeu.
în anumite prilejuri, Mîntuitorul a scos în evidență valoarea cu
totul deosebită a sufletului. Mai întîi de toate, valoarea sufletului ome
nesc depășește orice altă valoare sau comoară. Sufletul este mai pre
țios decît toată lumea : «Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va cîș-
tiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul
în schimb pentru sufletul său ?» (Matei 16, 26). Sufletul făptuiește prin
trup toate cîte le voiește, dar este în același timp supus influenței trupu
lui, organelor de simț. El poate face binele, dar și răul. El nu moare odată
cu trupul pentru că — după cum afirmă undeva Sf. Ambrozie — el nu
este din trup : «Non enim mori animam cum corpore manifestum est,
quia non est de corpore» (De bono morțiș IX, 38). în așteptarea zilei
judecății, sufletul este dus de îngeri, fie în rai fie în iad, după faptele
S. T. -— 6
82 Pr. Cont. ALEX. I. STAN