SENSUL VIEŢII

„Stat rosa pristina nomine, nomina nuda  tenemus” („Dăinuie prin nume străvechiul trandafir,  dar
nu mai păstrăm decât numele”) Umberto Eco, Numele trandafirului

        Căutarea sensului vieții este o problemă a filozofilor, dar este în același timp o condiție
a definirii identității noastre. Nu pot lansa în privința aceasta o ipoteză, deci voi contopi
ipoteza și concluzia: sensul vieții este acela de a căuta sensul vieții. Desigur, și căutarea
sensului vieții este, până la urmă, zadarnică, dar ea dă totuși vieții noastre un sens. Ei, bine,
când ne dăm seama de acest lucru, chiar pare că totul s-a dus pe apa sâmbetei și ne-am
putea petrece viața murmurând continuu cuvintele Eclesiastului: „O, deșertăciune a
deșertăciunilor, totul este deșertăciune…”.

       Nu vrem să trăim, căci considerăm asta inutil, nu vrem nici să murim, căci, cel mai
probabil, ne e frică. Ne dorim atunci să nu ne fi născut. Bineînțeles, nu credem asta niciunul
din noi cu adevărat, căci e clar că ne place să existăm, dacă nu pentru noi, poate pentru
ceilalți. Atunci când cădem în stări de depresie și ne dorim moartea, pardon, spunem sau
gândim că ne dorim moartea, primul gând care ne fulgeră nu este la ce ni se va întâmpla
nouă după ce murim, ce vom simți – că vom cădea în beznă sau că vom arde în eternitate
-, mintea noastră e într-un fel programată să ignore sau chiar să nege acest lucru, posibil
factor determinant al unei răzgândiri. Nu, prima dată ne gândim la cum se va simți cutare
rudă sau cutare prieten în acea situație, punând astfel pe primul loc, fără să ne dăm seama,
tot existența noastră.

Împărtășesc părerea lui Sartre în ceea ce privește existența, și anume că “e aici, în jurul
nostru, e noi înșine, nu poți spune două cuvinte fără să te legi de ea și, până la urmă, nu
poți s-o atingi”.  Dar asta tot nu o face indispensabilă și, mai ales, neperisabilă, cel puțin în
latura ei materială.  Adică, știm cu toții că minus și plus fac tot minus. La fel e și în acest
caz. Înainte ce a fost? Inexistență. Acum ce e ? Existență. Apoi ce va fi? Inexistență din
nou. Deci, între două mari nimicuri, există ceea ce Gabriel Liiceanu în “Ușa interzisă”
numește “morcovul existențial” sau sistemul de iluzii.  După interpretarea mea, “morcovul
existențial” se referă la producerea în masă a iluziilor,  motorul traiului nostru, iluzii
absorbite în sângele nostru, transformate apoi în dezamăgiri, în sânge ce se varsă și care
formează din nou amăgiri – morcovul din povești, acel „stick and carrot” pus în fața
măgarului pentru a-l face să alerge. Și omul și-a confecționat “morcovul” în multe forme,
reînnoind mereu perspectiva, dar omițându-se mereu pe sine din joc. Mă gândesc la firul de
pe fusul moirelor sau al parcelor, care este tors de Atropos, înfășurat de Clotho și tăiat de
Lachesis sau la forma șarpelui Uroboros, cel care-și înghite coada, simbol al continuității, al
anulării contrariilor, dar și al circuitului închis, al întoarcerii în punctul de plecare, simbol
totalizant, dar și izolator.
       Izolarea și alienarea omului sunt, de altfel, temele predilecte ale contemporaneității.
Ilustrativă este, în acest sens, viziunea lui Albert Camus asupra străvechiului mit al lui Sisif.
Acesta prezintă două alternative. Prima este alternativa suicidului. Omul conștientizează
nonsensul vieții, repetiția (sisifică), întreruptă în final de moarte, revoltându-se astfel prin
refuzul vieții. Cea de-a doua alternativă presupune un nivel mai profund de înțelegere a
lucrurilor și o deschidere mai amplă asupra vieții, vizând descoperirea absurdului și
acceptarea existenței limitate, barată, și în acest caz, de o moarte inevitabilă. Criza
conștiinței își pune însă amprenta pe existență, iar omul absurd se păcălește singur,
încercând să înceteze să explice lumea, străduindu-se să o trăiască.

        Camus îl înfățișează în romanul „Străinul” pe Meursault, ca om revoltat. Revolta, aici,

este semănată de indiferență, de o acceptare placidă a lucrurilor, de un nihilism delirant,
bazat pe o negație irațională, între formalism și realism: “Astăzi a murit mama. Sau poate
ieri.” Meursault propune, astfel, un nou caracter uman, omul revoltat, individ al absurdului.
Trăirea personajului se bazează în mare parte pe senzații, universul este aplatizat, iar
atmosfera – una de plictis și indiferență. Viziunea lui Camus reliefează o lume, un univers, o
existență întâmplătoare. Meursalt nu-și mai pune întrebări asupra sensului vieții.

O astfel de existență lipsită de sens și acceptată ca atare, din care lipsește însăși
întrebarea, nu este însă în firea omului, oricât de alienat ar fi el în contemporaneitate. De
aceea ne putem îndrepta atenția spre “soluri” mai fertile din care să răsară existența
noastră și care să ne reașeze într-un orizont suprauman, suprapământean, măcar la nivelul
programării, fapt ce ar implica ideea predestinării.
            Predestinarea atrage după sine imaginea unui creator-programator, dacă nu un
Dumnezeu atotștiutor, implicat continuu în mersul lucrurilor, un kami aflat în apă, în copaci,
în mâinile noastre și în destine, măcar un Dumnezeu – simplu creator al unui univers
mecanic. Ideea predestinării propune însă aceeași indiferență, de data aceasta una
neconstructivă, care nu duce la niciun fel de revoltă, nici în plan social, nici în plan
intelectual și nici măcar în plan spiritual, față de o existență deja gândită,  programată.

         Bineînțeles, dacă avem în vedere un Dumnezeu atotputernic, ce privește și judecă

fiecare secundă din viața noastră, nu mai putem vorbi de predestinare, din moment ce ni se
oferă liberul arbitru. Ei bine, aceasta este principala problemă cu care se confruntă
societatea din ziua de astăzi. Aș putea crede că, dacă n-ar exista liberul arbitru, dacă nu ni
s-ar oferi posibilitatea de a alege (și e știut faptul că, de la păcatul primordial, omul a ales
întotdeauna varianta cea mai proastă), paharul ne-ar părea întotdeauna plin, iar noi, orbiți
de mulțumire, fericire, poate chiar de îmbuibare și îndestulare, nici măcar n-am sesiza
jumătatea goală, agresivitatea umană ar fi temă de film slab, bolile ar fi eradicate, ar exista
peste tot numai iubire de semeni, toți am purta flori în păr și am intona imnuri de slavă, așa
cum ne-a lăsat Dumnezeu.

         Eu nu pot crede însă într-o astfel de imagine a unui posibil paradis terestru, deoarece
nu pot concepe frumusețea lumii în absența imperfecțiunii. Cred că tocmai imperfecțiunea
face lumea aceasta perfectă. Ca niște neofiți, suntem mai întâi inițiați în profan, pentru ca
apoi – dacă avem antene pentru așa ceva – să fim lăsați să descoperim singuri sacrul:
Calea, Adevărul și Viața. În nuvela sa “La țigănci”, Mircea Eliade, pornind de la ideea
camuflării depline a sacrului în profan în viața omului contemporan, îl propulsează în prim-
plan pe Gavrilescu, un ins banal, care nu sesizează că viața sa este o inițiere în moarte sau
că se plasează continuu în orizontul miturilor camuflate în realitate, rămânând tributar
obsesiilor sale cotidiene. Ne-ar trebui antene prin care să receptăm și acest semnal și să ne
recunoaștem, fiecare dintre noi, într-o astfel de ipostază – să primim mesajul lui Gavrilescu,
al îngerului-mesager Gabriel, decăzut și prin nume din cerurile de altădată (Gavril-escu).

        O lume a arhetipurilor creează și mult-cititul scriitor Paulo Coelho, care, având în
vedere ipostaze ale feminității, găsește patru inele ale revelației: fecioara –cea care caută în
deplină independență, și tot ce învață este rodul capacității ei de a înfrunta singură
provocările; martira – care descoperă în durere, în dăruire și în suferință un mod de a se
cunoaște pe sine; sfânta –care întâlnește adevărata rațiune a existenței în iubirea fără
granițe, în puterea de a da totul fără a cere nimic; în sfârșit, vrăjitoarea, cea care își justifică
existența prin căutarea plăcerii depline. Ceea ce spune Coelho nu exprimă doar tipare
feminine, căci s-ar

putea recunoaște în ultima categorie majoritatea contemporanilor noștri. Câți dintre noi

suntem în stare să acceptăm și chiar să îmbrățișăm ideea că suntem reprezentați de ultimul
caracter uman, de cunoașterea lumii prin desfrâu, orice fel de desfrâu: fizic, spiritual,
intelectual și chiar emoțional? Suntem desfrânați în nihilismul nostru, în narcisismul nostru,
în îmbătrânirea noastră precoce, în încălcarea tuturor poruncilor posibile, în graba noastră
cea de toate zilele. Emil Cioran are dreptate în privința orbirii noastre:  ”Dacă Dumnezeu a
putut afirma că este Cel ce este, omul, dimpotrivă, s-ar putea defini pe sine spunând că
este Cel ce nu este. Și tocmai această lipsă, acest deficit de existență trezindu-i trufia, îl
incită la sfidare sau la cruzime. Părăsindu-și originile, schimbând veșnicia pe devenire,
maltratând viața, în măsura în care proiectează asupra-i recenta lui demență, el se înalță
din anonimat printr-o succesiune de renegări ce-l transformă în marele transfug al ființei”.
        Existența își are istoria ei, întrebarea despre sensul existenței își are și ea propria
istorie și se poate observa că, pe măsură ce “cădem în timp”, ambele alunecă de la
afirmație la negație, de la entuziasm la dezamăgire, de la sens la nonsens. Și atunci, pentru
a schimba sensul nemulțumitor al vieții, nu ar trebui schimbat sensul întrebării?

        Nicolae Steinhardt deplasează accentul atâtor întrebări și posibile răspunsuri dinspre
“De ce suntem” înspre “cum suntem” și, mai ales, “cum ar trebui să fim”, găsind că existența
prin dăruire, după modelul lui Hristos, este soluția prin care omul se redimensionează,
construindu-se. Hristos este un cavaler, un gentleman, un nobil, este milostiv, atent,
politicos, curajos, predispus să ierte și, mai ales, să acorde încredere (“De-aceea suntem
nobili, ca să avem încredere”, spune Tolstoi în “Anna Karenina”). Omul, recomandă
Steinhardt, ar trebui să aibă curajul de a-și asuma provocarea, de a accepta paradoxul
creștin: “Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de
nobili. Dar ne cere efortul (ar spune existenţialiştii) de a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în
libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi!”.

       Cum nu am putut găsi o ipoteză mulțumitoare, nu găsesc nici o concluzie. Și atunci
urmez drumul șarpelui Uroboros și mă întorc la începuturi și spun: sensul vieții e căutarea
sensului vieții. E absorbția, în condiții de deplină conștiență, luciditate, trezie, a atâtor
posibile sensuri. Sensul vieții e Calea, e deplasarea pe drumul vieții. Pentru om, Calea e
Adevărul și Viața.

       Și, așa cum arată John Wisdom, indiferent dacă viața are sau nu vreun sens, nu este
absurd să te întrebi dacă îl are. Prin întrebare, reunifici forma și conținutul, căci altfel… „Stat
rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”.

__________________________________

Bibliografie: 1.Camus, Albert – Mitul lui Sisif, Editura RAO, 2006; 2. Camus, Albert – Străinul,
Editura RAO, 1993; 3.Cioran, Emil – Căderea în timp, Editura Humanitas, 2003; 4.Coelho, Paulo
– Vrăjitoarea din Portobello, Editura Humanitas, 2009; 5.Eco, Umberto – Numele trandafirului,
Editura Polirom, 2005; 6. Eliade, Mircea – În curte la Dionis, Editura Cartea Romaneasca, 1981;
7.Liiceanu, Gabriel – Ușa interzisă, Editura Humanitas, 2003; 8.Sartre, Jean-Paul – Greața, Editura
RAO, 2005; 9.Steinhardt,  Nicolae– Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991; 10.Taylor, Richard
– Sensul vieții, în Despre sensul vieții, Editura Punct, 2002; 11.Wisdom , John– Sensul întrebărilor
privitoare la viață, în Despre sensul vieții, Editura Punct, 2002

SURSĂ : https://socioumane.wordpress.com/2010/01/20/despre-sensul-vietii-%E2%80%A2/