Inflorescenţele. Dispoziţia florilor pe tulpină.

Când spicul este format din flori unisexuate poartă

Florile dispuse câte una la extremitatea tulpinilor se
numesc solitare; ele au în mod obişnuit dimensiuni
mari cum este cazul (lalea).
Inflorescenţa este gruparea de flori care cuprinde
ramificaţiile caracteristice ale tulpinii, florile şi
hipsofilele lor, uneori şi fructe. Inflorescenţa face
posibilă apărarea florilor înainte de înflorire de
către hipsofile comune, iar după înflorire
favorizează polenizarea încrucişată ca urmare a
grupării florilor.
Inflorescenţe monopodiale (racemoase) simple
Prezintă o axă cu creştere nelimitată (la vârf cu un
mugure vegetativ) şi flori ce se prind la nodurile
acestei axe. Înflorirea are loc de la bază spre vârf
(când axa inflorescenţei este alungită) sau de la
periferie spre centru, când florile sunt dispuse pe
axe scurte şi ajung aproximativ la aceeaşi înălţime.
Racemul = o axă alungită pe care se dispun,
distanţat, flori cu pedunculi relativ egali ca lungime,
la traista ciobanului, zambilă.
Spicul = o axă alungită, cu flori sesile foarte scurt
pedunculate (pătlagină). 1 2
denumirea de ament, care are deseori axa flexibilă
şi, deci, poziţie pendulă (nuc, alun, plop, salcie).
Spadicele (spadix) este un spic cu axa îngroşată,
protejată de una sau mai multe hipsofile care
formează spatul, la cală.
Corimbul este format dintr-o axă pe care se prind
flori inegal pedunculate, cele inferioare cu
pedunculi mai lungi, ajungând deci la acelaşi nivel
cu cele superioare; înflorirea se produce de la
margine spre centru (păr).
Umbela - florile pornesc de la acelaşi nivel, ajung la
aceeaşi înălţime sau formează inflorescenţe
globuloase. La baza inflorescenţei se pot găsi
hipsofile (involucru): la ceapă, cireş.
Capitul - axă scurtă, globuloasă, pe care se inseră
flori sesile sau foarte scurt pedunculate (trifoi).
Calatidiul (antodiul) prezintă o axă scurtă, îngroşată
şi lăţită ca un disc, pe care se prind flori sesile. În
partea inferioară a calatidiului se găsesc hipsofile
(involucru) la floarea soarelui. Este caracteristic
speciilor din fam. Compositae (Asteraceae).

Inflorescenţele monopodiale compuse

A B
E F
Racemul compus din raceme simple (ridiche).
Spicul compus - o axă principală (rachis) pe care se
inseră, altern, spiculeţe simple, sesile, cu una sau
mai multe flori. La baza spiculeţului se află hipsofile
(glume): graminee (grâu, secară).
C D
Corimbul compus din corimbe simple la păducel.
Umbela compusă din umbele (umbelule), la
Apiaceae (Umbelifere): mărar, morcov.
Calatidiul compus - o grupare de calatidii sesile, pe
o axă principală, disciformă, la floarea de colţ.

Paniculul - o axă principală cu ramuri inegale ce

G H
Tipuri de inflorescenţe monopodiale simple: racem la traista ciobanului (A);
spic la pătlagină (B); ament la alun (C); spadice la cală (D); corimb la păr (E);
umbelă la ceapă (F); capitul la trifoi (G); calatidiu la floarea soarelui (H).
3 protejat de pănuşi.
poartă spiculeţe (la ovăz, inflorescenţa bărbătească
de la porumb) sau calatidii la pelin. Paniculul cu
ramificaţii scurte devine compact, are aspect
cilindric şi se numeşte panicul spiciform la mohor,
coada vulpii.
Spadicele compus (ştiulete) grupează flori femeieşti
la porumb. Pe axul îngroşat se dispun spiculeţe
biflore (una fertilă şi una sterilă). Spadicele este
4

Spic compus cu spiculeţe
la iarba de gazon (A);
spadice cu spiculeţe la
porumb (B); panicul cu
spiculeţe la ovăz (C).
A B C Caryophyllaceae: garofiţă, vălul miresei.
Inflorescenţe simpodiale (cimoase)
Au o axă cu creştere definită, terminată în mugure
floral. De la nodul situat sub floarea terminală se
dezvoltă una sau mai multe ramuri ce se termină şi
ele cu câte o floare.
Prima înfloreşte floarea de pe axul principal şi
continuă cu cele prinse din ce în ce mai jos. Ca
urmare, înflorirea are loc de la vârf spre bază sau
centrifug.
După numărul ramificaţiilor secundare ale axei,
inflorescenţele cimoase simple pot fi: monochaziu,
dichaziu şi pleiochaziu (polichaziu).
Monochaziul (cima unipară) – de la nodul de sub
fiecare floare terminală porneşte câte o ramură a
inflorescenţei (tătăneasă, stânjenel, gladiolă).
5
Polenizarea
= transportul polenului de pe stamine pe stigmat,
realizat de către factorii de mediu.
Polenizarea directă (autogamă) se realizează prin
transportul polenului de pe staminele florii pe
stigmatul aceleiaşi flori sau pe stigmatul altei flori
situate pe aceeaşi plantă. Polenizarea directă
determină fecundarea autogamă, deci asigură o
bază ereditară restrânsă pentru descendenţi.
Polenizarea directă în interiorul aceleiaşi flori are
loc în florile hermafrodite la care maturizarea
androceului şi gineceului se produce în acelaşi
timp. Polenizarea directă se poate face înainte de
deschiderea învelişurilor florale: mazăre, grâu.
La unele specii (alune de pământ, toporaşi) există
două feluri de flori, unele normale şi altele mai mici
care rămân închise (flori cleistogame).
La mahonie, ca adaptare pentru autopolenizare,
staminele au la baza filamentelor un ţesut senzitiv
care, la atingere, determină alipirea anterei de
stigmat. La albăstrele, anterele staminelor
formează un tub. Stilul şi stigmatul se alungesc abia
după deschiderea anterelor, trec prin tub şi adună
polenul din antere. 7 de ploaie (la piper) - în pădurile tropicale umede. 8
Dichaziul (cima bipară) prezintă câte două ramuri
la nodul situat sub floarea terminală, care depăşesc
de regulă în înălţime axa principală şi se termină şi
ele cu câte o floare, ramificarea repetându-se.
Inflorescenţa este caracteristică pentru familia
Glomerulul prezent la sfeclă este un tip de dichaziu
cu ramuri foarte scurte, astfel că florile sunt
apropiate. După fecundare, fructele provenite din
florile inflorescenţei concresc formând un fruct
compus numit tot glomerul.
Polichaziul sau pleiochaziul (cima în verticil) - la
nodul de sub floarea terminală se află un verticil de
ramuri terminate şi ele cu flori, astfel că
inflorescenţa are aspectul unei umbele (înflorirea
se face însă de la centru spre margine): măr.
monochaziu - tătăneasă; dichaziu - rocoină; polichaziu - măr 6
Polenizarea indirectă (alogamă) sau încrucişată
are loc prin transportul polenului de pe staminele
unei flori pe stigmatul altei flori, pe indivizi diferiţi.
Asigură variabilitatea speciilor şi are loc la speciile
cu flori unisexuate dar şi la speciile cu flori
hermafrodite la care androceul şi gineceul nu se
maturizează concomitent.
Polenizarea indirectă are loc prin intermediul
factorilor de mediu ca: gravitaţia, vântul, apa,
animalele şi omul, în raport cu care plantele
prezintă adaptări caracteristice.
Gravitaţia asigură căderea liberă a grăunciorilor de
polen pe stigmatele propriilor flori sau ale florilor
de pe alte plante, dispuse mai jos: porumb.
Polenizarea anemofilă (prin vânt) la alun, nuc, fag,
grâu, pin, etc. Aceste specii produc cantităţi mari de
polen, mic şi uşor, cu suprafaţă netedă. Polenul la
unele gimnosperme prezintă saci aeriferi între
exină şi intină, care asigură plutirea în atmosferă.
Florile au învelişuri slab dezvoltate, în general verzi.
La arbori cu polenizare prin vânt, înflorirea are loc
înaintea înfrunzirii, iar inflorescenţele sunt amenţi.
Polenizarea hidrofilă – la plantele de apă. Prin apa

Polenizarea entomofilă (prin insecte) – la mazăre,
salvie, petunie, etc. Aceste specii produc polen cu
asperităţi, au flori viu colorate, mirositoare, cu
glande nectarifere, învelişuri florale dezvoltate.
În zonele ecuatoriale unele specii se polenizează
prin intermediul păsărilor sau mamiferelor
consumatoare de nectar şi polen şi au adaptări
similare celor polenizate prin insecte.
Fecundarea
Grăunciorii de polen ajunşi pe stigmat sunt reţinuţi
de papilele secretoare ale acestuia. Sub influenţa
substanţelor produse de stigmat (glucide, vitamine,
hormoni), polenul germinează. Stigmatul manifestă
selectivitate accentuată, astfel că nu se produce
germinarea decât a polenului din propria specie.
Uneori este favorizată germinarea polenului
provenit de la alţi indivizi în detrimentul polenului
provenit de la acelaşi individ. Stigmatul este
receptiv o perioadă de timp limitată, de exemplu
24 ore la porumb.
Polenul se hidratează cu secreţiile stigmatului.
Intina se prelungeşte în exterior, prin unul din porii
9 10
exinei, sub forma unui tub polinic.
Celula generativă se divide şi formează două
spermatii (nuclei generativi) = gameţii bărbăteşti.
În contact cu membrana sacului embrionar, vârful
tubului polinic se gelifică şi conţinutul său se varsă
în interiorul acestuia.
Un gamet bărbătesc (n) se uneşte cu oosfera (n) şi
dă naştere unei celule diploide (2n) numită ou sau
zigot din care va rezulta embrionul seminţei.
Al doilea gamet (n) se uneşte cu nucleul secundar
(2n) al sacului embrionar şi dă naştere unei celule
triploide (3n) numită zigot accesoriu din care se va
dezvolta albumenul sau endospermul secundar al
seminţei.
Când în ovar se află mai multe ovule, la fiecare
dintre ele trebuie să ajungă câte un tub polinic
pentru a fi fecundate.
Fecundarea dublă este caracteristică tuturor
angiospermelor şi indică superioritatea lor în raport
cu gimnospermele, prin prezenţa ţesutului de
rezervă (endosperm secundar) cu celule triploide,
cu capacitate de depozitare sporită.
După fecundare, celelalte celule şi ţesuturi ale
ovului se consumă sau se dezorganizează. 11
În tubul polinic migrează celula vegetativă urmată
de celula generativă a polenului. Tubul polinic se
orientează spre ovul, străbate stilul frecvent printr-
un canal stilar căptuşit cu ţesut mucilaginos bogat
în substanţe nutrive.
Ajuns la ovar, tubul polinic pătrunde în cavitatea
ovariană, cel mai frecvent prin micropil.
Fecundarea poate dura de la câteva ore (fasole), la
câteva săptămâni (mesteacăn, carpen) sau luni
(gimnosperme).
Fecundarea la
angiosperme:
1 - ovar;
3 2 - stil;
Grăuncior
3 - stigmat;
de polen 2
4 – ovul;
5 - tub polinic;
6 - nucleu vegetativ;
1 7 - nuclei generativi
5 4
(spermatii).
7 Zigot 2n -> embrion
Zigot accesoriu 3n ->
endosperm secundar
6
FECUNDARE DUBLĂ
Sămânţa
Sămânţa este organul de înmulţire, caracteristic
plantelor gimnosperme şi angiosperme, rezultat din
ovul, după fecundarea acestuia. Ea este alcătuită
din embrionul unei noi plante, ţesuturi de
depozitare a substanţelor nutritive utilizate de
embrion pe parcursul germinării (endosperm) şi
ţesuturi de apărare (tegument).
Forma, mărimea şi numărul seminţelor.
Forma seminţei: sferică la mazăre, reniformă la
fasole, piriformă la viţa de vie, ovoidal-comprimată
la dovleac, cordată la trifoi, lenticulară la linte,
cerebriformă la nuc, cu celule tegumentare ce
formează fibre celulozice la bumbac, etc.
Mărimea seminţelor: sub 1 mm la tutun, 2-3 cm la
castan şi nuc, 10-30 cm la unii palmieri.
Numărul seminţelor dintr-un fruct: una la prun,
câteva zeci la dovleac sau mac, sute la orhidee.
12
Morfologia seminţei
Componentele seminţei: tegumentul, embrionul şi
endospermul.
Tegumentul provine din integumentele ovulului şi
are rol de protecţie a seminţei.
Suprafaţa tegumentului poate fi netedă la fasole,
zbârcită la mazăre, cu asperităţi la cuscută, cu peri
la bumbac, etc. Culoarea tegumentului variază cu
specia. Pe suprafaţa tegumentului se disting
cicatrici sau formaţiuni cărnoase numite anexe
tegumentare:
Hilul - locul unde sămânţa a fost prinsă de funicul.
El apare ca o cicatrice alungită la fasole sau ca o
pată circulară, albicioasă, la castan.
Micropilul se distinge sub forma unui por prin care
iese rădăciniţa embrionului în timpul germinaţiei.
Rafa este o proeminenţă longitudinală la seminţele
provenite din ovule anatrope (răsturnate); ea
corespunde liniei de concreştere a ovulului cu
funiculul şi este evidentă la ricin.
Arilul - anexă cărnoasă ce provine din celule de la
baza funiculului şi înveleşte total sau parţial
sămânţa (tisă).
Alte anexe tegumentare: arilod, strofeol, caruncul.
13
Anexe tegumentare la seminţele
de castan (A) şi ricin (B):
1-hil; 2-tegument;
3-caruncul; 4-rafă
În cele mai multe cazuri, tegumentul este
diferenţiat structural în două zone (seminţe
bitegumentare): testa, dispusă la exterior, cu 1-3
straturi de celule îngroşate, lignificate, cu rol
protector; tegmenul, stratul intern, pluristratificat,
cu celule cu pereţii celulozici, capabile să reţină
mari cantităţi de apă, având rol în germinare.
Embrionul constituie partea cea mai importantă a
seminţei, noua plantă în miniatură. Este diferenţiat
în: rădăciniţă (radicula), tulpiniţă (tigela), muguraş
(gemula, plumula) şi cotiledoane.
Rădăciniţa este întotdeauna orientată spre micropil
pe care îl străbate în timpul germinării.
Tulpiniţa este axul pe care se inseră cotiledoanele.
La tulpiniţă se poate delimita hipocotilul, zona
dintre rădăciniţă şi cotiledoane, şi epicotilul, zona
dintre cotiledoane şi primele frunze adevărate.
14

În mod diferit, de la o specie la alta, în timpul

germinării se dezvoltă una din zonele tulpiniţei:
dacă se dezvoltă hipocotilul, cotiledoanele sunt
ridicate deasupra solului (germinaţie epigee), se
înverzesc şi fac fotosinteză până se dezvoltă
frunzele definitive - la fasole; dacă se dezvoltă
epicotilul, cotiledoanele rămân în sol (germinaţie
hipogee) la mazăre.
Muguraşul este vârful vegetativ al tulpiniţei.
La angiosperme, embrionul prezintă unul sau două
cotiledoane (monocotiledonate şi dicotiledonate).
Funcţia cotiledoanelor: depozitarea substanţelor de
rezervă; fotosinteză; la graminee există un singur
cotiledon de forma unui scut (scutelum) cu rol în
solubilizarea şi transferul substanţelor din
endosperm la embrion.

După prezenţa sau absenţa albumenului:

-seminţele albuminate au endosperm secundar
situat în afara embrionului la monocotiledonate şi
unele dicotiledonate (ricin);
-seminţele exalbuminate (nu au endosperm
secundar, substanţele de rezervă fiind depozitate în
cotiledoane - fasole). 15