Referat: Angica Valentin

Titlu:Copiii cu dezabilitati sunt Diferiti.

Dar diversitatea nu este un lucru negativ

Ce este dizabilitatea? Putini ar şti să răspundă…

Un lucru e cert: când auzim din întâmplare acest cuvânt ne gândim la o persoană
total izolată de societate, căreia nu i se permite să trăiască decât între patru pereţi. Nimeni
nu se gândeşte la aceşti copii, aceşti oameni care suferă, nu pentru că au un handicap, ci
pentru că societatea în care trăiesc nu le oferă posibilitatea să se exprime.
Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem
să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să
trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.

“Persoanele cu dizabilităţi din România constitutie o categorie dezavantajată a

României, în special cei ce locuiesc în mediul rural sau sunt institutionalizaţi. Prezenţa
handicapului, starea materială precară ( în cele mai multe cazuri) , izolarea psihologică
determinate de statutul de persoană exclusă, lipsa unor servicii alternative adresate
acestora, dificultatea accesului la informaţiile în domeniu, accesul defectuos la serviciile
medicale de calitate…prezintă dificultăţi suplimentare pentru aceasta categorie de
persoane.”1
Atitudinea pozitivă zilnică a adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta
efectiv în dezvoltarea capacităţilor de comunicare . Copilul va comunica mai uşor dacă
doreşte să o facă , dacă doreşte să exprime lucrurile pe care le trăieşte. Folosind eficient
capacităţile noastre de comunicare, vom putea stimula modul de comunicare al copilului.

1
Fundaţia de Sprijin Comunitar Băcău, Tehnici de lucru prin arte combinate, Ed. “Egal”, 2009, pg.17
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai independent
posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.
Copiii au nevoie de foarte multă protecţie. Se spune ca modul în care te porţi cu
copiii arată adevarată faţă a omului.
Având câştigate cât mai multe deprinderi din această arie de dezvoltare, copilul cu
dizabilităţi are şanse reale de a fi acceptat/integrat în viaţa socială a comunităţii din care
face parte, pe de o parte, şi pe de alta parte, o comunitate permisivă, în ceea ce priveşte
această categorie de copii dă dovadă de responsabilitate, acceptare şi omenie.
În mare măsură, copilul cu dizabilităţi, întâmpină mari dificultăţi în ceea ce
priveşte autonomia personală, fapt care duce la dependenţa totală faţă de adulţi. Ca să
obţină independenţă în activităţile uzuale zilnice, copiii au nevoie de autonomie personală
în sensul satisfacerii unor cerinţe elementare cum ar fi: îmbrăcatul, dezbrăcatul, aşezarea
hainelor în cuier, igiena mâinilor, a nasului, a corpului în general, servirea mesei,
păstrarea igienei în locul în care-şi desfăşoară activitatea, păstrarea igienei hainelor, a
încălţămintei, păstrarea curăţeniei şi a ordinii, la colţul cu jucării, la colţul rechizite.
Necesitatea formării deprinderilor de autonomie personală la copii este evidentă
încă din primii ani de viaţă pentru a se putea adapta mediului extern social şi pentru a
putea fi integraţi într-un grup.
Copilul cu dizabilităţi nu reprezintă un final de drum, ci este doar începutul unei
mari provocări: aceea de a acorda copilului drepturile fundamentale, de a-i recunoaşte şi
accepta posibilităţile, dar şi limitele, de a-i oferi şanse de integrare. Copilul cu dizabilităţi
reprezintă doar o altă individualitate şi trebuie abordat tocmai din această perspectivă.
Putem preciza câteva dintre caracteristicile copiilor cu dizabilităţi:
 dificultăţi ale mobilităţii fizice generale;
 incapacitatea de autoîngrijire şi dificultăţi de autoservire;
 dificultăţi majore în formarea conştiinţei de sine şi în relaţionarea cu cei
din jur;
 nivel senzorial limitat, absenţa oricărui mijloc de învăţare spontană;
 dificultăţi majore în sfera comunicării ( mergând pănă la absenţa oricărei
modalităţi de receptare şi exprimare );
  disconfort psiho-afectiv şi manifestări de auto-mutilare, comportamente
auto-stimulative persistente şi rezistente la intervenţie.
Înainte de a-l învăţa să-şi lărgească sfera cunoaşterii şi să se exprime, copilul cu
dizabilităţi trebuie ajutat să-şi formeze acele modalităţi elementare de asigurare a
confortului fizic şi afectiv şi trebuie îndrumat către achiziţionarea unor instrumente care-i
permit pentru început să interacţioneze, apoi să exploreze şi în cele din urmă să cunoască
mediul extern. Este important ca întâi să-şi formeze o bază de cunoaşterepentru ca să aibă
ulterior ce exprima.
Noi putem ajuta un copil cu deficiente in multe moduri daca pornim de la
imaginea pe care o avem despre el:
 Fiecare copil cu dizabilităţi este o fiinta unica care creste;
 Fiecare copil trebuie tratat ca orice copil;
 Fiecare copil reprezinta o individualitate si are nevoile sale;
 Fiecare copil are o personalitate care este in curs de dezvoltare;
 Fiecare copil are dreptul la educatie.
Prin definire, copiii cu dizabilităţi au nevoie de sprijin. De aceea ei nu vor avea
decât de câştigat dacă activitatea de predare este îndreptată către nevoile lor speciale. Cei
mai mulţi părinţi sau adulţi care îngrijesc de copiii lor, doresc ca acestia să se dezvolte cât
mai bine, să recupereze cât mai repede întârzierea mentală şi să fie integraţi în societate.

1.1. Concepte teoretice : Deficienţă - incapacitate – handicap

Pentru a înţelege mai bine problemele persoanelor cu deficienţe, incapacitate,

handicap, pentru că de asta e vorba, trebuie să cunoaştem definiţiile acestor termeni:
 o "deficienţă" corespunde oricărei pierderi de substanţă sau alterare a unei
structuri sau a unei funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice;
  o "incapacitate" corespunde oricărei reduceri (rezultată că urmare a unei
deficienţe) parţială sau totală a capacitătii de a îndeplini o activitate de o manieră
sau în limitele considerate ca normale de o fiinţă umană;
 un "handicap" este un dezavantaj social pentru un individ dat, care rezultă dintr-
o deficienţă sau o incapacitate care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol
normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali sau culturali) de către acea
persoana;
Reiese din aceasta că handicapul depinde de relaţiile persoanei cu mediul ei
înconjurător. Un handicap este evident când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale,
materiale sau sociale care le împiedică accesul la diversele servicii ale societatii, care sunt
disponibile pentru concetatenii lor. Handicapul constă în pierderea sau limitarea
posibilităţilor de a participa, pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi, la viaţă comunităţii.
Integrarea persoanelor cu handicap nu reprezintă doar sarcina statului ci şi a
întregii societăţi şi a tuturor membrilor, reprezentanţilor şi instituţiilor acesteia.
Consideraţia pentru persoanele cu handicap nu trebuie să constituie numai
responsabilitatea familiei, prietenilor şi vecinilor, ci şi a tuturor membrilor societăţii care
trebuie să fie vigilenţi cu toate formele de intoleranţă şi să realizeze ca şi ei au datoria de
a a permite persoanelor care suferă de handicapuri să participe "cât de normal posibil" la
viaţă.
Copiii cu asemenea probleme pot beneficia de educare, recuperare, socializare,
stimulare complexă, iar familiile de informare şi consiliere, în instituţii ale statului şi/sau
private care sunt abilitate să ofere aceste servicii. Cu cât solicită sprijin mai devreme cu
atât şansele de a evolua în bine sunt mai mari.
Voi reveni cu date referitoare la centre de zi, centre de recuperare la care puteţi
apela. Şi nu uitaţi... trebuie doar să solicitaţi sprijin pentru a-l primi.

1.1.1.Conceptul de dizabilitate

In literatura de specialitate, în diverse rapoarte şi studii a început să fie

utilizat şi promovat termenul "dizabilitate" - ca substitut, de regulă, pentru handicap,
termen care tinde a fi înlocuit în terminologia internaţională, de exemplu in Regulile
standard din 1993 şi Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii,
adoptată de Adunarea Mondială a Sănătăţii din 2001.
Utilizarea sintagmei "copii cu dizabilităţi" se foloseşte în prezent cu intenţia de:
1. a recunoaşte conceptul promovat de Clasificarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,
în sensul că nu orice deficienţă determină apariţia handicapului şi nu în orice condiţii - în
sensul de limitări de activitate (şi capacitate) şi/sau restricţii de participare (şi de
performanţă);
2. a introduce conceptul de dizabilitate, care circula deja destul de frecvent şi în
România, şi de a acoperi ambii termeni "deficienţă" şi "handicap".
Dizabilitatea este un termen generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi
restricţii în participare. El denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ ( care
are o problemă de sănătate ) şi factorii contextuali în care se regăseşte ( factori de mediu
şi personali ).
Afectarea este o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului sau a unei
funcţii fiziologice ( inclusiv funcţiile mintale ). Prin noţiunea de anormalitate înţelegem
aici variaţiile semnificative de la norma stabilită statistic pentru fiinţele umane.
Limitările activităţii sunt dificultăţi cu care se poate confrunta un individ în
executarea activităţilor. Limitarea activităţii poate fi orice deviere, uşoară sau gravă, din
punct de vedere calitativ sau cantitativ, înregistrată în executarea unei activităţi, faţă de
modul sau măsura în care se aşteaptă executarea acelei activităţi de către persoane care nu
au o problemă de sănătate.
Restricţiile în participare reprezintă probleme cu care se poate confrunta un
individ în implicarea sa în situaţii existenţiale. Prezenţa unei restricţii în participare este
determinată prin compararea participării unui anume individ cu ceea ce se aşteaptă în
cultura sau societatea respectivă de la un individ care nu suferă de o dizabilitate.
Dizabilitatea face parte din experienţa umană, fiind o dimensiune a umanităţii. Ea este
cea mai puternică provocare la acceptare a diversităţii pentru că limitele sale sunt foarte
fluide. În categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment, ca
urmare a unor împrejurări nefericite, cum sunt unele boli şi accidentele.
 Factorii care duc la apariţia copiilor cu dizabilităţi:
 biologici: nivelul înalt al maladiilor cronice, congenitale şi genetice la părinţi şi a
patologiilor în perioada perinatală;
 medico-organizaţionali: depistarea tardivă a maladiei, durata îndelungată a
perioadei de la depistarea maladiei până la perfectarea documentelor şi iniţierea
procesului de reabilitare, nivelul scăzut de asistenţă pre şi post natală, precum şi
insuficienţa cantititivă a serviciilor de reabilitare a copiilor în primii ani de viaţă;
 sociali: situaţia ecologică nefavorabilă, alimentaţia neadecvară. Pe parcursul
ultimului deceniu s-a constatat o scădere generală a consumului de hrană, în paralel cu
scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi creşterea numărului de familii din grupurile
de risc, condiţiile de muncă nefavorabile ale femeilor, lipsa posibilităţilor pentru
respectarea modului sănătos de viaţă – toate acestea ducând la însănătoşirea sănătăţii
reproductive a populaţiei.