Transmiterea de emoții, sentimente și stări într‐o operă artistică se

numește lirism.
Textul liric exprimă în special stări, sentimente, dar și idei, aspirații, fiind
caracterizat de subiectivitate, pentru că autorul inventează un univers ficțional
ce reprezintă o percepție individuală asupra lumii.

TRĂSĂTURI:
- exprimarea directă a sentimentelor, gândurilor, stărilor sufleteşti
ale poetului;
- subiectivitatea poetică - prezenţa eului liric;
- limbajul expresiv - prezenţa figurilor de stil;
- prezenţa imaginilor artistice;
- moduri de expunere specifice: descrierea, monologul liric.
MĂRCILE LEXICO-GRAMATICALE ALE VOCII
FICȚIONALE/ EULUI LIRIC
Vocea care enunță discursul poetic este ficțională, existând numai în interiorul
textului și reprezentând un sine imaginar. Această voce nu este a autorului ca
persoană cu existență reală, ci reprezintă o ipostază umană: îndrăgostitul, meditativul,
nostalgicul, copilul, geniul, inadaptatul, contemplatorul naturii, revoltatul etc..
Subiectivitatea este vizibilă în:
❖ utilizarea persoanei I, singular, care exprimă impresii personale;
❖ utilizarea persoanei I, plural, care sugerează ideea de cuplu sau de
colectivitate;
❖ utilizarea persoanei a II‐a, singular și plural presupune comunicarea unor
sentimente și idei individuale.
Când textul este la persoana a III‐a, subiectivitatea se observă în exclamații și
interogații la care nu se așteaptă răspuns, în cuvinte care exprimă senzații, emoții,
sentimente (ah!, vai!, of!).
❖ verbele la persoana întâi şi a doua, singular şi plural;
❖ pronumele şi adjectivele pronominale la persoana întâi şi a
doua, singular şi plural;
❖ dativul etic ( -mi, -ţi );
❖ verbele la modul imperativ;
❖ substantivele în cazul vocativ;
❖ enunţurile exclamative, interogative, imperative;
❖ interjecţiile.
❖ linia de pauză şi punctele de suspensie marchează o pauză
afectivă, semn al prezenţei eului liric.
 Figura de stil este un procedeu utilizat pentru a spori expresivitatea unei comunicări.
Figurile de stil dintr-o operă literară au rolul de a da expresivitate acesteia, exprimând un complex
de semnificații ce trebuie descoperit prin lectură de către cititor, care le raportează la context și la
propria înțelegere. Pentru descifrarea textului, nu este suficientă identificarea figurilor de stil, fiind
necesar să li se dea un sens în relație cu ansamblul textului în care apar.
Într-un text descriptiv, figurile de stil conturează în mod original elementul descris.

Personificarea este figura de stil prin care se atribuie însușiri omenești unor ființe
necuvântătoare, unor lucruri sau unor fenomene ale naturii. Personificarea se obține combinând un
substantiv cu un verb care arată o acțiune omenească („lacul... tresărind“), cu un adjectiv care arată
o însușire omenească („blândei lune“) sau punând substantivul la cazul vocativ („Doină, doină,
cântic dulce“ – Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor).
Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două
persoane, obiecte sau acțiuni, cu scopul de a evidenția unul dintre termeni. Între termenii
comparației, apar prepoziții sau grupuri unitare de cuvinte cu rol de legătură: ca, precum, cât,
asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai ca etc.
Epitetul este figura de stil care exprimă însușiri deosebite, neașteptate ale obiectelor sau ale
acțiunilor, prezentându-le într-o lumină nouă, aparte. Epitetul poate fi exprimat prin adjectiv
(„nuferi galbeni“), prin adverb („să‐mi cadă lin pe piept“) sau prin substantiv ce indică nume de
metale prețioase, pietre prețioase, materii etc. („mândra glăsuire a pădurii de argint“ – Călin (file
din poveste) de Mihai Eminescu).
Enumerația este figura de stil care constă în înșiruirea unor termeni de același fel sau cu
sensuri apropiate, pentru a accentua ideea exprimată sau pentru a sublinia aspectele descrise.