UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL PROCEDURAL

„CRIMINALISTICA”

NOTE DE CURS

Autor:

Anatolie CEACHIR -
magistru în drept, doctorand,
lector universitar

CHIȘINĂU 2014

1
Tema I. Noțiuni întroductive în disciplina criminalistica.

1.1.Noțiunea, obiectul și sarcinile criminalisticii.

1.2. Sistemul și principiile fundamentale ale criminalisticii.
1.3. Metodologia criminalisticii.
1.4. Locul criminalisticii în sistemul ştiinţelor juridice, judiciare, tehnice şi
naturale.

1.1.Noțiunea, obiectul de studiu și sarcinile criminalisticii.

Criminalistica s-a format ca o ştiinţă judiciară la sfârşitul secolului al XIX-lea,
fondatorul ei fiind recunoscut de cei mai mulţi specialişti, cunoscutul judecător de
instrucţie austriac şi profesor de drept penal, Hans Gross. Acesta a folosit pentru
prima dată în literatura juridică termenul de criminalistică în anul 1893, prin
editarea Manualului judecătorului de instrucţie, care a fost reeditat în scurt timp
sub denumirea Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii.
Înaintea lui Hans Gross, un reputat specialist francez, Alphonse Bertillon, şef
al Serviciului de identitate judiciar din Paris la sfârşitul secolului trecut a pregătit
cadrul apariţiei ştiinţei criminalisticii.
Apariţia noii ştiinţe a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile
cunoaşterii umane, îndeosebi de revoluţia tehnico-ştiinţifică, aflată la primii săi
paşi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Fireşte, această
necesitate obiectivă s-a impus şi într-un moment în care mijloacele de luptă ale
justiţiei penale împotriva criminalităţii deveniseră insuficiente faţă de creşterea
numărului infractorilor, mereu mai meticuloşi, mai riguroşi, mai buni, folosind
metode şi mijloace perfecţionate de operare.
Nu insistăm asupra unor definiţii, cu toate că o analiză a lor ar fi interesantă
pentru înţelegerea modului în care au evoluat opiniile asupra naturii şi locului
ocupat de Criminalistică în sistemul ştiinţelor dreptului, chiar dacă analiza lor, în
alt context, ar fi utilă
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării faptelor antisociale,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor, precum şi prevenirea pregătirii
şi desfăşurării unor asemenea fapte.
Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu
Criminalisticii prezintă importanţă cel puţin pe două planuri distincte: pe de o
parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte,
evidenţiază unitatea şi autonomia sa (dar numai în anumite limite) faţă de celelalte
ştiinţe juridice şi nejuridice, dar aflate în slujba justiţiei; avem în vedere medicina
legală, psihologia judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară etc.
Remarcăm, fie numai pentru semnificaţia ei, o opinie foarte răspândită, conform
căreia, printre altele, Criminalistica ar fi şi o artă. Astfel în anul 1983, secretarul
general de atunci al INTEPOL-ului, Jean Nepote, definea criminalistica „arta şi

2
tehnica investigaţiilor penale”. Din analiza majorităţii punctelor de vedere
exprimate în literatura de specialitate, atât din străinătate, cât şi din ţara noastră se
desprinde o concluzie cvasiunanimă referitoare la caracterul ştiinţific al acestei
discipline dedus din obiectul său propriu şi metodele sale specifice de cercetare. În
esenţă, conţinutul noţiunii de criminalistică a fost definit astfel de prof. univ. dr.
Emilian Stancu: „Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter
autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele,
mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării
infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii
faptelor antisociale”.
Criminalistica a mai fost denumită în literatura de specialitate ca fiind „ştiinţa
contra crimei” , aceasta având o structură complexă, formată din trei ramuri
distincte dar strâns legate între ele:
a. Tehnica criminalistică cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor
tehnicoştiinţifice destinate descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor sau
mijloacelor materiale de probă.
b. Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de procedee şi reguli specifice
destinate desfăşurării activităţilor de urmărire penală şi de judecată, cum ar fi
cercetarea la faţa locului, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei,
ascultarea inculpatului şi a altor persoane (persoana vătămată, martori), efectuarea
percheziţiilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.
c. Metodologia criminalistică vizează cercetarea unor categorii de infracţiuni
cum sunt infracţiunile împotriva vieţii, sustragerile din avutul public sau personal,
accidentele rutiere, navale sau aeriene etc. Astfel metodologia criminalistică
stabileşte care sunt activităţile procedurale care trebuie desfăşurate cu ocazia
investigării criminalistice a unei anumite infracţiuni, precum şi ordinea logică în
care acestea vor fi întreprinse, constituind un ghid ştiinţific al investigării unei
infracţiuni determinate.
În literatura de specialitate occidentală, cu privire la structura criminalisticii,
interpretată în sens larg, au fost exprimate mai multe opinii conform cărora această
ştiinţă cuprinde:
1. Procedee poliţieneşti destinate conducerii unei anchete, inclusiv strângerii
probelor privind comiterea infracţiunii, care aparţin „Poliţiei tehnice”.
2. Procedee ştiinţifice utilizate în expertiza urmelor şi a probelor materiale ale
infracţiunii, care aparţin „Poliţiei ştiinţifice”.
3. Procedee juridice destinate administrării, potrivit regulilor de drept, a probelor
existenţei infracţiunii.
Obiectul Criminalisticii.
Obiectul propriu al ştiinţei Criminalisticii prezintă importanţă pe două planuri
distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe
de altă parte, evidenţiază unicitatea şi autonomia sa faţă de celelalte ştiinţe juridice
şi nejuridice (medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia, biologia
judiciară), dar aflate în slujba justiţiei.

3
 Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale criminalisticii sunt
următoarele:
1. Elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice destinate
descoperirii şi cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu urmele specifice
omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de
transport, ale fenomenelor fizico-chimice, în scopul identificării persoanelor sau
obiectelor.
2. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii
Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii
fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, în scopul aplicării lor la specificul activităţii
de prevenire şi de combatere a infracţiunilor.
3. Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de
urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui
fundament ştiinţific investigării.
4. Studierea practicii judiciare, în scopul valorificării ştiinţifice şi generalizării
experienţei pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia
investigării infracţiunilor.
5. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea
celor mai adecvate procedee de combatere şi de prevenire a lor, inclusiv de
identificare a autorilor acestora.
6. Perfecţionarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, în
special a acelora care aduc atingere unor valori sociale deosebite, a acelora care
sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor penale care prezintă dificultăţi de
investigare.
7. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri destinate prevenirii
infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial.
Sarcinile criminalisticii.
În prezent, atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic sunt confirmate
următoarele sarcini ale ştiinţei criminalistice:
- Studierea practicii infracţionale;
- Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunilor şi elaborarea, în baza
cunoaşterii acestor legităţi, a mijloacelor şi metodelor adecvate de cercetare
criminalistică;
- Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a
realizărilor altor ştiinţe, cu preponderenţă a celor naturale - fizica, chimia, biologia,
matematica, cibernetica etc, metodele cărora reprezintă fundamentul ştiinţific a
multor recomandări şi mijloace de cercetare criminalistică;
- Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor
noi metode tactice de organizare şi efectuare a acţiunilor procesuale, necesare
stabilirii adevărului într-un proces penal;
- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor în
activitatea operativă de prevenire şi curmare a infracţiunilor;
- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor şi tehnologiilor efectuării
expertizelor criminalistice şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice;

4
 - Comunicarea prin instruire şi publicitate a celor mai impresionante realizări
ale criminalisticii, precum şi a practicii înaintate în domeniul investigaţiei
infracţiunilor.

După părerea savantului S.Doraș sunt atribuite și funcții științei

criminalistice:
1.Funcția cognitivă – presupune un cerc larg de cercetări științifice, generalizări și
de analize să contribuie la cunoașterea legităților după care se desfășoară
activitatea criminal și potrivit căruia funcționează mecanismul colectării
informației probatoriei. A contribuit la întemeerea concepției doctrinal privind
identificarea criminalistică..
2.Funcția constructivă- este inerentă oricărui domeniu științific, deoarece știința
este chemată nu numai să cunoască realitatea obiectivă, dar și să transforme
această realitate în folosul și spre binele acestuia. Criminalistica a elaborate
metode, procedee și mijloace pentru administrarea probelor infracțiunii…
3.Funcția comunicativă – constă în acumularea și sistematizarea cunoștinților cu
privire la mijloacele și metodele de cercetare penală prin procesul de instruire și
publicitate în practica cotidiană a celor ce înfăptuiesc justiția. Prin comunicarea
realizărilor științelor natural și a ramurilor tehnice în activitatea criminalistică…

1.2. Sistemul și principiile fundamentale ale criminalisticii.

Criminalistica este împărţită în trei mari părţi, fiecare cu specificul său,
anume: - Tehnica criminalistică; - Tactica criminalistică; - Metodologia
(metodica) criminalistică.
Actualmente criminalistica se prezintă ca un sistem de metode tehnico-
ştiinţifice, tactice şi metodice, întrunite în compartimentele enunţate, anticipate de
anumite elemente introductive şi de metodologie criminalistică.
Tehnica criminalistică, după cum arată şi numele, studiază mijloacele tehnice
folosite de organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi
ridicarea urmelor, în analiza şi interpretarea acestora la faţa locului sau în
laborator.
Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice
utilizate de organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea
obţinerii maximului de rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel
există reguli tactice pentru ascultarea persoanelor participante în procesul penal
(persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul), dar, în egală măsură, pentru
efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaştere,
confruntarea, cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea ş.a.
Metodologia criminalistică îşi propune ca, pe baza mijloacelor tehnice şi a
regulilor tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de
infracţiuni contribuind la specializarea organelor de cercetare penală în
soluţionarea anumitor categorii de fapte. Astfel, există o metodologie a investigării
accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a investigării faptelor cauzatoare
de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracţiunilor la regimul bancar,
vamal ş.a.
5
 Principiile fundamentale:
De relevat că fiind subordonată procesului penal şi contribuind la realizarea
sarcinilor acestuia, criminalistica se bazează pe principiile dreptului procesual
penal. Prin urmare, sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii include
principii de drept procesual penal interpretate în accepţiunea criminalistică, dar şi
unele principii proprii acestei discipline, ca, spre exemplu, principiul operativităţii,
al planificării activităţilor criminalistice, al celui privind aplicarea formei deductive
şi inductive de cercetare a faptelor penale.
1.Principiul legalităţii – este prevăzut de art.2 al Codul penal şi art.2 al Codului
de procedură penală. Conform acestui principiu întreaga activitate de investigare a
infracţiunilor se desfăşoară cu stricta respectare a prevederilor legale.
2.Principiul aflării adevărului științific - este prevăzut de art. 3 al Coduli de
procedură penală. Concluziile desprinse de către organele judiciare prin
intermeniul probelor trebuie să reflecte cu exactitate realitatea obiectivă.
3.Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost
pornit un proces penal este prezumată a fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.
4.Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului
produce transformări şi modificări produse la locul faptei sub forma urmelor.
5.Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află
identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce se află în legătură cauzală
cu faptele incrimnate prin legea penală.
6.Principiul operativităţii în efectuarea urmăririi penale…..
7.Principiul organizării și planificării activităţilor criminalistice - presupune
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi
idetnificarea infractorilor.
8.Principiul conspirativității (M.Gheorghiță) – trebuie de asigurat secretul
activităților de urmărire penală sau expertiză ce urmează a fi effectuate, precum și
a datelor obținute în rezultatul măsurilor de investigații… Persoanele cointeresate
să nu se eschiveze sau să întreprindă anumite contramăsuri.
9.Principiul necesității și oportunității (M.Gheorghiță) – organelle de drept
trebuie în mod obligatoriu să reacționeze la fapta prejudiciabilă săvîrșită, să
întreprindă toate măsurile în scopul soluționării cazului conformlegislației.
Stabilirea momentului oportun de desfășurare a acțiunilor criminalistice pentru
administrarea probelor, cercetarea completă a cazului …

1.3. Metodologia criminalisticii.

Datorită obiectului propriu de cercetare, Criminalisticii îi sunt specifice
anumite metode de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele
comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului
său.
Noţiunea de «metodă criminalistică» poate fi definită ca o totalitate de acţiuni,
operaţii şi mijloace, inerente însuşirii realităţii obiective, privind cercetarea
infracţiunilor. La nivel practic, metodele criminalistice se prezintă în forma unor

6
măsuri, operaţii şi mijloace tehnico-ştiinţifice, aplicarea cărora asigură eficienţa
activităţii organelor judiciare în vederea investigării şi prevenirii faptelor penale.
Savantul autohton, Igor Dolea, subliniază că în tot scenariul judiciar nucleul în
jurul căruia se realizează activitatea procesuală este demnitatea uman.
De pe această poziâie trebuie apreciată corectitudinea metodelor criminalistice.
Nu pot fi admise ca fiind amorale şi deci nelegitime metodele bazate pe violenţă
inclusiv psihică, înşelăciune, ameninţare şi şantaj. Unii autori clasifică metodele
discutate în două-trei, alţii în şapte-opt categorii.
Unul şi acelaşi fenomen, de exemplu, studierea şi generalizarea experienţei
judiciar-penale, e prezentat diferit de către autori: fie ca obiect de aplicare a
metodelor criminalisticii, fie ca metodă criminalistică de investigare , fie ca sursă
informativă. Totodată, o asemenea analiză a opiniilor demonstrează, aceasta
confirmându-se şi în practica judiciară, că atât la nivel teoretic, cât şi la cel utilitar,
se folosesc trei categorii de metode: general ştiinţifice, particular ştiinţifice şi
speciale.
1)- Metodele general ştiinţifice sunt specifice tuturor formelor de activitate
umană, fiind folosite cu prisosinţă in cercetările criminalistice. Acestea sunt:
1) Metoda observaţiei; 2) Metoda măsurării; 3) Metoda experimentală; 4)
Metoda modelării; 5) Metoda comparatiei; 6) Metoda descrierii.
Categoria a doua de metode, frecvent aplicate în criminalistică, constituie cele
2)-Particular ştiinţifice. Fiind în marea majoritate preluate în direct sau prin
adaptare la specificul cercetărilor criminalistice din diverse ramuri ale ştiinţelor
naturale, metodele din această categorie sunt atestate sub diverse denumiri, de
exemplu «metode fizice» , «metode de ramură» , «metode adaptate la specificul
criminalisticii», «metode ştiinţifice şi tehnice».
In toate cazurile însă se au în vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico-
chimice, matematice şi antropologice.
1. Metode fizice sau fizico-chimice. Dintre multiplele metode fizice şi fizico-
chimice uzuale în cercetările criminalistice menţionăm următoarele: - Metoda
optică; - Metoda palpării; - Metoda efectului de luminiscenţă; - Metoda
convertizării electrono-optice; - Metoda difuzo-copiativă prin contact;
2. Metode matematice;
3. Metode antropologice.
3)-Categoria a treia constituie, după cum anticipam, metode speciale
criminalistice, denumite de unii autori «metode de examinare proprii
criminalisticii», care pot fi încadrate în patru subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării
urmelor materiale ale infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor
de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele
fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte
împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor invizibile de mâini, a celor create de
instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizând prevenirea furturilor ,
traficurilor de stupefiante etc11;

7
 b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, trâseologice, balistice )şi
a acitivităţii specialiştilor abilitaţi să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice.
c) metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale, a
cercetării la faţa locului percheziţiei etc. metodele de cercetare a anumitor categorii
de infracţiuni cunoscute şi sub denumirea de metodici particulare de cercetare
penală.
Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările
ştiinţifice, cum ar fi generalizarea practicii înaintate, studierea şi adaptarea
realizărilor altor ştiinţe la specificul activităţilor criminalistice, analiza şi evidenţa
modalităţilor de săvârşire a actelor antisociale şi cele destinate să deservească
practica judiciară etc.

Opinia savanților români.

4. Procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate
atât pe baza generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor
elemente de cunoaştere aparţinând psihologiei.
5. Metode tehnice de prevenire a infracţiunilor, cum ar fi de exemplu, cele
care se referă la prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public sau
particular. În literatura de specialitate au fost exprimate şi opinii menite să confere
o notă şi mai pronunţată de specificitate ansamblului metodelor de investigare
criminalistică. Un astfel de exemplu este teoria autorului Charles E. O'Hara care
consideră că metodologia anchetei penale se fundamentează pe regula celor trei I:
informaţia, interogatoriul şi instrumentarea1 . Această opinie reprezintă esenţa
modului de a se proceda în dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane.
Alţi autori, precum prof. univ. dr. Camil Suciu, îmbrăţişează un criteriu bipartit de
clasificare a metodelor de investigare criminalistică, clasificându-le în metode
tehnico-ştiinţifice şi tactice2 . Un alt autor precum Pierre Fernand Ceccaldi,
consideră că metodele Criminalisticii sunt matematice, fotografice, microscopice
etc.3 Prin urmare, toate aceste opinii nu reprezintă în fond decât preocupări de
evidenţiere a caracterului ştiinţific al Criminalisticii, prin evidenţierea elementelor
ce conferă un contur propriu metodologiei sale, precum şi a contribuţiei pe care o
are în stabilirea adevărului.

1.4. Locul criminalisticii în sistemul ştiinţelor juridice, judiciare, tehnice şi

naturale.
Ştiinţa criminalisticii are strânse legături atât cu ştiinţele juridice (penale) cât
şi cu cele nejuridice, fie că vorbim de ştiinţe exacte (matematică, fizică, chimie
ş.a.) ori de ştiinţe umaniste (psihologie, logică ş.a.).
Conexiunea criminalisticii cu dreptul penal; Conexiunea criminalisticii cu
dreptul procesual penal; Conexiunea criminalisticii cu criminologia; Conexiunea
criminalisticii cu medicină legală; Conexiunea criminalisticii cu psihologia
judiciară; Conexiunea criminalisticii cu fizica; Conexiunea criminalisticii cu
chimia; Conexiunea criminalisticii cu biologia şi anatomia.

8
TEMA II. IDENTIFICĂREA CRIMINALISTlCĂ.

2.1. Noțiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice.

2.2.Obiectele și genurile identificării criminalistice.
2.3.Procesul și etapele identificării criminalistice.

2.1. Noțiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice.

Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau
fenomenelor prin care se stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi deosebirile
dintre ele, pe baza acestor trăsături fiind împărţite în tipuri, grupe şi subgrupe,
scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în parte elementele de
specificitate.
Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice
În accepţie dialectică, identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de
a se manifesta individual, de a-şi demonstra prin proprietăţile şi caracteristicile lor
egalitatea cu ele înseşi şi concomitent, deosebirea de tot ce le înconjoară. Aşa cum
se subliniază în literatura criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate
proprietăţile şi însuşirile unui obiect, fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le
deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau fiinţă».
Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic
despre mişcarea universală şi continuă a materiei, evoluţiei inerente a tuturor
lucrurilor, fiinţelor sau a fenomenelor reale. Dialectica afirmă sistemul universal
de echilibru, potrivit căruia schimbările lente cantitative nu afectează considerabil
proprietăţile calitative ale obiectelor materiale, acestea, păstrându-şi caracteristicile
individuale, rămîn relativ stabile.
Principiile identificării criminalistice
Principiul identităţii. În stabilirea identităţii se va avea în vedere atât
identitatea cu sine cât şi deosebirea de orice este altul, stabilindu-se atât identitatea
cât şi neidentitatea.
Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop şi
obiecte mijloc al identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material
care se află în legătură cauzală ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl
reprezintă urmele obiectului scop, precum şi modelele de comparaţie.
Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea
unei persoane sau a unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele
create în câmpul infracţional reflectă caracteristicile sale esnţiale.
Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a interdependenţei
cauzale. Realitatea obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor
materiale care se află în continuă interacţiune, schimbare şi tranformare.

2.2.Obiectele și genurile identificării criminalistice .

9
 Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar. Fiind
subordonată procesului de probaţiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate
ştiinţifică a acestuia şi deci nu poate fi extinsă asupra împrejurărilor de timp şi
spaţiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire reclamă alte forme de investigare
decât cele ale identificării criminalistice.
După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea
identităţii unei fiinţe sau a unui obiect material cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea
este posibilă numai atunci când obiectul identificării posedă caracteristici ce îl
deosebesc de celelalte, îl individualizează.
Rezultă deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin
care acestea îşi manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de
bază ale identificării criminalistice.
De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor
materiale. Acestea reprezintă calitatea obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în
procesul de identificare - individualizează obiectul şi, totodată, îl deosebeşte de
altele.
Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem
afirma că obiectele identificării criminalistice sunt:
a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracţională;
b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;
c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea
justă a cauzei;
d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;
e) animalele.

Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente,

identificarea criminalistică presupune întotdeauna prezenţa a patru categorii de
obiecte:
1)- a celor ce urmează a fi identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de
identificat;
2)-a celor sub formă de reflectări ale obiectului de identificat, nominalizate
obiecte identificatoare;
3)-a celor suspecte ca fiind obiecte de identificat, denumite de verificat;
4)-a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de modele de comparaţie sau
modele-tip de comparaţie.
1.Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele şi tot felul de
obiecte inanimate, caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor.
Deoarece determinarea obiectelor menţionate constituie scopul cercetării, acestea
se numesc şi obiecte-scop.
2.Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub forma
reflectărilor memoriale sau material-fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente
etc), care reproduc caracteristicile obiectului de identificat şi pe baza cărora se
realizează identificarea. Având în vedere rolul acestor obiecte de a servi la
identificarea obiectelor de identificat, ele se numesc şi obiecte-mijloc. Apariţia
10
obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta săvârşită şi deci ele
se înscriu în cadrul obiectelor-probe materiale.
3.Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre
care se află şi obiectul de identificat. De exemplu, în cazul când la locul comiterii
faptei au fost descoperite urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest
scop va fi obiectul de identificat; urmele depistate servesc la identificarea acestuia
şi deci se vor manifesta ca obiecte identificatoare, iar instrumentele ridicate prin
percheziţie sau alte acţiuni procesuale fiind doar prezumate a fi utilizate de
făptuitor, constituie obiecte de verificat.
4.Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza
imposibilităţii sau a iraţionalităţii prezentării acestora, se apelează la modele de
comparaţie (reflectări de obiecte verificate) prelevate de organul judiciar în
ordinea prevăzută de legislaţia în vigoare (art.154-156 Cod.proc.pen.), dar şi
conform anumitor reguli tactice.
Genurile identificării criminalistice
După caracterul obiectelor identificate, distingem următoarele genuri de
identificare:
1)-identificarea după imaginea păstrată în memoria omului și reflectările
senzoriale;
2)-identificarea după reflectările material-fixate;
3)-identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia.
(Doraș S.)pag.48.

2.3.Procesul și etapele identificării criminalistice.

Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identităţii.
Ea este realizată de regulă de către expertul criminalist (într-o expertiză
criminalistică) or de către specialistul poliţiei judiciare (în cuprinsul unui Raport de
constatare tehnică). Procesul de identificare prin relevarea acelor trăsături generale
şi particulare ale obiectului căutat (obiectul de identificat) se face de la general la
particular şi presupune în principal examinarea urmelor lăsate de aceste obiecte.
Însuşi procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în
patru etape.
(După Gheorghiță pag.123).

11
 Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind
consacrată însuşirii de către expert a problemelor ce necesită soluţionare prin
intermediul expertizei, verificării stării şi suficienţei materialelor propuse spre
examinare, împrejurările cauzei cu prilejul cercetării căreia s-a dispus expertiza. În
acest scop, expertul ia cunoştinţă de ordonanţa organului de urmărire penală sau de
decizia instanţei judiciare privind dispunerea expertizei, efectuează un studiu
general al tuturor materialelor prezentate.
În toate celelalte cazuri el va determina necesităţile tehnice de examinare,
urmând să procedeze la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau
separată a obiectelor identificării criminalistice, care constă în studierea separată a
materialului în litigiu şi a celui de comparaţie în scopul evidenţierii caracteristicilor
identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de bază folosită în acest caz este analiza
prin care se depistează şi descrie caracteristicile obiectului, începând cu cele
generale şi continuând cu cele individuale. Se iau în considerare, fireşte,
caracteristicile identificatoare, adică cele esenţiale, constante şi specifice ale
obiectelor supuse studiului.
Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct
cu obiectele de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei
sau deosebirii caracteristicilor evidenţiate.
Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau
reflectările lor fotografice se analizează fiind introduse într-un câmp vizual unic,
sau prin suprapunerea imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea
determinării concordanţei caracteristicilor morfologice. în practica expertizei
criminalistice se folosesc diverse varietăţi ale procedeelor menţionate, cum ar fi:
îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă pe acelaşi ecran a
imaginilor obiectelor comparate ş.a.
La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi
formulează concluziile. Pentru a decide identitatea sau absenţa acesteia este
obligatorie verificarea elementelor caracteristice coincidente, de asemenea şi a
celor care diferă.
Metodologia identificării presupune două etape obligatorii:
1. Etapa examinarii separate a obiectului purtător de urme;
2. Etapa examinarii comparative a urmelor.
În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de
urme în mod individual, separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile
identificării. Astfel, din analiza separată a proiectilului (glonţ) extras din corpul
victimei se poate afla calibrul acestuia, materialul din care este fabricat, dacă s-a
folosit o armă cu ţeavă ghintuită, dacă este de producţie internă sau externă ş.a.
În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la
faţa locului cât şi urma obţinută în condiţii de laborator de la obiectul suspectat a fi
creat prima urmă, scopul fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci
dacă obiectul care a creat acele urme este unul şi acelaşi.
Examinarea comparativă cunoaşte trei modalităţi: procedeul confruntării,
procedeul juxtapunerii şi procedeul suprapunerii.

12
 Stabilirea întregului după părţile componente - variantă a identificării
criminalistice.

Conţinutul raportului de expertiză

La finalul operaţiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de
concluzii:
- concluzii de certitudine;
- concluzii de probabilitate;
- concluzii de imposibilitate.

Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu,

«amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată de degetul mare al
mâinii drepte a numitului C».

13
 Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi
formulate astfel: «amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată nu de
numitul C, ci de o altă persoană» În situaţia în care stabilirea sau neafirmarea
identităţii este imposibilă din cauza informabilităţii scăzute a obiectelor
identificatoare, precum şi din cauza inexistenţei metodelor ştiinţifice adecvate,
expertul recurge la formularea concluziilor privind imposibilitatea elucidării
problemei privind identitatea.
Concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei explică faptul că din
diferite considerente nu se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie
confundată cu cea categorică negativă, prin care identitatea se exclude.
Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative şi de imposibilitate, în literatura
de specialitate sunt propagate amplu şi concluziile probabile sau de probabilitat.e.

COMPARTIMENTUL II.

Tema 3. TEHNICA CRIMINALISTICĂ.

3.1. Noţiunea, sarcinile și clasificarea tehnicii criminalistice.

3.2.Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea,
examinarea și ridicarea probelor materiale.
3.3.Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor
criminalistice.
3.4.Mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor.

3.1. Noţiunea, sarcinile și clasificarea tehnicii criminalistice.

Progresul științific în totdeauna contribuie la crearea unor mijloace tehnice noi,
care dezvoltă toate domeniile vieții sociale. Criminalistica s-a folosit de
performanțele științelor exacte și a aplicat cele mai moderne mijloace tehnice,
utilaje și materiale de căutare, fixare și ridicare urmelor infracțiunilor și
infractorilor, la cercetarea, descoperirea și prevenirea actelor antisocial.
Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de
mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de către organele cu funcţii de
urmărire penală, precum şi de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi
administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în
scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Termenul „tehnica criminalistică” este privit în dublu sens: 1) ca compartiment
al științei criminalistice; 2) ca totalitate, ansamblu de mijloace tehnice, procedee și
metode tehnico-criminalistice;
Mijloacele tehnico-criminalistice sunt acele aparate, dispositive, utilaje,
instrumente, mecanisme, accesorii și material, care sunt utilizate întru depistarea,
fixarea și examinarea probelor pe cauzele penale.
Procedeele și metodele tehnicii criminalistice reprezintă anumite cunoștințe
tehnice și științifico-naturale, reguli de activitate aplicate la depistarea, fixarea,
examinarea și ridicarea probelor materiale.
14
 Bazele științifice ale tehnicii criminalistice se bazează pe cunoașterea și utilizarea
legalităților științelor natural, tehnice și altor științe (fizica, chimia,biologia,
antropologia, ș.a.), precum și pe teoriile particulare, cum ar fi teoria reflectării,
teoria identificării, teoria formării urmelor, ș.a.
Ca compartiment al științei tehnica criminalistică are destinația să asigure
soluționarea sarcinilor criminalistice prin utilizarea diversilor mijloace tehnice,
metode și procedee științifice, fiind constituite din două elemente, care formează
sistemul propriu în care se include (în mod classic):
1)-tezele generale (aspectele conceptual) ale tehnicii criminalistice:
2)-ramurile tehnicii criminalistice:
La rîndul lor ramurile tehnicii criminalistice sunt:
1) Fotografia și audio-videoîregistrarea criminalistică;
2) Traseologia criminalistică:
3) Balistica judiciară (armologia criminalistică):
4) Identificarea persoanelor după semnalmente (gabitoscopia criminalistică):
5) Evidența criminalistică:
6) Cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia criminalistică).
Pe lîngă acestea, la tehnica criminalistică ca compartiment al științei
criminalistice se pot atribui unele noi direcții de cercetare care pot fi incluse ca
elemente, ramuri ale acestea (odorologia criminalistică, fonoscopia
criminalistică, examinarea criminalistică a substanțelor și materialelor etc…).
Din cele relatate reesă că, tehnica criminalistică – este un compartiment al
științei criminalistice și prezintă un sistem argumentat științific de metode,
procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organele
împuternicite prin lege, în vederea depistării, fixării, examinării și ridicării
urmelor materiale ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetării,
descoperiii și prevenirii actelor prejudiciabile (după M.Gheorghiță).
Sarcinile tehnicii criminalistice derivă din sarcinile generale și cele special
ale științei criminalistice. Principalele dintre ele sunt:
a) Contribuția activă la combaterea fenomenului infracțional cu metodele,
procedeele și mijloacele tehnice perfomante:
b) Elaborarea noilor și perfecționarea actualelor procedee, metode și mijloace
de descoperire, fixare, ridicare și examinare a materialelor de probă:
c) Elaborarea și perfecționarea bazelor teoretice, tactice și metodice ale
utilizării mijloacelor tehnice criminalistice:
d) Elaborarea și perfecționarea mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire
a infrcațiunilor:
e) Elaborarea și perfecționarea metodicilor de efectuare a constatărilor tehnico-
științifice și expertizelor judiciare.
Clasificarea.
Toate metodile și mijloacele tehnico-criminalistice, după sursa de proveniență
și gradul de aplicare la rezolvarea sarcinilor de către organelle de drept se pot
diviza în trei grupe, și anume:

15
 1). Metodele și mijloacele preluate din alte științe și utilizate fără oarecare
modificări. Ele capătă un character criminalistic numai în legatură cu faptul că se
utilizează în scopuri judiciare și în baza normelor procesuale, aceasta sunt:-
aparatele de fotografiat, de audio-videoînregistrare, detectoare de metale, diverse
scule, compiutere, microscoapte, etc…
2).Mijloacele, procedeele și metodele tehnice preluate din alte ramuri ale științei
și tehnicii și adaptate de criminaliști la realizarea sarcinilor cercetării, descoperirii
și prevenirii infracțiunilor. Se referă: utilaje special de fotografiat a probelor
material, metode cromatografice,analiza spectrală, microfotografia, golografia,
fotografia de examinare în radiații roentghen, gamma, beta și neuronice etc…
3). Mijloacele, procedeele și metodele special elaborate de știința criminalistică
în scopurile criminalistice. Acestea sunt: microscopul comparator;
stereomicroscopul; aparatul de fotografiat stereoscopic; aparatul de detectare a
cadavrelor; pensula magnetică; căpturatorul de glonți; fotorobotul; etc…
După scopul preconizat de folosire a mijloacelor tehnico-criminalistice, ele se
pot repartiza în trei categorii:
1). Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea, examinarea
și ridicarea probelor materiale:
2). Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor
criminalistice.
3). Mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor.

Subiecți ai utilizării tehnici criminalistice în procesul cercetării cauzelor penale

sunt persoanele împuternicite de lege și actele departamentale: ofițerii de urmărire
penală, procurorii, specialiștii- criminaliști la efectuarea acțiunilor procesuale,
experții criminaliști la efectuarea expertizelor respective; și ofițerii de investigații
în cadrul măsurilor special de investigații.
Temeiul juridic pentru utilizarea tehnicii criminalistice în procesul cercetării
cauzelor penale, civile sau contravenționale, servesc prevederile Codurilor
respective, și legile organice.

3.2. Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea,

examinarea și ridicarea probelor materiale.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse
în truse criminalistice portative, complete speciale şi laboratoare criminalistice
mobile.
Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la faţa locului şi
efectuării altor acţiuni procesuale, în special, a percheziţiei, prezentării pentru
recunoaştere, experimentului şi reconstituirea faptei; şi, specializate pentru
efectuarea unor operaţii tehnico-ştiinţifice aparte.
Organele de urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinaţie specială cum ar
fi, spre exemplu, cele destinate testării substanţelor narcotice sau în formă de anexe
la trusele universale propriu-zise. în atare formă se prezintă trusele fotografice,
completul de substanţe necesare relevării amprentelor digitale ş.a.

16
 Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers împărțite în
mai multe compartimente, cum ar fi:
1)-Compartimentul traseologic – destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de
mîini, de picioare, de dinți, de instrumentele de spargere, etc.., fac parte substanțe
pulverulente, pensule din păr de veveriță, pensula magnetic, pulverizatorul cu iod,
pentru urmele latent, foile adezive, material pentru mulajul urmelor, etc…
2)-Compartimentul pentru executarea măsurărilor și marcarea obiectelor principale
– ruletă,bandă metrică îmărțită în segmente cite 10 cm,colorate alb negru, jetoane
numerotate 1-10, cretă forestieră, etc…
3)-Compartimentul necesar executării desenelor și schiței – rigla gradată, busola,
hîrtie gradată, etc..,creioane colorate, șablon tip pentru lucru pe hartă, etc..
Trusele criminalistice specializate, sunt de maimmulte destinații:
1)-trusa pentru testarea stupifiantelor, în care se regăsesc tuburi cu reactivi ce
permit identificarea unor substanțe stupefiante, printer xare hașiș, marijuana,
ametaminilor, etc..
2)- Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanțe fluorescente sau chimice în
scopul prevenirii sau descoperirii unor infracțiuni. Frecvent în descoperirea
sustragerilor. De asemenea, poate fi folosită în surprinderea în flagrant de genul
luării de mită, șantajul, etc…Trusa conține flacoane cu substanță de marcare (sub
formă de prafuri, de lichide), și instrumente – pensule. Majorul de porțelan,
pulverizatorul, mănușile chirurgicale, detector cu radiații ultraviolet.
3)-Trusa pentru prelevarea urmelor papilare lente cu radiații de tip laser, portabilă
și astfel concepută încît asigură atît descoperirea cît și fixarea lor fotografică.
4)-Alte categorii de truse cu destinații speciale. Pentru cercetarea accidentelor
rutiere, cercetării exploziilor și incediilor, pentru examinarea cadavrelor
neidentificate, pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri, etc…
Laboratoarele criminalistice mobile – pentru efectuarea unor investigaţii
complete la faţa locului, mai ales în cazul unor fapte cu pericol social ridicat, este
nevoie de o gamă mai largă de mijloace tehnice criminalistice.
Unităţile de poliţie şi ale procuraturii au la dispoziţie laboratoare criminalistice
mobile, instalate pe autovehicule de diverse tipuri. În ipoteza necesităţii efectuării
unor cercetări în locuri greu accesibile (munţi, păduri, lacuri, sau în raza acestora
etc.), laboratoarele criminalistice mobile pot fi instalate pe elicoptere, nave ori
şalupe.

3.3. Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor

criminalistice.
La înfăptuirea justiției penale, un rol deosebit îi aparține expertizei judiciare, în
special celei criminalistice, ea fiind prevăzută de legislația în vigoare ca principalul
mijloc de obținere a datelor probante prin examinarea diferitor obiecte material
descoperite la fața locului sau ridicate în cadrul efectuării altor acțiuni procesuale.
1)- Metode de examinare microscopic.

17
 Examinarea optică – marea majoritate a investigaţiilor criminalistice de
laborator impun folosirea de metode sau mijloace tehnico-ştiinţifice necesare atât
vizualizării sau re velării unor detalii caracteristice, pe baza cărora se poate
desfăşura procesul de identificare a persoanelor şi obiectelor, cât şi efectuării
determinărilor calitative şi cantitative.
Lupa este cel mai simplu instrument optic de mărit care nu trebuie să
lipsească din nici o trusă sau laborator de criminalistică. Principalele categorii de
lupe utilizate în criminalistică sunt: lupele simple, formate dintr-o singură lentilă
convergentă şi lupele compuse, alcătuite dintr-un sistem convergent de lentile ş.a.
Microscopul este un instrument optic, de cercetare, fără de care nu poate fi
concepută examinarea urmelor şi nici desfăşurarea procesului de identificare.
Stereomicroscopul – alături de microscopul clasic de cercetare,
stereomicroscopul are o largă utilizate în examinarea optică a mijloacelor materiale
de probă, el permiţând examinarea în relief a suprafeţei obiectului.
Microscoapele electronice – aprofundarea investigaţiilor destinate relevării
unor detalii sau elemente caracteristice deosebit de fine, practic invizibile prin
microscopia optică, a făcut necesară introducerea şi în criminalistică a tehnicilor
moderne de vizualizare, de tipul microscoapelor electronice. Dintre acestea, în
cercetările criminalistice de laborator cel mai adesea sunt folosite microscoapele
electronice prin transmisie – microscoapele din această categorie permit
vizualizarea structurilor interne, prin intermediul electronilor transmişi prin
structuri subţiri ale probelor.
2)-Metode de analiză spectrală.
Investigarea criminalistică de laborator reclamă frecvente examinări destinate
determinării calitative şi cantitative a elementelor chimice ce intră în compoziţia
unor probe materiale sau urme de diverse materii, descoperite în câmpul faptei, în
vederea identificării ori stabilirii provenienţei lor.
Avantajele analizelor spectrale, în diversele lor variante, aşa cum se folosesc în
cercetările criminalistice, sunt multiple. În esenţă, trebuie reţinute următoarele:
a. Analiza spectrochimică se caracterizează prin precizie, sensibilitate şi
rapiditate.
b. Pentru efectuarea ei nu sunt necesare cantităţi mari de substanţă, uneori fiind
suficiente cantităţi infime, de genul celor întâlnite în microurme.
c. Analiza spectrală este indispensabilă în numeroase domenii ale
criminalisticii, cum ar fi cercetarea urmelor-materie (organică sau anorganică) sau
a resturilor de materiale întâlnite, spre pildă, în incendii, accidente de circulaţie, în
cercetarea urmelor tragerilor cu armele de foc, a falsurilor, etc.
Analiza spectrală prin emisie serveşte la determinările calitative ce presupun
identificarea unuia sau mai multor elemente chimice aflate în amestec. În ceea ce
priveşte determinările cantitative, acestea sunt destinate stabilirii concentraţiei unui
element dintr-o probă, în funcţie de intensitatea radiaţiei spectrale emise de atomii
lui.
Analiza spectrală prin absorbţie este o metodă caracterizată printr-un înalt
grad de sensibilitate, deseori superior analizei spectrale prin emisie şi

18
indispensabilă în analiza lichidelor (organice sau anorganice), a corpurilor amorfe,
a cristalelor sau a unor probe ce conţin peste trei elemente chimice care se
manifestă în aceeaşi regiune a spectrului.
3)-Metode cromatografice – Printre metodele fizico-chimice moderne
analitice, adaptate necesităţilor de examinare criminalistică a urmelor sau
mijloacelor materiale de probă, un loc important îl deţin, în prezent, şi metodele
cromatografice.
Metodele analitice destinate unor determinări de ordin calitativ şi cantitativ
beneficiază de avantajele cromatografiei, în sensul că aceasta permite separarea sau
fracţionarea unor amestecuri complexe.
Cromatografia în strat subţire – această metodă constă în separarea
amestecului pe o placă de sticlă, acoperită cu un strat subţire de absorbant
(silicagel, alumină, silice ş.a.), care absoarbe prin capilaritate componenţii probei,
transportaţi de solvenţi (faza mobilă) şi repartizaţi direct pe suprafaţa fazei
staţionare.
Cromatografia în fază gazoasă (gazcromatografia) – este una dintre cele mai
moderne şi valoroase metode de separare întâlnite în practica laboratoarelor de
specialitate. Procedeul este destul de laborios, el presupunând transformarea
componentelor probei în gaze sau vapori, care sunt transportaţi de un gaz inert
printr-o coloană cromatografică.
4)-Alte metode fizico-chimice de examinare.
Analiza prin luminescenţă – examinarea prin luminescenţă se înscrie printre
metodele utilizate curent în cercetările criminalistice, uneori chiar la faţa locului,
datorită simplităţii, rapidităţii şi sensibilităţii sale. Utilitatea metodei rezidă şi în
faptul că necesită cantităţi sau concentraţii foarte mici de substanţă.
Analiza prin activare cu neutroni – analiza prin activare face parte dintre cele
mai moderne metode de cercetare, fiind caracterizată atât printr-o sensibilitate
deosebită, cât şi printr-o precizie superioară altor metode analitice. În plus, ea are
avantajul de a fi o metodă nedistructivă, la fel ca şi în cazul difracţiei de raze X.
5)-Metode combinate moderne de analiză – trendul ascendent al
criminalităţii din ultimele decenii şi, mai ales, gradul deosebit de periculozitate al
unor infracţiuni de genul traficului de droguri sau al terorismului a impus găsirea
unor metode tehnice performante de analiză a urmelor acestor fapte. În special
laboratoarele din Statele Unite şi din Europa de Vest au în început, după anul 2000,
să aplice frecvent aceste tehnici.
Dintre tehnicile combinate moderne aplicate în investigaţiile criminalistice
menţionăm:
- Accelerator circular de particule (cyclotron) masspectrometric (ICR-MS). -
Gazcromatograf – masspectrometrul miniatural (GC-MS). Sistemul permite
detectarea şi analiza de microurme, indiferent de starea de agregare (solidă, lichidă
sau gazoasă).
6)-Sisteme moderne de detectare şi identificare a agenţilor biochimici –
având în vedere că în prezent toate ţările democrate, în primul rând SUA, nu îşi
pun întrebarea „dacă va avea loc un nou atac terorist împotriva lor”, ci când şi unde

19
se va produce acesta, laboratoarele de specialitate cum sunt „Sandia” şi
„Livermore” din Statele Unite lucrează în ritm accelerat pentru a pune la punct noi
tehnologii de prevenire şi combatere a acţiunilor teroriste.
Microlaboratorul chimic pentru detectarea gazelor – folosirea roboticii şi a
sistemelor inteligente. Sistemul este destinat detectării explozibililor (inclusiv a
celor plasaţi sub apă), a narcoticelor şi agenţilor biochimici, precum şi neutralizării
acestora;
Dezvoltările nano-tehnologiei – sunt destinate, în primul rând, combaterii
actelor teroriste, tehnicile sau sistemele menţionate asigură, pe lângă o precizie
mare în determinările biochimice şi o reducere semnificativă a timpului în care pot
fi realizate investigaţiile de laborator necesare în multe cauze penale.
Analiza prin activare cu neutroni – analiza prin activare face parte dintre cele
mai moderne metode de cercetare, fiind caracterizată atât printr-o sensibilitate
deosebită, cât şi printr-o precizie superioară altor metode analitice. În plus, ea are
avantajul de a fi o metodă nedistructivă, la fel ca şi în cazul difracţiei de raze X.
Metode combinate moderne de analiză – trendul ascendent al criminalităţii
din ultimele decenii şi, mai ales, gradul deosebit de periculozitate al unor
infracţiuni de genul traficului de droguri sau

3.4. Mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor.

Una din funcțiile de bază a organelor de drept este prevenirea acțiunilor
infracționale. ( a se vedea art.1 alin.2 CPP….).
Mijloacele tehnice utilizate în acest scop se impart în două categorii: de
semnalizare și cu efect de cursă, cunoscute sub denumirea de capcane
criminalistice.
1)-Cele din prima categorie sunt predestinate să împiedice săvîrșirea unor acțiuni
(deplasarea într-o direcție interzisă sau în apropierea unui obiect protejat, forțarea
mijloacelor de încuiere, spargerea unui obiect de construcție, etc…), semnalizînd
tentative de pătrundere la obiectul protejat. Aceste mijloace tehnice de
semnalizare sunt folosite în scopuri preventive, pentru paza unor obiecte sau valori.
Cele mai simple forme ale sistemelor de semnalizare și prevenire sunt bazate pe
supravegherea și blocarea cu contacte electrice a căilor de pătrundere, etc…Pot fi
declanșate și dispositive sonore sau luminiscente de alarmă. Aceste sisteme se
bazează pe efectul fotosenzorilor, al ultrasunetelor sau pe elementele radioactive.
2)-A doua categorie, sunt capcanele criminalistice.(sau marcări tehnico-
criminalistice).
Orice capcană criminalistică se poate instala în mod confidențial numai după
începerea activității infracționale, întrun loc și într-o perioadă cunoscută, cu un
cerc de suspecți, avînd drept scop identificarea și prinderea autorului. În funcție de
genul de infracțiune, de specificul locului faptei și de cercul de suspecți,
criminalistica a elaborate următoarele tipuri de capcane: fizice, chimice, odorante,
radioactive, optice și fonice.

20
 Capcanele fizice-constau în folosirea anumitor substanțe pulverulente de natură
să adereze la corpul, îmbrăcămintea sau obiectele utilizate de persoana care a
pătruns în încapere sau în spațiul interzis. Substanțele folosite sunt destul de
variate însă trebuie să corespundă două cerințe: să fie invizibile în condiții
obișnuite și ușor de evedențiat prin mijloacele tehnice.
Capcanele chimice- constau în folosirea substanțelor apte prin reacție, să
provoace pe obiectul cu care au contactat (corpul uman, îmbrăcămintea, diverse
obiecte), urme sub fprme de pete invizibile în condiții obișnuite și identificate prin
proprietățile lor fluorescente.
Capcana odorantă- se organizează prin răspîndirea la locul unde sunt
presupuneri întemeiate că se va comite o infracțiune a unor substanțe care vor
transmite un miros discret, specific persoanei făptuitorului, acărui traseu va fi apoi
urmărit cu cînele de urmă.(ca de obicei se prelucrează talpa încălțămintei, se
păstrează timp de 5-6 zile).
Capcana radioactivă constă în folosirea unui izotop radioactive pentru crearea de
bariere invizibile de radiații în drumul autorului spre locul faptei sau pentru
marcarea diferitor obiecte ale infracțiunii, care vor transmite radiațiile
făptuitorului…
Capcana optică se organizează prinprin instalarea unor mecanisme tehnice de
fotografiere, filmare sau înregistrare video a făptuitorului…
Capcana fonică constă în instalarea unui dispozitiv de înregistrare fonică în locul
unde se presupune că se va repeat fapta penală, cu scopul de a se înregistra unele
sunete, cum sunt vocile participanților, urme sonore ale împușcăturilor, zgomot
specific făcut de pașii autorului, etc…
Utilizarea capcanelor totdeauna trebuie effectuate cu mare grijă pentru a nu pune
în pericol viața și sănătatea persoanei vizate și pentru a obține proba respectivă.

TEMA 4. FOTOGRFIA JUDICIARĂ ȘI AUDIO-

VIDEOÎNREGISTRAREA CRIMINALISTICĂ.
4.1. Noțiunea, rolul și sistemul fotografiei judiciare.
4.2. Fotografia judiciară operativă. (metodele fotografiei criminalistice
operative).
4.3.Procedeele de fotografiat la fața locului.
4.4.Fotografia judiciară de examinare.
21
4.5.Aplicarea înregistrării audio sau video, fotografiile la efectuarea acţiunilor
de urmărire penală.

4.1. Noțiunea, rolul și sistemul fotografiei judiciare.

Cuvîntul „fotografie” este de origine grecească și compus din: photos – lumină
și graphein- a înregitra, a scrie, în ansamblu înseamnă „a scrie cu lumină”.
Primele metode de fixare a imaginilor pe plăcile de argint, au fost fondate de
către maiestrul în artă, francezul Daguerre (Luis Jean Monde) în anul 1839. Peste
un an metodele de fixare au fost folosite de poliția Belgiană în vederea înregistrării
infractorilor ce își ispășeau în penitenciarele din Bruxelles.
Meritul incontestabil în aplicarea rezultatelor fotografiei în justiția penală îi
aparține savantului francez Alphonse Bertillon, de numele căruia ține apariția și
funcționarea primelor servicii special de fotografie judiciară, argumentarea
științifică a regulilor tactice privind fotografierea persoanelor în viață și a
cadavrelor, a împrejurărilor locului săvîrșirii faptei, a diverselor urme și obiecte
corpuri-delicte. Fiind format serviciul specializat de fotografie judiciară al
Prefecturii poliției din Paris (1872).
În România aplicarea fotografiei judiciare se semnalează din anul 1879, fiind
printre primele țări europene care a instituit serviciul specializat al poliției din
București.
Influența benefică în dezvoltarea fotografiei judiciare este legată de către numele
savanților, cum ar fi H.Gross, R.Reis, E.Locard, M.Minovici, E.Burinschi, ș.a.
Fotografia judiciară – este o ramură a criminalisticii destinată metodelor
aplicării în direct sau prin adaptare a mijloacelor fotografice curente la fixarea
și examinarea probelor materiale ale infracțiunilor, în scopul descoperirii și
curmării faptelor penale. (în interpretarea savantului Dl S.Doraș).
Fotografia judiciară se deosebește de cea utilizată în alte domenii de activitate
umană prin următoarele: a)-se execută după anumite reguli, ignorarea cărora
reduce valoarea ei probantă; b)- fotografia judiciară spre deosebire de cea
profisional-artistică sau de amator, se realizează în condiții dificile spațiale și
temporare, c)- după subiectul utilizării, în cadrul fotografiei judiciare e obligatoriu
subiectul împuternicit procesual.
Obiectele fotografiei judiciare sunt orice corpuri material aflate în cîmpul
infracțional: urme infracționale; probe material; stările de fapt și elemente
componente ale ambianței faptei, ș.a.
Mijloacele fotografice – sunt complete de aparate și instalații folosite în procesul
de fotografiere, fotoaccesorii, fotomateriale, ș.a., folosite în aceste procese.
Metoda fotografică judiciară – prezintă un ansamblu de reguli și recomandări
orientate spre alegerea mijloacelor fotografice, a condițiilor de fotografiere și
prelucrare a materialelor fotografice în scopul obținerii imaginilor de fixare și
cercetare a probelor.
Procedeu fotografic judiciar – prezintă un mod de executare a unor operații de
fixare a circumstanțelor, împrejurărilor, obiectelor și urmelor infracțiunii.

22
 După sfera de activitate și subiecții utilizării fotografiei judiciare, ea este divizată
în două categorii: fotografia operativă (de fixare), și fotografia de examinare
(expertizare).
Subiecții ai fotografiei operative sunt; procurorii, ofițerii de urmărire penală,
specialiștii criminaliști. Subiecți ai fotografiei de examinare devin doar specialiștii
și experții.
Importanța fotografiei judiciare rezidă în faptul că:
a)- prin această metodă de fixare se poate înregistra mai fidel și mai complet
ambianța, caracteristicile împrejurărilor, starea și poziția urmelor și obiectelor la
locul faptei;
b)- subiecții supuși fotografiei rămîn intacți, obținîndu-se o imagine obiectivă a
acestora;
c)- prin această metodă se pot obține imagini atît în spectrul vizibil, cît și invizibil,
ele putînd fi multiplicate;
(suplimentar; - imaginile fotografice, cît și materialele aplicate pot fi obiect de
examinare separată în cazul unori sarcini de identificare,
-pot fi stabilte unele împrejurări, timpul, condițiile de fixare, sau dacă este
modificată imaginea fotografică, cînd sunt sarcini de identificare, etc…).
Avantajele fotografiei judiciare și a audiovideoînregistrării la cercetarea
infracțiunilor pot fi evidențiate:
a)-fidelitatea în fixarea și redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracțiunii, a
obiectelor, a rezultatelor cercetărilor de laborator, atît în radiații vizibile cît și
invizibile;
b)-obiectivitatea în prezentarea datelor obținute prin mijloacele criminalistice,
fixate prin intermediul fotografiei asupra faptei și infractorului;
c)-rapiditatea șirelativa simplitate de executare a fotografiilor și videoînregistrării,
ceea ce permite urgentarea cercetării și operativitatea cercetării cazului;
d)-evidența probatorie a fotografiei (ca și imaginile video);
e)-influența psihologică pe care o pot avea imaginile, înregistrările asupra
participanților în process și în instanța de judecată.
Importanța fotografiei și videoînregistrării criminalistice, se aplifică prin faptul
că acestea, potrivit prevederilor art.93 alin.2, pct.6 CPP au devenit mijloace de
probă.

4.2. Fotografia judiciară operativă. (metodele fotografiei criminalistice

operative).
Fotografia judiciară operativă – reprezintă un ansamblu de metode și procedee
privind aplicarea mijloacelor fotografice în procesul de cercetare la locul faptei și
de efectuare a diverselor acte de urmărire penală, pentru fixarea obiectelor
examinate, înregistrarea, redarea unor secvențe și a rezultatelor obținute.
Ea se înscrie printre metodele tehnico-științifice utilizate cel mai des de însuși
organul judiciar la fixarea urmelor infracțiunii, a tuturor probelor material
descoperite în timpul actelor procesuale (cercetarea locului faptei, reconstituire,
experimental, percheziția, etc…). Sunt utilizate următoarele 5 metode:

23
 1)-Panoramică; 2)- Metrică sau de măsurare; 3)-De reproducere; 4)-
Signalitică (sau de recunoaștere); 5)-Stereoscopică.
Metoda panoramică – se aplică în cazul cînd un spațiu sau obiect ce urmează a fi
fotografiat, din cauza dimensiunilor mari nu poate fi cuprins într-o fotografie. Ea
constă în executarea succesivă a fotografiei obiectului prin porțiuni, imaginile-părți
fiind ulterior asamblate într-o fotografie compusă.
Se execută în două metode: a)- paralel liniei frontale a spațiului: b)- circular.
La fel în dependență de obiectul de fixare; - orinzontală; - verticală.
Regulile respectarea cărora este obligatorie.
1)-În cazul panoramei liniare, se cere fixarea aparatului la aceeași distanță de linia
frontal, și prin pporțiuni și înălțimi egale de la planul solului.
2)-Se cere ca în cîmpul porțiunii fotografiate în continuare să fie cuprinsă o parte
(10-15 cm) din fotografia anterioară, asigurînd tăierea fotografiei după anumite
puncte de reper și asamblarea lor într-o fotografie.
3)-Timpul, diafragma, alte condiții de expunere, prelucrarea ulterioară trebuie să
fie identice.
Metoda metrică sau de măsurare- este utilizată în activitatea de urmărire
penală, cînd se impune fixarea obiectului sau a unui element spațial prin redarea
caracteristecelor dimensionale. Este cea mai folosită și important metodă…..
În dependență de scopul fixării, se utilizează 2 variante: a)- fotografia la scară, se
folosește rigla gradată ( pentru a reda dimensiunile obiectului).. b)- fotografierea în
adîncime, cu ajutorul panglicii gradate ( anumite spații; coridorul, teren întins,
etc..). Regulile; -aparatul se instalează în așa mod ca axa obiectivului să fie strict
perpendicular centrului obiectului (sau paralelă suprafeței de fotografiat); - lumina
să fie clară; - rigla gradată; - banda gradată strict sub central optic al obiectivului.
Metoda de reproducere – constă în obținerea pe cale fotografică a copiilor de
acte, desene, schițe, ..alte imagini plate. Două metode: a) – cu ajutorul unei mese
special, cu surse de lumină din două părți laterale și un dispozitiv de fixare a
aparatului, …. b) – prin reproducere reflex, cu ajutorul unei hîrtii special cu
sensibilitate redusă se suprapune obiectului și se expune la lumină…..
Metoda signalitică sau de recunoaștere. Constă dintr-un sistem de procedee
privind aplicarea fotografiei la fixarea trăsăturilor exterioare ale persoanelor în
viață și ale cadavrelor necunoscute în vederea identificării lor ulterioare.(ulterior se
folosește la evidența criminalistică a persoanelor…).
Persoanele supuse acestei metode se fotografiază bust de două ori: - din față și
din profilul drept. Profilul sting se v-a fotografia dacă sunt prezente careva semne
caracteristice (cicatrice, tatuaj, etc..), dacă este destinată evidenței criminlistice.
Dacă urmează prezentarea spre recunoaștere ca scop, se fotografiază: -profilul
drept, celui sting, a unui semiprofil și a ținutei întregului corp. Regulile: -persoana
cu capul descoperit, bărbierită, pieptenată, cu urechea descoperită; cu și fără
ochelari dacă-I poartă; - ținuta corpului trebuie să fie dreaptă; -axa obiectivului
cade pe rădăcina nasului; - iluminarea din două părți; - fotografia se execută 1/7
din mărimea naturală; - rigla gradată.

24
 Fotografia cadavrelor se execută respetîndu-se regulile de fixare a persoanelor
vii. Particularitățile se referă la pregătirea cadavrului ce urmează a fi fotografiat, se
recurge la „toaleta cadavrului”, redarea aspectului apropiat celui avut în viață…..
Metoda stereoscopică – constă în utilizarea unor aparate și dispositive care
permit obținerea unei imagini spațiale a locului faptei, al unui nod al acestuia, a
unor obiecte, urme sau elemente caracteristice lor. Stereografia se bazează pe
principiul vederii binuculare umane. (intervalul dintre ochi reproduce obiectul din
diferite unghiuri de proiecție. Se execută din două poziții îndepărtate la distanța de
65 mm, se obțin două stereografii cu dimensiunile de 42-63 mm fiecare, și se
studiază cu un dispizitiv special stereoscop). Se execută cu ajutorul unui aparat
special, prevăzut cu două obiective sincronizate, care permit formarea
concomitentă a celor două negative. Sau cu aparat obișnuit, folosindu-se o șină,
care permite fixarea aparatului în două poziții aflate la distanța sus menționată. Se
asigură perceperea a treia dimesiune- profunzimea.

4.3.Procedeele de fotografiat la fața locului.

Locul faptei, - spațiul, în perimetrul căruia s-au desfășurat acțiunile
infracționale sau unde s-au manifestat consecințele acestor acțiuni, care conține
diverse material de probă (urme ale acțiunilor-modifăci material produse în timpul
comiterii faptei ilicite)…… Cea mai important acțiune de urmărire penală, este
inițială, imediată….
În conformitate cu regulile tactice, formulate în baza practice, se execută 4
tipuri de fotografii: - de orientare; - de schiță; - de nod, - de detaliu.
Fotografia de orientare- servește la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe
puncte de orientare, unde s-a produs infracțiunea cu împrejurările acestuia. Are
scop fixarea întregului loc al faptei cu elementele respective (construcții, drumuri,
poduri, copaci, stîlpi, etc..), ca să permit identificarea ulterioară a zonei în care s-a
comis infracțiunea. Ea poate fi unitară sau prin metoda panoramică…..
Fotografia-schiță – este destinată fixării doar a locului faptei în întregime, fără
împrejurări. Ca și fotografia de orientare, fotografia-schiță se execută la faza static
a cercetării locului faptei, cu tot ce este mai important pentru cauza cercetată. Poate
fi unitară, sau panoramic. Poate fi contrară sau încrucișată constatînd în
reproducerea locului faptei din două sau patru poziții diametral opuse.
Fotografia nodală – reprezintă fixarea unor obiecte ca fiind principale datorită
faptului implicării lor în activitatea infracțională sau care reprezintă consecințele
infracțiunii. Pot fi considerate cadavrul în caz de omor, mijloacele de transport
avariate, ușa forțată, armele și instrumentele folosite, ș.a. scopul acestei fotografii
este de a fixa locul, poziția și starea obiectelor depistate la fața locului. Se execută
în faza statică a cercetării, … - după metoda metrică (cu o riglă gradată)..
Fotgrafia de detaliu – în scopul fixării unor detalii ale obiectelor principale,
urmele infracțiunii. Scopul este de a fixa și a demonstra prezența la fața locului a
unor urme anumite (de mîini, de picioare, de instrumente, etc…) sau a unor obiecte
(o armă, un tub de cartuș, etc…), de areda caracteristicile generale și individuale
ale urmelor și obiectelor corpuri delicte. Se execută în faza dinamică a cercetării

25
locului faptei, cînd este permisă modificarea poziției și ridicarea obiectelor. Acest
procedeu prezintă o deosebită importanță cînd urmele nu pot fi ridicate de la locul
faptei (de spargere, de forțare a lacătului, etc…). Toate obiectele și urmele
depistate se fotografiază la locul depistării lor.
Unele particularități există la fotografierea cadavrului în cazurile de omor,
sinucidere, etc… în vederea redării poziției corpului, a stării îmbrăcămintei,
leziunilor, a distanței de alte obiecte. Regula generală; -să fie fotografiat cadavrul
în poziția și starea în care a fost găsit, ne fiind permisă nici o modificare; - Se
fotografiază din 3 părți, - de sus; - din părțile laterale, în așa mod ca să conțină
fixarea întregului corp.
Fotografiile executate după metodele și procedeele criminalistice la fața locului
constituie o parte integrantă (anexă) la procesul verbal, fiind un mijloc de probă,
conform art.93 al.2, pct.6 CPP.

Procedeele de fotografiat la efectuarea altor acțiuni procesuale.

(Experimentul judiciar; Percheziție, Reconstituire, etc….)

4.4.Fotografia judiciară de examinare.

Fotografia de examinare reprezintă un sistem de metode și procedee tehnice
privind aplicarea mijloacelor fotografice în procesul examinării de laborator a
mijloacelor materiale de probă pentru îndeplinirea sarcinilor și demonstrarea
rezultatelor expertizei criminalistice.
Se execută în loborator în baza unor mijloace fotografice special, avînd scopul
rezolvarea următoarelor probleme:
a)- punerea în evidență a invizibilului, a urmelor și elementelor imperceptibile ale
obiectelor supuse examinării criminalistice:
b)-examinarea și demonstrarea elementelor caracteristice de dimensiuni mici și
minuscule ale obiectelor-corpuri delicte:
c)-examinarea comparativă a obiectelor de studiu criminalistic și a caracteristicilor
identificatoare;
d)- ilustrarea rezultatelor expertizei.
În funcție de natura procedeelor tehnice folosite și potrivit scopurilor urmărite,
fotografia de examinare se clasifică în:
1)- fotografia de examinare în radiații vizibile cuprinde (-fotografia de
ilustrare;- de comparație;- de umbre;- de reflexe; de contrast; -de separare a
culorilor; microfotografia)
2) - și fotografia în radiații invizibile include (-fotografia în radiații ultraviolet,
infraroșii, roentgen, gamma și beta, radiații neutronice și holografia).

Fotografia de ilustrare – prima din categoria metodelor fotografice aplicate în

examinările de laborator este fotografia de ilustrare. Scopul său constă în fixarea
imaginii iniţiale a obiectului ce urmează a fi examinat, a caracteristicilor şi
dimensiunilor sale. Acest procedeu se aplică în mod obligatoriu mijloacelor
materiale de probă care vor suferi modificări prin examinare.

26
 Domeniile în care se aplică frecvent procedeul fotografiei de ilustrare sunt:
cercetarea tehnică a înscrisurilor presupuse a fi falsificate sau contrafăcute ş.a.
Fotografia de comparare – este una dintre metodele cele mai importante şi
mai frecvent întrebuinţate în examinările de laborator, îndeosebi în traseologie, în
balistica judiciară, în expertiza înscrisurilor şi, în general, în orice împrejurare care
solicită efectuarea unui examen comparativ, de natură optică.
Fotografia de umbre – este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de
relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la faţa locului, de
exemplu în cazul urmelor de adâncime de mâini şi de picioare ori al urmelor unor
instrumente de spargere. Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui
text scris cu creionul sau cu stiloul cu bilă.
2)-Fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile
Radiaţiile electromagnetice invizibile, de tipul ultravioletelor, infraroşiilor,
radiaţiilor X şi gamma, au devenit indispensabile examinării ştiinţifice a probelor
materiale, a urmelor în general, în momentul de faţă neexistând practic nici un
domeniu important al criminalisticii care să nu beneficieze de posibilităţile de
investigare oferite de aceste radiaţii.
Fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete. Fotografia de examinare în
radiaţii ultraviolete (U.V.) face parte dintre metodele ştiinţifice de investigare
folosite curent în laboratoarele criminalistice, dar şi în cercetările întreprinse la faţa
locului, cum ar fi, de exemplu, descoperirea urmelor de mâini, a urmelor biologice,
inclusiv în scop tactic-operativ.
Domeniile de folosire a radiaţiilor ultraviolete în Criminalistică. Principalele
domenii din cercetarea criminalistică în care se recurge la acest tip de radiaţii sunt,
în esenţă, următoarele:
a. Traseologia, respectiv revelarea şi cercetarea urmelor, printre care mai
importante sunt urmele de mâini, urmele biologice, alte urme organice.
b. Balistica judiciară…

c. Cercetarea tehnică a înscrisurilor, radiaţia ultravioletă având un rol particular

în descoperirea falsului prin înlăturare de text, în descoperirea unor falsuri în
documente cu caracter financiar ş.a.
Fotografia de examinare în radiaţii infraroşii. Utilizarea radiaţiilor
electromagnetice infraroşii în criminalistică, datorită proprietăţilor lor, a lărgit
considerabil posibilităţile de investigare ştiinţifică, în prezent de neconceput fără
apelarea la acest tip de radiaţie. Astfel, radiaţiile infraroşii îşi găsesc numeroase
aplicaţii în cadrul cercetării infracţiunilor.
Domeniile de folosire a radiaţiilor infraroşii în Criminalistică. Radiaţiile
infraroşii îşi găsesc o utilizare frecventă în multe direcţii ale investigaţiilor
criminalistice, cum sunt, de exemplu: cercetarea falsului în înscrisuri şi opere de
artă şi descoperirea urmelor suplimentare ale tragerilor cu arma de foc.
Fotografia de examinare în radiaţii röentgen, gamma, beta şi neutronice .
Cele trei categorii de radiaţii electromagnetice îşi găsesc şi ele utilizări diverse în
27
examinările criminalistice, datorită, printre altele şi proprietăţii lor de penetrare a
corpurilor, în funcţie de anumite caracteristici. Avem în vedere obţinerea unor date
privind interiorul corpurilor şi nu analizele spectrale, la care ne-am referit mai
înainte.

4.5.Aplicarea înregistrării audio sau video, fotografiile la efectuarea

acţiunilor de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace de probă dacă
ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni
şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164
CPP Republicii Moldova).Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a
procesului şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a fi
aplicat pentru fixarea activităţii persoanelor la cercetarea la faţa locului,
percheziţie, reconstituire, audiere. La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire
penală se prezintă, lămureşte ce acţiune de urmărire penală va fi efectuată, în care
cauză penală, îi prezintă pe participanţi, apoi se fixează procesul şi rezultatul
acţiunii de urmărire penală. La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii
vizionează înregistrarea şi pot aduce observaţiile şi rectificările considerate de ei
necesare, fapt ce se face menţiune în procesul verbal al acţiunii de urmărire penală.

TEMA 5. TRASEOLOGIA CRIMINALISTICĂ.

5.1.Noțiunile de urmă și traseologie criminalistică.

5.2.Clasificarea urmelor în criminalistică.
5.3.Cercetarea criminalistică a urmelor de mîini.
5.4.Urmele de picioare.
5.5.Alte urme homeoscopice.
5.6.Urmele create de instrumente.
28
5.7.Urmele mijloacelor de transport.

5.1.Noțiunile de urmă și traseologie criminalistică.

Majoritatea faptelor aparţinând oamenilor se reflectă în transformările produse
în mediul în care se desfăşoară. La fel, orice act ilicit produce transformări
obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracţiunii. În literature de
specialitate urmele sunt definite prin variate moduri de formulare, care au un
conținut apropiat.
Potrivit principiului enunţat mai sus şi unanim admis în literatura de
specialitate, prin urmă se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile
săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei materială existând un
raport de cauzalitate.
S.Doraș - Urmă a infracțiunii poate fi considerată orice modificare produsă
obiectelor din mediul înconjurător prin acțiunile celor implicați în actul
infracțional și care, datorită formei și structurii lor, furnizează informații probante
apte să contribuie la identificarea infractorului și determinarea împrejurărilor în
care a fost săvîrșită infracțiunea..
Urmele în criminalistică sunt tratate în două sensuri: în sens larg –se
subînțelege orice modificare în mediul înconjurător apărută în legătură cu
infracțiunea (în acest sens sunt recunoscute toate urmele; de reflectare, urmele
obiecte sau resturi de substanțe, urmele de spargere, etc…)
-în sens restrîns- se recunosc doar reflectările pe suprafața unor obiecte, a
caracteristicilor exterioare ale altor obiecte cu care au interacționat (acestea sunt: -
amprentele digetale,urme de adîncime, de stratificare, etc…) urmele din această
categorie constiruie obiectul traseologiei criminalistice.

Domeniul tehnic al investigaţiei criminalistice care se ocupă cu cercetarea

urmelor este cunoscut şi sub denumirea de TRASEOLOGIE.
În sensul său larg, aşa cum a fost consacrat, termenul traseologie
circumstanţiază îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea
construcţiei exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare,
urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ş.a.).
În sens restrâns, examinările traseologice vizează urmele de instrumente sau
agenţi vulneranţi.
Depistarea și cercetarea urmelor asigură:
- Reconstituirea tabloului ambianței în care s-a săvîrșit fapta ilicită;
- Diagnosticarea și identificarea fătuitorului și a altor personae participante sau
implicate în infracțiunea comisă;
- Identificarea obiectelor, aplicate în actul infracțional;
- Constatarea prejudiciului cauzat de acțiunile ilicite;
- Stabilirea datelor concrete privind împrejurările de loc, de timp, modul de acțiune
și alte circumstanțe….
Traseologia criminalistică – prezintă un domeniu al tehnicii criminalistice
destinat studierii și cunoașterii legităților formării urmelor infracțiunii și elaborarea

29
metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării,
examinării și ridicării acestora în vederea stabilirii faptei, identității făptuitorului,
mijloacelor folosite și determinării tuturor împrejurărilor cauzei.
Obiectul traseologiei îl constituie toate tipurile de urme care apar la săvîrșirea
infracțiunilor, căutarea, descoperirea, conservarea, fixarea, interpretarea și
ridicarea acestora.
Sarcinile traseologiei:
a)-Studierea și cunoașterea legităților formării diferitor categorii de urme materiale
ale infracțiunii. Ca rezultat al legităților – se crează metodile și mijloacele tehnico-
științifice necesare depistără și cercetării faptelor penale;
b)- Elaborarea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii,
fixării și ridicării urmelor infracțiunii;
c)- Elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Este etapa finală de
cercetarea criminalistică a urmelor. Are ca scop identificarea obiectului creator de
urme, precum și alte împrejurări cu character diagnostic (mecanismul formării,
caracterizarea obiectului creator, succesiunea formării urmelor, etc…)
Premisele științifice care stau la baza traseologiei criminalistice sunt:
1). Individualitatea obiectelor materiale. …
2). Capacitatea structurii exterioare a obiectului, inclusive indiciile lui particulare
(individuale), destul de precis de a se reflect ape alte obiecte în formă de urme.
3). Relative stabilitate a obiectelor traseologice, fapt ce permite cercetările
comparative….

5.2. Clasificarea urmelor în criminalistică.

Analiza literaturii de specialitate demonstrează diferite opinii referitor la
clasificarea urmelor . În opinia noastră (Doraș) clasificare se face în baza a patru
criteria mai importante, și anume: - natura urmelor, - factorul creator de urme; -
nivelul de modificare a suportului; - și modul de formare a urmelor:
1)-După natural lor, în două grupe; a)-urme-formă (create de un obiect pe
suprafața altui obiect –urmele de mîini, picioare, mijloacelor de transport…); b)-
urme-materie (fragmente de obiecte, resturi de substanțe…)
2)-După factorul creator; 1)-urme lăsate de om (homeoscopice)se divizează în
două grupe: a)-create prin reproducerea exterioară a diferitor părți ale corpului –
picioare, de mine, dinților, buzelor, îmbrăcăminte) b)-sub diferite forme de
substanțe biologice-fire de păr, pete de singe,salivă, spermă, miros…)… 2)-urmele
lăsate de obiectele material (mecanoscopice)- (urme instrumente și urme a
mecanismelor- de transport, sau de producție).
3)-Potrivit nivelului de modificare a suportului: a)-de adîncime; b)-de suprafață;
c)-periferice.
De adîncime se clasifică în; - urme de stratificare; - urme de destratificare.
Periferice –redau configurația, conturul unui obiect…
4) –După modul de formare (raportul de mișcare în care se află obiectul creator și
cel primitor la mometul final) în două grupe: a)-urme statice; b)-urme dinamice:

30
 Suplimentar în practică și teorie se mai impart după alte criteria suplimentare:
1)-După factorul percepirii; - vizibile; -slab vizibile; - invizibile sau latente:
2)-Urmele de animale: -….

Regulile generale privind descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor

infracțiunii:
Prin descoperire – se înțelege depistarea acestora de către organul judiciar la fața
locului cu aplicarea mijloacelor tehnice.
Fixarea și ridicarea urmelor - constă în efectuarea de către organelle menționate
a activităților procedural-tehnice de certificare a existenței și stării urmelor la locul
faptei, precum retragerea și conservarea lor în vederea folosirii ulterioare la
stabilirea adevărului.
Sunt aplicate următoarele reguli generale:
1)- Respectarea strict a normelor dreptului procedural ce reglementează efectuarea
cercetării la fața locului, percheziției și ridicării de obiecte și documente, fiind
prevăzute ca principalele acțiuni în vederea depistării, fixării și ridicării urmelor.
2)-Utilizarea în limitele maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să
majoreze capacitatea de percepere și deci efeciența activităților de căutare a
urmelor, inclusive cele latent.
3)-Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile
amânării cercetării locului faptei, sau în condiții nefavorabile…
4)-Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul-verbal, fiind
principalul mijloc de fixare procesual. În formulări laconic, clare și de înaltă
precizie, vor fi consemnate (caracteristicile generale ale obiectelor purtătoare de
urme.., categoria și tipul urmei, poziția în raport cu suprafața obiectului-suport și
cu alte obiecte; - caracteristica fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare…;
datele privind modul de descoperire, fixare li ridicare a urmelor…)
5)- Indiferent de natura lor urmelor se vor fotografia după metoda fotometrică…,
redau cu claritate caracteristicile acestora, în unele cazuri devinind și obiecte ale
expertizei criminalistice.
6) -Urmele depistate de regulă se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte …
7) -Dacă obiectul este voluminos.., se exclude ridicare lui, iar urmele se vor ridica
(prin mularea urmelor de adîncime cu soluție de gips, plastilină, material
polimerice..; -transferarea urmelor pe pelicula dactiloscopică, foi de hîrtie..;-
recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, atragere cu magnetul ….).

5.3.Cercetarea criminalistică a urmelor de mîini.

1.Însemnatate criminalistică a urmelor de mîini.
Istoricul – China, Japonia, India Orientul mijlociu se întîlneau urmele de mîini…
Savantul francez Edmond Locard a apreciat prezența amprentelor digitale pe
documentele antice ca fenomen cu conținut mistic și nu juridic..

31
 Ulterior în sec.XIX în baza realizărilor în domeniul medicinii și antropologiei, s-
a constituit o ramură special a criminalisticii - dactiloscopia - știința privind
studiul desenelor papilare.
2.Clasificarea desenelor papilare.
Pentru identificarea, la faţa locului, a urmelor de mâini este necesar a se
cunoaşte topografia mâinii. Pentru cercetarea criminalistică nu interesează mâna în
întregime, ci doar acea parte cuprinsă între încheietura pumnului şi vârful
degetelor. Aceasta are două feţe: faţa palmară şi faţa dorsală.
Faţa palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea
criminalistică prin particularităţile pielii de pe această parte şi este alcătuită din trei
zone distincte: zona digitală, zona digito-palmară şi zona palmară.
1.Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei
fragmente osoase (în afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase),
denumite, de la baza degetului către vârf: falange, falangine şi falangete. De
regulă, urmele de mâini lăsate la faţa locului de către infractor reprezintă
impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete urmare a faptului că această
zonă reprezintă partea mâinii ce asigură contactul maxim cu obiectele pe care le
apucăm, le transportăm, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor şi şanţul flexoral
format ca urmare a diferenţei de lungime a degetelor pe faţa dorsală faţă de
suprafaţa palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între şanţul flexoral şi încheietura pumnului şi
cuprinde două regiuni: regiunea tenară şi regiunea hipotenară, regiuni separate de
un alt şanţ flexoral ce străbate oblic palma, denumit popular „linia vieţii”.
La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laţ şi în
cerc.
Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare
care îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi, curbându-se în centrul ei, pleacă
spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple şi în şatră. Primele au curbura
crestelor lină, uşor descrescând de la vârful degetului spre baza falangetei.
Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având în centru una sau mai
multe creste în poziţie verticală.

Desenele papilare în laţ au o structură mai complicată. În ele se disting lesne

trei curente de creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau
marginală şi bazală. Crestele zonei centrale îşi iau începutul de la o latură a
falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceeaşi latură, formând
o figură în formă de laţ. Crestele zonei periferice în formă de arc cu braţele pe
ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din
partea de sus şi din cele două părţi laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate
paralel şanţului flexoral, închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei
periferice şi cele bazale se întersecteazâ pe partea opusă a direcţiei braţelor
crestelor zonei centrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul
general asemănător literei greceşti delta.

32
 Desenele papilare în cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de
creste. Spre deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se
prezintă în formă de cerc, spirală, oval. în acest tip de desene, crestele zonei
periferice şi a celei bazale se intersectează pe ambele părţilaterale ale desenului (o
particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând respectiv două delte.
Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâini se
bazează pe proprietăţile tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză
atentă a acestuia observăm că pielea prezintă o serie de ridicături denumite papile,
înşiruite de-a lungul unor creste denumite creste papilare, separate prin şanţuri
interpapilare.
Aceste detalii sunt următoarele:
- începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului
papilar;
- sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea stîngă sau dreaptă dreaptă
a desenului;
- ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
- contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
- inelul papilar — element format prin dedublare de linie în formă de cerc;
- butoniera papilară — element format prin dedublare de linie în formă alungită;
- cârligul papilar — fragment mic de linie ataşat la linia mai mare;
- anastomoza papilară — fragment mic de linie care uneşte în formă de pod alte
două linii;
- furcarea liniei papilare — despărţirea liniei papilare în două sau mai multe cu
prelungire mică (bifurcare, trifurcare);
- fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici.
În procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare şi
alte elemente ale reliefului suprafeţei palmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe,
cicatricele, porii.
Aceste creste papilare descriu o serie de desene papilare utile în
identificarea persoanei.
Stabilirea cu certitudine a identităţii persoanei care a creat o anume urmă ,
găsită la faţa locului, este posibilă datorită trăsăturilor desenului papilar. Astfel,
desenul papilar se bucură de unicitate, fixitate, inalterabilitate şi longevitate.
Unicitatea - proprietatea desenului papilar de a fi, în principiu, unic, irepetabil.
Caracterul unic este dat de multitudinea formelor şi detaliilor crestelor papilare.
Din punct de vedere matematic şansele de a exista două amprente digitale cu
aceleaşi trăsături este apropiat de zero, astfel încât se poate spune cu 99,999%
certitudine că o anume amprentă găsită la faţa locului nu putea fi creată decât de o
singură persoană.
Fixitatea - proprietatea desenului papilar de a rămâne fix, nemodificat de-a
lungul vieţii, din momentul formării sale (din aproximativ a VI-a lună de viaţă
intrauterină) până la momentul morţii. Această trăsătură permite, de exemplu,
identificarea persoanei aflată la vârsta maturităţii pornind de la o impresiune aflată
într-o bază de date, impresiune obţinută în tinereţea persoanei, tocmai datorită

33
faptului că, odată cu creşterea şi înaintarea în vârstă, desenul papilar rămâne
nemodificat indiferent de evoluţiile tegumentului pe care acest desen este grefat
(pielea creşte odată cu degetul, se lungeşte, se lăţeşte, se încreţeşte etc., dar crestele
papilare nu îşi modifică traiectul şi trăsăturile).
Inalterabilitatea - proprietatea desenului papilar de a nu putea fi modificat
(alterat). Desigur, vorbim despre posibilitatea de a altera desenul papilar în sensul
de a da naştere unui alt desen papilar ce nu seamănă cu cel iniţial şi care, în acest
fel, nu poate fi atribuit acelei persoane. Această precizare este necesară deoarece,
în sens larg, alterarea sau modificarea ţesutului la nivelul degetelor este posibilă –
fiind un ţesut viu, degradabil – fie prin metode chimice (de exemplu, prin folosirea
acizilor) sau fizice (de exemplu, prin tăieturi sau prin ardere). Încercările de
modificare a desenului papilar în modalităţile mai sus amintite a avut două
rezultate diferite, dar în egală măsură dăunătoare pentru infractor:
- fie alterarea ţesutului este de suprafaţă astfel că acesta se reface integral în
aceeaşi formă iniţială (deci nu se modifică desenul papilar);
- fie alterarea afectează ţesuturile mai profunde ale pielii astfel încât nu are loc o
refacere integrală. În acest caz însă apar semne particulare - cicatrice - care, pe
lângă faptul că nu împiedică identificarea, mai mult, contribuie la o mai uşoară
stabilire a identităţii persoanei.
Longevitatea - este proprietatea desenului papilar de a dăinui în timp, de la
naştere până la moarte şi chiar după moarte, până la descompunerea suportului
desenului (tegumentul de la nivelul degetelor), în raport de condiţiile de mediu în
care se află cadavrul, proces de descompunere care poate dura de la câteva luni
până la zeci chiar sute de ani. Păstrarea desenului papilar şi după moarte – o
anumită perioadă de timp – face posibilă identificarea cadavrelor a căror identitate
este necunoscută.
Căutarea şi descoperirea urmelor de mâini se face pe suprafeţele netede,
lucioase (sticlă, porţelan, mobilă ş.a.) dar şi pe alte obiecte, ambalaje (celofan,
staniol, hârtie velină ş.a.), întotdeauna încercând a reconstitui mintal traseul
parcurs de infractor la locul faptei şi obiectele pe care acesta le-ar fi putut atinge.
Se folosesc surse de lumină naturală, proiectate sub un unghi de 45 grade, sau chiar
lampa cu radiaţii ultraviolete.
Relevarea urmelor papilare are rolul de a evidenţia urmele latente, de a le face
vizibile în scopul fixării lor şi al ridicării. Relevarea amprentelor se poate realiza
prin trei metode diferite: fizice, chimice şi optice.
- metodele fizice au în vedere fie procedeul prăfuirii (cel mai des utilizat) –
aplicarea unui praf special, contrastant, aflat în trusa criminalistică, aplicare
realizată cu ajutorul unei pensule; procedeul afumării presupune introducerea
obiectului purtător de urmă într-o incintă în care se arde polistiren sau camfor,
funinginea aderând la urma de deget; alte tehnici avansate permit chiar relevarea
urmelor aflate pe materiale textile prin marcarea cu izotopi radioactivi;
- metodele chimice presupun folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau
reactivi chimici, substanţele alese depinzând de suportul pe care se află urma,
precum şi de vechimea acesteia;

34
- metodele optice presupun utilizarea unei surse de lumină pentru relevarea
urmelor, fie că e lumină din spectrul vizibil (lumina albă), fie că se folosesc radiaţii
invizibile (ultraviolete şi infraroşii).
Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea lor în procesul
verbal.
Ridicarea urmelor se realizează, în funcţie de particularităţile acesteia, prin
fotografiere, prin transferarea pe o peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în
întregime a obiectului purtător de urmă - în condiţiile în care acesta este de mici
dimensiuni şi este comod transportabil în laborator. În cazul urmelor de adâncime
se pot folosi mulajele.

5.4.Urmele de picioare.
Pătrunderea infractorului în câmpul infracţiunii presupune – în majoritatea
cazurilor – lăsarea de către acesta de urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste
urme sunt bine imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta
organul de cercetare în stabilirea identităţii făptuitorului.
Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:
- urme de picior încălţat (de exemplu, urmele pantofilor);

35
- urme de picior semi-încălţat (cele create de piciorul încălţat cu şosetă sau ciorap);
- urme de picior descălţat (urmele plantei piciorului).
Ele pot fi urme de suprafaţă sau de adâncime, urme vizibile sau latente.
Căutarea şi descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul
urmelor de mâini. Dacă urmele sunt latente – formate de piciorul descălţat – se vor
aplica aceleaşi reguli ca în cazul urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este
încălţat, urmele vor fi căutate cu precădere în locurile de pătrundere şi, respectiv,
de ieşiri din câmpul infracţiunii.
Fixarea urmelor se face prin fotografiere şi prin descrierea în procesul verbal.
Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere,
prin transferarea pe o peliculă adezivă sau prin realizarea de mulaje.
Pentru realizarea mulajelor se foloseşte de regulă, gipsul, ceara sau parafina.
În cazul gipsului, acesta se amestecă cu apă până se obţine o pastă subţire de
consistenţa smântânii (o pastă prea moale se întăreşte greu şi are tendinţa de a ieşi
din formă, o pastă prea consistentă riscă să distrugă detaliile de fineţe ale urmei sau
să nu redea toate denivelările acesteia). Gipsul se toarnă în 2-3 reprize iar în
conturul urmei se aşează beţe sau sârme pentru a-i asigura rigiditatea necesară
ridicării şi transportului.
Urmele de picioare găsite la faţa locului pot fi urme disparate sau se pot găsi
sub forma cărării de urme. Pentru a avea o cărare de urme e nevoie să descoperim
la faţa locului cel puţin trei urme consecutive de picior (două de la un picior,
cealaltă de la celălalt picior). Analiza cărării de urme poate furniza informaţii
suplimentare celor obţinute prin interpretarea unei urme singulare. Pentru acest
motiv în cărarea de urme găsită la faţa locului se vor măsura şi nota (desena)
următoarele elemente: direcţia de mişcare, linia mersului, lungimea pasului,
lăţimea pasului şi unghiul pasului.
Direcţia de mişcare a făptuitorului se află din examinarea generală a urmelor
observând poziţionarea degetelor şi a călcâiului (la piciorul descălţat) sau vârful şi
tocul pantofilor (la piciorul încălţat). În schiţa efectuată la faţa locului o însemnăm
cu o linie continuă terminată cu o săgeată indicând direcţia de deplasare.
Linia mersului este linia frântă ce uneşte aceleaşi repere ale fiecărei urme (de
exemplu, linia ce uneşte centrele exterioare ale călcâielor) fiind reprezentată în
schiţă ca o linie frântă. Linia mersului ajută la stabilirea unghiului pasului.
Lungimea pasului se măsoară ca distanţa dintre călcâiul (tocul) urmei unui
picior la călcâiul (tocul) urmei imediat următoare. În raport cu lungimea pasului se
poate stabili dacă persoana respectivă alerga sau mergea normal, dacă ducea o
greutate, dacă este de statură mică sau mare ş.a.
Lăţimea pasului se calculează ca distanţa între două linii punctate ce trec prin
partea interioară a călcâielor (piciorul stâng şi cel drept) şi sunt paralele cu direcţia
mersului. Analizând lăţimea pasului se pot trage o serie de concluzii privitoare la
persoana ce a creat aceste urme, cunoscându-se că:
- o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are tendinţa de a mări
lăţimea pasului (coborând astfel centrul de greutate);
- o persoană care aleargă micşorează lăţimea pasului;

36
- prin educaţie, persoanele de sex feminin merg având o lăţime foarte mică a
pasului
Unghiul pasului se stabileşte prin intersecţia unei linii ce străbate median
urma piciorului (de la vârf la călcâi) cu linia mersului. Deschiderea unghiului
pasului este direct proporţională cu viteza de deplasare.

5.5.Alte urme homeoscopice.

Urmele de dinţi se creează ca urmare a acţiunilor de muşcare întreprinse cu
scopul desprinderii unei bucăţi dintr-un întreg. Mai frecvent această categorie de
urme o întâlnim pe suprafaţa sau în adâncimea obiectelor de natură alimentară
(ciocolată, brânzeturi, unt, fructe), mai rar pe resturi de fumat, pe obiecte dure,
cadavru şi pe corpul jertfei sau al agresorului.
Urmele de dinţi reflectă, şi aceasta s-a confirmat prin practică, elemente de
structură a aparatului dentar, inclusiv caracteristici privind construcţia exterioară a
dinţilor care în ansamblu asigură identificarea autorului urmelor.
Descoperirea urmelor de dinţi, în majoritatea cazurilor vizibile, se obţine cu
succes prin cercetarea tuturor obiectelor apte să primească urme de dinţi aflate în
câmpul infracţional. Fiind depistate, urmele de dinţi se vor fixa prin descriere în
procesul-verbal şi, fireşte, pe cale fotografică. Se vor consemna neapărat obiectele
purtătoare de urme în raport spaţial cu alte obiecte, forma, poziţia şi dimensiunile
urmelor, numărul dinţilor reflectaţi în urme. Fotografierea acestei categorii de
urme este rezonabilă, deoarece cu ajutorul fotografiei se pot reda demonstrativ şi
adecvat obiectul purtător, natura urmelor, detaliile caracteristice ale acestora, ceea
ce nu întotdeauna este lesne consemnat în procesul-verbal. Referindu-ne la
procedeele de fixare fotografică a urmelor de dinţi, considerăm important să
semnalăm că fotografierea se execută la distanţe mici prin metoda metrică. în cazul
urmelor create în obiecte care inspiră vădit teamă în vederea posibilităţii ridicării şi
conservării lor, aplicarea fotografiei este indiscutabilă.
E de remarcat faptul că urmele de dinţi necesită a fi ridicate în comun cu
obiectul purtător. Dată fiind natura în fond deformabilă a acestor obiecte, ridicarea
lor impune întreprinderea măsurilor de precauţie şi protejare a urmelor.
Examinarea de către expert a urmelor de dinţi, în linii generale, constă în
compararea elementelor caracteristice relevate în urme cu cele din modelele de
comparaţie prin contrapunerea acestora pe cale vizuală sau microscopică.
Ea poate fi efectuată cu scopul identificării persoanei care a creat urme de
dinţi, precum şi în vederea stabilirii modului muşcăturii în cauză, particularităţilor
aparatului dentar al autorului muşcăturii, vârsta aproximativă a acestuia şi a altor
date necesare.
Urmele de dinţi au o valoare importantă în identificarea persoanei, acestea
pot fi întâlnite în special în cazul infracţiunilor de violenţă, violuri, tâlhării (atât pe
corpul victimei, cât şi al agresorului), dar şi în cazul altor infracţiuni non violente
când asemenea urme sunt lăsate la faţa locului în diverse produse alimentare
muşcate (brânzeturi, fructe – mere, pere ş.a) apte să păstreze cu fineţe detaliile
desenului dinţilor.

37
 Urmele de buze. După cum se cunoaşte, atât în procesul muşcăturilor, cât şi al
masticaţiilor, concomitent cu dinţii activează şi alte părţi ale cavităţii bucale şi, în
primul rând, buzele. Venind în contact cu corpul sau îmbrăcămintea altei persoane,
cu obiecte de fumat, cu diferite vase de bucătărie, buzele, prin depuneri cosmetice,
de salivă, alimentare, formează urme apte săiie folosite in activitatea de urmărire
penală. Cercetările ştiinţifice întreprinse de specialiştii în materie demonstrează că
urmele de buze pot reda elemente caracteristice de formă, mărime şi relief
(dispunerea papilelor, a şanţului vertical al buzei superioare, a gropiţei buzei
inferioare), care asigură identificarea autorului.
Expertul va trebui sa soluţioneze problema traseologică propriu-zisă, adică,
dacă urmele de buze au fost create de persoana suspectă, precum şi un şir de
probleme cu caracter diagnostic privind vârsta şi sexul persoanei care a creat urme,
tipul ei antropologic, caracteristicile generaleale buzelor, numărul de persoane
participante la formarea urmelor, natura substanţei de stratificare a lor,
omogenitatea sau neomogenitatea acesteia cu substanţele cunoscute.
Urmele create de obiecte vestimentare. Datele privind abordarea problemei
vizînd urmele vestimentare în literatura de specialitate recentă probează cu
certitudine despre un interes sporit al specialiştilor în materie faţă de aceasta
categorie de urme. Semnificative în acest sens sunt şi exemplele din practica
judiciară ce confirmă tendinţa spre o folosire vastă a urmelor menţionate în
cercetarea faptelor penale cu preponderenţă a celor cu caracter violent.
În criminalistică, urmele de îmbrăcăminte sunt definite ca modificări materiale
produse pe suprafaţa sau în adâncimea obiectelor din mediul înconjurător prin
contactul cu îmbrăcămintea purtată de făptuitor, victimă sau altă persoană
implicată în câmpul infracţional.
Urmele de îmbrăcăminte se prezintă sub trei aspecte distincte:
- ca amprente, urme-formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sau ale unei părţi a
acestora;
- ca fragmente de îmbrăcăminte sau de materiale accesorii sub formă de macropărţi
ale acestora;
- ca fibre de ţesături de mărimi minuscule, microscopice.
Urmele-amprente se formează prin contactul fizic direct al obiectelor de
îmbrăcăminte cu suprafeţe apte să reproducă elementele de structură ale acestora.
Urmele de îmbrăcăminte se creează când persoana a îngenuncheat, a căzut sau s-a
aşezat pe sol argilos, praf etc. În condiţii favorabile în urmele-formă ale obiectelor
de îmbrăcăminte se pot imprima elemente structurale ale ţesăturii care, fiind
coraborate de caracteristici de uzură, stopări sau cârpituri, sunt în măsură să
conducă până la identificarea îmbrăcămintei în cauză.
Urmele-fragmente apar la faţa locului drept rezultat al acţiunilor violente asupra
îmbrăcămintei purtate de agresor, victimă sau alte persoane implicate în câmpul
infracţional. Ele se prezintă sub formă de părţi ale obiectelor de îmbrăcăminte
desprinse prin smulgere, tăiere sau rupere. La nivelul activităţii organelor de
urmărire, urmele-fragmente pot furniza informaţii privind genul obiectului de
îmbrăcăminte de la care provin (palton, cămaşă ş. a.). În continuare fragmentele de

38
îmbrăcăminte se studiază în vederea stabilirii unităţii de îmbrăcăminte concrete pe
calea reconstituirii prin expertiză a întregului după părţile detaşate.
Fibrele de ţesături, denumite şi microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe
îmbrăcămintea şi corpul victimei şi a agresorului, pe uneltele utilizate, pe
proeminentele ascuţite ale obiectelor-obstacole depăşite de făptuitor, pe piesele şi
agregatele mijloacelor de transport sau de producţie.
Metodele şi mijloacele tehnice moderne aplicate de criminalişti în condiţii de
laborator asigură stabilirea apartenenţei la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor
în cauză, uneori chiar şi provenienţa acestora de la îmbrăcămintea făptuitorului sau
a jertfei.
Căutarea şi descoperirea urmelor de buze - urmele de buze pot fi găsite la
faţa locului pe diferite obiecte, în special pe cele care sunt, în mod obişnuit, duse la
gură. - pe pahare, sticle, linguri, instrumente stomatologice, dar în egală măsură pot
fi descoperite şi pe lenjeria de corp, pe corpul victimei.
Relevarea urmelor latente de buze se realizează prin pudrarea cu ajutorul
pensulei a unor pulberi de contrast sau prin afumare. Se pot folosi, de asemenea, şi
metode optice de relevare a urmelor latente de buze.
Fixarea urmelor de buze se realizează prin fotografierea lor şi prin descrierea în
procesul verbal.
Ridicarea urmelor de buze se realizează cu ajutorul peliculei adezive sau chiar
se ridică obiectul purtător de urme dacă acesta este comod transportabil.
Identificarea a persoanei după urmele de buze presupune analiza comparativă a
urmei găsită la faţa locului şi cea obţinută în condiţii de laborator de la persoana
bănuită. Se vor analiza atât trăsăturile generale ale buzei (forma, lungimea,
grosimea) cât şi trăsăturile individuale ale papilelor aflate la nivelul buzei (numite
papile coriale), anume poziţia, formele, lungimea şi grosimea papilelor., desenul
pe care acestea îl descriu.
Sub denumirea generică de „urme biologice de natură umană” sunt
cercetate în criminalistică acele urme formate din substanţe (lichide sau solide)
produse de corpul uman şi lăsate, voluntar sau involuntar, la locul comiterii unei
infracţiuni. În această categorie se includ firele de păr, sângele, saliva, sperma şi
urina, dar şi alte substanţe produse de corpul uman (sudoare, materii fecale ş.a.).
Urmele de sânge uman apar la faţa locului drept rezultat al unor leziuni
corporale deschise. Gravitatea leziunilor provocate, poziţia şi starea persoanei
lezate determină forma sub care se prezintă urmele de sânge. în cazul afectării unui
vas sangvin arterial vor fi lăsate urme de sânge pe un spaţiu mai mult ori mai puţin
conturat sau chiar bălţi de sânge. Picăturile de sânge la faţa locului confirmă
deplasarea sau transportarea persoanei lezate. După forma petelor de sânge create
de picături, se poate aprecia direcţia deplasării, aceasta având importanţă pentru
efectuarea acţiunilor de urmărire operativă. Forma urmelor e în funcţie de
înălţimea şi unghiul sub care cad picăturile. In cazul contactului direct cu persoana
lezată, se vor crea urme sub formă de mânjituri de sânge.
Firele de păr se descoperă prin cercetarea vizuală a corpului persoanei
suspecte purtătoare de asemenea urme, a îmbrăcămintei agresorului şi a victimei, a

39
uneltelor folosite de infractor, a mijloacelor de transport. Fiind depistate, firele de
păr se ambalează şi sigilează în plicuri de hârtie după fixarea lor în prealabil prin
descriere în procesul-verbal şi prin intermediul fotografiei. Dacă de la expert se
cere stabilirea de la cine provin — de la persoana bănuită sau nu — el trebuie să
dispună de materiale de comparaţie — fire de păr de pe diferite zone ale corpului
persoanei în cauză. Extragerea firelor de păr se realizează de către un specialist
medical. Organul cu funcţii de anchetă penală trebuie însă să orienteze efectuarea
acestei acţiuni. Dacă, spre exemplu, firul de păr ridicat de la faţa locului este
suspect ca fiind din regiunea piloasă a capului, această regiune se împarte în patru
zone şi din fiecare se recoltează câte 3—5 fire de păr, care urmează a fi ambalate în
plicuri aparte.
Din categoria urmelor biologice umane se disting urmele de spermă lăsate pe
diferite obiecte (de îmbrăcăminte, lengerie de corp sau de pat) drept rezultat al
actului sexual sau al unei cauze fiziologice de natură patologică.
În teoria şi practica criminalistică de o atenţie deosebită se bucură urmele de
miros, care apar la faţa locului ca depuneri de molecule olfactive emise de corpul
uman.
Prin cercetări speciale s-a confirmat că mirosul omului, datorită conţinutului său
molecular complicat, posedă proprietăţi necesare cercetărilor criminalistice, el
fiind individual şi relativ stabil. Totodată, mirosul corpului uman este invizibil şi
volatil, ceea ce determină posibilităţile utilizării urmelor lui în cercetările
criminalistice.

5.6.Urmele create de instrumente.

Instrumentele de spargere există într-o mare varietate pornind de la cele mai
simple, aflate la îndemâna oricui (piatra, şurubelniţa, cuţitul), până la aparate
complexe. Sunt considerate a fi instrumente de spargere acele instrumente special
concepute sau adaptate pentru a înfrânge dispozitivele de închidere şi de protecţie
a accesului în diferite locuri. În egală măsură infractorii pot folosi – ca instrumente
de spargere – şi orice corp contondent dur.
Din punct de vedere criminalistic instrumentele de spargere, în raport cu
modalitatea în care acţionează, sunt împărţite în cinci mari categorii: instrumente
de tăiere, instrumente de frecare, instrumente de apăsare, instrumente de lovire şi
instrumente de ardere-topire, fiecare dintre ele lăsând urme specifice.
(A) Instrumentele de tăiere sunt corpuri dure, ascuţite ce pot pătrunde în
substanţa unui obiect (purtător de urmă) de consistenţă mai moale. Direcţia
tăieturilor poate indica existenţa unui stângaci sau dreptaci.
Există trei categorii de instrumente de tăiere – în raport de modalitatea de
producere a tăieturii, anume:
- cele care acţionează cu o singură lamă: cuţit, topor, daltă ş.a. Urmele create sunt
urme dinamice sub forma unor striaţii observabile cu microscopul electronic;
- cele ce acţionează cu două lame: foarfecele, cleştele. Pe lângă urmele dinamice
sub forma striaţiilor, cu ochiul liber se pot observa urme sub forma cozii de
rândunică, urme create în momentul fiecărei tăieturi;

40
- cele ce acţionează pătrund în material prin rotire: burghie, sfredele.
Instrumentele de frecare acţionează prin alunecarea obiectului creator de
urmă pe suprafaţa obiectului primitor de urmă şi îndepărtarea – la fiecare alunecare
– a unui strat superficial de substanţă de la exteriorul acestuia. În această categorie
se includ: pilele, pânzele de bomfaier, fierăstraiele ş.a.
Urmele dinamice create (striaţiile) au valoare redusă de identificare. Se va
ridica, însă, cu grijă, de la faţa locului, pilitura formată, aceasta, prin analiză de
laborator, indicând natura şi compoziţia instrumentului de frecare.
Instrumentele de apăsare acţionează asupra sistemelor de închidere prin
crearea unui sistem de pârghie. Sun folosite răngi, leviere, şurubelniţe ş.a., urmele
formate prin înfundare reproducând detaliile obiectului creator de urmă.
Instrumentele de lovire sunt, cel mai adesea, bolovanii, cărămida, orice alte
corpuri dure proiectate asupra gemurilor sau vitrinelor. Nu sunt create urme utile
identificării, dar de cele mai multe ori obiectul folosit – fără valoare – va fi
abandonat la faţa locului. Poziţia acestuia şi locul de proiectare a cioburilor poate
furniza indicii cu privire la direcţia din care s-a acţionat.
Instrumentele de ardere-topire folosesc flacăra pentru topirea metalului sau
pentru arderea instrumentelor de protecţie. La cercetarea acestor urme se au în
vedere transformările fizico-chimice produse asupra metalului pentru a se stabili ce
tip de aparat a fost folosit (având în vedere că uneori e nevoie de aparatură specială
care să dezvolte temperaturi foarte înalte în vederea topirii, de exemplu, a
dispozitivelor caselor de bani – cele cu plasmă, cu flacără oxiacetilenică sau cu
raze laser).

5.7.Urmele mijloacelor de transport.

Criminalistica studiază un număr relativ redus de mijloace de transport, în
special cele care circulă pe drumurile publice, celelalte mijloace (aeriene, navale şi
feroviare) fiind cercetate – în cazul unor fapte penale – de specialişti din cadrul
autorităţilor de reglementare din domeniile respective.
În afara mijloacelor de transport autopropulsate sau cele trase de animale
(circulând pe drumurile publice) criminalistica abordează şi urmele create de unele
mijloace de transport acţionate de om – bicicleta, roaba, schiurile.
Principala clasificare a mijloacelor de transport se realizează în raport cu
modalitatea de propulsie a mijlocului respectiv: mijloace de transport auto şi
mijloace de transport hipo.
Urmele create de mijloacele de transport auto se împart în 3 tipuri:
- urme de rulare (create de roţi);
- urme de impact;
- urme de substanţe provenite de la autovehicule.
Urmele de rulare sunt create de roţile autovehiculului şi pot fi urme statice şi
urme dinamice.
Urmele statice de rulare se creează printr-un singur contact între pneu şi sol în
cazul deplasării obişnuite a autovehiculului (fiecare porţiune a pneului ia contact
cu o altă porţiune de asfalt). Urmele statice de rulare pot fi urme de suprafaţă (de

41
exemplu, urmele lăsate de pneurile ude pe asfaltul uscat) sau urme de adâncime (de
exemplu, urma pneului imprimata într-un sol moale), iar cele de suprafaţă pot fi de
stratificare (exemplul de mai sus) sau de destratificare.
Din analiza urmelor statice de rulare se pot desprinde concluzii privind:
- numărul osiilor autovehiculului (majoritatea având două osii – osia roţilor din
faţă şi osia roţilor din spate);

42
- ecartamentul – adică distanţa dintre roţile aflate pe aceeaşi osie;
- ampatamentul – adică distanţa dintre cele două osii. Atât ecartamentul cât şi
ampatamentul sunt date stabilite pentru fiecare tip / model de autovehicul şi
figurează în cartea de identitate a acestuia;
- detaliile desenului antiderapant al anvelopelor. Astfel, fiecare producător de
anvelope are un număr de modele pe care le comercializează, fiecare model având
un desen antiderapant aparte. Mai precizăm faptul că, de regulă, la faţa locului sunt
găsite urmele lăsate de pneurile din spate ale autovehiculelor deoarece pentru
majoritatea maşinilor distanţa roţilor din faţă este egală cu cea a roţilor din spate,
ceea ce face ca urmele roţilor din spate să se suprapună peste celelalte.
- lăţimea benzii de rulare – este mai mare când se transportă încărcături mari ori
când viteza de deplasare este mică şi se îngustează pe măsură ce creşte viteza de
deplasare;
- circumferinţa roţii – ce poate fi aflată măsurând distanţa între două semne
particulare consecutive aflate în urma creată, semne generate de intercalarea în
desenul antiderapant de pietricele, cioburi, cuie ş.a.
Urmele dinamice de rulare sunt create în momentul frânării – atunci când
aceeaşi porţiune a pneului alunecă de-a lungul solului în momentul blocării roţii.
Din analiza urmei de frânare se pot stabili date cu privire la:
- starea tehnică a autovehiculului – dacă sistemul de frânare era în stare bună de
funcţionare sau nu;
- viteza de deplasare a autovehiculului în momentul începerii frânării – cunoscând
că lungimea urmei de frânare este direct proporţională cu viteza de deplasare;
- compoziţia chimică a pneului – prin ridicarea de la faţa locului a particulelor de
cauciuc lăsate în urma frecării cu solul.
Urmele de impact – pot fi create în urma impactului unui autovehicul cu
un obstacol fix sau mobil (cu un alt autovehicul).
În cazul impactului cu un obstacol fix (zid, pom, stâlp ş.a.) are loc un schimb de
substanţe între cele două obiecte astfel că pe maşină vor rămâne urme formate din
var, coajă de copac, aşchii de lemn ş.a., în vreme ce pe obstacolul lovit se vor găsi
particule din vopseaua maşinii, particule metalice, resturi de sticlă şi plastic.
În situaţia impactului cu un autovehicul staţionat va rezulta o deplasare a unuia
dintre cele două vehicule (cel cu masa mai mică va fi deplasat în urma impactului)
şi se va pune problema stabilirii locului impactului şi a poziţiei autovehiculelor
anterior. Locul de impact se determină căutând particulele de metal, sticlă, plastic,
urmele de pământ sau praf ce se desprind de pe vehicule în momentul lovirii.
Impactul în depăşire este dovedit de prezenta pe ambele vehicule de striaţii
laterale (în dreapta autovehiculului depăşit şi în stânga celui ce a încercat
depăşirea) şi de un transfer de substanţe între acestea (atât particule metalice cât şi
de vopsea).
În situaţia coliziunii frontale între două vehicule în mişcare ambele vor fi
proiectate la distanţe diferite de locul impactului, în raport de masa fiecăruia şi de
viteza de deplasare. Stabilirea locului impactului prezintă o importanţă deosebită în

43
stabilirea modalităţii de producere şi în stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate
în accident.
Urmele de substanţe provenite de la autovehicule sunt urme materie
desprinse fie din ansamblurile şi subansamblurile maşinii (de exemplu, picături sau
bălţi de ulei de motor, de benzină, motorină, lichid de frână, lichid de răcire ş.a.)
fie substanţe transportate ocazional de autovehiculul în cauză (de exemplu,
camioane ce transportă făină, grâu, porumb ş.a.). Toate aceste urme pot contribui la
furnizarea de date necesare identificării autovehiculului.
Urmele mijloacelor de transport hipo. Mijloacele de transport hipo şi urmele
create de acestea sunt cercetate din punct de vedere criminalistic în special în
situaţia producerii unor accidente de trafic rutier sau în situaţia investigării unor
furturi în care autorii s-au folosit de asemenea mijloace pentru transportarea
bunurilor sustrase.
Cel mai des sunt implicate căruţele şi săniile trase de cai, carele cu boi fiind din
ce în ce mai rare.
În cazul căruţelor trase de cai se cercetează trei categorii de urme:
- urmele roţilor atelajului;
- urmele animalelor de tracţiune;
- urmele însoţitorilor.
Căruţele pot avea roţi tradiţionale din lemn (îmbrăcate cu şină metalică) sau pot
folosi pneuri de autoturisme (de regulă, pneuri uzate). Urmele create de roţi pot fi
urme de adâncime sau urme de suprafaţă, urme de stratificare sau de destratificare.
Din analiza urmelor create se poate măsura ecartamentul roţilor (distanţa dintre
roţile aflate pe aceeaşi osie), element ce permite deosebirea urmelor create de
căruţa cu pneuri de cele lăsate de un autoturism – cunoscându-se că ecartamentul
autoturismului este o dimensiune calculată cu precizie de mm, în vreme ce la
căruţe, aceasta depinde de inspiraţia meşterului creator.
O altă posibilitate de distingere între cele două mijloace de transport este dată de
existenţa jocului în osie la căruţe, ceea ce face ca urma pneului să fie uşor şerpuită
(se spune că fulează roata), lucru care nu se întâmpla la autoturisme.
Dacă roata este construită din lemn cu şină metalică se poate afla circumferinţa
roţii căutând în lungimea urmei semne particulare care se repetă regulat, mai precis
distanţa dintre asemenea două semne. Aceste semne particulare sunt create în mod
cert în urmă datorită existenţei unei porţiuni unde se îmbină cele două capete ale
şinei metalice.
Animalele de tracţiune creează urme de copite sau urme de potcoave.
Din analiza urmelor create se stabileşte dacă atelajul folosea unul sau două animale
de tracţiune, dacă acestea erau potcovite, dacă potcoavele erau noi sau uzate (la
cele uzate, forma şi desenul potcoavei are detalii şterse şi pot fi însoţite de urme de
sânge cauzate de rănirea animalului de către potcoava foarte deteriorată).
De asemenea, se poate stabili din desenul copitei / potcoavei dacă au fost create de
monocopitate (cai) sau paricopitate (boi). Tot din urmele de potcoave se poate
analiza numărul şi dispunerea cuielor de prindere (caiele), detalii importante pentru
identificarea meşterului fierar care a potcovit animalul.

44
 Însoţitorii mijloacelor de transport pot lăsa la faţa locului urme sub forma
cărării de paşi. Aceste urme sunt fie paralele cu urmele de roţi – spre axul şoselei
(de regulă, căruţaşul ţinând calul de căpăstru pentru a-l controla), fie urmele de
picioare sunt intercalate între urmele de roţi – dovedind astfel că însoţitorul mergea
în spatele căruţei. De asemenea, lipsa urmelor însoţitorului poate duce la concluzia
că acesta se deplasa în căruţă.
Stabilirea poziţiei însoţitorului prezintă interes îndeosebi în cazul accidentelor
rutiere în urma cărora atelajul şi însoţitorul au fost proiectaţi de pe partea
carosabilă.

Tema 6. Balistica judiciară.

6.1.Noţiunea, obiectul şi sarcinile balisticii judiciare.

6.2.Armele de foc, noţiunea, criterii de clasificare.
6.3.Urmele împuşcăturii: noţiunea, clasificarea, importanţa criminalistică.
6.4.Descoperirea, fixarea şi ridicarea de la faţa locului a armelor de foc, a
muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii

6.1.Noţiunea, obiectul şi sarcinile balisticii judiciare.

Balistica judiciară constituie o ramură a criminalistica destinată investigării
armelor de foc, muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii, În vederea elaborării
metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind
fabricarea, păstrarea şi aplicară ilegală a armelor de foc.
Utilizarea datelor, a procedeelor şi tehnicii proprii altor discipline şi activităţi
practice nu influenţează asupra caracterului individual al balisticii judiciare, ea
detaşându-se prin obiectivele pe care şi le asumă, principalele fiind:
- elaborarea metodelor şi a mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării şi
ridicării armelor de foc, a muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii;
- argumentarea procedeelor de cercetare la faţa locului, în vederea determinării
împrejurărilor tragerii din arma de foc, în special, a direcţiei, distanţei, locului de
unde s-a tras, numărul şi succesiunea împuşcăturilor;
- aplicarea realizărilor ştiinţifico-tehnice şi argumentarea în baza lor a metodelor de
examinare a diverselor categorii de arme de foc, stabilirea condiţiilor tehnice în
care s-a executat o împuşcătură;
- formularea principiilor metodice privind identificarea armelor de foc după urmele
acestora pe tuburile şi proiectilele trase.

6.2.Armele de foc, noţiunea, criterii de clasificare.

În accepţiune criminalistică, armele foc constituie un dispozitiv tehnic destinat
nimicirii sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau a unui
substituent al acesteia.

45
 Principalele elemente ale unei arme de foc sunt: ţeava, mecanismele de
închidere şi de tragere, patul sau mânerul care, în majoritatea cazurilor serveşte la
ţinerea armei în mâini, dar şi ca suport de asamblare a altor mecanisme
componente ale ei.
Marea varietate a armelor de foc folosite la săvârşirea infracţiunilor a impus
necesitatea clasificării lor, aceasta contribuind la identificarea şi deci la
funcţionarea armei de foc ca mijloc de probă. Or, un obiect de natură să furnizeze
date probante devine corp delict sub aspect procesual doar prin determinarea lui la
nivel individual.
În criminalistică, armele de foc sunt clasificate în mai multe categorii după
următoarele criterii: modul de fabricare, destinaţie, lungimea, construcţia canalului
şi calibrul ţevii.
După modul de fabricare deosebim:
1) arme de faricaţie industrială, produse conform tehnologiilor specifice anumitor
sisteme şi modele de arme;
2) arme atipice, acestea fiind de două tipuri: a) de fabricaţie industrială, ulterior
modificate prin retezarea ţevii sau a patului şi b) de construcţie proprie, asamblate
din detalii în mod improvizat, cunoscute şi sub denumirea de arme rudimentare
(fig.36).
După destinaţie se disting arme militare sau de luptă, arme de vânătoare şi
arme sportive.
Dintre armele de luptă, la săvârşirea infracţiunilor mai frecvent sunt folosite
armele de mână, care după lungimea ţevii se împart în 3 grupuri: a) cu ţeava scurtă
(revolvere, pistolete), b) medie (pistoale-automate) şi c) lungă (carabine, puşti
militare) .
După construcţia canalului ţ e v i i armele de foc se împart în trei categorii:
arme cu ţeava ghintuită , arme cu ţeava lisă sau netedă şi arme de construcţie
combinată a canalului ţevii.
Toate armele de luptă şi cele sportive de calibru mic au ţeava ghintuită. Armele
de vânătoare sunt cu ţeava lisă sau combinată pentru tragere respectiv cu alice sau
cu gloanţe.
După calibru armele de foc se împart în cele de calibru mic (până la 6,35 mm),
de calibru mijlociu (între 6,35 mm şi 9 mm) şi de calibru mare (peste 9 mm).
Calibrul armelor de luptă se determină prin măsurarea distanţei dintre două
plinuri opuse ale ghinturilor. La armele de vânătoare, calibrul se determină
tradiţional după numărul de bile egale cu diametrul ţevii, care se pot confecţiona
dintr-o livră (funt) de plumb (433,9 gr.). Mai răspândite sunt armele cu calibrul 12,
16, 20, 32 mm.
Muniţia ca obiect de studiu criminalistic.
Cartuşul armei cu ţeavă ghintuită – arme în principal cu destinaţie militară -
este alcătuită din tub, pulbere, capsă şi glonţ.
Tubul este metalic, are o formă de trunchi de con (mai mare la bază, mai mic
spre vârf). Baza (numită rozetă) prezintă un şanţ pentru ca gheara extractoare să
poată expulza tubul gol după tragere (în măsura în care expulzarea nu are loc – prin

46
construcţie – folosindu-se forţa gazelor). În procesul de fabricaţie, în interiorul
tubului se introduce pulberea explozivă.
Pulberea (praful de puşcă) este cea care prin explozie - generată de scânteia
produsă la baza tubului prin lovirea capsei detonatoare de către un ac percutor –
dezvoltă gaze cu presiune foarte mare ce pun glonţul în mişcare spre gura ţevi.
Pulberile pentru armele militare sunt pulberi colodiale (denumite pulberi fără fum).
Capsa detonatoare este plasată la baza tubului şi are rolul de a declanşa arderea
explozivă a prafului de puşcă.
Glonţul este proiectilul armei, cel care este împins cu forţă spre ţintă de forţa
gazelor rezultate în urma aprinderii prafului de puşcă. Glonţul este compus din
metal şi alte componente în funcţie de destinaţia acestuia (gloanţe perforante,
gloanţe trasoare, incendiare ş.a.).
Cartuşul armei de vânătoare este alcătuit din tub, pulbere, capsă detonatoare,
bura, rondelă şi proiectil.
Tubul cartuşului armei de vânătoare este confecţionat din plastic sau din carton
presat şi, spre deosebire de armele militare, acesta poate fi reutilizat pentru mai
multe trageri.
Pulberea este o pulbere cu fum - cu un randament de ardere mai scăzut decât în
cazul pulberii coloidale.
Capsa funcţionează în mod similar capsei de la cartuşele armei ghintuite.
Datorită posibilităţii de refolosire a tubului şi a înlocuiri capsei pentru fiecare nouă
tragere, anchetatorul poate stabili câte trageri s-au efectuat cu un anumit cartuş.
Bura este un perete despărţitor aşezat în tubul cartuşului pentru a separa
pulberea de proiectile (alice sau mitralii). Bura este din pâslă (la prima tragere), în
cazul reutilizării tubului trăgătorul înlocuind-o, de regulă, cu o bucăţică de hârtie
de ziar.
Rondela este un mic capac de carton (hârtie) aflat la capătul tubului împiedicând
proiectilele să cadă accidental din tub. Pe acest carton sunt trecute, de regulă, date
privitoare la calibrul muniţiei folosite.
Proiectilele utilizate pentru muniţia armelor de vânătoare sunt alicele sau
mitraliile. Acestea sunt mici sfere metalice (de regulă din plumb) al căror număr şi
diametru sunt diferite în funcţie de calibrul muniţiei. Spre deosebire de arma
militară, în cazul armei de vânătoare un calibru mare înseamnă proiectile de
diametru mai mic.
Pentru vânat de dimensiuni mai mari (de exemplu, pentru mistreţi) se folosesc
şi cartuşe cu glonţ, dar aceste gloanţe au o construcţie specială, diferită de cele
folosite de armele militare.
După cum denotă exemplele selectate din practica criminalistică din ţară şi de
peste hotare, în scopuri criminale, în special, la săvârşirea actelor de teroare,
tâlhărie şi banditism, se folosesc explozive militare (grenade, mine, bombe),
procurate pe diverse căi nelegitime sau furate, sau dispozitive de construcţie
proprie confecţionate din materiale explozive cu destinaţie industrială (dinamită,
trotilă, amonită etc).

47
 Construcţiile proprii se asamblează în lăzi metalice, borcane din masă
plastică sau sticlă, în care, pe lângă componentele necesare la realizarea unei
explozii, se pot introduce mitralii, bucăţi de metal, sticlă, prundiş şi alte materiale
de natură să majoreze efectul destructibil al explozivului.

6.3.Urmele împuşcăturii: noţiunea, clasificarea, importanţa

criminalistică.
După caracterul, mecanismul de formare şi importanţa lor la determinarea
împrejurărilor unei împuşcături, urmele tragerii din armă de foc se divizează în trei
mari categorii: a) create de mecanismele armei pe muniţii drept rezultat al
interacţiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate de proiectil pe suprafaţa sau
în profunzimea obiectelor cu care vine în contact în urma împuşcăturii; c) formate
de factorii suplimentari ai împuşcăturii.
Amintim în acest context că, după unii autori, urmele în discuţie se împart în
principale şi secundare , clasificare dubioasă, dacă ţinem cont de faptul că de ce
natură ar fi o urmă a împuşcăturii ea poate avea o importanţă primordială la
determinarea împrejurărilor aplicării armei de foc.
Urmele mecanismelor armei pe tubul cartuşului se creează succesiv pe
parcursul a trei etape inerente unei împuşcături: încărcării armei, tragerii, eliminării
şi aruncării tubului ars. La etapa încărcării armei se vor forma două urme ce
interesează pe plan criminalistic: una pe suprafaţa exterioară a tubului în forma
unui fascicul de linii specifice scoaterii cartuşului din încărcător, pentru a fi
deplasat spre camera de detonare, alta pe fundul rozetei tubului sub formă de
striaţii ce redau relieful părţii, frontale a închizătorului venit în contact cu tubul în
momentul introducerii cartuşului în camera de detonare.
La etapa tragerii percutorul creează prin lovitură o urmă de adâncime, care
reproduce diverse elemente caracteristice privind forma, dimensiunile şi relieful
lui. La tuburile cartuşelor de vânătoare această urmă este sursa informativă de bază
privind identificarea armei din care s-a tras.
La etapa eliminării şi aruncării tubului ars se creează patru urme cu semnificaţie
decisivă privind identificarea armei, şi anume:
- urma ghearei extractoare sub forma unui şir de striaţii pe partea anterioară a
gulerului rozetei, care redau cu precizie relieful mecanismului menţionat al armei;
- urma ejectorului (pragului aruncător), în formă de striaţii, pe partea posterioară a
gulerului rozetei;
- urma marginii ferestruicii de aruncare sub forma unui fascicul de linii, ce se
creează la un nivel mai sus de mijlocul tubului. La armele de luptă automate şi
semiautomate această urmă prezintă o valoare identificatoare esenţială;
- urma sub formă de linii longitudinale pe suprafaţa tubului, create de iregularităţile
pereţilor camerei de detonare.
De o deosebită valoare criminalistică sunt urmele de pe glonţ, create la etapa
tragerii de plinurile ghinturilor. Glontele cartuşelor pentru armele ghintuite este
prevăzut cu un diametru majorat faţă de calibrul armei pentru care este destinat,
aceasta fiind o condiţie tehnică indispensabilă funcţionării armelor ghintuite.

48
Datorită acestei diferenţe de diametru, glontele înaintează pe ghinturi forţat,
reproducând în mod dinamic relieful plinurilor ghinturilor (câmpurilor dintre
ghinturi).
A doua categorie de urme ale împuşcăturii sunt cele ale proiectilului pe
suprafaţa sau în profunzimea ţintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit în
contact. Aceste urme se întâlnesc sub trei forme: urme de perforare, create în
urma penetrării proiectilului a obiectului în întregime; urme de pătrundere
(canale oarbe), create prin implantarea proiectilului în profun-zimea obiectului
împuşcat fără a-l traversa complet; urme de ricoşare, create prin atingerea unei
suprafeţe.
Urmele de perforare se manifestă prin orificiul de intrare, printr-un canal, în
cazul unui obiect relativ gros, şi prin orificiul de ieşire. La urmele de pătrundere -
prin orificiul de intrare şi printr-un canal numit orb din cauza lipsei orificiilor de
ieşire.
Urmele de ricoşare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafeţei
obiectului lovit de proiectil, forma şi adâncimea cărora sunt in funcţie de unghiul
de lovire, rezistenţa obiectului, distanţa de la care s-a tras, tipul şi calibrul armei,
muniţiilor etc.
Ultima categorie de urme le constituie modificările produse de factorii
suplimentari ai împuşcăturii.
După natura lor, urmele date pot fi împărţite în două grupe: 1) rezultate din
acţiunea directă a factorilor suplimentari ai împuşcăturii asupra obiec telor în care
s-a tras; 2) urme — materie ce se prezintă ca resturi de substanţe degajate în
momentul împuşcăturii. Din prima grupă fac parte:
a)mecanice sau dinamice – sub formă de rupturi ale marginilor orificiului de
intrare, provocate de acţiunea gazelor în cazul împuşcăturii de la distanţe extrem de
mici (până la 3 cm). Presiunea gazelor create ca urmare a arderii explozibile a
pulberii este până la 3 mii atm. Scăzând cu mult în urma aruncării proiectilului, ea
continuă să acţioneze asupra obiectelor din apropierea gurii ţevii, generând rupturi
de diverse forme;
b) termice, adică arsuri şi pârlituri ale suprafeţei din apropierea nemijlocită a
orificiului de intrare cauzate de flacăra de la gura ţevii, care de asemenea sunt
caracteristice pentru împuşcăturile de Ia distanţe minime. În urma arderii pulberii
în ţeava armei temperatura gazelor atinge valori maxime (până la 2000-2500°).
Ieşind în afara ţevii, gazele izbucnesc în flacără, provocând arsuri obiectelor din
apropierea gurii ţevii;
c) inelul sau semiinelul de imprimare a conturului gurii ţevii («ştanţ-marke»)
provocat de vârful ţevii înfierbântate în cazul împuşcăturii de la distanţă nulă,
direct pe suprafaţa obiectului.
În situaţia în care la săvârşirea infracţiunii a fost folosit un exploziv (grenadă,
mină sau dispozitiv exploziv de construcţie proprie) la locul faptei se vor crea urme
de explozie, manifestându-se:
- prin leziunile corporale specifice pricinuite persoanelor din perimetrul exploziei;

49
- prin avarierile obiectelor de construcţie, mobilierului, mijloacelor tehnice de
producţie şi transport, precum şi sistemelor vegetale din apropierea locului faptei;
- prin resturile de materiale explozive ale mijloacelor de iniţiere şi puiiere în
funcţie (declanşare) a explozivului;
- prin obiectele de ambalare şi transportare a explozivului.

6.4.Descoperirea, fixarea şi ridicarea de la faţa locului a armelor de foc,

a muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii.
Locul unei fapte comise prin aplicarea armei de foc şi a explozivelor este
spaţiul sau încăperea în perimetru cărora s-a desfăşurat activitatea de punere în
funcţie a acestora sau unde s-au manifestat consecinţele lor. În majoritatea
cazurilor el se prezintă prin urmele împuşcăturii sau exploziei şi prin obiectele sau
victima vătămată. Locul faptei poate fi de asemenea un spaţiu locativ, un sediu sau
o secţie de producţie, unde s-au confecţionat, păstrat şi realizat nelegitim arme de
foc, muniţii sau explozive. Cercetarea locului faptei, a muniţiei şi a urmelor
împuşcăturii poate conduce la determinarea tipului armei aplicate, la modelarea
imaginii făptuitorului, prognozarea direcţiei deplasării lui şi a locului de ascundere.
În funcţie de modalitatea de ascundere modelată şi locurile în care este posibilă
aflarea armei, se vor folosi mijloace tehnice de căutare: magneţi, detector metalic
şi alte instrumente cu care sunt dotate trusele criminalistice.
Cercetarea armei va fi anticipată de o înregistrare fotografică sau videomagnetică
prin care se va insista, pe de o parte, la redarea poziţiei armei în raport cu alte
obiecte din perimetrul locului faptei, iar pe de altă parte, la fixarea caracteristicilor
generale şi individuale.
Retragerea armei de la locul unde a fost descoperită este precedată de luarea
măsurilor respective de prevenire a unor eventuale accidente. Pentru a o feri de
şocuri pe parcursul transportării, arma se ambalează şi se plasează într-o cutie.
Cartuşul scos din camera de detonare şi încărcătorul se împachetează separat. La
cutiile sigilate se vor ataşa etichete cu inscripţii privind obiectele ambalate, data
descoperirii şi ridicării lor.
Descoperirea tuburilor şi a proiectilelor cartuşului cu care s-a tras este una din
sarcinile principale ale organului care cercetează locul faptei. E de reţinut că
urmele purtătoare de aceste părţi componente ale cartuşului sunt unicele în baza
cărora se realizează identificarea armei folosite la săvârşirea infracţiunii.
Tuburile se caută- prin cercetarea succesivă şi minuţioasă a spaţiului şi
obiectelor din perimetrul locului faptei, începând de la corpul victimei sau de la
obiectele vătămate prin înmpuşcătură şi continuând în mod circular spre marginile
acestui spaţiu. Căutarea tubului poate fi facilitată de un şir de puncte de orientare
privind direcţia şi locul de unde s-a tras.
O atare semnificaţie pot avea urmele făptuitorului, direcţia canalului creat de
proiectil şi urmele factorilor suplimentari ai împuşcăturii. În baza examinării lor,
organul judiciar poate preciza, fie cu aproximaţie, locul de unde s-a tras, direcţia
împuşcăturii şi implicit zona de căutare, ţinându-se cont de particularităţile
sistemelor de aruncare proprii diferitelor tipuri de arme .

50
 Despre distanţa unei împuşcături cu un proiectil de alice sau mitralii se poate
judeca şi după aria de dispersare a acestuia. în linii mari, valorile diametrelor de
dispersare a alicelor cartuşului tras dintr-o armă de vânătoare cu ţeava cilindru sunt
date de specialiştii în materie în funcţie de distanţa de tragere.
În acest context atenţionăm că determinarea la faţa locului a direcţiei şi distanţei
de la care s-a tras este cu aproximaţie, ea fiind întreprinsă de organul jdiciar doar
pentru a intensifica activitatea de urmărire penală.Definitivarea acestor
circumstanţe ţine de competenţa expertului balistician.
Pentru stabilirea locului de unde s-a tras se apelează la metoda cunoscută în
criminalistică sub denumirea de vizarea directă a locului tragerii, care în marea
majoritate a cazurilor se desfăşoară cu ocazia cercetării locului faptei.
Dacă proiectilul a perforat un obiect cu o grosime relativ mare, vizarea directă a
locului de unde s-a tras se face cu ajutorul unui tub de hârtie, carton sau masă
plastică introdusă în canalul format de proiectil din partea orificiului de ieşire.
Dacă proiectilul a perforat două obiecte apropiate unul de altul, tubul trebuie să
unească canalul ambelor obiecte în întregime. Privind prin tubul astfel aranjat se va
determina cu precizie locul amplasării armei din care s-a tras.
Deci, cunoscând arma după tubul fixat în perimetrul locului faptei, în baza
indicatoarelor sau cataloagelor privind caracteristicile tehnico-balistice ale
acesteia, dar şi prin verificare experimentală, organul judiciar poate calcula locul
de unde s-a tras.
Dacă tubul a fost aruncat dintr-o armă cu repetiţie, calcularea locului de unde s-
a tras va fi doar aproximativă, deoarece atât unghiul, cât şi direcţia de aruncare a
tubului sunt in funcţie de forţa şi modul de acţiune a autorului tragerii.

Tema 7. Evidenţa criminalistică.

7.1.Consideraţii generale privind evidenţa criminalistică.

7.2.Evidenţa delincvenţilor.
7.3.Evidenţa antropometrică.
7.4.Evidenţa după modul de operare.
7.5.Alte categorii de evidenţă criminalistică.

7.1.Consideraţii generale privind evidenţa criminalistică.

Evidenţa criminalistică, constituie actualmente o ramură distinctă a
criminalisticii, destinată elaborării metodelor şi mijloacelor tehnice de
înregistrare, clasificare si sistematizare a datelor caracteristice privind anumite
categorii de persoane şi obiecte, având ca scop asigurarea unei eventuale
identificări ulterioare a acestora in cadrul cercetării actelor ilicite.
În baza datelor concentrate în cartotecile de evidenţă se pot stabili:
1. Identitatea autorilor unei infracţiuni după urmele lăsate la faţa locului.
Atunci când în procesul de cercetare a locului faptei s-au descoperit urme de
mâini, acestea vor fi expediate Centrului de Informaţie, solicitându-i compararea

51
lor cu amprentele digitale şi palmare din componenţa cartotecii dactiloscopice.
Dacă vor fi prezentate mai multe urme, aparţinând cel puţin la trei degete de la
aceeaşi mână, verificarea se va realiza în baza deducerii formulei dactiloscopice
probabile a persoanei ce a activat la faţa locului. În situaţia unei singure urme
digitale, compararea în vederea identificării autorului se va încununa de succes
doar în cazul grupajului de fişe ale persoanelor suspecte indicat de organul judiciar
sau de calculatorul electronic.35
2. Comunitatea de autori ai unui grup de infracţiuni pe baza urmelor lăsate la
locul faptei.
În cazul când n-au fost suspiciuni asupra persoanelor ce au creat la faţa locului
urmele se vor compara cu cele existente în cartoteca infracţiunilor cu autorii rămaşi
neidentificaţi. Stabilirea identităţii factorilor creatori de urme descoperite cu
prilejul cercetării diferitelor infracţiuni poate facilita lucrul de căutare şi, în
consecinţă, de identificare a autorului comun al mai multor infracţiuni.
3. Modelarea autorului faptei penale după modul de operare. Organul de
urmărire , la fel cel judiciar de urmărire la fel cel poate dispune compararea
elementelor ce caracterizează modul de operare aplicat de autorul faptei
nedescoperite, cu datele din cartoteca de evidenţă după modul de operare.
4. Identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor digitale ale
acestora cu fişele dactiloscopice cuprinse în cartoteca, precum şi potrivit
semnalmentelor exterioare şi a altor date privind persoanele înregistrate ca
dispărute fără veste sau declarate în căutare.
5. Identitatea obiectelor-corp delict prin compararea lor cu obiectele din fondul
colecţiilor criminalistice sau cu datele din cartotecile respective de evidenţă.
6. Identitatea persoanelor suspecte care se sustrag de la răspundere prin
prezentarea de acte false, furate sau contrafăcute.
7. Antecedentele penale ale celor condamnaţi potrivit datelor nominale cuprinse
în cartotecă. Datele privind antecedentele penale au o deosebită importanţă în
vederea alegerii şi aplicării pe întregul proces de desfăşurare a cercetărilor unor
procedee tactice optime, dar şi in stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate
periclitării sociale pe care o prezintă persoana dată.
În prezent funcţionează două feluri de evidenţă criminalistică, respectiv două
sisteme de cartoteci: primul — centralizat, desfăşurat de către o subdiviziune
specială a Ministerului de Interne, nominalizată Centru Informativ, al doilea local,
efectuat în cadrul Direcţia de tehnică Criminalistică, aparţinând aceluiaşi minister,
şi de către substructurile criminalistice ale comisariatelor de poliţie.
Sistemele menţionate se disting după obiectele şi metodele aplicate.
Astfel, printre obiectele evidenţei centralizate se înscriu infractorii,
persoanele declarate în căutare, persoanele suspecte ca fiind autori ai unor
infracţiuni grave, persoanele dispărute fără veste, cadavrele cu identitatea
necunoscută, armele de luptă furate sau pierdute şi modul de operare la săvârşirea
infracţiunilor.
Datele privind înregistrarea acestor obiecte se vor clasa în patru cartoteci:
- de evidenţă a persoanelor delincvente sau a antecedentelor penale;
52
- de evidenţă antropometrică a persoanelor dispărute şi a cadavrelor neidentificate;
- de evidenţă a armelor de foc militare;
- de evidenţă după modul de operare.
Evidenţa locală cuprinde urmele infracţiunii şi obiectele-corp delict, aria cărora,
după cum vom remarca în continuare, este foarte vastă.

7.2.Evidenţa delincvenţilor.
Evidenţa persoanelor supuse justiţiei penale se efectuează în două modalităţi:
nominală sau alfabetică şi dactiloscopicâ.
Evidenţa nominală constă in înregistrarea pe fişe standardizate a două
categorii de date identificatoare a delincvenţilor şi delincventelor.
Prima - consemnarea persoanei (numele de familie, prenumele, anul şi locul
naşterii, domiciliul, starea familială, naţionalitatea, profesia şi sfera socială în care
activează).
A doua - consemnarea faptei în legătură cu care persoana în cauza se înscrie -
când, de ”către care organ de cercetare şi în baza căror articole ale Codului Penal
este deferit justiţiei, datele când a fost supus învinuirii, arestării şi condamnării,
măsurile penale luate, precum şi datele privind executarea pedepsei. La fişele
nominale se anexează imaginea fotografică executată după regulile fotografiei
operative de recunoaştere: bust - din faţă şi din profilul drept, acestea putând fi
folosite în activitatea de urmărire în cazul unei eventuale evadări.
Fişele sunt clasate în ordinea alfabetică a numelor de familie şi a altor date de
ordin personal, de unde şi denumirea de înregistrare alfabetică. Atunci când
persoana delincventă se prezintă sub mai multe nume de familie, se vor întocmi
fişe auxiliare, acestea fiind legate de cea principală prin note de trimitere.
Înregistrarea dactiloscopică, după cum se afirmă pe bună dreptate în
literatura de specialitate, constituie o componentă de bază a sistemului de evidenţă
centralizată a infractorilor, care este menită să contribuie, precum s-a menţionat, la
rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă justiţia, dintre care: -
stabilirea autorului unei infracţiuni prin compararea urmelor de mâini de la faţa
locului cu amprentele acestuia din cartotecă, în ipoteza în care el a mai săvârşit
infracţiuni şi a fost supus înregistrării dactiloscopice;
- stabilirea identităţii persoanei care nu prezintă acte de identitate ori care îşi
camuflează identitatea, folosindu-se de acte false sau furate;
- identificarea cadavrelor necunoscute, dacă, fireşte, cel decedat a fost anterior
înregistrat ca fiind autorul unei infracţiuni.
Înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe
falangele celor 10 degete în fişa dactiloscopică, prevăzută cu rubrici pentru fiecare
deget. Pe recto, fişa dactiloscopică conţine datele nominale ale celui înregistrat.

7.3.Evidenţa antropometrică.
Acest gen de evidenţă cuprinde trei categorii de persoane.
Prima — autorii infracţiunilor care se ascund în vederea sustragerii de la
răspundere, fiind declaraţi în căutare,

53
 a doua categorie — persoanele dispărute in urma evadării din penitenciare şi,
în fine, a treia categorie — persoanele dispărute de la domiciliu sau de la locul de
muncă în împrejurări incerte cu suspiciuni de a deveni victime ale unui omor,
răpiri sau ale unui alt act violent.
Înregistrarea se face în baza datelor privind persoana dispărută, acumulate de
către organul de urmărire penală şi remise Centrului de informaţii al Ministerului
de Interne, intr-o fişă tipizată care cuprinde:
- date privind fapta şi circumstanţele dispariţiei (de loc, de mod, de timp);
- date nominale (numele de familie, prenumele, locul naşterii,domiciliul, vârsta,
profesia, locul de muncă) şi situaţia juridică (bănuit,învinuit, condamnat,
antecedente penale) ale persoanei dispărute;
- date privind legăturile (de rudenie, profesie şi în plan infracţional) şi cauza
presupusă a dispariţiei;
- date privind caracteristicile morfologice şi funcţionale ale persoanei dispărute,
constituind esenţa acestui gen de evidenţă, de unde denumirea de evidenţă
antropometricâ.
Pentru obținerea datelor menționate organul respective va întreprinde diverse
cercetări şi acţiuni operative, care se vor extinde asupra diferitelor obiecte de la
faţa locului sau frecvent folosite de cel dispărut, dar în special asupra documentelor
cu caracter medical, de evidenţă militară a populaţiei, precum şi asupra actelor
privind încadrarea în câmpul muncii sau învăţământ.

7.4.Evidenţa după modul de operare.

Modul de operare în accepţie criminalistică cuprinde un complex de operaţii,
acţiuni şi mijloace aplicate în cazul săvârşirii unui act infracţional.
Constituind unul din elementele caracteristice de bază ale unei infracţiuni
săvârşite, modul de operare are importanţă criminalistică sub următoarele aspecte.
Pe de o parte, ca factor cu influenţă determinantă asupra modalităţilor tehnice,
tactice şi metodice de cercetare a faptelor penale, atât la nivel ştiinţific, cât şi la cel
practic. Modul de operare determină caracterul modificărilor mediului în care se
desfăşoară infracţiunea, al tuturor urmelor acesteia, fapt de care trebuie să se ţină
cont la aplicarea procedeelor tactice şi a mijloacelor tehnice de lucru la faţa
locului. Totodată, practica demonstrează cu prisosinţă că săvârşirea de infracţiuni
omogene în condiţii similare impune o anumită conduită, modalităţi tipice de
operare, ceea ce contribuie la ordonarea faptelor penale în anumite categorii,
aceasta din urmă făcând posibilă elaborarea de reguli tipice de cercetare a
infracţiunilor.
Pe de altă parte, modul de operare este condiţionat de un şir de factori
subiectivi (temperament, volitivitate, deprinderi, abilitate), dar şi obiectivi, datorită
cărora infractorii recidivişti activează intr-o anumită formă specializată, folosind în
mod relativ stabil unele şi aceleaşi procedee şi mijloace la săvârşirea diferitelor
infracţiuni.
Reiterarea (repetarea) modului de operare a generat crearea unui sistem de
evidenţă specifică a infractorilor, cunoscută sub denumirea de evidenţă după modul
de operare (modus operandi sistem).
54
 La etapa actuală sistemul dat se realizează în baza fişelor de înregistrare a
elementelor caracteristice ale modului de operare a persoanelor cunoscute ca fiind
autorii anumitor categorii de infracţiuni (omor, viol, tâlhării, fur turi, excrocherie)
şi a acelor de înregistrare a caracteristicilor respective privind faptele penale cu
autorii necunoscuţi. Fişa autorilor anumitor infracţiuni (recidiviştilor) cuprinde o
serie de date privind starea civilă şi de drept a persoanei (numele de familie,
prenumele, anul şi locul naşterii, domiciliul, profesia, studiile, ocupaţia,
antecedentele penale), succedate de descrierea elementelor caracteristice ale
modului de operare (timpul comiterii infracţiunii, procedeele şi instrumentele
folosite, acţiunile prealabile, alte date specifice). La fişa modului de operare se va
anexa fişa dactiloscopică, fotografii, materiale video.

7.5.Alte categorii de evidenţă criminalistică.

Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută. Constituind un subsistem al
evidenţei antropometrice, acest gen de evidenţă cuprinde atât cadavrele cauzate de
omoruri, cât şi cele apărute în urma diferitelor accidente sau calamităţi (inundaţii,
incendii, cutremure de pământ ş. a.).
Ca şi în cazul persoanelor dispărute, evidenţa constă în înregistrarea pe fişe
standardizate a unui grupaj de date referitoare la locul şi data depistării cadavrului,
la obiectele vestimentare şi altele atestate asupra cadavrului, la starea, vârsta,
leziunile corporale şi cauza morţii, la sexul, morfologia întregului corp (statura,
constituţia fizică, rasa, culoarea pielii), la semnalmentele şi semnele particulare ce
constituie trăsăturile exterioare.
Semnalmentele exterioare se notează după metoda portretului vorbit, cu
participarea medicului legist.
Acest gen de evidenţa prevede obligatoriu efectuarea de fotografii după
regulile fotografiei operative de recunoaştere. Fotografia de identificare executată
după tualetarea cadavrului şi aranjarea respectivă a îmbrăcămintei, trebuie să
cuprindă corpul in întregime (din faţă, două părţi laterale şi din spate), vederea din
faţă, profilul drept şi cel stâng (bust). Aparte se vor fotografia detaliile urechilor şi
ale semnelor particulare (deformări sau amputări ale unor organe, cicatrice, pete,
aluniţe, tatuaj etc).
Fişa cadavrelor neidentificate prevede, de asemenea, întocmirea odon-
togramei care se va realiza cu concursul unui specialist-stomatolog sau al
medicului legist. La fişa antropometrică se va anexa neapărat fişa dactiloscopică a
cadavrului.
Evidenţa urmelor ridicate de la faţa locului. Forma de evidenţă în cauză
cuprinde, în primul rând, urmele papilare descoperite la locul faptelor comise de
autori neidentificaţi, ea efectuându-se de către Direcţia de Tehnică Criminalistică
al Ministerului de Interne şi subdiviziunile criminalistice ale comisariatelor de
poliţie locale (municipale, raionale).
Evidenţa constă în sistematizarea urmelor descoperite drept rezultat al
cercetărilor la faţa locului după caracteristicile desenelor papilare (tip, sub-tip,

55
varietate), întocmirea formulei monodactilare şi crearea cartotecilor respective,
ultimele oferind posibilitatea comparării:
- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele existente în cartotecă în scopul
identificării autorului care a creat urme în câmpul infracţiunii şi stabilirii
făptuitorului;
- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele existente în cartotecă pentru stabilirea
dacă două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de una şi aceeaşi persoană;
- urmelor ridicate de la faţa locului cu cele ale persoanelor cu antecedente penale
(recidive) cu scopul stabilirii eventualei participări a acestora la infracţiunea
săvârşită.
Evidenţa balistică. Evidenţa balistică se realizează prin înregistrarea pe
fişe standardizate a datelor caracteristice ale armelor de foc militare furate,
pierdute sau găsite şi organizarea in baza lor a unei cartoteci de evidenţă
centralizată, precum şi prin funcţionarea unor colecţii de tuburi şi gloanţe ridicate
in procesul cercetării faptelor comise prin aplicarea armelor de foc.
Fişele cuprind caracteristicile tehnico-balistice ale armei (tipul, sistemul,
calibrul, lungimea ţevii, sensul şi numărul ghinturilor, numărul de cartuşe în
magazie ş. a.), precum şi unele date privind împrejurările în care arma a fost furată,
pierdută, găsită (de la cine, când a fost furată, cine şi unde a pierdut arma etc).
Tuburile şi gloanţele se introduc în componenţa colecţiilor respective după
caracteristicile constructive (tip, model, fabricare, calibru, dimensiuni), dar şi după
urmele create de mecanismele armei (percutor, închizător, gheară extractoare,
ghinturile din interiorul ţevii).
Evidenţa obiectelor sustrase. Acest gen de evidenţă cuprinde obiecte de
valoare — autovehicule, utilaje electronice, instrumente muzicale, aparate
fotografice, de înregistrare sonoră şi videomagnetică, bijuterii, blănuri şi obiecte de
îmbrăcăminte cu caracteristici bine definite. 0 categorie aparte constituie obiectele
de anticariat şi de cult, precum şi operele de artă.
Evidenţa obiectelor sustrase se desfăşoară în cadrul Centrului Criminalistic al
Ministerului de Interne, în secţiile de criminalistică din Comisariatele de Poliţie şi
în alte subdiviziuni aparţinând aceluiaşi minister. Autovehiculele sustrase, spre
exemplu, se înregistrează şi în cadrul Direcţiei principale a Poliţiei rutiere.
Evidenţa obiectelor sustrase se efectuează în baza fişelor standardizate, care prevăd
descrierea fiecărui obiect după formă, culoare, dimensiuni, destinaţie şi sfera de
utilizare, serie, nr. de inventariere, model, măsură, materialul din care este
confecţionat, alte caracteristici particulare.
În baza ordonării fişelor după anumiţi indici, cartotecile de evidenţă a obiectelor
sustrase pot furniza date necesare urmăririi operative a acestora in gări, puncte
vamale, spaţii comerciale, camere de bagaj, în alte locuri suspecte.

Tema 8. Cercetarea criminalistică a documentelor.

56
8.1.Noţiunea şi importanţa documentelor-mijloace de probă.
8.2.Clasificarea documentelor-mijloace de probă.
8.3.Expertiza criminalistică a documentelor suspecte de fals.
8.4.Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin
contrafacerea rechizitelor.
8.5.Examinarea criminalistică a hârtiei şi a materialelor de scris.
8.6.Examinarea textelor dactilografiate.

8.1.Noţiunea şi importanţa documentelor-mijloace de probă.

Termenul de document, în sensul său larg, cuprinde diverse obiecte materiale
confecţionate şi destinate fixării şi perpetuării în timp şi spaţiu a ideilor, gândirii şi
voinţei umane. În acest context, este semnificativă atitudinea unor jurişti potrivit
căreia sunt considerate documente obiectele de genul fotografiilor, filmul, audio-
videogramele şi alte tehnici de înregistrare, folosite deosebit de frecvent în justiţie
la fixarea materialelor probante .
În criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce
reprezintă date probante exprimate prin scriere Într-un suport material (hârtie,
carton, pânză, lemn etc). Fotografiile, filmul, videofonogramele, date fiind
deosebirile pe care le prezintă prin natura lor, nu se referă la noţiunea în cauză. Ele,
pe bună dreptate, constituie o categorie aparte de obiecte informativ-probante, a
căror examinare criminalistică impune aplicarea de metode şi mijloace de altă
natură decât cele privind examinarea actelor scrise.
Această accepţie a documentelor nu contravine semnificaţiei categoriei
menţionate în legislaţia procesual penală în vigoare. Astfel, potrivit art. 157 Cod
proc.pen. al Republicii Moldova, constituie documente actele scrise ce emană de
la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau
particulare, tn care se expun ori atestă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la soluţionarea justă a unei cauze penale.
Noţiunea de „înscris” este mai largă decât aceea de „act scris” cuprinzând tot
ceea ce poate păstra pe un suport urmele unui instrument scriptural (înscrisuri
tipărite, dactilografiate, printate, manuscrise, desene, schiţe ş.a.)
În legătură cu cercetarea criminalistică a înscrisurilor se utilizează noţiuni diferite:
grafologie, grafoscopie, expertiză grafică.
Grafologia studiază scrisul de mână pentru a evidenţia particularităţile ce
denotă anumite trăsături psihice ale scriptorului lucrând cu înscrisuri necontestate
sub aspectul autenticităţii.
Grafoscopia (expertiza grafoscopică) analizează latura grafică a scrisului
(maniera de realizare a semnelor grafice), fără a lua în calcul analiza suportului pe
care s-a scris (de exemplu, compoziţia hârtiei) sau instrumentul scriptural folosit.
În cadrul expertizei grafice de regulă se compară două sau mai multe înscrisuri
evaluându-se asemănările şi deosebirile dintre acestea, adesea fiind vorba de
scrisuri intenţionat modificate sau contrafăcute (copiate sau imitate).

8.2.Clasificarea documentelor-mijloace de probă.

57
 Conform practicii pozitive a organelor de urmărire, toate documentele
constituind mijloace de probă se subdivizează în procese-verbale şi alte
documente.
Procesele-verbale sunt înscrisurile în care organele de urmărire penală şi a
justiţiei, în ordinea prevăzută de lege, consemnează constatările şi relatările
realizate în activitatea de anchetă şi judiciară.
Documentele - mijloace de probă scrise în procesul penal sunt acele înscrisuri
care cuprind relatări, menţiuni, descrieri de natură să confirme evidenţa unor
raporturi juridice ori să ateste stări, împrejurări şi elemente de fapt, referitoare la
obiectul cauzei sau la persoana făptuitorului. Acestea pot fi diverse acte oficiale
(buletin de naştere ş. a.), înscrisuri cu caracter privat (contract de muncă, factură,
recipise), precum şi tot felul de însemnări şi scrisori personale.
Spre deosebire de documentele - probe scrise, documentele - probe materiale
reprezintă date probante prin structura lor materială. La ele se referă actele
întocmite in mod eronat, înscrisurile cu conţinut iniţial modificat, documentele
care au constituit obiectul material al infracţiunii sau care reprezintă produsul
acesteia.
După modul de executare, deosebim documente manuscrise şi tipărite. Cele
manuscrise după semnele aplicate pot fi alfabetice şi cifrate (criptografice). După
originalitate, deosebim documente originale şi copii.
Cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale
Cercetarea documentelor-probe materiale de către organul cu funcţie de
urmărire penală este o condiţie indispensabilă a utilizării lor într-o cauză penală.
Prin investigarea acestei categorii de documente organul judiciar preconizează:
- Stabilirea aspectului de ansamblu al documentului în litigiu. In acest scop se va
insista asupra conţinutului textual al documentului, destinaţiei lui, naturii
suportului şi a substanţelor cu care s-a scris, avându-se în vedere şi alte date
privind însuşirile de bază ale documentului. Individualizarea documentului în
litigiu, pe baza caracteristicilor generale, este o condiţie obligatorie a utilizării
acestuia în procesul de probaţiune;
- Stabilirea autenticităţii documentului. Stabilirea autenticităţii documentelor
anexate la dosarul cauzei reprezintă una din problemele complexe ce vizează
obiectivele cercetării prealabile a actelor scrise.
În vederea realizării ei se vor avea în vedere:
a) respectarea cerinţelor prevăzute asupra formei categoriei respective de
documente. Cu excepţia scrisorilor anonime şi a înscrisurilor personale,
documentele trebuie să fie datate, semnate şi numerotate. În cazurile actelor emise
de instituţii statale se vor verifica şi elementele de autentificare, în special, a
impresiunilor de ştampile şi sigilii, a fotografiei, precum şi a formularului folosit;
b) termenii de valabilitate a documentului. Este cunoscut că unele documente
sunt limitate la anumite perioade de timp (legitimaţiile, procurele, unele documente
bancare etc). în marea majoritate a cazurilor, timpul în care documentul este
valabil este specificat în conţinutul său;

58
 - Stabilirea vechimii documentului. În justiţia penală, vechimea documentelor
se cere a fi clarificată, ori de câte ori actele scrise în litigiu nu sunt datate, precum
şi în situaţia în care asupra datei pe care o poartă un document există dubiu.
La analiza hârtiei şi a substanţelor de scris în vederea determinării vechimii
documentelor, se studiază aspectul exterior şi nivelul de decolorare a acesteia,
gradul de alterare şi oxidare raportate, fireşte, la condiţiile de păstrare a
documentului.
- Depistarea de urme ale unei eventuale modificări a conţinutului iniţial al
documentului. În acest scop se va insista asupra semnelor de fals prin înlăturare
sau adăugire de text (dispariţia luciului şi subţierea hârtiei pe anumite sectoare,
alterarea elementelor de poligrafie şi a celor de protecţie, prezenţa unor pete, a unei
amplasări neregulate a textului ş.a.);
- Obţinerea datelor privind persoanele participante la întocmirea actului scris
sau dactilografiat. în realizarea acestui obiectiv se vor examina conţinutul
documentului, limbajul, structura lexicală şi gramaticală, semnăturile, rezoluţiile,
datele de adresare. În cazul documentelor tipărite, cercetarea vizează de asemenea
obţinerea datelor ce caracterizează mijloacele tehnice utilizate la întocmirea lor.
La textele manuscrise, se va remarca gradul de evoluţie a deprinderilor de a
scrie, pe baza căruia organul judiciar limitează cercul celor suspecţi ca fiind autori
ai documentului în litigiu. Dacă, spre exemplu, scrisul în litigiu este de evoluţie
superioară, persoanele a căror dexterităţi grafice sunt inferioare, se vor exclude din
cercul bănuiţilor.

8.3.Expertiza criminalistică a documentelor suspecte de fals.

Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de
cercetare criminalistică, nu de puţine ori bazată şi pe concursul specialiştilor în alte
domenii (contabilităţii, economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii bancare,
tehnologiei de producţie industrială sau agrară).
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor
preexistente. El poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea
conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi
contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor,
impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) şi schimbarea
fotografiilor. După cum se va vedea în continuare, la falsificarea documentelor se
folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace tehnice, ceea ce face dificilă
descoperirea falsului de către organul judiciar. În marea majoritate a cazurilor,
cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni de
fals, constatarea acestuia realizându-se în cadrul expertizei tehnice criminalistice a
documentelor.
Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin înlăturare,
adăugire sau refacere de text
Înlăturarea de text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea
actelor scrise. În funcţie de modul in care s-a operat, deosebim înlăturarea
mecanică şi chimică.

59
 Înlăturarea mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului prin
răzuire sau radiere cu diferite obiecte (lamă, ac, radieră etc.)
Înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra
suportului, produce un şir de modificări fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente
caracteristice ale falsului, urme ale ştergerii. Acestea sunt:
1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;
2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;
3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere;
4) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are
atare elemente;
5) afectarea elementelor grafice învecinate;
6) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat.

În cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia
îi va fi caracteristic: deosebirea coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în
părţile laterale ale scrisului, dar şi în profunzimea hârtiei, până la pătrunderea pe
partea opusă a documentului. Textul executat din nou se va deosebi de asemenea
după caracteristicile scrisului de mână, respectiv a maşinii de scris în cazul
documentelor dactilografiate, dacă, fireşte, falsul aparţine nu autorului, ci altei
persoane ce a executat textul iniţial.
Depistarea caracteristicilor menţionate, respectiv punerea în evidenţă a
modificării conţinutului iniţial al documentelor prin ştergere de text, în principiu,
este lesne de realizat, apelându-se la metode specializate ale acestui gen de
expertiză şi, fireşte, la instrumentare cu care sunt dotate instituţiile de expertiză la
etapa actuală.
Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau
decolorarea scrisului cu substanţe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată,
sulfit de sodiu, soluţie de var etc). Decolorând textul scris, substanţele chimice
acţionează concomitent şi asupra suportului, hârtia îşi pierde luciul, culoarea,
elasticitatea. Pot fi deteriorate de asemenea elementele de protecţie şi cele
tipografice, precum şi unele semne grafice învecinate.
În criminalistică elementele caracteristice ale corodării de text sunt
următoarele:
— zonele mate prezente pe suprafaţa documentului în locurile intervenţiei
chimicalelor;
— fisurile de suprafaţă prezente pe sectoarele influenţate de chimicale;
— petele galbene prezente pe hârtia albă şi albicioase pe hârtia color;
— deteriorările elementelor de protecţie şi ale.celor litografice;
— decolorarea parţială a unor semne grafice învecinate;
— resturile textului înlăturat în cazul corodării incomplete a scrisului;
— urmele de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.

60
 8.4.Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin
contrafacerea rechizitelor.
Falsul prin contrafacerea rechizitelor, în special a semnăturilor, a im-
presiunilor de ştampile şi a fotografiilor face parte din categoria întâlnită foarte
frecvent în practica judiciară.
Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după
memorie sau închipuire) şi prin copiere.
Descoperirea falsificării semnăturilor prin imitare aparţine de competenţa
expertizei scrisului, la care ne vom referi în compartimentul următor.
Contrafacerea semnăturilor prin copiere dispune de mai multe variante. Dintre
cele mai răspândite sunt copierea prin transparenţă, cea efectuată prin transfer cu
ajutorul hârtiei de calc sau copiativă (indigo) şi cea creată prin apăsare a semnăturii
autentice şi trasarea ulterioară a acesteia cu un material de scris (cerneală, tuş, pix,
creion, etc.). Indiferent de modul de realizare, falsul semnăturilor prin copiere este
cognoscibil datorită caracteristicilor de plastografiere, dintre care mai importante
sunt: lipsa cursivităţii scrisului; întreruperi de traseu; tremurături; opriri
neîntemeiate ale instrumentului de scris; începutul şi sfârşitul punctat al
semnăturii. În cazul copierii cu hârtie copiativă sau prin apăsare, se vor crea
respectiv urme ale indigoului, dublări de trasee, urme de apăsare.
Descoperirea falsului impresiunilor de ştampilă se bazează pe elemente
caracteristice proprii fiecărei modalităţi de contrafacere. Astfel, pentru
impresiunile create de ştampile confecţionate în mod improvizat sunt specifice
următoarele particularităţi, care în ansamblu dovedesc falsul:
— Caracterul nestandardizat al literelor şi cifrelor. După cum este cunoscut, la
confecţionarea ştampilelor în atelierele litografice, la alcătuirea textului se folosesc
semne standardizate. în impresiunile ştampilelor false sunt semnalate forme de
gravare evident manuală.
— Lipsa uniformităţii grafismelor ce constituie textul. Deseori unele şi aceleaşi
litere sau cifre diferă după formă, dimensiuni, amplasare spaţială.
— Asimetria elementelor reprezentând conţinutul impresiunii ştampilei. Se
remarcă diferenţe ale distanţei între litere, cuvinte, rânduri.
— Deosebiri de poziţie a axelor longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a
scrisului.
— Greşeli gramaticale, de denumiri, prescurtări şi înghesuiri nejustificate de text,
erori în conţinutul şi forma stemei, altor semne de structură a ştampilei.

8.5.Examinarea criminalistică a hârtiei şi a materialelor de scris.

Examinarea criminalistică a materiallelor din care constau documentele, a
hârtiei, cernelurilor, pastelor şi minelor de creioane se rezumă la determinarea
naturii lor după structură, culoare, consistenţă şi alte elemente caracteristice.
Stabilirea specificului materialelor are o importanţă deosebită, deoarece
contribuie la:

61
 a) determinarea falsului prin înlăturare de text. După cum este cunoscut, cele
mai frecvente cazuri de înlăturare a textului sunt cele efectuate prin corodarea,
spălarea sau acoperirea textului.
Examinarea acestei categorii de fals este de neconceput în afara unui studiu al
materialelor din care sunt create documentele;
b) fixarea falsului prin adăugire de text şi prin modificarea anumitor elemente
de rechizite, cum ar fi înlocuirea fotografiei autentice cu fotografia altei persoane
într-un act de identitate. Constatarea acestui gen de fals se bazează atât pe
caracteristicile grafice, cât şi pe cele ale materialelor de scris, vizând distincţia
după culoare, consistenţă, alte indicii de structură;
c) reconstituirea unui act fragmentar după părţile componente. In criminalistică,
refacerea unui întreg după părţi se realizează cu mare precizie pe baza
corespondenţei contururilor marginale. în cadrul refacerii documentelor se
apelează şi la similitudinea de componenţă, culoare şi alte însuşiri depistate prin
studierea materialelor folosite la întocmirea documentelor.
d) fundamentarea anumitor raţionamente privind timpul întocmirii
documentelor. Determinarea vechimii actelor scrise reprezintă, după cum am
menţionat, una din problemele ce se caracterizează printr-un înalt grad de
complicare, cu carejjrganele judiciare se confruntă permanent. în acest scop,
criminaliştii folosesc datele pe care le furnizează un document prin conţinutul său
textual, precum şi caracteristicile de fabricaţie a hârtiei şi a substanţelor de scris, a
stării şi gradului de uzare a acestora.

8.6.Examinarea textelor dactilografiate.

În privinţa actelor dactilografiate, prin expertiza criminalistică se urmăreşte a
se stabili maşina cu care au scrise şi persoana care le-a scris. Pentru identificarea
dactilografului este esenţială stabilirea identităţii maşinii de scris utilizate la
redactarea respectivului înscris.
Maşina de scris poate fi identificată în privinţa tipului (producătorului) şi
modelului pe baza unor caracteristici generale (având în vedere că vorbim despre
produse de serie) - cele care diferenţiază un model de altul, anume:
- pasul mecanismului principal;
- tipul caracterelor folosite (dimensiunea şi configuraţia lor);
- gradul de aliniere al semnelor, gradul de înclinare;
- complexitatea semnelor (numărul, prezenţa caracterelor speciale: %, #, @ ş.a.);
- mărimea intervalelor (distanţa dintre rânduri).
Caracteristicile generale permit anchetatorului identificarea generică a maşinii
de scris prin verificarea acestor date în bazele de date existente în plan intern
(cartoteci) şi internaţional (de exemplu, bazele de date de la Europol şi Interpol)
Caracteristicile individuale permit stabilirea identităţii maşinii de scris
examinând scrisul cercetat cu cel obţinut experimental de la maşina bănuită având
în vedere uzura căpătată în timp, imperfecţiuni de fabricaţie ş.a.
Dactilograful poate fi identificat cu mare dificultate şi, adesea, cu un anume
grad de aproximaţie. Se va urmări nivelul intelectual al redactării, capacitatea de a
62
despărţi cuvântul în silabe (la sfârşit de rând), complexitatea semnelor utilizate,
greşelile comise – în felul acesta putându-se concluziona cu privire la gradul de
pregătire la dactilografului (respectându-se însă regula cu caracter general „cine
poate mai mult poate şi mai puţin, nu şi viceversa”), la familiarizarea acestuia cu
maşina de scris, aptitudinile sale (începător sau avansat) ş.a.

Tema 8. Gabitoscopia criminalistică (2 ore)

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică. 8.2. Descrierea

semnalmentelor anatomice ale omului. 8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile
folosite la alcătuirea portretului vorbit.

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică

Gabitoscopia este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază legităţile
de întipărire a semnalmentelor exterioare ale omului şi care elaborează metode şi
mijloace tehnico-criminalistice de colectare şi utilizare a datelor privind
semnalmentele persoanelor în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Aspectul exterior al omului este individual şi irepetabil. Cu toate că pe
parcursul vieţii trăsăturile lui se modifică, acestea însă prezintă o multitudine de
elemente relativ stabile pentru o perioadă de timp. În gabitoscopie descrierea
persoanei se face într-un mod clar și sistematic, folosindu-se o terminologie special
elaborată, unitară și precisă. Acest lucru se realizează cu ajutorul portretului vorbit
– un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau
ale unui cadavru.
Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele
exterioare ale acestuia, și anume: semnalmente demografice și fizice generale
(genul, vîrsta, grupul etnic); - semnalmente anatomice (înălţimea, constituţia,
trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc anatomice sau “statice”, întrucât pot fi
observate în procesul de mişcare a persoanei, cât şi în stare de repaus. O altă grupă
cuprinde caracteristicile ce se manifestă numai în procesul unor activități ale
omului (mersul, poziţia corpului, gesticulaţia, vorbirea etc.). Aceste caracteristici
poartă denumirea de funcţionale sau “dinamice”.
Anomaliile anatomice şi funcţionale deţin o importanţă identificatoare
considerabilă şi au o mare însemnătate în activitatea de căutare. De aceea, ele sunt
scoase într-un grup de sine stătător – “elemente particulare”, care pot fi atât
înăscute (spre exemplu, scalioza, gheboşenie), cât şi dobândite pe parcursul vieţii
(cicatrice, tatuaj etc.). O altă grupă aparte constituie aşa numitele “caracteristici
frapante”, adică relativ rare, bătătoare la ochi ce se întipăresc uşor şi joacă un rol
important la evidențierea și memorizarea persoanelor date în căutare.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele
obiectelor vestimentare şi a altor lucruri portabile de către persoana în cauză
(bijuterii, cias, tel mobil etc.).
La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie respectate unele reguli,
după cum urmează: - persoanele se descriu pornindu-se de la principiul – ”de la
63
general spre particular, de sus în jos”, folosindu-se o terminologice comună și
precisă.
La început se fixează caracteristicile anatomice, mai apoi cele funcționale,
particulare etc.; - descrierea trebuie să fie suficient de deplină însă fără surplus de
detalii, luându-se în considrare circumstanțele în care va fi folosită descrierea lor
(pentru căutarea sau identificarea persoanei).
Semnalmentele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în
funcție de mărime, formă, culoare, particularități. Mărimile se redau prin
comparație cu dimensiunile altor părți ale corpului și se vor nota cu ”mic”,
”mijlociu”, ”mare”. Poziția se va aprecia în raport cu planul orizontal, vertical,
oblic.
Datele fixate despre exteriorul persoanei se folosesc în procesul de
descoperire şi cercetare al infracţiunilor, în special pentru soluţionarea
următoarelor sarcini: - căutarea persoanelor necunoscute, care au abandonat locul
faptei; - căutarea persoanelor cunoscute, care se ascund de organele ocrotirii
normelor de drept, precum şi celor ce au părăsit locurile de detenţie; - căutarea
persoanelor dispărute fără veste; - identificarea persoanelor în viață şi a cetăţenilor
decedaţi.

8.2. Descrierea semnalmentelor anatomice ale omului

“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu
indicaţia formei, dimensiunilor, poziţiei, uneori şi culorii. Gradul de detalizare şi
de exactitate al descrierii depinde de faptul dacă persoana se descrie după imaginea
rămasă în memorie, după fotografie sau după urmele lăsate la faţa locului ori
nemijlocit se descrie în direct, după cum urmează:
Sexul și vârsta. Bărbat sau femeie. În lipsa datelor autentice privind vârsta se
indică cu aproximaţie (la vedere 40-45 ani).
Înălţimea se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt
(peste 185 cm), înalt (176-185 cm), mediu-pronunţat (171-175 cm), mediu (166-
170 cm), mediu-slab pronunţat (161-165 cm), statură joasă (151-160 cm) şi de
statură foarte joasă (până la 150 cm). Pentru femei aceste limite sunt micşorate cu
10 cm.
Constituţia se stabileşte prin confruntarea înălţimii, lăţimii în spete,
lungimii corpului, a picioarelor, toracelui și a muşchilor. Constituţia poate fi
medie, atletică, slabă, uscăţivă.
Capul. Se indică dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma şi
profilul cefii.
Părul. Se indică forma, culoarea, desimea, prezenţa şi gradul de calviţie,
lungimea firelor de păr, modul de frezare şi de pieptănare. Dacă există mustaţă,
barbă, bachenbarde se fixează forma, culoarea şi lungimea lor.
Faţa (figura). Forma generală a feţei umane privită din faţă poate fi rotundă,
ovală, dreptunghiulară, pătrată, rombică, triunghiulară cu baza în jos, triunghiulară
cu baza în sus. În profil se indică conturul general al feţei (proeminent, rectiliniu,
concav).

64
 După gradul de corpolenţă faţa poate fi slabă, de corpolenţă medie şi plină.
După culoare există feţe albe, smolite, îmbujorate, chistruiate, palide,
bolnăvicioase.
Fruntea. În profil se caracterizează sub aspectul dimensiunilor (frunte joasă,
medie, înaltă), după înclinare (retrasă, verticală, proeminentă), după contur
(rectiliniu, şerpuit, convexe).
Sprâncenele. Se caracterizează după lungime (scurte, medii, lungi), lăţime
(înguste, medii, late), desime (rare, desime medie, dese), poziţie (înclinate interior,
înclinare în exterior, orizontale), formă (rectilinii, arcuite, şerpuite), poziţia
reciprocă (îndepărtate, medii concrescute).
Ochii - în cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcaşul ochiului
după contur, întindere, gradul de deschidere şi poziţie; proeminenţa globului
ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu după gradul de pronunţare.
Obrajii – se descriu după forma lor.
Nasul se caracterizează în ansamblu după înălţime, proeminenţă, lăţime şi
particularităţi (nas roşu, bilobat, orientat spre dreapta, stânga).
Rădăcina nasului se descrie după adâncime, lăţime; muchia nasului după
contur, proeminenţă, lungime, lăţime; baza nasului – după poziţie; vârful nasului –
după formă şi lăţime. Aripile nasului – după conturul marginilor, înălţime, poziţie;
nările – mărimea orificiilor, contur.
Gura se analizează după dimensiuni, contur, poziţia colţurilor, particularităţi
(oblică, dimensiuni exagerate, buze proeminente).
Buzele se caracterizează după proeminenţă, înălţime, lăţimea şi conturul
buzei de sus, poziţia buzei de jos.
Dinţii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate şi, mai cu seamă,
articulaţia, mărimea, defecte, culoare.
Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţi
(ascuţită, bilobată, cu gropiţe).
Pavilionul urechii se analizează după dimensiuni, poziţie, îndepărtare de
cap, formă, particularităţi (pavelion atrofiat etc.), precum şi după conturul, poziţia
elementelor particulare (lobul, tragusul, antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie după formă şi poziţie.
Umerii se caracterizează după poziţie, lăţime, proeminenţă.
Pieptul şi spatele se caracterizează după formă şi lăţime.
Mâinile se descriu după lungime, grosime. Pe lângă aceasta se fixează
lungimea degetelor, forma, conturul, lungimea şi culoarea unghiilor.

8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile folosite la alcătuirea portretului

vorbit

65
 Semnalmentele funcţionale, sunt acele caracteristici care apar cu prilejul
executării unor activități. Cele mai importante sunt: expresia fizionomiei,
atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse
activităţi.
Expresia fizionomiei poate fi calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată,
confuză, distrată sau obosită.
Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară (relaxată, contractată,
rigidă).
Gesticulaţia: abundentă, rară sau nulă. Dintre gesturi amintim: încruntarea
frunţii, clipirea rapidă şi deasă a pleoapelor, aranjarea repetată a cravatei, gulerului,
frecarea mîinilor, joaca cu degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), lăţimea
pasului, rapiditatea, atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului, oscilaţiilor
corpului, odulaţii ale bazinului, mişcării ale braţelor etc.
Vocea şi vorbirea: vorbire scurtă şi corectă, în fraze lungi şi confuzie, cu
diferite erori, folosirea unor dialecte. Ca defecte: bîlbîiala, grasiere, voce de copil,
adult, bătrîn.
Obişnuinţe în diverse activităţi: felul de a aprinde chibritul, de a ţine ţigara,
poziţia mîinilor, exalaţie frecventă, tualetă aleasă sau neglijentă etc.
Semnele particulare privesc diverse acumulări de defecte anatomice şi
funcţionale care contribuie eficient la identificarea unei persoane, după cum
urmează:
Cicatricele: de natură traumatică, chirurgică, se descriu după culoare, formă,
mărime, poziţie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbenă, cenuşie-galbenă, ca rezultat al
unor boli, roşietică a nasului, a obrazului-alcoolizm. Prezenţa petelor, negilor,
aluniţelor.
Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii: bătături, vătămări.
Pentru recunoaştere şi identificare preliminară a unor persoane prezintă
interes şi vestimentația persoanei, obiectele portabile ale acesteia, care se descriu
după denumire, culoare, grad de uzură şi alte caracteristici vizibile.
Metodele tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmentele
exterioare
La alcătuirea portretului vorbit de-a lungul istoriei s-au utilizat diferite
dispozitive tehnice:
1. Portretul schiţat (schiţa de portret) executată de un desenator cu calităţi
plastice.
2. Fotorobotul – o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic
de elemente fizice preluate din fotografii ale unor persoane diferite (zona
frontală, nazală, bucală).
3. Identi-Kit-ul (ИКР-2) - un album ce conţine multe variante de elemente
faciale reproduse pe o peliculă transparentă purtînd acelaşi număr de cod.
Peliculele se suprapun pe un suport special cu geam luminat de jos,
obţinîndu-se o imagine grafică a persoanei date în cautare.

66
 4. Mimicompozitorul - un montaj a mai multor dispozitive, care proiectează
pe ecran cîte o zonă a feţei selecţionate din fotografii obişnuite a
diverselor persoane.
5. Softuri computerizate cu elemente faciale, care ușurează munca
specialistului la crearea ”portretului vorbit” a persoanei căutate (spre
exemplu,”Faces”).

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea și obiectul de studiu al gabitoscopiei criminalistice.
2. Care sunt grupele de semnalmente utilizate pentru căutarea și identificarea
persoanelor?.
3. Care sunt regulile și consecutivitatea de descriere a persoanelor?
4. Care sunt sferele de aplicare a portretului vorbit în activitatea de urmărire
penală?

Tema 9. Înregistrarea criminalistică (2 ore)

9.2. Noţiunea, conţinutul şi bazele legislative ale înregistrării criminalistice. 9.2.
Evidenţele operative de informaţie. 9.3. Evidenţele criminalistice și augziliare ale
organelor afacerilor interne.

9.1. Noţiunea, conţinutul şi bazele legislative ale înregistrării criminalistice

Eficacitatea descoperirii şi cercetării infracţiunilor în mare măsură depinde

de volumul şi de calitatea sistemului de informaţii pus la dispoziția organellor de
urmărire penală..
Un astfel de sistem, numit înregistrare criminalistică prezintă o subramură
a tehnicii criminalistice ce constituie un ansamblu de teze ştiinţifice şi metodici de
înregistrare, depozitare şi administrare a informaţiei privind obiectele ce cad în
orbita activităţii speciale de investigaţii și de urmărire penală a organelor de
drept în scopul cercetării şi prevenirii infracţiunilor.
Sistemul înregistrării criminalistice este compus din evidenţe izolate, fiecare
cuprinzând o grupă de obiecte omogene. Deci, evidenţa este un subsistem al
înregistrării criminalistice, în care este concentrată informaţia despre obiectele
tipice omogene.
Modurile de fixare a informaţiei sunt diverse: prin descriere, prin foto-video-
imaginare, grafic, prin colecţii. În practică foarte des se folosesc forme mixte de
evidenţă, acestea se suplimentează cu diverse alboame, cartoteci; modul descriptiv
al fixării informaţiei combinat cu executarea fotografiilor, a fişelor dactiloscopice
etc.
Obiectele ce se iau la evidenţă, de regulă, cuprind: a) persoane (declarate în
căutare, arestate, reţinute, ce prezintă un interes operativ, persoanele dispărute fără
67
veste, infractorii), b) cadavrele. c) obiectele (arme de foc ghintuite şi pierdute,
lucrurile furate, automobilele răpite) d) urmele (spre exemplu, urmele digitale
ridicate de la locurile nedescoperite ale infracţiunilor); e) documentele (spre
exemplu, documentele falsificate, bancnotele şi hârtiile de valoare); f) animalele
(furate ş.a.); g) infracţiunile rămase cu autori necunoscuţi
Modurile de înregistrare criminalistică cuprind: descriptiv (fixarea în scris a
caracteristicilor obiectului ce trebuie pus la evidenţă); obţinerea de amprente,
inclusiv a persoanelor; fono-videoînregistrările; schiţa; schemele şi alte desene;
colecţii (păstrarea obiectelor în natură; forma mixtă de înregistrare a obiectelor).
Toate caracteristicile obiectului ce trebuie înregistrate şi informaţiile despre
acestea se fixează într-un mod anumit, sistematic. Există, respectiv, şi diferite
forme de evidenţă, adică cartoteci, jurnale, fotoalbumuri, videoteci, fototeci,
colecţii de obiecte, baze de date automatizate
Bazele legislative, în conformitate cu care se organizează funcţionarea
evidenţelor criminalistice în CPP nu se prevăd, însă Legea RM nr.216 –XV din
29.05.2003 Cu privire la sistemul informațional integrat automatizat de evidență a
infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvărșit infracțiuni
reglementează o bună parte din aceste evidențe.
Acest sistem, care constituie o parte a Băncii Centrale de Date (BCD), se
află în subordinea Serviciului Tehnologii Informaționale (STI) al MAI RM.
Utilizatorii principali sunt: MAI; CNA; SIS; Poliția de frontieră; Inspectoratul
Fiscal de Stat; Procuratura; Instanțele de Judecată; Instituțiile penintenciare;
Organele de executare a hotărîrilor judecătorești. Sistemul în cauză cuprinde 6
Registre1: 1) Registrul de informații criminalșistice și criminologice; 2) Registrul
persoanelor reținute, arestate, condamnate; 3) Registrul dactiloscopic; 4) Registrul
de Stat al armelor; 5) Registrul procedurilor de executare; 6) Registrul accidentelor
rutiere ș.a.
Un rol important în combaterea criminalității îi revine Registrului de
informații criminalșistice și criminologice, aprobat prin Hotărârea de Guvern
nr.633 din 06.06.2007, dar și Ordinului MAI RM nr.192 din 17.06.2013 prin care
s-a aprobat Regulamentul Centrului Tehnico-criminalistic și Expertize judiciare
(CTCEJ) al IGP MAI RM.
Actualmente evidenţele se divizează în: operative de informaţie,
criminalistice şi auxiliare de informaţie. În dependenţă de nivelul de centralizare a
acestora, ele se împart în locale și centrale administrate de CTCEJ al IGP MAI
RM, Serviciul Tehnologii Informaționale al MAI RM.
9.2. Evidenţele operative de informaţie
La acestea se referă, întîi de toate, evidenţa alfabetică nominală şi evidenţa
dactiloscopică.
Evidenţa alfabetică este una dintre cele mai frecvent utilizate, după care se
verifică toate persoanele bănuite sau învinuite de comiterea unor infracţiuni. În
aceasta se introduc informaţii despre mai multe categorii de persoane: ▪
condamnate pe teritoriul RM la privaţiune de libertate, muncă neremunerată în
1
Gheorghiță M. Tratat de criminalistică. Chișinău: Tip. Centrală, 2017, p.134.
68
folosul comunităţii, amendă şi alte categorii de pedepse prevăzute de Codul penal;
▪ arestate şi puse sub învinuire în stare de libertate; ▪ cetăţenii RM condamnaţi pe
teritoriul altor state; ▪ persoanele care au comis infracţiuni grave şi au fost eliberate
din locurile de detenţie ale altor state şi sosiţi pentru a se stabili cu traiul în RM; ▪
infractorii daţi în urmărire generală şi internaţională; ▪ persoanele reţinute sau
arestate ca fiind suspectate de comiterea infracţiunilor; ▪ reţinute şi arestate pe
teritoriul RM cu scopul extrădării; ▪ reţinute pentru vagabondaj sau cerşetorie ş.a.
De evidenţa alfabetică este strâns legată evidenţa dactiloscopică. La această
evidenţă practic sunt luate aceleaşi persoane ca şi în evidenţa alfabetică, inclusiv
cele care cad sub incidenţa Legii „Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de
stat”2. Conform legii, înregistrarea dactiloscopică este benevolă (cetăţeni ai RM,
străinii şi apatrizii) şi obligatorie, prevăzută pentru anumite categorii de persoane
indicate în lege.
Luarea la evidenţa alfabetică şi dactiloscopică se efectuează practic simultan,
lăsându-se pe fişa alfabetică amprenta degetului arătător al mâinii drepte a
persoanei înregistrate şi formula dactiloscopică a desenelor papilare. Datorită
acestui fapt, potrivit necesităţii, după fişa nominală se poate găsi uşor fişa
dactiloscopică în masivul de fişe al persoanelor luate la evidenţă, aranjate în
cartotecă nu după numele de familie, ci după formula dactiloscopică, care prezintă
unele însemne cifrice ce caracterizează desenele papilare.
A doua componentă a evidenţei dactiloscopice este fişierul amprentelor
digitale ridicate de la locul comiterii infracţiunilor, administrate de către
subdiviziunile criminalistice ale MAI.
Evidenţa persoanelor după semnalmentele exterioare în baza
videoînregistrărilor (videoteci şi videobancuri de date) – a imaginilor fotografice
şi videoimaginilor persoanelor judecate pentru săvârşirea infracţiunilor, inclusiv a
autorităţilor lumii interlope.
Evidenţa infracţiunilor săvârşite de către persoanele străine, persoanele
fără cetăţenie şi cetăţenilor R.M. aflaţi în permanenţă după hotarele republicii.
Acest tip de evidenţă are ca obiectiv acumularea, păstrarea şi prezentarea
informaţiei cu caracter operativ şi analitic despre comiterea unor infracţiuni de
către aceste persoane. Evidenţa se formează atât după fişele conform numelui de
familie, cât şi cartotecilor dactiloscopice.
Evidenţa obiectelor furate de anticariat şi a bunurilor culturale este
organizată în scopul asigurării căutării acestora şi pentru a contribui la descoperirea
infracţiunilor legate de furtul acestora. La evidenţă sunt puse obiectele furate,
pierdute, ridicate, găsite, confiscate sau predate benevol, cele care prezintă o
însemnătate istorică, artistică, ştiinţifică. La fişa informaţională se anexează şi
fotografia sau un desen schiţă a obiectului de anticariat.
Evidenţa armelor de foc ghintuite furate, pierdute, ridicate, prezentate
benevol are ca scop stabilirea faptului procurării ilegale a armamentului de foc
ghintuit, de vânătoare, sportiv, de luptă sau folosit în scopuri instrucţionale.
2
Legea RM “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549-XV din 19.12.2002. În:
Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 14 -17 din 07.02.2003.
69
 Evidenţa documentelor furate şi ridicate şi a lucrurilor cu număr şi seria de
fabricaţie se efectuezaă în privinţa documentelor şi lucrurilor ce deţin numere
individuale, furate, ridicate de la persoanele reţinute sau arestate, la vamă, din
camere automate de păstrare sau benevol predate organelor de resort.
Evidenţa trasnportului auto aflat în căutare sau apartenenţa căruia este
neidentificată urmăreşte scopul de a colecta, sistematiza şi prelucra informaţia
despre mijloacele de transport şi a remorcilor. Această evidenţă se foloseşte pentru
a realiza unele măsuri speciale de investigaţii, precum şi pentru înregistrarea
mijloacelor de transport în unităţile poliţiei rutiere.

9.3. Evidenţele criminalistice și augziliare ale organelor afacerilor interne

Evidenţa după modul de operare în cursul săvârşirii infracţiunilor prezintă
un sistem special de înregistrare a infracţiunilor după semne ce se manifestă stabil
şi care caracterizează mecanismul activităţilor infracţionale şi a persoanelor ce le-
au efectuat. În acest sens se alcătuiesc două genuri de cartoteci (după infracţiunile
săvârşite de către persoane cunoscute şi de către autori cu identitate necunoscută).
Evidenţa se duce la nivel local şi central.
Evidenţa persoanelor dispărute fără veste, a cadavrelor neidentificate, a
persoanelor bolnave, precum şi a copiilor cu identitate nedeterminată se realizează
atât la nivelul local cât și central, prezentând în sine un sistem coerent de fișiere. În
aceste cazuri se alcătuiesc formulare de identificare de un model omogen la care se
anexează fotografiile signalitice şi fişele dactiloscopice sau fotocopiile amprentelor
digitale.
Evidenţa urmelor digitale ridicate de la locurile infracţiunilor nedescoperite
(cartoteca urmelor), şi a persoanelor înclinate spre a săvârşi infracţiuni luate la
evidenţă de către poliţie este destinată, în fond, pentru determinarea autorilor ce au
lăsat urme la faţa locului, precum şi pentru a stabili dacă una şi aceeaşi persoană a
lăsat urme la diferite locuri de comitere a infracţiunilor.
Evidenţa glonţilor, tuburilor trase şi a muniţiilor cu urme ale pieselor
mecanismelor armelor (cartoteca gloanţelor şi tuburilor) se administrează de către
Direcţia Tehnico-criminalistică a MAI RM în scopul stabilirii faptelor aplicării de
către infractori a unuia şi aceluiaşi exemplar de armă la comiterea mai multor
infracţiuni.
Evidenţa banilor de hârtie contrafăcuţi şi a hârtiilor de valoare se duce, la
fel, în Centru Tehnico-criminalistic și Expertize Judiciare (CTCEJ) a IGP MAI
RM în formă de colecţii de bani contrafăcuţi şi hârtii de valoare pe fişe cartonate
cu descrierea succintă a acestora.
Evidenţa documentelor false fabricate prin metode poligrafice este la fel o
evidenţă centrală care cuprinde o totalitate de documente false sau de fotocopii ale
acestora. Această cartotecă de documente false permite a stabili sursa unică de
provenienţă a lor şi de a identifica făptuitorii ce se ocupă cu fabricarea acestora.
Evidenţa reţetelor medicale contrafăcute destinate procurării de stupefiante,
medicamente cu efect puternic şi modelelor de comparaţie ale persoanelor ce se
ocupă cu contrafacerea acestora este o evidenţă locală, întrucât reţetele pentru

70
aceste preparate se primesc doar în farmaciile acelor regiuni unde acestea au fost
emise.
Evidenţele auxiliare de informaţie prezintă diversele obiecte materiale,
substanţe, urmele cărora frecvent se depistează la locurile săvârşirii unor
infracţiuni, totdeauna au prezentat un interes profesional pentru specialiştii
criminalişti. Se are în vedere armele de foc şi cele albe, muniţiile, uneltele tipice de
spargere, instrumentele gospodăreşti utilizate la comiterea infracţiunilor ş.a.
Ansamblul de caracteristici individuale a obiectelor susmenţionate ce
cuprind evidenţele auxiliare de informaţie deschid posibilităţi de a stabili
împrejurări importante ale cauzelor, mai cu seamă în scopurile de căutare şi
identificare. La aceste evidenţe se referă: - colecţia urmelor formate de uneletele de
efracţie; - colecţia armelor de foc, a muniţiilor şi a armelor albe; - colecţiile în
natură a diferitor materiale şi substanţe; - atlaselor de spectre, cromatograme,
roentghenograme, a cataloagelor conţinutului calitativ şi cantitativ a substanţelor şi
materialelor.
Fonoteca vocii şi vorbirii persoanelor ce prezintă interes operativ este o
evidenţă centrală ce se administrează de CTCEJ a IGP a MAI RM. Înregistrarea
acestui gen de informaţii se efectuează pe purtători electronici în scopul
identificării persoanelor, recunoaşterii unor cetăţeni în cursul acţiunilor de urmărire
penală şi efectuării măsurilor speciale de investigaţii.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt sarcinile înregistrării criminalistice?
2. Care sunt obiectele și modurile de evidență a obiectelor cu semnificație
criminalistică?
3. Care este baza legislativă de luare la evidență a obiectelor și persoanelor?
4. Numiți principalele evidențe operative de informare, crimnalistice și augziliare
de informare.

Partea III. TACTICA CRIMINALISTICĂ

Tema 10. Tezele generale ale tacticii criminalistice (2 ore)

10.1. Noțiunea și geneza tactiii criminalistice. 10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile

tacticii criminalistice. 10.3. Procedeele tactice: structura și clasificarea lor. 10.4.
Situația de urmărire penală. 10.5.Versiunile criminalistice. 10.6. Organizarea și
planificarea cercetării infracțiunilor.

10.1. Noțiunea și geneza tacticii criminalistice

Tactica criminalistică ca compartiment autonom al criminalisticii constituie un

sistem de teze ştiinţifice privind legităţile organizării şi realizării activităţăţilor de
urmărire penală şi judiciară în scopul elaborării unor recomandaţii întemeiate

71
ştiinţific şi aprobate de practică menite să sporească eficacitatea descoperirii,
cercetării şi prevenirii infracţiunilor.
Termenul “tactica” provine de la grecescul taktika. DEX-ul determină această
noţiune ca “parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, pregătirea şi
ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate”. De
rănd cu interpretarea directă, DEX-ul, tot aici oferă şi altă accepţiune - ca
“totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o acţiune”. Deci, termenul
“tactica” este introdus în criminalistică din domeniul militar şi trebue înţeles nu în
sensul lui etimologic, dar ca cunoaşterea şi priceperea de a utiliza mijloace, metode
şi procedee de organizare şi realizare a activităţilor de urmărire penală.
Prin urmare, sintagma “tactica criminalistică” are două înţelesuri: prima –
iscusinţa ofiţerilor de urmărire penală de a-şi realiza raţional activitatea lor
profesionălă de anchetă şi a doua - întitularea unei părţi a criminalisticii ce
studiază arta organizării activităţilor de urmărire penală.
Aceste activităţi prezintă o muncă deosebită a unor persoane cu funcţii de
răspundere, care din numele statului se ocupă profesional cu descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor. Ea cuprinde diverse aspecte: organizaţionale, normative,
psihologice, logice etc. Studierea lor de-a lungul anilor, s-a făcut treptat,
concomitent cu dezvoltarea şi precizarea sarcinilor, obiectului şi sistemului acestui
compartiment.
Însuşi noţiunea de tactică cu referinţă la activitatea anchetatorului a fost folosită
pentru prima dată de către criminalistul german A.Veingardt în cartea sa Tactica
penală. Îndreptar pentru cercetarea infracţiunilor. În întroducerea acestei lucrări
autorul scria: ”Scopul acestei cărţi este de a deveni un îndrumar pentru alcătuirea
planurilor (de cercetare) şi îndeplinirea lor. Se are în vedere a da criminalistului
aceea ce dă militarului stratejia şi tactica. Deaceea eu am numit-o “tactica penală”.
Savanţii criminalişti din Rusia prerevoluţionară (S.Tregubov, B.Brasol) priveau
tactica criminalistică mai larg, incluzănd şi problamatica organizării şi efectuării
acţiunilor de urmărire penală, metodele de cercetare a unor genuri de infracţiuni.
Analiza literaturii de specialitate permite a conchide că în această perioadă încă nu
se făcea distincţie între tactica şi metodica criminalistică. Această sistematizare a
cunoştinţelor criminalistice s-a păstrat pănă la sfărşitul anilor 20 ai sec. trecut, cănd
unii criminalşti sovietici(V.Gromov, S.Golunski) au argumentat necesitatea
divizării criminalisticii în trei părţi componente: tehnica, tactica şi metodica
criminalistică.
La fel a fost structurat şi primul manual sovietic de criminalistică, editat în 2
volume. Primul vol. (a.1935) cuprindea tehnica şi tactica criminalistică, vol.2 –
metodica cercetării anumitor genuri de infracţiuni. După multiple discuţii ştiinţifice
desfăşurate la Moscova (URSS) în cadrul unor conferinţe unionale în anii 1952-
1955, dar şi mai tărziu tactica a fost recunoscută unanim ca parte autonomă a
criminalisticii ce conţine un sistem de cunoştinţe despre legităţile organizării şi
efectuării activităţii de urmărire penală în scopul elaborării unor recomandaţii de
sporire a eficacităţii investigării infracțiunilor.

72
10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice

Literatura de specialitate definește Tactica criminalistică ca ansamblu de teze

ştiinţifice, metode şi procedee destinate organizării şi guvernării anchetei penale,
pregătirii şi desfăşurării în condiţii optime a acțiunilor de urmărire penală în
vederea investigării infracțiunilor (S.Doraș). De aici, reese că obiectul de studii al
tacticii este activitatea de urmărire penală..
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu este toată realitatea lumii
înconjurătoare, fiecare ramură studiind o latură anume. Criminalistica studiază
activitatea infacţională, mecanizmul de reflectare a acesteea în sursele de
informaţie, precum şi legalităţile ce determină activitatea de investigaţie a acestor
fapte (practica de urmărire penală şi judiciară).
Obiectul tacticii reflectă și concretizează unul din elementele componente
ale obiectului trinomic al științei criminalistica, în totalitate și anume – practica de
urmărire penală şi de investigare a infracţiunilor. Această activitate are la bază
normele procesual penale, ea se efectuiază de către persoane cu funcţii de
răspundre – ofiţeri de urmărire penală, procurori, deci este o activitate juridică
destul de specifică. Ea solicită de la angajații organelor de anchetă cunoştinţe şi
priceperi deosebite, mijloace şi metode eficiente de realizare, diverse proceduri.
Prin urmare, obiectul tacticii criminalistice sunt legitățile activităţii de
urmărire penală, în special cele ce țin de: - elaborarea şi aplicarea procedeelor
tactice în activitatea de cercetare a cauzelor concrete; - mecanizmul de pregătire şi
realizare a combinaţiilor şi operaţiunilor tactice; - organizarea interacţiunii
ofiţerului de urmărire penală cu lucrătorii operativi şi alte servicii; - organizarea
aplicării cunoştinţelor de specialitate; -legitățile pregătirii şi realizării acţiunilor de
urmărire penală; - studierea personalităţii banuiţilor şi altor participanţi ai
procesului penal ş.a.
Structura tacticii criminalistice cuprinde 2 părţi: 1) Partea generală; 2) Partea
specială.
Partea generală include atît problematica obiectului, sistemului, sarcinilor şi
principiilor tacticii cît şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire
penală, precum: - planificarea ceretării infracţiunilor; - tactica interacțiunii
organelor de urmărire penală cu cele speciale de investigaţii, precum şi cu
subdiviziiunile de expertiză şi criminalistică; - valorificarea sprijinului maselor
largi de populaţie, a mijloacelor mass -media în activitatea de cercetare a
infracţiunilor; - teoria criminalistică privivind versiunile criminalistice; - teoria
criminaliatică privind situaţiile de urmărire penală; - teoria criminalistică privind
procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penlă; - teoria criminalistică
privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria criminalistică privind decizia
tactică a organului de urmărire penală ş.a.
Partea speciala a tacticii cuprinde tactica pregătirii efectuării şi fixării rezultatelor
unor acţiuni de urmărire penală în care tradiţional, se includ cele de bază, indicate
în CPP RM în vigoare, şi anume: - cercetarea la faţa locului (art. 118); - reţinerea

73
bănuitului (art.165- 174); - audirea persoanelor (art. 104-112,153); - confruntarea
(art. 113); - verificarea declaraţiilor la locul ifracţiunii (art. 114); - prezentarea spre
recunoaştere (art.116, 117); - examinarea corporală (art. 119); - reconstituirea
faptei (art.112); - experimetul în procedura de urmărire penală (art.123); -
efectuarea percheziţiei (art.125-131); - verificarea de obiecte sau documente
(art.126 - 131); - interceptarea comunicărilor (art.135,136); - constatarea tehnico –
ştiinţifică şi medico – legală (art. 139- 141); - efectuarea expertizei (art. 142- 152)
ş.a.
Din cele relatate se observă că, tactica criminalistică se sprijină pe experienţa
pozitivă a practicii de cercetare a infracţiunilor, avînd menirea să adapteze la
necesităţile actului concret de investigaţie preconizările psihologiei judiciare,
logicii, eticii, ştiinţei despre organizarea ştiinţifică a muncii, teoriei adoptării
deciziilor etc. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de randament a
metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcînd legătura strînsă ce
există între tehnică şi tactica criminalistică.
De aici şi scopul ei principial: - acordarea de sprijin organelor de drept prin
recomandaţiile sale pentru a spori eficacitatea activităţii de urmărire penală.
Sarcinile tacticii: - elaborarea noilor procedee criminalistice ţi perfecţionarea
celor existente; - perfecţionarea bazelor tactice de interacțiune ale OUP cu
serviciile speciale de investigații ș.a.

10.3. Procedeele tactice: structura şi clasificarea lor

Nucleul tacticei î-l formează procedeele, combinaţiile şi recomandaţiile tactice.

Procedeul tactic este cel mai raţional şi eficient mod de operare sau cea mai
oportună conduită a organului de urmărire penală în cadrul unei situaţii concrete
având ca scop sporirea eficacităţii cercetărilor în ansamblu3.
În literatura de specialitate se atestă două puncte de vedere privitor la
includerea procedeului tactic în norma de drept. Unii autori: (Gherasimov I.,
Drapkin L.) consideră că dacă procedeul tactic este inclus în legea procesual
penală, el devine lege şi î-şi pierde calitatea de procedeu tactic. Alţi savanţi,
(Belkin R., V.Lavrov, I.Luzghin) afirmă că fixarea procedeului în lege înseamnă că
tocmai acest procedeu şi este cel mai eficient mod de operare, oferind posibilitatea
de a-l folosi în toate cazurile. Dacă acest mod de operare devine prin lege
obligatoriu, el nu-și schimbă calitatea de procedeu tactic. Această ultimă părere ni
se pare mai corectă.
Procedeele tactice se clasifică după mai multe criterii:
1) După reglementarea procesuală a lor:
a) prevăzute direct de legea procesual penală (spre exemplu, în art.116
Prezentarea spre recunoaştere este fixat că persoana care trebuie recunoscută
este prezentată în afara spaţiului vizibilităţii celui ce urmează să recunoască,
împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali. I se propune să ocupepe locul pe
care îl doreşte printre asistenţii procedurali);
3
Белкин Р.С. Система криминалистики. Криминалистические категории. В: Криминалистика. Т.1.
М.:Академия МВД России, 1995, с.43.
74
b) prevăzute de lege, dar aplicarea lor este lăsată la altitudinea organului de
urmărire. (Ex., art.106 CPP Locul audierei martorului. Organul de urmărire
penală este în drept să audieze martorul nu numai la locul desfăşurării urmăririi
penale, dar şi la locul aflării lui;
c) prevăzute de lege (Ex. stabilirea contractului psihologic înainte de audiere).
2) În funcţiile de ştiinţa, care stă la baza formării procedeuluoi tactic.
a) bazate pe cunoştinţele logicii (elaborarea versiunilor, folosirea faptului
prezenţei contradicţiilor în mărturiirle depuse);
b) bazate pe tezele psihologiei (contactul psihologic);
c) bazate pe datele ştiinţei organizării ştiinţifice a muncii (planificarea,
interacţiunea).
3) În dependenţa de complexitate, există:
a) procedee simple (analiza declaraţiilor bănuitului) ce nu cere cheltuieli fizice,
timp etc.
b) complexe, compuse din câteva procedee simple (studierea persoanei audiate,
contactul psihologic, analiza declaraţiilor lui). În acest rănd se plasează şi
“capcanele psihologice”, numite şi “ingeniozităţi de anchetă” ( S.Doraş).
Aplicarea procedeului tactic, adică admisibilitatea lui este legată de anumite
condiţii:
- să nu contravină normelor procesual – penale, etice și morale;
- să fie validate ştiinţific, adică la baza acestora să existe teze preluate din alte
ştiinţe (Ex. stabilirea contractului psihologic se sprijină pe psihologia
pedagogică);
- să fie nedăunător mediului înconjurător şi organismului uman;
- utilizarea procedeului să nu necesite cunoştinţe speciale, adică să aibă
calitatea de a fi aplicat de orice ofiţer de urmărire penală, procuror etc.
- să fie econom şi oportun - o corelare optimă între rezultat şi cheltuieli de
mijloace, timp.
Combinaţia tactică (Belkin R., 1979) este o îmbinare de procedee tactice
determinate de scopul comun preconizat în cadrul unei anumite activităţi de
urmărire penală (Ex. reţinerea infractorului sau a unui grup de infractori).
Operaţiunea tactică (Dulov A., 1972) - îmbinarea unor acţiuni de urmărire
penală, măsuri operative de investigaţie şi altor activităţi în scopul cercetării
cazului după un plan unic.
Recomandaţia tactică – sfat ştiinţific argumentat şi aprobat de practică cu
privire la alegerea şi aplicarea în cadrul urmăririi penale a procedeelor tactice.
(Ex. – sfat de a folosi procedeul concentric sau excentric de cercetare a locului
faptei).

10.4. Situaţia de urmărire penală

Existenţa oricărei preocupări umane este determinată de ansambluri de

împrejurări legate cauzal, spaţial, informaţional sau temporal denumite situaţii.

75
Activitatea infracţională şi activitatea de combatere a criminalităţii poartă la fel un
caracter situaţional.
Stările de fapt ce iau naştere în cursul activităţilor ilicite sunt cunoscute ca
situaţii criminale care, evolutiv, pot precede, însoţi sau succede aceste activităţi
întitulate respectiv precriminale, însuşi criminale şi postcriminale. Circumstanţele
susmenţionate influenţează procesul de apariţie (dispariţie) a urmelor infracţionale,
precum şi alegerea metodelor şi procedeelor adecvate în vederea investigaţiilor
pertinente.
Deci, situația de urmărire penală prezintă starea de fapt ce cuprinde totalul
de informaţii semnificative pentru descoperirea infracţiunii în fiecare din etapele
ei de cercetare.
Baza informativă a astfel de situaţii include atât probele deja adunate, datele
operative de investigaţii, cât şi sursele orientative ce pot semnala existenţa unor
eventuale dovezi. Privite în ansamblu, aceste date formează tabloul obiectiv al
evenimentului instrumentat în fiecare din fazele de cercetare permiţând organului
de urmărire de a-l aprecia obiectiv şi a elabora decizii privind programul de
activităţi ce urmează a fi realizate.
Necesitatea analizei situaţionale a infracţiunilor şi a activităţii criminalistice
de cercetare a acestora decurge din obiectivul dublu al ştiinţei criminalistica.
Aceste elemente sunt puse în evidenţă şi studiate în fiecare din compartimentele ei.
Spre exemplu, în tehnica criminalistică, aplicarea lor permite a soluţiona sarcini
privind munca cu urmele infracţionale, în tactică – pentru a selecta procedeul
optimal întru realizarea actului de urmărire, în metodica criminalistică abordarea
situaţională face posibilă găsirea metodelor adecvate de cercetare a faptelor
concrete.
Experienţa acumulată în acest sens au permis savanţilor criminalişti a
elabora bazele unor teorii particulare, ca de pildă, teoria acţiunilor de urmărire
penală, situalogia criminalistică, care urmăresc scopuri practice concrete -
relevarea situaţiilor tipice ce se formează în cadrul cercetării anumitor categorii de
infracţiuni pentru a formula recomandaţii eficiente în vederea investigării lor.
Situaţiile de urmărire pot fi clasificate în baza diferitor criterii:
1) situaţii tipice şi situaţii practice concrete;
2) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în cursul efectuării
anumitor acte de urmărire;
3) situaţii conflictuale şi nonconflictuale.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul
informaţiilor acumulate la o etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi
gurpuri de infracţiuni.
De pildă, pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor şi altor categorii de
infracţiuni sunt caracteristice trei situaţii tipice: 1) făptuitorul este reţinut în
flagrant delict; 2) infractorul nu este stabilit, însă există anumite date ce fac
posibilă urmărirea lui; 3) autorul este necunoscut şi organul competent nu dispune
de informaţii utile pentru identificarea lui.

76
 În cazul violului pentru faza incipientă sunt proprii două situaţii tipice: 1)
pătimita cunoaşte violatorul sau poate oferi informaţii operante pentru stabilirea
acestuia; 2) victima nu dispune de date ce privesc persoana și semnalmentele
autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu
totdeauna coincid cu cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în ansamblu
acestea, de regulă, sunt totdeauna conflictuale.
Situaţia de urmărire penală şi caracteristica criminalistică a infracţiunii
prezintă noţiuni apropriate menite a eficientiza procesul de cercetare a
infracţiunilor. Totodată acestea se deosebesc una de alta prin caracterul
fenomenelor analizate.
Dacă prima caracterizează specificitatea informaţională a condiţiilor în care
se desfăşoară o acţiune de urmărire sau investigaţiile în ansamblu în diferite faze
de cercetare, a doua semnalează despre esenţa şi trăsăturile criminalistice specifice
a diferitelor genuri de infracţiuni.

10.5. Versiunile criminalistice

Versiunea criminalistică este o presupunere privind esenţa şi unele

împrejurări ale infracţiunii bazată pe datele faptice, adoptată de către organul de
urmărire penală în cadrul cercetării şi descoperirii infracţiunilor.
În aspect logic versiunea prezintă varietate a ipotezei, o formă de gândire cu
ajutorul căreia se efectuează trecerea de la cunoştinţe verosimile, prezumtive spre
cunoştinţe veridice.
Clasificarea versiunilor. În dependenţă de volumul lor versiunile se împart
în generale şi particulare; după subiectul elaborării sunt versiuni de urmărire,
operative de investigaţie, de expertiză şi judiciare; după gradul de concretizare -
versiuni tipice şi concrete.
Versiunea generală este o lămurire verosimilă a evenimentului infracțional,
adică o presupunere despre fapta produsă (omor, sinucidere, moarte naturală sau
accident).
Versiunea particulară este o lămurire prezumtivă a unor elemente ale
evenimentului care a avut loc (motivul, modul de comitere, timpul, locul,
personalitatea infractorului etc.)
Versiunile de urmărire sunt elaborate şi verificate de către organul de
urmărire în scopul lămuririi esenţei evenimentului şi a tuturor împrejurărilor, care
pot fi generale, dar şi particulare.
Versiunile operative de investigaţie sunt elaborate de către lucrătorul
operativ care efectuează din însărcinarea ofiţerului o verificare a unor împrejurări
pe cauza cercetată.
Versiunea de expertiză este o presupunere a expertului adoptată spre
verificare în cadrul investigaţiilor de expertiză. Acestea pot fi, la fel ca și cele
operative - numai particulare.

77
 Versiunea judiciară este o presupunere a instanţei de judecată, elaborată şi
verificată în cadrul judecării unei cauze. Instanţa de judecată primeşte dosarul în
care este formulată doar o singură versiune – aceea care a şi rămas în rezultatul
cercetărilor în faza de urmărire. Aceasta poate fi aşa numita “versiune de
învinuire”, formulată în rechizitoriu. Instanţa este obligată să verifice minuţios
această versiune, să înainteze contraversiuni sub aspect general şi contraversiuni
sub aspect particular pentru fiecare din cele existente (“a avut loc furt sau altă
infracţiune”; “infracţiunea a fost comisă de o altă persoană şi nu inculpatul”).
Practic, aceasta înseamnă că fiecare probă prezentată instanţei trebuie
verificată minuţios şi sub toate aspectele.
Spre deosebire de versiunile concrete care se înaintează în baza studierii
materialelor dosarului cercetat, există şi aşa numitele versiuni tipice. Acestea sunt
cele mai ample şi tipice lămuriri a evenimentului când informaţii concrete sunt
încă foarte puţine şi insuficiente. Versiunile tipice se elaborează nu numai în baza
informaţiei deţinute de organul de urmărire, dar şi în baza experienţei acestuia, a
recomandaţiilor criminalistice, a practicii generalizate şi, nu în ultimul rănd, a
experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire sau procurorului. Aceste versiuni au o
mare însemnătate, mai cu seamă la etapa iniţială – una din cele mai importante
etape a procesului de cercetare, întrucât permit a orienta organul de urmărire în
albia corectă de cercetare.
Baza de elaborare a versiunilor sunt datele faptice privind evenimentul
săvârşit, dobândite din surse procesuale şi neprocesuale. În cadrul elaborării
versiunilor sunt folosite pe larg procedeele logice de gândire, precum analiza,
sinteza, inducţia, deducţia, analogia ş.a.
Verificarea versiunii constă în aprecierea datelor faptice ce confirmă sau
infirmă versiunea. Informaţiile necesare se obţin pe cale procesuală, adică în
rezultatul efectuării acţiunilor de urmărire penală.
Versiunile se verifică şi prin efectuarea activităţilor speciale de investigaţii,
însă această verificare poartă caracter preliminar, rezultatele ei necesitând
confirmare prin probele adunate. În procesul de cercetare se elaborează şi se
verifică toate versiunile posibile. Nu trebuie de lăsat fără revizuire nici o versiune,
chiar şi slab posibilă.
Toate versiunile, în măsura posibilităţilor se verifică simultan, paralel, cu
toate că în practică, o astfel de posibilitate nu totdeauna există şi unele versiuni
sunt lăsate pentru verificarea lor ulterioară. În aceste cazuri este firesc că sunt
adoptate spre verificare cele mai posibile.

10.6. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor

Planificarea cercetării infracţiunii prezintă un proces de gândire ce constă

în stabilirea conţinutului şi a ordinei de muncă privind determinarea
împrejurărilor infracțiunii comise şi demascarea vinovaţilor conform cerinţelor
legii cu minimum cheltuieli de forţe şi timp.

78
 Pentru ca planificarea cercetării să-şi atingă scopul aceasta trebuie să se
sprijine pe unele principii – reguli elaborate de criminalistică, respectarea cărora
asigură maximum de randament şi eficienţă în cadrul cercetărilor. Planificarea se
sprigină pe trei principii de bază:
1. Caracterul concret al planificării – principiu care înseamnă că planul
trebuie să cuprindă întrebări concrete privind măsurile speciale de investigaţie şi
acţiunile de urmărire ce trebuie efectuate în această cauză, termenii concreţi şi
executorii lor.
2. Principiul individualităţii – ceea ce înseamnă neadmiterea unor clişee,
adică elaborarea unui plan pentru dosarul concret cu luarea în consideraţie a tuturor
particularităţilor acestei cauze. Este imposibil a elabora un plan universal care ar
util pentru cercetarea tuturor dosarelor penale. Credem, însă pe deplin justificată
utilizarea planurilor tipice (programelor, algoritmilor) de cercetare privind anumite
categorii de infracţiuni. Este cunoscut, că în metodica criminalistică se elaborează
algoritmi sau programe tipice de acţiuni în cazurile unor situaţii concrete care se
crează în cursul cercetării diverselor genuri de infracţiuni.
3. Principiul dinamismului înseamnă că planul, odată elaborat nu este
definitiv, că procesul de cercetare nu este un act unitar, acesta trebuie să se
completeze şi să se modifice în permanenţă. Astfel, în rezultatul verificării unei
versiuni poate decădea altă versiune sau invers poate apărea o nouă versiune care
anterior n-a fost înaintată. Depistarea în cadrul percheziţiei la locul de trai al
bănuitului a unealtei infracţiunii poate face inutilă percheziţia planificată anterior
la domiciliul altui bănuit etc. Necesitatea corectării continuie a planului de
investigaţii îl evidenţiază din majoritatea altor planuri, finalizându-se doar cu
sfârşitul cercetărilor pe dosar.
Pe lângă planul de cercetare a cauzei în ansamblu se elaborează şi planul
efectuării unor acţiuni de urmărire mai complexe.
Planurile de cercetare în cauzele penale pot fi elaborate în diferite forme -
cea mai frecvent întâlnită - după versiuni. În acest caz, în plan se reflectă
versiunea de urmărire; acţiunile procesuale, alte acte de urmărire, măsuri operative
de investigaţie privind verificarea fiecăreia din ele; termenii şi executorii
îndeplinirii acestora.
La cercetarea dosarelor cu multe episoade forma planului este mai
complexă. În aceste cazuri în plan la început se indică versiunile generale, mai apoi
planurile se elaborează conform episoadelor cauzei cercetate.
Există încă o varietate a planului - după persoanele în cauză (bănuitul sau
învinuitul). Sub aspect structural un astfel de plan este analogic celui sus numit,
însă în prima rubrică în locul conţinutului episodului se indică familia persoanei
bănuite sau învinuite. În planul unei acţiuni de urmărire concrete se reflectă: -
scopul acţiunii sau întrebările ce trebuie clarificate; - vremea şi locul desfăşurării
acesteia; - participanţii care vor acorda ajutor organului de urmărire la efectuarea
acţiunii procesuale; - mijloacele tehnice care vor fi aplicate în cursul desfăşurării
acţiunii de urmărire pentru fixarea mersului şi rezultatelor acesteia (trusa

79
criminalistică, camera de luat vederi etc.); - tactica desfăşurării acţiunii de urmărire
şi fixarea rezultatelor ei.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Expuneți conceptul de tactică criminalistică
2. Care este obiectul de studiu al tacticii criminalistice?
3. Dați noțiunea de procedeu tactic
4. Care este esența situației de urmărire penală?.
5. Dați noțiunea și clasificați versiunile criminalistice
6. Care sunt principiile planificării urmăririi penale?

Tema 11. Tactica cercetării la fața locului (4 ore)

11.1. Noțiunea, importanța și sarcinile cercetării la fața locului. 11.2. Principiile

tactice ale cercetării la fața locului. 11.3. Pregătirea în vederea cercetării la fața
locului. 11.4.Efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei. 11.5. Fixarea
rezultatelor cercetării la fața locului.

11.1. Noțiunea, importanța și sarcinile cercetării la fața locului

Printre activitățile importante care contribuie la realizarea scopului procesului

penal în vederea aflării adevărului se numără și cercetarea la fața locului (CFL).
Acestei activități i se atribuie o semnificație deosebită, de ea depinzând direct
aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei și persoana făptuitorului. Deci,
CFL ca acţiune de urmărire penală constă, fie în perceperea nemijlocită fie prin
intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situaţiei de fapt, a
împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate pe o porțiune de
teren, încăpere sau alt fragment de spaţiu, în limitele căruia a avut loc o
infracţiune sau alt eveniment cu semnificație criminalistică, precum şi locul în
care s-au manifestat consecinţele materiale ale acestora.
Realizarea calitativă a acestui act de urmărire penală permite să se depisteze şi
să se colecteze un mare volum de informaţie criminalistică autentică, servind drept
bază de cercetare a majorităţii covârşitoare a dosarelor penale
Cadrul procedural al RM privind efectuarea acţiunii în cauză este reglementat
de art.118, 124, 260, 261 CPP RM. Alin (1) al art. 118 statuează: “În scopul
descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a miloacelor materiale de probă pentru
a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru
cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a
terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, sistemelor informatice sau
suporturilor de stocare a datelor informatice, animalelor, cadavrelor umane sau de
animale”.
Aici legiuitorul, în determinarea sa stipulează, în opinia noastră, limitativ
noțiunea de loc al faptei și obiectele ce urmează a fi cercetate: “teren, încăpere,
80
obiecte, documente, sisteme informatice sau suporturi de stocare a datelor
informatice, animale, cadavre umane sau de animale”.
Loc al faptei poate fi nu numai un teren, o suprafaţă de teren, localitate ori
încăpere, dar şi fragmente de spaţiu, (mediu) acvatic, subacvatic, subteran sau
aerian (explozie în mina de cărbune, tamponare de vapoare etc.).
Importanța CFL constă în faptul că urmele descoperite, fixate și ridicate în
cadrul acestor activități poartă informație despre fapta produsă. Decodificarea
acestor informații permite a stabili un rând întreg de împrejurări: - obiectul
atentatului; - locul, timpul, modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite de
făptuitor; - motivul, intenția, scopul actului criminal; - autorul faptei sau numărul
aproximativ al atacatorilor, vârsta și obișnuințele lor profesionale, semnalmentele
anatomice și funcționale; - date cu privire la încălțămintea, vestimentația lor ș.a.
Sarcinile CFL: - examinarea nemijlocită, inclusiv cu ajutorul mijloacelor
tehnico-criminalistice a stării de fapt şi a anumitor obiecte ale ei; - depistarea,
examinarea preliminară la faţa locului şi estimarea urmelor şi altor materiale de
probă; - obţinerea informaţiei în vederea elaborării şi verificării versiunilor
generale și particulare; - stabilirea circumstanțelor negative ale faptei; - obţinerea
datelor pentru organizarea măsurilor operative de investigaţii şi valorificarea
ajutorului maselor largi de populaţie; - depistarea condiţiilor care au determinat
săvârşirea infracţiunii; - fixarea procesuală şi tehnică a mersului şi a rezultatelor
cercetării.
CFL, într-un anumit sens, trebuie considerată activitate urgentă și de ne
repetat: erorile și scăpările admise la efectuarea cercetării la fața locului, ulterior,
cel mai des, nu pot fi reparate. Dar, în cazul în care CFL inițială s-a realizat în
condiții nefavorabile (ploaie, zăpadă, insuficiență de lumină, echipamente) se
efectuează cercetarea repetată. Alteori se realizează și cercetări suplimentare ale
porțiunilor de teren sau a obiectelor ramase ne examinate la cercetarea inițială.

11.2. Principiile tactice ale cercetării la fața locului

Tactica de cercetare a locului faptei este determinată de circumstanţele

concrete ale evenimentului investigat. Totuşi există principii generale de efectuare
a CFL, care decurg din cerinţele legii fiind orientate spre asigurarea calităţii
efectuării cercetării la fața locului.
Se are în vedere: oportunitatea, conducerea unică a cercetărilor, caracterul
planificat şi spiritul activ, aplicarea resurselor tehnico-criminalistice şi a altor
mijloace; respectarea regulilor criminalistice de procesare a probelor materiale.
Oportunitatea, este asigurată prin faptul că ofiţerul de urmărire penală şi alţi
subiecţi ai cercetării se deplasează la locul faptei de îndată ce au fost sesizați, iar
după sosirea lor în acel loc, încep imediat cercetările. Doar respectând această
condiţie se poate depista, cerceta şi fixa un volum maximal de probe materiale și
de a preveni pierderea lor. Mai mult, suspectul poate fi încă la locul faptei, răniţii
pot avea nevoie de îngrijire medicală urgenţă, - martorii pot fi încă la locul faptei,
condiţiile meteorologice pot modifica sau distruge probele.

81
Conducerea unică a cercetărilor. Echipa de cercetare (grup operativ de anchetă) a
locului faptei poate fi privită ca grup de persoane cu un anumit grad de organizare,
programat pentru acţiuni temporare ce urmăresc un scop unic. În funcție de natura
infracțiunii în acest grup poate fi inclus medicul-legist, lucrători operativi,
inspectorii de sector, inspectorul-chinolog cu câinele de urmărire, specialistul
criminalist, alteori și bănuitul, învinuitul, martorul, partea vătămată, reprezentanţii
diverselor instituţii de stat şi unităţilor economice.
Ofiţerul de urmărire penală poartă toată răspunderea pentru obiectivitatea,
plenitudinea cercetărilor, corectitudinea deciziilor adoptate şi integritatea valorilor
materiale de la locul faptei. Acesta este organizatorul responsabil, conducătorul şi
executorul principal al acţiunilor desfăşurate pe parcursul tuturor etapelor de
cercetare.
Examinarea obiectivă, completă, organizată după un plan judicios.
Obiectivitatea prezintă un principiu de examinare şi fixare a stărilor de fapt şi
a tuturor lucrurilor depistate în scena infracţiunii în starea în care acestea există la
momentul cercetării. În procesul - verbal cu privire la rezultatele examinării locului
faptei se fixează doar informaţiile percepute direct de organul de urmărire, fără
comentarii, concluzii şi presupuneri ale persoanelor care au participat la acţiunea
respectivă.
Plenitudinea exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia cercetării la faţa
locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate
urmele şi mijloacele materiale de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta
săvârşită, astfel încât nici un aspect legat de infracţiunea comisă sau cu făptuitorul
să nu fie ignorat, să nu rămână ne examinat.
Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios
elaborat. Eficienţa cercetării la faţa locului este condiţionată, între altele, de
caracterul calificat, organizat ce se imprimă acestei activităţi, care să asigure
utilizarea judicioasă a forţelor umane şi materiale ce concură la realizarea acesteia.
Organizarea activităţii de cercetare la faţa locului trebuie adaptată naturii faptei,
limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea, naturii urmelor de la faţa
locului.
Planul ce poate fi elaborat cu această ocazie va trebui să reflecte succesiunea,
ordinea în care urmează a se efectua activităţile de cercetare cu observarea celor
mai adecvate procedee tactice, şi, abstracţie făcând de particularităţile pe care le
comportă cercetarea în raport cu fapta săvârşită, trebuie să acopere o seamă de
aspecte considerate esenţiale în cazul tuturor infracţiunilor.
Dintre acestea amintim: - determinarea limitelor cercetării astfel încât să se
asigure examinarea întregii suprafeţe de teren legată de infracţiunea săvârşită; -
precizarea atribuţiilor ce revin fiecărui participant la cercetare; - determinarea
principalelor procedee necesare pentru fixarea împrejurărilor comiterii infracţiunii,
pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
- în raport de împrejurări, precizarea activităţilor operative ce urmează a fi
efectuate paralel cu cercetarea la faţa locului.

82
10.3. Pregătirea în vederea cercetării la fața locului

Cercetarea la faţa locului ca gen de activitate ce ţine de urmărirea penală poate

fi privit ca ansamblu de acţiuni tipice efectuate într-o anumită consecutivitate.
Aceste acţiuni în doctrina criminalistică sunt sistematizate în trei etape: 1)
pregătitoare sau a măsurilor premergătoare; 2) de cercetare propriu –zisă a locului
faptei; 3) de încheiere a cercetărilor şi de fixare a rezultatelor.
Înainte de a începe cercetarea nemijlocită a stării de fapt şi a obiectelor din
scena infracţiunii, ofiţerul de urmărire penală trebuie să creeze bune condiţii pentru
aceasta, să asigure toată munca ulterioară ce urmează a fi desfăşurată. Sistemul a
astfel de acţiuni constituie pregătirea către cercetarea la faţa locului.
Acţiunile pregătitoare de cercetare a locului faptei încep din momentul adoptării
de către organul de urmărire a deciziei de efectuare a cercetării. Însuşi pregătirea
cercetării la faţa locului se face în două etape - la sediul organului de UP, adică se
realizează măsuri până la momentul plecării, şi la locul faptei - acţiuni efectuate
nemijlocit la faţa locului, fiecare etapă, constând din anumite măsuri proprii.
Măsurile pregătitoare la sediul organului de urmărire penală sunt, mai mult
de ordin organizatoric. Conţinutul acestor măsuri, depinde de natura faptei,
specificul locului în care a fost comisă, modul şi mijloacele de săvârşire, precum şi
de posibilităţile de care dispune organul de urmărire în constituirea echipei de
cercetare. Aceste măsuri sunt întreprinse imediat după sesizarea evenimentului
infracţional care necesită descindere la faţa locului, după cum urmează:
a) Precizarea informaţiilor obţinute de la persoana care a depus sesizarea în
vederea obţinerii datelor despre faptă, locul şi timpul în care a fost comisă.
b) Asigurarea cu pază a locului evenimentului, salvarea victimelor aflate încă în
viaţă, acordarea la necesitate a ajutorului medical altor persoane.
c) Informarea organului de poliţie despre cele întâmplate şi solicitarea
specialiştilor din serviciile respective (specialişti - criminalişti, medici, poliţia
rutieră, medicul - legist, tehnicieni pentru explozii), adică soluţionarea
problemei ce ţine de componenţa echipei.
d) Alegerea mijloacelor tehnico - ştiinţifice necesare. Această măsură constă din
verificarea trusei criminalistice, a mijloacelor și echipamentelor necesare
e) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate
(victima, persoana bănuită, reprezentanţi legali ai minorilor, partea civilă,
partea civilmente responsabilă).
Măsurile pregătitoare efectuate din momentul sosirii la faţa locului au
menirea de a completa pe cele de la sediul organului de urmărire, și anume:
a) Acordarea, în caz de necesitate, a asistenţei medicale victimei. Salvarea vieţii
victimei, atenuarea suferinţelor sale reprezintă o activitate prioritară, ce trebuie
efectuată de îndată, chiar şi atunci când există riscul modificării aspectului
iniţial al locului faptei.
b) Verificarea cum s-a organizat paza locului faptei, prin ce activităţi şi mijloace
au fost conservate urmele din perimetrul acestuia şi îndepărtarea persoanelor

83
 străine, a curioşilor;
c) Obţinerea de la persoanele prezente a informaţiilor despre schimbările care au
avut loc la faţa locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea
echipei de cercetare;
d) Investigarea, examinarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a
avut loc evenimentul, pentru a evalua volumul de lucru şi a găsi urmele vizibile;
e) Selecţionarea şi chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au
descoperit consecinţele evenimentului, precum şi a persoanelor care au fost de
faţă sau care locuiesc în apropiere.
f) Soluţionarea problemei legată de ascultarea victimei infracţiuni, impusă pe de o
parte de considerente de ordin tactic, iar pe de altă parte, legate de starea
sănătăţii acesteia.
g) Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei
în vederea cercetării (instructajul membrilor echipei), prin care se specifică ce
anume are de făcut fiecare participant, precum şi drepturile, obligaţiile
martorilor asistenţi, a specialistului, avertizarea acestuia de răspundere penală
în caz de dare de concluzii false cu bună-ştiinţă, modul de comportare la faţa
locului.
10.4. Efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei
Echipa de cercetare, imediat după ce a sosit la faţa locului, şi a realizat
activităţile pregătitoare, trece la efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei,
numită și etapa de lucru.
Ea se devizează în 2 faze: Faza statică sau cercetarea generală şi faza dinamica sau
detaliată.
În cadrul cercetării generale ofiţerul de urmărire penală trebuie să ancoreze
locul faptei la cel puţin două orientire (repere). Se are în vedere colţul unei clădiri,
stîlp, copac etc. se indică direcţia şi distanţa de la locul faptei pînă la aceste
orientive.
Mai apoi se determină hotarele teritoriului ce urmează a fi cercetat, desigur,
doar în linii generale. În cursul cercetărilor aceste hotare vor fi precizate. Se
execută fotografia de orientare și schiţă, adică fără reperele ei. Este important a
stabili punctul incipient de cercetare. La fel, se determină prin care procedee se va
realiza CFL. Se disting 2 metode: subiectivă şi obiectivă.
Metoda subiectivă – constă în faptul că organul de urmărire examinează doar
acele obiecte, care probabil se găseau în calea infratorului, adică acele porţiuni de
teren, intinerar, în care infractorul s-a deplasat, atingînd unele obiecte şi lăsînd
urme. Parctic, metoda subiectivă presupune o cercetare selectivă a locului faptei.
Metoda obiectivă presupune cecetarea locului în întregime, în totalitate,
indifernt cum s-a mişcat infractorul, adică examinarea tuturor obiectelor din scena
infracţiunii. Aceasta din urmă metodă o credem mai eficientă. În cazul, în care s-a
ales metoda obectivă, atunci se aplică una din cele 3 modaltăţi: concentrică (de la
periferie, în spirală spre centru); excentrică (de la centru spre periferie în spirală în
desfăşurare); frontală (terenul se împarte în fîşii. Alegerea uneia sau altei metode şi
modalităţi depinde de împrejurările concrete.

84
 Dacă la faţa locului există o zonă, un loc sau un obiect pe care cu siguranţă
pot fi descoperite urme, importante pentru cauză (cadavrul, safeu spart, dulap de
unde s-au furat lucruri etc.), atunci acesta se consideră centrul locului faptei.
Acesta şi este punctul incipient, cercetarea desfăşurîndu-se excentric spre periferie.
În cazul, în care lipseşte un aşa obiect, locul faptei se cercetează prin modalitatea
concetrică adică de la periferie spre centrul geometric al locului. Cercetarea
încăperilor mai fregvent se face de la uşă, mai ales cînd sunt şi urme de spargere,
adică în cazul interioarelor se aplică metoda concentrică. Modalitatea frontală se
foloseşte, de regulă, când este necesar a examina porţiuni de teren de o mare
întindere.
Organul de urmărire, alegînd o metodă, adecvată situaţiei, începe examinare
nemijlocită. S-a menţionat că în cadrul cercetării generale (faza statică) nu se
recomandă a mişca obiectele. Acestea se examinează în stare de repaos, nemişcată.
Organul fixează şi studiază stările de fapt a locului faptei, aspectul exterior şi
poziţia reciprocă a urmelor şi obiectelor, realizează fotografia de nod şi de detaliu,
alcătuieşte diverse planuri, schițe. După ce au fost fixate poziţia obiectelor, începe
faza a doua de cercetare-dinamică. În acest sens, fiecare obiect se cercetează
minuţios, multilateral, acestea se pot strămuta, dezasambla etc., se caută urme pe
obiectele examinate, ele se fixează şi se ridică, la necsitate se fotografiază în
detaliu. Se fixează şi împrejurările negative.
Cercetarea cadavrului la locul faptei. Acesta este obiectul central din câmpul
infacţiunii. Mai întîi se fotografiază, dacă acesta se examinează la morgă, atunci se
alcătuieşte un proces - verbal aparte. Examinarea cadavrului constă din 2 stadii:
generală şi detailată.
În faza statică se stabileşte şi se fixează: sexuli, poziţia lui faţă de 2 repere,
semnalmentele exterioare, lungimea cadavrului, starea hainelor, plăjile,
deteriorările etc. După o examinare generală corpul se ridică şi se mută în alt loc
pentru a se examina locul unde a stat cadavrul (loga). Acest loc în prealabil se
marchează cu cretă sau marcheri.
Faza dinamică este însoţită de dezgolirea corpului. Scopul ei este de a
depista toate particularităţile corpului, deteriorările, fenomenele cadavrice. Dacă
persoana nu este cunoscută se fixează aluniţele, aparatul dentar, cadavrul se descrie
după metoda “pertretului vădit”, după tualetare se fotografiază poziţia rănilor,
dimensunile, fenomenele cadavrice: temperatura corpului, petele, contractaţia
musculaturii. În cazul unor obiecte se descrie denumirea lor, destinația, aspectul
exterior, dimensiunile, materialul din care este confecţionat, particularităţile,
defectele prezente, modul de pachetare. Obiectul se fotografiază, uneori se execută
şi schiţe, desene cu urmele depistate ș.a.
10.5. Fixerea rezultatelor cercetării la faţa locului

Cercetarea la fața locului, ca acţiune procesuală capată importanţă pentru

cauză doar în situaţia, în care rezultatele ei sunt fixate corespunzător. Al.2, art.93,
CPP statuiază că, procesul-verbal serveşte drept sursă de probă. Deaceea,

85
alcătuirea procesului-verbal se va face conform art. 124, 260, 261 CPP pentru ca să
asigurăm admisibilitatea lui în instanţă.
Deci, fixarea rezultatelor CFL este o activitate de o importanţă sporită, o
prezentare documentală care reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit
în cadrul cercetării în succesiunea în care s-au desfăşurat cercetările, o descriere
amănunţită a tuturor acţiunilor de la faţa locului, înregistrarea atît a tabloului
general al evenimentului, cât şi a stării, însuşirilor şi caracteristicilor elementelor
componente ale cîmpului infracţional.
Față de PV există anumite cerințe: - trebuie executat în strictă conformitate
cu CPP RM; - să reflecte suficient de deplin şi obiectiv urmele și obiectele
importante p/u cauză de la locul faptei; - datele PV trebuie expuse astfel, încât să
permită a reconstitui, la necesitate, faptele.
Procesul-verbal (PV) este compus din 3 părţi: întroductivă, descriptivă şi
partea finală.
Partea introductivă, cuprinde: - baza legală de cercetare a locului; - locul şi data
efectuării, ora începerii şi ora terminării; - funcţia, numele şi prenumele persoanei
ce întocmeşte PV; - numele, prenumele şi calitatea persoanelor-participante; -
menţiunea despre lămurirea drepturilor şi obligaţiilor specialistului; - condiţiile
climaterice de efectuare a CFL, iluminarea.
Paretea descriptivă include o expunere amănunţită a împrejurărilor stabilite: -
hotarele locului faptei, caracteristica generală a acestuia; - căile de acces şi de
părăsire a locului, întrările şi eşirile din încăperi; - stările de fapt şi toate urmele și
obiectele relevate, cu menţiunea că ele au fost fotografiate, prin ce metode s-au
relevat, cum s-au ridicat şi s-au pachetat; - împrejurările negative ale locului faptei;
- menţiunea ce mijloace tehnice și parametrii lor au fost folosite.
Toate descrierile obiectelor trebuie făcute astfel, încît acestea să fie
individualizate. La descrierea stărilor de fapt vom evita fraze lungi, expresii incerte
(“aproape”, ”lîngă”, ”alături”. Partea finală a procesului-verbal cuprinde: -
obiecrele ridicate de la locul faptei, modul de ambalare, unde sunt expediate sau
cui sunt lăsate la pastrare, cum sunt etichetate; - schiţele şi desenele întocmite,
tiparele de pe urme; - obiecţiile participanţilor; -mijloacele tehnice utilizate.
Limbajul procesului-verbal: - procesul-verbal trebuie să reflecte succint, clar și
deplin situația; - se vor oglindi doar fapte stabilite cu ajutorul organelor de văz, auz
sau senzoriale; - denumirea obiectelor se aduce doar dacă nu sunt îndoieli, în alte
cazuri se aduc semnalmentele lor. Nu se poate ca unul şi acelaş obiect să fie
denumit în mod diferit.
Obiecţiile participanţilor pot privi: -acţiuni ilegale, neadecvate admise de de către
UP; - despre necesitatea fixării unor împrejurări trecute cu vederea; - despre
apartenenţa unor obiecte etc. Pr.verbal trebuie să conţină descrierea a tot ce a fost
depistat fără iterpretarea lor.
Schiţa locului faptei este o prezentare a locului şi a obiectelor din perimetrul
lui cu ajutorul semnelor convenţionale la o anumită scară sau schematic. Ea joacă
un rol ilustrativ, permite a înțelege conţinutul PV. Există 2 modalităţi: desenul-
schiţă şi planul-schiţă.

86
Desenul-schiţă redă locul faptei în formă grafică fără a se respecta dimensiunile
reale ale obiectelor şi a discuţiilor dintre ele.
Planul-schiţă redă locul faptei la un anumit grad de micşorare (1:50 sau 1:100) în
funcţie de dimensiunile şi distanţele reale ce urmează a fi fixate. Atît desenul cît şi
planurile sun realizate în: 1)proiecţie orizontală; 2). proiecţie verticală; 3). schiţa
desfăşurată a încăperii.
Cerințe față de schițe: - denumirea ei, ce este imaginat, unde se află acest loc?
Menţiunea că această shiţă este o anexă la procesul-verbal respectiv; - se orintează
exact după punctele cardinale; - săgeata cu direcţia “Nord” trebuie orietată la latură
de sus a hîrtiei; - se va utiliza simbolica grafică criminalistică; - obictele se prezintă
aşa cum arată ele dacă sunt privite de sus; - schiţă se certifică prin semnăturile
ofiţerului de urmărire penală și a specialistului.
ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Dați noțiunea de loc al
faptei și de cercetare la fața locului; 2. Care sunt principiile CFL? 3. Expuneți
activitățile pregătitoare ale CFL; 4. Care sunt metodele CFL? 5. Caracterizați
modurile de fixare a rezultatelor CFL?
Tema 12. Tactica audierii persoanelor (4 ore)

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în procesul

penal. 12.2. Tactica audierii martorului și a părții vătămate. 12.3. Particularități
tactice privind audierea bănuitului și a învinuitului

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în

procesul penal
Audierea în cadrul urmăririi penale și judiciare prezintă - o activitate
procesuală ce constă în obţinerea şi fixarea conform cerinţelor legii a
declaraţiilor martorilor, părţii vătămate, bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor
privind faptele ce au importanţă pentru cauză..
Această acţiune este una din cele mai fregvent întîlnite și totodată una din
cele mai complexe. Efectuarea ei cere de la organul de urmărire penală o înaltă
cultură generală şi profesională cunoaşterea profundă a psihologiei omului,
deţinerea procedeelor tactice de audiere.
CPP reglementează detaliat ordinea pregătirii şi efectuării audierii. Legea
stipulează că:
- Toate persoanele invitate pe o cauză se audiază separat. Organul de urmărire
penală trebuie să ia măsuri ca acestea să nu comunice între ele (al.4 art.104., al.2
art.105). Acestea nu pot fi forţate să mărturisească împotriva sa, sau a rudelor sale
ori să-şi recunoască vinovăţia.
- Audierea se efectuiază la locul desfăşurării urmăririi penale dar în caz de
necesitate această acţiune poate fi executată şi la locul aflării persoanei de regulă,
în timpul zilei.
- Audierea oricărui subiect al procesului, în fapt se divizează în 3 stadii:
1) stabilirea datelor personale; 2) relatarea liberă; 3) stadia de întrebări-răspunsuri.

87
 Genurile audierii: în funcţie de: - statutul procesual al persoanei (audierea
martorului, bănuitului, învinuitului etc.); - vîrsta persoanei (audierea unui adult, a
minorului sau a unui copil); - competenţa participanţilor (fără participarea
persoanelor terţe, cu participarea lor); - locul audierii; - caracterul situaţiei
(conflictuală sau nonconflictuală); - dacă persoana a fost sau nu anterior audiată
(audierea primară, repetată, suplimentară). Un gen specific de audiere este
conruntarea. Ea se efectuiază pentru a înlătura divergenețele în declarații.
Regulile generale ale audierii:
Legalitatea audierii, adică, în primul rînd, că acţiunea are suficiente temeiuri de
a o efectua, dar și respectarea tuturor garanţiilor procesuale: audiereaa bănuitului,
învinuitului numai în prezenţa unui apărător (art.104 al.1); - fiecare persoană se
audiează separat; - propunerea de a face în scris declaraţii cu mâna proprie; -ne
admiterea audierii în timpul nopţii, doar în cazuri excepţionale cu indicarea
motivelor în procesul-verbal; -durata audierii martorului nu poate depăşi 4 ore, iar
durata generală în aceiaşi zi, nu poate depăşi 8 ore (art.107); - este interzisă
folosirea mijloacelor de constrîngere (violenţă, ameninţări ect.); -audierea fără a fi
prezent fizic la audiere (art.110).
Obiectivitatea şi plenitudinea audierii. Organul de urmărire nu este în drept să
scurteze, să simplifice declaraţiile obţinute, să le modifice conform închipuirilor
sale. O garanţie a obiectivităţii este restricţia de a nu formula persoanei audiate
întrebări sugestive, iar a plenitudinii - dreptul să scrie cu mîina propie declaraţiile.
Obiectivitatea audierii constă şi în faptul că trebuie obţinută toată informaţia.
Selectarea ei subiectivă, tendeţioasă este inadmisibilă.
Caracterul activ al audierii, ceea ce înseamnă că ofiţerul de urmărire penală
deţine iniţiativa, foloseşte procede tactice validate ştiinţific şi aprobate în practică.
Asta însă nu înseamnă constrîngerea fizică sau psihică.
Stabilirea contractului psihologic cu persoana audiată, adică crearea relației
când se oferă benevol informații importante. Contractul psihologic se stabileşte
prin autoritatea ofiţerului de urmărire penală, comportamentul şi manierele lui
adecvate, tonalitatea discuţiei, aspectul exterior al anchetatorului etc.
Pregătirea minuţioasă a organului de urmărire pentru audiere, adică: 1)
Colectarea datelor incipiente pentru audiere; 2). Alcătuirea planului de audiere; 3).
Alegerea timpului şi a locului de audiere; 4). Asistenţa tehnico-criminalistică.
Datele incipiente se referă la studierea materialelor dosarului şi a datelor despre
persoana în cauză. Stuiind dosarul, stările de fapt, analizînd datele operative de
investigaţie organul de urmărire trebuie să-şi închipuie clar împrejurările ce trebuie
stabilite şi prin care probe.
Organul de urmărire penală studiază literatura, terminologia, procesele
tehnologice, consultă specialiştii respectivi, se aranjează locul unde va avea loc
audierea, se pegătesc probele, se studiază antecedentele persoanei, trecutul lui,
nivelul de cultură, caracterului, relaţiile.
În plan se indică împrejurările ce constituie obiectul audierii, consecutivitatea
stabilirii lor, se schiţează întrebările orientive, se indică probele care vor fi folosite
la audiere.

88
 Sistemul de operaţii din care se compune activitatea organului de urmărire se
divizează în cîteva stadii: - prealabilă; - relatarea liberă; - întrebări-răspunsuri; -
redactarea rezultatelor în PV.
Stadia prealabilă cuprinde stabilirea identităţii persoanei ce s-a prezentat la
audiere, a datelor biografice, consemnarea datelor de anchetă în procesului-verbal
al audierii.
Martorii şi paretea vătămată, conform art.312 CP, se previn despre
răspunderea penală pentru refuz, precum şi pentru declaraţii minciunoase, făcute
cu bună ştiinţă, se stabileşte relaţiile lor cu bănuitul, învinuitul.
Bănuitului i se lămureşte esenţa bănuirilor, iar invinuitului i se anunţă
ordonanţa de învinuire, se stabileşte atitudinea audiatului faţă de bănuieli sau de
învinuirile înaintate.
Dacă bănuitul acceptă să facă declaraţii, anchetatorul î-l întreabă dacă
recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută, î-i propune să facă în scris
explicaţii asupra acesteia.
Anume aici, la această etapă, organul de urmărire penală apreciază poziţia
prezumtivă a audiatului şi schiţează mersul activităţilor ulterioare, corigînd planul
audierii.
Pentru crearea unor relaţii corecte cu audiatul, ofiţerul de urmărire penală
trebuie să-i cucerească încrederea. Aceasta se obţine prin corectitudinea sa,
manifestarea unei poziţii constructive, tact, atenţie, obiectivitate, delicateţe, un
respect accentuat faţă de lege şi adevăr. Familiarismul, aroganţa (înfumurarea),
nervozitatea, indiferenţa față de audiat influenţează negativ mersul și rezultatele
audierii.
Audierea propriu-zisă se începe cu relatarea liberă despre împrejurările cauzei.
În cursul relatării, nu este bine să-l întrerupem fără necesitate. Oricum, î-i oferim
posibilitatea să-şi expună gîndurile liber şi numai când evident s-a abătut de la
temă, printr-o întrebare scurtă î-l readucem în albia obiectului ascultării. Dacă
relatatrea liberă cuprinde un cerc îtreg de probleme, este oportun a le diviza după
anumite epizoade.
După terminarea relatării libere, organul de urmărire penală formulează
întrebări: - de precizare; - de detalizare; - de verificare a declaraţiilor.
Întrebările trebuie să fie clare, scurte şi concrete. Nu se admite punerea
întrebărilor sugestive şi care în mod evident urmăresc scopul insultării, umilirii
persoanei audiate. În ele nu trebuie să se conţină afirmaţii şi aprecieri ale organului
de urmărire penală, sau care nu se referă la premisa probelor. Întrebările trebuie
formulate astfel, încât să se răspundă limpede şi clar, fără echivoc.
Autenticitatea declaraţiilor se stabileşte prin verificarea lor ulterioară. Însă,
chiar în cadrul audierii, organul de urmărire apreciază declaraţiile şi dacă aceste
aprecieri se dovedesc a fi corecte, atunci el are posibiltatea de a selecta cele mai
eficiente procedee tactice de audiere.
De notat că chiar şi în cazul în care declaraţiile ni se par a fi autentice, logice,
convingătoare, acestea trebuie apreciate critic, trebuie confruntate cu alte materiale
considerate absolut veridice.

89
 Coincidenţa deplină, în detalii a declaraţiilor audiatului cu cele, depuse de alte
persoane trebuie să pună în gardă organul de urmărire penală.
O astfel de coincidenţă poate mărturisi depre o înţelegere prealabilă a acestor
persoane de a da depoziţii false.
Declaraţiile se consemnează într-un proces-verbal în condiţiile art.260, 261
CPP RM. Toate depoziţiile se fixează de la prima persoană pe cât posibil cuvânt cu
cuvânt.
Procesul-verbal, după încheerea audierii se prezintă persoanei audiate pentru
a fi citit sau i se citeşte de către anchetator. Obiecţiile apărute se consemnează în
procesul-verbal.

12.2. Tactica audierii martorului și a părții vătămate

Preliminarii. Dacă audierea la general este cea mai frecventă acțiune

procesuală, atunci audierea martorilor constiuie una din cele mai răspândite
varietăți ale ei. Legea (art.90, 59 CPP) prevede obligativitatea martorului și a părții
vătămate de a face declarații veridice. Partea vătămată se deosebește de martor prin
faptul că prin infracțiune i s-a adus prejudiciu moral, fizic sau material, i s-au
încălcat drepturile și interesele ocrotite de lege. El are interes juridic în cauză, de
aceea poate uneori opune rezistență în mersul cercetărilor.
Nu sunt rare și cazurile când și martorul de bună-credință nu face declarații
despre împrejurările verificate din motiv că nu le-a memorizat, alteori depune
declarații neconforme adevărului din motiv de eroare cu bună-credință (perseperea
greșită a împrejurărilor).
Cât privește partea vătămată, eroarea poate fi cauzată de pericolul la care a fost
supus. În cauzele de viol aceste persoane retrăiesc sentimente de rușine, deaceea
ele nu totdeuana sunt sincere la audiere.
Uneori, sub influența învinuiților și a rudelor, atât martorii cât și partea
vătămată prezintă declarații false cu bună-știință. Conform art.312, 313 CPP pentru
refuz sau eschivarea de a face declarații, darea de declarații false cu bună-știință
aceste persoane poartă răspundere penală.
Pregătirea către audiere. Mai întâi este necesar a stabili relația dintre martor,
partea vătămată față de învinuit. Privitor la martor verificăm:
- dacă acesta este sau nu interesat în cauză;
- dacă are sau nu cazier judiciar;
- cum se caracterizează la serviciu și acasă.
Dacă pe aceiași cauză se audiază câțiva martori, este necesar a decide în ce
consecutivitate aceștea trebuie citați. Oricum, printre primii se invită martorii,
declarațiile cărora pot fi folosite la audierea învinuitului și demascarea martorilor
de rea-credință. Alteori, primii se audiază persoanele ce dețin informații despre
faptele mai timpurii comparativ cu altele. În ultimul rând se audiază martorii
interesați în cauză, dacă audierea lor este oportună.
Audierea propiu-zisă:

90
1) În conformitate cu al.(3), art.105 CPP, îninte de a începe audierea, se constată
identitatea celui audiat (numele, prenumele, vârsta, domiciliu, ocupația). Martorul
surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia.
Dacă martorul suferă de o boală psihică sau o altă boală gravă, audierea se va
realiza doar cu consimțământul medicului și în prezența lui.
2) Martorului i se explică drepturile și obligațiile, prevăzute de art.90 CPP și se
previne de răspunderea penală pentru refuz de a face declarații, precum și pentru
declarații minciunoase, făcute cu bună știință.
3) Se trece la faza relatării libere, adică martorului i se aduce la cunoștință obiectul
cauzei pentru elucidarea căror împrejurări el este chemat și î-i propune să declare
despre aceste fapte.
Dacă martorul declară că nu cunoaște nimic despre fapta în cauză sau
depozițiile lui sunt controversate, alogice, nu se coroborează cu alte materiale din
dosar nu trebuie de făcut concluzii pripite despre persoana dată ca de rea-credință.
În astfel de cazuri sunt posibile următoarele situații:
a) martorul pe bune nu cunoaște nimic despre împrejurările verificate, el persoanal
nu le-a perceput și nici n-a auzit despre ele.
b) martorul prezintă declarații adevărate însă ele nu sunt autentice, întrucât le-a
perseput în condiții nefavorabile.
c) declarațiile lui sunt de bună-credință, însă contravin altor materiale din dosar din
motiv că ultimele sunt false.
d) martorul a perseput circumstanțele ce se verifică dar le-a uitat (a trecut mult
timp, defecte de memorie).
e) martorul face declarații false sau intenționat lasă în umbră unele împrejurări
cunoscute de dânsul. Toate aceste presupuneri trebuie verificate prin formularea de
întrebări de precizare, de control, demonstrarea depozițiilor altor martori.
Etapa relatării libere este necesară și trebuie respectată întrucât organul de
urmărire penală nu totdeauna cunoaște ce informații deține martorul sau partea
vătămată.
Pe de altă partea, nu apare riscul de a-i sugestiona prin întrebările înaintate,
răspunsul dorit, nu se fac cunoscute și probele pe care le deține ofițerul de u/p. Nu
se recomanda să întrerupem relatarea liberă prin replici sau întrebări, să
manifestăm nervozitate, nerăbdare sau aroganță.
Nu este bine să protocolăm declarațiile, pot fi făcute doar unele notițe. Deci
este bine să-i acordăm o maximă atenție, tact, delicatețe, corectitudine, respect față
de persoana audiată și față de lege.
După încheierea relatării libere, prin întrebări de precizare și de completare
scoate în evidență fapte noi, ajută persoana audiată să-și amintească unele date.
Dacă depozițiile obținute, după aprecierile o/u se dovedesc a fi neconforme
adevărului, atunci, în cazul erorii de bună-credință, audiatul trebuie ajutat să-și
repare greșeala.
Dar, în situația când declarațiile sunt de rea-credință, false, persoana audiată
urmează a fi demascată de fals și determinată să facă depoziții veridice.
Pentru reanimarea memoriei audiatului se aplică diverse procedee:

91
 1) Audierea cu aplicarea legăturilor asociative, adică amintirea unui fapt
poate genera reamintirea altora legate temporal sau spațial cu primul, care au
precedat, asociat sau succedat acest fapt, precum și reanimarea faptelor
asemănătoare sau cu caracter contrastant față de inițialul fapt.
2) Familiarizarea persoanei audiate cu unele materiale ale dosarului
(declarațiile altor persoane, extrase din pr.verbal al cercetării la fața locului,
fotoanexele, plan-schița locului faptei), prezentarea unor obiecte, aspectele cărora
poate conduce la reanimarea unor fapte.
3) Audierea repetată pe un anumit cerc de împrejurări, care poate
complementa omisiunile audierii inițiale.
4) Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii (art.114 CPP),
reconstituirea faptei (art.122 CPP), experimentul în procedura de urmărire penală
(art.123 CPP) ș.a.
În cazul demascării declarațiilor de rea-credință, organul de urmărire penală
adoptă unele procedee deosebite. Mai întâi însă trebuie să ne convingem că
martorul face depoziții false și să stabilim modivul lor.
Demascarea martorului de rea-credință se realizează cu ajutorul:
1) mărturiilor altor persoane;
2) prin prezentarea de probe materiale;
3) realizarea unor confruntări cu alte persoane;
4) audiere repetată cu detalizare maximă a declarațiilor;
5) punerea unei întrebări neașteptate;
6) crearea unei imagini supraestimate la persoana audiată despre volumul de probe
pe care î-l deține organul de u/p;
7) demonstrarea posibilităților contemporane ale expertizei judiciare;
8) referire la poligraf;
9) ”amprenta cerebrală” – o nouă realizare a criminalisticii mondiale.
Audierea persoanei vătămate deține anumite particularități, determinate de
statutul procesual al părții vătămate, starea lui psihică în momentul comiterii
infracțiunii. Ea are interes juridic în cauză, cunoaște suficient o bună parte din
materialele dosarului și în acest sens poate fi influențată de ele. De aceea, este
necesar ca partea vătămată să fie audiată la momentul oportun ca să evităm
impactul negativ la acestor influențe.
Aprecierea declarațiilor acestuia trebuie făcute cu luarea în considerare a
stării psihice la momentul evenimentului infracțional. Nu de puține ori aceștea sunt
înclinați a exagera pericolul real al atentatului, uneori inconștient denaturează
unele împrejurărial faptei.

12.3. Particularități tactice privind audierea bănuitului și a învinuitului

Conform art.64, 66 a legii procesual penale, bănuitul și învinuitul au dreptul

însă nu și obligația de a depune declarații. Însă organul de u/p nu trebuie să adopte
o atitudine indiferentă față de faptul dacă aceștea depun declarații autentice.
Persoana audiată urmează a fi convinsă că ascunderea adevărului este ineficientă și
inutilă.
92
 La audierea învinuitului și bănuitului se aplică tezele generale ale tacticii de
audiere, însă se iau în considerare și unele particularități:
1) Către audierea învinuitului și bănuitului ofițerul de urmărire penală trebuie
să se pregătească deosebit de minuțios. În prezența mai multor învinuiți este
important a stabili pe cine î-l vom audia în primul rând. Se va lua în
considerare rolul fiecăruia în activitatea infracțională și ce pedeapsă î-l
amenință pentru cele comise, pe cât convingătoare sunt probele de învinuire,
în ce relații el s-a aflat cu alți coparticipanți.
2) Audierea învinuitului și bănuitului se realizează în prezența unui apărător,
imediat după reținerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire
dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea lor în stare de
oboseală, în timpul nopții decât doar la cererea lor. La audiere sunt
inadmisibile minciuna sau dezorientarea intenționată a audiaților.
3) Dacă învinuitul, bănuitul acceptă să facă declarații, ofițerul de u/p î-l
întreabă dacă recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută și î-i propune
să facă în scris explicații asupra acesteia. Dacă refuză să scrie personal, se
ascultă povestirea orală și detaliată a acestuia, însă înainte de aceasta î-i
explicăm minuțios esența învinuirii, sancțiunea CPRM
Relatarea liberă. În funcție de situația de audiere (nonconflictuală sau
conflictuală) se folosesc diverse procedee de audiere.
În situația nonconflictuală momentul principal în planul de audiere îl
formează relatarea liberă cu respectarea anumitor reguli tactice:
- nici o informație relatată de învinuitul sau bănuit nu trebuie lăsată fără atenție și
verificare. Ân acest sens, se solicită de la audiat date ce confirmă sau infirmă cele
relatate.
- ca depozițiile să fie obținute pe deplin, relatarea trebuie orientată judicios după o
anumită consecutivitate – cronologică, logică sau tactică.
- dacă evenimentul este complex, tema relatării se divizează în episoade separate
care asigură plenitudinea declarațiilor. Dacă unele date, împrejurări s-au uitat, în
scopul reanimării lor, folosim procedeele legăturilor asociative.
Situația conflictuală.
1) În caz de refuz de a prezenta declarații, încercăm a-l convinge pe învinuit de
poziția incorectă adoptată de el. Folosim faptul dării de declarații a complicilor
învinuitului, care î-l demască în comiterea infracțiunii. Utilizăm și contradicțiile
dintre diverși coparticipanți, dar și cele din propriile declarații.
2) În cazul dării de declarații false, urmează a stabili motivul lor pentru al înlătura.
Astfel de motive pot fi:
a) dorința de a evita raspunderea penală sau să-și asigure o pedeapsă mai blândă.
b) dorința de a diminua vinovăția complicilor în virtutea unor legături de prietenie,
familiale, motive de profit etc.
c) defaimarea complicilor săi din motiv de răzbunare.
d) învinuire de sine din lăudăroșenie sau pentru a acoperi un comportament
condamnabil a unei rude sau altei persoane apropiate ori datorită unor defecte ale
psihicii.

93
 Demascarea falsului în depoziții se realizează prin aplicarea următoarelor
procedee:
1) procedee de influență emoțională;
2) procedee de influență logică;
3) combinații tactice.
1. Procedeele de influență asupra emoțiilor presupune:
- înclinarea audiatului spre sinceritate și căință prin lămurirea consecințelor
grave ale depozițiilor false cât și celor favorabile în cazul recunoașterii vinovăției;
- invocarea trăsăturilor pozitive ale persoanei audiate, a autorității lui, a
atașamentului față de cineva etc.;
- folosirea antipatiei persoanei audiate față de unul din coparticipanți,
dependența lui de acesta, umilindu-i demnitatea;
- aplicarea factorilor neașteptați, când persoana audiată este deja relaxată,
calmată, demobilizată prin pista inofensivă de audiere, din punctul lui de vedere.
Procedeul punerii unor întrebări frontale pe fondalul slăbirii atenției.
2. Procedeele de influență asupra logicii se reduc la prezentarea de probe ce
infirmă declarațiile audiatului. Există 2 posibilități de a le prezenta:
a) graduat, în funcție de puterea lor probantă – de la cele mai puțin convingătoare
la cele mai ponderabile, puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate.
b) prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate a probelor celor mai
importante din care rezultă clar vinovăția audiatului.
c) prezentarea de probe ce infirmă declarațiile făcute de audiat, care arată poziția
fără sens a lui.
3. Combinațiile tactice, adică crearea situației menite de dinainte a fi incorect
apreciată de persoana audiată. Aceasta nu este minciună, nu se comunică audiatului
informații false sau denaturarea faptelor veridice. Acestea sunt situații create pe
baza faptelor adevărate, care pot fi interpretate dublu, anbiguu: corect sau incorect.
În acest sens, se folosesc:
1) crearea la persoana audiată o imagine exagerată despre informațiile deținute
de organul de u/p, privind împrejurările cauzei;
2) ascunderea de persoana audiată a cunoștințelor anchetatorului despre unele
împrejurări concrete ale cauzei;
3) metoda audierii despre fapte secundare ce camuflează întrebarea principală
despre implicația persoanei în infracțiune.
4) aplicarea procedeelor de audiere repetată despre unele și aceleași fapte
5) folosirea contradicțiilor în declarații;
6) folosirea datelor operative.
În combinațiile tactice este important a aplica procedeul ”pe neașteptate” (întrebări
neașteptate, probe prezentate pe aneașteptate etc.). Uneori, dacă audiatul insistă că
spune adevărul, să i se propună să-i spună și unia dintre complicii lui doar o
singură frază: ”Eu am spus anchetatorului tot adevărul, spune și tu”.
Când învinuitul prezintă declarații false, el foarte vag, schematic lămurește
împrejurările cauzei. Aceasta se explică nu numai prin faptul că este complicat a

94
”umple” golul cu detalii ce trebuie născocite, dar și de teama că aceste detalii sunt
mai ușor a le verifica.
De aceea, uneori învinuitul se demască pe sine prin faptul că nu este în stare să
detalizeze declarațiile. Nu este recomandabil a prezenta toate probele adunate. Un
efect mai puternic î-l are tactica prezentării lor graduate, consecutiv, de la cele mai
slabe la cele mai puternice sub aspect probant, când tensiunea psihică crește pas cu
pas.
Procedeul prezentării de la bun început a celei mai puternice probe este bine să-
l aplicăm când învinuitul ezită să prezinte declarații.
Bănuitul se audiază cu respectarea a acelorași reguli și procedee tactice ca și în
cazul învinuitului. Aici însă, înainte de a începe audierea bănuitului i se anunță
drepturiel și i se lămurește esența bănuelii. Dacă bănuitul este reținut el trebuie
audiat imediat.
Bănuitul, de regulă nu știe dacă toate circumstanțele faptei î-i sunt cunoscute
organului de urmărire penală, de aceea de multe ori el alege o tactică de așteptare.
Tactica anchetatorului se bazează pe folosirea probelor despre care bănuitul
până ce nu le cunoaște.
ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Care sunt procedeele de
reanimare a memorie martorului și de demascarea celui de re-credință? 2.
Argumentați necesitatea fazei de relatare liberă 3. Care sunt procedeele de
demascare a falsului în depoziții a învinuitului?
Tema 13. Tactica perchezitiei si ridicarii de obiecte si documente (2 ore)

13.1. Aspecte generale privind tactica perchezițiai. 13.2. Tactica pregătirii și

efectuării percheziției.
13.3. Particularități tactice de efectuare a ridicării de obiecte și documente

13.1. Aspecte generale privind tactica percheziției

Conform art. 125 CPP RM perchezitia este o actiune procesuala efectuata

doar cind exista probe acumulate sau material de investigatii speciale ce permit a
presupune rezonabil ca intr-o anumita incapere ori intr-un alt loc sau la o anumita
persoana se pot afla unelte infractionale, obiecte si valori dobindite de pe urma
infractiunii, precum si alte obiecte sau documente care ar putea avea importanță
pentru cauza penală și care prin alte procedee probatorii nu pot fi obținute.
Perchezitia se efectueaza si in scopul descoperirii unor persoanae cautate,
precum și a unor cadavre umane sau de animale sau a altor date importante pentru
cauză..
Ea se desfasoara in mod fortat in baza ordonantei motivate a organului de
urmarire penala si numai cu autorizatia judecatorului de instructie.
In cazurile ce nu suferă amânare sau în caz de delict flagrant, perchezitia se
poate efectua in baza unei ordonante motivate a procurorului fara autorizatia
judecatorului de instructie, urmând ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai
târziu de 24 ore de la terminarea perchezitiei, materialele obtinute cu indicarea
95
motivelor efectuarii ei, pentru a verifica legalitatea acestei acțiuni de urmărire
penală.
Aceste restrictii sunt legate de faptul ca perchezitia este insotita de un
amestec in viata privata a cetatenilor, de atingere a intereselor personale, de
violare a domiciliului, ocrotite de Constitutia Republicii Moldova.
Tot din acest motiv persoana percheziționată are dreptul să înregistreze
audio-video toate acțiunile, informând ofițerul de U/P despre acest fapt. Dacă
solicită avocat, percheziția se suspendă pentru cele mult 2 ore.
In cazul, in care se constata ca perchezitia a fost efectuata legal, judecatorul
de instructie confirma rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. In caz
contrar, prin incheiere motivata, recunoaste perchezitia ca fiind ilegala, adica
probele rămânind inadmisibile.
Sarcinile percheziției. In cazul perchezitiei se rezolva urmatoarele sarcini:
1) Cautarea instrumentelor (uneltelor) ce au servit la savirsirea
infractiunii, obiecte si valori dobindite de pe urma infractiunii, alte obiecte si
documente care ar putea avea importanta pentru cauza;
2) Descoperirea unor persoane cautate (a infractorilor, a ostaticilor, etc);
3) Depistarea unor cadavre umane sau de animale (a partilor acestora);
4) Cautarea obiectelor si documentelor, a caror circulație este interzisa de
lege
(armament, munitie, substante narcotice, substante otravitoare si psihotrope, etc);
Exista mai multe tipuri de perchezitie:
 Perchezitie corporala;
 Perchezitia incaperilor;
 Perchezitia portiunilor de teren, aflate in proprietatea cuiva;
Dupa consicutivitate distingem perchezitie primara si perchezitie repetata,
aceasta din urma efectuindu-se daca cea primara a fost efectuata in conditii
nesatisfacatoare (ploaie, noapte, calamitati naturale, etc.), n-a condus la obtinerea
de rezultate pozitive (nu s-au folosit mijloace tehnice-criminalistice, etc).
In functie de numarul obiectelor perchezitionate exzistă perchezitie efectuată
de unul singur si in grup, aceasta din urma ințelegindu-se ca percheziție simultana
la mai multi banuiti, sau in mai multe locuri de catre echipe speciale, cu un singur
conducator al acestor operatiuni.
Criminalistica a elaborat un rind de principii, valabile pentru efectuarea
oricărei perchezitii:
 Pe neasteptate (inopinant);
 Planificată si inofensivă;
 Cu luarea in considerare a particularitatilor obiectului percheziționat;
 Cu aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice;
 Cu folosirea cunostintelor specialistilor, a informației serviciului operativ, a
datelor din domeniul psihologiei;
Perchezitia efectuata pe neastepate inseamna, ca pentru cel ce urmeza a fi
perchezitionat sa fie surprinzator, neprevazut.

96
 Pentru aceasta trebuie aleasă o perioada optimală de timp când echipa de
intervenție urmează sa se deplaseze spre obiectul cauzei, clandestin.
Perchezitia trebuie efectuata cu scopul bine definit, adica sa se stie ce, unde si cum
sa se caute.
Caracterul planificat consta in respectarea anumitor consecutivitati de actiuni
in procesul de inspectare a locului in toate stadiile perchezitiei:
Stadia pealabila include patrunderea la acest obiect, paza acestuia,
repartizarea sarcinilor participantilor la percheziție si explicarea modurilor de
legatura dintre ei.
Persoanelor ce urmeaza a fi perchezitionate li se înmânează copia ordonanței
de percheziție sub semnătură, se explică drepturile si obligatiile pe care le au, li se
cere a prezenta binevol obiectele si valorile menționate în ordonanță ce pot avea
importanță pentru cauză.
Dacă obiectele și documentele căutate se predau binevol, persoana care
efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua
alte măsuri de invesitgații.
Stadia de observare spațiala (boleiaj spatial) presupune cunosaterea in linii
generale a locului perchezitionat, stabilirea hotarelor, determinarea locurilor si a
obiectelor ce trebuie cercetate cu o mai mare atentie, selectarea mijloacelor
tehnico-criminalistice necesare.
Stadia de cautare presupune cercetarea detaliată a tuturor obiectelor in locul
perchezitionat.
Stadia de fixare a rezultatelor, in care se alcatuieste procesul-verbal, planurile
si desenele schita, fotografierea si video inregistrarea mersului și rezultatelor
acțiunii de urmărire penală.
Rezultate perchezitiei in mare parte depind de cunoasterea bazelor
psihiologiei de catre organul de urmarire penala.
Aici se confrunta doua intelecte: partea care se staruie sa ascundă obiectele si
informația importanta pentru cauza, pe de alta parte - organul de urmarire penala,
care cauta aceste obiecte. Oricum, ofiterul de urmarire penala va evita sa
deterioreze nejustificat bunurile (al. (7) art. 128), va pastra tainele personale si
familiale ale persoanei prchezitionate daca acestea nu se referă la cauza dată.
Pregătirea pentru pervheziție. Pentru a realiza cu succes aceasta actiune
procesuala ofiterul de urmarire penala trebuie din timp sa se pregateasca stabilind
trasaturile psihologice ale persoanei ce urmeaza a fi perchezitionate: caracterul,
temperamentul, deprinderile lui.
Pe baza lor anchetatorul intuieste unde si cum pot fi ascunse lucrurile
cautate. Anchetatorul trebuie sa gindeasca si sa judece „reflexiv”, adica in locul
pesoanei perchezitionate.
Luarea in considerare a particularitatilor obiectelor cautate inseamana o
inchipuire clara a acestora si unde ipotetic ele pot fi ascunse.
Ascunzisurile in podea, pereti sau subsol daca sunt ciocanite produc un sunet
specific.

97
 Aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice si a ajutorului specialistului
pot fi diveste: detectoare de metale, mijloace optice, mijloace de iluminare etc.
Uneori in scopul asigurarii siguranței poate fi inclus in echipă si chinologul
cu câinele de serviciu, mai cu seama la cautarea narcoticilor, explozivilor,
cadavrelor si persoanelor în viață ascunse sau a părților de cadavre.
Ca participant poate fi inclusa si persoana de sex feminin, daca se
presupune perchezitia corporala a unei femei.
La fel, în calitate de specialist se poate invita, la necesiatete și alte
persoane: elecricianul, juvaierul, pictorul, specialistul în probleme de anticariat,
santehnicul, etc.

13.2. Tactica pregătirii și efectuării percheziției

Tactica efectuarii perchezitiei consta in: -pregatirea in vederea efectuarii

perchezitiei; -procedeele tactice de efectuare propriu-zisa perchezitiei; -fixarea
rezultatelor.
Etapa de pregatire include masuri:
1. Realizate pâna la deplasarea la fata locului;
2. Realizate la locul cu pricina, până la inceputul actiunilor de cautare prorpiu-
zise;
Prima grupa de masuri includ in sine:
 Studierea materialelor dosarului (a declaratiilor martorilor, victimilor,
rapoartelor de expertiză) din care pot fi desprinse date despre uneltele
infractiunii, locul aflarii lor, etc.
 Studierea personalitatii persoanei perchezitionate, adica a modului de viata,
starea sanatatii lor, trasaturile caracterului, relatiile lui cu membrii familiei,
daca poseda mijloace de transport, câine, armă de foc, poate sau nu opune
rezistenta, etc.
 Studierea locului unde urmeaza de efectuat perchezitia. Precizarea adresei,
care este consructia casei, apartamentului, plasamentul camerelor, a
intrarilor si iesirilor de rezerva, semnalizarea de pază, caracterul și tipul
incuietorilor. In acest sens pot fi solicitate planul cladirii si a apartamentului
de la Oficiul Cadastral, etc.
Pentru a obtine informatii suplimentare, banuiții, invinuiții pot fi interogați
in mod detaliat, inclusiv si cu aplicarea poligrafului. La fel se interogheaza si
rudele, colegii de lucru, vecinii acestora, etc.

1. Analiza informatiei operative ofera anchetatorului sa selecteze timpul

optimal, mijloacele si procedeele de perchezitie, locurile prezumtive de
pastrare a obiectelor cautate;
2. Pregatirea mijloacelor tehnico-criminalistice, verificarea functionalitatii
lor;
98
 3. Se alcatuieste planul efectuarii perchezitiei, care trebuie sa cuprindă:
1) Localizarea obiectului ce urmeaza a fi percheziționat;
2) Obiectele cautate;
3) Modul de pătrundere in interiorul locuintei, masurile de neutralizare a
rezistentei;
4) Procedee tactice de perchezitie;
5) Specialiștii care trebuie invitați;
6) Mijloacele tehnico-criminalistice necesare;
7) Mijloacele de legătură;
8) Masuri de paza a locului perchezitionat;
9) Acțiuni ce trebuie a fi efectuate in cazul inrautațirii situației;
10) Masuri de neutralizare a incercărilor de a distruge obiectele căutate.
A doua grupa de masuri adoptate pina la inceperea inspectării propriu-zise a
locului cuprind:
 Corijarea planului percheziției, pornind de la sițuatia concretă de la fata locului;
 Plasarea posturilor de paza de dinafară si stabilirea legaturii dintre acestea si
echipa de cercetare;
 Patrunderea pe neasteptate in incapere;
 Înmânarea sub semnătură a copiei ordonantei organului de u/p subiectului ce
urmează a fi perchezitionat;
 Lamurirea drepturilor si obligatiilor celor prezenti;
 Anunțarea scopului percheziției, înmânarea sub semnătură a copiei ordonanței,
propunerea de a prezenta benevol obiectele indicate în ordonanță (uneltele
infractiunii si alte obiecte și valori obtinute pe cale infractionala);
Etapa de lucru cuprinde: observarea generala si stadia de cautare.
Observarea generala presupune o inspectare generală, fixarea locurilor si
obiectelor ce necesită o atenție mai mare.
Cele mai frecvente moduri de cercetare sunt: - ciocănitul, - palparea, -
iluminarea cu raze Gamma si raze Roentgen, - aplicarea endoscopului, - aplicarea
câinelui de urmarire, - relevarea indicilor demascatori ai ascunzișurilor, etc.
Stadia de cautare presupune o examinare detaliata a locului percheziției.
Teritoriile izolate (apartament, garaj, ograda, gradina, etc.) este recomandat de
cercetat mișcindu-ne de-a lungul pereților consecutiv, in sensul acului
ceasornicului cercetând toate obiectele, apoi podul, podeaua, peretii, iar mai apoi și
centrul încăperii.
Este bine sa urmărim reacția persoanei percheziționate. Este oportun sa
anuntim in voce tare obiectele ce vor fi ulterior cercetate, sa intreținem dicutii cu
cel percheziționat ca sa urmarim cum se schimba timbrul vocii.
Trebuie notat ca ascunzișul poate fi facut in cele mai neasteptate locuri care
provoaca greață sau care cere tact si jale de la orgnul de urmarire penala (patul
bolnavului, persoanei in vârsta, patul copilului, etc).
Dulapurile incuiate, valizele, alte depozite se propune a fi deschise benevol,
in caz contrar se deschid fortat fara a pricinui distrugeri excesive.

99
 Fixarea mersului si a rezultatul percheziției. In procesul-verbal se indica:
vremea, locul percheziționat, persoanele care au participat, baza legala (incheierea,
ordonanța), se indica ce a fost prezentat binevol, prezența ascunzisurilor și a
conținutului lor.
Toate obiectele se descriu prin individualizare: genul, aspectul exterior,
rechizitele documentelor, denumirea, greutatea, volumul, dimensiunile, marcile, pe
cât posibil-valoarea lor.
Banii ridicați - se indică suma totală, seria, numarul cupiurilor, se descriu
detaliat ascunzișurile, obiectele ascunse, acestea se fotografiaza prin procedeul
fotografiei de nod și de detaliu cu rigla gradată. Copia procesului-verbal se
inmâneaza persoanei percheziționate.

13.3. Particularități tactice de efectuare a ridicării de obiecte și documente

Ridicarea de obiecte si documente este o actiune procesuala, prevazuta de
art. 126 CPP ce consta in ridicarea obiectelor si documentelor ce au importanta
pentru cauza daca probele acumulate sau materialele activității speciale de
investigații indică exact locul si pesoana la cere acestea se afla.
Ridicarea de documente ce conțin informații care constituie secret de stat,
comercial, bancar, precum și ridicarea informației privind convorbirile telefonice
se fac numai cu autorizația judecătorului de instrucție.
La efectuarea ridicării de obiecte și documente urmează a fi asigurată
prezența persoanei de la care se face ridicarea ori a unor membri adulți ai familiei,
aori a reprezentanților acestuia. Dacă acest lucru nu e posibil se invită
reprezentanții autorității executive a administrației publice locale. La ridicare au
dreptul să participe specialiștii, interpreții, apărătorii, ei pot face obiecții și
declarațiicare vor fi consemnate în pr.verbal.
La ridicarea de obiecte si documente, după prezentarea ordonanței, organul de
u/p cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în
caz de refuz, procedează la ridicarea lor forțată. Dacă obiectele sau documentele ce
urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanță, ofițerul de u/p este în
drept să facă percheziție. Rezultatul percheziției urmează a fi prezentat, pentru
verificare judecătorului de instrucție în termen de 24 ore.
Obiectele ridicate se prezintă tuturor participanților la ridicare, se pachetează
și se sigilează la fața locului. Cele descoperite, a căror circulație este interzisă de
lege, se ridică indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală. Copia
de pe pr-verbal se înmânează contra semnătură persoanelor în cauză.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea de percheziție și a principiilor efectuării ei.
2. Care sunt măsurile pregătitoare ale percheziției?
3. Caracterizați stadia de căutare a obiectelor ascunse și procedeele tactice folosite.
4. Care sunt particularitățile efectuării ridicării de obiecte și documente?
Tema 14. Tactica prezentării spre recunoaștere (2 ore)

100
14.1.Noțiunea, genurile și regulile generale de prezentare spre recunoaștere. 14.2.
Particularități de prezentare spre recunoaştere a anumitor obiecte.

14.1.Noțiunea, genurile și regulile generale de prezentare spre recunoaștere

Prezentarea spre recunoaştere prezintă o acţiune de urmărire penală,

reglementată de legea procesual penală (art. 116, 117 CPP RM) executată în
cazurile în care este necesar a se stabili dacă persoana sau obiectul observat
anterior şi despre care s-au depus declaraţii, este una şi aceeaşi. Spre exemplu,
partea vătămată, prezentînd declaraţii despre persoana infractorică, comunică
despre semnalmentele lui şi declară că îl va putea recunoaşte. Aici se realizează o
formă specifică de identificare, adica o confruntare mentală a semnalmentelor
obiectului prezentat cu imaginea rămasă în memoria recunoscătorului.
În cadrul prezentării spre recunoaştere, obiectul prezentat se confruntă cu
imaginea reţinută în memoria persoanei ce urmează să recunoască. La baza
recunoaşterii stă un complex de fenomene psihologice: percepţia, memorarea,
reproducerea şi recunoaşterea propriu-zisă.
De aceea o importanţă deosebită o capătă aprecierea unui rînd de factori
obiectivi şi subiectivi, legaţi de recunoaştere.
La factorii obiectivi se referă împrejurările de fapt în care a fost observată
persoana sau obiectul, condiţiile de iluminare la acel moment, distanţa pînă la el
ş.a.
La factorii subiectivi se cataloghează starea psiho-fiziologică a persoanei la
momentul observării obiectului în legătură cu cauza dată, spiritul de observaţie şi
capacitatea acestuia de a reproduce cele văzute.
Obiectele prezentate mai des spre recunoaştere sunt: persoane în viață, cadavre,
obiecte, animale, în cazurle cînd nu este posibil a prezenta persoanele pe viu,
recunoaşterera se realizează după fotografii. Cadavrele pentru recunoaştere se
prezintă în scopul stabilirii identităţii lor. Recunoaşterea cadavrului dezmembrat
poate fi efectuată și după părţile acestuia. În calitate de obiecte ce se prezintă
pentru recunoaştere pot fi și lucrurile furate, uneltele infracţiunii, precum şi alte
lucruri depistate la faţa locului ce aparţin făptuitorului sau părţii vătămate. Dintre
animale mai frecvent se prezintă cele domestice, inclusiv câinii.
De menționat că, în legea procesual penală se vorbește despre posibilitatea
recunoaşterii după fotografii doar a persoanelor, însă acest lucru, credem admisibil
şi în privinţa altor obiecte.
În calitate de recunoscător evoluează martorii, partea vătămată, bănuitul şi
învinuitul.
Autenticitatea rezultatelor prezentării spre recunoaștere este asigurată prin
respectarea unor reguli generale, ce decurg din art.116 CPP RM și a
recomandărilor tacticii criminalistice. Cele mai însemnate reguli sunt:
1. prezentarea spre recunoaştere este anticipată de audierea persoanei ce urmează
să recunoască, în cadrul căreia se stabilesc împrejurările în care recunoscătorul
a observat persoana (obiectul) în cauză şi semnalmentele generale și particulare,
101
 după care acesta va fi recunoscut. Ulterior, aceasta va permite a aprecia
veridicitatea rezultatelor recunoașterii efectuate.
2. dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este
prevenit despre răspunderea penală prevăzută la art.313 CP RM pentru refuzul
de a face declaraţii, precum și pentru declaraţiile mincinoase (art 312 CP), la fel
și despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva rudelor sale apropiate.
3. familiarizarea prealabilă a recunoscătorului cu obiectul ce urmează a fi
recunoscut este inadmisibilă, ceea ce va asigura obiectivitatea rezultatelor
prezentării spre recunoaștere, va ajuta organul de u/p să evite erori sau
denaturări intenționate a realității.
4. persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată recunoscătorului în afara
spaţiului vizibilităţii pentru cel care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel
puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. Obiectul ce
urmează a fi recunoscut se prezintă împreună cu cel puțin alte 2 obiecte
omogene. Aceasta sporeşte veridicitatea rezultatelor, însă această regulă nu se
răspândește asupra recunoașterii cadavrului și a obiectelor de anticariat
(tablouri, icoane, bijuterii)
5. la prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei
prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod
obligatoriu la PV;
6. pentru sporirea obiectivităţii rezultatelor recunoaşterii, alin (4), art 116 CPP RM
prevede ca înainte de prezentare spre recunoaștere, organul de urmărire penală
propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl
doreşte pruntre asistenţii procedurali, făcând despre aceasta o mențiune în
procesul-verbal;
7. recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera
întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat
particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Deci, nu poate fi
efectuată recunoaşterea repetată a persoanei de către același recunoscător după
aceleaşi particularităţi.
Prin derogare de la această regulă, practica de urmărire penală face câteva
excepții:
a) dacă prima recunoaștere s-a realizat după foto-video înregistrare, insuficient
de
calitativă. În cazul în care s-a depistat obiectul în natură, acesta poate fi prezentat
spre recunoaștere pe viu.
b) când obiectul nu a fost recunoscut intenționat, și recunoscătorul a făcut
despre
aceasta declarație, exprimând acordul de a participa din nou la prezentarea spre
recunoaștere.
c) dacă sunt atestate circumstanțe, care pun la îndoială rezultatele primei
recunoașteri: recunoscătorul la acel moment se afla sub influența unor factori fizici
și psihologici traumanți; aspectul exterior al persoanei ce urma a fi recunoscută nu
corespundea înfățișării la momentul comiterii infracțiunii (anterior acesta purta

102
barbă, ochelari, pe fotografia cadavrului semnalmentele faciale erau denaturate
etc.)

14.2. Particularități de prezentare spre recunoaştere a anumitor

obiecte

Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor se efectuează doar atunci când

recunoscătorul și cel ce urmează a fi recunoscut nu se cunosc, sau în cazul
identificării persoanei fără documente de identitate.
Procedura prezentării spre recunoaștere prevede, în primul rând, audierea
persoanei ce urmează să recunoască, în cadrul ei stabilnsu-se semnele şi
particularităţile după care acesta poate să recunoască. O mare însemnătate o deține
selectarea persoanelor care seamănă la exterior cu persoana verificată (a
asistenților procedurali), în rîndul cărora va fi prezentată persoana ce urmează a fi
recunoscută. Fireşte, aceștea nu pot fi dintre persoanele văzute anterior de către
recunoscător. Asemănările țin de naţionalitatea, vîrsta, înălţimea, constituţiia
fizică, vestimentaţia. Se recomandă a lua măsuri ca recunoscătorul să nu-l vadă pe
cel ce urmează a fi recunoscută înainte de momentul recunoaşterii.
După ce organul de urmărire a explicat tuturor celor prezenți în camera
pregătită special pentru recunoaștere, drepturile și obligațiile lor, precum și scopul
acțiunii de urmărire în cauză, persoanei ce urmează a fi recunoscută i se propune să
ocupe orice loc printre cei 4 asistenți procedurali. În continuare, se invită
recunoscătorul căruia, la fel, i se explică drepturile și obligațiile lui, conform CPP
RM.
Pentru o percepție mai deplină a semnalmentelor de către recunoscător,
anchetatorul poate propune tuturor subiecților adunați să se plimbe prin sală, să se
așeze pe scaun sau să facă alte mișcări pentru a facilita identificarea. Apoi
recunoscătorul este întrebat dacă a recunoscut pe cineva dintre cei prezenți, și dacă
da – după care anume semnalmente. Faptele stabilite se fixează detaliat în
procesul-verbal, dar și cu ajutorul mijloacelor tehnice (foto-video). La finele
procedurii, grupul de persoane prezentat pentru recunoaștere se fotografiază.
Persoana identificată se fotografiază aparte după regulile fotografiei de
semnalmente (anfas, profilul drept, semiprofilul stâng – pâină la brâu, anfas - în
picioare).
Recunoaşterea se realizează şi după caracteristicile funcţionale (mersul,
vocea, gesticulaţia). Întrucît aceşti parametri pot fi modificaţi, persoana ce urmează
a fi recunoscută nu trebuie să ştie despre faptul petrecerii recunoaşterii. Dacă
recunoaşterea se face după mers, atunci recunoscătorului i se oferă posibilitatea să
observe persoana ce urmează a fi recunoscută mergând împreună cu altele.
Recunoaşterea după voce şi vorbire se va realiza când persoana ce urmează a fi
recunoscută vorbeşte cu altele, iar cel ce recunoaşte se află în altă cameră de unde
poate auzi bine ceea ce se vorbeşte în camera vecină.
Prezentarea spre recunoaștere a cadavrelor se realizează pentru a stabili
identitatea acestuia, cel mai frecvent la morgă, deoarece, de multe ori este necesar

103
a executa mai întâi, tualetarea facială a cadavrului de către medicul-legist. În cazul,
în care există presupuneri cu privire la personalitatea cadavrului, cercul
persoanelor ce urmează să-l recunoască este mic și aceștea sunt audiați într-o
procedură obișnuită, precizându-se semnalmentele exterioare, caracteristicile
particulare (pete, negi, cicatrice, tatuaje, deformări de articulații etc. Se stabilesc, la
fel semnele de vestimentație, tel.mobil, bijuterii, cias ș.a.
Dacă cetățenii care ar putea recunoaște persoana decedată, nu sunt cunoscuți,
organul de u/p solicită populației ajutor pentru a stabili identitatea lui. Cei care l-au
cunoscut, se audiază, apoi anchetatorul redactează proceul-verbal de recunoaștere.
De regulă, cadavrul este prezentat în hainele în care a fost depistat, dar la
morgă acesta este expus fără haine, acoperit cu un ciarșaf. După ce recunoscătorul
a avut posibilitate să examineze capul și fața cadavrului, acesta se dezgolește
pentru a fi observate și alte particularități ale corpului. În procesul-verbal se
descriu minuțios semnalmentele după care cadavrul a fost identificat. Cadavrul
rămas neidentificat se amprentează pentru a-l verifica după evidențele
criminalistice, se consemnează minuțios obiectele găsite asupra lui dar și
vestimentația acestuia.
Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor se realizează după regulile
generale. În cadrul audierii prealabile se stabilesc circumstanțele în care obiectul a
fost observat, caracteristicile generale și particulare ale acestora: destinația lor,
dimensiunile aproximative, forma, culoarea, materialul din care este confecționat,
precum și defectele sau modificările acestuia provenite din expluatarea lui.
Obiectele sunt prezentate împreună cu cel puțin alte 2 obiecte omogene, înzestrate
cu etichete numerotate, într-un loc comod pentru examinare și fotografiere.
Prezentarea spre recunoaștere a animalelor se realizează, de regulă, în
cauzele de furt, precum și pentru a stabili stăpânul acestora. În cadrul audierii
prealabile se stabilește rasa, soiul genul, vârsta, numele, semnalmentele particulare
și cele frapante, marcările, forma și dimensiunile tetelor pe corpul lor, defectele
copitelor, coarnelor etc.
Animalele se prezintă printre alte 2-3 asemănătoare după rasă, culoare. Se
atrege atenție deosebită la reacția animalului la vocea, cuvintele mângîietoare,
apropierea sau îndepărtarea persoanei ce recunoaște.
Prezentarea spre recunoaștere după foto-video-înregistrări se realizează când
din anumite cauze obiectul nu poate fi prezentat în natură. Recunocătorul are
posibilitate să examineze caracteristicile acestuia fixate pe fotografie, video-audio
înregistrare. Ca obiect de recunoaștere acestea se vor folosi ca măsură
excepțională, doar în cazul, în care persoana nu poate fi prezentată pe viu (bănuitul
este dat în căutare, victima este spitalizată).
Dacă se prezintă fotografia persoanei ce urmează a fi recunoscută, atunci se
selectează încă cel puțin 4 fotografii ale persoanelor ce nu se deosebesc esențial
între ele, de același format și calitate. Acestea se încleie pe o hîrtie cartonată, se
numerotează și se ștampilează. Pentru videoprezentare se selectează 4 persoane
asemănătoare cu cel ce urmează a fi recunoscut și specialistul î-i filmează, mai

104
apoi înregistrările se reproduc celui ce va recunoaște în biroul organului de
urmărire penală.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt regulile generale de prezentare spre recunoaștere?;
2. Expuneți particularitățile de prezentare spre recunoaștere a persoanelor în viață,
a cadavrelor, a obiectelor, inclusiv și după fotografii, videoînregistrări ale acetora.
Tema 15. Tactica utilizării cunoștințelor specializate în procesul penal (2 ore)

15.1. Bazele aplicării cunoștințelor specializate în procesul penal. 15.2. Pregătirea

și dispunerea expertizelor judiciare. 15.3. Raportul de expertiză judiciară și
aprecierea lui de către organul de urmărire penală și instanța de judecată.

15.1. Bazele aplicării cunoștințelor specializate în procesul penal

Investigarea obiectivă și deplină a infracțiunilor, de cele mai multe ori, este

imposibilă fără folosirea cunoștințelor specializate din tehnică, știință, artă,
meșteșug. Legislația procesuală a Republicii Moldova cunoaște câteva forme de
aplicare a cunoștințelor specializate:
1) Antrenarea specialistului, adică a persoanei care cunoaște temeinic o
disciplină sau o anumită problemă și este chemată pentru a participa la
efectuarea unei acțiuni procesuale, prevăzute de CPP și care nu este interesată
în rezultatele procesului penal (art.6, 87 CPP);
2) Recrutarea expertului, adică a persoanei care posedă cunoștințe temeinice
speciale într-un anumit domeniu și este abilitată, în modul stabilit de lege, să
facă o expertiză.
Cât privește specialistul, trebuie menționat că unele norme ale CPP prevăd
cazuri obligatorii de participare a specialistului în procesul penal (art.121, 105 ș.a).
În alte cazuri organul de u/p este în drept să-l invite la necesitate, din inițiativa sa.
Practica de urmărire penală însă, merge pe calea folosirii neapărate în anumite
situații a cunoștințelor specialistului, în special la cercetarea infracțiunilor grave
(omoruri, explozii, incendii etc.).
Conform alin (4) art.87 CPP organul de urmărire penală (OUP) sau instanța
stabilește identitatea și competența specialistului, domiciliul lui, precum și în ce
relații se află cu persoanele care participă la acțiunea respectivă, îi explică
drepturile și obligațiile și îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea
de a-și îndeplini obligațiile.
În calitatea de specialiști, mai frecvent sunt antrenați angajații subdiviziunilor
criminalistice ale MAI RM, Serviciului medico-legal al Ministerului Sănătății, mai
rar specialiștii Centrului Național de Expertize Judiciare (CNEJ) al Ministrului
Justiției.
Sarcinile specialistului în cadrul acțiunii de urmărire penală sunt multiple:
descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor materiale cu aplicarea metodelor și
mijloacelor tehnico-științifice; colectarea mostrelor pentru cercetările comparative;
105
explicarea unor circumstanțe legate de infracțiune; expunerea opiniei verbală și în
scris (constatarea tehnico-științifică și medico-legală) cu privire la natura urmelor
și identitatea obiectului creator de urmă; fixarea tehnică a mersului și rezultatelor
acțiunilor procesuale ș.a.
Constatarea tehnico-științifică sau medico-legală a specialistului, conform
art.139 CPP, se efectuează la dispunerea organului de urmărire penală sau a
instanței de judecată la cererea părților ori din oficiu, la dispunerea OUP. În cazul
participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către OUP,
rezultatele constatărilor, conform alin (3) art.141 CPP, se includ în procesul-verbal
al acțiunii respective.
În scopul administrării probelor, conform alin (2) art.100, apărătorul admis în
procesul penal, în modul stabilit de CPP este în drept să solicite opinia unui
specialist pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoștințe specializate, cu
consimțământul persoanei pe care o apără.
Temeiurile pentru efectuarea expertizei sunt stauate în art.142 CPP. Ea se
dispune în cazurile, în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauză sunt necesare
cunoștințe specializate. Proceduara dispunerii se face la cererea părților de către
OUP sau de către instanța de judecată, precum și din oficiu de către OUP.
Expertiză judiciară este o activitate de cercetare ştiinţifico-practică, efectuată
în cadrul procesului civil, penal sau contravenţional în scopul aflării adevărului
prin efectuarea unor cercetări metodice cu aplicarea de cunoştinţe speciale şi
procedee tehnico-ştiinţifice pentru formularea unor concluzii argumentate cu
privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte materiale, fenomene şi procese,
corpul şi psihicul uman, ce pot servi drept probe într-un proces judiciar.
Expertiza extrajudiciară, conform Legii RM nr.68 din 14.04.2016 ”Cu privire
la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar”se realizează în afara unui
proces judiciar şi presupune efectuarea unor cercetări metodice, cu aplicarea de
cunoştinţe specializate şi procedee tehnico-ştiinţifice, pentru formularea unor
concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte materiale,
fenomene şi procese, corpul şi psihicul uman. Ea poate servi drept material auxiliar
pentru o plîngere, decizie, negociere, tranzacţie de împăcare sau pentru un alt
proces de natură extrajudiciară.
Expertul este independent în activitatea sa, formulează concluzii în
corespundere cu convingerea intimă și poartă răspundere personală pentru
concluziile și raportul său. Conform art.93 CPP raportul de expertiză prezintă
probă într-un proces judiciar.
Expertul, conform alin (3) art.88 CPP urmează să comunice OUP despre
imposibilitatea de a formula concluzii, dacă întrebarea pusă depășește cadrul
cunoștințelor lui de specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziție nu
sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor. După redactarea și prezentarea
raportului de expertiză, acesta poate fi audiat de OUP, conform art.153 CPP pentru
înlăturarea unor deficiențe neînsemnate sau precizarea metodelor de cercetare
aplicate de către expert.

106
 Clasificarea expertizelor judiciare este foarte variată şi are la bază diferite
temeiuri. Astfel:
1. după obligativitatea lor, legea procesual penală prevede împrejurări neapărate
de efectuare a expertizei. Ele privesc: 1) cauza mortii; 2) gradul de gravitate si
caracterul vatamarilor integritatii corporale; 3) starea psihică si fizică a
banuitului, invinuitului, inculpatului – in cazurile in care apar indoieli cu
privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-si apara de sine
statator drepturile si interesele legitime in procesul penal; 31 starea psihică și fizică
a persoanei în privința căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente
inumane sau degradante); 4) virsta banuitului, invinuitului, inculpatului sau partii
vatamate - in cazurile in care aceasta circumstantă are importanta pentru cauza
penala, iar documentele ce confirma virsta lipsesc sau prezinta dubiu; 5) starea
psihică sau fizică a partii vatamate, martorului daca apar indoieli in privinta
capacitatii lor de a percepe just imprejurarile ce au importanta pentru cauza
penala si de a face declaratii despre ele, daca aceste declaratii ulterior vor fi
puse, in mod exclusiv sau in principal, in baza hotaririi in cauza data; 6) alte
cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevarul in cauza.
Practica, însă, această listă o interpretează mai larg, incluzând expertize ce
privesc apartenenţa obiectelor la arme, muniţii, substanţe explozibile, stupefiante,
prezenţa bolilor venerice, faptul contrafacerii banilor şi altor bunuri etc. În celelalte
cazuri oportunitatea dispunerii expertizelor este lăsată la altitudinea organelor de
urmărire sau a instanţei de judecată. Aceste organe dispun expertiza de îndată ce
apar împrejurările ce reclamă cunoştinţe specializate dintr-un domeniu sau altul
pentru a le lămuri şi clarifica.
2. după volumul cercetărilor expertizele se clasifică în: cele de bază şi
suplimentare, ultima ordonându-se conform art.148 CPP, daca organul de
urmarire penala sau instanta de judecata considera ca raportul expertului nu este
complet și această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, de catre
același expert sau de catre un alt expert.
3. după consecutivitatea efectuării, expertizele se împart în două grupe: primare şi
repetate, cea
din urmă dispunându-se cănd concluziile expertului sunt neclare, contradictorii,
neîntemeiate, dacă există îndoieli în privința lor și aceste deficiențe nu pot fi
înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost incalcata ordinea procesuala de
efectuare a expertizei, de catre un alt expert sau alti experti.
4. după numărul de specialişti antrenaţi în investigaţie, cercetările se pot realiza de
către un singur expert sau de o comisie din câțiva experți de aceeași specialitate,
după caz și de specializări diferite. În acest ultim caz ea se realizează după regulile
expertizei complexe.
5. după varietatea cunoștințelor specializate, a obiectelor și specificul sarcinilor
soluționate, expertizele se divizează în diferite clase, după cum urmează:
1) Expertize criminalistice: a) expertiza scrisului (scrisul de mâină, semnătura); b)
expertiza de stabilire a autorului spiritual al textului; c) expertiza tehnico-
criminalistică a documentelor; d) expertiza traseologică; e) expertiza armelor de

107
foc, a muniţiilor şi urmelor împuşcăturii; f) expertiza dispozitivelor explozive a
substanţelor şi produselor de explozie; g) expertiza identificării persoanelor după
fotoportret; h) expertiza materialelor, substanţelor şi articolelor (examinarea
substanţelor de natură necunoscută, a particulelor de vopsea, a materialelor
fibroase, metale, aliaje, sol, carburanţi şi lubrifianţi, narcotici etc.).
2) Expertize biologice: sarcina principală a acestei clase de expertize este de a
stabili natura probelor materiale ce constituie obiecte de provenienţă animalică şi
vegetală. Acestea se subdivizează în: botanice, veterinare, ihtiologice, ornitologice,
apicologice etc.
3) Expertize medico-legale, care se îmaprt în: a) expertiza cadavrului (când sunt
prezente răni, plăgi în rezultatul folosirii armelor de foc, armelor albe, accidentelor,
în cazul cadavrelor dezmembrate, neidentificate sau a nou-născuţilor); b) expertiza
persoanelor în viață (starea sănătăţii, diverse vătămări, starea de alcoolozare,
pierderea aptitudinii de muncă, litigii sexuale, stabilirea vârstei); c) expertiza
medico-legală a probelor materiale (sânge, lichid spermatic, salivă, fire de păr,
urină, microparticule a altor obiecte); d) expertiza medico-legală privind încălcarea
eticii profesionale a angajaților din ramura medicinii (metode neadecvate de
tratament care au condus la consecinţe grave).
4) Expertize psihiatrice legale (sarcina principală este stabilirea stării psihice a
bănuiţilor, învinuiţilor, martorilor, părţii vătămate etc.). Aceste expertize se
divizează în expertize: ambulatorice, cu caracter staţionar, expertiza în biroul OUP,
expertiza în instanţa de judecată, expertiza în lipsa subiectului.
5) Expertize psihologice-judiciare (se cercetează fenomenele psihicii oamenilor
sănătoşi – aptitudinile de percepere a diferitor circumstanţe importante pentru
cauză şi de a da depoziţii corecte referitoare la acest caz, stabilirea stării psihice
presupusă că a condus la sinucidere).
6) Expertize tehnico-inginerești și tehnologice constituie cercetările: - de tehnică a
construcțiilor; - de tehnică a securități în industrie și gospodăria sătească; - de
tehnică a securității în cazurile de incendii; - de tehnică a exploziilor tehnologice.
Din rândul expertizelor tehnologice se desprind expertizele merceologice, care
soluţionează chestiuni legate de calitatea mărfurilor industriale şi alimentare de
larg consum, în ceea ce priveşte sortimentul, locul fabricării, transportarea,
depozitarea etc.
7) Expertizele judiciare economice. Aici, un loc de bază îl ocupă cele contabile și
financiare.
8) Expertize ecologico-judiciare. Este vorba de expertiza apelor, a aerului
atmosferic, resurselor naturale, impactul proceselor industriale asupra omului şi
mediului înconjurător.
9) Alte clase și varietăți de expertize judiciare (farmacologică, epidemiologică
etc).
În fruntea sistemului instituțiilor de expertiză judiciară din Republica
Moldova se află Centrul Naţional de Expertize Judiciare (CNEJ MJ RM) care,
conform art.65 a Legii RM nr.68/2016, este o instituţie coordonatoare a practicii în
domeniul expertizei judiciare. Experţii judiciari îşi pot desfăşura activitatea în

108
cadrul instituţiilor publice de expertiză judiciară sau în cadrul birourilor de
expertiză judiciară.
Sistemul instituţiilor publice de expertiză judiciară include instituţiile
specializate ale Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, subdiviziunile
tehnico-criminalistice operative sau de expertiză judiciară ale Ministerului
Afacerilor Interne şi ale Centrului Naţional Anticorupţie.
Instituţiile publice de expertiză judiciară efectuează expertize judiciare în
cadrul proceselor judiciare, precum şi expertize extrajudiciare, conform
nomenclatorului expertizelor judiciare aprobat de Guvern. Experţii judiciari care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară sînt abilitaţi să
efectueze expertize judiciare şi extrajudiciare în diverse domenii de specialitate, cu
excepţia bancnotelor şi hîrtiilor de valoare.
Expertul judiciar îşi poate exercita activitatea prin una din următoarele forme
de organizare: a) în calitate de angajat în cadrul unei instituţii publice de expertiză
judiciară; b) în cadrul unui birou individual de expertiză judiciară; c) în cadrul unui
birou asociat de expertiză judiciară.

15.2. Pregătirea și dispunerea expertizelor judiciare

Conform art.144 CPP, organul de urmărire penală, considerând că este

necesară expertiza, dispune prin ordonanță iar instanța de judecată prin încheiere,
efectuarea ei, indicând: cine a inițiat numirea expertizei, temeiurile, obiectele și
alte materiale prezentate expertului, întrebările formulate, denumirea instituției de
expertiză, numele și prenumele expertului.
În cazul în care, se dispune efectuarea expertizei, organul respectiv citează
părțile și expertul desemnat pentru a le aduce la cunoștință obiectul expertizei și
întrebările puse în fața lui, li se explică dreptul de a face observații cu privire la
aceste întrebări și de a cere modificarea lor, precum și posibilitatea de a cere
numirea a câte un expert recomandat de fiecare dintre ele.
În situația când expertiza este dispusă unei instituții publice de expertiză, actul
de dispunere și toate materialele se expediază conducătorului instituției respective,
aceasta executându-se de către acel expert care este indicat în ordonanță sau
încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituției numește
expertul, îi explică drepturile și obligațiile, îl previne de răspunderea conform
art.312 CP, pentru prezentarea cu bună știință a unor concluzii false, organizează
efectuarea ei însă fără a dea indicații care ar determina cursul și conținutul
investigației.
Efectuarea expertizei în afara instituției publice de expertiză prezintă unele
particularități. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după
întocmirea actului de dispunere a expertizei, invită persoana desemnată pentru
efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competența ei, pentru a constata în
ce relații se află cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată și cu alte părți,
pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea acesteia. Ordonatorul
înmânează ordonanța sai încheierea respectivă, explică drepturile și obligațiile lui,

109
îl previne de răspunderea penală pentru prezentarea cu bună știință a unor concluzii
false.
Pentru efectuarea expertizei sunt necesare, întâi de toate, însăşi originalele
obiectelor incriminate sau mulagele ori copiile lor, părţile obiectelor fragmentate,
materialele dosarelor penale, civile etc. Examinarea multor materiale de probă în
cadrul expertizelor identificatoare, necesită prezenţa mostrelor de comparaţie –
purtătoti de caracteristici (semne, însuşiri) ale obiectelor în litigiu. Prelevarea lor
depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul întrebărilor puse în faţa
expertului. Scopul colectării lor constă în efectuarea unei cercetări comparative cu
urmele care au fost lăsate la locul faptei, dar şi cu alte corpuri delicte. Toate
mostrele trebuie să fie de calitate şi cantitate satisfăcătoare precum şi de
provenienţă autentică.
După condiţiile de apariţie mostrele pot fi: - libere; - convenţional-libere; -
experimentale.
Libere sunt acele mostre de comparaţie care au apărut până la pornirea
procesului penal pe cauza concretă şi nu au nici o legătură cu ea, a doua grupă
prezintă acele mostre care apar după pornirea procesului, însă ne fiind legate
nemijlocit de procesul de dispunere a expertizei, iar cele experimentale se preiau
conform art.154 CPP de către organul de urmărire penală după pornirea procesului
în condiţii apropiate obiectelor în litigiu.
Sarcinile expertizei judiciare pot fi atât identificatoare, cât și clasificatoare ori
diagnosticatoare. Scopul celor identificatoare este stabilirea individualizarea sau
determinarea grupei generice a obiectului. Cele clasificatoare urmărescscopul
catalogării obiectului la o anumită clasă, categorie sau varietate de obiecte.
Sarcinile diagnosticatoare în cea mai mare parte sunt formulate pentru a stabili
starea sau însușirile obiectului diagnosticat.

15.3. Raportul de expertiză judiciară și aprecierea lui de către organul

de urmărire penală și instanța de judecată
Raportul de expertiză prezintă o comunicare în scris, în limba română a
mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert. El este structurat
în trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi concluziile.
În partea introductivă, conform Legii RM nr.68/2016 se indică: a) denumirea
şi adresa juridică a instituţiei publice de expertiză judiciară sau a biroului de
expertiză judiciară; b) datele privind actul de dispunere a expertizei judiciare; c)
datele ordonatorului expertizei judiciare; d) denumirea şi adresa juridică a
laboratorului în care a fost efectuată expertiza judiciară; e) menţiunea despre
informarea privind drepturile şi obligaţiile expertului, răspunderea pentru
încălcarea prevederilor art.312 şi 315 din Codul penal; f) data întocmirii raportului
de expertiză, numărul, tipul şi genul expertizei; g) datele expertului sau ale
experţilor participanţi la efectuarea expertizei; h) datele persoanelor care au
participat sau asistat la efectuarea expertizei; i) expunerea succintă a
circumstanţelor cazului pentru soluţionarea căruia se solicită expertiza; j) lista
materialelor şi a obiectelor oferite expertului; k) întrebările înaintate spre
soluţionare.
110
 În partea descriptivă a raportului: a) date despre starea obiectelor supuse
examinării; b) conţinutul etapelor de examinare, metodele și metodicile aplicate, a
mijloacelor tehnice şi a materialelor folosite, condiţiilor şi a rezultatelor obţinute;
c) scopurile, condiţiile şi rezultatele experimentelor; d) date privind deteriorarea
sau consumul obiectelor supuse examinării; e) evaluarea pe etape a cercetărilor,
analiza rezultatelor obţinute, motivarea şi formularea concluziilor; f) referiri la
ilustraţii, anexe şi explicaţiile necesare pentru acestea; g) circumstanţele relevante
identificate de expert şi în privinţa cărora nu au fost adresate întrebări; h)
concluziile prealabile; i) argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la
unele întrebări; j) caracteristica succintă a dispozitivelor şi materialelor utilizate.
În partea finală a raportului de expertiză sînt expuse concluziile expertului,
care cuprind răspunsurile la întrebările formulate de către ordonatorul expertizei.
Răspunsurile la întrebări se formulează exact, fără a permite interpretări echivoce.
Raportul de expertiză este semnat de expertul executor, aplicîndu-se ştampila
acestuia pe fiecare pagină şi pe toate anexele.
Concluziile expertului se împart în: - categorice (pozitive şi negative); - de
probabilitate (pozitive şi negative) și de imposibilitate de a rezolva întrebarea.
Raportul de expertiză, conform art.93 CPP prezintă probă şi, de rând cu alte
dovezi, trebuie supus unei verificări critice şi multilaterale, deoarece, din punctul
de vedere al legii nu se face o ierarhizare a probelor. Valoarea lor nu este
prestabilită, urmând a fi determinată contribuţia concretă a fiecăreia din ele la
soluţionarea cauzei. În practică, valoarea raportului de expertiză este adeseori
exagerată. Se crede că probei materiale, obiective şi expertizabile ştiinţific, trebuie
să i se acorde mai mare încredere în faţa unei probe testimoniale, subiective şi
expuse relei-credinţe.
Instanţa de judecată, organul de urmărire apreciază raportul, sprijinindu-se pe
convingerea sa intimă şi examinarea minuţioasă a tuturor împrejurărilor cauzei.
Procesul de apreciere este compus, de regulă, din câteva etape consecutive:
1) Verificarea respectării cerinţelor legii în cadrul ordonării expertizei (dacă
expertul este competent şi dacă acesta n-a ieşit din limitele competenţei sale; dacă
expertiza n-a fost efectuată de o persoană care necesita recuzare; dacă au fost
respectate drepturile participanţilor la proces la momentul ordonării expertizei);
2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii probelor şi mostrelor de comparaţie
supuse expertizei.
3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în
cazul concret.
4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului, adică dacă toate obiectele
prezentate au fost expertizate; dacă expertul a răspuns la toate întrebările; dacă este
menţionat pe deplin mersul şi rezultatele expertizei.
5) Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză, adică
dacă concluziile sunt urmări logice ale procesului de investigaţie; dacă raportul
conţine unele controverse, iar concluziile sunt insuficient motivate.
6) Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată, adică dacă împrejurările
stabilite de expert prezintă sau nu obiectul probatoriului.

111
7) Dacă concluziile expertului se concordă cu alte probe administrate la dosar.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt formele de aplicare a cunoștințelor specializate?
2. Expuneți procedura de dispunere a expertizei judiciare.
3. Care este structura raportului de expertiză și cum este el apreciat de către
ordonator?
Partea IV. METODICA CRIMINALISTICĂ

Tema 16. Tezele generale ale metodicii criminalistice

16.1. Noţiunea, obiectul, izvoarele şi sarcinile metodicii criminalistice. 16.2.

Principiile metodicii cercetării infracţiunilor. 16.3. Structura compartimentului
metodicii criminalistice şi clasificarea metodicilor particulare de cercetare a
infracțiunilor

16.1. Noţiunea, obiectul, izvoarele şi sarcinile metodicii criminalistice

Metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni sau metodica
criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice în baza cărora se elaborează
recomandaţii privind descoperirea, cercetarea şi prevenirea anumitor genuri şi
grupuri de infracţiuni.
Acest compartiment este strâns legat de tehnica şi tactica criminalistică.
Toate mijloacele tehnice şi procedeele tactice sunt preconizate pentru aplicarea lor
în cadrul investigării oricărui gen de infracţiuni. Dacă, spre exemplu, în
compartimentul de tehnică se expune mecanismul de formare a urmelor materiale
la general, metodica oferă cunoştinţe generalizate despre locul şi urmele tipice,
pornindu-se de la categoria concretă de infracţiune.
Deci, obiectul de studiu al metodicii este distinct și reprezintă, de fapt, un
anumit segment al obiectului de studiu al ştiinţei criminalistica, în ansamblu.
Dacă tehnica criminalistică acumulează cunoştinţe despre legităţile ce privesc
mai cu seamă mecanismul de formare a urmelor materiale, iar tactica dezvăluie
legităţile ce însoţesc procesul de cunoaştere şi investigare a faptelor penale, apoi
metodica criminalistică are ca obiect de studiu particularităţile activităţilor
infracţionale, care, luate în calcul, pot optimiza procesul de investigare al faptelor
concrete.
Aceste particularităţi mai frecvent vizează modul de comitere a infracţiunilor,
stările de fapt şi mecanismul infracţiunii, urmele tipice lăsate de făptuitor,
trăsăturile personalităţii infractorului etc. În metodică se concentrează rezultatele
generalizate ale studierii practicii criminale, experienţa pozitivă a organelor de
urmărire penală, informaţia privind particularităţile domeniilor activităţii umane în
care se comit infracţiunile specifice.
În cadrul acestei despărţituri se elaborează strategia tuturor activităţilor
criminalistice de cercetare a infracţiunilor, ansamblurile de recomandări şi indicaţii

112
metodice, privind cercetarea cazurilor de omor, a violurilor, furturilor, tâlhăriilor,
accidentelor de circulaţie etc.
Deci, sistemul de „metodici particulare” scoate în evidenţă trăsăturile specifice
de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni determinate de natura
faptelor, de modul concret în care acestea se săvârşesc şi alte împrejurări,
manifestându-se ca produs final al criminalisticii.
Izvoarele metodicii sunt normele legislaţiei penale şi procesual-penale care
stabilesc elementele constituiente ale infracţiunii, obiectul şi limitele probatoriului
în cadrul cercetării cauzelor penale; experienţa pozitivă privind descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor (practica de urmărire penală şi judiciară, specială de
investigaţii şi de expertiză judiciară).
Un alt izvor al metodicii prezintă ştiinţa, în primul rând, criminalistică. Orice
modificare şi perfecţionare a mijloacelor tehnice şi procedeelor tactice influenţează
şi structura metodicii criminalistice şi invers, practica de urmărire penală prin
intermediul metodicii stimulează dezvoltarea şi perfecţionara tehnicii şi tacticii
criminalistice.
Însă activitatea de investigaţie a infracţiunilor are la bază date, tehnici şi
metode preluate din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, o parte din care sunt
adaptate la necesităţile justiţiei, iar altă parte se folosesc nemijlocit, fără nici o
schimbare.
Sarcina generală a metodicii constituie asistenţa ştiinţifică a activităţii
organelor de drept în lupta cu criminalistatea. Sarcinile speciale derivă din
obiectivul general şi se reduc la: - studierea de pe poziţiile criminalisticii a
legităţilor activităţii infracţionale; - generalizarea experienţei pozitive a a organelor
de drept privind descoperirea şi cercetarea infracţiunilor; - elaborarea
recomandaţiilor metodice privind organizarea şi realizarea activităţilor de
descoperire cercetare și prevenire a infracţiunilor.

16.2. Principiile metodicii cercetării infracţiunilor

Principiile sau ideile îndrumătoare ale metodicii criminalistice formează

tezele fundamentale ale acestui compartiment, privind procesul de creare a
metodicilor particulare de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.
Printre cele mai importante reguli de eleborare a metodicilor particulare pot fi
enunţate: principiul legalităţii; principiul etapizării metodicilor de cercetare a
infracţiunilor; caracterul situaţional al metodicilor de cercetare; caracterul concret
al recomandaţiilor metodice; fundamentarea ştiinţifică a metodicilor particulare.
1. Principiul legaităţii înseamnă racordarea recomandaţiilor metodice la
cerinţele legii şi asigurarea prin aplicarea acestora a unui maximum de randament
în procesul de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor. Principiul în
cauză înseamnă corespunderea recomandaţiilor ştiinţifice ale metodicii
Constituţiei RM, normelor dreptului penal şi procesual penal, a altor ramuri de
drept încât să se asigure descoperirea completă şi rapidă a infracţiunilor,
identificarea făptaşilor şi aplicarea justă a legii întru apărarea drepturilor şi
libertăţilor legale ale persoanei.
113
 2. Principiul etapizării metodicilor de cercetare a infracţiunilor. În aspect
organizatoric procesul de cercetare al infacţiunilor ese divizat în trei etape: iniţială,
ulterioară şi finală.
În etapa iniţială se efectuiază acţiunile procedurale de neamînat, scopul cărora
este de a verifica versiunile tipice generale privind evenimentul infracţional,
colectarea probelor care pot fi eventual pierdute, luarea de măsuri privind
urmărirea şi reţinerea bănuitului precum şi celor ce pot asigura compensarea
prejudiciului cauzat de infracţiune.
În toate cauzele, când din informaţia parvenită se intrevede clar faptul comiterii
infracţiunii este necesar a porni procedura penală şi a trece la efectuarea
investigaţiilor, realizându-se neîncetat acţiunile de urmărire penală.
Etapa ulterioară a cercetărilor este perioada efectuări celorllalte acţiuni de
urmărire, orientată spre colectarea şi cercetarea probelor adunate, stabilirea
vinovăţiei autorului, înaintarea învinuirii, verificarea versiunilor părţii de apărare,
aprecierea probelor în scopul determinării tuturor împrejurărilor cauzei.
Etapa finală debutează din momentul adoptării deciziei de către OUP de a
înceta efectuarea actelor de urmărire întru colectarea probelor, expediind dosarul
procurorului în care figurează rechzitoriul cu concluziile de învinuire sau cu
ordonanţa de clasare a dosarului penal.
3.Caracterul situaţional al metodicilor de cercetare înseamnă că practica de
urmărire penală cere crearea a astfel de recomandări care ar lua în calcul starea de
fapt (situaţia de urmărire penală) pentru fiecare gen de infracţiune şi, în funcţie de
acestea, ar recomanda o anumită variantă de organizare a cercetărilor.
Cele mai frecvent întâlnite situaţii de urmărire poartă denumira de situaţii
tipice care, de fapt, sunt caracteristice tuturor etapelor de cercetare. De aici reesă
că, existenţa diverselor situaţii de urmărire presupun şi elaborarea mai multor
variante de recomandaţii metodice.
Toate situaţiile de urmărire pot fi clasificate în: a) situaţii tipice şi situaţii
practice concrete; b) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în
cursul efectuării anumitor acte de urmărire; c) situaţii conflictuale şi situații
nonconflictuae.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul informaţiilor
acumulate la o etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi gurpuri de
infracţiuni.
De pildă, pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor sunt caracteristice trei
situaţii tipice: a) făptuitorul este reţinut în flagrant delict; b) infractorul nu este
determinat, însă există anumite date ce fac posibilă urmărirea lui; c) autorul este
necunoscut şi OUP nu dispune de informaţii utile despre el.
În cazul violului, pentru faza incipientă sunt proprii două situaţii tipice: a)
victima cunoaşte violatorul, oferă informaţii utile despre dânsul; b) victima nu
dispune de date ce privesc persoana autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu
totdeauna coincid cu cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în
ansamblu, ele sunt totdeauna conflictuale.

114
 4. Caracterul concret al recomandaţiilor metodice. Investigarea cauzelor
penale prezintă un proces individual, determinat de acţiunile și personalitatea
infractorului, consecinţele infracţiunii, condiţiile de lucru ale ofiţerului de urmărire
penală. Totodată în procesul de cercetare a infracţiunilor omogene există trăsături
comune – versiuni tipice, condiţii analogice de pregătire şi realizare a acţiunilor de
urmărire penală.
Deaceea, recomandările criminalistice trebuie să fie cât mai concrete, dar
totodată şi polivalente, adică menite să rezolve nu doar un caz particular, ci
valabile pentru a soluţiona sarcini în majoritatea infracţiunilor de acest gen.
5. Fundamentarea ştiinţifică a metodicilor particulare. Practica de
investigaţie a infracţiunilor cere ca metodicile particulare de descoperire şi
cercetare a infracţiunilor să aibă un aşa nivel de fundamentare ştiinţifică încât
aplicarea lor practică să asigure o eficienţă maximă a organizări investigaţiilor.
Recomandaţiile criminalistice trebuie să fie saturate suficient cu cunoştinţe
ştiinţifice din ştinţele adiacente și compartimentele criminalisticii. Spre exemplu,
în metodica cercetării sustragerilor de bunuri materiale, de corupere activă şi
pasivă, alte infacţiuni sunt necesare date din domeniul economiei, contabilităţii,
tehnologia producerii articolelor industriale, comerţului etc. Totodată trebuie
cunoscute şi utilizate datele ce caracterizează genul de infracţiuni în aspect
criminalistic, adică caracteristica criminaistică a infracţiunilor.
Caracteristica criminalistică a infracţiunii este un sistem de cunoştinţe ce
reflectă particularităţile tipice ale anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni,
analiza cărora permite a judeca despre căile optimale de descoperire şi cercetare
a acestora.
Literatura de specialitate înregistrează unitate de păreri, precum că
caracteristica criminalistică constituie o noţiune abstractă, un rezultat al analizei
ştiinţifice a practicii judiciare privind un anumit gen de infracţiuni, generalizarea
trăsăturilor şi particularităţilor tipice ale acestora.
Deci, noţiunea de caracteristică criminalistică se referă doar la o categorie
(tip, gen, grupă) de infracţiuni şi nu la unele manifestări infracţionale izolate, în ea
comprimându-se date despre caracteristicele lor tipice, manifestându-se ca model
informațional al acestora.
Desigur, în plan practic, se poate vorbi şi despre caracteristica unor infracţiuni
aparte, însă în astfel de situaţii se vor menţiona împrejurările reale ale infracţiunii
concrete care pot fi atipice şi deci, inutile pentru aplicarea lor în descoperirea şi
cercetarea altor infracţiuni de acest fel.
Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infracţiunii
sunt: - trăsăturile distinctive ale informaţiei iniţiale privind evenimentul
infracțional; - date privind obiectul atentatului ce permit a judeca despre interesele
făptuitorului; - informaţii vizând modul de pregătire, comitere şi tăinuire a
infracţiunii, precum şi consecinţele tipice ale infracțiunii; - informaţii privind
particularităţile tipice ale persoanei făptuitorului şi a victimei; - date generalizate
despre motivul infracţiunii, care indică, la fel autorul prezumtiv al acesteia ș.a.

115
 Este important a reţine, că legăturile corelative şi interdependenţele
elementelor caracteristicii criminalistice au valoare doar pentru o anumită regiune
teritorială şi o anumită perioadă de timp, (1-2 ani) de unde şi necesitatea
actualizării permanente a acestor date.
6. Principiul planificării cercetărilor este un alt principiu concretizat în
activităţile investigaţiilor categoriilor concrete de infracţiuni, începînd cu
determinarea împrejurărilor ce trebuie stabilite și dovedite în fiecare cauză.
Conţinutul lor este indicat în art.96 CPP: - faptele referitoare la existența
elementelor infracțiunii, precum și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; -
circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală; - datele care
caracterizează inculpatul și victima; - caracterul și mărimea daunei cazate prin
infracțiune; - existenţa bunurilor destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii, sau
dobîndite prin infracţiune, indeferent de faptul cui au fost transmise; - toate
circumstanțele relevante la stabilirea pedepsei.

16.3. Structura compartimentului metodicii criminalistice şi clasificarea

metodicilor particulare de cercetare a infracțiunilor

Structura metodicii criminalistice este divizată la fel ca și compartimentele de

tehnică și tactică criminalistică în două blocuri de cunoştinţe:
1) Tezele generale privind metodica criminalistică consacrate cercetării bazelor
metodologice ale compartimentului, şi anume:
- noţiunea şi obiectul metodicii criinalistice; sarcinile, principiile, sursele şi
legăturile ei cu alte ramuri; rolul şi însemnătatea metodicii în sistemul
criminalisticii;
- fundamentele ştiinţifice ale organizării descoperirii, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor;
- teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor;
- teoria criminalistică privind metodicile particulare de cercetare a infracţiunilor;
- teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor;
- clasificarea criminalistică a infracţiunilor; teoria criminalistică privind
algoritmizarea cercetării infracţiunilor ş.a.
2) Metodicile criminalistice particulare de cercetare a anumitor genuri şi
grupuri de infracţiuni, ceea ce reprezintă elementul final al ştiinţei. Ele prezintă
ansambluri de sfaturi ştiinţific argumentate cu caracter tipizat, utile pentru
cercetarea genurilor de infracţiuni, preponderent după criteriul juridico-penal,
consfinţite în legea penală, sau clasificate după alte criterii, după cum urmează:
- după subiectul infracţiunii (metodica investigării infracţiunilor comise de grupări
infracţionale organizate; metodica investigării infracţiunilor săvârşite de recidivişti;
metodica investigării infracţiunilor săvârşite de minori; metodica investigării
infracţiunilor săvârşite de condamnaţii instituţiilor penitenciare ş.a.);
- după perioada comiterii infracţiunilor (metodica investigării infracţiunilor pe
„urme proaspete”; metodica investigării infracţiunilor din trecut);

116
- după personalitatea victimei (metodica investigării infracţiunilor comise contra
persoanelor cu defecte şi tulburări psihice);
- după locul săvărşirii infracţiunii (metodica investigării infracţiunilor din
domeniul transporturilor; metodica investigării infracţiunilor comise în zonele
staţiunilor balneare ş.a.)
Majoritatea metodicilor particulare cuprind o serie de elemente structurale:
1) împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul cercetării infracţiunilor de acest
gen ;
2) caracteristica criminalistică a genului concret de infracţiuni;
3) particularităţile pornirii procedurii penale şi etapei iniţiale de cercetare a acestor
fapte;
4) elaborarea programului (algoritmului) de cercetare în fiecare din etapele de
investgaţie,
5) particularităţile aplicării cunoştinţelor specializate în astfel de cauze;
6) particularităţile valorificării sprijinului maselor largi de populaţie, a mijloacelor
mass-media
în activitatea de prevenire, descoperire şi cercetare a acestui gen de infracţiuni;
7) organizarea interacţiunii OUP cu cele speciale de investigaţii în astfel de cauze;
8) particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de profilaxie de către
organele de urmărire penală după materialele investigării a astfel de infracţiuni.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care este obiectul de studiu și izvoarele metodicii criminalistice?
2. Expuneți principiile metodicii criminalistice.
3. Care este structura metodicilor particulare de cercetare a infracțiunilor?

Tema 17. Metodica cercetării omorului (2 ore)

17.1. Caracteristica criminalistică a omorului şi circumstanţele ce urmează a fi

stabilite. 17.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei
iniţiale de cercetare. 17.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de
cercetare. 17.4. Acțiunile de urmărire penală efectuate la etapa ulterioară a
cercetărilor.

17.1. Caracteristica criminalistică a omorului şi circumstanţele ce urmează a

fi stabilite

Omorul, adică privarea ilicită și intenționată de viaţă a unei persoane este

considerată una din cele mai grave infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei,
117
prevăzută de cap. II CP al R.Moldova (art.145-148 CP RM). Descoperirea,
cercetarea şi prevenirea omorurilor constituie una din cele mai importante sarcini
ale organelor de drept.
Modurile de comitere a omorurilor sunt extrem de diverse. Spre exemplu,
omorul comis prin aplicarea armelor de foc, armelor albe, altor obiecte cu
destinaţie gospodărească (topor, cuţit de bucătărie, șurubelniță etc.), prin otrăvire,
înecare, sufocare, aruncare de la înălţime din transportul ce se mişcă în plină viteză
ș.a.
Un deosebit pericol prezintă omorurile comise ,, la comandă’’, cu aplicarea
substanţelor şi dispozitivelor explozive (trimiterea prin poştă a unui colet ,,
surpriză’’) care, de regulă, sunt bine pregătite şi realizate de către infractorii
”profisioniști”. În scopul acoperirii omorurilor, făptuitorii uneori distrug sau
încearcă să desfigureze cadavrele, dezmembrează, alterează faţa cadavrului.
Alteori înscenează sinucudere, accidente, moarte naturală etc.
O mare parte din omoruri se petrec pe timp de seară, frecvent în cursul unor
beţii, consum de alcool de către infractori împreună cu victima. La comiterea
omorurilor totdeauna ramân o multitudine de urme materiale: cadavru, urme de
dezmembrare, distrugere, unelte infracționale etc., precum şi urme ideale ale
infracţiunii (martori oculari). Martorii pot oferi informaţii organului de urmărire
penală despre relaţiile dintre partea vătămată şi prezumtivul infractor, despre
acţiunile asasinului privind pregătirea către omor sau de acoperire ale acestuia etc.
De regulă, aceşti criminali se deosebec prin înclinaţii amorale, cinism,
obrăznicie deosebită, alcoolism, uneori şi victimele atacului se caracterizează
negativ, provocând uneori prin acţiunile sale, omorul. Desigur, de rînd cu aceasta,
victime pot deveni şi oameni de conduită impecabilă.
La cercetarea omorului se cer a fi stabilite următoarele împrejurări: art. 96
CPP, art.97 CPP.
1) Dacă a avut loc omucidere (adică care este cauza morţii pentru determinarea
căreia îşi dau concursul deopotrivă, medicul legist şi organul de urmărire
penală);
2) Cînd, unde şi în ce împrejurări a avut loc comiterea infracţiunii? Momentul
suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu multiple semnificaţii.
Stabilirea exactă a instalării morţii permite precizarea intervalului în care
autorul s-a aflat în câmpul infracţiunii şi contracararea unor eventuale falsuri de
alibi. De multe ori pentru a tăinui crima, infractorii transportează cadavrul în alt
loc decît cel, în car s-a comis omorul sau împrăştie fargmentele de cadavu în
alte și diferite locații.
3) Identificarea făptuitorului şi celorlalţi participanţi. Există sau nu circumstanţe
agravante sau atenuante, privind autorul omorului? Stabilirea faptuitorului, a
complicilor, instigatorilor, tăinuirilor este problema centrală a cercetărilor, de
ea depinde atît desfășurarea normală a procesului, cît şi incadrarea corectă a
faptei.
4) Identificarea victimei, are o importanţă particulară, întrucît, odată stabilită
identitatea este posibilă determinarea cercului de suspecţi. În ipoteza dispariției

118
 unei persoane, cînd există indici că acesta ar fi putut fi victima unui omor,
organului de urmărire penală îi revine sarcina de a descoperi cadavrul victimei,
sau în lipsa acestuia, să probeze cît mai temeinic vinovăţia autorului faptei.
5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune.
6) Stailirea mobilului (impulsul, imbold) sau a scopului infracţiunii. Aceasta este
problema cheie, prezintă importanţă atît pentru stabilirea faptelor şi
împrejurărior faptei, cît şi pentru incadrarea juridică a faptei.
7) Determinarea modului în care a fost săvîrşită omorul. Stabilirea modului de
suprimare a vieţii este posibil pe baza interpretării unui complex de urme,
rezultate din întreaga activitatea a făptuitorului.

17.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei

iniţiale de cercetare
Motiv de pornire a urmăririi penale în cauzele de omucidere, mai frecvent
sunt sesizările unor persoane, informaţiile parvnite de la diverse instituţii (morgă,
spitale etc.), organizaţii, dar și în cazul depistării omorului nemojlocit de către
organul de urmărire penală. Uneori motiv de îcepere a urmăririi penale est e şi
autodenunţul ucigaşului.
Temeiul de pornire a urmăririi în astfel de cauze ma frecvent este depistarea
cadavrului cu semne de moarte violentă sau a unor fragmente de cadavru, dispariția
persoanei în împrejurări ce mărturisesc faptul omuciderii. În acest caz se întreprind
unele măsuri serioase de verificare a datelor, de investgaţie, poate chiar şi de
supraveghere operativă pentru a se stabil dacă într-adevăr ne aflăm în faţa unuei
omucideri.
Cele mai tipice situaţii de urmărire ce se crează la etapa iniţială de cercetare
sunt:
1) Omorul comis în condiţii evidente (mai frecvent din motive personale, relaţii
conflictuale, mobil huliganic etc.), cînd de la bun început sunt cunocuţi victima şi
bănuitul. Pentru această situaţie este caracteristic faptul că conflictul dintre ucigaş
şi viitoarea victimă durează mult timp, neînţelegerile între ei nu este o taină pentru
rude, cunoscuţi, colegi. Alteori conflictul apare spontan (nuntă, zi de naștere, alt
motiv de petrecere). Oricum, la îndemîna anchetatorului totdeauna va fi un mare
volum de informaţii despre infracţiune şi participanţii ei.
Pentru o astfel de situaţie este caracteristic următoarea consecutivitate de
acţiuni procesuale: - reţinerea; - percheziţia personală şi examinarea corporală a
bănuitului; - cercetarea la faţa locului; - audierea bănuitului; - audierea martorilor
oculari; - dispunerea expertizei medico-legale a cadavrului şi alte expertize.
2) Omorul este comis în cadrul unei tâlhării (magazin, unitate economică,
bancă, apartament, asupra şoferului taxi etc.) sau atac cu scop de viol într-un loc
ferit, ori din impulsuri huliganice (omor în cursul unor bătăi în grup etc.), când este
cunoscută victima şi nu se ştie cine este făptuitorul. O situaţie analogică apare în
cazul a unor omoruri rezultate din reglările de conturi criminale, a unor omoruri la
comandă ș.a.

119
 În etapa iniţială a cercetărilor a astfel de cazuri se efectuează: - cercetarea la
faţa locului; - audierea martorilor; audierea persoanelor, care primele au descoperit
cadavrul; - dispunerea expertizeor medico-legale; dispunerea expertizelor
criminalistice. Se desfăşoară acţiuni speciale de investigaţii orientate spre stabilirea
persoanelor bănuite.
3) A treia situaţie apare cînd de la începutul cercetărilor nu sunt clare motivele
omorului.
Aici sunt posibile 2 variante:
A) Când este dat dispărută fără urmă o anumită persoană. În acest caz se
efectuează: - audierea marturilor - rude şi cunoscuţi ale persoanei dipărute, a
colegilor, a altor persoane ce deţin informaţii despre incident; - cercetarea locului
faptei; - percheziţii în locurile unde eventual sunt ascunse cadavrul sau fragmentele
lui; - dispunerea expertizelor criminalistice etc.
Se efectuează măsuri speciale de investigaţii pentru stabilirea persoanelor
cointeresate în moartea celui dispărut.
B) A doua variantă apare în situaţia, când s-a depistat un cadavru cu identitate
necunoscută sau a unor părţi de cadavru dezmembrat. La început se cere a se stabii
identitatea persoanei omorâte, ca mai pe urmă, studiind legăturile ei şi
împrejurările dispariţiei, să se stabilească identitatea bănuitului. În astfel de cazuri
trebuie să se efectueze cît mai detaliat cercetarea locului faptei şi a cadavrului
(cadavrul se consemnează după toate semnalmentele inclusiv aparatul dentar,
aluniţele, cicatricele etc.) La fel de detaliat se descrie şi vestimentaţia, obiectele
portabile.
Se efectuează: - audierea persoanelor care au depistat cadavrul sau păţile lui; -
numirea expertizelor medico-legale; dispunerea expertizelor criminalistice; -
prezentarea cadavrului sau a fragmentelor lui pentru recunoaştere. Concomitent se
efectuează şi măsuri speciale de investigaţii. Desigur, în fiecare din situaţiile
enunţate mai sus caracteristice etapei iniţiale de cercetare a omorurilor lista şi
consecuvitatea acţiunilor de urmărire penală pot fi corijate în dependenţă de
împrejurările concrete ale cazului cercetat.

17.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare

Cerecetarea locului faptei în cazurile privind omuciderea, legate de depistarea

cadavrului, se realizează obligatoriu cu concursul expertul medic-legist, iar în lipsa
acestuia – cu participarea altui medic. În astfel de cazuri, cercetarea se efectuează
începînd de la cadavru, adică prin metoda excentrică. Dar, înainte de a purcede la
cercetare, organul de urmărire penală împreună cu medicul legist precizează dacă
victima mai are semne de viaţă. În caz pozitiv, lui i se acordă imediat ajutor
medical.
Cadavrul se cerceteaă într-o anumită consecutivitate. Mai întî este necesar a
examina locul şi suprafaţa pe care acesta se află. Se atrage atenţia la spaţierea
cadavrului relativ la obiectele din preajmă, precum şi urmele şi lucrurile de lîngă
el. Apoi se studiază poza cadavrului, care într-o măsură oarecare poate indica

120
motivul comiterii infracţiuni, modul de comitere a omorului, precum și la
înscenarea unui accident sau sinucidere, adică disimularea omorului.
Se cercetează minuţios vestimentaţia cadavrului: dacă aceasta este sau nu în
stare bună, dacă corespunde anotimpului respectiv şi condiţiilor în care se află. La
început hainele se cercetează în sarea în care se aflau pe cadavru, mai apoi fiecare
obiect în parte suficient de minuţios, fixîndu-se starea ei, distrugerile existente,
etichetele, lipsa unor bumbi, conţinutul buzunarelor. Se stabileşte vârsta
aproximativă, lungimea cadavrului, constituţia, nutriţia, culoarea pielii,
temperatura, petele cadaverice, gradul de contractare, starea organelor sexuale,
zona anusului, prezenţa unor tatuaje, cicatrice.
O atenţie sporită se atrage capului, mai cu seamă la partea acoperită cu păr. Se
pipăie oasele craniane, se examinează cavitatea bucală (lipsa dinţilor, prezenţa
protezelor), gîtul (vînătăi, hemoragii, şanţul spînzurării etc.)
Dacă se cercetează cadavrul agățat în laţ, se atrage atenţa pozei cadavrului,
varietatea laţului (fix, de alunecare) tipul nodului, șanțul de stangulare, petele
cadavrice, deteriorările hainei şi a corpului cadavrului. Înainte de a scoate cadavrul
din laţ, acesta trebuie fixat procesual şi tehnic; se determină posibilitatea
sinuciderii. Toate urmele descoperite se fotografiază şi se ridică.
În cauzele de omor la comandă este important a stabili locul de unde au fost
efectuate împuşcăturile (acoperiş, balcon, mansardă etc.) În situaţia aplicării
armelor e foc, acolo pot fi depistate armele folosite, tuburile trase, urme digitale,
resturi de alimente, urme de prezență etc.
Expertiza medico-legală. Obiectul expertizei este cadavrul, materiile
cadavrice, secreţii (fluide) ale corpului uman, persoanele în viață (bănuitul,
învinuitul). Cu ajutorul acestei expertize se rezolvă 3 serii de întrebări ce ţin de
victimă, împrejurările omorului, făptuitor.
Una din problemele principale din cele ce ţin de prima serie prezintă cauza
morții – a fost ea naturală sau violentă? Dacă există semne de violenţă, atunci ce
anume a condus la moarte – loviturile unui obiect contodent, sau a unui obiect
ascuţit (înţepător sau tăitor), ori în rezultatul asfixiei (cu mîinile, laţ, astuparea
căilor respiratorii, comprimarea toraco-abdominală)?; dacă moartea este provacată
de otrăvire sau întoxicaţii acute, înecare sau aruncare de la înălţime, electrocutare,
temperaturi prea joase sau excesiv de înalte, influenţa unor radiaţii nocive etc.?
Răspunsul la această întebare este o premiză de stabilire a armei folosite,
particularităţile acestei arme sau unealtei (calibrul, tipul armei etc.). Se stabileşte
dinamica acţiunulor omuciderii (câte lovturi i-au fost aplcate victimei, dacă a fost
împuşcat dintr-o împuşcătură sau o serie de împuşcături, de la ce distanţă şi
direcţie s-a tras etc?).
Se determină locul omorului, adică dacă coincide locul depistări cadavrului cu
locul comiterii omorului, vremea instalării morţii. Un mare ajutor în cercetarea
omorului îl are determinaea factorilor care au anticipat omorul. De exemplu,
victima înainte de moarte a consumat alcool, substanțe narcotice, femeia omorîtă
înainte de moarte a avut relaţii sexuale. După osemintele cadavrului se poate de
stabilit vîrsta victimei, sexul celui decedat. Nu trebuie omisă şi posibilitatea

121
identificării persoanei prin compararea zonelor anomale ale cadavrului cu
radiogramele persoanei presupusă a fi omorîtă.
O altă posibilitate de determinare a victimei este metoda savantului rus M.
Gherasimov – restabilrea plastică a feţei umane după craniu. Se foloseşte şi metoda
aplicaţiei fotografice, adică suprapunerea fotografiei persoanei dispărute cu
fotografia craniului, executate la aceeaşi scară pe suport transparent. De menționat
că concluzie categorică în aşa cazuri este posibil doar numai în situaţia rezultatului
negativ. În cazul rezultatului pozitiv, concluzia poate fi doar de probabilitate.
Tebuie luat în consideraţie şi posibilitatea expertului medic-legist de a
contribui la determinarea identităţii bănuitului, mai ales după urmele de sînge (de
stabilit apartinenţa urmelor de sînge pe corpul, haina, încălţămintea bănuitului
ipotetic lăsate de victimă şi invers, urmele de sînge la locul faptei ori pe victimă
sunt lăsate de bănuit? În aceste scopuri astăzi se foloseşte metoda ADN, nimită şi
amprenta genetică. Uneori prin această metodă se stabileşte dacă diverse fragmente
de cadvru descoperite în diferite locuri aparţin aceleiași victime. La fel, şi în cazul
pruncuciderii – dacă persoana concretă este părintele genetic al copilului?. În acest
sens, este actuală şi întrebarea dacă urmele de spermă din vaginul victimei aparţin
unei persoane concrete, sau a mai multor persoane şi cui anume în cazul violului în
grup.
Aici însă, există şi unele cerinţe faţă de aceste urme. În partcular, ca urmele de
sînge să nu fie prea vechi şi nici prea mici (0,5x0,5 cm), important este şi modul de
ridicare. Este recomandabil – cu obiectul purtător, sau dacă sunt uscate - se răzuie
cu o lamă. În cazuri deosebite, urmele umede preluate, inclusiv și din cavitatea
bucală, anus, vagină pe un tifon steril, trebuie uscate la temperatura camerei.
Pachetarea se face numai în plicuri de hîrtie.
Mostre de sînge pentru comparaţie se iau de la bănuit din vână (5-10 ml) în
eprubetă sterilă. Sînge de la cadavru se poate prelua numa dacă după moarte n-au
trecut mai mult de 2 zile. În caz contrar se iau mostre în formă de fragmente de
creer, ţesut muscular sau splină în volum de pînă la un ou de găină. În ultimii ani, a
deveni posibil sa diferenţiem firele de păr, să stabilim apartenenţa lor individuală.
Progrese există şi în stabilirea apartenenţei salivei, dacă aceasta parvine de la
bărbat sau femeie, precum şi implicaţia persoanei în infracţiune după substanţa
sudorală, a eliminărilor din nas, după eliminări de urină etc.
Audierea martorilor. În calitate de martori pot fi audiate, în primul rînd,
rudele victimei, prietenii, colegii de lucru, vecinii şi alţi cunoscuţi ai victimei. În
cazul depistării cadavrului, ca martori pot fi persoanele care au depistat cadavrul,
martorii-oculari ai omorului. Dacă locul faptei se află în perimetrul unui sat, altui
loc populat din oraş, ca martori pot evolua locuitorii caselor din vecinătate,
muncitori uzinelor di preajmă, elevii înstituţiilor de învăţămînt, clienţii
magazinelor, cafenelelor, restaurantelor etc. Dacă locl faptei este autostradă,
martorii se caută printre şoferi, lucrătorii de drumuri, a staţiilor de legătură
telefonică, posesorii de autoturisme, pasagerii de transport etc.
Principala sarcină a organului de urmărire penală la audiere constituie
obţinerea de informaţii maximale şi depline despre persoana făptuitorului. Se

122
stabileşte, dacă martorul cunoaşte autorul crimei, dacă însă nu-l cunoaşte, atunci
care sunt semnalmentele faptuitorului. Este util a determina dacă martorul a văzut
pe cineva în zona locului faptei pînă sau după evenimentul înfracțional. Preţioase
pot fi şi declaraţiile martorilor în privinţa victimei. Se stabileşte dacă martorul
cunoaşte victima – numele, porecla, locul de trai, de muncă, modul de viaţă,
caracterul acestuia. Este bine să stabilim starea psihologică a victimei în ajunul
decesului – dacă acesta n-a expus gînduri de a se sinucide, ce planuri avea de
viitor, dacă făcea scandaluri în familie, accese de furie, gelozie etc.
Important, la fel, este să stabilim dacă avea cu cineva relaţii duşmănoase, daca
acesta anteror a participat la comiterea unor infracţiuni. Cînd şi unde a fost văzută
înainte de moarte, cu cine se afla, ce valori şi bunuri avea cu el, cum a ajuns
victima la locul faptei, dacă cineva l-a adus cu maşina, dacă el nu s-a certat cu
însoţitorii săi etc.

17.4. Acțiunile de urmărire penală efectuate la etapa ulterioară a cercetărilor

În baza datelor obţinute la etapa iniţială se elaborează versiuni despre persoana

făptuitorului. Acesta poate fi stabilit în una din 3 grupe de cetăţeni: 1) - necnoscuţi
cu victima; 2) - cunoscuţii victimei, ce nu locuiesc împreună cu victima; 3) -
apropiaţii victimei ce locuiesc împreună.
Dacă există date despre semnalmentele făptuitorului se alcătuieşte fotorobotul,
în baza căruia lucrătorii operativi caută ucigaşul. Motivul pentru elaborarea unei
versiuni cu privire la contingentul cetăţenilor, printre care tebuie căutat infractorul
ne pot oferi şi urmele materiale.
Astfel, urmele de ulei orientează la căutarea făptuitorului printre lucrătorii
gospodăriilor auto; o revistă lăsată la locul faptei – printre persoanele înscrise la
această revistă; dacă există indici de comitera infracţiunii din motive huliganice –
printre persoanele înclinate spre comiterea a astfel de crime; dacă există date că
autorului infracțiunii i-au fost aplicate leziuni corporale – de căutat printre cei care
s-au adresat după îngrijiri medicale.
Lucrătorii operativi analizează dosarele penale din arhivă, inspectează
locuinţele din preajma locului faptei. Stabilirea persoanei vinovate din cercul celor
cunoscuţi se face pe baza analizei relaţiilor victimei cu persoanele apropiate. Deci,
prin relevarea relaţilor ostile, a conflictelor se poate de înaintat versiunea despre
persoana interesată în comiterea ifracţiunii.
Audierea martorilor despre persoana bănuită. În astfel de cazuri, la audiere
se stabileşte ce poate declara martorul despre comportamentul bănuitului în ajun de
omor (dacă manifesta gelozie, lăsa de înţeles că se va debarasa de alimente, voia să
devină cât mai repede moştenitor, dacă ştia despre bunurile deţinute de victimă,
dacă consuma alcool, narcotici, dacă acesta avea caracter răzbunător, sexualitate
exesivă, care era starea lui materială, dacă avea acces la mijloace tehnice prin care
s-a comis omorul (otrăvuri, explozivi etc.), ce cunoaşte martorul cu privire la
relaţiile dintre victimă şi bănuit, dacă între ei n-au avut loc conflicte, dacă victima
i-a fost coleg, atunci care au fost relaţiile dintre ei (critice, duşmănoase).

123
 Se stabileşte, la fel, ce cunoaşte martorul despre comportamentul bănuitului
după comiterea omorului: - a sosit acasă tîrziu? – dacă se observau urme de sînge
pe haine, rupturi, murdării? -dacă a luat măsuri de înlăturare a acestora de pe
vestimentaţie, încălţăminte? - dacă şi-a schimbat aspectul, şi-a ras barba, mustaţa, a
schimbat coafura; dacă a devenit nervos, posomorît, tăcut? - dacă a înştiinţat
colegii despre moartea victimei înainte ca cadavrul acesteia să fie găsit? etc.
Examinarea corporală a bănuitului şi cercetarea obiectelor vestimentare a
acestuia (art. 119 CPP). Această acţiune se efectuează, de regulă, cu
consimţămîntul bănuituli, învinuitului, inculpatului, martorului sau pării vătămate,
sau în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie, pentru a constata pe corpul acestora urme ale
infracţiunii sau semne particulare.
În caz de infracţiune flagrantă examinarea corporală poate fi efectuată fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, însă în termen de 24 ore el trebuie informat
despre această acţiune cu prezentare materialelor. În caz că este necesară
dezbrăcarea persoanei de sex opus al OUP, ea se va înfăptui de un medic. În acest
caz, în procesul-verbal, se consemnează: - prezenţa deteriorărilor corporale, locul
lor, forma, culoarea; - diversele pete (sînge, spermă, murdărie, ruj etc.); - prezenţa
unor particule străine (praf, murdărie, fire de păr, fibre, particule de sticlă, sol,
seminţe, paie, rumeguş de lemn, metal etc.); - semne anatomice particulare
(cicatrice, tatuaje, aluniţe, negi etc.). În cazul examnării hainelor se descrie: - tipul
hainei, materialul din care este confecţionată; - deteriorările, localizarea lor, forma,
dimensiunile, prezenţa unor pete etc.).

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt circumstanțele ce urmează a fi stabilite și dovedite în cazul omorului?
2. Caracterizați situaţiile tipice ale etapei iniţiale de cercetare în cazul omorului
3. Care sunt particularitățile efectuării cercetării la fața locului în cauzele de omor?

Tema 18. Metodica cercetării infracțiunilor contra patrimoniului (2 ore)

18.1. Caracteristica criminalistică a furturilor, jafurilor şi a tâlhăriilor. 18.2.

Acţiunile procesual-organizatorice efectuate în etapa inițială a cercetărilor.
18.3. Particularităţi de efectuare a altor acțiuni de urmărire penală.

18.1. Caracteristica criminalistică a furturilor, jafurilor şi a tâlhăriilor

Furtul, (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane art.186 CP), jaful

(sustragerea în mod deschis a bunurilor străine art 187 CP), tîlhăria (atac cu scop
de a sustrage de bunuri străine comise cu aplicarea violenţei, periculoasă pentru
viaţă sau sănătate sau cu ameninţarea aplicării acestor violenţe art.188 CP) sunt
infracţiuni de profit pentru a acapara bunuri străine.

124
 În Republica Moldova, toate formele de proprietate conform art 127 a
Constituţiei RM, sunt recunoscute şi ocrotite în egală măsură. Proprietatea este, în
condiţiile legii, inviolabilă.
Obiectul general şi special al furturilor, jafurilor si tîlhăriilor constituie
proprietatea străină, comun pentru aceste infracţiuni este şi subiectul – persoana
care a împlinit 14 ani. Aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie directă, au
agravante similare: comiterea infracţiunii în grup (de 2 şi mai multe persoane) cu
înţelegere prealabilă; prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau
locuinţă; cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, repetat ș.a.
Prin aceasta se lămureşte şi asemănările metodicii de investigaţie a acestor
infracţiuni. Practica criminalistică mărturiseşte, că descoperirea infracţiunilor de
acest gen depinde de eficacitatea activităţii echipelor de cercetare în prima etapă de
investigaţie, de adoptarea corectă a pistei de căutare a autorilor, locurilor de
păstrare a bunurilor, a canalelor de comercializare.
Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă în luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia cuiva, fără consimţămîntul acestuia în scopul de al însuşi pe
nedrept. Subiectul acestor categorii de infracţiuni s-a extins mult în ultimii 15 ani.
Dacă pînă la sfîrşitul anilor ’90 ai sec. al XX-lea furturile, jafurile, tîlhăriile se
săvărşeau, de regulă, de către ”profesioniști” calificaţi, recidivişti, atunci după
această perioadă a sporit cota făptuitorilor din rândurile păturilor nevoioase ale
populaţiei dispuşi potenţial să comită infracţiuni contra patrimoniului.
Caracteristica criminalistică a sustragerii bunurilor străine o constituie datele
privind:
 Subiectul infracţiunii (pers. vinovată, antecedentele ei, componenţa grupului
criminal).
 Latura subiectivă (existenţa inţelegerii prealabile);
 Obiectul atentatului (ce a fost sustras, locul depozitării etc);
 Latura obiectivă (modul de pătrundere spre bunuri, acţiunile de tăinuire a
urmelor etc.)
Dincolo de aceste date, la cercetarea jafului şi a tălhăriei, se stabilesc cum s-a
manifestat concret violenţa şi gradul de pericol pentru viaţa şi sănătatea victimei;
caracterul violenţei psihice (ameninţare, intimidare); dacă autorul a fost înarmat,
unde a dobîndit arma, cine ştia despre atacul comis sau pregătit etc. Pentru
caracteristica criminalistică a furturilor determinant este caracterul tainic,
clandestin (pe ascuns) al sustragerii bunului, lipsa martorilor.
După modul de comitere a furturilor, printre făptuitori există o specializare
(furturi din apartamente, vile, garajuri, de automobile şi din automobile, furturi de
buzunare la piaţă, transport în comun, magazine etc). Furturile din case,
apartamente, vile, cabinete de serviciu, hoteluri, sanatorii, mai frecvent se comit
dimineaţa şi ziua, furturile din magazine, depozite, baze – pe timp de seară şi
noaptea.
Unii hoţi de locuinţe (,,домушники’’) s-au obişnuit să pătrundă în
apartamente prin balcoane sau acoperiş, alţi ,,specialişti’’- să potrivească chei sau

125
şperacle ori prin folosirea altor mijloace tehnice: cricuri (,,домкрат’’), troliuri
(,,лебедки’'), sau pur şi simplu prin forţarea și spargerea uşilor.
Pătrunderea în garajuri se efectuează prin zmulgerea sau tăierea încuetorilor, a
diverselor macarale pentru a ridica pereţii sau acoperişurile lor etc. Uneori
pătrunderea în încăperi se realizează prin abuz de încredere sub pretextul unor
lucrări ale serviciilor comunale, prin înşelăciunea copiilor,a bătrînilor etc. Furturile
ce nu sunt legate de pătrunderea în încăperi, mai des constituie furtul de
automobile din străzi, parcări neautorizate, bagaje de mâină din gară, furturi de
buzunare, furturi de haine şi obiecte de preţ de la persoane ce se află în stare de
alcoolizare sau fără cunoştinţă.
Sunt destul de răspîndite comiterea jafurilor şi a tîlhăriilor în străzi, în parcuri
şi alte locuri ferite unde făptuitorii prin ameninţare sau violenţă directă se fac
stăpâni ai banilor sau altor bunuri ale victimelor sale. Extrem de periculoase sunt
cazurile de atac asupra încasatorilor sau casierilor de magazine, bănci, altor
instituţii publice. Aceste atacuri se pregătesc minuțios, se caută din timp arme și
echpamente necesare, mijloace de transport, mijloace de legătură, se iau măsuri de
acoperire a infracţiunii şi a urmelor respective (mănuşi, măsci, paricuri şi alte
mijloace de deghizare a exteriorului).
În toate cazurile de comitere a acestor genuri de infracţiuni rămîn urme
materiale. În cazul pătrunderii în apartament prin balcon, fereastră, uşă, rămîn
urme de mâini, de picioare, de miros, a instrumentelor de efracţie, de mănuşi, fire
de păr, fibre vestimentare. În încăperile unde au operat infractorii pot fi găsite
obiecte pierdute sau lăsate de făptuitori (mucuri de ţigară, rămăşiţe de alimente,
diverse secreţii ale organismului uman etc.).
Date despre aspectul fizic al infractorilor pot fi obţinute prin analiza și
interpretarea acestor urme, a acţiunilor efectuate de ei la fața locului. Pot fi stabilite
o serie de împrejurări ale infracţiunii – numărul autorilor, sexul, uneori vârsta,
defecte fizice, ce microurme și alte microobiecte ar fi putut prelua făptuitorii de la
fața locului pe haine, pe unealta infracţiunii etc.
Mai puţin caracteristic pentru acest gen de infracţiuni sunt urmele ideale, dar
posibilitatea apariţiei lor nu poate fi exclusă. Se are în vedere existenţa unor
martori întîmplători, care ar fi putut observa pe suspecţi vizați în curtea blocului, în
scară, palier etc. Aceste informaţii pot fi obţinute prin audiere nemijlocită, prin
culegere de informaţii operative.

18.2. Acţiunile procesual-organizatorice efectuate de organul de urmărire

penală în etapa inițială a cercetărilor

Motiv de pornire a urmăririi penale în astfel de cazuri poate servi plângerea

persoanelor vătămate, sesizarea parvenită din partea unor martori oculari, a
unităţilor comerciale, a administraţiei altor organizaţii, precum şi descoperirea
elementelor infracţiunii nemijlocit de către organul de urmărire penală. În cadrul
cercetărilor mai caracteristice sunt 2 situaţii tipice de urmărire penală: 1) sesizarea

126
evenimentului furtului, jafului, sau tîlhăriei în lipsa oricăror infomaţii despre
autori; 2) personalitatea făptuitorului este stabilită.
Descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în cadrul primei situaţii, după
obţinerea primelor informaţii despre incident, se desfăşoară soluţionîndu-se două
sarcini strîns legate una de alta: -organizarea căutării autorilor după semnalmentele
şi datele colectate; - fixarea procesuală a urmelor existente.
Responsabilul secţiei de gardă a inspectoratului de poliţie, îndreaptă de
urgenţă la faţa locului lucrători ai serviciului de pază şi santinelă sau ofițerul de
sector pentru a organiza urmarirea pe urme proaspete şi a informa conducerea
inspectoratului respectiv despre situaţia de la locul faptei. După aceasta, la faţa
locului este trimisă echipa de cercetare în componența ofiţerului de urmărire
penală, a lucrătorului operativ, a specialistului criminalist şi a chinologului cu
câinele de urmarire.
Sarcina conducătorului echipei de cercetare este de a examina scena
infracţiunii, de a audia partea vătămată şi a martorilor oculari, adică obiectivul
principal este de a colecta informaţii cu semnificaţie criminalistică necesară
elaborării unor versiuni despre autorul infracţiunii, bunurile sustrase ș.a. Imediat
după sosirea echipei de cercetare la locul infracţiunii, se acordă ajutor victimelor,
la necesitate se anunţă serviciul de urgenţă medicală, se purcede la cercetarea
locului faptei în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru cercetarea cauzei,
și anume: - caracterul situaţiei de fapt de la locul incidentului; - căile de acces şi de
părăsire a locului faptei; - locurile de unde ar fi putut observa martorii oculari
desfăşurarea atacului; - prezenţa urmelor materiale la locul faptei.
Concomitent cu aceasta, se audiază victima, martorii oculari şi alte categorii
de martori, se
adoptă măsuri de urmărire pe urme proaspete cu ajutorul câinelui de serviciu, în
cursul căreia se atrage atenţia la obiectele lăsate, pierdute, aruncate sau ascunse de
infractori.
De pe urmele găsite se ridică probe de miros şi urme de sudoare; - se
blochează locurile unde posibil se va ivi infractorul (apartament, gară feroviară,
aeroport, restaurant etc); - se patrulează drumurile pe care se presupune că vor
urma infractorii; - se anunţă secţiile de poliţie din vecinătate, în acest sens; - se
organizează verificarea suspecţilor după evidenţele operative; - se verifică
magazinele de comision, casele de amanet şi alte unităţi comerciale în care posibil
că se vor comercializa bunurile sustrase; - se pun la evidenţă şi se verifică bunurile
după evidenţele obiectelor de artă, anticariat, a obiectelor valoroase cu număr de
fabricaţie etc; - se verifică şi se pun la evidenţă tuburile şi gloanţele după cartoteca
balistică (dacă la comiterea infracţiunii au fost aplicate arme de foc).
Dacă aceste activităţi se realizează operativ şi eficient, ele permit în scurt timp
ca infracţiunea să fie descoperită pe urme proaspete. În cazul în care, însă,
infracţiunea nu a fost descoperită după efectuarea acţiunilor expuse mai sus, se
purcede la realizarea altui procedeu – analiza dosarelor de arhivă comise prin
moduri de operare analogice. De notat că, dacă jafurile şi tîlhăriile se comit mai
frecvent de persoane necunoscute, apoi furturile din locuinţe se comit mai des de

127
către persoane bine cunoscute cu partea vătămată sau rudele acestuia: vecini,
colegi cunoscuţi, lucrători ai serviciilor comunale etc, care cunosc parţial modul de
viaţă al victimei ceea ce influienţează şi modul de pătrundere, timpul comiterii
infracţiunii, alegerea obiectului de sustras, timpul aflării la faţa locului.
La cercetarea la fața locului în cauzele de furturi este necesar a se fixa şi
urmele ce mărturisesc desimularea (înscenarea furtului): - urme ce indică la
spargere din interiorul încăperii; - urme care în mod firesc trebuiau să rămână, însă
în realitate lipsesc (lacăta cu toartă tăiată în lipsa rugumeturii de metal); - distrugeri
nejustificate; - incoerenţa parametrilor bunului furat dimensiunilor uşii sau a găurii
din plafon; - imposibilitatea plasării bunurilor declarate ca furate în depozitul
concret; - incoerenţa unealtei de spargere de la locul faptei cu urmele lăsate pe
încuietoare sau alt obstacol.
În cazul în care, suntem în prezenţa unei spargeri se rezolvă şi alte chestiuni: -
care este mecanismul spargerii; - care sunt caracteristicile fizice ale autorului
(înălţimea, puterea, dibăcia etc); - care este tipul de unealtă folosită în acest caz; -
care este nivelul calificării autorului; - dacă există microobiecte şi microparticule
străine pe obstacol;
La cercetarea locului de jaf, tîlhărie, trebuie căutate urme de luptă cu
făptuitorul (sânge, obiecte de buzunar pierdute, nasturi şi fragmente de
vestimentaţie, uneori tuburi trase şi gloanţe etc, în aceste cauze la fel se caută şi
urmele împrejurărilor negative (lipsa urmelor de luptă şi de prezenţă a victimei și
autorului, imposibilitatea comiterii acţiunilor despre care se face referire în
plângere în condiţiile concrete şi prin modul reclamat.
În baza rezultatelor cercetării la fața locului pot fi înaintate versiuni cu privire
la calitățile și
”profesionalismul” făptuitorului.
Spre exemplu, infracțiunea este comisă de un ”profesionist”, care anterior a
mai săvârșit și alte infracțiuni de profit, sau de către un recidivist specializat în
furturi. Despre aceasta pot mărturisi: a) deprinderi ”profesionale” în alegerea
locuinței, aprecierea ei după blocul, casa ”de elită”, ușa solidă de la intrare,
ferestre, aspectul stăpânului, mașina de lux ș.a.; b) capacitatea infractorului de a
determina prezența-lipsa locatarilor acasă prin instalarea unor indicatori
(”маячки”), analiza funcționării contorului electric, a corespondenței din lădița
poștală ș.a.; c) deconectarea semnalizației autonome, deschiderea încuetorilor cu
un înalt grad de protecție, inclusiv a safeurilor ș.a.; d) aplicarea unor mijloace
sofisticate de spargere (foarfece hidraulic, sfredel cu diamant, criuc portativ, aparat
de sudare-tăiere portativ, șperaclu ș.a.); e) lipsa obiectelor de mare preț împreună
cu pașapoartele acestora, valută, aur, bani; f) tăinuirea urmelor infracțiunii
(aeresirea apartamentului și închiderea-încuierea ușilor după furt, lipsa urmelor,
lăsarea la fața locului a unor documente de identitate străine ce nu aparțin
făptuitorului, aplicarea unor substanțe cu miros respingător – tutun, praf de spălat,
piper etc. pentru a camufla mirosul individual al autorilor și împiedicarea luării de
urmă a câinelui polițist) ș.a.

128
 Faptul comiterii furtului de către o persoană diletantă este marcată de
următoarele semne: - pătrunderea prin fereastra deschisă, balcon, ușa încuiată cu o
lăcată primitivă, selectarea întâmplătoare a locuinței, folosindu-se soneria; -
pătrundere prin spargere primitivă (cu daltă, topor, uneori și lovind cu picioarele în
ușă sau cu umărul); - furtul unor lucruri neprețioase, lăsarea dezordinei, multiple
urme, schimbarea îmbrăcămintei cu cea a stăpânului casei etc.
Audierea martorilor oculari are ca scop: - stabilirea semnalmentelor
autorilor, inclusiv a
celor anatomice și funcționale frapante, de vestimentaţie; - caracterul acţiunilor
infractorului, în cauzele de jaf şi tîlhărie suplimentar se stabileşte când şi în ce
împrejurări victima a ajuns la locul infracţiunii; - câţi atacatori au participat la
infracţiune; - care sunt semnalmentele exterioare ale lor; - cum se numeau ei între
ei; - dacă autorii au fost înarmaţi și felul acestor arme; - care sunt consecinţele
atacului (starea victimei, ce obiecte au sustras etc); - direcţia şi transportul cu care
au părăsit locul faptei. Posibilităţi suplimentare în soluţionarea sarcinilor de
descoperire şi cercetare a acestui gen de infracţiuni pot oferi şi cetăţenii simpli,
masele largi de poplulaţie.
A doua situaţie de urmărire penală, când există date despre identitatea
făptuitorului, marcată de reținerea în flagrant al acetuia are ca scop demascarea
persoanei suspectate, stabilirea circumstanțelor infracțiunii. Algoritmul acţiunilor
cuprinde: - percheziţia corporală a bănuitului; - ascultarea bănuitului; - stabilirea
identităţii lui; - audierea martorilor oculari; - cercetarea la faţa locului; - audierea
victimei; - percheziţia la domiciliul bănuitului; - prezentarea spre necunoaştere a
bunurilor ridicate în cadrul percheziţiei, victimei sau rudelor acesteea ș.a.

18.3. Particularităţi de efectuare a altor acțiuni procesuale

În cazul în care, un atac tîlhăresc asupra părţii vătămate este comis în afara
încăperii, cercetarea la faţa locului devine o sarcină extrem de complexă, mai cu
seamă, dacă victima din motive de sănătate, nu poate participa nemijlocit, întrucît
locul nu este cunoscut cu exactitate. Deci, dacă victima este spitalizată, locul faptei
urmează a fi cercetat după descrierea acestuia, ca mai tîrziu să se efectueze
cercetarea repetată a acestui loc, cu participarea ei.
La fel, şi audierea părţii vătămăte (a persoanei material responsabile). Prima
audiere coincide cu activitatea de cercetare a locului faptei. A doua audiere (mai
detaliată) se realizează după cercetarea locului faptei, însă şi atunci, datorită stării
psihologice a victimei, nu totdeauna por fi obţinute informaţii adecvate și utile.
Numai audierile ulterioare permit stabilirea unui contact psihologic necesar,
studierea personalităţii lui şi, în final a detaliilor celor întîmplate.
Împrejurările principale ce urmează a fi stabilite la audierea victimei sunt: - ce
obiecte au fost sustrase (semnele lor, preţul); - cine este posesorul lor, de unde a
fost procurat; - localizarea concretă a bunului; - cine avea acces la aceste obiecte?;
- cine poate fi bănuitul furtului? ș.a.
Dacă există temei, că pe haina, corpul, încălţămintea bănuitului ar fi putut
rămâne urme, microobiecte ale infracţiunii, se efectuează examinarea corporală şi

129
cercetarea obiectelor vestimentare. Obiecte vestimentare pot fi descoperite şi în
cadrul percheziţiei bănuitului la domiciliu, dar scopul principal rămâne căutarea
bunurilor sustrase şi a uneltelor infracţiunii.
Aici însă, pot fi găsite și lucruri furate în cursul comiterii altor infracţiuni.
Cercetând hainele, încălţămintea se atrage atenţia la urmele de pe ele ce
mărturisesc implicaţia persoanei în infracţiune, prezența ei într-un anumit loc. Se
iau în vizor toate obiectele vestimentare, întrucît fiind repartizaţi în izolatoare,
membrii grupului criminal se pot schimba cu hainele. Leziunile corporale,
semnalmentele particulare se fixează detaliat, se fotografiază, întrucît unele din ele,
până la judecarea cauzei, pot dispărea.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Expuneți caracteristica

criminalistică a furturilor, jafurilor și tîlhăriilor. 2. Care sunt acțiunile
organizatorice și procesuale în etapa inițială a cercetării furturilor, jafurilor și
tîlhăriilor? 3. Caracterizați acțiunile de urmărire penală efectuate în etapa ulterioară
a cercetărilor.
Tema 19. Metodica cercetării violului (2 ore)

19.1. Caracteristica criminalistică a violului şi circumstanţele ce urmează a fi

stabilite. 19.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei
iniţiale de cercetare. 19.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de
cercetare a violului.

19.1. Caracteristica criminalistică a violului şi circumstanţele ce urmează a fi

stabilite.

Violul, conform alin (1) art.171 prezintă raportul sexal săvîrșit cu aplicarea
constrîngerii fizice sau psihice a persoanei sau profitând de imposibilitatea
acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, reprezintă forma cea mai gravă
de incalcare a vieîii sexuale a persoanei.
Violul poate duce la vaste leziuni ale organelor genitale, ale ţesuturilor
adiacente, el se poate solda cu serioase dergelări neuropsihice care ar putea marca
victima pentru tot restul vieţii, conducînd la sociopatia acesteia.
Tocmai în ideea de a sublinia deosebita gravitate a acestei infractiuni,
legiuitorul a aşezat-o la inceputul capitolului IV consacrat infracţiunilor privind
viaţa sexuală.
Constrîngerea fizică se poate exprima în: - lovirea victimei; - vătămarea
intenţionată a integritaţii corporale sau a sănătăţii; - imobilizarea victimei prin
legare, cătuşe prinse de obiecte fixe; - dezgolirea violentă a organelor genitale şi
atribuirea unei pozitii anumite corpului victimei; - răsucirea mâinilor în articulaţii;
- deţinerea fortată într-o încăpere încuiată etc.
Constrîngerea psihică se manifestă mai des prin ameninţarea aplicării
imediate a violunţei fizice. Ameninţarea se poate exprima verbal, prin gesturi
speciale, demonstrarea armelor, frînghiilor, cătuşelor etc.
130
 In cazul violului rămîn, de regulă, multe urme materiale: - pe corpul victimei, -
pe hainele ei, - la locul infracţiunii, - precum şi pe corpul, vestimentaţia
violatorului. Aproape totdeauna exista urme ideale – victima, de cele mai multe
ori, ne poate oferi informaţii despre semnalmentele exterioare ale agresorului.
In cele mai dese cazuri agresorii sunt persoanele cu care victima a fost mai
mult sau mai puţin cunoscută. De regulă, aceștea sunt indivizi cu inclinaţii
huliganice, comportament cinic.
Victime devin mai des fetele si femeile, în comportamentul cărora sunt
prezente elemente uşuratice, de nechibzuinţă, destrăbălare, imoralitate, creând
impresia ca sunt uşor accesibile în plan sexual. O alta categorie de victime - fetele
tinere, lipsite de experienţă, naive la caracter.
În cauzele de viol este necesar a stabili următoarele împrejurări: - dacă a avut
loc actul sexual; - dacă a avut loc constrîngerea fizică sau psihică; - dacă violul a
fost în formă firească sau perversă, ori profitînd de starea de imposibilitate de a se
apăra sau de a-şi exprima liber voinţa; - cine este victima? - dacă aceasta este
sănătoasa din punct de vedere fizic sau psihic? - cum se caracterizează la serviciu,
studii, domiciliu, raporturi sexuale dezordonate; - cine este violatorul? - daca a
avut loc un viol în grup - rolul si gradul de implicaţie al fiecăruia, caracteristica
comportamentului lor faţă de sexul opus; - care este cazierul judiciar? etc.; - care
sunt consecinţele violului, dacă acestea sunt grave, deosebit de grave; - care este
prejudiciul material adus victimei în rezultatul violului?; - ce imprejurări au
contribuit, determinat sau inlesnit comiterea infracţiunii - naivitatea victimei?; -
acceptarea cu uşurinţă a invitaţiilor la discoteci, restaurante?; - lipsa unei educaţii
sexuale?; lipsa pregătirii pentru viaţa?; vizualizarea materialelor pornografice,
video în mod necontrolat?; existenţa locurilor unde se consuma alcool: discoteci la
marginea localităţilor? etc.

19.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei

iniţiale de cercetare

Cauzele necalificate de viol se pornesc numai in prezenţa plângerii victimei şi

nu pot fi clasate dacă părţile se împacă. Plaîngerea poate fi în formă scrisă sau
orală, protocolată de organele de drept, care au recepţionat-o. În cauzele privind
cercetarea violului, la etapa iniţială de cercetare apar doua situaţii tipice de
urmarire penală:
1) victima cunoaşte făptuitorul și poate oferi informații despre el;
2) volul este comis de o persoana necunoscută, căutarea acestuia este însoţită de
dificultăţi.
Versiunile de urmărire în astfel de cauze se elaborează în dependenţă de aceste
situaţii.
Pe prima situaţie, pentru a verifica versiunile înaintate întru depistarea,
fixarea şi ridicarea urmelor, demascarea autorului, se planifică următoarele acţiuni
procesuale iniţiale şi măsuri operative de investigaţii:
- ascultarea părţii vătămate;

131
- ridicarea şi cercetarea obiectelor de vestimentaţie ale părţii vătămate, pe care pot
fi detectate urme, fibre provenite de pe haina făptuitorului etc.;
- examinarea corporală (constatarea medico-legală) a victimei;
- colectarea de mostre de comparaţie;
- cercetarea la faţa locului;
- căutarea făptuitorului, reţinerea lui;
- percheziţia corporală, constatarea medico-legală;
- cercetarea obiectelor vestimentare a făptuitorului;
- audierea martorilor.
Pe a doua situaţie se efectuiază aceleaşi acţiuni în privinţa paărţii vătămate:
- audierea părţii vătămate;
- ridicarea şi examinarea obiectelor vestimentare;
- examinarea corporala sau constatarea medico-legala a victimei;
- cercetarea la fata locului;
- dispunerea expertizelor criminalistice;
- reţinerea făptuitorului, examinarea corporală şi a vestimentaţiei acestuia;
- prezentarea spre recunoaştere.
În aspect organizatoric, descoperirea acestor infracţiuni reprezintă
particularităţi în funcţie de momentul când organului de urmarire penală i s-a
comunicat despre infracţiune – imediat dupa săvîrşirea ei sau dupa trecerea unei
perioade de timp.
În cazul în care, informaţia a parvenit imediat, se organizează căutarea
autorului pe urme proaspete. Mai întai se audiază pe scurt victima depsre cele
întamplate, semnalmentele autorului, lucrurile sustrase de către acesta de la
victima ș.a. Se stabileste modul de operare al autorului (a urmarit-o, a stat la
pânda, ce a vorbit infractorul?), precum şi cum a a ajuns victima la locul săvîrşirii
faptei, daca ea a încercat să fugă? sau a fost condusă de făptuitor spre casă etc.
După aceste date se poate de organizat urmărirea autorului, concomitent se
organizează paza locului faptei, căutarea autorului cu folosirea câinele de serviciu
etc.
Dacă autorul este domiciliat în preajma locului săvîrsirii faptei, cîinele poate
lua urma și conduce echipa, uneori și până la domiciliu.
Din declaraţiile victimei se poate de stabilit și alte date utile. Astfel, dacă
infractorul a incearcat să-şi ascundă sau să-și deghizeze înfăţişarea, posibil că
locuește în vecinătatate, dacă vorbea cu victima liber, a condus-o pîna la
transportul în comun (troleibus, microbus), posibil că autorul este domiciliat în alt
sector al localității.
În acest sens, este bine de organizat urmarirea infractorului pe străzile orașului
și prin intermediul unui mijloc de transport. Tot în acest scop, se informează și
serviciile de pază şi santinelă cu descrierea semnalmentelor celui căutat.
Uneori este necesar de organizat patrularea parcurilor, străzilor împreună cu
victima, care îl va putea identifica.

132
 În cazul în care, a trecut mult timp de la data săvîrşirii violului este necesar a
stabili cauza nedeclarării la timp a violului (leziuni corporale, este o minoră, a fost
un viol însoțit de omor, descoperit mai tîrziu).
În astfel de situaţii se colectează informaţii despre făptuitor, se stabileşte cercul
de personae care puteau să se afle în această zona, audiindu-se sistematic locuitorii
din această zonă. Se informează masele largi de populație prin radio, televizor,
mass-media despre semnalmentele infractorului etc. Se analizează și alte atacuri
similare din acest sector, în perioada respectivă.
Se aplică metoda de sertizare a bănuiţilor (dacă se ştie că avea 30-40 ani, dacă
avea motocicletă, a ameninţat-o cu un instrument gospodăresc (şurubelniţă, daltă),
mirosea de la el a motorină, benzină etc.)
În acest cerc de bănuiţi vor cădea diverşi montori, lăcătuşi de această vîrsta,
care au în proprietate motocicleta. Ulterior din aceasta grupă, vor decădea
persoanele cu alte semnalmente decît cele ale bănuitului, cercul acestor persone se
va micşora treptat şi, verificarea ulterioară după evidenţele operative, după cazierul
judiciar şi modul de comitere a infracţiunilor, cercul suspecților se va reduce
simțitor.
Cei rămaşi în grupul persoanelor suspecte, se vor verfica după alibi,
caracteristici independente - la domiciliu, serviciu etc., comportamentul lor dupa
comiterea violului, din care vor rămîne cei, în privinţa cărora va fi posibil de
înaintat versiuni depre implicarea lor reală in comiterea violului concret.

19.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare a

violului

La etapa iniţială de cercetare se înaintează urmatoarele versiuni tipice:

1) violul a avut loc in împrejurările expuse de victimă;
2) viol n-a avut loc, dar a fost un act sexual prin consimtămînt reciproc pe care
victima îl prezintă eronat ca viol;
3) raportul sexual însoţit de violenţa nu a avut loc, partea vătămată a înaintat o
plîngere de rea-credinţă cu scopul de a învinui neîntemeiat pe cineva.
Audierea părţii vătămate, este o problema complicată si delicată, care necesită
lămurirea împrejurărilor care au precedat, însoţit şi succedat săvîrşirea infracţiunii.
In literatura de specialitate există recomandarea ca această acţiune procesuală
să fie executată de către o persoană de sex feminin sau de către un anchetator cu
mult mai în vîrstă decît victima.
Pregatindu-se de audierea victimei este bine a stabili din timp cercul de
subiecţi ce vor asista la audiere, locul unde se va desfăşura acţiunea (acasă la
victimă, la şcoală, în cabinetul organului de urmărire penală sau într-un loc neutru).
Trebuie să cunoaştem particularităţile caracterului, interesele victimei,
comportamentul, relaţiile cu persoana suspectă, dacă victima manifestă înclinaţii
fanteziste etc.
La audierea minorului vor participa un pedagog, psiholog şi o rudă matură a
victimei. În aceste situaţii este bine să înlocuim relatarea liberă prin faza de
întrebări-răspunsuri.
133
 Principala metoda de fixare a rezultatelor este protocolarea, însa în cazul
minorilor se recomandă video-înregistrarea. Ea permite a reproduce intonaţia,
gesticulaţia, mimica, maniera de a povesti etc.
În cadrul audierii se stabileste: - cînd a avut loc violul, unde si cum ajuns
acolo victima; - împrejurările în care victima a cunoscut autorul; - relaţiile
anterioare cu acesta, constrîngerile exercitate asupra sa; - cum a reacționat victima
la atac, urmele lăsate pe hainele sau pe corpul agresorului, natura relaţiilor sexuale
intreţinute; - ce a făcut victima după consumarea iolului, numărul autorilor şi
contributţia fiecăruia la comiterea infracţiunii; - semnalmentele autorilor sau alte
aspecte ce pot conduce la identificarea lor.
De multe ori victimele depun declaraţii doar la insistenţa rudelor şi prietenilor,
a organului de urmărire penală, fiind sub influenţa violatorului, emoţiilor, ruşinei,
umulinţei.
De aceea, numai tactul, răbdarea, delicateţea şi perseverenţa celui ce conduce
ancheta poate asigura succesul acestei actiuni de urmărire.
Deci, principala împrejurare ce trebuie stabilită este faptul existenței actului
sexual sau altei acțiuni privitoare la viața sexuală. Independent de caracterul
acestor infracțiuni, urmează a ridica de urgență lingeria intimă a persoanei
vătămate și a persoanei suspectate.
Examinarea corporală. Organul de urmărire penală, în conformitate cu
art.119 CPP are dreptul să efectueze o astfel de examinare a bănuitului, cu
consimțământul acestuia sau în baza ordonanței motivate a OUP, cu autorizația
judecătorului de instrucție, pentru a constata dacă pe corpul acestuia există urme
ale infracțiunii, dar și pentru fixarea urmelor raportului sexual, a leziunilor
corporale ce mărturisesc lupta sau autoapărarea (zgîrâieturi, contuzii, mușcături,
rupturi de haine, lipsa nasturilor, urme de sol pe haina, corpul lui, fibre de contact
reciproc dintre victimă-infractor, sânge, spermă, salivă, fire de păr etc.), adică
probe materiale care se recoltează și în cadrul cercetării la fața locului.
În caz de infracțiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără
autorizația judecătorului însă, în termen de 24 ore, el trebuie să fie informat despre
acțiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective pentru controlul
legalității acestei acțiuni. Dacă este necesar, examinarea se face cu participarea
medicului. OUP nu participă dacă se examinează o persoană de sex opus cu
dezbrăcarea acesteia, ea se realizează de un medic.
Indicii violenței psihice nu au o expresie materială, acestea sunt urme ideale
(psihifiziologice) și pot fi analizate doar în cadrul audierii victimei și a agresorului.
OUP, după analiza materialelor urmează să modeleze mental situația de fapt de
la locul infracțiunii, acțiunile victimei și a agresorului. În astfel de cazuri ofițerul
de urmărire va stabili cum s-a manifestat pericolul grav cu care a fost amenințată
victima în scopul determinării la întreținerea raportului sexual.
Spre exemplu, amenințarea că va divulga soțului existența unor relații cu un alt
bărbat, despre care autorul are cunoștință exactă și dovezi conrete.
Dacă victima s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima
voința, urmează să se stabilească starea acesteia, cine, cum a provocat-o,

134
mijloacele folosite în acest scop și celelalte condiții în care a avut loc actul sexual
(a fost adormită cu o substanță psihotropă sau drogată).
Metoda principală de probare a stării de imposibilitate de a se apăra sau de a-și
exprima voința este expertiza medico-legală, psihiatrică legală, uneori expertiza
chimică a rămășițelor de substanțe.
Starea de imposibilitate de a se apăra în cazul administrării victimei de alcool
trebuie determinată prin stabilirea gradului de alcoolizare, ceea ce a condus la
imposibilitatea de a opune rezistență. Pentru o cercetare obiectivă a astfel de cazuri
este necesar a studia și documentația medicală a victimei, dacă a suportat operații
chirurgicale, îmbolnăviri grave etc.
Cercetarea la fața locului. Are ca scop principal descoperirea urmelor
infracțiunii, în special a urmeor materie specifice (fire de păr, resturi de spermă,
etc.), instrumentele folosite pentru amenințarea sau lovirea victimei ori
imobilizarea acesteia, a resturilor de substanțe destinate a aduce victima în starea
de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a obiectelor pierdute de agresor
sau chiar de victimă.
Această acțiune se efectuează conform regulilor generale ale tacticii
criminalistice.
Deci, sursele de informație despre făptuitor pot fi atât cele ideale (martorii-
oculari), cât și cele materiale ridicate din scena infracțiunii, căile de acces, dar și
celor adiacente.
Tot în aceste scopuri se folosește și câinele de serviciu, informațiile culese de
la agenții sub acoperire, ajutorul cetățenilor ce locuesc în preajma locului faptei,
mass-media, se analizează cazurile similare care au avut loc în această zonă, se
alcătuiesc portrete-robot ale suspecților ș.a.
În cazul reținerii făptuitorului, acesta se prezintă victimei pentru recunoaștere,
dar și martorilor oculari.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt circumstanțele ce urmează a fi stabilite în cazul violului?
2. Care sunt situațiile de urmărire penală și acțiunile ce urmează a fi efectuate în
fiecare din ele?
3. Expuneți particularitățile acțiunilor de neamânat în cazul cercetării violului.

Tema 20. Metodica investigării accidentelor de trafic rutier (2 ore)

20.1. Caracteristica criminalistica a accidentelor de circulatie și îmrejurarile ce

urmeaza a fi stabilite. 20.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale și situaţiile
tipice ale etapei iniţiale de cercetare. 20.3. Particularităţi tactice de efectuare a unor
acte de urmărire penală.
135
 20.1. Caracteristica criminalistica a accidentelor de circulatie și
îmrejurarile ce urmeaza a fi stabilite

Ritmul înalt de creştere a numărului de automobile pe drumurile publice ale

Republicii Moldova, disciplina scăzută a şoferilor, de multe ori şi a pietonilor,
exploatarea multor mijloace de transport de mîna a doua, autostrăzile ce lasă de
dorit, crează premise de înrăutăţire a situaţiei în sfera securităţii circulaţiei rutiere.
Alarmant este şi faptul, că pănă la 80% din accidentele rutiere produse în republica
noastră sunt din vina şoferilor, o mare parte din care, sunt tineri, neexperimentaţi,
prea încrezuţi în sine şi în posibilităţile dinamice ale automobilelor pe care le
conduc. Totodată, în localităţi, unul din trei accidente are loc din cauză pietonilor,
inclusiv a copiilor.
Modul de circulaţie pe drumurile publice este reglementat de Legea Cu privire
la securitatea circulaţiei rutiere4, în care se stabilesc drepturile, obligaţiile şi
răspunderile persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile administraţiei
publice, ale instituţiilor şi organizaţiilor. Pornind de la prevederile acestei legi,
circulaţia rutieră reprezintă deplasarea în spaţiu a oamenilor şi a încărcăturilor, în
care se ciocnesc interese ale mai multor pesoane fizice şi juridice și tebuie privită
ca sistem unic de transport, ca domeniu al relaţiilor sociale.
Aceste relații sunt ocrotite de legea penală, și anume: - încalacarea regurilor de
securitate a circulatiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de catre
persoana care conduce mijlocul de transport (art.264 CP); - punerea in exploatare a
mijloacelor de transport cu defecte tehnice vadite (art.265 CP); - parasirea locului
accidentului rutier (art.266 CP) s.a. componențe de acest fel, sunt prevazute ca
fapte, pedepsite de legea penala a R.Moldova.
Deci, prin accident rutier trebuie intelese acele inccidente ce apar in
rezultatul incalcarii de catre sofer a regimului normal de circulatie a transportului
care a cauzat decesul, vatamarea medie sau grava ori daune materiale in proportii
mari.
In calitate de caracteristica criminalistica a acidentelor rutiere pot servi
urmatoarele elemente: - Starea de fapt a incidentului. Ea se manifesta prin aceea ca
majoritatea accidentelor rutiere se produc in orașe, in care in care este bine
dezvoltat sistemul de transport, există o circulatie intensivă a pietonilor. Cea mai
mare parte de accidente este cauzata de incalcarea regurilor de catre soferi.
Cauzele nemijlocite ale accidentelor, mai frecvent sunt: - sustragerea atentiei
soferului; - subaprecierea pericolului real; - aprecierea incorecta a situației; -
deprinderi periculoase de conducere; - aprecierea eronata a comportamentului
personal in procesul de circulatie ș.a.
4
Legea Republicii Moldova “Cu privire la siguranța traficului rutier” nr.131 – XVI din 7.06.2007. În:
Monitorul Oficial al RM nr.103-106/2007 cu modificările publicate în MO RM nr.467-479 din 14.12.2018.

136
 In mare parte se fac vinovati si pietonii: - trecerea strazii in locurile
nereglementate; - iesirea pe neasteptate de dupa transportul ce staționează ș.a.
Factorii adiacenti ce inlesnesc accidentele rutiere sunt: - graba; - dispozitia
soferului; - deprinderi insuficiente de conducere; - starea fiziologica, (oboseală,
ebrietate, boala etc.); - drumurile nesatisfacatoare (gropi, lipsa semnelor necesare,
lipsa semaforulu).
Factorul obiectiv, care sporesc posibilitatea comiterii accidentelor este timpul
foarte scurt al desfasurarii acestui fenomen. El include 3 etape successive: la
inceput apare pericolul sau situația preaacidentală când participanții la trafic
urmează de urgență să adopte măsuri pentru a exclude coliziunea sau minimaliza
consecințele ei. Întârzierea transformă situația în cea de avarie (accident), când
participanții traficului nu mai sunt în stare să evite coliziunea. În fine, începe faza
culminantă, adică cea postaccidentală. Starea de fapt postaccidentală este
purtatoare de urme materiale: urme pe șosea, in ambianta inconjuratoare, pe auto
transporturile implicate în coliziune, victime, vestimentatia acestora ș.a.
Astfel, pe șosea se creaza: - urme de frânare a trasnportului; - urme de tirâre a
pietonului lovit; - detalii desprinse de la transport ; - apasaturi ; - zgirieturi pe aripi,
usi, caroserie; fibre de haine, fire de par, singe, tesut, de la victimă etc. Pe hainele
victimii pot fi gasite și urmele pneurilor transportului.
Dupa mecanismul de comitere a acestui gen de infractiuni distingem: - calcare
de pietoni; - ciocnire de transporturi; - rasturnarea transportului; - lovirea de
obstacole; - caderea pasagerilor din mijloacele de transport.
Aici trebuie spus că, dincolo de simplitatea aparentă și tipică a mecanismului
accidentului, situațiilor de fapt ai tamponărilor, uneori este destul de complicat a
scoate în evidență cauza reală a acestora, de oarece accidentele pot fi urmare
concomitentă a influenței unui cumul de factori (încălcări admise de șofer, de
pieton, de persoana responsabilă de starea tehnică a vehicolului ș.a.).
Imprejurarile ce trebuie stabilite in astfel de cauze: - caracterul incidentului
(vremea, locul, s.a imprejurari); - vinovația soferului in încalcarea regulilor de
circulație; - legatura cauzală dintre incalcarea regurilor de circulație si
consecințele aparute; - mecanismul accidentului rutier; - prezența unor agravante
sau atenuante; - caracterul si marimea daunei materiale; - împrejurările ce au
inlesnit, determinat sau contribuit la comitrerea infractiunii.

20.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale și situaţiile tipice ale

etapei iniţiale de cercetare

Pornirea urmaririi penale privind accidental rutier deține unele particularitati,

caracteristice doar acestei categorii de infractiuni. Procesul penal se porneste nu
contra cuina concret, dar cu privire la fapta care a avut loc.
La inceputul urmaririi nu este posibil de a exprima unele raționamente cu
privire la prezența sau lipsa in actiunile șoferului a incalcarii regulilor de circulație
stabilite. Aceasta este posibil de determinat mai tîrziu, când vor fi colectate si
analizate toate informațiile despre incident.

137
 Toți soferii participanți la accidentul rutier urmeaza sa treaca examenul
medical pentru a stabili starea de ebrietate. In acest sens pot fi desprinse citeva
situatii tipice de urmărire penală:
Situația nr.1. Șoferul transportului si victima se află la locul faptei sau, daca
din motive cunoscute ei nu sunt la fața locului, OUP deține informații autentice
despre identitatea și localizarea lor. Această situație este cea mai frecventă si apare
de regula in cazul in ciocnirii transporturilor.
Algoritmul acțiunilor in acestfel de situatii este urmatorul: - cercetarea la fata
locului; - ascultarea martorilor-oculari; - ascultarea partii vatamate; - asculatrea
soferului; -examinarea corporala a soferului si a partii vatamate; - dispunerea
expertizei medico-legale.
Situația nr.2. Partea vatamată se afla la locul accidentului iar soferul si
mijlocul de transport lipsesc. Date veridice despre ei lipsesc. Dupa cercetarea la
fata locului este oportun de a audia martorii-oculari si victima, mai apoi urmează a
ordona expertiza medico-legala a victimei, la necessitate - de realizat confruntări
dintre martorii – ocular și victimă (sofer).
Situația nr.3. Victima, transportul se afla la fața locului, lipsă este doar soferul
transporului, care a părăsit locul faptei. In această situație, victima, martorii-oculari
au observant soferul și semnalmentele lui exterioare care, de regula, se apropie de
victimă ca sa se documenteze de starea acesteia.
Demascarea unui eventual alibi fals al soferului dupa reținerea lui, poate
contribui expertiza medico-legala a acestuia, în cadrul careia, dupa leziunile
corporale ale lui poate fi stabilit faptul aflării la volumul automobilului.
La încheierea etapei inițiale de cercetare, OUP concretizează și versiunile cu
privire la cauzele accidentului, mai tipice fiind următoarele: 1) șoferul este vinovat
în încălcarea regulilor de circulație: era în stare de ebrietate, a admis o depășire
incorectă, viteză excesivă ș.a.; 2) drum deteriorat, impracticabil, lipsa marcajului
pe carosabil ș.a.; 3) defect tehnic al automobilului (a cedat frâna, defectarea
mecanismului de direcţie, accidentarea anvelopelor etc.); 4) imprudență gravă a
victimei; 5) concurs de împrejurări întâmplătoare; 6) înscenarea accidentului
pentru a acoperi o altă faptă penală.

20.3. Particularităţi tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală

In categoria acctiunilor procesuale de neaminat se pot cataloga; cercetarea la
fata locului; audierea soferului care a comis accidentul; audierea martotilor-oculari,
audierea partii vatamate, dispunerea expertizei medico-legale.
Cercetarea la fața locului. La sosirea la fata locului este necesar a audia pe
scurt partea vatamată, soferul, martorii-oculari. In baza acestor informatii
preliminare se cerceteaza locul faptei, se determina tactica examinarii
carosabilului, a transportului, eventual a cadavrului victimei ș.a. Aici însă trebuie
avut în vedere specificul cercetării la fața locului în astfel de cazuri. Pentru a
elibera cât mai urgent traseul este oportun a marca locul aflării cadavrului, a
mijlocului de transport, a altor obiecte semnificative pentru cauză, de efectuat

138
măsurările de rigoare, după care de purces la efectuarea CFL însoțită de
videoînregistrări.
In cadrul cercetarii se rezolva urmatoarele sarcini: - depistarea, fixarea si
ridicarea urmelor si altor probe materiale; - stabilirea situatiei de fapt; -
determinarea starii tehnice a mijlocului de transport; - organizarea cautării
soferului care a parasit locul faptei; - stabilirea cauzelor si conditiilor care au
determinat sau favorizat comiterea accidentul rutier.
Obiectele tipice ce urmeaza a fi cercetate sunt: Portiunea de strada (drum)
respectivă si locurile aferente, cadavrul, mijlocul de transport. Pâna la inceputul
cercetarilor trebuie de stabilit hotarele locului faptei, care poate fi destul de întins,
tipul învelisului de carosabil, profilul lateral si longitudinal, lațimea si numarul de
piste de circulație, starea drumului, eventualele defecte ale carosabilului, prezenta
si poziția bornelor kilometrice, a semnelor si semafoarelor etc.
Pentru a intelege mecanismul accidentului rutier o mare insemnatate are
examinarea urmelor pe carosabil. Acestea ofera posibilități de stabilire a tipului,
genului mijlocului de transport, particularitatile constructive și defectele pneurilor.
Dupa urmele lăsate de roți este posibil a stabili directia de deplasare a
transportului. Urmele de frînare ne pot oferi date despre viteza de deplasare a
transportului, starea tehnica a automobilului, locul tamponarii vehiculelor ș.a. In
cazul accidentării pietonilor sunt caracteristice urme de apasare de formă ovală fără
deriorare a vopselei caroseriei transportului.
Rasturnarea, tamponarea, lovirea unor obstacole este insoțită de deteriorari
consistente cu rupturi de metal si desprinderi ale particulelor de loc si vopsea.
Mijlocul de transport este oportun al examina in urmatoarea consecutivitate:
mai întâi partea din fata, apoi dreapta lateral, spatele, stânga lateral, acoperisul,
partea de desupt a vehiculului. Este obligatoriu fixarea mijlocului de transport
relativ la două repere solide prin fotografiere, schiță. În procesul-verbal se fixează
tipul, marca, num. De înmatriculare, deteriorările rezultate din avarie, apoi se caută
urme și ale materiale de probă (sînge, fire de păr, substanță cerebrală, fragmente de
vestimentație a victimei etc.)
Audierea martorilor-oculari: Are ca scop stabilirea datelor despre: - condițiile
de percepere a evenimentului; - situațiile si condițiile rutiere; - condițiile in care s-a
produs accidentul; - acțiunile soferului si altor personae dupa accident. Se
determina: cine se afla la volan? Unde se afla victima? Care a fost viteza
transportului? Care era pozitia transportului pe carosabil? Vremea si locul
accidentului ? Ce urme s-au creat pe carosabil, pe mijlocul de transport? Cum se
aflau mijloacele de transport dupa accident?
Pentru o mai mare exactitate a reconstituirii tabloului incidentului martorii
oculari pot fi audiați la locul faptei sau să li se propună a alcătui schița locului
faptei cu indicarea locului în care ei se aflau la acel moment dar și alte obiecte ale
configurației locului respectiv.
Audiera soferului are ca scop stabilirea chestiunilor legate de: - persoana
soferului si particularitatile mijlocului de transport; - despre conditiile de circulatie
rutiera; - depre imprejurarile comiterii accidentului; - despre acțiunile soferului

139
dupa accident. Important este să stabilim ce măsuri au fost întreprinse de el pentru
a evita consecințele grave (a frânat, a manevrat, dacă a oferit ajutor victimei, cauza
părăsirii locului faptei)
Expertiza medico-legala se dispune pentru a stabili caracterul leziunilor
corporale, mecanismul formarii lor, cauza decesului. Persoana care a condus
automobilul se poate stabili după leziunile corporale, urmele specifice
autotraumelor rămase pe corpul prezumtivului șofer de la elementele din salon,
inclusiv și de la centura cuplată.
Experimentul de urmarire. De regula, aceasta se efectuează pentru a stabili
viteza deplasarii mijlocului de transport, a pietonului, a mecanismului accidentului
și spațierii reciproce a mijloacelor de transport, determinarea vizibilitatii de către
sofer a anumitor obstacole din drum.
Experimentul se desfasoara mai cu seamă in situatia in care lipsesc urmele de
frânare, nu se admit experimente care se pot solda cu traumarea participanților, a
prejudiciului material (defectarea transportului, a semaforului etc.) Viteza
deplasării poate fi stabilita prin 2 modalitati: - determinarea perioadei de timp
necesare transportului pentru a parcurge un anumit segment de drum sau a
măsurarii vitezei cu aparatul utilajelor tehnice respective. În primul caz se
selectează un segment de drum de cca 50-100m. Soferului i se propune să se
deplaseze pe el cu viteza cu care se deplasa înaite de accident.
Indicatorul de viteză al automobilului se acopera în prealabil cu un material
etanș, timpul consumat la parcurgerea distanței respective să fixează cu
secundomerul.
In al doilea caz viteza se fixeaza cu radarului polițienesc, aflat in dotație la
politia rutieră.
Dispunerea expertizelor Expertiza autotehnica se dispune pentru cercetarea
evenimentului accidental. Cercul de intrebari puse in fata expertizei pot reunite în
trei grupe:
1) Se referă la viteza deplasării mijloacelor de transport si a pietonilor la
momentul accidentului, starea tehnica a transporturilor, caracterul defecțiunilor
transporturilor.
2) Se refera la problematica aprecierii acțiunilor soferului de asigurare a
cerintelor de securitate a circulatiei. De exemplu, putea oare soferul sa evite
tamponarea, adica avea el posibilitatea tehnica sa evite coliziunea? Cum trebuia sa
procedeze intr-o situație concretă?
3) Țin de stabilirea legaturii cauzale dintre acțiunile participanților la accident
si consecințele aparute, adica daca consecințele nefaste sunt rezultatul incălcării
regulilor de circulatie?
Specificitatea expertizei autotehnice constă în aceea că la realizarea ei se iau în
calcul ca date primare nu numai obiectele materiale dar și circumstanțele fixate în
procesul-verbal al cercetării la fața locului, procesul-verbal al efectuării
experimentului, certificatul serviciului meteo despre starea timpului de atunci,
certificatul despre profilul drumului și starea învelișului din zona accidentului, date
cu privire la durata de lucru a fazelor semaforului ș.a.

140
 Expertiza substanțiologică (chimică judiciară) se dispune când este necesar a
stabili omogenitatea particulelor de lac și vopsea, de lubrificanți și carburanți, de
încărcătură pulverulentă sau lichidă, ridicate de la fața locului, corpul,
vestimentația victimei, mijlocul de transport. Expertiza traseologică este chemată
să identifice mijlocul de transport după urmele pneurilor, a detaliilor desprinse în
cadrul tamponării vehiculelor, idnetificarea persoanei după urmele digitale lăsate
pe transportul respectiv, identificarea întregului după părțile componente.
Audierea invinuitilui. La momentul inaintării invinurii soferul cunoaste bine
toate circumstantele accidentului, de aceea ofiterul de urmarire trebuie sa se
pregsteasca destul de bine catre această audiere, folosind rezultatele expertizei și
alte materiale de probă.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt circumstanțele ce urmează a fi stabilite în cazul accidentelor de
circulație?
2. Care sunt situațiile tipice de urmărire penală în cauzele accidentelor de trafic
rutier?
3. Expuneți particularitățile acțiunilor de urmărire penală în cauzele accidentelor de
trafic rutier.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Izvoare normative
1. Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994 cu modificările introduse prin
Legea nr. 115-XIV din 05.07.2000. În Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 1-1994. http://lex.justice.md/document_rom.php?
id=44B9F30E:7AC17731.
2. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea
Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/md/326970/.
3. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.
985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?
action=view&view=doc&lang=1&id=33126
4. Legea Republicii Moldova privind regimul armelor și al munițiilor cu destinație
civilă nr.130 din 08.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr nr.
222-227 din 26.10.2012.//. http://lex.justice.md/md/345127/
5. Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului
judiciar, nr. 68 din 14.04.2016. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
157-162 din 10.06.2016. http://lex.justice.md/md/365259/

141
6. Legea Republicii Moldova Cu privire la securitatea circulaţiei rutiere În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131 – XVI din 7.06. 2007.
http://lex.justice.md/md/index.343452/
7. Legea Republicii Moldova privind statutul ofiţerului de urmărire penală.
Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.195 din 22.12.2006. http://lex.justice.md/index.php?
action=view&view=doc&lang=1&id=319077
8. Legea Republicii Moldova nr.59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de
investigaţii. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.113-118 din
08.06.2012 // http://lex.justice.md/md/343452/
9. Hotărârea de Guvern a R. Moldova nr.195 din 24.03.2017 Cu privire la
aprobarea Nomenclatorului expertizelor judiciare. În: Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.109-118 din 07.04.2017. // http://lex.justice.md

Monografii, manuale, lucrări de specialitate

10. Aioniţoaie C. şi alţii. Tratat de tactică criminalistică. Craiova: Carpaţi, 1992.
327 p.
11. Alecu Gh. Criminalistică. Constanţa: Ex Ponto, 2008. 465 p.
12. Alămoreanu S. Problematica expertizelor criminalistice. Note de curs pentru
studii de master. București:Hamangiu, 2013. 163 p.
13. Badia A. Mijloace tehnico-criminalistice aplicate la cercetarea locului faptei.
Studiu monographic. Chișinău: Tip. Centrală, 2018. 216 p.
14. Badia A., Golubenco Gh. Criminalistică: Caiet de curs. Chișină: Tip. Centrală,
2019. 212 p.
15. Bercheşan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. Bucureşti: Little Star,
2004. 752 p.
16. Bercheşan V. Cercetarea la faţa locului - principal mijloc de probă în procesul
penal. Bucureşti: Little Star, 2006.
17. Bercheșan V. Cercetarea penală. Îndrumar complet de cercetare penală.
București: Icar, 2002. 420 p.
18. Bercheşan V., Cătălin T. Fotografia judiciară clasică, fotografia digitală,
identificarea persoanei după semnalmente. Craiova: Sitech, 2008. 143 p.
19. Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Gama, 1998. 482 p.
20. Cârjan L. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Pinguin Book, 2005. 828 p.
21. Doraş S. Criminalistica. Ch.: Tipografia Centrală, 2011. 632 p.
22. Drăghici C. et al. Tratat de tehnică criminalistică. Craiova: SITECH, 2018. 571
p.
23. Drăghici C., Necula I., Stoian M. Expertiza criminalistică în probațiunea
judiciară. Craiova: SITECH, 2016. 247 p.
24. Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: FEP Tip.Centrală, 2017. 872
p.
25. Gheorghiță M. Tratat de metodică criminalistică. Chișinău: CEP USM, 2015.
532 p.

142
26. Golubenco Gh. Criminalistică. Cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii.
Chişinău: FEP Tip.Centrală, 2015. 116 p.
27. Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tip. Centrală,
2008. 215 p.
28. Golubenco Gh. Urmele infracţiunii. Chişinău: Garuda-Art, 1999.160 p.
29. Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii
infracţiuilor. Chişinău: Tip.Centrală, 2010. 235 p.
30. Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Bucureşti: Ed.științifică,
1990. 247 p.
31. Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. București: Beck, 2010. 294 p.
32. Mircea I. Criminalistica. Bucureşti:Lumina Lex, 2010. 351 p.
33. Odagiu I., Luchin L., Rusnac C. Cercetarea la faţa locului. Ghid practic.
Chişinău: Bons Offices, 2013. 202 p.
34. Olteanu G. Consideraţii cu privire la tactica efectuării cercetării la faţa locului.
Bucureşti:Hamangiu, 2008, 194 p. // www.itcode.ro
35. Olteanu G. Metodologie criminalistică – cercetarea structurilor infracţionale şi a
unora dintre activităţile ilicite. Bucureşti: Ait Laboratories s.r.l., 2005.//
www.itcode.ro
36. Păşescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei. Bucureşti:
Naţional, 2000. 528 p.
37. Pisarenco C. Microobiectele în activitatea de cercetare a infracţiunilor.
Chişinău: Valinex, 2017. 228p.
38. Sandu D. Falsul în acte. Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistce.
Bucureşti: Lumina lex, 1994. 222 p.
39. Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită.
Bucureşti: Universul juridic, 2015. 849 p.
40. Văduva N. Criminalistica. Tratat de tactică şi metodică. Craiova: Era, 2009. 516
p.
41. Voinea D., Drăghici C., Necula I. Categorii de urme care fac obiectul de studiu
al tehnicii criminalistice. Bucureşti: H.G.Chimics S.R.L., 2011. 220 p.
42. Аверьянова Т. В. и др. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. Р.С.
Белкина. М.: НОРМА-ИНФРА, 1999. 971 c.
43. Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. М.: Норма,
2007. 477 c.
44. Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. 3-е изд.,
дополненное. М.: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001. 837 c.
45. Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система
криминалистики. новое изд. переп. с изд. 1908 г. М.: ЛексЭст, 2002.1116
c.
46. Ищенко Е.П. Криминалистика. Краткий курс. Москва: Инфра-М, 2006.
320 с.
47. Криминалистика: Учебник для студентов вузов. Под ред.
А.Ф.Волынского, В.П.Лаврова. 2-изд., перераб. и доп. М.: ЮНИТИ –
ДАНА: Закон и право, 2013. 943 c.

143
48. Криминалистика: Учебник. Отв. ред. Н.П.Яблоков. Москва: Юристъ,
2005. 781 c.

Culegeri de documente, practica judiciară

49. Осмотр места происшествия. Практическое пособие. Под ред.
А.И.Дворкина. M.: Юристъ, 2002. 351 c.
50. Руководство для следователей. Под ред. Н.А.Селиванова, В.А.Снеткова.
М.: Инфра –М, 1997. 732 с.
Link-uri utile:
51. Asociaţia Criminaliştilor din România.// http://www.asociatiacriminalistilor.ro
52. Biroul National de Statistica.// http://www.statistica.md/
53. Reţeaua Europeană a Institutelor de Ştiinţe Criminalistice (ENFSI).
//www.enfsi.eu
54. Revista Română de Criminalistică. // http://www.jurnals.indexcopernicus.com

144