O SCRISOARE PIERDUTĂ

de ION LUCA CARAGIALE

 
Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul
prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate,
având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi
esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a
statutului social.

COMICUL
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă, amuzament,
înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje
comice.

Comicul de situaţie este generat de
tensiunea dramatică, prin întâmplările
neprevăzute, construite după scheme comice
clasice:
 scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv;
 răsturnarea de statut a lui Caţavencu;
 teama exagerată de trădare a grupului
Farfuridi-Brânzovenescu;
 confuziile lui Dandanache care o atribuie pe
Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu;
 împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
 
Un tip aparte de comic este comicul de
nume:
 Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache
(derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale,
uşor de modelat),
 Nae (populistul, păcălitorul păcălit)
Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la
caţă),
 Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului
nume Agamemnon, purtat de eroul homeric)
Dandanache (derivat de la dandana,
încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor
politicieni),
 Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile
culinare sugerează inferioritate, vulgaritate,
prostie),
 Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în
faţa şefilor)
 Pristanda (numele unui dans popular în care
se bate pasul pe loc).
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul
 ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”,
„Curat...”,
 tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are”,
 stâlcirea cuvintelor: „momental”, „nifilist”,
„famelie”,
 clişeele verbale
 negarea primei propoziţii prin a doua:
„Industria română este admirabilă, e sublimă,
putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi
aclamăm munca, travaliul, care nu se face
deloc în ţara noastră”.
Limbajul este principala modalitate de
individualizare a personajelor. Prin comicul de
limbaj se realizează caracterizarea indirectă.
Comicul de caracter se observă din
ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru
disimulare.
Ccomicul de moravuri cuprinde mai ales
relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea
şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.
 O SCRISOARE PIERDUTĂ

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise de
autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societăţii contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă.  Piesa este
structurată în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.
Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile, sentimentele, opiniile.
Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează
caracterizarea directă sau indirectă.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se
realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext
dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în circumstanţele
tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel
sau altul, în farsa electorală.
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni
şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia
piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea
momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există
propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul
piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia
iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în „capitala unui judeţ
de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena
iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi
numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este
pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu,
prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de
acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui
Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care
încearcă să găsească soluţii pentru  a recupera scrisoarea.
Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă
în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul
Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul
Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă
şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale
(modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză,
anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de
şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi
oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict,
Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o
trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
 În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc
discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi
Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care
intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de
comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea
candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare,
Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce
destinatarei.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin
intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat.
Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o
scrisoare compromiţătoare.  Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi
totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii
dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având
intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care
găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final
„adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul, el
rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul
întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind
„mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

PERSONAJELE: ŞTEFAN TIPĂTESCU, ZOE TRAHANACHE.

RELAŢIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este
considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se
încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. În comedia O
scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase tipologice: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul
primului-amorez  şi al donjuanului (Ştefan Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al
demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului
(Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc de caracterizare este onomastica. Numele
personajelor sugerează trăsătura lor dominantă.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect al
judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el
întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia
Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe
Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o
jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit
la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de
toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi
Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În
fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o
carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el
prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a
stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu,
încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează
scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite
posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în
situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea
existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei
sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii
politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o damă
„simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi
manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci
încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi
de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul
fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi
deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi
mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se
pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză „nebunia”,
deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului:
„Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...”
Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta,
cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de
aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar
fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica
ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel
care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla...
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine
eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă,
fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită...
Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că
eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”
Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se
comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni pentru
Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi mai înainte în
umbra ei.
Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele „cu carte” sunt ironizate pentru legătura
extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de alint, Fănică şi Joiţica.