Protejarea vieţii private

Scurt istoric şi definiţii

Legislaţia vieţii private, corelativ al legislaţiei libertăţii de informare, este cel mai tânăr domeniu
al dreptului, şi este percepută de oamenii presei drept o nouă limitare a liberei circulaţii a
informaţiilor; numai că, de această dată, limitarea pare să fi venit odată cu evoluţia modelului
democratic, ca fruct al extinderii dreptului omului.

Părinţii legislaţiei vieţii private sunt doi jurnalişti americani, Samuel D. Warren şi Louis D.
Brandeis. Ei au publicat în 1890, în Harward Law Review, un articol în care susţineau necesitaea
apariţiei unui nou domeniu de drept, care să favorizeze protejarea universului intim al persoanei.

Legislaţia de protecţie a vieţii private nu se referă la publicarea de informaţii false, care intră,
fireşte, sub incidenţa altor articole de lege – fie penală, fie civilă -, cum e, cel mai adesea,
calomnia. Atunci când vorbim despre viaţa intimă a persoanei ne referim exclusiv la fapte reale
care, dintr-o pricină sau alta, nu ar trebui să fie date publicităţii. Subsecvent, de avantajele acestei
protecţii legale nu se pot bucura în mod egal şi persoanele publice şi cetăţenii de rând. Într-o ţară
cu adevărat democratică, şansa unei persoane de a deschide şi de a câştiga un proces de acest fel
intentat unui jurnalist este invers proporţională cu notorietatea persoanei.

Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţă personală pot fi clasificate în
patru mari domenii:

- intruziunea

- dezvăluirea de fapte jenante

- punerea într-o lumină falsă

- publicitarea numelui şi a imaginii fără acordul subiectului.

Intruziunea în viaţa privată:

Sub acest concept, de intruziune, pot fi cuprinse un număr mare de fapte foarte diverse, având ca
punct comun spaţiul privat (locuinţă, proprietate, interiorul unei instituţii private etc ), acţiunile şi
relaţiile intime ( familie, prieteni, viaţă amoroasă etc ), ca şi documentele aflate în posesia
persoanei şi care o privesc numai pe ea.

Intruziunea implică orice acţiune de la clasic recunoscuta “violare de domiciliu”, la orice alt fel
de pătrundere şi procurare de informaţii din universul personal, fără acordul direct al persoanei
sau al unui organism abilitat ( poliţie, procuratură, justiţie etc ).

Un caz celebru pentru a ilustra intruziunea în viaţa privată este Onassis vs. Galella (1973). Într-o
serie lungă de procese, Jaqueline Kennedy Onassis l-a acuzat pe fotoreporterul free – lancer Ron
Galella de hărţuire a intimităţii, deoarece acesta îşi făcuse o adevărată carieră din a o fotografia
pe ea şi pe copiii ei in cele mai neobişnuite circumstanţe. O curte de apel a dat sentinţa definitivă
care îl obliga pe R. Galella să nu se apropie la mai mult de 25 de picioare de d-na Onassis şi de
copiii ei. Sentinţa a fost cu totul atipică deoarece persoana vizată era una publică, iar, în
principiu, peste tot în lume, fotografiile sau imaginile video care sunt trase în locuri publice nu
constituie subiect de proces incriminant pentru ziarişti.

Un exemplu de pe teritoriul ţării noastre este cazul accidentului aviatic de la Baia Mare din 1996.
Un reporter şi un operator al PRO TV au pătruns cu camera de luat vederi în garsoniera unuia
dintre copiloţi, luând un interviu “la cald” soţiei acestuie şi copiilor ei, înainte ca aceştia să fi
aflat de accident. Reporterul i-a comunicat vestea cumplită femeii în timp ce o filma, difuzarea
pe post a materialului stârnind un val de proteste în opinia publică.

În pofida gravei încălcări a eticii profesionale, în pofida violentei ultragieri a dreptului omenesc
la intimitate şi a bunului simţ comun, postul s-a mulţumit cu nişte scuze ulterioare, jurnaliştii în
culpă n-au tras nicio consecinţă şi nici justiţia românească nu a reacţionat.

Dezvăluirea de fapte jenante:

În cazul dezvăluirii de fapte jenante intervin atât chestiuni referitoare la fapte descoperite în mod
direct de jurnalist ( prin fotografie, filmare sau relatare ), cât şi fapte dezvăluite prin intermediul
unor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de instituţii ale statului, şi care nu
aparţin domeniului public. În toate cazurile în care o persoană face plângere, modalitatea
specifică de apărare a jurnalistului este tocmai demonstrarea oportunităţii şi interesului public al
dezvăluirii. Însă, atunci când informaţiile au fost obţinute pe care ilegală, apărarea prin “interesul
public” este insuficientă, deoarece sunt intersectate două domenii diferite: cel al intruziunii şi cel
al publicitării faptelor jenante.

Trebuie stabilită clar deosebirea între calomnie şi dezvăluirea de fapte jenante. În primul caz,
acuzaţia adusă de reclamant se referă la difuzarea unor informaţii false, deci apărarea
jurnalistului e constituită de adevărul probat. În al doilea caz, faptele sunt recunoscute de
reclamant ca adevărate, acuzaţia adusă de el jurnalistului fiind aceea că ele nu sunt de interes
public, iar apărarea jurnalistului e constituită tocmai de aceasta din urmă. Tot în acest caz,
observăm şi distincţia dintre persoana publică şi cetăţeanul obişnuit. Celei dintâi îi va fi
totdeauna infinit mai greu să se ascundă sub scutul vieţii private, fiidcă majoritatea faptelor sale
pot constitui subiecte de interes public.

Sunt şi situaţii în care legea şi etica jurnalistică ne obligă sa avem un comportament discret:
numele şi imaginea delicventului minor, victimele de castrofe şi de viol şi datele privind
sănătatea persoanei.

Punerea într-o lumină falsă:

A pune pe cineva într-o lumină falsă presupune a interpreta incorect fapte reale, a adăugă unor
fapte reale, alte fapte care în context par credibile, dar nu sunt adevărate, a înlănţui contextual
cauze şi consecinţe care par logice, dar sunt imaginate, producând daune onoarei şi
respectabilităţii unei persoane.

Însă, un comentariu jurnalistic care păstrează în construcţia discursului său mărcile dubiului ( “e
posibil”, “se pare” etc ) şi are ca support fapte reale ( fie că sursele sunt dechise, fie că sunt
confidenţiale ) va fi considerat în justiţie în limitele comentariului onest.

Cele mai grave acuzaţii de punere într-o lumină falsă apar în situaţia în care, prin distanţa dintre
titlu şi conţinut se obţine un neadevăr. Această specie derivată a luminii false, numită
ficţionalizare, acoperă o întreagă pleiadă de practice jurnalistice, plecând de la simpla accentuare
prin titlu a concluziei şi sfârşind cu inventarea, din lipsă de subiecte calde, a unei poveşti difuzate
ca adevărate.

În presa românească a ultimilor ani, practica titlurilor bombă acoperind relatări asupra vieţii şi
afacerilor unor persoane private sau publice imposibil de probat a fost uluitor de frecventă. În
acest caz, o mare parte din vină o poartă climatul însuşi al vieţii sociale şi politice şi indiferenţa
autorităţilor faţă de cazurile de corupţie investigate şi dezvăluite în presă.

Pentru a exemplifica conjuncţia lumină falsă – ficţionalizare, folosim cazul Cantrell vs. Forest
City Publ. (1974). În urma prăbuşirii unui pod peste râul Ohio, au murit 43 de persoane. Una
dintre publicaţiile locale a făcut o serie de reportaje cu privire la familiile victimelor. La câteva
luni după accident, un reporter şi un fotograf au ajuns la locuinţa văduvei uneia dintre victime,
dna Cantrell. Cum femeia nu era acasă, cei doi i-au intervievat pe copiii şi au făcut fotografii.
Reportajul a apărut ulterior, exagerând sărăcia familiei şi conţinând afirmaţii neadevărate puse pe
seama doamnei Cantrell, ca şi cum reporterul ar fi discutat direct cu ea. După un circuit de
procese, curtea a hotărât că plângerea văduvei este întemeiată în ceea ce priveşte falsa lumină şi
ficţionalizarea, dar l-au scos din cauză pe fotograf, deoarece imaginile au fost considerate
autentice. Reporterul şi publicaţia au fost obligate să plătească familiei Cantrell o despăgubire de
60 000 de dolari.

Dreptul de publicitare a numelui şi imaginii:

Total diferit de celelalte trei categorii discutate anterior, dreptul de publicitate a numelui şi a
imaginii are un caracter mai degrabă comercial decât unul de protecţie propriu – zisă a vieţii
personale. Interferează, într-o anumită măsură, cu teoria dreptului de autor, cu deosebirea că aici
nu avem de - a face cu produse ale unei activităţi intelectuale, ci cu însăşi fiinţa umană,
reprezentată vizual prin numele său.

Dilema publicitării numelui şi imaginii ca drept personal ori ca drept de proprietate a produs,
decenii la rând, decizii contradictorii în procese mai mult sau mai puţin celebre.

În ultimii 50 de ani, dreptul de publicitate s-a extins într-un mod impresionant şi asupra unor
situaţii complexe. Un celebre animator de televiziune, Johny Carson, autor timp de aproape un
deceniu al unui show TV care începea cu exclamaţia “Here’s Johny!”, a dat în judecată o firmă
numită “Here’s Johny Portable Toilets Inc.”, ce comercializa closete. Curtea de Apel a Statelor
Unite nu numai că a admis dosarul, ci a considerat ofensator comentariul publicitar al
comercianţilor: “cel mai vestit comic din lume” adăugat imaginii closetului deoarece, în
conştiinţa publicului, sintagma “Here’s johny” se confunda cu imaginea binecunoscutului
animator.

Celebra cântăreaţă şi actriţă de cinema – Cher a dat în judecată, în 1982, trustul Forum
International în urma unui interviu pe care i-l luase un jurnalist liber profesionist. Cher acceptase
interviul în speranţa că va fi publicat în revista US, dar ziaristul l-a putut vinde doar altor reviste,
respectiv Star şi Forum. Ambele l-au publicat cu titlul provocator: Exclusiv: Cher, viaţa mea,
soţii mei şi mulţii mei bărbaţi. Cher nu a câştigat procesul, însă Curtea a penalizat revista Forum
pentru publicitatea excesivă pe care a făcut-o interviului, deoarece în campania promoţională
publicase imaginea actriţei, trimiterea la interviu şi comentariul: “Sunt lucruri pe care Cher n-o
să le mărturisească în People şi niciodată în US. Dar le mărturiseşte în Forum. Deci întâlniţi-vă
cu Cher şi sutele de mii de cititori ai Forumului de azi”.

Studiu de caz:
Andrei Gheorghe – scandalul „marijuana”, revista Star 2003: „Reamintim că Parchetul s-a
autosesizat în acest caz după un articol apărut in revista Star, ilustrat cu capturi video în care
Andrei Gheorghe fuma o ţigară cu marijuana oferită de o recentă cunoştinţă de-a sa. După
izbucnirea scandalului, Gheorghe a lăsat să se înţeleagă că întreaga poveste a fost "lucrătura"
unui potent om de afaceri, drept represalii că în emisiunile sale îşi bate joc de iubita acestuia, o
cântăreaţă care bate inutil la porţile consacrării. La dosarul de la Parchet există un proces-verbal
de predare-primire încheiat de Horia Tabacu, redactorul şef al revistei, şi procurorul Petrescu,
privind două casete video cu imagini care ar dovedi acuzaţiile formulate împotriva lui Andrei
Gheorghe. Aceste casete au fost înregistrate de alte persoane decât cele prevazute de lege şi,
totodata, fără a avea vreo aprobare dată de procurori, în condiţiile în care Andrei Gheorghe a fost
urmărit timp de şase luni de zile şi în propria-i casă. Cele două casete sunt principalele probe pe
care se bazează procurorul Petrescu. Pe numele celor care au făcut filajul ilegal nu s-a pornit însă
nicio acţiune penală.” (fragment din Adevarul, 4 noiembrie 2003)

Consider principala greşeală a jurnaliştilor intruziunea în viaţa privată deoarece Andrei

Gheorghe a fost urmarit în propria-i casă timp de şase luni de zile, dar şi dezvăluirea de fapte
jenante. Indiferent de gradul de adevăr al anchetei, jurnaliştii au încălcat două reguli importante
din punct de vedere deontologic.

Bibliografie:
Miruna Runcan, Etica şi Legislaţia presei

Tudor Cătineanu, Deontologia

Bianca Severin, an II, grupa 3 PR