Subiecte Examen Deontologie Profesională Anul III

Subiecte Examen Deontologie profesională Anul III, Comunicare şi Relaţii Publice
1.Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi nerespectarea de către un jurnalist

a bunei-credinţe, ca obligaţie profesională în relatarea faptelor unui material jurnalistic.
,, Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar
bunei- credințe, în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna-
credință a persoanelor. Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a
dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viață privată,,
Deontologia cercetează regulile şi îndatoririle aferente unei profesii sau ocupaţii în legătură cu
practicarea autorizată şi corectă a acesteia. Deontologia descrie un ansamblu de reguli de conduită
specifice, de atitudini şi comportamente sub constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se
suprapune acesteia, în scopul binelui individual şi al servirii interesului public, în virtutea eticii
profesionale. Deontologia se particularizează prin folosirea limbajului specific, dominat de
conceptele etice: bine-rău, moral - imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, loial-neloial, exact-
inexact, drept-nedrept. Cerinţa exercitării corecte a regulilor şi îndatoririlor unei profesii decurge
atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate de abaterea de la acestea, cât şi din
necesitatea prevenirii riscului ştirbirii reputaţiei unor profesii cu mare impact social.
Comportamentul individual nu se măsoară numai în funcţie de propria conştiinţă, ci şi după norma
acceptată social, profesional sau în cadrul instituţiei respective.
Rolul unui jurnalist este de a oferi zilnic noi informații: de a pune la dispoziție publicului mărturii
exacte despre un domeniu anume. Dar realitatea reprezintă mult mai mult decât aceste informații;
include și disponibilitatea informațiilor dintr-o varietate de surse.
Știrile ar trebui să fie o relatare echilibrată a evenimentelor curente, cu un conținut neutru, unde
jurnalistul evită pe cât posibil să își imprime punctul de vedere.
Buna credință presupune ca jurnalistul să abordeze subiectul astfel încât să-i inspire receptorului o
anume încredere, acesta să fie convins că jurnalistul nu are alt deziderat decât informarea promptă și
onestă, în interesul exclusiv al publicului.
Un jurnalist se poate considera de bună credință, dacă în demersul său jurnalistic:
- vizează un interes public legitim și este preocupat exclusiv de informarea publicului său.
- se sprijină pe fapte concrete
- articolul este publicat imediat ce a verificat informația și nu în urma unor calcule de oportunitate.
- urmărește subiectul până la capăt, indiferent de cât de importante sunt persoanele implicate și din
ce tabără fac parte acestea.
Un caz de nerespectarea de către un jurnalist a bunei-credinţe : Cum au tratat jurnaliștii femeile
Yazidi - Zahera Harb
Mărturiile dureroase ale femeilor yazidi despre practicile jurnaliştilor care le-au relatat poveştile ar
trebui să fie un semnal de alarmă. Unde tragem granița dintre practicile de jurnalism etice și cele
lipsite de etică, atunci când intervievăm persoane care suferă de traume, darămite intervievând
femeile luate ostatice, violate și torturate?
Un raport al Forumului Internațional de Studii ale Femeii despre percepțiile femeilor yezide despre
mediatizarea poveștilor lor. Concluziile studiului au fost deranjante, deoarece pun în lumină
practicile unor corespondenți străini atunci când au de-a face cu persoane vulnerabile.
Mărturiile acestor femei au dezvăluit că jurnaliştii străini în mare parte bărbaţi cu care au
interacționat au avut o abordare ..macho.. a poveștilor lor.
Jurnaliștii au căutat cele mai dramatice și traumatizante detalii ale experiențelor acestor femei,
ignorând în același timp bunăstarea lor emoțională și psihologică. Ei, după cum a relevat reportajul,
au ignorat toate îndrumările privind intervievarea persoanelor traumatizate privind intervievarea
femeilor supuse violenței sexuale și liniile directoare ale ONU pentru raportarea violenței bazate pe
gen. Poveștile acestor femei Yazidi au fost spuse mai ales printr-o lentilă masculină. Neținând
seama de tensiunea emoțională de a supune femeile la interogatoriu scrupulos și cu promisiunea de
a le „salva”, jurnaliştii le-au cerut victimelor să povestească detalii despre experiențele lor oribile.
Unora dintre aceste femei chiar li s-au promis o soluție la situația lor dacă acordau un interviu.
S-au făcut asigurări de ajutor.
La ce se gândeau acei jurnaliști?
Au fost capabili să se gândească la ororile prin care au trecut acele femei?
Au pus la îndoială natura consimțământului dat de acele femei traumatizate?
Nimeni nu ar trebui să subestimeze dinamica puterii puse în aplicare de corespondenții străini
,bărbați, care abordează poveștile femeilor vulnerabile într-un context extrem de patriarhal.
Obținerea consimțământului într-un astfel de context devine categoric. Și dacă nu se acordă
consimțământul, ca într-unul dintre cazurile prezentate în raport, jurnaliştii par să presupună că este
irelevant. Fantezia occidentală a „Orientului senzual”, împrumutând cuvintele lui Edward Said ,pare
să fie, de asemenea, evidentă în linia de interogare la care au fost supuse femeile Yazidi de către
jurnaliştii bărbaţi. Ororile pe care le-au suferit, inclusiv violul, au fost reduse la o poveste senzuală
dintr-un tărâm îndepărtat, principalul să fie ,,o știre,, senzațională de publicat.
Etica jurnalismului contează, iar în vremuri de război și conflict este esențială. Etica și buna
credință, ,,să fii om al lui dumnezeu,, este evident importantă atunci când se ocupă de subiecte ale
traumei și în special atunci când intervievează femeile supuse violenței sexuale și torturii.
Reportajele de război au fost dominate istoric de bărbați. Conștientizarea sensibilității de gen și a
prejudecăților de gen în accesarea informațiilor despre violența sexuală care vizează femeile este o
prioritate. Această saga ar trebui să ne învețe pe toți o lecție. Nu ar trebui să presupunem niciodată
că, spunând poveștile supraviețuitorilor, le facem o favoare. Nu suntem în afacerea de a acorda
favoruri. Spunem povești pentru a informa și pentru a arunca lumină asupra aspectelor unei povești
care sunt necunoscute publicului.
În vremuri de război și conflict, jurnaliștii au responsabilitatea etică de a da voce celor fără voce.
Dar a da voce celor fără voce nu înseamnă că au voie să opereze în afara tărâmurilor etice ale
jurnalismului. Trebuie să respecte oamenii despre care raportează, să asculte activ și să-i lase să
controleze modul în care doresc să povestească. Aceste linii directoare de bază privind intervievarea
subiecților cu traume au fost împărtășite în mod repetat în ultimii ani. Mărturiile tulburătoare ale
femeilor yazidi despre practicile jurnaliștilor care au încercat să-și acopere povestea demonstrează
că adoptarea de abordări neinformate ale poveștilor sensibile la gen adaugă la trauma victimelor și
distorsionează vocile care simt cu adevărat nevoia de a fi auzite.
Înainte de a cere femeilor Yazidi să-și dea acordul ca aceste povești să fie înregistrate și diseminate,
jurnaliștii ar fi trebuit să le informeze despre cum, unde și când vor fi publicate sau difuzate
poveștile lor, nu să se gândească numai la știrea publicată.
Jurnaliști trebuie să facă față provocării, în caz contrar, imperativul etic al profesiei de jurnalist va
continua să fie contaminat de practici care sunt conduse de o dorință necontrolată de a obține
conținut „exclusiv” și senzaționalism.
2. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi dezinformarea, ca derapaj
profesional în relatarea faptelor unui material jurnalistic.
Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica, şi va exprima opinii pe o

bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să
creadă că sunt false, nu vor fi publicate.
Dezinformarea cu scop strategic este, în general, o sintagmă folosită pentru a face referire la
încercările deliberate (adesea organizate) de a induce în eroare sau a manipula oamenii, oferindu-le
informație incorectă. Acest lucru este adesea combinat cu strategii de comunicare paralele și
interconectate și o suită de alte tactici, precum înșelarea sau compromiterea persoanelor.
Știrile ar trebui să fie o relatare echilibrată a evenimentelor curente, cu un conținut neutru, unde
jurnalistul evită pe cât posibil să își imprime punctul de vedere.
Știrile false reprezintă o amenințare din ce în ce mai mare pentru societate, care a dus la tulburări
sociale la nivel mondial; prin urmare, există o nevoie disperată de soluții scalabile. Potrivit unui
studiu recent Pew Research, americanii consideră că știrile false sunt o problemă mai serioasă decât
rasismul, schimbările climatice sau imigrația ilegală. Astăzi, pe măsură ce lumea suferă de o
pandemie de COVID, știrile false și „infodemiile” creează și mai mult haos și subminează eforturile
de a aduce pandemia sub control. Deoarece este relativ ușor și ieftin să diseminezi rapid conținutul
prin platformele de social media, există o nevoie urgentă de soluții automate pentru combaterea
dezinformării. Practic, oricine poate spune orice, iar adevărul unuia este la fel de bun, chiar dacă
opus, ca adevărul altuia. Asistăm la nașterea unei mentalități pe care am putea s-o numim
„democratizarea adevărului”, în care nu mai funcționează distincțiile dintre cunoștință și opinie,
dintre amator și profesionist, dintre profan și inițiat, dintre neofit și profesionist.
Pandemia de coronavirus a fost însoțită de un val masiv de informații false și înșelătoare, tentative
ale unor actori străini de a influența dezbaterile interne din UE, alimentate din plin de temerile
elementare ale oamenilor și de rapiditatea cu care au circulat și s-au schimbat știrile. Informațiile de
sănătate înșelătoare, afirmațiile false, teoriile conspirației și frauda în domeniul protecției
consumatorilor pun în pericol sănătatea publică.
Neîncrederea în sursele științifice de cunoaștere este potențată în plus de mulți alți factori socio-
culturali și politici. Mesajele contradictorii ale autorităților referitoare la rata infecțiilor cu SARS-
Cov2 și la măsurile luate, intenția mass-media de a obține ușor audiență prin abordări
senzaționaliste, instrumentalizarea pandemiei în beneficiul unor partide politice care s-au urcat pe
valul conspirațiilor, calitatea mediocră a campaniilor de informare despre COVID-19, despre
vaccinare . De aici și necesitatea de a învăța să discernem informațiile și să recunoaștem falsul.
Dificultățile create în viața cotidiană de pandemie, de la statul în casă la școala online, toate au
întors atenția mai degrabă spre discursul negativist, spre cei care aduc în spațiul public explicații
excentrice și un mesaj de respingere a restricțiilor. Împreună cu pandemia, mapamondul s-a pomenit
că trebuie să se lupte și cu alt virus, la fel de perfid: infodemia.
Știre într-un ziar din Orleans ,,Emeritul microbiolog Sucharit Bhakdi a minimizat pericolul pentru
care îl prezintă coronavirusul. El numește măsurile adoptate împotriva bolii infecțioase drept
„inutile și autodistructive” - virusul abia dacă este mai periculos decât un val de gripă. „Scrisoarea
sa deschisă către cancelarul Germaniei” a fost vizualizată de aproape 2,5 milioane de ori în primele
săptămâni de la publicare și comentată de peste 21.000 de ori.,,
Terminologia folosită în definirea fenomenului de dezinformare s-a îmbogățit în perioada
pandemiei cu COVID-19 cu termenii de „infodemie” și „disinfodemie” care descriu expresiv
caracterul contagios al circulației știrilor false și înșelătoare, al teoriilor conspirației privitoare la
coronavirus.
Grupul de experți la nivel înalt întrunit de Comisia Europeană, pentru a analiza fenomenul
dezinformării în UE, a recomandat termenul de „disinformation”, traductibil ca „dezinformare”, ca
termen generic care include toate formele de informații false, informații și imagini înșelătoare,
denaturate, contrafăcute, distorsionate, trunchiate, realizate și promovate cu scopul de a provoca
intenționat vătămări publice sau pentru profit.
Proiectul „Gândirea critică în era digitală. Stop știrilor false” lansat în programul european Ora de
Net, a pus la dispoziția profesorilor și părinților un pachet de resurse necesare pentru cursuri
opționale de educație media, pentru a dezvolta capacitatea tinerei generații de a discerne conținutul
fals, informațiile manipulatoare, imaginile distorsionate.
Rezerva sau teama oamenilor de a se vaccina poate avea mai multe cauze, unele legate de
percepție, altele obiective. Cele mai frecvente sunt:
• Lipsa de informare
• Dezinformarea și manipularea
• Teama de reacții adverse, frica de necunoscut
• Neîncredere în eficiența vaccinului produs în timp scurt
• Comunicarea defectuoasă a autorităților
• Declarații iresponsabile ale unor formatori de opinie
• Campaniile antivaccinare
Scepticismul față de vaccinare a fost stimulat de răspândirea știrilor false pe toate canalele mass
medie, online pe toate rețelele de socializare.
Sursele de informare rămân preponderent: televiziunea, rețelele sociale, paginile de internet ale
instituțiilor, de la radio, din ziare tipărite și online.
Majoritatea dintre respondenți credeau că principala cauză a scepticismului față de vaccinare stă în
răspândirea de informații false prin presă,
Jurnaliștii trebuie să identifice și să dezvăluie în mod proactiv noi cazuri și forme ale dezinformării
cu scop strategic. Aceasta este o misiune extrem de importantă pentru instituțiile media și reprezintă
o alternativă pentru inițiativele de reglementare a „fake-news-ului”. Ca răspuns imediat la o
problemă crucială și dăunătoare, acest fapt ar putea completa și consolida mai multe strategii pe
termen mediu precum educația în domeniul mass-mediei și al informării, care conferă audiențelor
capacitatea să identifice știrile, dezinformarea cu scop strategic și informarea greșită.
Dezinformarea este un subiect la modă, astfel că o discutare constantă a subiectului în presă va
consolida efectul pe care jurnalismul îl are în societate ,
3. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi protecția surselor ca valoare
deontologică.
Deontologia - în ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli,

rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a
răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile democratice,
jurnalismul are ceva excepţional, şi anume puterea sa ,care nu se bazează pe un control social, pe o
delegare făcută de popor – prin alegere sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea
unei legi care impune norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa , mijloacele de
comunicare trebuie să-şi asume o primă responsabilitate să deservească bine populaţia.
„Protecția surselor jurnalistice este una dintre condițiile fundamentale ale libertății presei. ... Fără
această protecție, sursele ar putea fi descurajate să ajute presa să informeze publicul despre
chestiuni de interes public. În consecință, rolul vital de gardian public al presei ar putea fi subminat,
iar capacitatea presei de a prezenta informații corecte şi demne de încredere ar putea fi afectată
negativ. Un ordin de divulgare a sursei. nu poate fi compatibil cu art. 10 din Convenție, cu excepția
cazului în care este justificat de un interes public superior ,,
Confidențialitatea, încrederea și securitatea sunt strâns legate între ele, la fel ca legea și etica.
Conservarea confidențialității și prevederile de securitate se bazează pe încredere.
Protecția informațiilor devine o funcție esențială de securitate a informațiilor pentru a ajuta la
dezvoltarea și implementarea strategiilor pentru a se asigura că politicile, standardele, liniile
directoare și procesele de confidențialitate a datelor sunt îmbunătățite, comunicate și respectate în
mod corespunzător și că sunt implementate măsuri eficiente de atenuare.
PANICA PESTICIDELOR
În februarie 1989, emisiunea de televiziune 60 Minutes a transmis știrea că merele tratate cu
substanța chimică Alar sunt periculoase pentru copiii de vârste mici. Aceasta informație provenea
dintr-un raport al Consiliului pentru Protecția Resurselor Naturale, care afirma că Alar ar putea
produce o creștere periculos de mare pentru copii a nivelului de diaminozid. Acest caz a fost preluat
și de actrița Meryl Streep, care era împotriva pesticidelor. Drept urmare merele au dispărut de pe
piață, școlile au decis să scoată merele din meniuri și depozite. Panica îi cuprindea din ce în ce mai
mult pe oameni. Văzând amploarea situației, o oficialitate din domeniul educației a afirmat:
„aceasta a fost o reacție exagerată și o prostie dusă până la extrem”.
În toată această isterie, o altă problemă s-a ivit: o încărcătura de struguri de pe vasul Almeria
Star, cu destinația Philadelphia, fusese otrăvită cu cianură de potasiu. Acuzată anterior de lipsa
măsurilor în cazul Alar, de această dată Administrația Alimentelor și Medicamentelor a confiscat 2
milioane de cutii cu fructe din aeroporturile și porturile Statelor Unite. Acest lucru a avut consecințe
dezastruoase, fructe în valoare de 15 milioane de dolari stăteau îngrămădite în porturile chiliene,
20.000 de muncitori și-au pierdut locurile de muncă. Șeful Asociației Naționale a firmelor
producătoare de fructe, David McDonald a acuzat Consiliul pentru Protecția Resurselor Naturale de
faptul că în goana lor după popularitate nu au abordat într-un mod serios dovezile. In loc să prezinte
concluziile sale experților în vederea dezbaterii și evaluării, Consiliul a ales să prezinte în
exclusivitate subiectul în emisiunea 60 Minutes. După părerea lui McDonald, abordarea jurnaliștilor
a fost una superficială: aceștia nu au precizat că doar 5% din merele coapte mai sunt încă stropite cu
acea substanță, de asemenea știrea a fost regizată ca o confruntare între o industrie lacomă de bani și
agențiile guvernamentale incompetente.
John E. Cocs, președintele Fundației pentru Comunicare din Los Angeles, a propus o serie de
principii bazate pe teoria căii de mijloc aristotelice, care, așa cum considera el ,plasează reportajul
riscant într-un context potrivit.
1. Jurnaliștii trebuie să întârzie prezentarea unei știri până se clarifică toate faptele.(așa cum spunea
McDonald: „dispunem în laboratoarele noastre de cea mai completă bază de date asupra
reziduurilor pesticidelor. Am oferit aceasta informație celor de la 60 Minutes, dar nu am fost
ascultați”)
2. Jurnaliștii trebuie să ia în calcul și riscul, nu doar prezentând doua puncte de vedere, ci publicând
analize atente.
3. Reporterii trebuie să aibă pregătirea și studiile care să le permită accesul la sursele de date
complexe și să adreseze întrebări, în special din domeniul chimiei și al medicinei.)
4. Jurnaliștii trebuie să dispună de surse neutre de informații, altele decât întreprinderile
producătoare și grupurile de interes public. Dacă în acest caz, presa ar fi fost destul de diplomată,
problemele privind Alarul ar fi fost transmise Agenției pentru Protecția Mediului, dându-i
posibilitatea să acționeze. Agenția a interzis Alarul, deși probele științifice nu erau concludente, ori,
este iresponsabil să accepți orbește orice date ți se oferă, dar în același timp publicul este îndreptățit
să afle despre testele adunate sistematic într-un laborator neindustrial.
In concluzie, unii reporteri ar trebui să fie mai prudenți, însă alteori atitudinea prietenească
funcționează mai bine. De asemenea, atunci când jurnaliștii devin prea apropiați de persoanele
importante, ei nu mai păstrează distanța profesională sau devin părtinitori, cu scopul de a le proteja.
Din perspectiva eticii, dezbaterile vizează natura promisiunilor. Când respectarea promisiunii
devine o regulă morală, jurnaliștii devin mai puțin atașați ideii de anonimat, pe motiv că nimeni nu
trebuie să ia astfel de angajamente cu ușurință. Pe de altă parte, atunci când se fac promisiuni,
integritatea presei suferă profund dacă ele nu sunt respectate cu bună credință. In acest caz, faptul că
politica de confidențialitate nu a fost respectată și s-a ajuns la tribunal, a forțat instituțiile mass
media să stabilească reguli pentru păstrarea confidențialității, subordonate mai mult eticii decât
legii.
Sursele bine informate sunt,, pâinea și cuțitul reporterului,, iar dependența de ele creează
adevărate probleme. Faptul ca un post de știri alege să divulge sursele de informație poate avea un
impact semnificativ pentru public. Publicarea numelor persoanelor care oferă informația duce de
obicei la faptul că, ulterior sursele vor vorbi cu precauție sau chiar vor tăcea. În confruntarea cu
aceasta dilemă se folosesc mai multe tactici, astfel încât publicul să fie servit și sursele să fie
mulțumite.
Profesorul Hugh Culbertson scria : „sursa de știri nemenționată a fost numită supapa de siguranță a
democrației și refugiul conștiinței,dar și cârja reporterilor leneși și neglijenți.”
4. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi conflictul de interese ca derapaj
deontologic.
Legea definește conflictul de interese ca fiind ”conflictul dintre exercitarea atribuţiilor funcţiei
deţinute şi interesele personale ale persoanelor, în calitatea lor de persoane private, care ar putea
influenţa necorespunzător îndeplinirea obiectivă şi imparţială a obligaţiilor şi responsabilităţilor ce
le revin potrivit legii. Legea leagă noțiunea de conflict de interese de exercitarea funcției publice
(demnitari, conducătorii de autorități administrative, din domeniul sănătății publice și al educației,
funcționari publici ). Citind legea, jurnaliștii, ca atare, nu cad sub incidența acestei legi. Cu toate
acestea, faptul că puterea mass-media stă, în primul rând, în credibilitatea ei îi obligă pe jurnaliști la
un comportament etic, mai strict chiar decât prevederile legale. Este datoria jurnalistului să păstreze
credibilitatea redacției pentru care lucrează, a lui însuși și, prin aceasta, a întregului corp
profesional.
Pentru jurnalist, fiecare zi este o provocare, odată ce este pus zilnic în fața unor situații în care
trebuie să facă alegeri care, în multe cazuri, vizează ceea ce numesc normele deontologice conflict
de interese.
- Jurnalistul va evita să relateze despre companiile, produsele și proiectele în care are un interes
economic (deţine acţiuni la o companie, deţine terenuri într-o zonă ce urmează a fi dezvoltată prin
proiecte de construcţii.).
- Jurnalistul nu va accepta să facă parte din organismele de conducere sau supraveghere (consilii de
administraţie) sau să activeze drept consilier pentru companii care au directă legătură cu domeniul
de care se ocupă editorialul.
Iată câteva exemple relevante pentru situaţiile când jurnaliștii se află în situaţii de conflict de
interese sau acţiunile lor pun sub semnul întrebării credibilitatea profesională și reputaţia instituţiei
mass-media.
Favorizarea celor care achiziţionează spaţiu publicitar.
Conflictul de interese între angajat şi angajator
Cumulul de funcţii.
Primirea de cadouri.
Folosirea informaţiilor în interes personal.
Implicarea jurnaliştilor în activităţi politice sau sociale.
În iunie 2009 în România se declanșa un scandal public legat de încheierea de către mai multe
ministere și instituţii publice a unor contracte de promovare de evenimente, contracte considerate
suspecte de către presă. Acestea au făcut și subiectul unei anchete parlamentare și ulterior au intrat
și în vizorul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În acest context, Ministerul Turismului a „contra-
atacat” și a dat publicităţii o listă de instituţii media ai căror jurnaliști călătoriseră în ultimii ani în
străinătate pe banii acestei instituţii. Într-un comunicat de presă, Ministerul afirma că pentru
jurnaliștii care se deplasaseră în străinătate la diverse evenimente de promovare a României se
plătiseră transport, diurnă și cazare și făcea publice aceste sume. Ministerul a refuzat să facă publică
și lista nominală a jurnaliștilor care participaseră, ministrul de atunci Elena Udrea afirmând că nu
dorește să fie încălcat „dreptul la viaţă privată” al jurnaliștilor care participaseră. Conform unui
răspuns primit la sfârșitul anului 2009 de la Ministerul Turismului, cheltuielile de diurnă au fost
plătite direct jurnaliștilor.
Evitarea tuturor conflictelor de interese pare greu de realizat.
Jurnalistul nu poate primi din partea surselor nici un fel de cadouri, atenţii, favoruri sau avantaje. În
momentul în care acceptă favoruri de la oamenii despre care scriu sau beneficiază de pe urma
articolelor lor, jurnaliştii sunt compromişi. Avantajele incorecte obţinute de un jurnalist nu trebuie
să fie neapărat sub o formă materială, palpabilă, ci pot fi şi sub forma unor favoruri sau avantaje de
genul obţinerii unei audienţe peste rând, facilitarea obţinerii unui credit.
Pentru a evita orice conflict de interese, instituţia de presă ar trebui să suporte orice cheltuială de
deplasare, bilete la meciuri pentru reporterii sportivi, bilete la concerte sau spectacole pentru cei
care semnează cronicile de teatru sau film.„Practica mituirii jurnaliştilor în interese de afaceri îi
privează pe cetăţeni de informaţia credibilă de care au nevoie pentru a lua decizii personale sau la
nivel colectiv. […]Este o practică uzuală ca oamenii de PR să îi plătească pe jurnalişti, pe redactori
ori pe editorii de presă pentru a publica informaţii pozitive despre o anumită companieşi despre
produsele acesteia ori, pur şi simplu, pentru a oferi drept informaţii de interes public materiale
oferite de-a gata de departamentele de PR. În timp, acest lucru a devenit atât de firesc pentru
jurnalişti încât ei nici nu mai conştientizează imoralitatea comportamentului lor”
Anumite organizaţii transformă uneori comunicarea cu jurnaliştii în adevărate tentative de corupere.
Vinovaţi sunt şi jurnaliştii care le cedează.
5. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi discriminarea ca derapaj
deontologic.
În exercitarea rolului său de garant al democraţiei, presa are datoria primordială de a respecta
drepturile omului. Astfel:
- Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex,
vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură şi violenţă atunci când relatează fapte
sau îşi exprimă opiniile.
Discriminarea și egalitatea de gen sunt întrebări, care afectează întregul proces de lucru jurnalistic.
Mass-media poartă o mare responsabilitate în realizarea egalității. De aceea, egalitatea trebuie avută
în vedere atunci când sunt selectate subiecte și intervievați și, de asemenea, atunci când se face
repartizarea lucrărilor în cadrul unei redacție. Oamenii consumă mass-media indiferent de sex,
religie și identitate de grup etnic, așa că toate grupurile trebuie să aibă acces și la producerea de
conținut jurnalistic, indiferent de subiect.
Jurnaliştii sunt produse ale societăţilor din care provin. Ei intră în redacții cu percepții,
stereotipuri, atitudini și puncte de vedere cu care trebuie să se confrunte în practicarea meșteșugului
lor. Este de datoria fiecărui jurnalist să-și interogheze propriile „adevăruri”, să le supună examinării
semenilor săi și al publicului și să găsească modalități de a-și folosi puterea meșteșugului pentru a
pune în discuție prejudecățile la nivel colectiv al societății.
Devine o problemă atunci când astfel de prejudecăți sunt negate de cei care raportează știrea și în
schimb devin știri precum în cazul sagai Dentlinger-eNCA.
Problema comportamentului în mass-media a fost din nou adusă în atenție recent, când a apărut un
videoclip pe rețelele de socializare care arată cum o jurnalistă, senior eNCA, s-a raportat la
subiectele ei în timp ce scria o poveste de la treptele parlamentului din Cape Town după bugetul
prezentat de ministrul de finanțe Tito Mboweni . Jurnalista în cauză, Lindsay Dentlinger, a pus la
coadă un număr de politicieni pentru a fi intervievați. Ceea ce era strălucitor și profund îngrijorător
a fost insistența ei ca oamenii de culoare intervievați să-și poarte măștile, dar a permis ca albii să fie
intervievați fără măștile lor. Dentlinger poate fi auzit instruind intervievații de culoare să-și poarte
măștile și să asigure conformitatea cu reglementările Covid-19 - un punct perfect acceptabil, având
în vedere criza de sănătate publică cu care se confruntă națiunea.
Angajatorul lui Dentlinger pare să nu vadă nici o problemă cu comportamentul ei.
Dacă publicul putea vedea că era ceva îngrozitor de greșit în modul în care politicienii de culoare
au fost profilați ca potențiali purtători de boală, cum se face că eNCA a apărat-o în loc să își asume
responsabilitatea și să se angajeze să corecteze comportamentul?
Rasismul poate fi lipsit de gândire și nereflexiv, iar cei vinovați de el nu sunt uneori conștienți de
natura rasistă a comportamentului lor și doar în timpul cărora sunt chemați ei au un moment de
învățat. Cum se face că o entitate de știri la fel de mare și influentă precum eNCA irosește o
oportunitate de învățare într-o manieră atât de rușinoasă? Saga a oferit canalului șansa de a învăța
din indignarea publică care a urmat difuzării și de a-și învăța publicul spectator despre răul
rasismului, dar și de a extinde momentul de predare tinerilor reporteri și potențialii jurnaliști din
școlile de jurnalism. Negând că Dentlinger a greșit în modul în care și-a tratat subiecții, canalul de
știri s-a plasat în aceeași ligă cu rasiștii condamnați.
Gestionarea gafei a afectat pretenția de integritate a canalului și statutul său profesional.
Dentlinger și-a cerut scuze de atunci și a mai spus că clipurile afișate în videoclipul viral au fost
filmate între octombrie 2020 și că o anchetă în acest sens este în desfășurare.
La un pichet în fața birourilor radiodifuzorului partidul a înmânat un memorandum de revendicări ,
care includea o retragere a declarației de apărare a eNCA, scuze tuturor sud-africanii pentru durerea
cauzată, o recunoaștere a istoria lor de rasism și tratarea incorect a jurnaliștilor de culoare și un
angajament pentru formarea personalului lor în domeniul drepturilor omului.
Realitatea din lume este că rasa și rasismul încă formează o parte uriașă a discursului nostru
național. Rasismul este încă încorporat în multe fațete ale societății noastre, inclusiv în redacții, și
trebuie confruntat oriunde își face apariția urâtă, iar mass-media are datoria civică de a-și face
partea în acest sens. Având în vedere istoria Africii de Sud și dinamica rasială care încă predomină
după 1994, mass-media, dacă nu este păzită, se va găsi reproducând rasismul predominant în
societate. Poveștile sunt spuse prin puterea stiloului și a lentilei, stereotipurile sunt înrădăcinate și
reproduse și este datoria celor care dețin puterea în redacții să fie atenți la aceste pericole
profesionale.
Prejudecata este una dintre condițiile practicilor rasiste care le permite celor de la putere (inclusiv
jurnaliştilor) să abuzeze de puterea lor pentru a-și consolida părtinirea în societate. Un astfel de
incident continuă o narațiune conform căreia oamenii de culoare sunt purtători de boală și trebuie să
fiți precauți atunci când interacționați cu ei. Acest lucru se întâmplă cu persoanele care au HIV și
tuberculoză.
Puterea mass-media constă în modul în care prezintă societatea și capacitatea sa de a influența
modul în care spectatorii și cititorii gândesc despre oameni și încadrează percepții pe termen lung
despre acești oameni sau încadrează altele noi. Jurnaliştii trebuie să fie atenţi în orice moment la
utilizarea acestei puteri. Folosit în mod imprudent, poate adânci clivajele preexistente în societate,
poate genera diviziuni și, de asemenea, poate submina integritatea mass-media în ansamblu.
Pentru a-l parafraza pe academicianul și fostul congresman Dave Brat , ,,națiunea noastră are
probleme dacă nu ne putem baza pe etica jurnalistică pentru a ne apăra democrația și a ne asigura că
ea înflorește.,,
6. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi un derapaj deontologic

nerespectarea citării cu acurateţe.
Jurnalistul va atribui citatele cu acuratețe. Citatele trebuie sa fie exacte, iar in cazul citarii parțiale,
jurnalistul are obligația de a nu denatura mesajul persoanei citate.
Trunchierea citatelor ori plasarea lor într-un context insinuant pot atrage răspunderea jurnalistului.
Jurnalistul răspunde juridic în condiţiile în care, prin trunchierea interviului, schimbă sensul
afirmațiilor făcute de persoana intervievată.
Un adevăr spus pe jumătate devine un fals.
Jurnalistul are datoria de a corecta cu promptitudine orice eroare semnificativă apărută în
materialele publicate.
Cazul Macovei - Evenimentul zilei a generat discuţii aprinse, râuri de cerneală şi ore de dezbateri la
radio, la televiziune, în sălile de curs, ba chiar până şi pe culoarele instituţiilor statului. Cazul este
relevant, deontologic vorbind, prin prisma interesului public în raport cu protejarea intimităţii
persoanei, dar şi a verificării informaţiei şi încrucişării surselor - cu precădere practica foarte
întâlnită în presa română de a cita surse anonime. De asemenea, există aici şi aspecte care ţin de
modul în care ziarul a ales să relateze - cât de justificat este stilul subiectiv, personal, inchizitorial şi
colocvial în acelaşi timp Un jurnalist de la Evenimentul Zilei a aflat că, fiind la o reuniune intr-un
restaurant din Costineşti, Monica Macovei, pe atunci ministrul Justiţiei, s-ar fi îmbătat şi ar fi spart,
chiar, nişte pahare. Cum a procedat ziarul: După o perioadă de documentare, cotidianul a publicat
un material sub titlul, afişat în deschiderea ziarului, "Noroc, doamna ministru! - Viciul de procedură
al ministrului Macovei", în care oferea publicului informaţiile despre presupusa beţie a
demnitarului. Într-un editorial, redactorul-şef deplângea episodul şi o condamna pe Macovei pentru
comportamentul său într-un restaurant de la malul mării. Articolul, publicat pe 22 iunie 2005, chiar
înainte de asumarea răspunderii guvernamentale pe legea reformei în Justiţie, a generat un val de
reacţii adverse, din mediul politic, din zona civică, din partea cititorilor şi a colegilor de breaslă.
Mulţi au spus că Evenimentul zilei a acţionat în cârdăşie cu forţe politice opuse reformei în Justiţie,
pentru că articolul a apărut în preajma unei şedinţe parlamentare importante în acest sens, ceea ce a
dat prilejul politicienilor din opoziţie să afişeze mesaje de descredibilizare a ministrului, ridiculizat
pentru presupusul său alcoolism. Ca răspuns, Evenimentul zilei, care a dezvăluit că informaţia
fusese confirmată de şapte surse, a recunoscut, iniţial, că maniera în care a fost redactat articolul,
care nu cita surse şi utiliza expresii ofensatoare la adresa ministrului, a fost neadecvată şi a declarat
că va demara o anchetă de reverificare a faptelor. În urma acesteia, ziarul şi-a recunoscut greşeala şi
şi-a cerut scuze publice, pe 30 august 2005. Un jurnalist a fost concediat, iar alţi câţiva au fost
amendaţi, inclusiv conducerea redacţiei, care s-a auto sancţionat. Cazul comportă o serie întreagă de
probleme de natură deontologică.
Era subiectul articolului unul de interes public?
Prima dintre probleme este dacă subiectul în sine e unul care să merite să vadă lumina tiparului. De
fapt, o serie de întrebări trebuie puse: este o întâlnire privată (după unele surse oficială, după altele
neoficială, dar cu siguranţă neinclusă în programul oficial al reuniunii la care participa ministrul) de
interes public sau nu?
Justifică acest interes public încălcarea intimităţii omului Monica Macovei?
Presupunând că faptele ar fi fost reale, erau ele relevante pentru activitatea publică a ministrului?
Raţionamentul după care s-a ghidat echipa care a decis publicarea a fost acela că informaţia era de
interes public, pentru că viciile unui înalt demnitar, manifestate într-un asemenea cadru, sunt de
natură să afecteze serviciul pe care ministrul îl face în slujba comunităţii.
Codul etic elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media1 defineşte cu mare atenţie noţiunea de
interes public, care trebuie înţeleasă, potrivit documentului, pornind de la următoarele premise:
"Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes public. Acesta nu se rezumă numai
la aspectele politice, ci include orice altă împrejurare care prezintă interes pentru comunitate.
Interesul public nu priveşte doar ceea ce autorităţile consideră ca este de interes public. Modul în
care funcţionează şi acţionează guvernul, autorităţile ori instituţiile publice, precum şi orice altă
entitate care utilizează bani publici sau care afectează interesul comunităţii este de interes public
major. Toate acţiunile, omisiunile, gesturile şi cuvintele demnitarilor, politicienilor şi ale tuturor
funcţionarilor publici legate de exercitarea funcţiei lor sunt de interes public major. Viaţa privată a
acestora este de interes public atunci când are relevanţă pentru exercitarea funcţiei. Având în vedere
contribuţia autorităţilor la gestionarea puterii şi a serviciilor publice, critica adusă acestora se bucură
de un interes public major. Atunci când nu există un interes public evident, libertatea de exprimare
nu poate fi limitată decât de interesul protejării unui alt drept fundamental. (...)" Există o diferenţă
de abordare a chestiunilor care ţin de viaţa privată între Europa şi Statele Unite. În Europa tindem să
protejăm în mai mare măsură viaţa privată a indivizilor, chiar dacă ei sunt politicieni, în timp ce în
Statele Unite jurnaliştii consideră că persoanele publice trebuie să fie cât mai deschise scrutinului
public. Protecţia de care se bucură persoanele publice în privinţa vieţii private trebuie, astfel, să fie
redusă în comparaţie cu cetăţenii ce nu au roluri cu vizibilitate publică.
Pentru jurnalişti testul trebuie să fie unul simplu: are relevanţă fapta din viaţa privată pentru
exercitarea funcţiei? Dacă răspunsul este da, jurnalistul poate publica informaţia (atenţie şi la
regulile Consiliului Naţional al Audiovizualului, care se aplică, e drept, doar emisiunilor
radiodifuzate şi care prevăd excepţii de “interes public justificat” pentru ca publicarea informaţiilor
ce privesc viaţa privată să fie acceptată).

neverificarea informaţiei înainte de publicare.
- Jurnalistul va face demersuri rezonabile pentru a verifica informațiile înainte de a le publica.
Informațiile false sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false nu vor
fi publicate.
Jurnalistul va obţine informaţii în mod deschis şi transparent. Folosirea tehnicilor speciale de
investigaţie este justificată atunci când există un interes public şi când informaţiile nu pot fi obţinute
prin alte mijloace. Se recomandă ca utilizarea tehnicilor speciale de investigaţie să fie menţionată
explicit în momentul publicării informaţiilor.
În septembrie 2006 un cotidian central publica pe prima pagină un articol despre un politician,
preşedinte al Consiliului Judeţean din judeţul său. În articol se afirma că acest politician suferă de o
boală care îl împiedică să îşi exercite funcţia: „El reprezintă un element cheie al politicii locale a
[Partidului ...], un personaj a cărui sănătate mintală trebuie să fie mai presus de orice bănuială.
Baronul local [...] este însă departe de a fi capabil să conducă judeţul aşa cum trebuie. El suferă de
hidrocefalie încă din copilărie. O boală demnă de toată mila. O boală care trebuie tratată în linişte,
în sânul familiei, discret, sub atenta îndrumare a unui specialist neurolog, dar şi cu aportul
permanent al unui neuropsihiatru”.
Articolul avea ataşată şi o tomografie a creierului acestui politician, alături de fotografia sa şi nu
conţinea si o declaraţie a acestuia. Convenţia Organizaţiilor de Media a criticat articolul,
considerând că este tendenţios şi încalcă normele deontologice: “Din materialul de presă menţionat
nu reiese ca fapt stabilit de către o comisie de specialitate că boala de care suferă are sau ar putea
avea influenţe asupra activităţii sale profesionale. Sunt citate opinii generale ale unor medici care
nu-şi dau numele şi care se pronunţă asupra unui caz ipotetic şi sunt înşiruite comentarii personale
ale jurnaliştilor”.
Exemplul de mai sus ne poate ajuta să tragem încă o concluzie referitoare la procesul de punere în
balanţă a vieţii private cu interesul public: este important să se demonstreze că informaţia legată de
viaţa privată este intr-adevăr una care dovedeşte incapacitatea de exercitare a funcţiei publice sau o
situaţie de conflict cu exercitarea acestei funcţii. O maximă grijă trebuie avută în vedere mai ales
atunci când publicăm informaţii legate de sănătatea persoanei. In ce măsură îşi poate jurnalistul
baza articolele pe surse anonime? Una dintre cele mai complicate probleme în acest caz ţine,
desigur, de sursele anonime. Chiar dacă ziarul a avut şapte surse, între care magistraţi şi avocaţi, era
justificată publicarea articolului în condiţiile în care nici o sursă nu a confirmat on the record
informaţia? Au apărut în presă în ultimii ani tot felul de eufemisme ce denumesc sursele anonime,
tocmai în încercarea de a le da acestora o urmă de credibilitate. În jargonul breslei, ştirile din surse
anonime sunt numite ştiri "pe surse", o sintagmă oarecum amuzantă, dacă ne gândim că, de fapt,
sursele acestor informaţii rămân ascunse. Jurnaliştii citează “surse juridice”, “surse militare”, “surse
din cadrul Poliţiei”.
Dincolo de numărul surselor, credibilitatea şi valoarea (din punctul de vedere al gradului de
cunoaştere a subiectului) acestora sunt esenţiale. Numai că şi mărturia respectivei persoane trebuie
coroborată cu a altora pentru ca aceasta să capete credibilitate.
În codul etic al Convenţiei Organizaţiilor de Media, capitolul privind regulile redactării textului
jurnalistic conţine şi referiri la modalităţile de colectare a informaţiei:
Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica şi va exprima opinii pe o
baza factuală. Într-un text informativ, jurnalistul informează în legătură cu faptele sau se implică şi
le comentează.
Ziaristul poate comenta faptele, în mod evident. Este dreptul său să o facă, în virtutea liberei
exprimări. Forma în care prezintă informaţiile este tot alegerea sa. Însă atunci când comentăm ne
pierdem neutralitatea şi implicit putem fi acuzaţi de faptul că încercăm să ne impunem punctul de
vedere şi prin modalitatea în care relatăm faptele. Acesta este motivul pentru care atât regulile
profesionale, cât şi cele deontologice vorbesc despre separarea clară a informaţiei de opinie în
textele jurnalistice. Locul comentariului este fie într-o pagină specială dedicată opiniilor, fie într-un
articol separat, care poate fi publicat şi în aceeaşi pagină cu materialul informativ. Însă un articol ce
prezintă fapte nu trebuie să conţină şi opinia autorului. O formulare de tipul “suferă de hidrocefalie
încă din copilărie. O boală demnă de toată mila” îşi găseşte cu greu locul într-un articol de
informare, cel puțin până nu este verificată. Nu se poate publica după ,,zvon,,
Regula separării comentariului de fapte este redată sec şi de Codul Deontologic elaborat de
Convenţia Organizaţiilor de Media, în primul paragraf din capitolul privind regulile redactării.
Informaţia trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens."
Jurnaliștii nu pot lăsa organizațiilor de verificare a informațiilor munca jurnalistică de a analiza
afirmațiile îndoielnice făcute de surse (indiferent dacă acestea sunt raportate în presă sau dacă
ocolesc jurnalismul și apar direct în social media). Abilitatea specialiștilor în știri de a merge
dincolo de simplele declarații și de a investiga veridicitatea afirmațiilor făcute de personajele
articolelor lor trebuie îmbunătățită.
8. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi un derapaj deontologic- refuzul
corectării erorilor şi acordarea dreptului la replică.
Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde
consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi scuze.
Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi rezonabilă.
Prima îndatorire a jurnalismului este aceea de a căuta adevărul. Jurnaliştii trebuie să furnizeze
publicului informaţii complete şi conforme realităţii, pentru ca acesta să-şi poată construi o viziune
de ansamblu asupra evenimentelor. Nu trebuie doar să filtreze informaţia şi să o prezinte într-o
formă accesibilă. ci trebuie să o contextualizeze, să explice cauzele anumitor evenimente şi să
interogheze cu privire la consecinţele acestora.
Respectul pentru adevăr ca imperativ al activităţii de presă este fundamentat pe dreptul publicului
de a cunoaşte adevărul, indiferent de consecinţele pe care acesta le-ar avea asupra jurnalistului.
Problema adevărului, adică a corespondenţei dintre discurs şi realitate, este o problemă centrală a
filosofiei, care a suscitat discuţii secole de-a rândul. Nimeni nu mai susţine astăzi existenţa unui
adevăr unic, invariabil, absolut. “De adevărul absolut nu se mai ocupă astăzi decât religia, iar de
adevărurile demonstrabile “ultimativ”ştiinţele şi justiţia”. Dar adevărul nu poate fi nici restrâns la o
succintă definiţie de “simplă prezentare a faptelor”.
Codurile deontologice înscriu, în mod constant, printre primele datorii ale jurnaliştilor pe aceea de
a urmări adevărul şi de a relata faptele cu exactitate şi onestitate. Celeritatea transmiterii informaţiei
este un imperativ în munca jurnaliştilor. Dar, dincolo de rapiditate, informaţia transmisă trebuie să
fie demnă de încredere şi suficient de completă pentru a permite o înţelegere a actualităţii. Publicul
are nevoie de informaţii prompte, în special în cazul producerii unor evenimente excepţionale, în
situaţii de criză, iar mediile de informare au datoria de a transmite informaţiile cu rapiditate. De
multe ori însă, dorinţa de a oferi informaţii cu celeritate intră în conflict cu datoria jurnalistului de a
oferi informaţii corecte şi relevante. Astfel, sub presiune a timpului acurateţea informaţiei are
deseori de suferit, cu consecinţe nedorite asupra credibilităţii presei
Putem înţelege ce înseamnă respectul pentru adevăr în activitatea de presă prin identificarea
opusului acestuia. Minciuna, inducerea deliberată în eroare a publicului, este antonimul veridicităţii.
Ea poate apărea în etapa redactării ştirilor, prin simplificarea, exagerarea sau scoaterea din context a
informaţiilor, distorsionarea informaţiilor, modificarea mecanică a conţinutului fotografiilor sau
înregistrărilor audio, dar şi în etapa colectării informaţiilor. Obligaţia respectării adevărului nu este
încălcată doar atunci când informaţiile furnizate sunt complet false, ci şi atunci când sunt omise
aspecte esenţiale ale subiectului abordat. Unii analişti consideră omisiunea drept „cel mai grav păcat
al mijloacelor de comunicare”. Aceasta poate proveni din multiple cauze: natura mijloacelor de
comunicare, lipsa resurselor, refuzul proprietarilor de a face cheltuielile necesar. De asemenea,
anumite subiecte sunt tratate insuficient din cauza prejudecăţilor învechite sau a tabuurilor
patronilor mijloacelor de comunicare, cumpărătorilor de spaţiu publicitar, publicului ori chiar a
jurnaliştilor.
Adevărul materialelor difuzate de presă depinde de modul în care s-a făcut documentarea.
Jurnalistul are obligaţia de a cita corect, de a verifica informaţiile înainte şi nu după ce le-a pus în
circulaţie şi de a verifica acurateţea informaţiilor difuzate din mai multe surse. De multe ori, însă,
jurnalistul cedează ispitei de a “trişa” în colectarea informaţiilor, uşurând procesul obţinerii
acestora. Pentru îndeplinirea obligaţiei de a respecta adevărul, jurnaliştilor li se recomandă să nu
publice decât acele informaţii a căror origine este cunoscută, să verifice acurateţea informaţiilor, să
nu suprime informaţii esenţiale, să nu altereze textele şi documentele, să nu publice materiale
inexacte, înşelătoare sau deformate
În aprilie 2009, producerea unui cutremur de magnitudine medie (ce s-a simţit la Bucureşti cu o
intensitate de III-IV grade pe scara Mercalli) a avut parte de o reprezentare mediatică de mare
amploare. Principalele televiziuni de ştiri, Antena3 şi Realitatea TV, au tratat evenimentul într-o
manieră alarmistă, amplificând importanţa acestuia şi lansând ipoteze privind presupusele
consecinţe dezastruoase ale unor eventuale replici ale seismului, în ciuda faptului că specialiştii
seismologi infirmau categoric astfel de ipoteze. Aspectele pozitive, sesizate de analiştii mass-media,
se referă, în primul rând la reacţia promptă a jurnaliştilor. În acest caz, iniţiativa jurnalistică de a
transmite informaţii în timp real este o dovadă de profesionalism: Realitatea TV, a redat cutremurul
în direct, în timpul unui talk-show, renunţând la dezbaterea politică programată, iar Antena3 a
preluat subiectul la câteva minute după producerea evenimentului, dar în alt format, cu intervenţii
telefonice, fără invitaţi în studio. Din păcate, însă, presiunea timpului poate afecta acurateţea
transmiterii informaţiilor, ambele televiziuni difuzând informaţii neverificate şi panicarde. La
Realitatea TV, deşi invitaţii din platou erau prezenţi acolo pentru o dezbatere politică, au rămas în
emisie pentru a comenta cutremurul, deşi niciunul dintre ei nu avea expertiză în domeniul seismic.
Prezentatoarea Antena3 a constat, din studio, că totuşi populaţia a intrat în panică,deoarece câteva
reţele de telefonie mobilă nu au mers, iar un jurnalist, care relata din apartamentul său, a presupus
că „oamenii sunt destul de înspăimântați” neavând drept sursă decât ceea ce i se întâmplase lui.
Cristi Zărescu
Altfel spus, căutarea adevărului este strâns legată de „probleme de procedură”, precum verificarea
autenticităţii şi onestităţii surselor, pentru a vedea dacă afirmaţiile acestora se confirmă, verificarea
informaţiilor pentru a vedea dacă acestea nu sunt simple speculaţii sau chiar minciuni, încercarea de
a descoperi existenţa unor motivaţii ascunse, altele decât cele declarate. Chiar dacă nu sunt
suficiente pentru a asigura aflarea adevărului privitor la o anumită problemă, „aceste sunt singurele
modalităţi prin care jurnalistul se poate asigura că e probabil ca investigaţia să ajungă la adevărul
unei chestiuni”. Presiunea exercitată de termenele de predare, dificultatea sau imposibilitatea de a
ajunge la toate sursele sunt factori care afectează adeseori modul în care jurnaliştii transmit
informaţiile.
În cazul apariţiei unei erori sau inexactităţi, jurnalistul are obligaţia corectării acesteia în cel mai
scurt timp posibil. “Aceasta nu înseamnă că se recunoaşte o slăbiciune, cum par să creadă unii
editori, ci este o simplă chestiune de onestitate şi de mai bună informare a cititorilor”.În codurile
deontologice şi în statutele individuale ale organismelor de presă, prin rectificare se înţelege
obligaţia organismului de presă de a corecta un text sau o informaţie în care s-a strecurat o greşeală.
Alte modalităţi prin care pot fi corectate erorile apărute în presă sunt replica şi răspunsul. Dreptul la
replică se exercită de persoana fizică sau juridică lezată prin difuzarea unor informaţii incorecte,
trunchiate sau neadevărate într-un material de presă. În absenţa dreptului la replică, dreptul la
imagine, prezumţia de nevinovăţie şi protejarea publicului, care altfel nu are toate informaţiile
necesare pentru a-şi putea contura o opinie, sunt ignorate. „Din punct de vedere moral, dreptul la
replică poate fi privit ca derivând din principiul însuşi al echidistanţei atunci când, din varii motive,
informaţiile culese, interpretate şi difuzate de o publicaţie nu au fost de la bun început confruntate şi
cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire”. Dreptul la răspuns se exercită atunci
când afirmaţia ofensatoare nu aparţine autorului articolului, ci a apărut ca un citat a cărui sursă a
fost nominalizată. Prin difuzarea dreptului la răspuns, mass-media devine un forum de dezbateri, în
care fiecare grup social poate să se exprime şi să-şi susţină punctul de vedere. Rectificarea şi
difuzarea dreptului la replică sau la răspuns reprezintă, din punct de vedere legal, o apărare în cazul
în care persoana lezată se adresează unei instanţe de judecată .În cazul în care informaţiile transmise
prin intermediul mass-media au un caracter ofensator, este firesc ca persoanele lezate să poată cere
celor vinovaţi repararea daunei morale sau materiale suferite prin difuzarea acelor informaţii, pe
căile prevăzute de lege, iar prima modalitate de realizare o constituie exerciţiul dreptului la replică,
în măsură să răspundă, între anumite limite, intenţiei de reparaţiune urmărite de persoana lezată.
Jurnaliştii sunt obligaţi să ofere dreptul la replică sau la răspuns oricărei persoane care se consideră
lezată prin apariţia în presă a unor informaţii neadevărate sau inexacte. Ei pot însă refuza aceste
drepturi în cazul în care sunt solicitate în legătură cu exprimarea unor opinii sau judecăţi de valoare,
se solicită replica la replică ori în situaţia în care a fost respectat principiul audiatur et altera pars.
nerespectarea dreptului la viaţa privată.
- Jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei (inclusiv aspectele care ţin de familie,
domiciliu şi corespondenţă). Amestecul în viaţa privată este permis atunci când interesul public de a
afla informaţia prevalează. În acest context, este irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să
dobândească această calitate. O activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este desfăşurată
în public.
În relatarea cazului următor, am ales să nu menţionăm niciun fel de nume (fiica demnitarului )
pentru a proteja intimitatea şi demnitatea unora dintre persoanele implicate în acest caz, să păstrăm
o discreţie pe care multe dintre instituţiile de presă ce l-au relatat nu au manifestat-o la momentul
potrivit. Cazul este relevant sub mai multe aspecte: în primul rând, este vorba de modul în care
jurnaliştii tratează victimele şi în special victimele agresiunilor sexuale, o problemă ce se află în
strânsă legătură cu protejarea intimităţii şi a dreptului la propria imagine. Apoi, se poate discuta
despre tratamentul diferit pe care îl acordă jurnaliştii personalităţilor, în comparaţie cu informaţiile
care privesc oameni obişnuiţi. De asemenea, se poate vorbi aici şi de modul în care jurnaliştii
tratează minorităţile, precum şi de măsura în care acţiunile concurenţei dictează şi influenţează
deciziile editoriale.
În redacţia unui cotidian naţional, unul dintre jurnalişti a venit, în şedinţa de dimineaţă, cu ştirea
că fiica unui înalt demnitar a fost agresată. Mai mult, jurnalistul aflase, de la sursele sale din poliţie,
că victima depusese şi plângere pentru viol, pe care a retras-o, însă, la scurt timp. Informaţia
comunicată întregii prese fusese că tânăra a fost agresată, fără nici o menţiune privind plângerea
pentru viol. Victima fusese acostată de doi bărbaţi, în timp ce ieşea din autoturismul pe care tocmai
şi-l parcase în faţa blocului în care locuia. Evenimentul se petrecuse ziua, într-o zonă centrală din
Bucureşti. Potrivit poliţiei, cei doi suspecţi o loviseră pe tânără, o răpiseră cu propria ei maşină şi o
conduseseră pe o stradă lăturalnică dintr-un cartier mărginaş, unde o jefuiseră şi o bătuseră crunt. În
redacţia cotidianului, jurnalistul care a venit cu informaţia respectivă a pledat pentru ca ziarul să nu
scrie de plângere. În rândul jurnaliştilor s-au creat două tabere: una care susţinea necesitatea
difuzării informaţiei, iar cealaltă care se manifesta total împotriva demersului. Ambele tabere
porneau de la ideea că tânăra fusese într-adevăr violată, dar îşi retrăsese plângerea în momentul în
care realizase că vizibilitatea tatălui său va face ca acest caz să fie ultra-mediatizat. Cei care
argumentau în favoarea publicării informaţiei privind violul, aduceau argumentul interesului public.
Este important, spuneau ei, ca publicul să ştie că un asemenea act se poate petrece ziua, în centrul
Bucureştiului. Situaţia - o rudă apropiată a unui înalt demnitar poate cădea victimă unor asemenea
fapte - este grăitoare pentru nivelul foarte scăzut de siguranţă pe care îl prezintă capitala,
argumentau jurnaliştii respectivi. Cealaltă tabără susţinea că era de ajuns ca ziarul să publice
informaţia privind agresiunea, fără a menţiona presupusul viol, pentru ca publicul să realizeze
semnificaţia unei asemenea întâmplări. În condiţiile în care este clar că victima nu doreşte ca
informaţia privind violul să devină publică, ea trebuie protejată - cu alte cuvinte, jurnaliştii trebuie
să-i respecte dorinţa, pentru că dezvăluirea respectivei informaţii ar echivala cu un al doilea viol, de
data aceasta asupra intimităţii persoanei.
După-amiază, cu puţine ore înainte de închiderea ediţiei, o agenţie de presă a difuzat informaţia că
tânăra făcuse şi plângere pentru viol, pe care o retrăsese ulterior. Ziarul nu mai avea exclusivitate
asupra informaţiei, care astfel ajunsese la întreaga presă.
Din start, acest caz contrapune interesul public principiului privind protecţia intimităţii şi, cu
precădere, protecţia victimelor unor fapte de natură extrem de sensibilă, aşa cum sunt agresiunile
sexuale. Cazul prezintă şi un alt aspect, acela al discriminării etnice. Din rapoartele poliţiei,
jurnaliştii au aflat că cei doi agresori ar fi fost de etnie romă. Ca şi alte coduri deontologice, cel
elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media, la care ne raportăm aici, cuprinde şi precizări legate
de modul în care trebuie tratate minorităţile:
În acest context, jurnaliştii trebuie să judece dacă precizarea etniei suspecţilor este relevantă şi
dacă nu cumva acest demers ar putea fi discriminatoriu la adresa unei întregi comunităţi etnice, prin
perpetuarea unor stereotipuri negative, în condiţiile în care, cel mai adesea, atunci când presupuşii
infractori sunt de altă etnie acest lucru nu este amintit.
dezvăluirea identităţii minorilor/ încălcarea protecției minorilor/tinerilor.
- Jurnalistul este dator să ţină cont de interesul legitim al minorului. El va proteja identitatea
minorilor implicaţi în infracţiuni, ca victime sau ca autori, cu excepţia situaţiei în care interesul
public cere ca aceştia să fie identificaţi, sau la solicitarea expresă a părinţilor sau a reprezentanţilor
lor legali, în vederea protejării interesului superior al minorului.
Furnizorii de servicii media au obligația să respecte principiul interesului superior al minorului.
Minorul are dreptul la protecția imaginii și a vieții sale private.
La stabilirea condițiilor de participare a minorului la un program audiovizual se ia în considerare
sensibilitatea și vulnerabilitatea specifice vârstei minorului, în general, precum și tipul de
personalitate al acestuia, în particular.
Dreptul minorului la respectarea vieții private și la propria imagine prevalează în fața necesității de
informare, inclusiv în cazul minorului aflat în situații dificile.
În cadrul programelor audiovizuale, minorul nu poate fi folosit sau expus de către părinți, rude,
reprezentanți legali, avocați sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea acestuia, în
scopul de a obține avantaje de orice tip sau de a influența deciziile autorităților publice.
În serviciile media audiovizuale liniare se interzice difuzarea programelor audiovizuale susceptibile
de a afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor, în special a celor ce conțin scene de
pornografie sau de violență nejustificată.
De exploatarea copilului prin mass-media se fac vinovaţi atât părinţii sau alţi reprezentanţi ai
copilului, care urmăresc impresionarea publicului prin intermediul unor emisiuni de televiziune sau
radio sau prin intermediul unor dezbateri televizate în scopul de a obţine avantaje material sau de
altă natură, profitând de starea copilului, cât şi societăţile ce asigură servicii audiovizuale, care în
scopul de a spori spectaculozitatea producţiilor se folosesc de imaginea copiilor şi de aspectele
legate de viaţă intima a acestora.
Drepturile de protecţie consolidează faptul că orice copil trebuie protejat împotriva oricărei forme
de abuz, neglijare şi exploatare, referindu-se și la recuperarea copiilor ce au suferit în urma acestora.
Dezvoltarea sănătoasă a copiilor este esenţială bunăstării societăţii, aceștia fiind în creștere,
reprezintă o categorie vulnerabilă, mai mult decât adulții, la sărăcie, condiții improprii, malnutriție,
foame, poluare, lipsa apei potabile și asistenţă medicală neadecvată.
Jurnaliștii nu întotdeauna conștientizează că divulgarea identităţii și abordarea senzaţionalistă a
evenimentelor poate prejudicia minorii, iar recuperarea lor psihologică ulterioară poate să dureze
foarte mult. În plus, în cazul în care minorul este martorul unei infracţiuni, anunţarea în public a
datelor referitoare la identitate îi poate pune în pericol și siguranţa.
Mediatizarea cazului minorei de 13 ani care a rămas însărcinată de un tânăr de 23 de ani a creat un
context propice pentru a aborda o problemă etică majoră privind protecţia minorilor care devin eroi
ai materialelor de presă. Articolul intitulat „La doar 13 ani este însărcinată în luna a opta”, publicat
într-un ziar local la 23 iulie 2010, este un exemplu elocvent de expunere părtinitoare a informaţiei,
or, jurnalistul își expune părerea și face presupuneri pe marginea subiectului. În text putem găsi
formulări de genul „În timp ce toţi copiii din sat de vârsta Dorinei se jucau împreună de-a
ascunselea și de-a fugărita, Dorina considera că e prea mare pentru astfel de distracţii”, „tânărul
tătic”, „Mă-sa a făcut-o de fată mare și iată că ea face la fel”. Prin intermediul acestor formulări,
jurnalistul pune într-o lumină nefavorabilă imaginea minorei, în timp ce „tânărul tătic” nici măcar
nu este întrebat dacă știe că acţiunile lui cad sub incidenţa Codului penal.
Prin mediatizarea cazurilor în care minorii devin victime ale abuzului, discriminării, violenţei ,
mass-media aduce în discuţie probleme sociale majore. Cu toate acestea, accentul este pus într-o
măsură mai mare pe personalizarea materialelor și mai puţin pe abordarea analitică a fenomenului
social. Evenimentele sunt elucidate sub toate aspectele, fiind completate cu noi și noi detalii, iar
când subiectul este epuizat, aceste cazuri sunt omise din agenda mediatică. În marea majoritate,
istoriile nu-și găsesc continuitate în mass-media, care nu mai monitorizează ce se întâmplă ulterior
cu acei minori, dacă au fost sau nu afectaţi de mediatizarea evenimentului, dacă le-a fost asigurată
sau nu asistenţa necesară, dacă sunt sau nu în siguranţă. Este bine să știm că abordarea bazată pe
senzaţional nu este una profesionistă, în timp ce o relatare echilibrată demonstrează un
comportament etic și responsabil. În mediatizarea evenimentelor cu tentă negativă în care sunt
implicaţi minori este necesar ca jurnalistul să fie precaut la formulările pe care le utilizează, pentru
a nu crea traume psihologice suplimentare și a nu-i prejudicia pe cei care sunt într-o situaţie
vulnerabilă sau au suferit un șoc psihologic. Minorii trebuie trataţi cu mult tact și acurateţe, iar
jurnalistul trebuie să opteze pentru o abordare profesionistă și echilibrată, tratând subiectele din
perspectiva drepturilor și a intereselor minorilor implicaţi. Jurnalistul este obligat să respecte bine
asupra imaginilor ce urmează a făcute publice, asupra detaliilor semnificative și a celor ce nu sunt
semnificative pentru fabula materialului, asupra posibilelor consecinţe cu care se va confrunta
minorul după ce istoria lui va deveni publică. Contrar bunelor practici jurnalistice, instituţiile de
presă nu în toate cazurile protejează identitatea minorilor, încălcând astfel regulile Codului
deontologic al jurnalistului. De multe ori, prezentarea a cât mai multe detalii de la eveniment este
mai importantă pentru jurnaliști decât prejudicierea minorilor aflaţi într-o situaţie vulnerabilă, prin
divulgarea identităţii acestora.
Confidențialitatea în sănătatea mintală a copiilor și adolescenților este o chestiune complexă și
adesea provocatoare. Nu numai că tinerii se prezintă frecvent la servicii în situații de risc, dar
preferă adesea să păstreze informațiile confidențiale de la părinți și/sau alți profesioniști.
Confidențialitatea implică păstrarea confidențială a informațiilor dezvăluite de cineva care
utilizează serviciile. Ei pot să-și dea consimțământul la partajarea informațiilor, de exemplu cu
familia lor și/sau cu alți profesioniști. Cu toate acestea, dilemele apar atunci când refuză partajarea
informațiilor, chiar dacă încălcarea confidențialității ar putea proteja sau beneficia acea persoană
sau alte persoane.
De exploatarea copilului prin mass-media se fac vinovaţi atât părinţii sau alţi reprezentanţi ai
copilului, care urmăresc impresionarea publicului prin intermediul unor emisiuni de televiziune sau
radio sau prin intermediul unor dezbateri televizate în scopul de a obţine avantaje material sau de
altă natură, profitând de starea copilului, cât şi societăţile ce asigură servicii audiovizuale, care în
scopul de a spori spectaculozitatea producţiilor se folosesc de imaginea copiilor şi de aspectele
legate de viaţă intima a acestora.
nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie.
Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie.
Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica, şi va exprima opinii pe o
bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să
creadă că sunt false, nu vor fi publicate.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu de bază al procesului penal, care garantează libertatea
persoanei. În jurisprudenţă există trei termeni care definesc statutul juridic al persoanei aflate sub
urmărire penală – „bănuit”, „învinuit” și „inculpat”. Unii jurnaliști folosesc greșit acești termeni
sau, mai grav, încalcă flagrant principiul prezumţiei de nevinovăţie, numindu-l „ucigaș” sau „hoţ”
pe cetăţeanul „bănuit de omor” sau, respectiv, „bănuit de furt”.
Persoana împotriva căreia a fost declanșat un proces penal este considerată nevinovată până la
dovedirea vinovăției sale în urma unui proces public, în care sunt respectate toate garanțiile
libertății individuale. Persoana este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești de condamnare. Momentul în care începe să acționeze prezumția de nevinovăție este
concomitent cu cel al sesizării organelor de urmărire penală deoarece atunci începe strângerea
datelor necesare pentru a se vedea dacă este sau nu cazul să înceapă urmărirea penală.
Conform Codului deontologic, jurnalistul consideră că orice persoană este nevinovată până la
pronunţarea unei sentinţe definitive și irevocabile împotriva sa. Codul de procedură penală explică
astfel că persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numește condamnat, „dacă
sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare” sau achitat, „dacă sentinţa este integral de
achitare”. Prin urmare, jurnalistul nu este cel care stabilește cine este criminal, de altfel, ca și poliţia
sau procuratura. Judecătorul are această prerogativă exclusivă. Până la pronunţarea unei sentinţe
definitive, oricine este bănuit, învinuit sau inculpat, fiind protejat de prezumţia nevinovăţiei.
Jurnalistul are obligaţia să folosească corect termenii ce definesc statutul juridic al persoanei aflate
sub urmărire penală. Raportul de monitorizare a presei scrise privind respectarea prezumţiei
nevinovăţiei, realizat de Asociaţia Presei Independente (API) arată că de multe ori persoanele
bănuite sunt prezentate în articole drept făptuitori, hoţi, escroci, violatori, cu menţiunea că aceștia
riscă închisoare în cazul în care vina le va fi stabilită.
De exemplu, un ziar local a publicat o știre cu titlul „Și-a ucis socrul cu toporul, i-a dat foc și l-a
îngropat”, care este o mostră de comportament lipsit de etică profesională. Autorul descrie cu lux de
amănunte detaliile crimei și prezintă lucrurile într-o manieră de parcă a asistat la ședinţa de judecată
și știe exact cine e ucigașul și cum a comis crima. „S-a stabilit că, în noaptea de 14 martie, între
ginere și socrul său s-a iscat o ceartă. Tânărul nu s-a gândit mult, a luat un topor de bucătărie și l-a
lovit mortal pe tatăl său. În acest timp, s-a trezit fiica victimei, care a rămas încremenită când l-a
văzut pe tatăl său zăcând într-o baltă de sânge. Dacă va fi găsit vinovat, ginerele ucigaș riscă până la
15 ani de închisoare pentru omor”.
Codul deontologic al jurnalistului prevede că „în relatările privind procesele în justiţie, jurnalistul
respectă dreptul la viaţă privată și cel la un proces echitabil al tuturor celor implicaţi”. Jurnalistul
are obligaţia morală să protejeze identitatea bănuitului și a victimelor infracţiunilor sau crimelor.
Numele deplin al bănuitului poate fi indicat doar în cazurile în care interesul public prevalează
asupra celui privat. În restul cazurilor, este recomandabil să fie utilizate iniţialele bănuitului.
Numele deplin poate fi publicat numai după pronunţarea sentinţei definitive a instanţei de judecată..
În plus, jurnalistul nu ar trebui să dea detalii (data și locul nașterii, locul de trai, locul de muncă
etc.), care ar permite identificarea bănuitului În realitate, jurnaliștii deseori publică numele
persoanelor bănuite și ale victimelor crimelor. Datele ce duc la identificarea persoanelor ajung
uneori în presă din vina organelor de drept, or, prezumţia de nevinovăţie este deseori încălcată de
instituţiile statului, în special de serviciile de presă care furnizează informaţii jurnaliștilor. Mass-
media, la rândul ei, difuzează informaţiile oferite de instituţiile statului, fără să-și pună întrebarea
dacă nu cumva încalcă principiile fundamentale ale statului de drept – prezumţia de nevinovăţie și
dreptul la viaţă privată. Este important să cunoaștem că libertatea de exprimare a presei intră în
conflict cu drepturile fundamentale ale persoanelor cercetate penal, în special cu respectarea
prezumţiei de nevinovăţie și dreptul la viaţă privată. Raportul dintre libertatea presei și prezumţia de
nevinovăţie este tălmăcit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care a
stabilit că dreptul la informare al cetăţenilor poate fi limitat de necesitatea de a furniza informaţii cu
discreţia și grija necesară respectării prezumţiei de nevinovăţie.
Prin urmare, jurnalistul trebuie să trateze cu atenţie sporită informaţia furnizată de instituţiile
statului. Poliţia și procuratura prezintă informaţia din perspectiva acuzatorului, pe când jurnalistul
are datoria să prezinte informaţia neutru, oferind totodată dreptul la replică și bănuitului.
Datoria jurnalistului până la aflarea adevăratului vinovat:
- Să protejeze identitatea bănuitului și a victimelor infracţiunilor sau crimelor. Numele deplin al
bănuitului poate fi indicat doar în cazurile în care interesul public prevalează asupra celui privat. În
restul cazurilor, este recomandabil să fie utilizate iniţialele bănuitului.
- Să evite să folosească calificative de genul criminal, ucigaș, violator, hoţ, escroc. în raport cu
persoana bănuită. De asemenea, să evite termenii peiorativi care pot încrimina/discrimina
persoanele anchetate.
- Să utilizeze un limbaj corect în raport cu persoana bănuită, pentru a nu lăsa loc de interpretări și
pentru a nu contribui la perpetuarea unor stereotipuri și prejudecăţi.
- Să folosească corect termenii care definesc statutul juridic al persoanei aflate sub urmărire penală
– „bănuit”, „învinuit” și „inculpat”.
- Să trateze persoana bănuită de o infracţiune sau crimă de pe o poziţie neutră și să evite să prezente
informaţia din perspectiva acuzatorului.
12. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi clauza de conştiinţă ca

modalitate de apărare a jurnaliştilor faţă de presiunile redacţionale.
Clauza de conştiinţă este prezentă în orice cod deontologic modern şi are rolul de a ocroti jurnalistul
în cazul în care, din interiorul redacţiei, se exercită anumite presiuni asupra sa. Astfel, potrivit
codului deontologic adoptat de Convenţia Organizaţiilor de media„ jurnalistul are dreptul la clauza
de conştiinţă. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii
jurnalistice sau a propriilor convingeri.
,,Ziaristul are responsabilitatea civică de a acționa pentru instaurarea justiției și a dreptății sociale.
În cazurile în care are știință de abuzuri sau de încălcări ale legilor, potrivit clauzei de conștiință,
ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerență care sa-i influențeze decizia. Ziaristul are de
asemenea dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor și faptelor. Ziaristul are dreptul
de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituției mass-media,,.
Jurnalistul, fără a suferi niciun fel de consecințe, are dreptul de a refuza să scrie, să pregătească sau
să participe la realizarea unui articol al cărui conținut este contrar legislației în vigoare sau
deontologiei jurnalistului profesionist invocând clauza de conștiința.
Această libertate derivă din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună-credinţă”. Clauza
de conştiinţă este definită în literatura de specialitate ca fiind “dreptul jurnalistului de a spune nu
atunci când cineva din interiorul instituţiei de presă sau din afara ei (dar cu acordul ei) îl presează să
spună lucruri în care nu crede sau să tacă atunci când el ştie că trebuie să vorbească” sau ca “dreptul
salariatului de a nu executa un ordin de serviciu dacă acesta ar contraveni conştiinţei sale”. Clauza
de conştiinţă poate fi întemeiată pe raţiuni: religioase (spre exemplu, refuzul de a scrie critic la
adresa cultului legal din care făcea parte salariatul, refuzul de a face propagandă ateistă), morale
(cum ar fi refuzul de a scrie materiale din care să rezulte o apologie a activităţii de prostituţie),
politice (de pildă, refuzul de a critica ideologia sau platforma politică a unei anumite formaţiuni
politice) ori de politeţe (de exemplu, refuzul de a utiliza expresii jignitoare la adresa unei persoane).
În unele ţări, clauza de conştiinţă a „migrat” de la nivelul codurilor deontologice la acela al
legislaţiilor, permiţând jurnalistului în anumite condiţii să întrerupă unilateral contractul de muncă,
fără a avea de suferit consecinţe din punctul de vedere al drepturilor salariale sau a vechimii în
muncă. De asemenea, ea poate fi invocată în cazurile în care jurnalistul a fost pe nedrept penalizat
sau dat afară.
În ianuarie 2017, SRJ MediaSind a semnalat prezența unor „tentative de limitare a libertății de
exprimare și de obstrucționare a adevărului” la Agerpres și a cerut intervenția Parlamentului, după
ce jurnalistului Marius Hossu, angajat al agenției de presă, i-au fost retrase trei materiale despre
protestele antiguvernamentale, care constau în traduceri ale felului în care erau relatate aceste
evenimente de presa internațională (Reuters, Agenția France Press și Agenția Deutsche Press). La
rândul său, jurnalistul Marius Hossu a spus că „știrile au fost anulate fără explicații” și a vorbit
despre un „posibil act de cenzură”, pentru care a sesizat Comisia de Etică. Alexandru Giboi,
directorul Agerpres, a declarat că știrile nu ar fi corespuns standardelor agenției, pe motiv că
reprezentau traduceri integrale ale unor articole din presa străină referitoare la evenimente din țară,
și că Agerpres ar fi realizat un alt material despre cum au acoperit agențiile internaționale protestele.
Pe de altă parte, însă, FRJ MediaSind a semnalat că niciun document cu efecte juridice din agenția
de presă nu interzicea publicarea unei traduceri integrale a unei relatări din presa internațională, că
nu se respectaseră procedurile interne de anulare a unor știri, și, mai mult, că materialul publicat de
Agerpres în locul celor trei scoase omitea orice referire din presa străină la liderul unui important
partid politic.
În dezbaterile despre etică, rolul jurnalistului obișnuit este prea des încadrat în cel al editorilor și
proprietarilor, ca și cum acei oameni care lucrează pentru presa de știri au întotdeauna exact aceleași
interese și aceeași putere de a-și proteja interesele, ca fac cei care îi angajează și îi conduc. Această
eroare fundamentală se aplică predării eticii în cadrul cursurilor de jurnalism în colegii și
universități, la fel de mult cum s-a aplicat întotdeauna factorilor de decizie politică care au încercat
să legifereze sau să reglementeze mass-media. Realitatea este că jurnaliştii sunt ceea ce Bourdieu
numeşte „slab autonom”. Ca indivizi, autonomia lor este circumscrisă unei structuri de angajare
puternic ierarhice, cu un editor în frunte care este sub presiune constantă să urmărească ratingurile
audienței sau tirajul.
O clauză de conștiință ar putea să nu fie folosită des, dar ar funcționa ca un mijloc de a oferi
jurnaliştilor un grad mic de putere individuală. Ar servi, de asemenea, să le reamintească atât
jurnaliștilor obișnuiți, cât și editorilor că conștiința individuală rămâne un ghid foarte util într-o
lume în care maximizarea profiturilor a devenit obiectivul principal. Ar avea cu siguranță mult mai
mult sens pentru cei care predau jurnalism dacă ar putea spune studenților lor;„Racordați codul de
conduită pentru că vă va proteja de a fi forțat să faceți ceva ce credeți că este greșit”.
Doar acea mică gardă ar merita să o avem.
În timp ce în alte țări clauza de conștiință îi apără pe jurnaliști, la noi noţiunea nu e prea des
utilizată și aproape că rămâne în afara cadrului legal. Spiritul ei este prezent însă în profesia de
jurnalist, rezonând cu principiile codului deontologic al jurnalistului.
Fiind prin excelență o profesiune liberală, jurnalismul nu poate funcționa cu adevărat profesionist,
într-o lume democratică, “dacă valoarea sa supremă, adevărul care trebuie să ajungă la cetăţean, nu
este, mai întâi de toate, slujit şi apărat, cu orice consecinţe, de semnatarul mesajului de presă”. În
opinia ei, clauza de conştiinţă ar putea fi definită ca un drept al ziaristului profesionist de a spune
NU! oricărei ingerinţe, redacţionale sau extra redacţionale, atunci când credinţele şi convingerile
acestuia sunt puse în joc.
Carta de la Munchen - Declarația îndatoririlor și drepturilor jurnaliștilor, clauza de conştiinţă în
legislația națională
Toate drepturile prevăzute de această Cartă au la bază libertatea de conştiinţă.
„1. Jurnaliştii revendică liberul acces la toate sursele de informații și dreptul de a ancheta liber
asupra tuturor faptelor care influențează viața publica. Secretul afacerilor publice sau private nu
poate fi, în acest caz, invocat împotriva activității jurnalistului decât prin excepție și în virtutea unor
motive clar exprimate.
2. Jurnalistul are dreptul de a refuza orice subordonare contrar liniei generale a organului de
informare la care colaborează, așa cum este prevăzută în scris în contractul de angajare, precum și
orice subordonare ce nu ar rezulta clar din linia generală.
3. Jurnalistul nu poate fi constrâns să îndeplinească un act profesional ori să exprime o opinie contra
convingerii sau conştiinţei sale.
4. Echipa redacţională trebuie informată obligatoriu despre orice decizie importantă de natură să
afecteze viața publicaţiei. Trebuie cel puțin consultată înaintea oricărei decizii definitive în măsură
să intereseze componenţa redacţiei: angajare, concediere, mutaţie sau promovare a jurnaliştilor.
5. Ținând seama de funcția și responsabilitățile sale, jurnalistul are dreptul nu doar să beneficieze de
convențiile colective, ci și să încheie un contract personal, asigurându-i siguranța materială și
morală a muncii sale, precum și o remunerare conformă rolului social pe care îl deține, suficientă
pentru a-i garanta independenţa economică”.

nerespectarea punctelor de vedere ale tuturor părţilor implicate.
- Jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei (inclusiv aspectele care ţin de familie,
domiciliu şi corespondenţă). Amestecul în viaţa privată este permis atunci când interesul public de a
afla informaţia prevalează. În acest context, este irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să
dobândească această calitate. O activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este desfăşurată
în public.
Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citării parţiale a unei persoane,
jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul acelei persoane .
În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de
vedere ale tuturor părţilor implicate.
CNA a amendat ziariști referitor cazului Becali
CNA a sancționat marți, 7 aprilie 2009, posturile OTV, Antena 3 și Realitatea TV pentru abateri de
la Legea Audiovizualului în cazul Gigi Becali. După monitorizarea celor 3 posturi TV în perioada
2-5 aprilie 2009, CNA a aplicat celor trei posturi amenzi pentru că nu au respectat regulile privind
imparțialitatea moderatorului, corecta informare și echilibrul de opinii.
Membrii CNA sunt nemulțumiți de încălcarea dreptul la viața privată în cazul judecătorului care a
decis arestarea lui George Becali, amenințările la adresa procurorului care instrumentează cazul și
de insistența posturilor de televiziune, fără să aducă argumente, pe ideea că scandalul este
instrumentat de Traian Băsescu.
Membrii CNA au făcut unele observații
– Cel mai grav este că moderatorii nu numai că nu au încercat să-i domolească pe invitați, ei inșiși
au făcut acuzații grave
– A fost lezată imaginea unor persoane implicate în caz – judecători, procurorul de caz, judecătoarea
care a ordonat arestarea, au fost proferate amenințări
– Au ajuns pe posturi imagini care constituie probe la dosar
– Subiectul a fost abordat într-un mod extrem de dezechilibrat, o cauză fiind și faptul că judecătorii
nu au voie să vină în emisiuni
– Ideea că Băsescu este cel care ordonat arestările a fost insinuată sau exprimată explicit pe cele trei
posturi
– Pentru că acuzatul este o persoană populară, cu bani, avocații, prietenii, verii pot veni să spună
orice?
– Existau puncte de vedere diferite, care puteau fi citate – inclusiv analiști din presa scrisă,
– Nu se poate vorbi de informare corectă dacă timp de zile întregi nu a fost difuzată poziția
magistraților și a procurorului
CNA a sesizat, totodată, Clubul Român de Presă, Convenția Organizațiilor de Media și Asociația
Jurnaliștilor din România cu privire abaterile de la deontologia jurnalistică în relatările TV privind
cazul Becali, mai exact observă încălcări ale articolului 5 din Codul Deontologic al Ziaristului,
adoptat de CRP: Ziaristul va da publicității punctele de vedere ale tuturor părților implicate în cazul
unor păreri divergente.
Nu se vor aduce acuzații fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să-și exprime punctul de vedere.
Se va avea în vedere respectarea principiului prezumției de nevinovăție, astfel încât nici un individ
nu va fi catalogat drept infractor până când o instanță juridică nu se va pronunța.
Se va evita publicarea comentariilor și luărilor de poziție asupra unor cauze aflate pe rol în justiție.
Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluția lor.
Ziaristul nu se substituie instituțiilor și puterilor publice
Jurnalistul este dator să caute, să respecte și să comunice faptele – așa cum acestea pot fi cunoscute
prin verificări rezonabile – în virtutea dreptului publicului de a fi informat.
Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală.
In relatarea faptelor și a opiniilor, jurnalistul va acționa cu buna-credință.
Ziaristul din televiziunea publică are dreptul de a veghea la buna funcţionare a instituţiilor statului,
semnalând orice tendinţă de abuz, corupţie sau lipsă de transparenţă, în probleme care ar afecta
viaţa comunităţii. El se va opune, în mod făţiş, oricărei încercări de monopolizare, oligarhizare,
distorsionare sau cenzurare a informaţiilor de interes public, ca şi oricărui tip de influenţă care ar
putea afecta liberul acces la informaţie al cetăţeanului.”
14.Explicaţi diferenţa dintre cele două concepte: normă deontologică şi normă juridică.
,,Avem datoria de a trata fiecare persoană ca un scop, și nu ca pe un mijloc pentru atingerea

scopurilor noastre, deoarece fiecare persoană este autonomă și rațională și, prin urmare, are o
valoare intrinsecă”. Kant
Normele au rolul de a prescrie parametri specifici de atins în diferite domenii ale existenţei şi
acţiunii umane. Normele logice stabilesc parametrii logici ai funcţionării structurilor gândirii, cele
tehnice stabilesc parametrii de atins în raport cu natura activităţilor, iar normele sociale stabilesc
parametri ai conduitei, ai raportării oamenilor la semenii lor sau la grupul din care fac parte.
Normele morale fac parte din categoria normelor sociale, alături de cele politice, juridice,
administrative. Specificul lor este acela că ele prescriu modul dezirabil de conduită al oamenilor în
raport cu semenii lor, ca oameni, şi se impun prin forţa opiniei publice şi a propriei conştiinţe.
Orice demers teoretic în sfera moralităţii are consistenţă în măsura în care parcurge traseul realitate
– valoare – normă - comportament moral. In ceea ce priveşte realitatea căreia i se ataşează valorile
morale specifice deontologiei, aceasta a fost, bine definită până în prezent - pentru a pune bazele
înţelegerii celorlalte componente ale traseului, principalele sale caracteristici:
- este o realitate a practicii sociale;
- priveşte în exclusivitate relaţiile dintre oameni;
- se identifică prin punerea în evidenţă a unei sfere ocupaţionale distincte, la care se ataşează, prin
consecinţă, o anumită profesiune;
- se referă la un tip distinct al relaţiilor inter-umane, acela al relaţiilor de autoritate;
- priveşte domeniul autorităţii Legii morale, ca univers al valorilor morale specifice, în raport cu
purtătorul autorităţii profesionale.
Normele deontologice sunt norme de conduită și obligațiuni etice specifice unei activități
profesionale, pe care trebuie sa le respecte cel care desfășoară o activitate în cadrul unei instituții.
Acestea au ca punct de plecare normele juridice și sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor
liber consimțită, buna îndeplinire de către comunicatori a misiunii lor, recunoscută ca fiind
indispensabilă pentru buna funcționare a oricărei societăți.
Norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, instituită de puterea
publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie prin constrângere. Este, deci, vorba, de o regulă
de conduită ce stabileşte comportamentul de urmat în raporturile dintre oameni ori în raporturile
dintre aceştia şi societate. Din definiţia normei juridice rezultă că ea are următoarele trăsături:
- are caracter general şi impersonal. Norma juridică este un etalon de conduită, aplicabil în mod egal
şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin aceasta că toate normele de drept se adresează
deopotrivă tuturor subiecţilor de drept.
- are caracter obligatoriu. Intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma juridică nu poate fi
lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la nevoie, de către stat, prin
constrângere.
- are caracter tipic, adică formulează modelul, tipul de conduită de urmat de către cei cărora li se
adresează.
- norma juridică este publică. Pentru ca un comportament prescris să poată fi urmat, el trebuie adus
la cunoştinţa indivizilor, făcut public.
Din perspectiva responsabilității profesionale a jurnalistului, prima îndatorire a lui este de a sluji
publicului. Specialistul în relaţii publice slujește interesului clientului iar specialistul în publicitate
slujește interesul cumpărătorului.
Jurnaliștii sunt grupați după mai multe criterii, între care cel mai important este criteriul formei de
expresie (presa scrisă, radio, TV). În funcție de aceste diferențe, sunt posibile diverse deontologii și
diverse coduri, produse de grupul de profesioniști, la baza cărora stă sistemul de norme și
principiile particulare care trebuie integrate.
Fiecare cod al eticii jurnalistice începe cu datoria jurnaliștilor de a spune adevărul, limbajul
credibil fiind fundamental în procesul comunicării. Dreptul la adevăr este înșelătoria, adică intenția
deliberată de a induce în eroare, înșelătoria la nivelul colectării de informații fiind o ispită
permanentă pentru jurnaliști.
Principiul deontologic al corectitudinii ne trimite nuanțat către cel al consecvenței care este valabil
atât în plan etic și deontologic. Deontologia oferă astfel de mecanisme de corecție al erorilor prin
dreptul la rectificare și dreptul la replică.
Deontologia nu se substituie justiţiei, dar poate furniza elementele specifice legate de practicarea
corectă a unor profesii, ocupaţii, îndeletniciri, meserii.
Deosebire dintre legile juridice şi regulile de conduită s-ar putea rezuma la următoarele aspecte:
Legile sunt universale, în timp ce deontologia se concentrează pe conduita în exercitarea unei
profesii;
Legile au caracter imperativ, iar regulile deontologice sunt prescriptive, orientative, indicative;
Legile au ca obiect dreptatea rezultată din drept, pe câtă vreme deontologia urmăreşte corectitudinea
acţiunilor profesioniştilor.
Regulile fundamentale care dictează dinamica normelor juridice în raport cu normele de altă
natură, precum normele etice sau culturale, se observă, că în esență, ele coexistă și conlucrează într-
o societate. Astfel, normele etice pot ghida viața unei persoane în spațiul public, în măsura în care
fie nu intră în conflict cu normele juridice, fie primesc această misiune prin intermediul celor din
urmă. Discuția despre etica juridică este adesea încadrată în termeni de îndatoriri profesionale care
trebuie îndeplinite și reguli etice care trebuie respectate. Împreună, se consideră că aceste două
aspecte delimitează limitele unei conduite adecvate. Aderarea la standardele de comportament
stabilite și publicate este susținută ca o asigurare pentru public, clienți..
15. Explicați conceptul de autoreglementare din perspectiva deontologiei profesionale
Deontologia desemnează teoria datoriilor morale, morala profesională, fiind o teorie a datoriilor și
drepturilor în exercitarea unei profesiuni. Ea se concentrează mai degrabă asupra principiului moral
implicat, nu asupra sprijinirii moralităţii deciziei pe rezultatele scontate.
Deontologia prin natura sa este o parte a moralei, în mod particular este morala care se aplică unei
profesii, unei activităţi umane, însă prin sfera de aplicare sfârşeşte adesea în domeniul dreptului,
fiind liantul necesar între dreptul profesional şi morala profesională, într-o tendinţă tot mai
accentuată de a reduce rolul moralei şi de a transforma în drept.
Noțiunea de deontologie indică un ansamblu de reguli și datorii, dar include și reflexia asupra
acestor reguli, precum și procesul de elaborare a lor din prisma unor valori precum: datorie,
dreptate, respect, libertate, responsabilitate, utilitate, interes, solidaritate, cooperare.
Atribuţiile principale ale deontologiei sunt:
- Cercetează regulile şi îndatoririle aferente unei profesii sau ocupaţii în legătură cu practicarea
autorizată şi corectă a acesteia.
- Descrie un ansamblu de reguli de conduită specifice, de atitudini şi comportamente sub
constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se suprapune acesteia, în scopul binelui individual şi
al servirii interesului public, în virtutea eticii profesionale.
Efortul voluntar și concentrat al tuturor profesionaliștilor din domeniul mass-media, de a adera la
standarde jurnalistice comune de bună calitate, a determinat apariția conceptului de
autoreglementare:
- reprezintă procedura prin care jurnaliștii alcătuiesc reguli de conduită pentru desfășurarea profesiei
și se asigură că aceste reguli sunt respectate.
- este o activitate colectivă, implicând participanți dintr-un anumit domeniu, care convin să se
supună regulilor stabilite de comunitatea din care fac parte.
- autoreglementarea se poate dovedi mult mai eficientă și flexibilă în comparație cu legislația care
este consumatoare de proceduri formale. Autoreglementarea permite schimbarea punctului de
vedere în ceea ce privește valorile, opțiunile de monitorizare și aplicarea mecanismelor. În același
timp, statul poate supraveghea îndeplinirea autoreglementării.
Scopul autoreglementării este asigurarea unui anumit standard de conduită care să crească nivelul
de încredere al clienților în produsele și serviciile oferite.
Autoreglementarea recunoaște maturitatea unei profesii și recunoaște că membrii acesteia sunt
capabili să se guverneze singuri. O profesie cu autoreglementare protejează interesul public prin
stabilirea unor standarde de competență și conduită și disciplinează membrii care nu le respectă. Are
dreptul și responsabilitatea de a licenția și disciplina membrii.
Standardele etice de îngrijire, respect, încredere și integritate sunt o parte esențială a oricărei
profesie. Autoreglementarea asigură că membrii noștri integrează aceste standarde în practica lor de
zi cu zi.
Principalele scopuri ale codurilor și standardelor de etică sunt de a sublinia valorile de bază ale
unei profesii care servesc drept fundație pentru practica etică și de a oferi un cadru care poate ghida
profesioniștii în luarea deciziilor etice. În profesiile reglementate, codul de etică este elaborat de
autoritatea de reglementare și aprobat de consiliul său de administrație. În funcție de regulamentele
specifice, codul poate fi transmis licențiaților pentru a fi introdus înainte de adoptare. Codurile de
etică sunt, de asemenea, actualizate din când în când la intervale specificate de politicile interne ale
autorităților de reglementare sau statutul.
Valorile consacrate în codurile de etică variază în funcție de sector, dar există mai multe valori
fundamentale comune în diferite profesii, inclusiv: încredere, competență, onestitate, integritate,
respect și compasiune.
Autoritățile de reglementare au autoritatea de a aplica codurile de etică
Organismele de autoreglementare au puterea de a impune respectarea codurilor etice datorită rolului
lor de gardieni care stabilesc cine are dreptul să practice în jurisdicția lor. Profesioniștii nu pot alege
dacă se alătură organismului de reglementare și există procese de plângere, investigare și
disciplinare clar definite pentru a se asigura că licențiații sunt trași la răspundere pentru orice
infracțiuni etice pe care le comit. Așteptarea unei pedepse pentru un comportament neetic, care în
cele din urmă ar putea pune în pericol traiul cuiva, împiedicându-l să lucreze, acționează, prin
urmare, ca un puternic descurajator.
Codurile de etică nu se limitează la profesiile reglementate. Există multe exemple de ocupații care
nu sunt reglementate (adică nu aveți nevoie de licență pentru a practica), dar trebuie să mențină un
nivel ridicat de încredere publică pentru a le proteja integritatea și credibilitatea. Unele sectoare
creează organisme voluntare de autoreglementare sau asociații profesionale, care, la fel ca
autoritățile de reglementare, adoptă un cod de etică pentru a ghida profesioniștii cu privire la
valorile fundamentale și luarea deciziilor etice. Cu toate acestea, diferența cheie dintre codurile de
etică în profesiile reglementate și nereglementate constă în aplicarea acestora.
Fără o aplicare adecvată, responsabilitatea profesioniștilor care comit infracțiuni etice nu este
garantată, lăsând întregul sector expus riscului de deteriorare a reputației din cauza
comportamentului neetic de către câteva ,,mere,, urâte. Autoreglementarea voluntară este o mișcare
în direcția corectă atunci când vine vorba de a fi capabil să impună standarde etice în profesii care
depind de un comportament etic puternic din partea practicienilor. Cu toate acestea, aspectul
„voluntar” prezintă un obstacol în protejarea integrității profesiei, deoarece, așa cum am văzut în
exemplele de filantropie și mass-media, mari secțiuni ale sectorului pot fi lăsate deoparte.
Scandalurile etice pot provoca pagube enorme sectoarelor care se bazează pe încrederea publicului.
Deși nu pot preveni comportamentul lipsit de etică în toate cazurile, autoritățile de reglementare au
avantajul de a fi capabile să-și pună în aplicare codurile de etică și să tragă la răspundere
practicienii din întreaga profesie.

Subiecte Examen Deontologie Profesională Anul III

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte Examen Deontologie Profesională Anul III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte Examen Deontologie profesională Anul III, Comunicare şi Relaţii Publice

1.Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi nerespectarea de către un jurnalist

Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica, şi va exprima opinii pe o

Deontologia - în ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli,

6. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi un derapaj deontologic

7. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi un derapaj deontologic

12. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi clauza de conştiinţă ca

13. Expuneţi și analizați un caz concret în care să evidenţiaţi un derapaj deontologic

,,Avem datoria de a trata fiecare persoană ca un scop, și nu ca pe un mijloc pentru atingerea

15. Explicați conceptul de autoreglementare din perspectiva deontologiei profesionale

S-ar putea să vă placă și