INOVATIA 

IN EDUCATIE SI INVATAMANT

Schimbarea a inceput sa fie considerata drept ceva pozitiv si cu totul

remarcabil preferabil continuitatii, intr-o etapa recenta. Nu putem insa nega o
realitate evidenta ca in intreaga istorie a invatamantului si educatiei, inovatiile se
regasesc in toate perioadele si la toate personalitatile, incepand cu fondatorii
Pestalloni, Maria Montesson si continuand cu Delory Dewey, Frainet care au fost si
niste inovatori de marca. Dar in educatie, ideile obiceiurile si structurile se
schimba foarte incet, existand o caracteristica, pregnant evidentiata de istorie si
anume si educatia este un domeniu in care nu se produce aproape niciodata o
ruptura neta intre nou si vechi, iar in acest domeniu de asimilare, adaptare de
tehnici si de practici noi, adica de adaptare a structurilor anterioare la practici
tehnici si idei noi, sunt prin natura lor lente si cu o evolutie indelungata. De fapt in
aceasta nota se inscriu si dezbaterile teoretice referitoare la inovatia in sine si la
inovatiile care in esenta reprezinta, imbunatatiri, fapt care complica si mai mult
lucrurile este ca in acest caz trebuie sa contrazicem doua aspecte ce constituie o
imbunatatire a procesului de predare – invatare, o optimizare a acesteia. Legat de
acest fapt noi constatam urmatoarele:

Pause
Unmute
Loaded: 2.01%
Fullscreen

1. Inovatiile nu pot fi evaluate decat in raport cu obiectivele unui sistem de

invatamant.

2. de regula ele sunt legate de o consolidare sau de o individualizare a

invatarii, de o personalizare a invatamantului precum si de o elaborare reciproca
superioara a curriculumului.

3. Inovatia implica de asemenea o modificare corespunzatoare a

personalului didactic.

Totusi in literatura de specialitate este vehiculata o definitie complexa dar

functionala:

Inovatia este relatia de organizare si utilizare creatoare a resurselor umane

si materiale dupa metode care permit atingerea unui nivel mai ridicat in realizarea
obiectivelor propuse.

De altfel remarcam faptul ca educatia se constituie intr-un sistem al vietii

sociale care se dovedeste a fi sensibil la mesajele viitorului, daca nu este clar,
viitorul este de fapt actiunea actuala asupra conditiilor date, o anume
transformare a acestora pentru a imagina si a crea conditii, cucerind noi spatii de
libertate umana.

Una dintre caracteristicile specifice ale sistemelor de invatamant

contemporane, asa cum am mai amintit se manifesta o puternica tendinta si
practica de inovare. In mediile pedagogice, educationale termenul de inovatie si
strategie capata tot mai larga raspandire, de fapt putem apela la o metafora pe
care C.Berge afirma „traim intr-o lume in care in curand nu va mai fi loc decat
pentru inovatori”, in acest context remarcam ca si UNESCO ca si alte organisme
de profil este profund preocupata si de mai multi ani de aceasta problema a
inovarii, a introducerii noului.

Strict asociata cu inovarea este creativitate ce constituie doua cerinte; ce se

interconditioneaza intr-un proces de transformare a unei relatii cu scopul de a
imbunatatii si a imprima o linie ascendenta progresista a educatiei fata de starea
anterioara.

Realizarea actului inovational in educatie este extrem de complex si variat,

afirmarea lor eficienta depinde de conditiile social – istorice specifice, de diversi
factori de natura politica, culturala, stiintifica si tehnologica. Asimilarea inovatiei in
invatamant este pusa in evidenta de factorii dependenta ai inovatiei, atat cei
endogeni (care apartin sistemului de invatamant) cat si cei exogeni (din mediul
inconjurator).

Conceptului de inovatie ii sunt caracteristice doua dimensiuni folosite in

analiza structurala si dinamica, precum si campul de dependente pe care il
comporta sub aspectul relatiilor pe care le exprima. Este de retinut ca in codul
societatii contemporane sunt generate inovatii numeroase, variate in diverse
domenii. Dar inovatia de invatamant este un proces deosebit de complex,
corelativ cu alte tipuri de procese si care apartin unui camp conceptual al carui
grad de complexitate este ridicat, este vorba de concepte precum, dezvoltarea,
schimbarea reforma, perfectionarea, inovatia se impune cu multa acuitate si in
aceste domenii deoarece va trebui ca invatamantul sa se elibereze de uniformitate
de care este legat. Perspectivele sociologice se intalnesc aici cu analiza
psihologica, atat de adevarat este faptul ca spiritul unei civilizatii inspira in mod
progresiv cercetarile intreprinse in stiintele umane. Relatia dintre educatie si
dezvoltare, de regula nu este neglijata de studiile sociologice. Deci din acest punct
de vedere invatamantul ne apare nu numai ca un simplu reproducator social de
transmitere si conservarea rolurilor sociale ci si ca factor de propulsarea a
dezvoltarii sociale.

Educatia, stocul si structura cunostintelor constituie una din variabilele

dezvoltarii. Pe masura ce sporeste stocul de invatamant in ansamblu vietii sociale,
aceasta devine „un factor purtator de surse de dezvoltare, concentrand in factorul
uman multiple resurse informationale, care se pot actualiza in procese si actiuni
productive . . .”. Solutia pentru avalansa de inovatii este acceptarea propunerii a
unui nou tip de invatare asa numita invatare inovatoare” care este necesara
pentru a supravietui pe termen lung si care este capabila sa aduca schimbare,
reinnoire, restructurare si reformulare de probleme, ea fiind in esenta conceputa
ca mijloc necesar de a pregati atat indivizii cat si societatile sa actioneze inovat in
situatii noi.

Invatarea presupune o actiune in care se transmit, se modifica si se

compara valori si se organizeaza structuri aflate in interactiuni si in aceasta
conditie este necesara pentru invatare sa se realizeze diversificarea situatiilor si a
contextelor de interactiuni, iar in acest caz participarea este conceputa ca o
interactiune sociala constienta si transformatoare, fiind totodata o punte de
legatura intre invatarea individului si invatarea societatii, aceasta din urma
constituindu-se intr-un proces cumulativ, care se evidentiaza la randul sau in alt
element.

In cazul in care participarea releva latura sociala a invataturii, anticiparea

scoate in relief functiile modelelor si constructiilor mentale.

Subliniem fata de cele expuse mai sus ca in spatele oricarui fenomen propriu
dezvoltarii sta capacitatea indivizilor, a competentei si a capacitatii lor de a
identifica si rezolva probleme, de a supravietui intr-un mediu caracterizat prin
multiple stari de incertitudine se adauga priceperea de a trai in deplina armonie cu
natura si cu concetatenii. Aceasta capacitate este asigurata doar partial de
educatia formala, scoala reprezentand un cadru prea strans pentru
fundamentarea unor procese care sa insoteasca oamenii de-a lungul intregii lor
vieti. Asa incat suntem nevoiti sa discutam despre societatea care invata sau mai
exact spus „invatarea societala” constituie o premisa argumentativa pentru
capacitatea de autodezvoltare de care dispune societatea contemporana. De aici
si concluzia logica a faptului ca educatia si participarea se releva a fi fenomene
conexe ale procesului dezvoltarii si chiar relatia inovatoare. Dezvoltarea sociala
trebuie privita si sub aspectul impactului dezvoltari asupra invatarii. Procesele care
se produc la ora actuala in campul de evolutie al societatii, impune cu forta
necesitatii o modificare si anume schimbarea orientarii autocentrate, invatare a
sistemelor de invatamant printr-o orientare sociala, a ce presupune ca fiecare
veriga si forma de invatamant trebuie sa aiba o finalitate sociala definita si
corelata cu nevoile societatii. Astfel noi putem defini inovatia educationala ca fiind
aceea schimbare in domeniul structurilor si practicilor invatamantului care are
drept scop ameliorarea sistemului. Intr-o lucrare de a sa Jean Thomas lanseaza
ideea educatia in schimbare. Fapt ce ne obliga sa realizam o nuantare a definitiei
date anterior astfel incat sa putem realiza o deosebire intre inovatie si schimbare,
astfel sa retinem: Inovatia educationala este o schimbare ce are un caracter
deliberat voluntar, este o operatiune unitara si carui obiectiv este de a determina
instalarea, acceptarea si utilizarea unei schimbari. O inovatie trebuie sa reziste in
timp, sa fie utila pe scara larga si sa nu isi piarda caracteristicile initiale, ornalitate
demostreaza ca invatamantul ca institutie sociala cunoaste un ritm de evolutie in
perioadele de transformare sociala generala interactionand cu celelalte
subsisteme. Daca analizam probleme din perspectiva demersului sociologic vom
constata ca aceasta analiza a dezvoltarii, presupune recursul la alte modalitati ale
schimbarii sociale care sunt apte sa genereze sensuri detectabile cu mijloace de
cercetare si de testare stiintifica, intrucat comporta tendinte, regularitati si legitati.

Este evident in contextele amintite ca efecte unei schimbari care sunt

introduse de la centru, se repercuteaza sub forma unor unde succesive. Inovatia
educationala face parte dintr-un sistem larg de factori de ordin economic, politic,
cultural si din interactiunea lor rezulta sensul dezvoltarii. Inovatiile la nivelul
invatamantului, atunci cand sunt integrate si asimilate in practica educationala,
activeaza resurse umane de care dispune invatamantul, producand o serie de
schimbari. Un distins cercetator american in domeniu, Havelak R. distingem patru
tipuri:

1. Schimbari in dimensiunile si importanta operatiunilor ce necesita investitie

pentru asigurarea spatiului, personalului si echipamentele corespunzatoare.

2. Achizitiile de noi componente, mai ales in cazul reciclarii cadrelor

didactice, in vederea introducerii unor noi programe a invatamantului in echipa
sau a utilizarii unor tipuri de laboratoare.

3. Schimbarile in obiective, cand de exemplu este vorba de mijloace de

autoinstruire, profesorul incetand de a mai transmite informatiile in mod autoritar
pentru a deveni un nou asistent.

4. Schimbari in valori si orientari – atunci cand sunt in joc numeroase

principii pastrate timp indelungat de catre persoanele ce le-au adoptat.

Aceste schimbari primesc urmatoarea forma grafica:

Un alt
tip de
calificare
necesara
comporta
urmatoarele
aspecte:
 1. SUBSTITUIREA – este inovatia cea mai ceruta si cea mai usor
acceptata si consta in inlocuirea unui element din sistemul de invatamant.

2. REMANIEREA – consta intr-o schimbare a structurilor existente.

3. ADAUGIREA – fara schimbari a unor elemente sau structuri dar care pot
completa un program existent.

4. RESTRUCTURAREA – care rezulta fie dintr-o reorganizare materiala sau

a spatiului de lucru, fie in modificari ale planului de invatamant, fie intr-o revizuire
a relatiilor interpersonale.

5. ELIMINAREA VECHIULUI COMPORTAMENT – ca de exemplu

renuntarea la folosirea unui singur manual sau a unei metode de discutie in clasa.

6. CONSOLIDAREA VECHIULUI COMPORTAMENT – atunci cand este

vorba de a transmite sau adopta cunostinte care sa intareasca cea ce a intrat deja
in uz.

Putem afirma ca intr-un sens istoria invatamantului este cea a reformelor

sale. Dupa cum am vazut in calificarile prezentate anterior, modul de desfasurare
a reformelor contemporane au tendinta de a se produce simultan si global in toate
componentele structurale ale sistemului de invatamant. Trebuie realizata o
distinctie, o delicventa conceptuala intre reforma ca institutie si inovatia propriu-
zisa, pe care deja am descris-o prezentand ca evident faptul ca inovatiile
reprezinta orice schimbare in structura si randamentul sistemului de invatamant.
Totusi trebuie sa mai retinem un aspect, si anume ca in limbajul cotidian
reformele sunt privite ca niste schimbari radicale si totale, fapt ce a generat
confuzii, ca ele nu reprezinta altceva decat definirea cu un alt termen a inovatiilor
profunde intensive, confuzie provenita din suprapunerea eronata a obiectivelor cu
institutia. Dupa cum am mai amintit, savantul american R.Havelak, care a studiat
tipurile de inovatii si distributia lor in cadrul sistemului de invatamant, a prezentat
existenta a trei modele:

I.              „Modelul de cercetare dezvoltare”: care are ca etape obligatorii

descoperirea, dezvoltarea, productia, difuzarea inovatiilor. Acest
model se preteaza cel mai bine la intentiile globale.

II.   „Modelul de interactiune sociala”, ce rezulta din conexiunile

        

sistematice ale invatamantului cu celelalte componente ale

sistemului social.
 III.                 „Modelul rezolvare de probleme” – care este rezultatul micro
corectiilor ad-hoc pe care participantii activi la procesul educational
le aduc permanent si creator – model ce are mai mult o functie de
diagnosticare a unor vicii functionale, decat una de ameliorare
propriu-zisa.

Din tot ce am expus mai sus, rezulta cu precizie si claritate faptul ca

reformele sunt o institutie unica si ca ceea ce dovedeste inovatia cunoscuta de
reforma, consta in faptul ca reforma opereaza o schimbare de ansambluri in
cadrul de desfasurare a invatamantului. Reformele nu pot fi confundate cu
inovatiile, deoarece acestea indiferent cat sunt de intense, ele nu reprezinta decat
un instrument.

Reformele ca institutie concentreaza un grup de inovatii in cadrul unui

model unitar si echilibrat. Ca institutie specializata, reforma tinde sa asigure un
regim uniform al inovatiilor pe care le sincronizeaza functional printr-o emisie
legislativa unica si obligatorie pe intregul teritoriu al tarii, legislatie care este
capabila sa infranga toate rezistentele si interesele unor grupuri sau zone.
Reformele ofera posibilitatea evaluarilor si a reglarilor curente, masurand dupa
fiecare etapa efectele innoitoare si instituind un sistem de corectie pe care
inovatiile izolate nu reusesc sa-l asigure.

O caracteristica interesanta a sistemelor educative contemporane este aceea

ca ele sunt supuse unui proces continuu de adaptari, modernizari sau ameliorari,
sau chiar reforme partiale, care fara a modifica fundamental institutia, preced
transformari mai adanci cu caracter institutional.

Experienta ne arata ca in procesul de transformare a invatamantului se

produc uneori si efecte nedorite cum sunt: intarzierea masurilor sau a solutiilor
devenite necesare si introducerea unor adversari a unor innoiri fara o temeinica
pregatire a cadrelor si a elevilor in vederea repetarii lor.

Pentru ca transformarilor inovatiilor in invatamant sa aiba succes, trebuie sa

actionam prin interventia sistematica si continua a cercetarilor educationale care
formeaza in mod vizibil si posibilitatile aplicarii lor in activitatea cotidiana de
invatamant, astfel incat cercetarea educationala devine o componenta
inseparabila a sistemului de invatamant ceea ce E. Faure a sesizat foarte corect in
sensul in care in cadrul educatiei inovatoare nu survin in mod automat, de la sine
atunci „ele trebuie imaginate, pregatite, stimulate, aplicate in asa fel incat practica
educativa sa se racordeze mai bine cu obiectivele schimbatoare din invatamant,
conformandu-se mai exact normelor sale in perspectiva evolutiei.
 REZISTENTA LA INOVARE: Specialistii din domeniul stiintelor pedagogice
afirma ca rezistenta este direct proportionala cu volumul de schimbare necesar in
cadrul sistemului receptor. In general discutand in practica managementul
reformatorilor doresc sa faciliteze schimbarea micsorand rezistenta. Putem sa ne
reprezentam rezistenta sub forma unei curbe, in cazul careia curba de rezistenta
sa fie simetrica cu o curba de asimilare sau cu urmatoarea formulare:

INOVATIA = NECESITATE – REZISTENTA

In procesul de inovare a invatamantului este important sa se localizeze

notiunile esentiale ale rezistentei fata de schimbare, edificatoare fiind in aceasta
privinta sinteza unei clarificari oferite de sociologul american G.Wetsan la
rezistenta de inovatie-

HOMEOSTAZIA – reprezentata de tendinta organica de a mentine echilibru.

OBISNUINTA – manifestata prin preferinta pentru ceea ce a devenit deja

familiar.

PRIORITATE – se exprima prin faptul ca modul in care organul a rezolvat

pentru prima data o situatie critica fixeaza modul in care tinde sa
persiste.

PERCEPTIE SAU RETENTIE SELECTIVA – sunt admise numai ideile noi ce

corespund unor optici preconcepute asupra lucrurilor, la fel ca si
atunci cand sunt mentinute prejudecati fara a acorda atentie noilor
informativi.

DEPENDENTI – cu precadere fata de opiniile egalilor si a superiorilor

ierarhici.

CENZURA substicultiva – ce consta in aplicarea regulilor eticomorale

dobandite in copilarie fata de adulti.

LIPSA DE INCREDERE IN SINE – exprimata prin ezitarea elevilor,

profesorilor, parintilor de a rectifica unele practici efectuoase.

NESIGURANTA SI REINTOARCEREA IN TRECUT – tendinta de a evita

schimbarea cautand siguranta in trecut si in himere.

Desigur ca problemele inovatiilor a reformei in general nu pot fi abordate si

nici solutionate decat prin medierea analitica a impactului crizelor economice
asupra educatiei si ca atare in conditiile actuale, cand trebuie sa avem in
vedere dezvoltarea economica, va trebui sa cercetam cu o deosebita atentie
corelatia dintre invatamant si piata muncii, adaugandu-se si faptul ca se va
impune o intensitate mai puternica de adaptare la cerintele pietelor fortei de
munca, ce va duce in mod firesc la o atentie marita asupra educatiei
permanente ca parghie adoptiva a invatamantului la cerintele pietei fortei de
munca.