ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU ȘOCUL ANAFILACTIC

ARGUMENT, ISTORIC
CAP.I. prezentarea teoretica a afecțiunii
1.1. Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie a aparatului afectat
1.2. Prezentarea teoretică a bolii
1. Definiție
2. Clasificare
3. Etiologie
4. Simptomatologie
5. Tratament a) igieno-dietetic b) medical c) chirurgical
CAP.II. Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare și efectuarea
tehnicilor impuse de afecțiune
2.1. Internarea pacientului în spital si asigurarea condițiilor de spitalizare
2.2.Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați (pregătirea patului și accesoriilor lui,
schimbarea lenjeriei de pat, asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului,
efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat, observarea poziției pacientului,
schimbarea poziției și imobilizarea pacientului, captarea eliminărilor)
2.3. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative
2.4. Alimentația bolnavului
2.5. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului
2.6. Recoltarea produselor biologice și patologice
2.7. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune
2.8. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii
2.9. Educație pentru sănătate. Profilaxia bolii
2.10. Externarea pacientului
CAP III . INGRIJIRI SPECIFICE
* Prezentarea cazurilor de boală (vezi anexele)
● Cazul 1 - Plan de îngrijire
● Cazul 2 - Plan de îngrijire
● Cazul 3 - Plan de îngrijire
CAP. IV. CONCLUZII
Evaluarea finală. Concluzii generale.
BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Am ales acest subiect pentru lucrarea de licență, deoarece șocul anafilactic este o
manifestare alergică sistemică, ca și „iminență de șoc", și constituie un „cortegiu” de
simptome si semne rapid instalate, cu desfășurare dramatică, ce poate avea o evoluție
spontană de la rapid reversibilă până la moarte.
Am ținut cont în această alegere și de faptul că în ultimii ani numărul cazurilor de șoc
anafilactic a fost în creștere.
Diferența de intensitate depinde de numeroși factori, dar brutalitatea fenomenelor
instalate lasă un timp foarte scurt pentru recunoașterea sindromului, tratamentul fiind o
veritabilă urgenta medicală.
Cadrul mediu sanitar are ca obiectiv cunoașterea, prevenirea și tratarea bolilor, precum
și recuperarea socio-profesională a bolnavului.
Deși ocupă un loc modest în lumea profesională medicală, are un rol foarte important,
fiind elementul de legătură între persoana suferindă și personalul medical, având sarcina de a
consacra cea mai mare perioadă de timp bolnavilor.
Asistentul medical este cadrul care se afla in permanenta lângă bolnav. El este legătura
directa si cea mai calificata dintre medic si omul suferind. Rămânând mai mult timp decât
medicul lângă bolnav, îngrijindu-l, administrându-i medicația zilnica, controlându-i
temperatura, pulsul si tensiunea arterială, observând felul cum umbla, cum se odihnește, cum
vorbește sau reacționează, asistentul medical poate sa-si facă o imagine foarte exacta asupra
evoluției bolii, care, împărtășită medicului, poate ajuta in mod deosebit la stabilirea unui
diagnostic exact sau a tratamentului de urmat.
Pentru a putea răspunde la sarcinile complexe pe care le implică actul medical,
asistentul medical trebuie sa manifeste, pe lângă o conștiinciozitate perfecta, atașament fata de
bolnav si sa se bazeze in acțiunile lui pe cunoștințe temeinice de specialitate.
Însușirea acestor cunoștințe cere multa sârguință si studierea sistematica a tuturor
noțiunilor din acest domeniu, deoarece fiind strâns legate intre ele, numai cunoscându-le pe
toate, asistentul medical va putea sa dobândească pregătirea necesara pentru a fi factor activ in
îngrijirea bolnavilor.
 ISTORIC

Hipersensibilitatea poate fi definită ca o exagerare a răspunsului fiziologic al

organismului, expus contactului cu unele substanţe “străine”, denumite antigene. Încă din
primii ani ai secolului trecut, Ch. Richet şi P. Portier (1902), căutând să stimuleze apărarea
organismului, imunitatea sau filaxia, au fost surprinşi de un fenomen cu totul neaşteptat,
caracterizat printr-o brutalitate particulară şi o evoluţie inexorabilă, pe care l-au denumit
“anafilaxie” (opus apărării, imunităţii).
Statisticile arată că prevalența anafilaxiei este de 4–5 la suta de mii de persoane pe an,
cu un risc de-a lungul vieții de 0,5%–2%. Se pare că aceste rate sunt în creștere. Numărul de
oameni cu anafilaxie în anii '80 era de aproximativ 20 la suta de mii de persoane pe an, în
timp ce in anii '90 era de 50 la suta de mii de persoane pe an. Creșterea pare a se datora în
principal anafilaxiei produse de mâncare. Riscul este mai mare la tineri și la femei.
Actualmente anafilaxia produce 500–1000 de decese pe an (2,4 la milion) în Statele
Unite ale Americii, 20 de decese pe an în Marea Britanie (0,33 la milion) și 15 decese pe an în
Australia (0,64 la milion). Ratele de deces au scăzut între anii '70 și 2000. În Australia,
decesele datorate anafilaxiei produse de mâncare apar preponderent la femei, în timp ce cele
produse de mușcăturile de insecte apar preponderent la bărbați. Decesele din cauza anafilaxiei
sunt cel mai frecvent produse de medicamente.
Termenul „aphylaxis” a fost inventat de Charles Richet în 1902 și a fost mai târziu
schimbat în „anaphylaxis” deoarece suna mai plăcut. El a primit ulterior premiul Nobel pentru
medicină și fiziologie pentru lucrările sale asupra anafilaxiei din 1913. Însă reacția ca atare a
fost descrisă începând cu antichitatea. Termenul provine din cuvintele grecești ἀνά ana, contra
și φύλαξις phylaxis, protecție.
 CAPITOLUL I.

1.1.
Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie a aparatului respirator
Componentele aparatului respirator sunt: cavitate nazala, faringe, laringe, trahee,
bronhii si plămâni.

(fig.1.1)

Arborele bronșic este format din căile respiratorii extra- si intra pulmonare, constituite
într-un sistem de tuburi care servesc pentru tranzitul aerului. In interiorul țesutului pulmonar
bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare inter lobulare
din care iau naștere bronhiolele respiratorii, care se continua cu canalele alveolare ai căror
pereți prezinta dilatații in forma de saci - saci alveolari - in care se deschid alveolele
pulmonare. Traheea si bronhiile extralobulare au in pereții lor inele cartilaginoase cu rol de a
menține deschise căile respiratorii in condițiile variațiilor de presiune din inspirație si
expirație. Bronhiile terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conțin un
strat muscular dezvoltat, reglând astfel circulația aerului in căile respiratorii intrapulmonare.
Plămânul, acoperit de pleure, este constituit din următoarele unități anatomice si
funcționale: lobi, segmenți, lobuli si acine pulmonari.
Lobii pulmonari sunt unități morfologice mari, delimitate prin scizuri. Ei au
independenta structurala, funcționala si patologica. Lobii sunt organizați in segmente, unități
morfologice delimitate imperfect de septuri conjunctive. Segmentele sunt alcătuite din lobuli.
Lobulul este o masa piramidala cu baza către suprafața externa a plămânului, constituita din
ramificații ale bronhiolelor si vase de sânge, înconjurate de țesut conjunctiv. Este format din
acine pulmonari constituit dintr-o bronhiola respiratorie, împreuna cu canalele alveolare care
deriva din ea si cu alveolele pulmonare. Acinul pulmonar reprezintă unitatea structurala si
funcționala a lobulului pulmonar.
Alveolele pulmonare reprezintă suprafața de schimb a plămânului. Peretele alveolar,
adaptat schimburilor gazoase, este format dintr-un epiteliu alveolar, unistratificat, așezat pe o
membrana bazala si țesut conjunctiv bogat in fibre elastice in care se găsește o rețea
de capilare provenita din ramurile terminale ale arterei pulmonare. La nivelul alveolelor
pulmonare se realizează schimbul de gaze.

(fig. 1.2.)

Pleura este alcătuita din doua foite - foita viscerala (acoperă plămânii pătrunzând si in
scizuri) si foita parietala (căptușește pereții cutiei toracice).
Vascularizația plămânului. Plămânul are o dubla vascularizație funcționala si nutritiva.
Vascularizația funcționala asigura schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge care
constituie mica circulație. Vascularizația nutritiva, partea a marii circulații, este asigurata de
arterele si venele bronșice. Venele drenează sângele in vena cava superioara.
Inervația - simpatica si parasimpatica din plexul bronhopulmonar.
Mecanica respirației - schimburile gazoase se realizează datorita succesiunii ritmice
a doua procese: inspirația si expirația, constituind ventilația pulmonara.
Inspirația este un proces activ care consta in contracția mușchilor inspiratori
(mușchiul diafragm, intercostal intern, micul pectoral, scalenii, marele dințat posterior) si are
drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea celor trei diametre: longitudinal,
transversal, anteroposterior. Modificările de volum ale cutiei toracice determina modificări
corespunzătoare ale volumului plămânului deoarece prin pleura viscerala plămânii sunt
solidari cu cutia toracica. Pelicula de lichid pleural dintre cele doua foite favorizează
alunecarea acestora, dar si creșterea coeziunii dintre ele, astfel plămânii urmează expansiunea
toracica si se destind pasiv. Ca urmare, presiunea intrapulmonara scade cu 2-3 mmHg fata de
cea atmosferica si de aceea aerul atmosferic pătrunde in plămân.
Expirația este un proces pasiv in condiții obișnuite, toracele revenind la dimensiunile
sale de repaus ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii (intercostal intern, dintatul
posterior si inferior, mușchii abdominali). In consecința, plămânii nu sunt ținuți in tensiune si
revin la dimensiunile de dinaintea inspirației. Se creează in interiorul plămânilor o presiune
superioara cu 2-4 mmHg celei atmosferice, ceea ce face ca aerul din plămâni sa fie
expulzat. In timpul efortului si in anumite condiții patologice expirația devine activa prin
participarea mușchilor respiratorii auxiliari. Mișcările inspiratorii si expiratorii se succed
ritmic fără pauza, in tot cursul vieții. Frecventa mișcărilor respiratorii in stare de repaus este
de 16-20 respirații/minut. Frecventa si amplitudinea variază in funcție de necesitățile
organismului in O2 si mai ales de cantitatea de CO2 produsa.
Reglarea ventilației pulmonare se face pe 2 cai: nervoasa si umorala. Reglarea
nervoasa este asigurata de centrii nervoși respiratorii bulbopontini. Mecanismul umoral consta
in influențarea centrilor nervoși de către concentrația de CO2 si O2 din sânge, reglarea
făcând-se printr-un mecanism de feed-back.

1.2 Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1. Definiție. Generalități
Alergia este un răspuns anormal la un anumit alergen. Hipersensibilitatea poate fi:
precoce (anticorpi circulanți): -anafilaxia, reacția Arthus, boala serului, și tardivă (anticorpi
celulari):- infecțioasă, noninfecțioasă.
Anafilaxia este o reacție alergică severă care poate pune în pericol viața unei persoane.
Aceasta poate să apară în câteva secunde sau minute de la expunerea la un alergen, cum ar fi
veninul rezultat în urma unei înțepături de albine sau consumul unei alune. Cantitatea mare de
substanțe chimice eliberate de sistemul imunitar în timpul șocului anafilactic poate provoca
stare de șoc, tensiunea arterială va scădea brusc, căile respiratorii se vor îngusta, iar respirația
se va bloca.
 Anafilaxia este o reacție alergică severă care survine brusc și poate cauza decesul.
Simptomele tipice ale anafilaxiei includ prurit, inflamația gâtului și hipotensiune. Se
manifestă hipersensibilitatea imediată, sau de tip I, care survine la câteva minute după
contactul cu antigenul. În mod obișnuit, boala este cauzată de mușcături și înțepături de
insecte, de alimente și medicamente.
Anafilaxia este un sindrom clinic reprezentat de o reacție sistemică, alergică, severă de
hipersensibilitate, IgE mediată sau nu, însoțită de hipotensiune și compromiterea căilor
aeriene cu risc vital, declanșată de factori etiologici multipli și apare imediat, în minute după
administrarea antigenului specific. Se manifestă prin o mare varietate de simptome și poate
pune în pericol viața persoanei sensibilizate. În prezent se acceptă faptul că poate exista șoc
anafilactic fără reacții de tip Ag-Ac.
Șocul anafilattici este o reacție de hipersensibilitate brutală, cu prăbușirea
hemodinamică și insuficiența respiratorie după intrarea în organism a oricărei substanțe, mai
ales de natură proteică, care provoacă eliberarea de mediatori chimici. Șocul anafilattici este
deci o anafilaxie severă cu prăbușire cardio-circulatorie și respiratorie.
Reacția anafilactoidă (pseudoalergică) este o reacție clinică greu de deosebit de
anafilaxie, în care mecanismul de producere este non-imun (mediatorii chimici sunt eliberați
prin acțiunea directă a substanțelor alergene pe mastocite, fără sensibilizarea prealabilă de
către IgE). Este în general o reacție dependentă de doză și apare la primul contact cu
substanța, fără sensibilizare în prealabil. Susceptibilitatea la această reacție pare a fi
determinată de factori genetici și de mediu.
Anafilaxia este indusă de eliberarea de proteine din anumite tipuri de leucocite. Aceste
proteine sunt substanțe care pot declanșa sau agrava o reacție alergică. Eliberarea acestora
poate fi indusă fie de o reacție a sistemului imunitar, fie de o altă cauză fără legătură cu
sistemul imunitar. Anafilaxia este diagnosticată pe baza simptomelor și semnelor prezentate
de pacient.
Ca tratament primar, se prescriu injecții cu epinefrină, uneori în combinație cu alte
medicamente. Starea unei persoane care, fiind sensibilizată în urma introducerii unui alergen
în organism, este susceptibilă să reacționeze violent la introducerea ulterioară a unei noi doze,
chiar minime, din acest alergen.
Aproximativ 0,05–2% din populația mondială suferă de anafilaxie la un moment dat
de-a lungul vieții. Se observă o creștere a incidenței acestei boli. Termenul provine din
cuvintele grecești ἀνά ana, „împotrivă” și φύλαξις phylaxis, „protecție”.
1.2.2. Clasificare
Există trei mari clasificări ale șocului anafilactic.
Anafilaxia are loc atunci când vasele sanguine se dilată în aproape tot corpul
(vasodilatație sistemică), ceea ce produce tensiune scăzută cu cel puțin 30% față de tensiunea
obișnuită a acelei persoane sau cu 30% sub valorile normale.
Anafilaxia bifazică este diagnosticată când simptomele reapar după una până la 72 de
ore chiar dacă pacientul nu a mai luat contact cu alergenul care a cauzat reacția inițială. Unele
studii afirmă că până la 20% din cazurile de anafilaxie sunt bifazice. Atunci când simptomele
reapar, în mod tipic ele reapar după 8 ore. A doua reacție este tratată în același fel ca și
anafilaxia inițială.
Pseudoanafilaxia sau reacțiile anafilactoide sunt denumiri mai vechi pentru anafilaxia
care nu se datorează unei reacții alergice, ci este rezultatul unei leziuni directe asupra
mastocitelor (degranularea mastocitelor). Denumirea folosită actualmente de către Organizația
Mondială pentru Alergie este cea de „anafilaxie neimună”. Unii cercetători recomandă să nu
mai fie folosite vechile denumiri.
1.2.3. Etiologie
Factorii care pot declanșa anafliaxia sunt:
- alimentele - în special ouă, fructe de mare, nuci, cereale, lapte, alune;
- medicamentele - mai ales antibiotice din grupul cefalosporinelor sau penicilinelor;
- înțepături de insecte;
- anestezice injectabile - procaina, lidocaina;
- substanțe contrast - utilizate în investigațiile cu rol de diagnostic ce folosesc raze X;
- produse industriale chimice - latexul și produsele din cauciuc folosite de către
lucrătorii din domeniul sănătății;- preparate injectabile cu rol în dezvoltarea imunității.
 Alimentația
Numeroase alimente pot provoca anafilaxia, chiar și în cazul în care alimentul respectiv
este consumat pentru prima oară. În cultura vestică, printre cauzele cel mai des întâlnite se
găsesc ingestia sau contactul cu alune, grâu, nuci, crustacee, pește, lapte și ouă. În Orientul
Mijlociu, susanul este unul dintre alimentele care cauzează cel mai adesea această boală. În
Asia, orezul și năutul provoacă deseori anafilaxia. Cazurile grave apar de obicei în urma
ingerării alimentului, însă unele persoane pot avea o reacție severă în cazul contactului
alimentului cu o anumită parte a corpului. Cu vârsta, copiii pot deveni imuni la alergii. Până la
vârsta de 16 ani, 80% dintre copiii cu anafilaxie la lapte sau ouă și 20% dintre copiii cu un
singur antecedent de anafilaxie la alune pot consuma aceste alimente fără probleme.
 Medicamentele
Orice medicament poate cauza anafilaxie. Cele mai obișnuite sunt antibioticele beta-
lactamice (ca de exemplu, penicilina), urmate de aspirină și antiinflamatoarele nesteroidiene
(AINS). În cazul persoanelor alergice la un anumit AINS, de obicei se poate administra un
AINS diferit fără ca acesta să provoace anafilaxie. Alte cauze obișnuite ale anafilaxiei sunt
chimioterapia, vaccinurile, protamina (prezentă în spermă) și medicamentele pe bază de
plante. Unele medicamente, printre care vancomicina, morfina și medicamentele administrate
cu scopul de a îmbunătăți calitatea radiografiilor (agenți de contrast) provoacă anafilaxie prin
distrugerea anumitor celule tisulare, inducând eliberarea de histamină (degranulare a
mastocitelor).
Frecvența unei reacții la un medicament depinde, pe de o parte, de frecvența administrării
acestuia și, pe de altă parte, de modul în care medicamentul acționează în organism.
Anafilaxia la penicilină și cefalosporină se produce numai după formarea legăturilor cu
proteinele din organism, unele legături realizându-se mai ușor decât altele. Incidența
anafilaxiei la penicilină este de 1 la 2.000-10.000 de persoane tratate. Moartea survine în mai
puțin de 1 din 50.000 de cazuri. Anafilaxia la aspirină și AINS se produce în aproximativ 1
din 50.000 de persoane. Anafilaxia la penicilină crește riscul de reacție la cefalosporine,
acesta rămânând însă sub 1 la 1000. Medicamentele de generație anterioară utilizate în
imagistica medicală (agenți de contrast) au cauzat reacții în 1% din cazuri. Agenții de contact
de nouă generație, cu osmolaritate redusă, provoacă reacții în 0,04% din cazuri.

 Veninul
Veninul eliberat în urma înțepăturilor sau mușcăturilor de insecte de genul albinelor și
viespilor (Hymenoptera) sau ploșnițelor (Triatominae) pot cauza anafilaxie. În caz de reacții
anterioare la venin, manifestate în afara zonei din jurul înțepăturii, riscul de anafilaxie în
viitor este mai ridicat. Totuși, jumătate dintre persoanele care mor din cauza anafilaxiei nu au
avut anterior nicio reacție extinsă (sistemică).
 Persoanele cu boli atopice ca de exemplu: astm, eczemă, sau rinită alergică prezintă
un risc crescut de anafilaxie indusă de alimente, latex și agenți de contact.
 Riscul nu este mai crescut în cazul medicamentelor injectabile sau înțepăturilor. Potrivit
unui studiu realizat pe copii cu anafilaxie, 60% dintre aceștia au avut antecedente de boli
atopice. Peste 90% dintre copiii în cazul cărora anafilaxia este fatală au astm. Persoanele cu
boli datorate unui număr excesiv de mastocite în țesuturi (mastocitoză) prezintă un risc
ridicat.
Cu cât perioada de timp dintre două expuneri consecutive la un agent cauzator de
anafilaxie este mai lungă, cu atât riscul unei noi reacții este mai mic.
Cauzele anafilaxiei sunt împărțite în două grupe majore: - IgE mediate - Aceasta formă
este șocul anafilactic real, care necesită o expunere inițială în care are loc sensibilizarea cu o
expunere ulterioară. Aceasta implică eliberarea de mastocite și bazofile (celule din sânge și
țesuturi care secretă substanțe ce provoacă reacții alergice, cunoscute sub numele de
mediatori) de către IgE și eliberarea explozivă a mediatorilor chimici imediat după
reexpunere. - non-IgE mediate - Aceste reacții așa numite reacții anafilactoide sunt similare
cu cele de anafilaxie reală, dar implică anticorpii IgE. Acestea sunt de obicei cauzate de
stimularea directă a celulelor mastocite și bazofile. Aceiași mediatori apar într-adevăr în cazul
unei anafilaxii reale și rezultă aceleași efecte și rezultate. Aceasta reacție poate fi
întâmplătoare și deseori apare inițial și după expuneri ulterioare deoarece nu necesită
sensibilizare.
În funcție de tipul de șoc anafilactic mediat și nemediat, factorii de risc mai pot fi grupați
în două categorii, astfel:
I) În șocul anafilattici Ig E mediat:
 extracte alergene: polen, praf, mucegai.
 Alimente sau aditivi alimentari: legume, nuci, soia, ouă, lapte, pește.
 Enzime: papaina, streptochinaza, L-asparaghinaza.
 Seruri: anatoxina tetanică, venin de șarpe, globulina antilimfocitară.
 Hormoni: insulina, vasopresina, parathormon, TSH, progesteron, calcitonina.
 Vaccinuri: antigripal
 Altele: heparina, latex, lichid seminal
 Haptene:
 Antibiotice: β-lactamice, etambutol, sulfamide, vancomicina, nitrofurantoin, etc.
 Dezinfactante: etilenglicol.
 Anestezice locale: xilina, tetracaina.
 Altele: aminoperidina.
 II) În șocul anafilattici nemediat de Ig E:
Transfuzii de sânge și derivate la pacienții deficitari IgA, hemodializa cu membrană
cuproformă.
Eliberarea directă de mediatori chimici: protamina, substanțe iodate de contrast, dextran,
HES, relaxante musculare, ketamina, anestezice locale, morfine, antibiotice, amfotericina B.
Inhibitori ai ciclooxigenazei: indometacin, acid salicilic, etc.
1.2.4. Simptomatologie
Simptomele principale ale anafilaxiei sunt:
- urticaria
- obstrucţia respiratorie
- colapsul vascular.
În general debutul instalării reacţiilor alergice variază ca timp, de la debut acut
dramatic până la zile sau mai mult. Timpul de 30 minute este cel afectat reacţiilor la
substanţele administrate parenteral.
Reacţiile pot fi fatale, medii sau uşoare. Reacţiile alergice se manifestă pe diferite
sectoare ale organismului:
- cutanat
- cardio-vasular
- respirator
- gastrointestinal, separat sau în combinaţii.
• Cutanat:
- înroşire tegumentară
- urticarie generalizată
- angio-edem
- conjunctive injectate
- paloare şi cianoză
• Cardio-vascular: tahicardie, hipotensiune, şoc -
sunt cele mai comune şi uneori singurele manifestări
• Respirator: rinită, bronhospasm, edem-spasm laringian
• Gastro-intestinal: greţuri, vărsături, crampe abdominale, diaree
• Alte simptome: teamă, gust metalic, senzaţie de înăbuşire, tuse, parestezii, artralgii,
convulsii, tulburări de hemostază, pierdere de cunoştinţă.
Edemul pulmonar este de obicei o constatare postmortem.
 La început bolnavul acuză o senzaţie de slăbiciune, prurit, rigiditate toracică, tuse,
crampe abdominale. După 10-30 minute de la expunerea la alergen (administrare parenteraiă)
apar manifestările cardio-vasculare caracterizate prin tahicardie, hipotensiune brutală, urmată
uneori de oprirea cordului.
Concomitent bolnavul acuză dispnee expiratorie (edem laringian, bronhospasm),
vărsături şi/sau diaree şi o reacţie cutanată şi mucoasă generalizată.
Constatarea eritemului, urticariei sau angioedemului la un bolnav cu hipoTA severă
uşurează diagnosticul de şoc anafilactic. Extremităţile sunt la început colorate şi calde pentru
ca ulterior să devină reci şi cianotice datorită vasoconstricţiei reactive.

Fig.1.3

1.2.5. Tratament
a) Igieno – dietetic:
Abordarea terapeutică este dificil de standardizat, având în vedere etiologia diversă, formele
clinice, severitatea reacţiei anafilactice şi varietatea organelor afectate. Până în prezent există
puţine trialuri randomizate de abordare terapeutică.
Următoarele recomandări sunt cel mai frecvent folosite și larg acceptate, deși se bazează mai
ales pe consens și mai puțin pe evidente.
Poziţia pacientului trebuie să fie confortabilă. Dacă este hipotensiv, picioarele trebuie
ridicate mai sus decât trunchiul până la repleţia volemică şi administrarea de substanţe
vasopresoare.
Oxigenul se administrează în flux crescut.
Observarea pacientului pentru 24 de ore este importantă, deoarece mulţi pacienţi nu răspund
prompt la tratament, iar reapariţia simptomatologiei se poate produce în primele 8 ore la 20 %
dintre pacienţi.

b) Medicamentos:
Adrenalina este general acceptată ca cel mai important medicament pentru orice reacţie
anafilactică gravă. Ca şi alfa-agonist, produce vasoconstricţie periferică şi reduce edemul.
Prin proprietăţile beta-agoniste este bronhodilatator, inotrop pozitiv şi inhibă eliberarea de
histamină şi de leucotriene. Adrenalina se administrează la toţi pacienţii cu semne clinice de
şoc, edem al căilor aeriene superioare sau dispnee. Administrarea i.v. este rezervată cazurilor
severe (stridorul inspirator, wheezingul, cianoza, tahicardia marcată şi scăderea umplerii
capilare), ameninţătoare de viaţă. În restul situaţiilor, sau dacă nu există abord venos,
adrenalina se poate administra intramuscular. Administrarea subcutanată poate fi utilizată, dar
în şoc absorbţia şi atingerea nivelului plasmatic optim pot fi întârziate. Doze folosite:
• Intramuscular 0,5 mg (diluţie 1:1000), repetat la 5-10 minute dacă nu se obţine efectul dorit.
• Intravenos, 0,1 – 0,5 mg (diluţie 1:10000), repetat la 5 minute. Se utilizează doar în situaţiile
ameninţătoare de viaţă şi nu trebuie întârziate de obţinerea accesului venos.
• Perfuzie continuă, 1 – 4 μg/min (1mg / 250 ml gluc. 5%).

(Fig.1.4)
Antihistaminicele se administrează intravenos lent sau intramuscular (ex. 25-50 mg
diphenhydramine sau promethazine).
Blocantele receptorilor H2 (ex. cimetidina 300 mg per os, i.m. sau i.v.).
Soluţiile cristaloide se administrează în toate cazurile de hipotensiune, când nu apare rapid
răspunsul la adrenalină. Poate fi necesară o perfuzare rapidă iniţială cu 1, 2 până la 4 litri de
soluţie izotonă.
Agenţii beta-simpatomimetici se recomandă albuterol inhalator dacă bronhospasmul este o
manifestare majoră. Dacă pacientul prezintă hipotensiune, se administrează iniţial adrenalină
intravenos, pentru a preveni o eventuală scădere a tensiunii arteriale după albuterol inhalator.
Ipratropium inhalator 0,5mg poate fi util pentru tratamentul bromhospasmului la pacienţi în
tratament cu beta-blocant.
Corticosteroizii se administrează în doze crescute, intravenos lent sau intramuscular, în
atacurile severe, în special la astmatici sau la cei aflaţi deja sub tratament cu corticosteroizi.
Efectul se instalează după 4-6 ore.
Alte măsuri: rareori albinele (nu şi viespile) lasă sacul cu venin ataşat la locul înţepăturii. Se
îndepărtează toate resturile de insectă prezente la locul înţepăturii. „Stoarcerea” poate duce la
răspândirea veninului şi nu este indicată. Aplicarea de gheaţă local poate încetini absorbţia
antigenului (veninului).
Glucagonul este util în cazul pacienţilor ce nu răspund la adrenalină, în special la cei în
tratament cu beta-blocante. Are timp scurt de acţiune. Doza folosită este de 1-2 mg la 5
minute, i.m. sau i.v. Greaţa, voma, hiperglicemia sunt efectele secundare cele mai frecvente.
 CAPITOLUL II.
SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DIN MOMENTUL INTERNĂRII PÂNĂ LA
EXTERNARE ŞI EFECTUAREA TEHNICILOR IMPUSE DE AFECŢIUNE

2.1.Internarea pacientului in spital și asigurarea condițiilor de spitalizare.

Internarea bolnavului reprezinta primul contact al sau cu spitalul, concomitent
intrerupandu-se si legaturile permanente cu munca, familia, prietenii. Atitudinea
corespunzatoare a personalului medical influenteaza tonusul optimist al bolnavului, ajutandu-l
sa depășească cu bine problemele legate de spitalizarea de durata si motivându-l-l sa-si
efectueze tratamentul complet.
Internarea pacientului cu șoc anafilactic se face de cele mai multe ori în condiții de uregență.
Anafilaxia necesită o injecție rapidă cu epinefrină urmată de un drum la camera de gardă a
celui mai apropiat spital. Anafilaxia poate fi fatală, daca nu este tratată imediat. Există și o
altă situație în care persoana care are un atac poarta la ea o injecție cu epinefrină,( pacient
cunoscut cu teren alergic), iar după administrare, simptomele se ameliorează, și acesta tot
trebuie să se prezinte la camera de gardă a celui mai apropiat spital pentru a se asigura că
simptomele nu recidivează, chiar dacă expunerea la alergen nu mai este mare. Această a doua
reacție este denumită anafilaxie bifazică. Mai există bine cunoscuta situație în care pacientul
este deja internat într-o unitate spitalicească, iar șocul anafilactic apare în urma administrării
unor substanțe medicamentoase. Ca urmare de conduită a internării pacientului cu șoc
anafilactic este diferită în funcție de starea pacientului. Toți pacienții cărora li s-au administrat
substanțe cu potențial alergene trebuise ținuți sub observație 30 minute, deoarece 90% din
reacții apar în acest interval de timp. Pacienții cu risc crescut vor fi monitorizați pe o perioadă
mai lungă de timp. Pacienții cu tare sau reacții severe - internați în A.T.I.
Cu datele culese de la bolnav sau/si aparținători, in urma consultației, medicul va completa o
parte a fisei de observație.
Obiectele de îmbrăcăminte si alte eventuale bunuri care se afla asupra bolnavului vor fi
inventariate de asistenta, înregistrate, daca este necesar vor fi dezinfectate si deparazitate, apoi
învelite într-o manta de protecție si depozitate la magazia de efecte, pe baza unui proces
verbal completat in doua exemplare.
Bolnavul este însoțit in camera de îmbaiere, unde, la nevoie, se va face si deparazitarea. El
este ajutat in cazul in care starea lui necesita, sa-si efectueze baia generala sau dus, fiind servit
cu: săpun, prosoape, perie de dinți si forfecuța pentru unghii. In camera de îmbrăcare i se dau
rufe curate: pijama, papuci, ciorapi, halat apoi este condus pe secție, la salonul stabilit de
medic.
Asistenta de salon prezinta bolnavul celorlalți pacienți si îl ajuta sa-si aranjeze lucrurile in
noptiera, informându-l asupra regulamentului de ordine interioara. Se vor măsura tensiunea
arteriala, pulsul, respirația si temperatura, se vor nota in foaia de observație si vom instrui
bolnavul referitor la ce are de făcut in vederea recoltării analizelor de laborator.
Asigurarea condițiilor de spitalizare.  Saloanele trebuie sa fie încălzite moderat, eventual cu 1-
2 grade mai puțin decât temperatura optima a saloanelor si sa aibă o ventilație buna.
2.2. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați (pregătirea patului și accesoriilor lui,
schimbarea lenjeriei de pat, asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a
pacientului, efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat, observarea
poziției pacientului, schimbarea poziției și imobilizarea pacientului, captarea eliminărilor)
Pregătirea patului si a accesoriilor. Pentru pregătirea patului avem nevoie de
următoarele materiale necesare:
-cearșaf simplu
-cearșaf plic
-doua fete de perna
-doua perne
-una-doua paturi
Se îndepărtează noptiera de lângă pat. Se așază un scaun cu spătar la capătul patului. Pe scaun
se așază in ordinea întrebuințării: lenjerie curata, pernele si pătura. Cearșaful se așază la
mijlocul saltelei, se desface si se întinde o parte a cearșafului spre capătul patului, cealaltă
spre capătul opus. Se introduce cearșaful adânc sub saltea.
Persoana așezata cu fata spre capătul patului, cu mana de lângă pat prinde partea laterala a
cearșafului la o distanta egala de la colt cu lungimea parții atârnate si o ridica in sus pe lângă
astea. Se lasă in jos partea de cearșaf ridicata si se introduce sub saltea partea de cearșaf care
atârna sub marginea inferioara a saltelei, celelalte trei colturi se fac după aceeași procedura.
Se introduce sub saltea toata partea laterala a cearșafului începând de la colturile saltelei, se
întinde bine sa nu prezinte cute.
Daca este nevoie se așază mușamaua si aleza. Pe urma se așază cel de-al doilea cearșaf peste
care se întinde pătura, marginea cearșafului dinspre cap se desface peste pătura pentru ca
pătura sa nu constituie o greutate asupra degetelor picioarelor pacientului. Se va face o cuta
atât din cearșaf cat si din pătura, se așază mana stânga sub cearșaf, ridicând cearșaful si pătura
peste mana opusa, formând o cuta. Se așază pernele introduse in fetele de perna curate.
Asigurarea igienei personale corporale
Igiena corporala începe de la internare, când bolnavul este îmbăiat si, la nevoie, deparazitat.
Toaleta generala trebuie efectuata atât de frecvent încât sa asigure bolnavului o înfățișare
curata sau sa prevină orice mirosuri neplăcute si orice forma de iritație a pielii. Datoria
asistentei medicale este de a păstra pacientul într-o stare de curățenie, indiferent de vârsta sa,
de poziție, stare fizica sau afectiva.
Toaleta bolnavului constituie una din condițiile indispensabile ale procesului de vindecare.
Prin toaleta se îndepărtează de pe suprafața pielii stratul cornos, descuamat si impregnat cu
secrețiile glandelor sebacee si sudoripare, amestecate cu alte substanțe străine care adera la
piele. Îndepărtarea acestora deschide orificiile de excreție ale glandelor pielii si înviorează
circulația sângelui. Toaleta liniștește bolnavul si ii creează o stare de confort. Majoritatea
bolnavilor sunt obișnuiți cu toaleta completa de acasă, dar exista si bolnavi, mai putini, cărora
asistenta trebuie sa le dezvolte deprinderile unei toalete complete pe baza normelor igienei
personale. In vederea acestui lucru, asistenta educa bolnavul si-i pune la dispoziție:
- săpun neutru
- trei prosoape curate
- săpuniera
- perie de unghii
- forfecuța de unghii
- periuța de dinți
- pasta de dinți
- pahar cu soluție antiseptica pentru gargara
- spirt mentolat
- lenjerie de corp curata
Baia este curățata si dezinfectata înainte de fiecare utilizare. Asistenta pregătește materialul
necesar pentru efectuarea toaletei corporale, a parului, a cavitații bucale si tăierea unghiilor pe
o măsuța lângă vana sau dus. Pregătește apa, a cărei temperatura trebuie sa fie de 37 grade C
măsurata cu termometrul de baie, dând drumul mai întâi apei reci si apoi celei calde pentru
evitarea aburului si condensului. Bolnavul face singur baie si la nevoie asistenta li ajuta. Se va
avea grija la efectuarea corecta a băii si îndepărtarea tuturor reziduurilor de pe piele. Se spală
mai întâi fata, trunchiul, membrele si regiunea peri anala. Se vor utiliza trei prosoape diferite
pentru uscare prin tamponare. Dinții se spală bine si unghiile se taie. Se va atrage atenția
bolnavului sa nu manevreze robinetele si sa nu se închidă singur in baie. Asistenta va fi atenta
la orice zgomote neobișnuite si va intra in baie acordând-i primul ajutor (pot surveni lipotimii
si colaps). Este bine ca după terminarea băii bolnavul sa efectueze un dus la o temperatura
mai scăzută decât cea apei din vana. Bolnavul este îmbrăcat cu lenjerie curata si condus in
patul sau care a fost intre timp schimbat. Bolnavul se învelește bine si se încălzește.
Toaleta se face in funcție de starea bolnavului. In cazul in care bolnavul este imobilizat la pat
(hemoptizie, stare generala foarte alterata etc.), asistenta va efectua toaleta bolnavului pe
regiuni. Trebuie avut in vedere ca majoritatea bolnavilor în stare de șoc transpiră abundent,
ceea ce face ca pielea să devină fragilă și să se lezeze ușor, bolnavii făcând mai repede escare
de decubit. Este bine ca pielea transpirata să fie spălată cu alcool mentolat, care înviorează
circulația periferică.
Observarea poziției pacientului în pat
Poziția preferată a bolnavilor în pat este în decubit dorsal, cu o pernă subțire sub cap. Poziția
semișezândă este abordat în caz de hemoptizii sau insuficiență respiratorie. Dacă bolnavul are
caverne deschise, mai ales in lobii superiori, poziția Trendelenburg favorizează închiderea și
cicatrizarea acestora. Acest lucru nu trebuie forțat, iar dacă starea bolnavului este bună,
alegerea poziției trebuie lăsată la discreția sa. Durata zilnică a repausului la pat va fi hotărâtă
de medic de la caz la caz, obligatoriu fiind un repaus de minim două ore după administrarea
tratamentului.
2.3. Supravegherea functiilor vitale si vegetative
Urmarirea functiilor vitale ale organismului este obligatorie in cursul oricăror boli,
caci modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a bolnavului, precum și evoluția
și gravitatea bolii de care suferă. Asistenta medicală are obligația să măsoare zilnic și să
noteze în foaia de temperatură funcțiile vitale ale organismului (temperatura, pulsul, tensiunea
arterială, respirația) și funcțiile vegetative (diureza, scaunul).
Temperatura: măsurarea temperaturii se face cu ajutorul termometrului maximal. Acesta
este gradat în scara Celsius, este un termometru cu scară redusă de la 34,5 la 42 grade.
Termometrele în uz sunt ținute în soluție de cloramină 2%, care trebuie schimbată la 12 ore,
în borcane pe fundul cărora se pune vată. Măsurarea temperaturii se face în cavități închise:
rect, vagin sau in cavități semiînchise: axila, plica inghinală și cavitatea bucală. Se va
nota în foaia de temperatură cu pix albastru.
Pulsul: cu ocazia sistolei ventriculare sângele este împins din cavitățile ventriculare ale inimii
în arterele mari. Această masă de sânge întâlnește în sistemul arterial o altă masă de sânge de
care se lovește sub influența contracțiilor puternice ale mușchiului cardiac. Este perceput prin
comprimarea arterelor pe o suprafață dură, osoasă, ca niște zvâcnituri ritmice. Se măsoară
numărând pulsațiile pe un minut, apăsând cu indexul, mediul si inelarul o artera superficială
(radiala, carotida, temporala, humerala, pedioasa) pe un plan osos. Înainte de măsurarea
pulsului, bolnavul va fi în repaus psihic și fizic cel puțin 10 minute. La adulți, frecvența
normalaă a pulsului este de 60-80 bătăi/minut, ea putând să crească (tahicardie) sau să scadă
(bradicardie). Pulsul se notează cu pix roșu în foaia de temperatură.
Respirația: urmărirea respirației se face prin simpla observare a mișcărilor cutiei toracice,
fără ca bolnavul să fie înștiințat, deoarece respirația este un act reflex și conștient care poate fi
supus voinței, și astfel putându-se modifica ritmul. Frecvența respirației în mod normal merge
paralel cu frecvența pulsului, raportul fiind de 1/4. La adulți frecvența respirației este de
16/minut pentru bărbați si de 18/minut la femei. O frecvență mai mare se numește tahipnee,
iar una mai mica - bradipnee. La bolnavii cu anafilaxie sau șoc anafilactic apare
frecvent dispneea, fenomen caracterizat printr-o respirație dificilă și aflat în corelație cu
gradul de afectare al aparatului respirator. Respirația se notează în foaia de temperatură cu pix
albastru.
Tensiunea arteriala: reprezintă presiunea exercitata de sângele circulant asupra pereților
arteriali. Ea este determinată de forța de contracție a inimii, de rezistența întâmpinată de sânge
(elasticitatea si calibrul vaselor) și de vâscozitatea sângelui. Măsurarea tensiunii arteriale se va
face cu aparate speciale, numite tensiometre. Se aplică manșeta tensiometrului pe brațul
sprijinit și în extensie, tensiometrul fiind așezat astfel încât bolnavul să nu aibă vizibilitate
asupra cadranului. Cu mâna stângă se fixează pe artera humerală stetoscopul, sub marginea
inferioară a manșetei. Se introduc olivele în urechi, cu mâna dreaptă se pompează aer în
manșeta pneumatică până la dispariția zgomotelor pulsatile. Privind manometrul, se
decomprimă cu ajutorul ventilului până ce se aude primul zgomot - tensiunea maximă
(sistolica). Se continua decomprimarea pana la dispariția ultimei unde pulsatile - tensiunea
minima (diastolica). Se îndepărtează manșeta. Notarea TA se va face cu cifre sau grafic.
Valorile normale pentru un adult sunt: tensiunea maximă 115-140 mmHg și tensiunea minimă
75-90 mmHg. La bolnavii cu anafilaxie sau șoc anafilactic TA scade sub limitele normale.
Scăderea bruscă duce la stop cardio-respirator, moarte cerebrală.
2.4. Alimentația bolnavului
Pentru om alimentația constituie substratul vieții fiind realizata prin aportul permanent
de substanțe nutritive. Deoarece prin alimentație se menține energia organismului, îngrijirea
bolnavilor are in vedre atât stabilirea unui regim alimentar corespunzător bolii cat si
administrarea lui.
Alimentația bolnavilor cu șoc anafilactic trebuie sa fie adaptata perioadei de evoluție a bolii.
In perioadele febrile, dieta bolnavului trebuie sa fie alcătuita din alimente lichide si păstoase,
bogate in vitamina C. Mai târziu, va primi o dieta mixta, hipercalorica, dar alcătuita din
alimente ușor digerabile.
2.5. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului
Tratamentul de baza in șocul anafilactic este medicația cu Adrenalină,
antihistaminicele, agenţii beta-simpatomimetici. Asistenta se va abține de la administrarea
oricărui medicament in afara celor indicate de către medic. Administrarea se va face
respectând doza, calea si ritmul de administrare. Asistenta trebuie sa cunoască efectele
secundare iar in cazul in care apar, sa anunțe imediat medicul. Trebuie asigurat si aportul
cantitativ de lichide, luând in considerare si pierderile prin expectorație, daca aceasta este
abundenta. Supravegherea are o importanta deosebita la bolnavii vârstnici care se
deshidratează foarte repede. Asistenta medicala se va îngriji de tranzitul intestinal regulat al
bolnavului.

2.6. Recoltarea produselor biologice si patologice

Examinările de laborator efectuate produselor biologice si patologice completează
simptomatologia bolilor cu elemente obiective, exprimând modificările apărute in morfologia,
fiziologia si biochimia organismului. Aceste elemente confirma sau infirma diagnosticul
clinic, reflecta evoluția bolii si eficacitatea tratamentului, confirma vindecarea sau semnalează
apariția unor complicații.
Utilitatea si obiectivitatea rezultatelor examenelor de laborator depind de modul de recoltare a
produselor care se analizează si modul cum se efectuează examenul de laborator.
Recoltarea sângelui. Asistenta medicala recoltează sânge pentru determinarea VSH, a
hemoleucogramei, examene biochimice. Recoltarea se va face de regula dimineața, pe
nemâncate, prin puncție venoasa din venele plicii cotului. Sângele se recoltează cu materiale
sterile, curate si uscate. Recipientele in care se recoltează vor fi etichetate corect: nume,
prenume, salon, secție, analiza ceruta si vor fi trimise la laborator.
Analizele specifice în șocul anafilactic:
• analize nespecifice:
- EKG – tulburări de ritm
- Creşterea concentraţiei de histamină şi triptază
- Scăderea componentelor serice ale complementului
- Scăderea kininogenului cu greutate moleculară mare
- Alte
Diagnostic diferenţial se face cu:
- criza de astm
- sincopa vaso-vagală
- pneumotorace cu supapă
- obstrucţie mecanică a căilor aeriene
- edem pulmonar
- aritmii cardiace
- infarct miocardic
- aspiraţie de alimente în căile aeriene
- embolie pulmonară
- A.V.C.
- intoxicaţie acută medicamentoasă
- reacţii adverse la droguri
- angioedem ereditar
- urticarie de frig sau idiopatică
- şoc (cardiogen, septic, toxico-septic)

2.9. Educație pentru sănătate. Profilaxia bolii

Calea recomandată pentru a preveni anafilaxia este de a evita ceea ce a cauzat reacția
în trecut. Atunci când aceasta este imposibil, pot exista tratamente care fac corpul să nu mai
reacționeze la un alergen cunoscut (desensibilizare). Tratamentul sistemului imunitar
(imunoterapia) cu veninuri de Hymenoptera reușește să desensibilizeze 80–90% din adulți și
98% din copii contra alergiilor la albine, viespi și furnici roșii. Imunoterapia orală poate reuși
să desensibilizeze unii pacienți pentru anumite mâncăruri, incluzând laptele, ouăle, nucile și
arahidele; totuși aceste tratamente au efecte adverse serioase. Desensibilizarea este de
asemenea posibilă pentru multe medicamente, totuși pentru cei mai mulți se recomandă
evitarea acestor medicamente. Pentru cei care reacționează la latex poate fi important să evite
mâncărurile care conțin substanțe care sunt similare celor care au produs reacția imunitară
(numite mâncăruri care produc reacții încrucișate), cum ar fi avocado, bananele și cartofii.
Cei care riscă să facă șoc anafilactic sunt sfătuiți să aibă un „plan de răspuns la alergie”.
Părinții trebuie să informeze școala despre alergiile copiilor lor și a măsurilor care trebuiesc
luate în caz de urgență anafilactică. Planul de acțiune include de obicei folosirea de injecții
autoadministrate cu epinefrină, se recomandă purtarea unei brățări de alarmă medicală și
consiliere asupra evitării substanțelor care produc șoc anafilactic. Tratamentul de
desensibilizare la o substanță care produce o reacție alergică (imunoterapia cu alergeni) este
disponibil pentru anumite substanțe. Acest fel de tratament poate preveni episoadele viitoare
de anafilaxie. Un traiect multianual de desensibilizare subcutanată s-a dovedit efectiv contra
înțepăturilor de insecte, în timp ce desensibilizarea orală este efectivă în ce privește multe
mâncăruri.
Există o bună șansă de recuperare atunci când cauza este cunoscută iar persoana este tratată
rapid. Chiar atunci când cauza rămâne necunoscută, dacă sunt disponibile medicamente
capabile de a opri reacția, suferindul se recuperează cu bine. Dacă pacientul decedează, este
fie din cauză respiratorie (în mod tipic obturarea căilor respiratorii) sau cardiovasculară (șoc
cardiovascular). Anafilaxia produce moartea în 0,7–20% din cazuri. Unele persoane au
decedat în curs de câteva minute de la producerea reacției alergice. Persoanele cu anafilaxie
produsă de efort se pot aștepta de obicei la rezultate bune, cu episoade mai puține și mai puțin
severe pe măsură ce îmbătrânesc.

2.10. Externarea pacientului

Momentul plecării pacientului din spital este stabilit de medicul primar si șeful de secție.
Asistenta aduna toata documentai de la bolnav pe care o pune la dispoziția medicului de
salon. Asistenta fixează cu bolnavul ora plecării pentru a-i putea asigura alimentația pana in
ultimul moment. Verifica mai departe recuperarea hainelor de la magazia de efecte a
bolnavului pe baza procesului verbal întocmit la internare. Asistenta aprofundează cu
bolnavul indicațiile primite de la medic, care sunt cuprinse in biletul de ieșire.

CAPITOLUL III.
3.1. Prezentarea cazurilor de boală
3.1.1. Cazul clinic nr.1.

DATE INDIVIDUALE
A. Culegere date:
Informații generale:
Nume: A.
Prenume: I.
Data nașterii: 21.07.1991
Vârsta: 30 ani
Sex: feminin
Stare civilă: căsătorita
Caracteristici individuale:
Naționalitate: română
Religia: ortodoxă
Ocupația: agent vânzări
Gusturi personale și obiceiuri
Alimentația: corespunzătoare
Ritm de viață: corespunzător
Consum de alcool: nu
Consum de cafea: da, 2/zi
Tutun: da
Evenimente biografice legate de sănătate:
Antecedente heredocolaterale: neagă
Antecedente patologice și fiziologice: neagă
Intervenții chirurgicale: nu
Elemente fizice și reacționale:
Grup sanguin: AII, Rh pozitiv
Alergii: nu știe să aibă
B. Date variabile:
Domiciliul: Județul Mureș, Localitatea Sărățeni
Condiții de locuit: foarte bune
Prezentarea persoanei:
 Bolnavul A.I. are o înălțime de aproximativ 175 cm, Gr = 80 kg,
C. Date variabile legate de starea fizică
TO = 35,9OC
TA = 50/30 mm Hg
P = 130 p/minut
D. Date variabile legate de condițiile psiho-sociale
Anxietate: moderată
Stres: moderat
Stare de conștientă: confuzie
Capacitatea de comunicare: ineficace
Istoricul bolii
Pacienta acuză o înțepătură de viespe în regiunea cervicală in urma cu o ora
Data internării: 15.03.2022
Data externării: 18.03.2022
Se internează cu diagnosticul de șoc anafilactic.
Examen clinic general
Stare generală alterată
Stare de conștientă: confuzie
Diagnostic medical
Șoc anafilactic

Diagnostic nursing
 tulburări de vorbire
 confuzie
 agitație psihomotorie
 convulsii
 alterarea respirației
 hipotermie
 deficit motor
 deficit de autoîngrijire

Nevoia fundamentala / DATA

nivelul de dependenta
01.01 02.01 03.01
Nevoia de a respira si a 4 3 3
avea o buna circulație
Nevoia de a bea si a 4 3 2
manca
Nevoia de a elimina 4 2 2
Nevoia de a se mișca si a 4 4 3
avea o buna postura
Nevoia de a dormi si a se 4 3 3
odihni
Nevoia de a se îmbracă si 4 4 3
dezbracă
Nevoia de a menține 4 3 3
temperatura corpului in
limite normale
Nevoia de a fi curat, 4 2 2
îngrijit, de a proteja
tegumentele si mucoasele
Nevoia de a evita 4 3 3
pericolele
Nevoia de a comunica 4 3 2
Nevoia de a acționa 4 1 1
conform propriilor
convingeri si valori, de a
practica religia
Nevoia de a fi preocupat 4 1 1
in vederea realizării
Nevoia de a se recrea 4 2 2
Nevoia de a învață cum 4 1 1
sa-ti păstrezi sănătatea
TOTAL 43 35 31
NIVEL DE TOTALĂ MAJOR MAJOR
DEPENDENȚĂ Ă Ă