Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat ,, Ion Creangă ’’

Referat

Disciplina: Mitologie și folclor

Tema: Arborele cosmic - Bradul

Realizat: Brînza Doina Profesor: Baraga Victoria

Grupa 101, Filologie dr.conf.univ

Chișinău 2022
 Cuprins

 Bradul - arbore cosmic al mitologiei românești…………..2

 Bradul - nașterea, nunta și moartea……………………….3

 Crăciunul – împodobirea bradului………………………..8

 Bradul în literatură……………………………………….9

 Bibliografie………………………………………………10
 Arborele cosmic – BRADUL

Bradul aparţine fundamentului culturii şi civilizaţiei arhaice

româneşti; profilul mitic al bradului este la români cel mai vechi şi
poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc
credinţele şi riturile autohtone; în domeniul culturii populare orale, se
distinge clar o tradiţie a muntelui şi a bradului, vie în mituri
cosmogonice, în medicina populară, în riturile de naştere, de nuntă, de
moarte, precum şi ca temă poetică preferată, alături de cealaltă temă
predilectă, a codrului; arborele-axă cel mai cântat în bocete este bradul;
dacă puterea sălciei vine din faptul că trăieşte în locuri umede, pe uscat
şi în apă, că se înmulţeşte direct şi repede, că e pe cât de firavă pe atât
de rezistentă la frig şi ger, bradul se impune ca arbore uriaş, totdeauna
verde, tânăr şi nemuritor; arborele sau coloana cerului, acel axis-
mundi  al savanţilor, este imaginat în acelaşi fel ca bradul, un stâlp
care ţine cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ şi cer, de la
Polul Nord la Steaua polară. În mitologie bradul este arbore sfânt, îl
lnsoţeşte pe om de la naştere până la moarte. Rămâne veşnic verde:, iar
regenerarea e aproape insesizabilă. El este arbore central care prin
puterea sa acoperă întreaga gândire de la cosmos până la om, de la
lumea imperceptibilă până la lumea palpabilă, devenind arbore central,
scară a universului, pe această scară a universului coboară divinitatea, o
idee pe care o vom găsi reluată în colinde. Bradul va putea fi conceput
ca o scară a universului, dar şi arbore al vieţii, al nemuririi, exprimând
ciclul morţii şi al renașterii. Considerat pomul vieții, bradul are funcții
în ritualurile legate de toate cele trei evenimente ale vieții – nașterea,
nunta și moartea.

2
 Bradul de naștere
Copilul era închinat de mic la brad. Părinții noului născut, pentru a
preveni un destin presupus nenorocit, dăruiau sau înfrățeau copilul cu
un brad, din clipa aceea soarta copilului era scrisă în vârful bradului.
Acesta trebuia să apere pruncul de duhurile şi ursitoarele răuvoitoare.
Bradul dăruit nu era tăiat, ci doar ales în pădure, iar pe scoarţa lui se
încrusta numele sau însemnul familiei nou-născutului. La fiecare
aniversare a copilului, părinţii şi rudele veneau la brad, îi închinau
ofrande si rosteau rugăciuni. Dupa datină, tânărul lua el apoi în grijă
bradul, frate spiritual, neglijarea copacului echivalând cu
desconsiderarea propriei persoane. Părinții îngenungheau înaintea
bradului și rosteau: ,,Bade mărit Brad,/nu te mânia,/nu te înfoia,/rogu-
mă brad ție/să-l primești pe(urma numele copilului)/făt iubit/rupt din
tine/și cât trăiești/să-l ocrotești pe(din nou numele copilului)”. În cazul
înfrățirii, părinții rosteau: ,,Brade, mărit Brade,/ți-am adus un frate/frate
bun, născut,/frate necrescut,/frate bun, iubit/frate de-ocrotit(urma
numele copilului).” Copilul creștea având grijă de dublul lui, bradul, în
baza credinței că fiecare om își are un dublu vegetal în viață. Destinul
lor se împletea în tot timpul vieții. Când tânărul se îmbolnăvea, părinții
mergeau la brad să-I ceară ajutor. Când se căsătorea, mergea tot la brad
să-l anunțe.

Bradul de nuntă
Bradul participa la nuntă alături de miri, era purtat în hora nunții de
bradar. Tinerii care urmau să se căsătorească participau odinioară la o
ceremonie prenunţială în cadrul căreia se făgăduiau unul altuia
dinaintea unui brad. Încălcarea legământului făcut în faţa bradului
atrăgea asupra lor oprobriul obştii. Cu o zi înainte de nuntă, la casa
mirelui, avea loc împodobirea „Pomului”. El era împodobit de fete, rude
apropiate ale mirelui, cu flori din hârtie creponată, de culoare albă şi cu
„primuri”, adică fâşii din pânză sau hârtie. Acest pom avea o înălţime
de aproximativ 50 cm, şi un aspect falic. „Pomul de nuntă” sau „Pomul

3
Mirelui” era construit dintr-un cadru de lemn, întărit cu fire de sârmă,
sau în trecut, dintr-un vârf de brad curăţat de cetină şi coajă. Acest
„cadru” se păstra şi se transmitea de la mire la mire, fiecare
împodobindu-l după propria fantezie. (inf. Trifa Sabina-Ribiţa) În
timpul nunţii un fecior, cel mai bun prieten al mirelui, purta „pomul”,
jucându-l continuu în ritmul muzicii, şi mai ales, săltându-l. Feciorul
respectiv trebuia să ştie „să joace” Pomul şi să fie meşter în „uituri”
(strigături). „Pomul” mirelui era un simbol important al căsătoriei. Am
amintit mai sus că el avea un aspect falic şi aceasta tocmai pentru că el
este un simbol al virilităţii mirelui. De aceea el este săltat pe tot
parcursul nunţii. Pomul mirelui era probabil şi o garanţie a fecundităţii 
şi sănătăţii noului cuplu, pentru că, în trecut, o gospodărie fără mulţi
urmaşi nu era bine văzută în comunitate. Prin intermediul căsătoriei
omul se supune şi se integrează legilor naturii, prin rodnicie,
continuându-şi existenţa în planul fizic şi după moarte, prin urmaşi.
Feciorul care poartă „Pomul” subliniază prin intermediul acestuia că
mirele este matur, capabil să-şi întemeieze o familie, să devină bărbat
cu multe responsabilităţi. După ce mirele şi mireasa se întorc de la
biserică, înainte de a intra în camera sau şoprul pregătit pentru masa
festivă, pentru ospăţ, toţi nuntaşii trebuie să treacă prin faţa mirilor,
pentru ca mireasa să le toarne apă în mâini pentru a se spăla. Pentru
aceasta mireasa dispunea de un ciubăr nu foarte mare, din lemn,
împodobit cu flori şi verdeaţă. După ce nuntaşii treceau prin faţa
mirilor, cei doi luau ciubărul, fiecare de o toartă, şi împreună cu naşii,
înconjurau de trei ori un pom tânăr, din apropiere. După înconjurarea
pomului, apa din ciubăr era golită la rădăcina lui. Şi acest ritual avea
semnificaţii legate de rodnicia tânărului cuplu, prin analogie cu
tinereţea şi roada pe care urma să o dea în viitor, pomul respectiv.
Posibil ca ritualul să vizeze şi bunăstarea materială a tinerei familii, dar
nu este exclus de asemenea, ca ritualul să fie şi un rit „de integrare” în
noul statut al mirelui şi miresei, care de acum au alte responsabilităţi şi
vor evolua într-un alt cadru social, diferit de cel al copilăriei şi
adolescenţei.

4
 În Oltenia, în ajunul nunţii, exista obiceiul ca mirele să trimită
miresei un brad, printr-un flăcău, ca simbol al legăturii ce urma să ia
fiinţă între ei. În alte regiuni, bradul de nuntă a fost înlocuit cu mărul
sau chiar cu florile de măr.După nuntă, bradul era suit pe casă pentru
protecția vetrei mirilor. Tinerii păstori din Poiana Sibiului făceau o
formă de prenuntă, în pădure, înaintea unui brad, unde tânăra pereche
își jura reciproc credință. Pentru nuntă, flăcăii din ceata mirelui alegeau
un brad din pădure, îi cereau ierate că îl taie, dar fac aceasta ca, ,,să țină
loc de mire/până la nuntire/că ești de vârstă/împăratului nost”. Era
împodobit cu panglici, beteală și flori de cumnățele de brad și cumnații
de brad și apoi era purtat de bradar, un fel de Stentor în colocărie, la
casa miresii, unde se juca ,,Hora bradului” spunându-se: ,,bradule,
brăduțule/te jucăm drăguțule/la casa miresii/și-a împărătesii/ca să ții tu
parte/mirelui de departe...”. Iar la moarte, se folosea bradul funerar.
Relația pom-om se întrevede în cântecul uncheșilor la priveghi în
Vrancea: ,,Omule-pomule/nu te milui,/nu te jelui/ Bucură-te bucură/ că
rădăcina ta/murind în pământ /a prins în cer/și lutul tău/s-a încurcat/de
unde-a venit/în vis liniștit”.
În Bucovina, până la începutul secolului al XX-lea, pentru moartea
unui om ale cărui rămășițe nu erau găsite se făcea un cenotaf, în care se
îngropa, după tot tipicul, un trnchi de brad. În acest caz, bradul trebuia
să aibă statura aproximativă și aspectul celui considerat mort. În vârful
bradului care substituia mortul se punea o căciulă albă (simbol al
purității) cu ,,prim” negru (manșeta de blană, simbol al doliului). Pe
două ramuri opuse ale bradului se introduceau mânicile unei cămăși
cusute cu flori și apoi ale unei bundițe. Trunchiul bradului era petrecut
pe cracul unui ițar alb. Trupul improvizat din brad era încis cu un brâu
roșu... Astfel înveșmântat, bradul era așezat în sicriu, iar pe presupusul

5
piept al mortului se punea o icoană, iar în sat, în fața gardului se plasa o
triță și i se dedica un brad spre pomenire.
Când murea un tânăr sau o tânără nelumiți(necăsătoriți), bradul
ținea locul mirelui sau a miresei, numai astfel, prin nuntirea mortului,
acesta putea să reintre în ordinea firească a rânduielii cosmice. Ritualul
obținerii bradului din pădure descurgea astfel: o ceată de feciori
îmbrăcați de sărbătoare, cu topoarele pe umăr, urcau în pădure, unde
alegeau un brad tânăr, înalt, care să corespundă mortului. Flăcăii din
ceată se rugau, de asemenea, să-i ierte că-l taie, și că orice lovitură de
topor este ca și cum ar lovi în carnea lor. Îl ridicau pe umăr și-l duceau
ca pe un mort în sat. Pe drum, ceată de feciori, însoțită de prietenii
mortului sau ai moartei, boceau pe un ton calm și grav cântecul
bradului. Iată un cântec pentru un tînăr mort, cules din
Hațeg: ,,Bradule,brăduțule/cin’ ți-a poruncit,/ de ai coborât,/ din brădet
de munți/de munți nalți,cărunți./-Cine-a poruncit/de m-au coborât/din
brădet afară/unde-I apa-amară./Cine m-a mințit/de m-a coborât/Ca să
mă tot ducu/la cap de voinicu,/vânturi să mă bată,/soare să mă ardă?/-
Bradule, fârtat/rău te-au încercat/când mi te-au tăiat/cu vorbe frumoase/
și securi tăioase.” Și era purtat în alai, în procesiune funerară, până la
casa celui decedat, unde bradul era scrijelat, împodobit cu panglici, cu
flori albe de mire sau mireasă și sprijinit de casă. Apoi purtat în alai
înaintea mortului până la groapă, unde se împlânta la capul decedatului,
lângă țăruș și stâlp, ce însemna funerar psihofor (purtător al sufletelor
celor drepți la judecata de apoi nr. Pe mormânt. Rolul bradului la
trecerea sufletului mortului din Lumea aceasta în Lumea cealaltă este
relevat în întreaga existență biocosmică și comuniune spirituală a
bradului cu omul. Condiţia de a atinge nemurirea, era aceea ca sufletul
mortului să urce la cer pe ramurile Arborelui Cosmic aflat în Centrul
Lumii. Un bocet din Banat susține că sufletul celui răposat, în călătoria
lui din Lumea aceasta în cealaltă, trebuie să treacă peste o mare foarte
adâncă, care înconjoară pământul și care se numește (...) sorbul
pământului. În râpa acestei mări se află un brad colosal, numit bradul

6
Zânelor. Ajungând sufletul la acest brad, îl roagă să-i întindă vârfurile
ca să poată trece pe ele pe cealaltă parte a mării. Bradul îi răspunde
prima oară că s-a încuibat într-însul un siomuleț, a doua oară o vidră și a
treia oară o șerpoană, așa că nu poate să-i întindă vârfurile, că pui
acesteia l-ar simți și ar începe a șuiera și a lătra, el s-ar speria și ar cădea
în mare.

Bradul de judecată

Bradul juca şi rolul unei instanţe divine. Jurământul rostit în faţa

arborelui dobândea astfel trăinicie. Se practica aşa-numită „judecată
divină” a bradului: omul bănuit de a fi săvârşit o fărădelege era legat de
un brad timp de trei zile şi trei nopţi; dacă în acest interval nu era sfâşiat
de fiare sau lovit de trăsnet era lăsat liber şi considerat nevinovat, căci
se credea că fusese judecat de brad. Copacul veşnic verde prezida
totodată judecata obştească: satul se aduna în jurul unui brad pentru a
lămuri şi potoli conflictele dintre ţărani.

Bradul este prezent în ceremonii și rituri proprii țăranului român – de

naștere, înfrățire, de nuntă, în prenuntă sau în nunta mortului. Toate
aceste funcții magico-mitice, rituale și ceremoniale fac bradul să fie
prezent în toate sectoarele literaturii populare – legende, balade, basme,
colinde, proverbe, strigături și în toate creațiile spirituale legate de
străvechiul fond mitologic al poporului român. Așa că era firesc să fie
adoptată datina bradului de Crăciun, atât ca arbore cosmic cât și ca frate
ocrotitor al copilului sau ca pom al vieții, cum se incheie o variantă a
frumosului colind ,,O brad frumos!”. ,,O brad frumos, o, brad

7
frumos,/Tu închipui pomul vieții, / ce ni l-adus din Rai Hristos,/Cum au
vestit profeții”.

Ce însemană ”Crăciun” și de ce împodobesc românii brad?

Bradul este un arbore sacru la români dintotdeauna, adică nu vine de
nicăieri, este autohton. Iar termenul de Crăciun nu se găsește decât în
România și în jurul ei, nicăieri în altă parte și are ca sens profund
moartea și renașterea lumii la sfârșit de an vechi și început de an nou, în
preajma solstițiului de iarnă. Iar faptul că îl împodobim de Crăciun nu
este o întâmplare istorică recentă, este un dat al neamului nostru din
străvechime.
Crearea Cosmosului, conform unei legede a ciobanilor sibieni
apărută în Tribuna, în 1889, a fost făcută din ape. ”Până nu a fost lume
și era numai apă mare, s-a gândit Dumnezeu să facă lumea cât mai
degrabă. Dar nu știa ce fel de lume și cum să o facă. Și era supărat
Dumnezeu că nu avea nici frați, nici prieteni. De mânie, și-a aruncat
baltagul în apa cea mare. Și ce să vezi, din baltag crescu un arbore
mare”. Mai departe, din acest arbore cad bucăți de carne și apar
oamenii, în jurul rădăcinilor sale apare pământul, iar cu ramurile sale
susține cerul.
În istoria mitică a poporului român, creația Cosmosului a fost
concomitentă cu a arborelui cosmic, care a fost și a rămas întruchipată
prin brad. La români, Crăciunul era și este însoțit de aprinderea unei
buturugi sau a unor ,,crăci” pe o culme de deal sau de munte. De la
Crăciun la Bobotează se merge la colindat pentru a goni spiritele rele și
a contribui la aducerea noului an. Gălăgia pe care o fac colindătorii, cu

8
clopoței, talăngi, bice etc., are drept scop alungarea spiritelor rele.
Nu întâmplător, sărbătoarea Crăciunului este însoțită de împodobirea
bradului: moare anul vechi și se naște anul nou, cu Luna, cu stelele, cu
tot cerul și pământul. În momentul în care se împodobește bradul, omul
reiterează facerea lumii de către păcurarul primordial: Dumnezeu
creatorul.

Bradul în literatură

Bradul apare în literatura populară în special pentru metaforizarea

fălniciei (verticalității) și a vitalității. Veşnic verde pe culmile munților,
este înregistrat şi ca simbol ascensional; prin simetria excepțională, el
inoculează sensul perfecțiunii, iar în poezia cultă apare deseori ca ele-
ment al peisajului solemn sau ca reper în lumea trecătoare. În
poezia ,,Bradul” de Bogdan Petriceicu Hasdeu, bradul sugerează
statornicia, rezistența și frumusețea, forța și vitalitatea poporului „Când
arde soarele de mai/ Când vântul iernii geme,/Mărețul brad pe naltul
plai/ Stă verde-n orice vreme!". Aceeași semnificație o identificăm și în
pastelul ,,Bradul” de V. Alecsandri: ,,În zădar, tu,vrăjitoare,/Aduci
viforul pe-aice,/ În zadar îmi pui povară/De zăpadă și de gheață./Fie
iarnă, fie vară,/ Eu păstrez a mea verdeță”. Blaga îl consideră o legătură
eternă între cer şi pământ ,,Stă între zodii și țară și un brad (,,Cântecul
bradului”), iar Sadoveanu îi conferă valoarea de emblemă a
spiritualității noastre, căci păstorii din ,,Baltagul” sunt oamenii „de sub
brad".

Arborele Cosmic este imaginea globală a vieţii redate în formă

vegetală. Arborele este imagine a cosmosului, simbol al vieţii, izvor al
nemuririi, centru al lumii şi suport al universului, simbol al reînvierii

9
vegetale şi al regenerării omului. (...) Bradul, devine astfel pentru noi
poate chiar sacru, este vertical, mereu verde, nu îşi pierde coroana, nu
moare și nu reînvie, este mereu veșnic.

Bibliografie

1. Alexandru Ion, Cîntecul ritual-ceremonial nunțial al bradului,

Serie Nouă, tom 7, „AIEF", 1996.
2. Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, București, Minerva, 1981.
3. Dicționar de teme și simboluri din literature română/ Doina
Ruști.
4. Coman Mihai, Izvoare mitice, București, Cartea Românească,
1980.
5. Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân şi creştin (1)-
Sărbătorile şi datinile romane vechi,  Ed. Saeculum I. O.,
Bucureşti, 2008.
6. Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Eliot,
Bucureşti, 2004.
7. Gail Kligman – Nunta mortului-Ritual, poetică şi cultură
populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
8. Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1992
9. Mircea Eliade – Imagini şi simboluri,  Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2013

10
10. Lucian Blaga – Izvoade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011
11. V. Kernbach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, 1 994.
12. J. Chevallicr, A. Gheerbrat, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, l
'l94.
13. V. Tonoiu, Ontologii arhaice În actualitate, Bucureşti, 1 984.
14. Mitologia română, Romulus Vulcănescu.

11