Durerea toracică este unul din cele mai frecvente simptome pentru care se solicită asistenţa

de urgenţă - care are semnificaţie diferită prin multiplele afecţiuni pe care o presupune. Durerea
localizată la nivelul toracelui poate fi datorată diverselor afecţiuni ale organelor intratoracice sau
suferinţelor parietale (care ţin de peretele toracic).
Durerile toracice au cauze variate şi sunt împărţite în:
 dureri de origine parietală: dureri neuromusculare, osteoarticulare, nevralgii
 dureri de oigine respiratorie: dureri traheo-bronşice, pleurale
 dureri de origine cardiovasculară: dureri coronariene, aortice, pericardice 
 dureri de origine mediastinală: dureri esofagiene
Durerile toracice apar în caz de inflamaţie a pleurei
Asistenţa medicală la pacienţii cu dureri în cutia toracică:
 se anuntă medicul
 se linişteşte bolnavul şi se ajută să aleagă o poziţie comodă
 se va culca pe partea afectată pentru ai micşora durerea
 se va recomanda pacientului să respire superficial
 la indicaţia medicului se va administra: antitusive şi analgetice
Dispneea este o respiraţie îngreuiată însoţită de o senzaţie subiectivă de insuficienţă de aer.
Deosebim dispnee : fiziologică şi patologică.
Dispneea fiziologică apare în eforturi fizice sau tensiune nervoasă.
Dispneea patologică apare în afecţiunile pulmonare.
Dispneea se mai clasifică:
Dispnee inspiratorie se caracterizează prin inspiraţia prelungită şi apare în caz de apariţie a
unor obstacole mecanice în căile respiratorii superioare.
Dispneea expiratorie se caracterizează prin expiraţie dificilă şi apare în cazul îngustării
lumenului bronhiilor mici şi a bronhiolelor în urma spazmului musculaturii bronhiale (se
întâlneşte în astm bronşic).
Dispneea mixtă se întîlneşte în procese patologice grave a plămânilor Dispneea pronunţat
exprimată şi apărută subit se numeşte asfixie.
Asistenţa medicală în dispnee.
 se anunţă medicul
 pacientul se linişteşte
 se dă o poziţie comodă, semișezândă
 se elibirează cutia toracică de hainele care îl stingheresc
 se deschide geamul pentru a mări afluxul de aer
 se administrează oxigen umezit
 la indicaţia medicului se vor administra medicamente
 învaţă pacientul să renunţe la obiceiurile dăunătoare (fumat)

Tusea este un act reflector de protecţie prin care se elimină din bronhii şi căile respiratorii
corpurile străine, mucusul, sputa în cazul diferitor boli respiratorii.
Tusa apare ca urmare a excitaţiei infalamatorie, mecanice, chimice sau termice ale
receptorilor tusei ce se găsesc în laringe, trahee, bronhii, bronhiole.
 în caz de infalmaţie, stimularea receptorilor este provocată de edemul şi hiperemia mucoasei
bronhiilor

1
 excitarea chimică se constată în caz de inspiraţie a gazelor excitante, inclsiv a fumului de
tutun
 excitarea termică se constată atât la inspiraţia aerului ferbinte cât şi a celui rece
Tusa dupa felul său poate fi uscată sau umedă:
Tusa uscată - produce o senzaţie de usturime şi dureri în gât, nu este însotită de eliminarea
sputei. Aceasta este o tusă chinuitoare.
Tusa umedă - este însoţită de eliminarea sputei.
După durată tusa poate fi permanentă şi periodică:
Tusa permanentă poate fi însoţită de inflamaţia laringelui, bronhilor, cancer al bronhiilor şi
plămânilor şi în unele forme ale tuberculozei pulmonare.
Tusa periodică se întâlnește în gripă, inflamaţia acută a căilor respiratorii superioare,
pneumonii, bronşite, bronşite cronice.
Intervenţia asistentului medical în tuse:
Tusa uscată:
Suprimarea tusei depinde de tratarea cauzelor ce au provocat-o
 bolnavul se culcă şi se înveleşte cald
 se administrează băuturi calde
 băi calde la picioare 
 sinapisme
 la indicaţia medicului se vor administra preparate antitusive: codeina, libexin, tusuprex,
acetilcisteina, antitusin, bromhexin.
În tusa umedă însoţită de eliminarea unei cantităţi mari de spută:
 asigurarea pacienţilor cu scuipătoare individuală 
 redarea poziţiei de drenaj (ajutăm pacientul să ocupe aşa o poziţie care să favorizeze
eliminarea sputei, deoarece reţinerea ei intensifică intoxicaţia organismului şi duce la
obstrucţia căilor respiratorii ), de câteva ori pe zi pentru 20-30 minute 
 se administrează băuturi calde 
 administrarea tratamentul prescris: expectorante, bronhodilatatoare 
 se indică proceduri fizioterapeutice

Hemoragie pulmonară
 prin tusă se elimină sânge spumos de culoare roşie aprinsă, care nu se coagulează
 reacţia sângelui este alcalină
 sângele este amestecat cu spută
 pericol pentru viaţă prezintă dereglarea ventelaţiei pulmonare din cauza pătrunderii
sângelui în căile respiratorii
Intervenţia de urgenţă a asistentului medical în hemoptizie şi în hemoragia pulmonară:
 se anunţă medicul
 se linişteşte pacientul
 se aşează pacientul în poziţie semişezândă, cu înclinaţie pe partea afectată, pentru a evita
pătrunderea sângelui în bronhiile din vecinătate
 se prezintă medicului sângele colectat într-un vas
 pacientului i se interzice de a vorbi, se recomandă respiraţia pe nas lentă şi profundă;
 pe cutia toracică se aplică punga cu gheaţă
2
  se propune pacientului de băut lichide reci în cantităţi mici şi repetate
 la indicaţia medicului, asistentul va administra medicaţia necesară (sol.vicasol-i/m, sol.
calcii chlorid 10% - i/v, perfuzii -i/v cu sol.acid aminocapronic sau se fac hemotransfuzii)
 pacientul va fi cât mai puţin perturbat de cei din jur, se va admite doar examinări minime
 alimentaţia în primele zile se va reduce la lichide reci
 igiena corporală, schimbarea bolnavului se face cât mai redus pentru a preîntîmpina
morbiditatea pacientului.

DETERMINAREA FRECVENŢEI RESPIRAŢIEI

Respiraţia este funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen la ţesuturi şi
eliminarea în atmosferă a bioxidului de carbon.
Vârstă Frecvența respirației
la nou-născuţi 30-50 respiraţii/minut
la 2 ani 25-35 respiraţii/minut
la 12 ani 15-25 respiraţii/minut
adult 16-18 respiraţii/minut
vârstnic 15-25 respiraţii/minut
La femeii se întregistrează valori ale frecvenţei respiratorii la limita maximă a normalului, la
bărbaţi la limita minimă.
Tipuri de respiraţie:
 toracală - întâlnită la femei.
 abdominală - întâlnită la bărbaţi.
 mixtă - întâlnită la copii şi vârstnici.
Observarea şi determinrea respiraţiei. Valorile frecvenţei respiraţiei în dependenţă de: vârstă,
sex, poziţie şi activitate fizică.
Scopul - evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului (fiind un indiciu a evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului).
Elemente de apreciat:
 tipul respiraţiei
 amplitudinea mişcărilor respiratorii
 ritmul
 frecvenţa
Nr Etapele Timpi de execuţie Argumentarea
d/o
1 Pregătirea Se aşează în decubit dorsal (se preferă Pentru a nu shimba
pacientului perioada de somn al bolnavului). frecvenţa respiraţiei.
Nu se anunţă bolnavul.
2 Pregătirea Ceas cu secundar. Astfel se modifică
necesarului Foaia de temperatură. ritmul respiraţiei.
3 Tehnica Se plasează mâna cu faţa palmară pe suprafaţa Pentru a observa
toracelui. Se numară inspiraţiile timp de un variaţiile respiraţiei.
minut (mişcările de ridicare a peretelui
3
 toracic).
4 Reorganizarea Se notează cifric, cu pix de culoare neagră,
valorile obţinute în foaia de temperatură.
5 Interpretarea Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în
rezulatelor funcţie de: sex, vârsta, poziţie, temperatură
mediului ambiant, starea de veghe sau somn.
În starea fiziologică, curba respiratorie merge
paralel cu cea a temperaturii şi a pulsului.
Patologic, respiraţie dificilă (sete de aer) :
a) Dispnee cu accelerarea ritmului
respirator : tahipnee (polipnee).
b) Dispnee cu rărirea ritmului respirator :
bradipnee (12-10-8 respiraţii pe min).
c) Dispnee cu perturbarea ritmică şi
periodică a respiraţiei :
Dispneea Cheyne-Stockes- respiraţie cu
aplitudini cerscânde până la maximum şi
apoi scăzînd până la apnee ce durează 10-20
sec.
Dspneea Kussmaul- respiraţie în patru
timpi, o inspiraţie profudndă urmată de o
scurată pauză şi o expiraţie scazută,
zgomotoasă, după care urmează o altă pauză
scurtă.
Observații:
 în dispnee se notează: orarul, intesitatea, timpul, evoluţia în timp
 dispneea paroxistică - cheyne-stockes trebuie depistată sistematic, căci bolnavul nu o
semnalizează
 dispneea Kussmaul apare când PH-ul scade sub 7,2 - este în comă.

COLECTAREA SPUTEI

Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile respiratorii
prin tuse.
Consistenţa sputei :
 lichidă
 vâscoasă
Componenţa sputei :
 mucoasă
 purulentă
 neuro-purulentă
 seroasă
 sangvinolentă
După culoare:
 incoloră şi albicioasă (sputa mucoasă)
4
 gălbuie sau galben-verzuie (în procese pulmonare purulente, spută purulentă)
 ruginie (în pneumonia crupoasă)
 roşie aprinsă (în hemoragii pulmonare)
 aurie (la persoanele ce inspiră aer cu praf de carbune)
După miros: mirosul sputei depinde de caracterul procesului patologic din plămâni. De obicei
sputa nu are miros, numai în caz de abcese pulmonare, cancer pulmonar are un miros fetid.

Analiza generală a sputei 

Scop: pentru a preciza patologia şi flora microbiană.
Tehnica efectuării:
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă recipientul de colectare în funcţie de examenul cerut
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 se colectează sputa matinală sau adunată în 24 de ore
 se va eticheta vasul şi se va trimite la laborator
Analiza bacteriologică a sputei
Scop: pentru însămânţare, determinarea florei microbiene şi sensibilitatea la antibiotice.
Tehnica efectuării:
 se recoltează dimineaţa după somn pe nemâncate
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă un vas steril eprubetă sau cutia Petri
 fără ca pacientul să atingă cu buzele marginea recipientului, se va recolta sputa
 vasul se va flamba, eticheta şi transmite la laborator în container de metal
Recoltarea sputei pentru determinarea bacilului Koch.
Scop: Pentru a preciza micobacteria tuberculozei în spută, pentru a supraveghea evoluţia
tuberculozei.
Tehnica efectuării:
 asistentul medical va îmbrăca echipamentul, masca şi mănuşi
 recipientele pentru recoltare sunt pregătite de către laboratorul bacteriologic şi transmise în
secţie
 se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
 se oferă recipientul de colectare
 se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
 dacă lipseşte sputa matinală, se colectează sputa adunată în 24 de ore
 se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator imediat

OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia este administrarea oxigenului cu scop curativ.

Scop:Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei
determinată de:
 scăderea oxigenului alviolar
 diminuarea hemoglobinei
 tulburări în sistemul circulator
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară

5
Indicaţii:
 în hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic)
 în hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade
 stări de şoc
 bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, până la revenirea stării de conştiinţă
 bolnavilor cu complicaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări respiratorii şi circulatorii)
 lăuze şi nou-născuţi cu suferinţe în oxigenare
 pentru a intensifica efectul terapeutic al substanţelor medicamentoase (glicozidele
cardiace, diureticele, substanţele citostatice) şi al radioterapiei tumorilor maligne

Surse de oxigen sunt:

 staţie centrală de oxigen
 microstaţie
 butelie de oxigen de 300-10000 1., de oxigen comprimat la o presiune de 150 atm.
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen:
 deoarece oxigenul favorizează arderea, prezenţa s-a trebuie atenţionată
 pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în
preajma sursei de oxigen
 se vor verifica echipamentele electice din încăperea respectivă
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice)
şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
 aparatele de monotorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
 transportul buteliilor se va face pe cărucioare, evitîndu-se lovirea lor în timpul
transpotrului
 buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu
inele metalice
Administrarea oxigenului umezit prin sonda nazală.
 este metoda cea mai fregvent utilizată
 permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
 poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung
 nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale
Materiale:
 sursă de oxigen
 umidificator
 sondă nazală (va fi verificată daca este elastică şi fără fisuri)
 emplastru
Pregătirea psihică şi fizică:
 se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie
 poziţie semișezândă a pacientului, care favorizeză expansiunea pulmonară
Tehnica efectuării:
 asamblarea echipamentului
 dezobstrucția căilor aeriene şi asigurarea unei ventilaţii eficiente
 se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus (ureche)
 umectarea sondei cu apă, pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei

6
  se întroduce cateterul în nazofaringe cu mişcări blânde, paralel cu palatul osos şi
perpendicular cu buza superioară
 se fixează sonda cu emplastru pe obraz
 se fixează debitul de 4-6 1/min., sau conform indicaţiei medicului
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic
al administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, pulsul, T.A. ,numărul de respiraţii
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie
 pentru a evita escarele şi uscarea meaturilor nazale se va schimba poziţia sondei
(din meatul nazal stâng în cel drept şi invers), dacă apare senzaţia de usturime în nas şi în
rinofaringe se pot instila substanţe uleioase
 sondele de cauciuc se dezinfectează
Administrarea oxigenului umezit prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
 permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%
 este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare
 accentuiază starea de anxietate, mai ales la copii
 poate cauza iritaţia tegumentelor feţei
 nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei
Pregătirea psihică şi fizică:
 se asigură de luarea tuturor măsurilor de precauţie
 poziţie semișezândă a pacientului, favorizeză expansiunea pulmonară
Tehnica efectuării
 asamblarea echipamentului
 se verifică scurgerea oxigenului prin sursă
 se pune masca în mâna bolnavului, pentru a-i uşura controlul măştii (se va susţine mâna
pacientului grav)
 se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gura pacientului
 când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează centura de fixare în jurul capului
 se administrează 10-12 1/min, sau la indicaţia medicului
 se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor şi efectul terapeutic al
administrării oxigenului: culoarea tegumentelor, Ps, TA, numărul de respiraţii
 se va supraveghea echipamentul de administrare a oxigenului (presiune, debit)
 oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în umidificator special, neumidificat,
oxigenul este iritatnt pentru mucoasa respiratorie
 în timpul şedinţei de oxigenoterapie masca trebuie să fie strîns lipită de faţa bolnavului.
 masca se dezinfectează prin ştergerea marginilor ei cu un tampon înmuiat în alcool.

Pregătirea bolnavilor pentru examenul radiologic – microradiografia. Organele toracice

(inima, plămânii) sunt explorate radiologic prin radioscopie, radiografie, bronhografie,
tomografie.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de volum şi de
formă ale inimii pentru stabilirea diagnosticului.

7
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea (cameră în
semiobscuritate)
 pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
 se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va efectua câteva
mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă).
Pregătirea fizică a pacientului:
 se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeelor se leagă pe creştetul
capului), se îndepărtează obiectele radioopace
 se aşează pacientul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înnainte
(fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran
 când poziţia verticală este contraindicată se aşează pacientul în poziţie șezând sau în
decubit dorsal
 în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia poziţiile cerute de medic.

Pregătirea bolnavilor pentru examenul endoscopic - bronhoscopia. Bronhoscopia reprezintă

explorarea arborelui traheo - bronşic. Se efectuează cu bronhoscopul rigid sau flexibil
(fibrobronhoscopul).
Scopul:
Explorator:
 examinarea mucoasei arborului bronşic
 recoltarea sputei
 recoltarea materialului biologic pentru analiza citologică.
Terapeutic:
 înlăturarea corpilor străini, polipilor
 întroducerea medicamentelor
 aspirarea secreţiilor abundente din căile respiratorii.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
 mănuşi, măşti sterile
 casoletă cu material steril
 pense
 porttampon
 tăvă renală sterilă
 bronhoscop sau fibrobronhoscop cu toate anexele sterile
 soluţie anestezică.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
 pacientul trebuie convins de necesitatea examenului şi informat asupra riscului pe care şi-l
asumă refuzându-l
 pacientul trebuie convins că deşi neplăcut, examenul nu e dureros în sine, iar incidentele sau
accidentele survin foarte rar
 se creează pacientului un climat de siguranţă, pentru a asigura cooperarea lui în toate
momentele examinării, punându-l în legătură cu alţi pacienţi cărora li s-a efectuat o
bronhoscopie sau fibrobronhoscopie

8
 în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la soluţia anestezică, pentru a depista
sensibilitatea pacientului. La indicaţia medicului, pacientul va fi sedat atât seara
premergătoare explorării, cât şi în dimineaţa zilei respective
 pacientul trebuie anunţat să nu maânânce şi nu bea nimic dimineaţa, să ia cu el un prosop.
Incidente şi accidente după bronhoscopie
 hemoragii
 infectarea cu diferiţi germeni patogeni
 disfagie
 dureri retrosternale
 cefalee
 insomnie
 tuse
 expectoraţie
 stare subfebrilă

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI

CARDIOVASCULARE

Inima este un organ musculo – cavitar, este alcătuit din 3 tunici (endocardul – tunica internă,
miocardul – tunica mijlocie (muşchiul cardiac), pericardul – tunica externă. Are patru cavităţi 2
superioare – atrii (drept şi stâng); 2 inferioare – ventriculi (drept şi stâng))
Dureri cardiace - apariţia durerilor în regiunea inimii este un simptom serios la care trebuie
să se acorde atenţie deosebită. Durerile pot fi locale şi cu iradiere în mâna stângă, gât, omoplat,
mandibulă etc. Au un caracter înţepător, sâcâitor sau constrictor. Pentru confirmarea
diagnosticului este foarte important a se stabili caracteristicile ei (debut, localizare, intensitate,
iradiere, legătura cu efortul fizic, mişcările respiratorii, mişcarea toracelui.
Semne care însoţesc durerea:
 dispnee
 anxietate marcată (senzaţie de moarte iminentă)
 transpiraţii reci
 sughiţ
 greţuri
 ameţeli
 vărsături
 stare de slăbiciune
Asistenţa medicală în dureri cardiace:
 se anunţă de urgenţă medicul
 bolnavul este liniştit, culcat la pat (poziţie semișezândă)
 se asigură un maxim de confort fizic şi psihic
 se administrează bolnavului o pastilă de validol sau nitroglicerină sublingual, sau se va
picura pe o bucăţică de zahăr trei picături de nitroglicerină sau 5 picături de validol
 în regiunea inimii se aplică sinapisme, termofor la membre
 dacă durerile continuă la indicaţia medicului se va administra morfină sau omnopon;
 se vor monitoriza funcţiile vitale (Ps, TA, frecvenţa respiraţiei)

9
  se va ajuta pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentație pasivă la pat,
igiena tegumentelor şi mucoaselor, plosca şi urinarul se oferă la pat)
 pe tot parcursul îngrijirilor a/m va avea o conduită calmă şi va comunica adecvat

Dacă TA este scăzută nu se recomandă administrarea nitroglicerinei!

Dispnee cardiacă poate fi fiziologică în cazul unui efort fizic sau emoţii iar patologică în
cazul afecţiunilor cardiovasculare. Cauza dispneei poate fi staza sanguină în circulaţia pulmonară
(circuitul mic) ca o urmare a insuficienţei cardiace, care duce la creşterea cantităţii de CO 2 în
ţesuturi, iar insuficienţa de O2 duce la apariţia cianozei.
Simptome: Accesele de dispnee apar pe neaşteptat în efort sau în repaus, mai frecvent în
timpul nopţii. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă. Respiraţia e frecventă
(30/40 respiraţii pe min), poate fi însoţită de tuse, nelinişte, zgomotele se aud de la distanţă,
uneori se elimină sputa de culoare roz, spumoasă, Ps frecvent, valorile TA micșorate. Bolnavul
ocupă poziţie forţată: șezândă sau semișezândă care le uşurează respiraţia. Este un simptom
dominant în insuficienţa cardiacă stângă, deci e consecinţa stazei şi hipertensiunii pulmonare.
Asistenţa medicală în dispnee:
 se anunţă de urgenţă medicul
 poziţie semișezândă (se pun 2-3 perne la spate), picioarele coborâte
 se deschide geamul, se descheie îmbrăcămintea care-l stinghereşte
 se administrează oxigen umezit
 se aspiră din căile respiratorii superioare lichidul spumos cu ajutorul sondei;
 se administrează 0,5 – 0,75 ml sol. strofantină 0,5% + 20 ml sol. izotonică clorură de sodiu,
sau sol. corglicon 0,06% - 1 ml, diuretice
 se va ţine sub control: valorile TA, ritmul şi frecvenţa Ps, FR, expresia feţei, culoarea
tegumentelor.
Tahicardia - accelerarea bătăilor cordului.
Bradicardia – reducerea frecvenţei contracţiilor cardiace.
Edemul cardiac este acumularea de lichid seros în ţesuturi. Se manifestă prin creşterea în
volum a regiunii edemaţiate.
Edemele apar treptat, mai frecvent la membrele inferioare. Apariţia evidentă a edemelor este
precedată de o perioadă latentă de reţinere a lichidului, ceea ce se manifestă prin micşorarea
cantităţii de urină eliminată şi creşterea masei corporale.
În caz de edem:
 pielea devine palidă, lucioasă, străvezie
 se şterg cutele naturale
 se pierde elasticitatea ţesutului edemaţiat
Acumularea lichidului în abdomen se numeşte – ascită, în cavitatea pleurală – hidrotorax, în
pericard – hirdopericard.
Asistenţa medicală în edeme:
 asistentul medical cântărește zilnic bolnavul, măsoară circumferinţa abdomenului şi
membrelor
 supraveghează parametrii vitali: Ps, TA, respiraţia

10
  supraveghează starea pielii şi organizează măsuri de profilaxie a escarelor
 supraveghează poziţia bolnavului în pat (lenjerie fără cute, fărămituri)
 supraveghează regimul dietic al pacientului - limitează sarea de bucătărie până la 1-3 gr
în 24 de ore sau se exclude, lichidul până la 800 ml., în 24 de ore.
 îndeplinește prescripţiile medicului
 mărirea cantităţii de urină şi micşorarea masei corpului este un indiciu de scădere a
edemelor
Diureza este un proces de formare şi eliminare a urinei.
Bilanţ hidric – este raportul dintre volumul urinei eliminate de bolnav în 24 de ore şi a
lichidului întrodus în organism.
 Pentru fiecare grad de temperatură mai mare de 370C, se va calcula o pierdere
suplimentară de 500 ml apă.
 Se notează de câte ori a fost schimbat un pansament şi gradul de îmbibare. Un
pansament abundent îmbibat indică pierderea aproape a 500 – 700 ml apă.
Eliminarea apei din organism:
o prin urină 1000 – 1500 ml în 24 de ore
o prin transpiraţie 200 – 1000 ml
o prin intestin 100 – 200 ml
o prin aerul expirat 350 – 500 ml

Bilanţul hidric se notează 24 de ore (exemplu)

Administrări Cantitatea Ieşiri Cantitatea
Băuturi + alimente 1300 ml Urină 1000 ml
Perfuzii 500 ml Scaun 100 ml
Vomă 100 ml
Metabolism celular 300 ml Transpiraţie 300 ml
Aer expirat 200 ml
T0 - 380C 400 ml
TOTAL 2100 ml

Interpretare: bilanţul hidric este echilibrat, se menţine o hidratare constantă.

Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşire de 3000 ml e egal cu un dezechilibru, deoarece se pierde
mai mult lichid decât se consumă. Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşirea 1600 ml (e mai mică) e
vorba la fel de un dezechilibru, ce indică reţinerea, adică excesul volumului de lichid. Aceasta ne
indică o hiperhidratare, apar edeme. Se cere scăderea aportului de apă şi sare.

APRECIEREA PULSULUI ŞI MĂSURAREA TENSIUNII ARTERIALE

Pulsul reprezintă o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe la comprimarea

unei artere pe un plan rezistent.
Scopul: evaluarea funcţiei cardiovasculare.
Locul determinării pulsului: pulsul poate fi apreciat pe orice arteră accesibilă palpaţiei care poate
fi comprimată pe un plan osos.

11
 În practica curentă, pulsul se apreciază la nivelul arterei radiale din care motiv, în limbajul
cotidian, prin puls se înţelege – pulsul arterei radiale.
Parametrii pulsului. La aprecierea pulsului se va înregistra:
 frecvenţa
 ritmicitatea
 volumul
 tensiunea
 celeritatea
Frecvenţa pulsului. Se stabileşte prin numărarea pulsaţiilor pe minut, cu ajutorul
secundamerului. Numărarea durează un minut, însă după o practică oarecare timpul poate fi
redus la ½ sau ¼ minut înmulţind rezultatul cu 2, respectiv cu 4.
Frecvenţa pulsului la adultul sănătos este 70 – 80 bătăi pe minut. În condiţii fiziologice,
frecvenţa pulsului variază după sex, vârsta, înălţimea corpului, efort fizic, emoţii, poziţia
corpului, stări fiziologice. Pulsul la femei este cu 7 – 8 bătăi mai frecvent decât la bărbaţi.
În funcţie de vârsta, frecvenţa pulsului variază în felul următor:
Categoria Nr. bătăilor (pe minut)
La nou – născut 130 – 140
La copilul mic 100 – 120
La 10 ani 90 – 100
La adult 60 – 80
De la 60 ani în sus 72 - 84

Pulsul tahicardic numărul pulsaţiilor poate ajunge până la 150 – 200 pulsații pe minut şi chiar
mai mult.
Pulsul bradicardic.numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60 – 50 – 40 pe minut sa şi mai puţin. În
normă frecvenţa pulsului la un adult este de 60 – 80 pulsații pe minut.

Tehnica aprecierii pulsului:

 pregătirea fizică/psihică a pacientului - se anunţă pacientul, se va explica modul şi
necesitatea determinării
 asistentul medical spală şi dezinfectează mâinile
 asistentul medical cuprinde mâinele (mâna) bolnavului în aşa mod încât degetul mare al
persoanei care examinează să fie aplicat pe partea ulnară a antebraţului, iar celelalte degete
să palpeze artera radială
 palpând cu cele trei degete artera se apasă moderat înspre partea internă a osului radial.
 se fixează timpul
 se numără pulsaţiile timp de 1 minut
 se notează valorile pulsului în foaia de temperatură.

Măsurarea tensiunii arteriale

Presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali constituie tensiunea
arterială. Valoare ei este determinată de forţa de contracţie a inimii

12
 Valoarea cea mai înaltă a TA se înregistrează în timpul sistolei se numește maximală sau
sistolică.
Valoarea cea mai joasă a TA se înregistrează în timpul diastolei se numește minimală sau
diastolică.
Cunoaşterea raportului dintre tensiunea maximă şi minimă este de asemenea foarte importantă.
Diferenţa dintre tensiunea sistolică (maximă) şi cea diastolică (minimă) poartă numele de
tensiune diferenţială.
Ex: TA dif.= TA max.–TA min.
TA dif 140-80=60 mmHg
Tensiunea arterială se urcă în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, în timpul
emoţiilor. În timpul activităţii în camere supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase TA poate
să scadă. La frig, dimpotrivă datorită vasoconstricţiei generalizate, tensiunea arterială poată să
crească. Nivelul de TA variază în dependență de sex, vârstă, precum şi activităţilor zilnice.
 Mărirea valorilor tensiunii arteriale mai sus de limitele normei se numeşte hipertonie.
 Scăderea valorilor tensiunii arteriale mai jos de limitele normei se numeşte hipotonie.

Valorile TA (în normă)

Vârsta TA max. TA min.
1 – 3 ani 75 – 90 50 – 60
4 – 11 ani 90 - 100 50 – 65
12 -15 ani 110 – 120 60 – 75
20 – 50 ani 115 – 140 75 – 90
Peste 50 ani 115 90

Tehnica determinătii tensiunii arteriale

Scopul: de a supraveghea modificările funcţiei inimii şi a vaselor sanguine.
Indicaţii: este o examinare obligatorie pentru toţi bolnavii.
Materiale necesare: tonometru, fonendoscop, tampoane de vată, alcool etilic de 70 0, foaie de
temperatură, pix roşu şi albastru.
 asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile
 se verifică funcţionarea aparatelor de măsurat
 se pregăteşte bolnavul psihologic
 pregătim fizic pacientul (poziţie culcată sau șezândă)
 se lasă să se relaxeze 10 – 15 min
 pacientul să nu vadă gradaţiile de pe manometru
 se fixează manşeta pe braţul bolnavului cu 3-5 cm mai sus de fosa cubitală
 se fixează mâna pacientului comod în extensie în cot
 se dezinfectează membrana fonendoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool
 se închide clema de la para de cauciuc
 se fixează membrana fonendoscopului pe artera humerală în plica cotului
 se fixează olivele fonendoscopului în urechi
 se pompează aer în manşetă
 lent se decomprimă aerul din manşetă
 se fixează cifra TA când apare primul zgomot pe arteră

13
 se continuă decomprimarea şi se va fixa cifra ultimului zgomot pe arteră
 se evacuează tot aerul din manşetă
 se îndepărtează manşeta de pe braţul bolnavului
 se reorganizează locul de lucru
 se notează valorile ta cifric şi grafic

Înregistrarea pulsului şi a tensiunei arteriale se efectuează în foaia de temperatură a

bolnavului.
Pulsul: Datele despre ritmul, viteza, tensiunea, amplitudinea şi umplerea pulsului se
înregistrează de către medic în foaia de observaţie, iar frecvenţa pulsului se înregistrează în foaia
de temperatură la (scara,,P’’) de către asistentul medical. Punctele înregistrate se unesc, formând
o curbă. Valoarea unui pătrăţel până la o sută este egal cu 2, iar mai sus se egalează cu 4. Se
notează pulsul cu creion roşu.
Tensiunea arterială se notează în foaia de temperatură grafic sub formă de coloniţă cu creion
albastru haşurat. Tensiunea arterială maximă corespunde laturii de sus a dreptunghiului, TA
minimă corespunde laturii de jos a dreptunghiului.

ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN INSUFICIENŢA VASCULARĂ ACUTĂ.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE.

Lipotemia - este pierderea subită, de obicei de scurtă durată a cunoştinţei, însoţită de

insuficienţa cardiacă şi slăbirea mişcărilor respiratorii.
Lipotemia poate să apară din diferite motive:
 în şoc nervos puternic (spaima)
 la vederea sângelui
 în dureri subite (extracţia dinţilor)
 venopuncţie
 surmenajul
 lipsa de aer curat un timp îndelungat
 anemie
 cașexie
 afecțiuni ale cordului
Tabloul clinic. La început se observă astenie, stare de rău, fotopsie (senzaţie de musculiţe
zburătoare), întuneric în ochi, senzaţie de zgomot în urechi, uneori greţuri. Bolnavul brusc
devine palid, se acoperă cu transpiraţie rece, extremităţile sunt reci, respiraţia devine frecventă,
superficială, pulsul slab, fecvent, uneori lent, T.A. joasă sau la limitele normei minime (după
vârsta) și pierde cunoştinţa.
Intervenţiile asistentului medical:
 bolnavului i se va reda poziţia orizontală în decubit dorsal, fără pernă, cu picioarele ridicate
puţin mai sus de nivelul capului - pentru a mări afluxul de sânge la creier
 bolnavului i se scot hainele care-l stingheresc, se descheie la guler, cravata, centura - pentru a
înlătura compresiunea vaselor
 se va face aflux de aer, se deschide geamul - pentru a combate hipoxia

14
 bolnavului i se propune să miroase soluţie de amoniac, se stropeşte faţa cu apă rece, se face
aflux de aer curat - pentru excitarea reflexă a respiraţiei
 măsurile acordate sunt de obicei suficiente pentru ca bolnavul să-şi recapete cunoştinţa
 daca îşi recapătă cunoştinţa, pacientul va rămâne în pat, se înveleşte, se dă de băut ceai tare,
cald şi dulce (are acţiune tonică şi hipertermică)
 se măsoară t.a. şi ps., se poate administra tinctură de valeriană
 în cazuri mai grave se administează subcutanat cardio-tonice: sol. cordiamină, cofeină.
 pentru a preciza cauza şi pentru tratament se recomandă consultaţia medicului

Colapsul este rezultatul unei insuficienţe acute, căderii tonusului vascular, ce duce la
redistribuţia sângelui şi la hipoxemia ulterioară (scăderea cantităţii de oxigen din sânge).
Cauzele frecvente a colapsului sunt:
 hemoragia masivă acută
 traumatism gastric, mai ales dacă este însoţit de leziunea pancreasului,
 schimbarea bruscă a poziţiei corpului la bolnavii care stau un timp îndelungat la pat
 evacuarea forţată a unei cantităţi mari de lichid
 intoxicaţii
 afecţiuni specifice: intoxicaţii alimentare, pneumonie franco-lombară, tifos, colaps septic.
Tabloul clinic: se caracterizează prin paliditate subită, buze cianotice, pielea rece, puls filiform,
şi frecvent, TA. joasă, venele periferice colabate imposibil de punctat, tahicardie, respiraţie
superficială şi rară, transpiraţii reci, răcirea membrelor, temperatură scăzută a corpului, uneori în
cazuri grave şi pierderea cunoştinţei.
Intervenţiile asistentului medical:
 în toate formele de colaps bolnavul necesită repaus absolut, încălzirea corpului, dacă nu este
hemoragie, se servesc de băut cantităţi mari de lichid (ceai, cafea)
 poziţia Tredelenburg – aflux de sânge la encefal şi inimă
 se supraveghează Ps, TA, respiraţia fiecare oră prin monitorizare
 în hemoragii, intoxicaţii se fac transfuzii de sânge integral, substituenţi ai sângelui, plasma
sau soluţii
 o însemnătate foarte mare o au substanţele care influenţează asupra centrelor vasomotorii şi
respiratorii, precum şi cele care stimulează tonusul vaselor sangvine şi activitatea cardiacă:
sol. cofeină, cordiamină, adrenalină
 în cazuri grave, cu scopul de a ridica rapid TA se va administra intravenos sol. efedrină
 se administrează de asemenea oxigen umezit

Şocul anafilactic este un sindrom clinic caracterizat de o reacţie alergică acută şi severă,
declanşat de multipli factori etiologici care cauzează tulburări grave şi rapide în organism, mai
pronunţat în sistemul cardiovascular.
Factori care pot provoca şocul anafilactic:
 alergia medicamentoasă
 muşcături de insecte (venin de insecte)
 alergia alimentară
 diverşi agenţi terapeutici - vaccine, steroizi
 extracte de polen, praf, puf, lână
15
 proteine heterogene – insulină, tripsină
 extracte de ierburi, pomi în floare

Tabloul clinic:
 stare de rău general: debut brusc la câteva minute după administrarea agentului alergic,
uneori până la două ore.
 manifestări respiratorii: tuse, constricţie toracică, respiraţie frecventă, rinită, edemul
laringelui cu asfixie.
 manifestări cardio – vasculare: aritmie, puls mic slab, frecvent, cianoză, colaps, stop
cardiovascular.
 manifestări cutanate: prurit (senzaţie de mâncărime), urticărie (erupţie cutanată însoţită de
prurit), eritem generalizant (coloraţie roşie congestivă la nivelul pielei), edem al feţei.
 manifestări gastro – intestinale: crampe abdominale, greaţă, vomă, diaree.
 manifestări SNC: agitaţie, vertije, dezorientare, senzaţie de moarte iminentă, stare
inconştientă, risc de convulsii şi comă.

 asistentul medical va ţine cont de rapiditatea evoluţiei şocului, pentru a acţiona

promt până la sosirea medicului.
 neacordarea la timp a primului ajutor poate cauza decesul pacientului.
 incidenţa şocului anafilactic la persoanele alergice este de 3:1000 cazuri, iar
mortalitatea în jur de 1:100.000,mai frecvent moartea survine în primele 30
minute.
 reacţia alergică la antibiotice - Penicilină este până la 16% cazuri.

Intervenţiile asistentului medical:

1. Urgent se anunţă medicul
2. Întreruperea imediată a întroducerii preparatului care a cauzat şocul
3. Pacientul va fi culcat în poziţia Tredelenburg (orizontală, picioarele cu 30 G. mai sus de
cap, capul întors într-o parte (se evită pericolul asfixiei şi a înghiţirii limbei), vor fi înlăturate
protezele dentare, dacă sunt prezente
4. Dacă preparatul a fost întrodus în regiunea braţului s/c sau i/m, atunci va fi aplicat garoul
cu pauze de 1 min. la fiecare 3 min.
5. Compresă rece pe locul de administrare a medicamentului, se asigură încetinirea
absorbţiei substanţei alergice
6. Se pregăteşte şi se instalează sistema pentru perfuzie i/v
7. În jurul locului de administrare se injectează s/c: sol. adrenalină de 0,1% - 0,2-0,3 ml.,
diluat1:10.000 ( 1,0 ml.+10,0 ml. ser fiziologic), doza generală fiind de 2 ml și sol.adrenalină 1,0
ml.- i/v
8. Dacă şocul anafilactic a apărut în rezultatul întroducerii intravenoase, atunci acul rămâne
în venă şi prin el se întroduc preparate anti-şoc. În caz că este imposibil de a puncta vena,
preparatele se vor întroduce intramuscular
9. Din setul anti-şoc se vor administra la indicaţia medicului preparate antihistaminice i/v
sau i/m (sol.suprastin de 2% - 2ml, sol.taveghil 0,1% - 2ml, sol. dimidrol 1% - 2ml)
16
 10. Se întroduc i/v 2,0 – 4,0 ml. sol. cordiamină în soluţie fiziologică
11. Dacă nu se determină TA., Ps., şi nu se restabileşte cunoştinţa, atunci se întroduc i/v (sol.
adrenalină 1,0ml. + 20,0 ml. sol. fiziologică și sol. mezaton de 1% - 2,0 ml
12. Se administrează preparate hormonale i/v (sol.prednizolon 30-50 mg, sau sol.
dexametazon 20 mg, sau sol. hidrocortizon 150-300 mg)
13. Se întroduce i/v - sol. clorura de calciu 10,0 ml +10,0 ml soluţie fiziologică
14. Dacă apar simptome de bronhospasm, atunci se administrează i/v sol.eufilină de 2,4%
ml -10,0 ml soluţie fiziologică
15. Dacă şocul a apărut în urma administrării penicilinei, atunci după întroducerea repetată a
sol.adrenalină se administrează i/v: 100.000 UA penicinilază, repetându-se peste 6-8 ore
16. Se aspiră din căile respiratorii saliva şi masele vomitante
17. Se administrează oxigen umezit
18. La necesitate se efectuează ventilarea artificială a plămânilor, masajul indirect al inimii
19. Monitorizarea permanentă a funcţiilor vitale: ritmul şi frecvenţa respiraţiei, ritmul şi
frecvenţa Ps., valorile TA., culoarea buzelor şi tegumentelor, frecvenţa vomei şi conţinutul ei,
temperatura corpului, reacţia pupilelor
20. Este solicitată brigada de reanimare
21. Bolnavul va fi supravegheat în decurs de 8-10 zile.

Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu scopul de a restabili

funcţiile vitale, parţial sau total întrerupte.
Reanimarea cuprinde în principiu următoarele probleme:
 restabilire funcţiei cardiace
 umplerea patului vascular şi completarea masei sangvine
 restabilirea funcţiei respiratorii
 susţinerea medicamentoasă a circulaţiei şi respiraţiei
 completarea măsurilor luate contra anoxiei prin oxigenoterapie. (întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei suspendă aprovizionarea organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară)
 înlăturarea cauzelor care au dus la necesitatea aplicării măsurilor de resuscitare cardio-
respiratorie
Restabilirea respiraţiei poate fi efectuată prin două metode:
 respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer)
 respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui)
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale
Poziţia bolnavului
 se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau pătura rulată sub
omoplat
 asistentul medical se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea dreaptă
Dezobstrurarea căilor aeriene superioare
 se efectuează hiperextensia capului, cu o mână se apasă pe creştet, iar cu cealaltă sub bărbie
se apleacă capul pe spate
 se eliberează căile respiratorii de eventualii corpi străini, controlând cavitatea bucală cu
indexul mânii drepte înfăşurat în batistă sau tifon
Metoda internă ,,gură la gură”
 cu mâna stângă se aşterne pe faţa bolnavului un câmp de protecţie (batistă, tifon, etc.)
17
 se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării
 cu mâna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale în stare deschisă,
apoi fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu presiune aerul în plămânii acestuia
 se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia eficienţa inspiraţiei
după gradul destingerii cutiei toracice) se aşteaptă ieşirea aerului din plămânii victimei şi se
efectuează o nouă inspiraţie relativ profundă pentru următoarea insuflare
 se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului fiind menţinut în
hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) până când reapar mişcări respiratorii spontane
sau până se ajunge cu bolnavul la spital
Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte când metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei nu poate fi deschisă,
gura salvatorului este mai mică decât a victimei sau gura victimei prezintă leziuni grave sau
secreţii. Cu mâna stângă se apasă fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mâna
dreaptă se împinge bărbia în sus, închinzându-i gura. Se inspiră şi se aplică gura la nasul
bolnavului, insuflându-i aerul în plămâni. Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut.

Efectuarea masajului cardiac extern

 se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mânii stângi, cu degetele
răsfirate în sus
 se aşează mâna dreaptă peste cea stângă în acelaşi mod
 se execută scurt, energic şi ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsând sternul cu braţele întinse
(cu toată greutate corpului), astfel încât să se deplaseze cu 6-8 cm la adult spre coloana
vertebrală
 se lasă apoi să revină toracele spontan la normal fără a ridica mâinile de pe sternul bolnavului

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI DIGESTIVE

Dureri gastrice - cauzele şi caracterul durerilor abdominale pot fi diferite. În afecţiuni

gastrice şi duodenale (bola ulceroasă şi gastrită) durerile sunt determinate de ingerarea hrănii: pe
nemâncate, peste 20 min. sau doua ore după luarea mesei, dureri nocturne. Uneori durerile se
ameliorează după ingerarea alimentelor. Durerile cauzate de afecţiunile intestinului nu depind de
ingerarea alimentelor. Durerile scad după defecaţie, eliminare de gaze.
Localizarea durerilor:
 epigastrică postprandială sau nocturnă întâlnită în ulcer gastroduodenal
 retrosternală în bolile esofagului
 hipocondriul drept în afecțiuni ale vezicii urinare
 flanc stâng, drept în cancer de colon
 abdominală difuză în enterocolită
 fosa iliacă dreaptă în apendicită
În perioada de acutizare a bolii sunt posibile astfel de complicaţii ca perforaţiile gastrice şi
duodenale. Perforaţia este însoţită de o durere violentă, pe care bolnavii o aseamănă cu o lovitură
de „pumnal” în abdomen. Bolnavul ocupă o poziţie forţată, culcat pe spate cu picioarele aduse
spre abdomen sau ocupă poziţia genupectorală. Faţa bolnavului este palidă cu trăsături ascuţite,
abdomenul „de lemn”, retractat, nu participă la respiraţie, muşchii peretelui abdominal sunt
contractaţi, pulsul frecvent. Această complicaţie gravă necesită intervenţie chirurgicală urgentă.
18
Asistenţa de urgenţă în dureri gastrice:
 se vor culege date de la bolnav în privinţa caracterului şi duratei durerilor
 se va stabili legătura lor cu ingerarea hranei
 se va determina dacă sunt dereglări dispeptice (vomă, greaţă, pirozis, eructaţie)
 până la sosirea medicului, pacientul se va culca în pat
 se va aplica punga cu gheaţă pe abdomen

În dureri gastrice se interzice categoric aplicarea termoforului şi administrarea

medicamentelor (substanţe analgetice) fără prescripţia medicului.

Eructaţia(râgâiala) este o eliminare bruscă din stomac în cavitatea bucală a gazelor sau a unei
cantităţi mici de conţinut gastric.
Eructaţia poate să apară la:
 înghiţirea unei cantităţi mici de aer (aerofagie)
 consumarea în grabă a hranei
 în unele patologii gastrice
 în neuroze.
Eructaţiile fetide sunt rezultatul stazei în stomag și procesul de putrefacţie a proteinelor din
hrana ingerată, ce se reține în stomac și se întâlnesc în:
 în ptoza gastrică (coborârea stomacului)
 insuficienţa funcţiei motorie a stomacului
 stenoze gastrice şi duodenale provocate de boli ulceroase.
Asistența medicală în eructații. Pentru reducerea eructaţiei, se recomandă:
 consumarea de lichide şi alimente fără grabă,
 evitarea consumării lichidelor cu paiul
 evitarea băuturilor carbogazate
 renunţarea la guma de mestecat
 renunţarea la fumat
 verificarea protezei dentare; montarea greşită a protezei poate provoca inghiţirea de aer
suplimentar în timpul consumării de lichide/alimente
 tratarea arsurilor stomacale.
Pirozis (arsură) este o senzaţie de usturime, pe care bolnavul o simte după stern sau în
regiunea epigastrică. Uneori arsura se răspândeşte până la faringe. Se întâlneşte adesea în
afecţiunile gastrice, care decurg cu hiperaciditatea sucului gastric. Acest simptom este determinat
de pătrunderea conţinutului gastric în esofag, a cărui mucoasă este foarte sensibilă la acţiunea
acizilor care se conţin în sucul gastric.
Simptomele pirozisului :
 senzaţie de arsură apărută retrosternal, ce se accentuează după masă şi durează câteva minute
sau ore
 gust acru, amar în gură
 halena - respiraţie urât mirositoare
 regurgităţi
Pentru suprimarea arsurilor se recomandă:
 consumarea porţiilor mici de alimente
19
 se va mânca cu cel puţin trei ore înainte de culcare şi se vor evita gustările nocturne sau cele
dinaintea somnului
 menţinerea greutăţii conform vârstei şi taliei (obezitatea creşte foarte mult presiunea
intraabdominală şi favorizează astfel refluxul gastroesofagian)
 renunţarea la fumat, deoarece acesta este un factor ce stimulează relaxarea sfincterului
esofagian inferior
 limitarea consumului de alimente condimentate sau bogate în grăsimi
 purtarea hainelor comode, lejere, se vor evita centurile
 la indicaţia medicului se vor administra substanțe medicamentoase (omeprazol, lansoprazol,
ranitidina, famotidina, cimetidina, nizatidina)
 pentru lichidarea completă a pirozisului ca simptom, pacientul trebuie să fie tratat de boala de
bază care a cauzat simptomul
Voma (vărsătura) reprezintă eliminarea involuntară prin cavitatea bucală uneori şi pe nas a
conţinutului stomacal. Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian, obținută prin
contracția mușchilor abdominali.
Voma poate fi:
 de origine centrală Se produc fără nici un efort, nu sunt precedate de senzaţii de greaţă şi
de stare generală alterată.
 de origine periferică Este de origine digestivă, urogenitală, boli infecţioase, tulburări
metabolice şi endocrine, agenţi chimici, medicamentoşi etc. Voma de origine periferică prezintă
simptome premergătoare: greaţă; salivaţie abundentă; ameţeli; tahicardie; dureri de cap. Voma
care se repetă des istovesc bolnavul, provocând deshidratarea organismului, pierderea
microelementelor, mai ales al potasiului.
Frecvenţa vărsăturilor:
 ocazionale ( intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute)
 frecvente (stenoza pilorică)
Asistența medicală în vomă:
 în funcţie de starea pacientului, asistentul medical îl aşează în poziţie semişezândă,
şezând sau în decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului
 îl linişteşte
 îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat
 îi oferă un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală după vărsătură
 la indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică
 suprimă alimentaţia pe gură şi alimentează pacientul parenteral
 rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa
 face bilanţul lichidelor consumate şi eliminate
 monitorizează funcţiile vitale
 se va nota în foaia de observaţie cantitatea și ora când s-a produs voma
Hematemeză - sânge eliminat prin vărsătură. În stomac sângele fiind digerat –apare
vărsătura de culoare brună – culoarea „zaţului de cafea”. Această culoare se datoreşte
clorhidratului de hematină – care ia naştere din hemoglobină sub influienţa acidului clorhidric
din stomac. Dacă hemoragia este abundentă, evacuarea conţinutului stomacal se face mai repede,
sângele neavând timp să fie digerat - atunci vărsăturile vor conține sânge proaspăt - roşu.
Hematemeza este urmată de emiterea unor scaune melenice.
20
 Hemoragiile gastro-intestinale sunt clasificate în:
 hemoragii digestive superioare incluzând: esofagul, stomacul, duodenul
 hemoragii digestive inferioare: ce cuprind intestinul subţire şi intestinul gros
Cauze:
 varicele esofagiene
 ulcerul gastric şi duodenal
 eroziuni gastrice
Simptomele asociate pierderilor sangvine pe cale digestivă includ: anemie cronică, paloarea
tegumentelor şi mucoaselor, oboseală, palpitaţii, transpiraţii reci, sete, senzaţie de frig, scăderea
T.A., astenie, dispnee, anxietate, agitaţie, stres, scaune de culoare închise sau pozitive
pentru hemoragiile oculte în cazul sângerărilor pe termen lung, dacă pierderea sangvină este
masivă şi acută la pacient poate surveni şoc hipovolemic şi trebuie reechilibrat hidroelectrolitic
urgent, deoarece riscul de deces este foarte crescut.
Intervenţiile autonome ale asistentului medical în hemoragia gastrică:
 repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă (în hemoragii masive - în poziţie
trendelemburg, pentru menţinerea unei circulaţii cerebrale adecvate)
 se interzice efortul fizic (efortul fizic poate accentua hemoragia sau poate agrava tabloul
clinic)
 asistentul medical va linişti bolnavul şi aparţinatorii
 va aplica punga cu gheaţă în regiunea epigastrică
 va colecta sângele eliminat de la bolnav şi-l va prezenta medicului
 va efectua igiena cavității bucale cu capul aşezat într-o parte, fără a deplasa bolnavul
 va urmări şi nota pulsul, tensiunea arterială (în hemoragiile masive urmărirea se va face din
oră în oră)
 repausul la pat durează cel puţin 3 zile după oprirea hemoragiei

LAVAJUL GASTRIC

Lavajul gastric - reprezintă evacuarea conţinutului stomacal și curaţirea mucoasei de exudate

şi substanţe străine toxice utilizând sonda gastrică.
Scop terapeutic - golirea conţinutului gastric şi curăţarea mucoasei gastrice de elemente
patologice restante la acest nivel.
Scop diagnostic - obţinerea unor produse patologice din stomac pentru examinări de laborator
(biochimice, bacteriologice)
Indicații:
 în intoxicații (de orice origine)
 în staze gastrice
 în pregătirea preoperatorie - în intervenţii pe stomac sau în cazul unei anestezii generale
 în vome repetate
 înainte de examinări urgente radiologice și endoscopice a stomacului
Contraindicații:
 bolnavi cu maladii cardio-pulmonare în stare gravă
 ulcer gastric
 cancer gastric
21
  hepatite cronice (cu presupunerea existenței varicelor esofagiene)

Pregătirea pacientului
Psihologică: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare, importanţa
colaborării sale (se asigură cooperarea pacientului, acordul său);
Fizică:
 se aşează pacientul şi se protejează cu un prosop în jurul gâtului
 se îmbracă șorțul de protecţie
 se îndepărtează proteza dentară (când este cazul)
 se oferă o tăviţă care pacientul o va ţine sub bărbie
Pregătirea materialelor necesare:
De protecţie: două şorţuri de protecţie din cauciuc sau polietelenă, prosoape, muşama.
Sterile:
 sonda gastrică sterilă
 pensa hemostatică
 manuşi pentru cel ce execută procedura
 seringa de 20 ml
Nesterile:
 pâlnie
 tăviţă renală
 vas cu capacitatea 5-10 l
 apă curată de t0 20-250C, dacă e necesară spălătura gastrică glaciară se foloseşte apa rece
10-150C
 recipient pentru căptarea lichidului de spălătură (lighean)
Medicamente:
 Cărbune activat în suspensie, sau alt antidot sau medicament la indicaţia medicului.
Tehnica efectuării:
 Introducerea sondei - sonda se ţine ca stiloul, se măsoară distanţa de la dinţii incisivi
până la ombelicul bolnavului plus lungimea palmei lui. Se umezeşte cu apă şi se pune după
rădăcina limbii capătul ei orb. Bolnavului i se propune să înghită respirând adânc pe nas. În
timpul acesta sonda se introduce în esofag (cu atenţie ca să nu se răsucească). Dacă apar semne
de sufocare, tuse, cianoză – sonda se extrage imediat, deoarece ea a nimerit în trahee.
 I fază: la capătul extern se uneşte pâlnia, se coboară la nivelul genunchilor bolnavului.
Prin ea se elimină conţinutul gastric. Pâlnia se ţine înclinată (se evită pătrunderea aerului) se
toarnă 1l apă. Pâlnia se ridică treptat cu 25 cm. mai sus de nivelul gurii. Se aşteaptă până apa
coboară la gâtul pâlniei.
 II fază: Pâlnia se coboară la nivelul iniţial (poziţia pâlniei verticală). Apa cu conţinutul
gastric umple repede pâlnia. Lichidul se varsă în vas. Procedurase repetă până când apa de
spălătură va ieşi curata. Dacă în sonda apare sânge procedura se întrerupe. Dacă după intoxicaţii
au trecut multe ore şi o parte de produse sunt în intestin, după spălătura gastrică se introduce prin
sonda 6 – 10 ml sulfat de magneziu. Pentru analiza de laborator, lichidul de spălătură gastrică se
colectează din prima porţie, într-un vas curat cu capac. Se completează bonul de analiză.
Complicaţii posibile:
 senzaţii de greaţă şi vomă
22
 sonda poate pătrunde în laringe: apare reflexul de tuse, pacientul se înroşeşte la faţă apoi
devine cianotic, se sufocă
 sonda se poate înfunda cu resturi alimentare
 se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie
Profilaxia complicaţiilor:
 respectarea tehnicii efectuării spălăturii gastrice
 este contraindicat manevrarea brutală a sondei, ceea ce poate duce lalezarea faringelui sau
esofagului
 urmărirea atentă a stării pacientului în timpul procedurii
 când se îndepartează sonda se urmărește ca conţinutul ei să nu se scurgă în faringe
Reorganizarea locului de muncă
 sondele gastrice se dezinfectează (prevenirea răspândirii infecţiei)
 se reorganizează locul de lucru.

RECOLTAREA SUCULUI DUODENAL ŞI A BILEI

Sondajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde cu o olivă metalică dincolo de pilor,
realizând o comunicare între duoden şi mediul exterior.
Scopul:
Explorator
 extragerea conţinutului duodenal compus din bilă (A, B, C), suc pancreatic şi secreţie proprie;
 aprecierea funcţiei biliare a ficatului
 descoperirea unor modificări anatomopatologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea,
compoziţia chimică sau morfologică a sucurilor extrase prin sondaj
 depistarea unor boli parazitare ale duodenului sau căilor biliare
Terapeutic
 drenarea căilor biliare, eliberarea bilei ce staţionează un timp mai îndelungat în vezica biliară;
 introducerea unor medicamente care au o acţiune directă asupra ficatului sau a căilor biliare.
Indicaţii:
 colicistite cronice
 litiază biliară
 afecţiuni ale sistemului digestiv, hepatice, biliare, etc.
Contraindicaţii:
 insuficienţa cardiovasculară decompensată
 stricturi ale esofagului şi arsurile lui
 boala ulceroasă în perioada acutizării
 hemoragii gastrointestinale
 ciroza hepatică
 vicii cardiace decompensate
 anevrismul aortei
 surmenaj fizic
 excitabilitate psihică
Pregătirea pacientului:

23
 Psihic: se informează pacientul şi se explică necesitatea tehnicii. Este important de explicat
pacientului esenţa pregătirii şi tehnicii sondajului duodenal şi de primit acordul lui.
Pregătirea alimentară: Cu 2- 3 zile înainte se recomandă ca bolnavul să excludă din raţia
alimentară produse ce provoacă meteorizm (varză, lapte, mere, boboase etc.), în ajun alimentaţia
este uşoară, cina nu mai târziu de ora 18 00, înainte de somn la ora 2100 - 2200 – două linguri de
miere la un pahar cu apă caldă sau 5-6 picături de sol. atropină 0,1%.
Fizic:
 procedura se efectuează pe nemâncate
 se efectuează în cabinetul de sondaje
 se protejează cu muşama şi aleză
 se îndepărtează proteza dentară (după caz)
 se aplică tăvița renală sub bărbie

Pregatirea materialelor necesare:

De protecţie: muşama, aleză și prosop
Sterile: sonda Einhorn, 2 seringi de 20,0 ml, mănuşi sterile, pensă hemostatică, eprubete
Nesterile: tăviţă renală, stativ pentru eprubete, pahar cu apă, pernă cilindrică sau pătură rulată,
scăunel, spirtieră, termofor
Medicamente (soluţii pentru excitare): soluție de sulfat de magneziu 33% sau sol.glucoză 40%,
sau sol. NaCl 10%
Tehnica efectuării:
Etapa I - asistentul medical face marcaj pe sondă, măsurând de la dinţii incisivi până la
ombelic plus lungimea palmei pacientului sau înalţimea pacientului minus un metru. Se aşează
pacientul în poziţie şezândă la marginea patului sau pe scaun. Sonda cu olivă metalică sterilă
este înghițită de către bolnav.
Etapa II - bolnavul se culcă în decubit lateral drept, sub rebordul costal drept se aplică
termoforul, învelit cu un scutec, iar în regiunea rebordului drept se aplică sulul (o pernă, pătură
rulată, etc.). Piciorul drept este flectat în genunchi şi adus spre abdomen, iar stângul întins.
Lângă cavitatea bucală se aplică prosopul personal şi o cuvă renală pentru eliminarea salivei din
cavitatea bucală.
Peste 20 - 30 min prin mişcările motorii ale stomacului, sonda este propulsată în duoden.
Pentru a ne convinge unde se găseşte sonda se cunosc două metode de control:
 la capătul extern al sondei se uneşte seringa, întroducându-se aer, dacă la introducerea
aerului se simte o balonare, atunci sonda este în stomac, dacă bolnavul nu simte discomfort -
sonda este în duoden.
 se extrage cu seringa conţinutul: dacă e străveziu şi mediu acid - sonda este în stomac,
dacă e galben şi mediu bazic – sonda este în duoden.
Etapa III - recoltarea celor trei porţii:
Porţia A - când sonda ajunge în duoden prin ea se elimină un conţinut galben auriu, capătul
extern al sondei se introduce în prima eprubetă şi corespunde cu porţia (A), ce constiuie
conţinutul duodenal. După terminarea eliminării primei porţii introducem prin sondă cu seringa
unul din excitanţi (Sulfat de Magneziu 33%) 40 - 60 ml, încălzit la temperatura de 40 0C, după ce
capătul sondei se pensează pe 20 -30 min.
Porţia B - se înlătură pensa, capătul distal al sondei se introduce în eprubetă a doua ce
corespunde cu porţia (B), prin sondă începe să se elimine un lichid verde-brun, vâscos, ce
24
reprezintă conţinutul vezicii biliare. De obicei din această porţie se recoltează bilă pentru
însămânţare şi deaceea avem nevoie de o eprubetă sterilă cu dop.
Porţia C - după ce încetează să se elimine conţinutul vâscos verde-brun, începe să se elimine
un lichid mai deschis, limpede transparent, capătul sondei se introduce în eprubeta ce corespunde
cu porţia (C) - acesta este conţinutul căilor biliare. După efectuarea sondajului, sonda se
pensează și atent se extrage fară a provoca durere bolnavului se clăteşte gura cu apă.
Pregătirea produsului pentru examen de laborator
Stativul cu eprubetele etichetate se trimite la laborator, însoţit de o fişă pe care se indică
numele şi prenumele bolnavului, scopul analizei, data, numărul fişei medicale şi semnătura
asistentului medical.
Accidente
 înnodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de vărsătură
 încolăcirea sondei în stomac
 greţuri şi vărsături
 imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului Oddi) sau
anatomic (coagularea bilei vâscoase)
De ştiut
 sunt situaţii când sonda nu pătrunde în duoden datorită unui spasm piloric, relaxarea
spasmului piloric se poate face prin administrare de medicamente antispastice
 în cazul înnodării sondei în stomac, extragerea se va face cu atenţie pe cale bucală cu ajutorul
unei spatule linguale şi a unei pense (chiar dacă a fost introdusă pe cale endonazală)
De evitat
 aspirarea conţinutului sondei la extragerea ei
 oboseala pacientului prin prelungirea duratei sondajului peste 3 ore
 grăbirea înaintării sondei

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU DISFUNCŢII INTESTINALE

Meteorism (balonarea abdomenului) este o disfuncţie intestinală dispeptică, ce se caracterizează

prin formarea excesivă a gazelor în intestin şi dereglarea evacuării lor.
Meteorismul poate fi cauzat de:
 întrebuinţarea alimentelor la digestia cărora are loc formarea excesivă a gazelor în intestin
(varza, boboasele, laptele, făinoasele etc.)
 dereglarea microflorei intestinale
 dereglarea funcţiei pancreasului şi a ficatului
 ocluzie intestinală
 dereglarea funcţiei motoare a intestinului
 după intervenții chirurgicale la organele cavitaţii abdominale
 acţiunea unor preparate medicamentoase și narcoticelor
 aerofagie (înghiţirea unei cantităţi excesive de aer).
Bolnavii cu meteorism acuză senzaţia de greutate, balonare în abdomen, uneori localizare
concretă.
Îngrijirea pacienţilor cu meteorism presupune:
25
 observarea şi examinarea pacienţilor pentru determinarea cauzelor meteorismului
 excluderea din alimentaţia pacientului a alimentelor ce pot provoca meteorism
 administrarea :
o cărbunelui activat: 1p x 3 ori pe zi
o preparate fermentative (festal, digestal)
o infuzie de romaniţă, mărar
o aplicarea tubului pentru evacuarea gazelor.
Constipaţie - reţinerea evacuării materiilor fecale din intestine mai mult de 48 ore. Ea poate fi
cauzată de:
 întrebuinţarea alimentelor sărace în celuloza vegetală
 scăderea funcţiei motoare a intestinului (constipaţii atonice sau spastice)
Se întâlneşte mai des la:
 persoanele cu mobilitate fizică scăzută
 persoanele în vârstă
 persoanlele cu alimentaţie incorectă.
Simptome: uneori, constipaţia poate evolua timp îndelungat fără simptome.
Se manifestă prin :
 dureri abdominale
 balonari care se atenuează sau dispar în urma defecaţiei
 cefalee
 miros urât al materiilor fecale
 astenie
 transpiraţie
 insomnie
 subfebrilitate, ca urmare a absorbţiei în exces a substanţelor toxice din materiile fecale.
În caz de constipaţie, asistentul medical trebuie să:
 anunţe medicul
 supravegheze respectarea regimului alimentar (dieta nr.3)
 supravegheze aportul de lichide (nu mai puţin de 2 litri pe zi)
 mobilizeze fizic bolnavul
 combată stresul (învaţă pacientul tehnici de relaxare, pacienţii trebuie să gândească pozitiv)
 administreze preparate: laxative, purgative, supozitorii
 efectuieze clisma evacuatoare.

Diaree- este evacuarea fregventă a intestinului (cel putin de 3 ori pe zi) de consistență moale sau
apoase.
Diareea poate fi cauzată de:
 diferite patologii ale stomacului, intestinului, pancreasului (gastrite, enterite, colite,
pancreatite)
 boli infecţioase ( dezenterie, holeră)
 toxicoinfecţii alimentare etc.
Simptome:
 colici abdominale uneori chiar intense
26
 distensie abdominală
 greţuri şi chiar vărsături
 deshidratare
 febră
 scaune cu sânge
În caz de diaree, asistentul medical trebuie să:
 anunţe medicul
 observe frecvenţa, caracterul scaunului
 colecteze materiale fecale pentru analize de laborator
 respecte regulile de igienă personală
 explice pacientului necesitatea respectării dietei nr.4
 supravegheze aportul de lichide
 administreze preparate conform prescripțiilor medicale (antidiareice, anticolinergice şi
antibiotic)

Aplicarea tubului de evacuarea gazelor

Tubul pentru evacuarea gazelor este un tub elastic cu pereţi groşi, cu lungimea de 30- 50 cm.,
şi diametrul de 1-1,5 cm., capătul, care se introduce în intestin, este rotungit în jurul orificiului
central şi are orificii laterale.
Indicaţii – meteorism.
Scopul – eliminarea gazelor din colon în caz de meteorism abdominal (imposibilitatea de a
evacua gazele în mod spontan)
Materiale necesare: tifon, ulei de vazelină steril, un cearşaf umezit sau bazinet cu apă, tub de
gaze steril, muşama, aleză, paravan
Pregătirea pacientului. Bolnavul ocupă o poziţie de decubit lateral stâng sau dorsal, sub bazin
se aşterne un cearşaf sau scutec.
Introducerea tubului:
 capătul rotungit al tubului se lubrifiază cu vazelină sterilă, cu ajutorul unui tampon de tifon
 se îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă se introduce tubul de
gaze prin anus se introduce în rect, mai departe în colon prin mişcări rotative până la o adân-
cime de 20 -30cm
 capătul extern se acoperă cu scutec umezit sau se introduce în plosca cu apă
 bolnavul este învelit, tubul se lasă cel mult pentru 2 ore, după aceea se înlătură încet, tubul
folosit se pune la dișeuri infecțioase
 după înlăturarea tubului, regiunea perianală se şterge cu un tampon uscat de tifon, dacă pielea
este iritată, ea se unge cu un unguent neutru
 dacă este necesar procedura se va repeta de 1-2 ori cu interval de 1-2 ore
Reorganizarea locului de muncă
 tubul se supune prelucrării
De evitat:
1. Menţinerea tubului de gaze mai mult de 2 ore, poate produce escare ale mucoasei rectal.
2. Folosirea tampoanelor de vată pentru lubrifierea tubului – firelele de vată întroduse în
rect pot irita mucoasa.

27
 În caz dacă în intestin s-au acumulat materii fecale dense şi introducerea tubului
este îngreuiată, înainte de a introduce tubul de gaze se face o microclismă cu
glicerină sau decoct de romaniţă. În caz de hemoroizi, tubul de gaze se introduce
cu o deosebită atenţie de către medic.

CLISMELE. RECOLTAREA MATERIILOR FECALE

Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide, uleiuri în
intestinul gros.
După efectul urmărit, clismele se împart în:
Clisme evacuatoare sunt:
 evacuatoare propriu-zise
 înalte
 prin sifonaj
 uleioase
 purgative
Clisme terapeutice sunt:
 medicamentoase (cu efect general sau local)
 alimentare (clisme hidratante, picătură cu picătură)
Clisme cu scop explorator
 baritate ( suspenzie de bariu)
Scopul:
 evacuarea conţinutului intestinului gros
 introducerea unor substanţe de contrast, cu scopul de a executa examinări radiologice
 alimentarea sau hidratarea bolnavului
 introducerea unor substanţe medicamentoase în organism pe cale rectală
Clisma evacuatoare este introducerea prin anus în rect şi colon a lichidului pentru evacuarea
materiilor fecale şi gazelor din segmentul inferior al intestinului.
Indicaţii:
 în constipaţii
 la pregătirea pentru examinarea radiologică sau endoscopică a intestinului
 înainte de operaţii
 înainte de aplicarea clismelor medicamentoase, alimentare.
Contraindicaţii:
 boli inflamatori acute ale intestinului gros (rectului)
 tumori ale rectului şi ale intestinului
 hemoragii hemoroidale şi gastrointestinale
 inflamaţia acută a organelor abdominale (apendicita acută, colecistita acută, peritonită)
 insuficienţa cardiovasculară în stare de decompensare
 primele zile după operaţie la organele cavităţii abdominale
Pregătirea pacientului:
 pregătirea psihologică a pacientului: este anunţat preventiv şi se explică esența procedurii;
 pregătirea fizică a pacientului: clisma se va efectua în sala de clisme sau salon, în salon se
izolează patul cu paravanul şi se protejează cu muşama şi aleză
28
 bolnavul este aşezat comod în:
o decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate
o decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat
Pregătirea necesarului
 materiale de protecţie: paravan, muşama, aleză
 materiale sterile: canula rectală, casoletă cu şervete de tifon, pară de cauciuc (pentru
copii)
 materiale nesterile: stativ, irigatorul cu tub de cauciuc cu lungimea de 1,5 - 2 m. şi
diametru de 10mm, tăviţă renală, bazinet, apă caldă la temperatura de 350-370C (500-
1000ml pentru adulţi, 250ml - adolescenţi, 150 ml - copii, 50 - 60ml - sugari)
Tehnica efectuării
 asistentul medical se spală pe mâini, le dezinfectează, îmbracă mănuşile şi şorţul de muşama
 se fixează canula la tubul irigatorului, se închide robinetul, se umple irigatorul cu apă
 se lubrifiază canula cu un tifon
 se fixează irigatorul pe stativ
 cu mâna stângă, asistentul medical îndepărtează fesele pacientului
 cu mâna dreaptă introduce canula prin anus în rect 10-12 cm. (mai întâi spre ombilic 3-4
cm., apoi paralel cu coccisul 5-8 cm)
 se deschide robinetul şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului
deasupra patului pacientului
 se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul tubului de scurgere, apoi
se retrage canula
 se propune pacientului să reţină lichidul aproximativ 10 min., după ce va elibera intestinul
 utilajul folosit se supune prelucrării

Clisma uleioasă reprezintă introducerea în rect a uleiurilor vegetale, încălzite la 380 C cu ajutorul
îunei seringi sau cu para de cauciuc.
Indicaţii:
 constipaţii
 în caz când clisma evacuatoare nu are efect
 în primele zile după operaţie
 după naştere
 retenţii îndelungate de scaun însoţite de dureri abdominale
Contraindicaţii:
 procese inflamatorii acute ale segmentului inferior a intestinului gros
 fisuri ale orificiului anal
 prolaps rectal
 procese ulceroase
 colite
 hemoragii intestinale
Utilajul necesar:

29
 para de cauciuc sau seringa Jane
 tub de evacuare a gazelor
 50 - 200 ml ulei încălzit până la temperatura 37-380C
 muşama, ploscă
Tehnica efectuării:
 clisma se face pe noapte, înainte de somn, se preântâmpină pacientul, că după efectuarea
clismei este de dorit să nu se ridice din pat până dimineaţa
 poziţia bolnavului: decubit lateral stâng, picioarele flectate spre abdomen
 în para de cauciuc se aspiră 50-200 ml de ulei de ricină sau floarea soarelui (steril) încălzit la
temperatura 37-380C
 capătul orb al tubului (sau canula parei de cauciuc) se lubrifiază cu vazelină şi se introduce
prin anus în intestin la o adâncime de aproximativ 10 cm
 se introduce lent uleiul în intestin timp de 7 - 10 min
 după ce tubul sau canula se extrage încet şi se supune prelucrării, iar bolnavul timp de 15 - 20
min. va sta culcat în aceeaşi poziţie pentru a preveni scurgerea uleiului
 evacuarea conţinutului din intestin are loc peste 10 - 12 ore (dimineaţa)
 dacă procedura nu are efect, ea se repetă, uneori clisma uleioasă nu provoacă scaun, dar starea
pacientului se ameliorează, durerile abdominale se micşorează şi scaunele lubrifiate şi
înmuiate de ulei se evacuiază uşor printr-o clismă evacuatoare, aplicată la 10-12 ore după
introducerea uleiului
Complicaţii:
 revărsarea uleiului (atunci când nu se respectă timpul şi tehnica de introducere a uleiului)
 lezarea anusului şi a rectului
 hemoragii

Clisma terapeutică (medicamentoasă) -este o metodă de administrăre internă a medicamentelor

(per rectum), folosite mai frecvent în tratamentul local.
Scopul: de a introduce în organism anumite substanţe medicamentoase (când administrarea orală
este imposibilă) sau de a exercita un efect local asupra mucoasei.
Indicaţii:
 bolnavii inconştienţi
 bolnavi care refuză luarea medicamentelor pe cale orală
 patologii gastrice
 la copii mici (sugari)
 stări de deshidratare
Contraindicaţii:
 hemoragii intestinale
 diaree
 constipaţie
 prolaps rectal
Utilajul necesar:

30
 pară de cauciuc sau seringa Jane cu capacitatea 100 - 200 ml
 tub elastic (de evacuare a gazelor)
 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatura 37-380C
 vazelină
 scutec, muşama, ploscă
 şerveţele de tifon
Tehnica efectuării:
Poziţia bolnavului: decubit lateral stâng, picioarele flectate spre abdomen;
 în seringa Jane se aspiră 50 - 200 ml substanţă medicamentoasă, încălzită la temperatutra 37-
380C (dacă temperatura este mai mică apare senzaţia de defecaţie şi medicamentul nu reuşeşte
să se absoarbă)
 asistentul medical cu mâna stângă îndepărtează fesele, iar cu dreapta prin mişcări de rotaţie
întroduce tubul elastic prelucrat anterior cu vazelină la o adâncime de 15 - 20 cm
 capătul extern al tubului se uneşte cu seringa în care se găseşte substanţa medicamentoasă
 soluţia se introduce în porţiuni mici, la o presiune mică
 se scoate atent seringa împreună cu tubul

Pentru a evita excitarea mecanică, termică şi chimică a intestinului medicamentele

administrate trebuie să fie: de concentraţie relativ mică; diluate într-o soluţie
izotonică caldă de clorură de sodiu.

Recoltarea probelor de materii fecale

Coprocultura este însămânțarea materiilor fecale pe un mediu de cultură pentru identificarea
anumitor microbi patogeni.
Tehnica efectuării:
 materiile fecale se recoltează în recipiente speciale (coprorecoltoare) sterile.
 recoltarea se face din proba emisă spontan.
 se alege o porţiune reprezentativă (cu mucozităţi, striuri de sânge, consistenţă mai moale,
etc) şi se ia o cantitate cât încape în linguriţa coprorecoltorului.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp.

Dar când lipsesc materiile fecale atunci se efectuează recoltarea din rect cu ajutorul ansei
metalice, în eprubetă sterilă prevăzută cu dop. După recoltare marginile eprubetei şi dopul se
flambează la lampa cu alcool, se etichetează cu numele de familie, scopul data, secţia şi se
trimite la laborator. Este bine ca insămânţarea produsului recoltat să se facă imediat la patul
bolnavului, căci numeroşi germeni se distrug prin acţiunea antagonistă a florei de asociaţie.

Examenul coproparazitologic
Se utilizează recipiente speciale (coprorecoltoare) fără mediu de transport.
Deoarece unii paraziţi intestinali nu elimină ouă sau larve în mod continuu, se recomandă
repetarea examinării de 3 ori la intervale de 3-5 zile.Un singur rezultat negativ nu are valoare
diagnostică de excludere a unei infestări parazitare intestinale.
 se recoltează materii fecale emise spontan în orice moment al zilei.

31
  din bolul fecal se aleg zone modificate (cu mucozităţi, striuri de sânge, consistenţă moale,
etc) şi se prelevează cu linguriţa coprorecoltorului câte o porţiune de mărimea unei alune
din 3 locuri diferite ale bolului fecal (max. jumătate de recipient).
 este contraindicat contactul probei cu apă sau urină.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp. până la
predarea recipientului în laborator, acesta se păstrează la rece (la frigider).
 trei examinări sunt recomandate şi în caz de verificare a eficienţei terapiei după
tratamentul unor parazitoze intestinale, trebuie recoltate la 3-4 săptămâni de la terminarea
acestuia pentru protozoare şi 5-6 săptămâni pentru specii de Taeniae.
 dacă bolnavul elimină în scaun parazitul, acesta se trimite împreuna cu fecalele la
laborator pentru identificare, transportul paraziţilor se face într-o eprubetă în ser
fiziologic sau în apă sărată uşor.
Raclajul perianal este indicat pentru diagnosticul infestării cu oxiuri (Enterobius vermicularis).
 recoltarea se efectuează dimineaţa, la prima oră, înainte ca pacientul să se mobilizeze din
pat (sau la 2-3 ore după culcare), înainte de a avea scaun şi fără igiena locală.
 cu ajutorul unui tampon de vată sau tifon montat pe o ansă metalică, umectat în glicerină
sau soluție fiziologică se şterg bine pliurile anale, fesele desfăcându-se foarte bine cu
mâna.
 tamponul se introduce în eprubetă, se pune dopul.
 după prelevare se recomandă ca proba să ajungă la laborator în cel mai scurt timp.
Proba de digestie (examenul coprologic). Această probă constă în examinarea macroscopică,
miroscopică și determinarea componenței chimice a maselor fecale și permite aprecierea funcției
digestive a sistemului gastrointestinal.
 se recoltează materii fecale în recipient special (coprorecoltor) fără mediu de transport.
 timp de o săptămână înainte de recoltare nu se administrează bariu, efedrină, prozerină,
preparate de bismut, fer, uleiuri minerale, laxative, supozitoare, creme, lubrifianţi
(remedii ce schimbă aspectul fecalelor și care intensifică peristaltismul intestinal).
 pe o perioada de 3 zile înainte de recoltare nu se vor consuma băuturi alcoolice şi se va
respecta următorul regim alimentar zilnic: 50-150 g unt, 150-200 g carne roşie, 500 ml
lapte dulce, 200-300 g cartofi, 100 g pâine.
Proba pentru hemoragii oculte:
 cu 3-4 zile înainte de examinare din alimentație se vor exclude ouăle, carnea, peștele,
merele, legumele verzi, pacientul va evita consumul de alcool şi antiinflamatoare
nesteroidiene (aspirină, diclofenac, indometacin, ibuprofen, piroxicam)
 recoltarea se poate face din materiile fecale emise în orice moment al zilei
 se recoltează materii fecale în recipient special (coprorecoltor) câte o porţiune de
mărimea unei alune din 3 locuri diferite ale bolului fecal (maximal jumătate de
recipient).
 proba are stabilitate 24 ore la temperatura de 2°C – 8°C
 este contraindicat contactul probei cu apă sau urină
Nu se recomandă recoltarea în următoarele situaţii:

la femei în perioada menstruaţiei sau la mai puţin de 3 zile de la terminarea

menstruaţiei

32
la pacienţi cu leziuni hemoroidale sângerânde
la pacienţi cu hematurie
Sângele menstrual, urina hematurică sau sângerările rectale (hemoroizi sau fisuri anale) pot
duce la obţinerea de rezultate fals pozitive.

METODELE RADIOLOGICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE

SISTEMULUI DIGESTIV

Radiogastroscopia este o metodă radiologică de examinare a stomacului. Bolnavul este

așezat între sursa de raze Roentghen și ecran, imaginea fiind citită imediat. Radioscopia asigură
o orientare rapidă, dă o imagine dinamică, reflectă modificările funcționale ale organului
examinat şi evidențiază prin mişcarea bolnavului sub ecran şi zonele ascunse ale organelor.
Scopul este explorator - care determină forma, mărimea, poziţia, mobilitatea stomacului, se poate
determina ulcerul stomacal, cancer etc.
Indicaţii:
 ulcer stomacal în stadii de remisie
 cancer stomacal
 stenoză a esofagului
Contraindicații:
 ulcer stomacal în stadii de acutizare
 gastrită acută
 hemoragie gastrică
 arsuri ale mucoasei stomacului, esofagului
 abdomen acut
 peritonită
 sarcină
 insuficiență cardiovasculară decompensată
 intoleranță la suspensia de bariu.
Pregătirea utilajului:
 pahar
 lingură
 sulfat de bariu
 200 ml de apă
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii.
Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării - se suspendează administrarea medicamentelor ce
conţin bismut, fier, iod, calciu sau bariu pe cale orală, deoarece caracterul lor ar putea cauza
erori la interpretarea rezultatelor
 pacienţii respectă un regim alimentar ușor digerabil (supe, terci, pâine neagră, produse lactate
fermentate) se interzic fructele, legumele, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii, ridichea
etc.
 în ajun de examinare, seara se ia o cină uşoară (terci, ceai) – la orele 1800
 în cazul constipațiilor, seara în ajun examinării se efectuează o clismă evacuatoare sau se
administrează preparate purgative
33
 procedura se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu se
fumează
 pacientul, însoţit de asistentul medical se prezintă în cabinetul radiologic, se dezbracă, se
poziționează în fața ecranului şi la solicitarea medicului va înghiţi cantitatea indicată de bariu,
pregătită anterior. Dacă bolnavul are greţuri, i se va cere să respire adânc până când greţurile
dispar. eliminarea bariului din stomacul sănătos va începe imediat şi se termină în 2-3 ore,
umplând ansele intestinului subţire, după 6-8 ore - în cec, iar după 24 ore se umple colonul în
întregime
 peste 1,5-2 ore după examinare bolnavul poate să mănânce
Irigoscopia - este o metodă radiologică de examinare a intestinului gros cu ajutorul
substanței de contrast.
Scopul este explorator, care determină forma, poziţia, starea mucoasei, tonusul şi peristaltica
intestinului gros, o mare importanţă are punerea în evidenţă a diferitor maladii (tumori, polipi,
ocluzii).
Indicații:
 colită ulceroasă
 tumori ale intestinului gros
 ocluzii intestinale
 diverticuloză
 polipi
Contraindicații:
 colită ulceroasă în stadii de acutizare
 hemoragii hemoroidale
 hemoragie intestinală
Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 ulei de ricină 30-50 ml
 suspensie sulfat de bariu 20%, 150 - 200 ml, încălzită pe baie de apă la temperatura de 37-
38°C.
Pregătirea pacientului:
 se începe cu 2-3 zile înaintea examinării
 din alimentaţia bolnavului se exclud alimentele care provoacă fermentaţia în intestin (pâine,
paste făinoase, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii)
 cu o zi înainte de irigoscopie se exclud medicamentele ce slăbesc tonusul şi perisaltismul
intestinal (papaverina, atropina, no-spa etc.)
 după prânz, pe la orele 1400 - 1500, bolnavului i se dau 2 linguri de ulei de ricin, pentru ca
conţinutul intestinului subţire să nu umple colonul până în ziua următoare. Purgativele saline
nu se administrează deoarece irită intestinul, provocând frecvent un scaun lichid
 în ajun pacientul nu ia cina
 se efectuează înainte de culcare o clismă, dimineaţa cu 2 ore înainte de irigoscopie se
efectuează încă o clismă evacuatorie
 procedura se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală şi nu
se fumează

34
 pacientul, însoţit de asistentul medical se prezintă în cabinetul radiologic, ca substanţă de
contrast pentru irigoscopie se foloseşte suspensia de bariu la care se adaugă tatină 5-10 gr la 1
litru de apă, care se încălzeşte la temperatura 37-380 C. Taninul măreşte tonicitatea colonului,
inhibă secreţia de mucus şi favorizează evidenţierea leziunilor minime incipiente
 substanţa de contrast se administrează printr-o clismă
 se introduce tubul de evacuare a gazelor
 se aspiră în para de cauciuc sau irigatorul Esmarch 200 ml sol. de contrast
 se uneşte para de cauciuc la tubul de evacuare a gazelor şi se introduce substanţa de contrast
 apoi se scoate tubul de evacuare a gazelor împreună cu para de cauciuc
 la solicitarea medicului, pacientul se aranjează în decubit ventral, lateral drept, apoi în decubit
dorsal, efectuându-se clişeele radiologice
 după ce bolnavul este invitat să-şi golească intestinul şi apoi este readus pe masa radiologică
pentru a efectua încă un clişeu radiologic, deoarece adeziunea resturilor de bariu pe suprafaţa
mucoasei într-un strat subţire permite urmărirea detaliilor reliefului mucoasei intestinului gros
Îngrijirea bolnavului după irigoscopie - bolnavul se ţine sub supraveghere, deoarece
eliberarea rapidă a intestinului gros de suspensia de bariu provoacă deseori dureri în abdomen,
slăbiciune generală până la starea de colaps.
METODELE ENDOSCOPICE DE DIAGNOSTIC ÎN AFECŢIUNILE
SISTEMULUI DIGESTIV

Fibroesofagogastroduodenoscopia (FEGDS) - această metodă se efectuează pentru

vizualizarea mucoasei esofagului, stomacului şi duodenului cu ajutorul esofago-gastro-
duodenoscoapului flexibil cu fibre optice.
Scopul explorator și terapeutic
Indicaţii:
 suspectarea tumorilor
 diagnosticul afecțiunilor esofagului, stomacului şi duodenului
 înlăturarea polipilor
 prelevarea bioptatului pentru examen histologic
Contraindicații:
 stenoza esofagului
 vicii cardiace decompensate
 anevrism aortic
 infarct miocardic
 ciroza ficatului
 boli psihice
Pregătirea pacientului: în ajunul examenului pacientul ia o cină ușoară pe la orele 18 00. Se
explică bolnavului că în timpul examenului nu i se permite să vorbească şi să înghită saliva şi
dacă are o proteză mobilă, se scoate. Dacă bolnavul acuză meteorism, în ajun va primi fermenţi.
Se efectuează dimineaţa pe nemâncate, nu se consumă lichide, nu se fumează.
Cu 15-20 min până la examen se administrează bolnavului sol. de atropină 0,1% -1 ml (inhibă
secreţia mucoasei căilor respiratorii). Apoi bolnavul se conduce în cabinetul endoscopic.
Bolnavul se culcă pe masa de examinare în decubit lateral stâng cu capul pe spate şi îndoaie

35
genunchiul drept și pune mâna stângă pe umărul drept, iar cea dreaptă pe şoldul drept. Medicul
efectuează procedura.
Colonoscopia permite vizualizarea mucoasei intestinului gros.
Scopul
 explorator - inspecţia, prelevări de bioptat
 terapeutic - administrarea substanţelor medicamentoase, îndepărtarea polipilor

Indicaţii:
 colită ulceroasă
 tumori, polipi ai intestinului gros
 colectarea materialului pentru examen histologic
 administrarea substanţelor medicamentoase pentru efectuarea tratamentului local
Contraindicații:
 caşexie
 vicii cardiace decompensate
 anevrism aortic
 infarct miocardic
 hemoragie hemoraidală, intestinală etc
Pregătirea necesarului:
 utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
 ulei de ricină 30-50 ml
 scutec protector
 cearsaf
 colonoscop
 preparate purgative (diufalac)
Pregătirea pacientului:
Cu 3 zile înainte de examinare se exclud produsele alimentare ce provoacă fermentarea și
putrezirea lor. În ajun pacientul nu ia cina, se efectuiază 2 clisme evacuatorii cu intervalul 30-60
min. După prânz în ajun se dă bolnavului să bea 30-50 ml de ulei de ricină. Înainte de somn se
administrează bolnavului calmante. Dimineața, cu 2 ore înainte de examen, se face din nou o
clismă evacuatoare. În ziua examenului nu se ia dejunul. Sau golirea intestinului se va realiza
prin administrarea preparatelor purgative conform indicației medicului. Cu 30 min înainte se
efectuează premedicația (soluție de sulfat de atropină 0,1 % sau platifilină 0,2%, analgină 50%).
Bolnavul însoțit de asistentul medical se prezintă în cabinetul de colonoscopie, se așează în
decubit lateral pe partea stângă cu piciorul drept adus spre abdomen flectat în genunchi, se
acoperă cu un cearșaf și medicul efectuează colonoscopia, introducând colonoscopul anterior
lubrefiat cu ulei de ricină, prin mișcări circulatorii, vizualizând prin obicetiv mucoasa
intestinului.

PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE BOLNAVULUI CU AFECŢIUNI ALE

SISTEMULUI EXCRETOR

36
 Rinichii realizează funcții prin unitatea lor morfofunctională, nefronul.
Funcțiile rinichilor sunt:
 secretorie – formarea urinei, funcția de bază a rinichilor, prin aceasta rinichii contribuie la
păstrarea în limitele normalului a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern, adică la
menținerea homeostazei
 excretorie – eliminearea urinei
 menținerea homeostazei volemice și osmolaritatea lichidelor organismului
 reglarea TA
 reglarea metabolismului fosfo-calcic.
Pentru a-și putea satisface funcțiile în condiții normale, trebuie să existe o perfuzie sanguină
renală adecvată și integritatea morfo-funcțională a glomerulului, a sistemului tubular și a
interstițiului.
Simptomele principale în afecțiunile aparatului renal sunt:
 durere în regiunea lombară
 edemul renal
 hipertensiunea renală
 tulburări de diureză
Durerea renală este o durere surdă uneori se localizează în regiunea unghiului costovertebral
și care poate să se propage până la ombelic (distensia capsulei renale).
Colica nefritică, este o durere lombară (între coaste și ilion), care iradiază în partea de jos a
abdomenului sau în regiunea epigastrică, este adesea însoțită de grețuri și vărsături.
Durerea vezicală (durere în partea de jos a abdomeului sau dureri în regiunea pubiană), este
cauzată de o vezică hiperdestinsă sau printr-o inflamație a vezicii. Sunt asociate și micțiuni
imperioase, tenesme (dorință continuă de micțiune), disuria.
Una dintre cele mai frecvente manifestări a unor boli ale rinichilor și căilor urinare este colica
renală (durerea ureterală). Acest sindrom se caracterizează pin apariția durerlori subite în
regiunea lombară, care se propagă în jos de-a lungul ureterului spre regiunea inghinală, organele
genitale externe până la coapsă. Durerile pot fi însoțite de grețuri, vomă, ridicarea tensiunii
arteriale.
Asistența medicală în colica renală
 se aplică termoforul pe regiunea lombară
 se administrează preparate medicamentoase spasmolitice și analgezice
 băi fierbinți (temperatura apei să fie până la 40 C)
Baia are o acțiune analgezică, deoarece contribuie la relaxarea căilor urinare în jurul
calculului situat în lumenul acesteia. Băile fierbinți sunt contraindicate bolnavlori cu boli
cardiovasculare și vârstnicilor. După acordarea primului ajutor și încetarea durerilor, bolnavul
trebuie consultat la medicul urolog.
Edemul renal. În afecțiunile renale, edemul apare mai ales în locurile cu un țesut conjunctiv
mai lax (pleoape, față, pielea abdomenului, a spatelui, regiunea pelviană și spațiul
retroperitoneal). Factorii de apariție ai edemului renal sunt reprezentați de creșterea hidrofiliei
tisulare, reabsorbția crescută de sare și apă, tulburarea permiabilității capilare generale și
reducerea presiunii coloidosmotice a plasmei. În dezvoltarea edemelor renale prezintă importanță
atât factorii renali cât și cei extrarenali.

37
Asistența medicală în edeme
 asistentul medical zilnic monitorizează cantitatea de lichid consumat și eliminat în 24 h
 se limitează sarea de bucătărie până la 1-3 gr
 se limitează consumul de lichid până la 1 litru
 se administrează substanțe diuretice la indicația medicului
 zilnic se cântărește bolnavul

Hipertensiunea renală. Există un șir de afecțiuni renale care sunt însoțite de implicare în
procesul patologic al sistemului vascular și se caractreizează prin creșterea presiunii arteriale.
Principalul mecanism fiziopatogenic este reprezentat de ischemia renală.

bolnavii sunt examinați minuțios zilnic

 monitorizarea tensiunii arteriale și a pulsului
 monitorizarea diurezei și a bilanțului hidric
 limitarea aportului de sare de bucătărie până la 1-3 gr pe zi
 limitarea aportului de lichide pină la 1 litru pe zi
 administrarea de medicamente antihipertensive conform prescripțiilor medicului

RECOLTAREA URINEI PENTRU INVESTIGAȚII DE LABORATOR

Urina este un lichid biologic de excreție, secretat de catre nefroni (unități funcționale

ale rinichiului), care se scurge pe căile urinare excretorii (calice, bazinete, uretere) și se
acumulează în vezica inainte de a fi evacuată prin uretra. Urina este un lichid de culoare galben-
pai, limpede în momentul emisiei ei, cu un miros specific și reacție slab acidă. Ea este constituită
din apă, în care sunt dizolvate substante neorganice (sodiu, potasiu, calciu, magneziu sub formă
de cloruri, sulfati, fosfati), organice (uree, creatinină, acid uric, acizi, enzime, hormoni,
vitamine).
Volumul urinei  în mod normal este între 1,2 - 1,8l în 24 ore, dar variază în funcție de varstă,
de cantitatea de lichide consumate, de alimentație, de activitatea fizică, de climat etc. Urina are o
compoziție chimica complexă și poate suferi modificări în anumite stări patologice. Analiza
completă de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect, greutate specifică),
chimice (pH, proteine, glucoza, corpi cetonici, bilirubină, urobilinogen, nitriți) și examenul
microscopic al sedimentului (leucocite, hematii).
Pot fi realizate mai mult de 100 de teste diferite din urină care analizeaza diferite aspecte și în
urma carora se poate stabili diagosticul unor afectuni.

 înainte de test, pacientul nu trebuie să ingere alimente care pot

colora urina, cum ar fi afine, sfecla, rubarba
 să nu facă efort fizic intens
 femeile trebuie să anunțe medicului dacă au menstruație sau sunt în
perioada premenstruală. Este posibil ca specialistul să recomande recoltarea
urinei după aceasta perioadă.

38
  medicul poate întreba pacientul dacă ia mendicamente care colorează urina.
Acestea includ vitaminele grupului B, antibiotice (rifampicină) si altele.
 Este bine ca pacientul să anunțe medicul dacă utilizează diuretice, intrucât
acestea pot afecta rezultatul.
Caracteristicele urinei:
 Culoare:
o normal: galben deschis pană la galben închis
o anormal: multe alimente și medicamente influentează culoarea urinei. Urina incoloră
poate fi declanșata de diabetul netratat. Urina de culoare închisă poate fi
rezultatul deshidratării. Urina roșie poate însemna  prezența sângelui în urină
(hematurie).
 Transparența:
o normal: clara
o anormal: urina tulbure poate fi determinată de puroi (globule albe), sânge (hematii),
spermă, bacterii, fungi, cristale, mucus sau o infecție parazitară, cum este tricomonaza.
 Densitatea specifică:
o normal: 1010 – 1025
o anormal: o densitate specifică foarte mare înseamnă o urină concentrată și poate fi
provocată de ingestia insuficientă de lichide sau pierderea acestora (varsături
severe, transpirații, diaree) sau prezența unor substanțe (proteine sau glucoză) în urină. O
densitate specifică foarte mică inseamnă prezența unei urini diluate, care poate fi cauzată
de ingestia excesivă de lichide, afecțiuni renale severe și folosirea diureticelor.
 Ph-ul:
o normal: 4,6 – 7,4
 anormal: unele alimente (cum sunt citricele, produsele lactate) și medicamente (cum sunt
antacidele) pot afecta pH-ul urinei.
 Proteinele:
o normal: absente
o anormal: prezența proteinelor în urină poate semnifica afecțiuni ale rinichilor, o
infecție, cancer, hipertensiune arterială, diabet, lupus eritematos sau glomerulonefrită.
Prezența proteinelor în urină poate însemnă, leucemia, intoxicația cu mercur sau plumb
sau preeclampsia la gravide.
 Glucoza:
o normal: absentă
o anormal: administrarea de lichide intravenos poate determina apariția glucozei în urină.
Prea multă glucoză în urină poate fi cauzată de diabetul necontrolat, probleme ale
glandelor suprarenale, leziuni hepatice, leziuni cerebrale, anumite tipuri de intoxicații și
anumite afectiuni renale. Gravidele sanatoase pot avea glucoză în urină, lucru normal în
timpul sarcinii.
 Corpii cetonici
o normal: absenți
o anormal: prezența corpilor cetonici în urină poate însemna un diabet necontrolat, o dietă
foarte săracă în carbohidrați, infometare sau tulburari de alimentație (cum sunt anorexia
nervoasă și bulimia), alcoolism, sau intoxicația cu alcool tehnic. Corpii cetonici sunt
39
 deseori găsiți în urină la persoanele care nu mănâncă timp de mai mult de 18 ore. Acest
lucru apare la persoanele care sunt bolnave și nu pot mânca sau la cele care
prezintă vărsături. Nivele scăzute de corpi cetonici pot fi, uneori, depistate chiar și în
urina femeilor gravide.
 Analiza microscopică:
o normal: globulele albe și roșii sunt absente sau prezente în cantitate foarte mică, la fel și
cilindrii. Nu trebuie să existe bacterii, fungi, paraziti, sau celule scuamoase. În mod
normal pot fi observate cateva cristale.
o anormal: globulele roșii în urină pot fi cauzate de leziuni renale sau
vezicale, litiaza renală, infecții ale tractului urinar, inflamații ale rinichilor
(glomerulonefrită), tumoare vezicală sau renală, lupusul eritematos sistemic. Globulele
albe în urină pot să apară datorită unei infecții a tractului urinar, unei tumori vezicale,
inflamației rinichilor, lupusului eritematos sistemic sau inflamației vaginale. Cantități
mari de cristale pot însemna litiaza renală, leziuni renale sau probleme de metabolism.
Unele medicamente și anumite infecții renale pot genera creșterea numărului de cristale
în urină.
Prezența bacteriilor în urină semnifică infecția tractului urinar. Fungi și paraziții (cum este cel
care determină tricomoniaza) pot semnifica prezența infecției urinare. Prezența celulelor
scuamoase arată, ca nu a fost pregătit suficient pacientul. Aceste celule nu înseamnă că există o
problema medicală, dar medicul poate cere pacientului să recolteze din nou urina.
Colectarea urinei pentru determinarea diurezei este o investigaţie prin care se determină
cantitatea de urină emisă timp de 24 ore.
Scopul - explorarea funcţiei excretorii a rinichilor
Pregătirea materialului necesar:
 muşama, aleză, paravan (dacă pacientul este imobilizat la pat)
 se pregătesc recipientele: vase gradate, cu gât larg, spălate şi clătite cu apă distilată (pentru a
nu modifica compoziţia urinei), şi acoperite. Se poate utiliza orice recipient de 2-4 litri pe
care-l vom grada noi cu creion special sau pe benzi de leucoplast
Pregătirea psihică a pacientului - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat):
 se izolează patul cu paravan de restul salonului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 se informeză pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei
 colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină în ziua următoare, la aceiaşi oră
 pacientul urinează dimineaţa la oră fixă, această cantitate de urină, de la prima emisie se
aruncă
 se colectează, apoi, toată cantitatea de urină emisă în decurs de 24 ore, până a doua zi, la
aceiaşi oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga, la urina colectată, cristale de
timol
 recipientul cu urină este etichetat și se păstrează la răcoare ferit de lumină

40
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasele se spală, se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru determinarea glucozei este o investigaţie de laborator prin care se
determină prezenţa şi cantitatea de glucoză în urină, în normă urina nu conţine glucoză.
Scopul - de a determina starea funcţională a pancreasului.
Materiale necesare:
 muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat)
 vas curat, uscat, gradat, cu capacitatea de 3 litri
 vas curat, uscat cu capacitatea de 200 ml
 baghetă de sticlă
Pregătirea psihică a pacinetului - se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan de restul salonului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica efectuării
 în ajun asistentul medical explică bolnavului tehnica colectării
 urina se colectează în decurs de 24 ore şi se păstrează la rece, fără conservant
 după recoltare urina din vasul de 3 litri se agită cu o baghetă de sticlă pentru a preveni
precipitarea glucozei la fundul vasului
 se toarnă 200 ml. urină în vasul pregătit
 vasul se etichetează
 pe etichetă se indică cantitatea de urină colectată
 se expediază la labrator
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacienta în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul se spală și se dezinfectează
Colectarea urinei pentru urogramă este o investigaţie de laborator prin care examinează
proprietăţile urinei (cantitatea, culoare, densitate, pH-ul), şi prezenţa în urină a altor elemente
(celule epiteliale, eritrocite, leucocite, cilindri, cristale de săruri, mucus, etc).
Scopul - efectuarea analizei generale a urinei.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat şi uscat.
Pregătirea psihică a pacinetului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii
ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu un paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
41
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistentul medical explică bolnavului tehnica colectării urinei
 în ajun bolnavului i se dă un vas curat şi uscat
 înainte de a colecta urina pentru analiza generală la femei se efectuează toaleta intimă
 se colectează toată urina de dimineaţă (cu excepţia primei porţii de urină care se aruncă)
 vasul se etichetează, se trimite la laborator
 în timpul ciclului menstrual recoltarea urinei pentru examinare nu se recomandă
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşează pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru examenul bacteriologic (urocultura) este o investigaţie de labrator
prin care se determină prezenţa ori absenţa bacteriilor în urină.
Scopul - de a determina prezenţa agenţilor patogeni în urină.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
Pregătirea psihică a pacientului: se explică tehnica efectuării şi necesitatea ei.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat).
 se izolează patul cu un paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului i se efectuează toaleta intimă
 se colectează porţia de mijloc a urinei în cantitate de 10 ml. în vasul steril
 marginile vasului se flambează
 vasul se etichetează
 vasul cu urină se trimite la laboratorul bacteriologic
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul folosit se spală, se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru proba Niciporenco este o investigaţie de laborator prin care se
determină numărul de elemente (eritrocite, leucocite, cilindrii, etc.) într-un mililitru de urină şi,
implicit, funcţia de filtrare a rinichilor.
Scopul - determinarea funcţiei de filtrare a rinichilor.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
vas curat, uscat cu capac.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se izolează patul cu paravan
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
42
Tehnica recoltării
 înainte de colectarea urinei, bolnavului efectuează toaleta intimă
 urina se colectează în orice timp al zilei, dar recomandabil dimineaţa
 se colectează porţia de mijloc a urinei
 vasul se etichetează
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea vasul se spală și se dezinfectează.
Colectarea urinei pentru proba Zimniţchi este o metodă de examinare a stării funcționale a
rinichilor.
Scopul de a determina diureza generală (24h), cât și diureza de zi și nocturnă.
Pregătirea materialului necesar: muşama, aleză, paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat),
8 vase curate, uscate.
Pregătirea psihică a pacientului: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea efectuării
investigației.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat)
 se asigură intimitatea pacientului
 se protejează patul cu muşama şi aleză
 se dezbracă pacientul
Tehnica recoltării
 asistentul medical pregăteşte seara în ajun 8 vase curate şi uscate
 vasul se etichetează
 bolnavul se trezește la ora 6 dimineaţa îşi goleşte vezica urinară, apoi urina se colectează din
3 în 3 ore în recipient aparte.
I porţie - la ora 6 - 9 V porţie - la ora 18 - 21
II porţie - la ora 9 - 12 VI porţie - la ora 21 - 24
III porţie - la ora 12 - 15 VII porţie - la ora 24 - 3
IV porţie - la ora 15 - 18 VIII porţie - la ora 3 - 6

Dacă în decurs de 3 ore bolnavul nu s-a urinat, recipientul gol se etichetează și se trimite la
laborator. Dacă într-o porţie anumită cantitatea de urină depășește volumul vasului, restul urinei
se colectează într-un vas adăugător se etichetează cu inscripția: ,,urină suplimentară la porţia cu
numărul x’’ şi se trimite la laborator. Rezultatul probei Zimniţki sunt bune dacă cantitatea totală
a urinei colectate timp de 24 ore este suficientă (1,2 - 2 l).
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 se efectuează toaleta regională
 se aşeză pacientul în poziţie comodă, se înveleşte
 se aeriseşte salonul
Reorganizarea - vasul se spală, se dezinfectează.
 nimerirea urinei pe lengerie, pe tegumente ori mucoase poate provoca iritaţie,
maceraţie sau escare
 contaminarea vaselor pentru recltarea urinei compromite investigaţia
43
 ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INCONTENENȚA DE URINĂ

Afecțiunile reno-urinare adeseori favorizeaza apariția unui stres. Pacientului poate să-i fie
jenă în timpul examinării sau tratamentului din cauza necesității de a-și expune organele
genitale externe. Dacă prezintă incontinență, sentimentul de jenă crește. Anxietatea în toate
situațiile de stres poate produce la polakiurie și micțiuni imperioase.
Pacienții care suferă de afecțiuni urogenitale, ca și toți pacienții, indiferent de afecțiune, au
nevoia să fie respectați și înțeleși. Ei doresc să li se răspundă la întrebări, pentru atenuarea
temerilor și diminuarea intensității durerii.
Aspecte psihologice – izolarea, reducerea activității sociale, perturbarea relațiilor de familie
depresie, dependență de cei din jur (la persoane imobilizate), reacții negative față de cei din jur.
Incontenența de urină reprezintă excreția involuntră, fără chemări de urinare. Incontenența
de urină poate rezulta în urma unor afecțiuni (infecții urinare), traumatisme ale măduvei spinării,
pierderea stării de conștiință, disfuncția sfincterului, creșterea presiunii abdominale, leziuni
obstetrice. Copiii și persoanele în vârstă sunt predispuse la incontenență urinară fie prin lipsa de
control al sfincterelor sau ca consecințe a unor maladii. O formă de incontenență urinară la copii
este enurezisul nocturn, cu cauze multiple ce necesită îngrijiri complexe.
Asistența medicală în incontenență de urină
 se recomandă purtarea scutecelor
 asigură igiena locală riguroasă, toaleta intimă, schimbă lengeria de pat și de corp după fiecare
eliminare,
 aplică crema protectoare
 asigură aport lichidian adecvat, în funcție de bilanțul hidric, mai mare în prima jumătate a
zilei
 instalează sonda vezicală, la indicația medicului
 trezește pacientul din somn pentru a se urina
 învață pacientul poziția adecvată, care favorizează golirea completă a vezicii
 învață pacientul exerciții fizice specifice
 asistentul asigură intimitatea pacientului
 se va efectua igiena după fiecare micțiune
 se va schimba lengeria de corp și pat la necesitate
 se va asigura intimitatea pacientului
 se va încuraja pacientul să își exprime sentimentele în privința acestei dependențe. I se va
explica că incontenența este o consecință a problemei sale de sănătate.

RETENȚIA URINARĂ – ISCHIURIE

SONDAJUL VEZICAL

Ischiuria sau retenția de urină reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-și evacua
conținutul. Ea nu trebuie confundată cu anuria, care înseamnă lipsa secreției renale. Ischiuria

44
poate fi datorată unui obstacol, în calea de eliminare a urinei, ca: stricturi cicatriciale a uretrei,
calculi inclavați în uretră, hipertrofia prostatei sau a altor procese din vecinătate, care comprimă
calea de evacuare a urinei sau a unei paralizii a vezicii urinare sau a sfincterelor, precum în
mielită, polimielită, traumatisme medulare sau a unei pareze tranzitorii în cursul infecțiilor grave
(de exemplu febra tifoidă, meningită, encefalită, septicemie, după intervenții chirurgicale
intraabdominale) și în comă.
Retenția urinară determină o distensie extremă a vezicii urinare, situație ce va fi pusă în
evidență prin palpare deasupra simfizei pubiene, în timp ce, în caz de anurie, vezica rămâne
goală. În urma presiunii mărite din vezica urinară, dacă nu este un obstacol mecanic, sfincterul
uretral cedează și urina începe să se evacuieze picătură cu picătură. Acest fenomen se numește
ischiurie paradoxală sau incontenență prin regurgitare (prea plin).
Dacă retenția de urină a apărut în perioada postoperatorie și după naștere, atunci se poate de:
 a încerca de a elibera vezica urinară sub acțiunea sunetului provocat de getul de apă din
robinet
 a iriga organele genitale cu apă călduță
 a aplica termoforul
 a administra medicamente la indicația medicului
 în caz că aceste măsuri nu sunt efective, atunci la indicația medicului se efectuează sondajul
vezical
Indicațiile sondajului vezical
 retenții acute de urină (postoperator, adenom de prostată, neurogen, stricturi uretrale)
 explorări endoscopice ale uretrei, vezicii și uretrelor
 intervenții chirurgicale în bazinul mic sau la organele genitale la femei
 recoltarea de urină cu scop diagnostic
 incontenență urinară sau micțiuni prin supraplin
 monitorizarea diurezei
 determinarea urinei reziduale
 probe diferențiate a funcției renale
Contraindicațiile sondajului vezical
 infecții acute ale uretrei
 ruptură traumatică a uretrei, pentru a evita formarea căilor false sau agravarea hematomului
perineal
 stricturi uretrale
Cateterismul vezicii urinare la femei (sondajul vezical)
Indicații:
 pentru evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu substanțe dezinfectante indicate
 introducerea substantei medicamentoase cu scop terapeutic
 colectarea urinei pentru examenul de laborator
Utilajul necesar: cateter elastic, vazelină sau glicerină sterilă, cuvă renală sterilă, pensă, șervețele
sterile, soluții dezinfectante.
Tehnica efectuării
 asistentul medical își spală mâinele cu apă caldă și săpun, le dezinfectează cu alcool etilic de
700
45
 înainte de sondaj vezical se efectuează toaleta intimă a bolnavului
 poziția bolnavului este ginecologică
 asistentul medical stă din partea dreaptă a bolnavului, cu degetele 1 și 2 a mânei stângi se
desfac labiile mari și mici și descoperă orificiul extern al uretrei
 orificiul extern al canalului uretral și organele genitale externe se prelucrează cu tampoane
îmbibate cu soluție dezinfectantă. Cu mâna dreaptă și cu ajutorul pensei sterile se ia cateterul
lubrefiat cu vazelină sterilă și se întroduce în canalul uretrei până când din cateter apare
picătura de urină
 cateterul se extrage până a se elimina toată urina, pentru ca volumul mic de urină rămas să
spele canalul uretral
Complicațiile posibile
 infectarea vezicii urinare
 hemoragie
 traume
Profilaxia complicațiilor
 de respectat regulile aseptice și antiseptice în timpul sondajului vezical
 de respectat tehnica efectuării sondajului vezical
Cateterismul vezicii urinare la bărbați. La bărbați se ține cont de lungimea mai mare a uretrei și
prezența prostatei.
Indicații
 evacuarea urinei
 spălarea vezicii urinare cu soluție dezinfectantă
 introducerea substanței medicamentoase cu scop curativ
 colectarea urinei pentru examenul de laborator
Tehnica efectuării
 asistentul medical își pregătește mâinile conform stadardului
 bolnavul stă în decubit dorsal cu genunchii ușor flectați, între picioare se așază plosca
 asistentul medical sau medicul se poziționează în partea dreaptă a bolnavului
 retrage ușor prepuțiul, se spală și se dezinfectează capul penisului
 cu ajutorul pensei sterile, prin eforturi mici se introduce cateterul lubrefiat cu vazelină sterilă
în orificiul extern al uretrei
 cu mâna stângă se întinde penisul în sus în direcția cateterului
 când cateterul ajunge în vezica urinară, apar picături de urină la capătul lui extern
Incidente și accidente:
 apariția de căi false, datorită stricturilor uretrale
 apariția cheagurilor care obturează orificiile sondei
 traumarea uretrei în cadrul manevrei de cateterizare
Spălătura vezicii urinare (instilația). Prin spălătura vezicii urinare se înțelege introducerea unei
soluții medicamentoase prin sondă în vezica urinară.
Scop terapeutic
 îndepărtarea exudatelor patologice rezultate din inflamația pereților vezicii.
 pregătirea în vederea unor explorări (cistoscopie, pielografie)
Pregătirea materialului necesar

46
 de protecție - mușama și aleză, prosoape
 sterile: sonde Tiemann, nelaton sau sonde cu o singură cale (unidirecționale), casolete cu
tampoane, 2 pense hemostatice, seringa guyon, medii de cultură.
 nesterile: bazinet, tăviță renală
 medicamente indicate.
Pregătirea pacientului
Psihică
 se anunță și se explică necesitatea tehnicii
Fizică
 se izolează patul cu paravan
 se protejează cu mușama și aleză
 se așează pacientul în poziție ginecologică
 se efectuează toaleta regiunii genitale
Tehnica efectuării
 tehnica începe cu sondajul vezical
 după evacuarea conținutului vezicii urinare se adaptează la sondă seringa Guyon și se
introduce 80-100 ml soluție fără să se destindă vezica
 se retrage seringa și se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei așezându-se pe o
compresă
 se notează cantitatea și aspectul lichidului de spălătură

 Tehnica se execută în condiții de perfectă asepsie

 Tehnica se execută cu prudență pentru a preveni complicațiile:
o hemoragii
o traumatisme
o infecții

INVESTIGAŢII RADIOLOGICE, ENDOSCOPICE ŞI ULTRASONORE ALE

RINICHILOR ŞI CĂILOR URINARE

Urografia intravenoasă – este o metodă radiologică de examinare a rinichilor şi căilor

urinare cu ajutorul substanţei de contrast administrată intravenos.
Scopul:
 determinarea poziţiei rinichilor, formei, dimensiunilor.
 depistarea tumorilor, calculilor, malformaţiilor congenitale.
 cercetarea bazinetelor renale.
 stabilirea poziţiei, formei, dimensiunelor uretrelor.
 cercetarea vezicii urinare (localizare,dimensiune).

Indicaţii:
 afecțiuni ale rinichilor și căilor urinare.
Contraindicaţii:
 insuficienţă renală, hepatică, cardiovasculară decompensată.
47
  stări alegice.
 hipersensibilitate la iod.
 anemii hemolitice.
Pregătirea materialelor necesare:
 substanţa de contrast (urografin, verografin sau alt preparat prescris de medic)
 trusa antişoc.
 necesarul pentru injecţii i/v.
 materiale necesare pentru clismă evacuatoare.
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
 se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar pentru reuşita
acesteia.
Pregătirea alimentară a pacientului:
 cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care conţin
celuloză ( fructe, legume, făinoase, etc.) şi băuturi carbogazate.
 se reduce cantitatea de lichide consumate, iar în ziua examinării bolnavul nu mai
mănâncă şi nu mai bea (pentru reducerea volumului urinei). După examen bolnavul poate
reveni la regimul său obişnuit.
Pregătirea medicamentoasă:
 cu două zile înainte de examen pacientului se administrează per os 15-20 picături de
tinctură de valeriană de 3 ori pe zi, sau 1 tab. valeriană x 3ori /zi și cărbune activat 2 tab.
x 3 ori /zi.
 dacă pacientul suferă de constipaţii pe parcursul zilelor de pregătire, se vor administra
laxative. În constipaţii rebele se fac clisme evacuatoare.
Tehnica efectuării:
 se efectuează proba de toleranţă faţă de substanța de contrast. Se administrează 1-2 ml
substanţă de contrast i/v lent. Dacă pacientul prezintă o reacţie hiperergică, atunci se va
întrerupe administrarea şi se anunţă medicul. Asistentul medical fixează efectuarea
probei şi rezultatul ei în fişa medicală de observaţie
 la 22.00 se va face o clismă evacuatoare
 în dimineaţa zilei examinării, cu 2 ore până la investigare se va mai face o clismă
evacuatoare
 până la investigare se vaqzaaaaaaaaa goli vezica urinară spontan sau prin sondaj
 pacientul este însoţit în cabinetul radiologic de către asistentul medical
Participarea la examen:
 asistentul medical ajută pacientul să ocupe poziţia în decubit dorsal pe masa de
radiografie, se eliberează abdomenul de îmbrăcăminte.
 se execută un clişeu radiologic
 substanţa de contrast se administrează i/v pe masa radiologică, foarte încet, cu multă
precauţie (20 ml timp de 5 min.), viteza excesivă poate să provoace dureri pe traiectul
venei.
Medicul efectuează o serie de clișeuri radiologice: peste 1 min.; 3-5 min.; 7-10 min.; 20-
30 min. La necesitate se va face un clişeu în poziţia verticală.
Îngrijirea pacientului după tehnică:
48
  va fi ajutat să se îmbrace, condus în salon şi în pat.
 peste 2 ore poate să servească masa.
 examenul va fi notat în foaia de observaţie.
complicaţii posibile:
 hipersensibilitatea la substanţa de contrast (senzaţie de arsură, furnicături, tahicardie,
ameţeli, stare de rău).
 şoc anafilactic (frison, vertij, greaţă, vomă, cefalee, scăderea t.a)

Cistoscopia este o metodă endoscopică invazivă de examinare a mucoasei vezicii urinare prin
intermediul unui sistem optic introdus prin uretră în vezica urinară.
Scopul:
 identificarea proceselor patologice endo-vezicale.
 identificarea inflamaţiilor specifice, nespecifice, tumorilor.
 identificarea malformaţiilor anatomice, calculilor.
 identificarea corpilor străini.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor:
 casolete cu materiale sterile.
 costum steril pentru medic, mănuşi sterile.
 soluţii anestezice( novocaină 0,5 %, lidocaină 2 %).
 seringă cu capacitatea de 20 ml.
 pense sterile .
 tampoane de vată sterile.
 cistoscopul cu accesorii sterile.
 sonde uretro-vezicale sterile.
 soluţii dezinfectante.
 tăviţe renale.
 alcool etilic 700
Pregătirea psihică a pacientului:
 se anunţă pacientul, explicîndu-i necesitatea tehnicii.
 la necesitate, cu 30 min., înainte de explorare i se administrează un sedativ.
 cu o oră înainte de examen va ingera 500 ml lichid (pentru a asigura fluxul urinar
necesar).
 pacientul îşi va goli vezica urinară.
 se efectuează toaleta organelor genitale externe şi a perineului cu apă şi săpun.
 va fi condus în sala de examinare.
 este ajutat să se urce pe masa specială ( de cistoscopie sau ginecologică).
 pacientul se aşează în poziţie ginecologică.
 se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lăsându-se accesibilă regiunea
perineului.
Participarea la tehnică:
 cistoscopia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
 se prelucrează mâinile.
 se prelucrează cu antiseptic organele genitale externe, meatul urinar.
49
  pentru anestezie locală se introduc în uretră 20 ml sol.novocaină 0,5 %.
 se oferă cistoscopul medicului.
 după efectuarea cistoscopiei se efectuează o spălătură a vezicii urinare şi cistoscopul se
extrage.
Îngrijirea pacientului:
 pacientul va fi ajutat să se îmbrace şi transferat pe brancardă în salon.
 se administrează la neceitate calmante.
 se notează examenul în foaia de observaţii.

Ultrasonografia (USG). Examenul ultrasonor – reprezintă observarea directă pe un ecran a

organelor pline ale cavităţii abdominale (ficat, pancreas, splină, rinichi, vezică biliară ) pentru a
le studia structura şi dimensiunile.
Pregătirea pacientului:
Pregătirea pacientului – este importantă pentru obţinerea unei examinări de calitate. De dorit ca
pacientul să nu micţioneze cu circa 8 ore înainte de examinare pentru a putea evalua modificările
pielocalciale în condiţii pre şi postmicţionale şi pentru a putea examina concomitent vezica
urinară şi organele pelviene.
Pregătirea alimentară:
Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va consuma un regim fară alimente care balonează
intestinele (lapte, varză, cartofi, pâine neagră).
Pregătirea medicamentoasă:
Cu două zile înainte de examinare se administrează pacientului per os 15-20 picături tinctură
valeriană de 3 ori pe zi sau cărbune activat 2 pastile x 3 ori /zi.
Participarea la examen:
 examinarea are loc în cabinetul de ecografie
 pacientul este informat despre metodă
 pentru examinarea vezicii urinare se recomandă consumarea unei cantități suficiente de apă
plată, până la plenitudinea vezicii urinare, pentru o vizualizare eficientă
 pacientul eliberează abdomenul de îmbrăcăminte, se aşează în poziţia decubit dorsal pe
masa de examinare
 medicul efectuează examinarea
 pe măsura desfăşurării ecografiei, medicul realizează diferite clişee ale organului examinat
şi, eventual, ale modificărilor pe care le remarcă
 la finele examinării se şterge pielea minuţios de gel, este ajutat să se îmbrace
 se notează examenul în foaia de observaţie
 după examen pacientul reia regimul alimentar obişnuit
 examenul nu este însoţit de nici un efect secundar.

PREGĂTIREA PREOPERATORIE A BOLNAVULUI

Îngrijirea bolnavilor înainte de intervenția chirurgicală, în scopul pregătirii lor, variază în

raport cu motivul pentru care se face intervenția, cu starea generală a bolnavului, precum și cu
timpul avut la dispoziție până în momentul operației.

50
 O bună pregătire a bolnavilor îmbunătățește prognosticul intervenției și reduce mortalitatea
intra - și postoperatorie. Ea constă dintr-o serie de măsuri luate cu scopul de a întări capacitatea
de rezistență a organismului și de a preveni complicațiile postoperatorii.
Pregătirea generală la care sunt supuși toți bolnavii inainte de intervenție constă din:
 menajarea bolnavului de traumatisme psihice și informarea lui asupra felului cum va decurge
operația
 explorarea capacitații de apărare a organismului, a gradului de reactivitate și de rezistență
față de șocul operator
 întărirea rezistenței organismului, prin reechilibrare hidroelectrolitică, normalizarea
proteinemiei, vitaminizarea și la nevoie alimentarea specială
 stabilirea datei intervenției în funcție de starea bolnavului
 golirea și la nevoie spălarea cavitaților naturale ale organismului (stomacul, colonul, vaginul,
vezica urinară) și toaleta bolnavului
 pregătirea bolnavului în vederea introducerii lui în sala de operație

Pregătirile speciale cuprind măsurile aplicate numai în cazul anumitor intervenții chirurgicale
și la anumiți bolnavi. Ele diferă de la caz la caz și au ca scop reechilibrarea unor deficiențe
funcționale ale organismului, ca: diabetul zaharat, insuficiența hepatică, tulburări de circulație,
stări cașectice, stări de anemie sau prevenirea unor eventuale complicații.
Posibilitatea de a aplica măsurile de mai sus este în funcție de timpul avut la dispoziție pentru
pregătirea bolnavilor. Din acest punct de vedere intervențiile chirurgicale se împart în:
a) operații necesare și urgente, când intervenția trebuie executată imediat, indiferent de starea
bolnavului
b) operații necesare dar neurgente, când intervenția trebuie executată, reprezentând singura
soluție de rezolvare pentru bolnav, însă îndată poate fi stabilită între limite destul de largi,
putându-se păstra timpul necesar pentru pregătirea bolnavului
c) operații care nu sunt absolut necesare și deci nici urgente, când intervenția se poate axecuta
la orice dată, asigurînd astfel timp suficient pentru pregătirile preoperatorii
Înainte de intervenții chirurgicale, bolnavii trebuie feriți de traumatisme psihice. Majoritatea
lor sunt obsedați de frica intervenției, ceea ce le scade rezistența organismului față de șocul
operator. Pentru corectarea acestui neajuns se recurge la regimul de protecție prin înlăturarea
factorilor care au o influență negativa asupra analizorilor, înlăturând suferințele psihice,
neliniștea, senzațiile dureroase și, prin asigurarea repausului pasiv și activ, prelungirea somnului
fiziologic și acordarea unei alimentații corespunzătoare.
Este bine dacă bolnavul nou este plasat într-un salon unde sunt internați bolnavi cu aceeași
afecțiune, pentru a se putea consulta cu ei asupra operației care-l interesează. Asistenta medicală
va contribui ca bolnavul să-și formeze convingerea că este bine îngrijit şi se găsește în siguranță,
cea ce îl liniștește și îl face sa accepte cu încredere intervenția.
În problema explorării capacitații de apărare și a gradului de rezistență a organismului,
asistentul are sarcina de a executa recoltările pentru examenul complet de urină, pentru
hemograma completă, pentru determinarea timpului de sângerare, coagulare și grupa sanguină. E
necesar de a măsura tensiunea arterială și de a asigura trimiterea bolnavilor la radioscopie
pulmonară. La bolnavii trecuți de 50 de ani,va recolta sânge și pentru determinarea glicemiei,
ureei și creatininei sanguine și se va îngriji de examinarea electrocardiografică a bolnavului. La
cererea medicului va pregati bolnavii pentru probele funcționale ale aparatului circulator și
51
respirator. În preajma intervențiilor mai mari se vor face recoltările necesare și pentru
determinarea concentrației ionilor de Na, Cl și K, precum și pentru determinarea proteinemiei.
Rezultatele examinărilor de laborator vor fi notate în foaia de observație, pentru a putea fi
urmărite de medicul operator.
Dacă perioada de îngrijire preoperatorie este mai lungă, asistenta va putea observa modul de
reacție a organismului bolnavului față de diferite medicamente sau alimente, depistând anumite
stări alergice față de alergeni medicamentoși sau alimentari.
Dacă intervenția se execută pe neașteptate, în funcție de urgența ei se va renunța la o parte din
explorările enunțate, după dispozițiile chirurgului.
Alimentația bolnavului trebuie să respecte regimul dietetic adecvat bolii de bază, asigurând
însă cheltuielile energetice necesare. În cazul bolnavilor cașectici se vor lua în considerare și
necesitațile pentru restabilirea masei corporale.
Eventualele tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic sau ale proteinemiei vor fi corectate.
Hidratarea și mineralizarea organismului se vor face, în funcție de necesitățile și starea
organismului, după tehnica obișnuită. Carențele de proteine se vor restabili printr-o alimentaţie
corespunzatoare și prin transfuzii de plasmă și de sânge sau albumină umană. Aportul de potasiu
se poate face și pe cale bucală. În vederea restabilirii echilibrului hidroelectrolitic, asistenta
trebuie să urmărească atât pierderile cât și aportul de lichide, cunoscând că dezechilibrul
manifestat fie prin deshidratare, fie prin hiperhidratare și edeme scade deopotrivă rezistența
organismului. Se va urmări de asemenea o vitaminizare masivă a bolnavului.
Stabilirea datei intervenției este în funcție de starea bolnavului. La femei, intervenția nu se va
face în perioada menstruală. Se vor evita și perioadele de îmbolnăviri acute supraadăugate. Din
acest motiv, dacă în ziua fixată pentru intervenție bolnavul devine palid subfebril tușește sau
prezintă alte semne ale unei boli acute supraadăugate, asistenta trebuie să raporteze acest lucru
imediat medicului.
Capacitatea bolnavului de a suporta operația este maximă atunci când rezultatele examinărilor
clinice și de laborator dau valori cât mai apropiate de cele normale (tablou sanguin, glicemie,
proteinemie etc.).
În cazul operațiilor de urgență, intervenția se execută imediat, fară să se ia în considerație
starea bolnavului, ciclul menstrual sau alte afecțiuni intercurente, întrucât indicația operatorie
este mai serioasă decât pericolul rezultat din intervenția executată în cursul tulburărilor
supraadăugate afecțiunii de bază.
În seara zilei dinaintea operației, bolnavii nu mai iau decât lichide, iar în ziua intervenției
rămân nemâncați pentru a preveni vărsăturile. Dacă interveția trebuie făcută de urgență și
bolnavul a mâncat în ziua respectivă, neștiind că va trebui să fie operat, atunci stomacul se va
goli prin spălătură gastrică. În caz de stenoză pilorică se vor executa spălături stomacale zilnice,
încă cu câteva zile înainte de intervenție.
Golirea intestinului gros se va face prin clisme evacuatoare în seara zilei dinaintea intervenției
și în dimineața operației. Purgativele, în special cele saline, deshidratează bolnavul, îi scad
rezistența, produc congestia organelor intraabdominale și irită intestinul. În caz de abdomen acut,
administrarea purgativelor și laxativelor este strict contraindicată.
În preajma operațiilor ginecologice se vor face spălături vaginale cu soluții antiseptice. Înainte
de intervenție, bolnavul își golește vezica urinară sau, dacă acest lucru nu este posibil, va fi
sondat de asistentă.

52
 Indiferent de intervenția la care va fi supus bolnavul, el va trebui îmbăiat cu o zi înainte de
intervenție. Îmbăierea nu trebuie lăsată pentru ziua operației, căci contribuie la epuizarea forțelor
fizice. Dacă starea bolnavului contraindică baia sau baia completă la pat, toaleta se va rezuma la
spălarea minuțioasă în pat a regiunii supusă intervenției. Se va acorda o deosebită importanță
îndepărtării cu ajutorul unor tampoane a urmelor de murdărie din ombilicul bolnavului, în
special în preajma intervențiilor pe abdomen.
Somnul bolnavului din noaptea dinaintea intervenției trebuie asigurat cu medicamente
hipnotice indicate de medic, ceea ce asigură o mai bună rezistență față de intervenție. Dimineața
cu 1 ½ - 2 ore înainte de intervenție, i se face o clismă evacuatoare, iar înainte de a-l duce în
sala de operație, premedicația, după indicația medicului.
Protezele dentare vor fi îndepărtate și păstrate în bune condiții. Bolnavul va fi îmbrăcat în
lenjerie curată, părul i se acoperă cu o bonetă sau basma de bumbac. Dacă pe suprafața pielii
există piodermite sau alte leziuni cutanate și intervenția nu poate fi amânată, acestea vor fi
izolate prin pansamente lipite cu leucoplast.
Înainte de a fi adus în sala de operație, bolnavul va fi încurajat și calmat de asistenta prin
cuvinte de încurajare, deoarece teama lui devine maximă în ziua intervenției chirurgicale.
Asistenta care a îngrijit bolnavul în perioada preoperatorie, însoțește bolnavul în sala de operație
și rămâne lîngă el până va fi narcotizat și preluat de personalul care îl îngrijește în timpul
intervenției.
Îngrijirile speciale care se acorda în cazul intervențiilor cu prognostic rezervat, sunt în funcție
de boala de bază, bolile asociate, starea bolnavului și natura intervenției la care va fi supus
bolnavul. Ele constau în explorări speciale, recoltări de produse pentru examinări de laborator,
executarea unor probe funcționale, regimuri dietetice speciale, transfuzii de sânge etc., care, fiind
diferite de la caz la caz, vor fi stabilite totdeauna de medic.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI DUPĂ INTERVENȚII CHIRURGICALE

Numim perioadă postoperatorie intervalul dintre sfârșitul operației și completa vindecare a

bolnavului. Această perioadă durează de la câteva zile la câteva luni. Îngrijirile din această
perioadă variază după natura operației, a narcozei, starea generală a bolnavului și după
complicațiile și accidentele postoperatorii. Bolnavul necesită în această perioadă o supraveghere
și îngrijire foarte atente, de aceasta depinzând de multe ori nu numai rezultatul operației, dar și
viața bolnavului. Îngrijirea bolnavilor după intervenții chirurgicale ridica în general următoarele
probleme:
Pregătirea salonului și a patului. Încă în timpul operației se pregătește salonul și patul pentru
primirea bolnavului. Pentru a-i proteja sistemul nervos, după operație este bine să fie plasat într-
o cameră cât mai izolată, cu puține paturi. Lumina să fie redusă și difuză; în primele ore se va
păstra chiar o stare de semiobscuritate. Dacă intervenția s-a făcut în narcoză și bolnavul doarme
în primele ore, lumina semiobscură îl va ajuta în perioada de trecere la somnul
fiziologic.Temperatura din salon nu va depași 200. O temperatura prea ridicată produce
transpirație și o ușoară tahipnee, ceea ce contribuie la deshidratarea bolnavului. Patul se
pregătește cu lenjerie curată, mușama, aleză.
Lângă patul bolnavului se pregătește sursa de oxigen cu umidificator. Transportarea
bolnavului de la sala de operație în salon se face cu brancarda cu rotile. Bolnavul este învelit cu
grijă, va fi ferit de curenții de aer pentru a preântâmpina complicațiile pulmonare.

53
 Îngrijirea bolnavului în perioada postnarcotică. În perioada postnarcotică, până la revenirea
completă a cunoștinței, bolnavul va fi supravegheat. El nu poate fi lăsat nici un minut singur,căci
după narcoză pot să survină complicații: căderea înapoi a limbii, tulburări de respirație,
circulație, asfixie etc. Câteodată bolnavul are numai greață și face eventual eforturi pentru a
voma, alteori elimină conținutul stomacal: suc gastric, bilă, eventual mucozități faringiene.
Funcțiile scoarței cerebrale nefiind încă restabilite, bolnavul se poate scula, poate intra în
agitație, încearcă sa-și desfacă pansamentul etc.
Poziția bolnavului aflat încă sub infuența anesteziei va fi cea orizontala, în decubit dorsal, fără
pernă. Această poziție este favorabilă în special pentru bolnavii care au fost operați cu
rahianestezie. Mai mult chiar se poate ridica partea distală a patului, obținându-se o ușoară
înclinare în poziția Trendelenburg.
Pentru a preveni pericolul de asfixie, căderea înapoi a limbii și aspirarea mucozitățilot în
trahee după anestezia generală, dacă felul operației o permite, se mai poate așeza bolnavul în
timpul somnului în decubit lateral, fară pernă, cu fața spre lumină, sprijinit cu suluri în aceasta
poziție. Membrul inferior dinspre planul patului se flectează, iar celălalt rămâne întins pentru a
da mai multă stabilitate acestei poziții. În acest fel se ușurează drenarea mucozităților și
eliminarea vărsăturilor.
Tot ceea ce se elimină prin drenaj postural sau vărsături trebuie imediat îndepărtat prin
aspirație sau tampoane pentru a evita reaspirarea lor în căile respiratorii.
Poziția în decubit orizontal fiind obositoare, după trezirea bolnavului el este așezat într-o
poziție pe care o suportă mai ușor.
Încă din seara zilei în care s-a făcut operația se recomandă poziția Fowler. Sub genunchi se
fixează un sul sau o pernă cilindrică, pentru ca bolnavul sa-și poată menține membrele inferioare
flectate, fără nici un efort muscular. Picioarele distale ale patului se pot ridica, împiedicând astfel
tendința de alunecare a bolnavului. În felul acesta se asigură o poziție comodă, mușchii
abdominali se pot relaxa, iar mișcările respiratorii sunt mai libere. La paturile cu somiere
articulate poziția Fowler poate fi asigurată și prin aranjarea corespunzătoare a segmentelor
somierei. Poziția Fowler nu poate fi folosită după anumite intervenții. Astfel, la bolnavii cu
escare și după intervenții în regiunea dorsală se utilizează poziția în decubit ventral.
Bolnavul este culcat cu fața în jos, sub torace se așază o pernă, iar capul se întoarce într-o parte.
În caz de anemii posthemoragice, pentru îmbunătățirea circulației cerebrale sau după unele
intervenții ortopedice pentru asigurarea contraextensiei se folosește poziția Trendelenburg.
Supravegherea bolnavului în primele zile după intervenție. În perioada postoperatorie,
asistenta va supraveghea activitatea tuturor organelor și aparatelor, de multe ori bolnavul nefiind
în stare să semnaleze singur modificările survenite în starea lui.
Aspectul general al bolnavului. Asistenta va urmări aspectul general al bolnavului: culoarea
feței, a tegumentelor și a mucoaselor indică de multe ori apariția unor complicații posoperatorii.
Ea va supraveghea și întreține în perfectă stare de curățenie pielea prin băi parțiale, ferind însă
regiunea pansată și va lua toate măsurile pentru a preveni apariția escarelor, suprimând orice
presiune exercitată asupra regiunilor predispuse și activând circulația prin metodele cunoscute.
Temperatura.Temperatura se măsoară cel puțin de doua ori pe zi, iar la indicația medicului și de
mai multe ori. În primele zile după intervenție se întâlnesc des stări subfebrile cauzate de
resorbția detritusurilor din plagă; febra poate surveni și după anestezia rahidiană. Persistența
febrei sau ridicarea ei treptată indică de cele mai multe ori o complicație în evoluția
postoperatorie (infecție, pneumonie, supurația hematomului etc.). Creșterea temperaturii în

54
aceste cazuri este însoțită și de alte fenomene, care permit interpretarea justă a cauzei ce o
produce (dureri, fenomene inflamatoare locale, tuse, junghiuri etc.).
Aparatul cardio-vascular. Asistenta va urmări pulsul de mai multe ori pe zi. Datorită pierderii
de sânge și a narcozei, frecvența pulsului crește, dar curând după intervenție revine la normal.
Modificările de puls pot semnala apariția complicațiilor: de exemplu, pulsul bradicardic și
amplu, după intervenții intra-craniene, indică o compresiune cerebrală, pulsul filiform, o
hemoragie internă etc. După operații grele și la bolnavii slăbiți, revenirea pulsului la normal se
face mai greu.
Aparatul respirator se supraveghează stabilind tipul, frecvența și amplitudinea respirației.
Respirația poate fi îngreunată de un pansament abdominal sau toracic prea strâns. În caz de
dispnee sau respirație superficială se anunță medicul și la indicația lui se administrează oxigen
sau medicamente adecvate. Secrețiile traheo-bronșice vor fi îndepărtate prin aspirație.
Aparatul excretor. În primele ore după operație, bolnavul în general nu urinează. După 6 – 12
ore insă se va solicita bolnavul sa-și golească vezica urinară în cazul în care nu s-a lăsat sonda
permanentă în vezica urinară. Urina din primele 24 de ore se colectează, notând caracterele ei
microscopice. Se vor urmări mai departe frecvența și caracterul micțiunilor, în special după
intervenții asupra rinichilor și căilor urinare.
De multe ori, în urma intervențiilor chirurgicale se instalează o retenție urinară. Dacă bolnavul
nu poate urina spontan, la 12 ore se provoacă micțiunea. În acest scop se poate aplica un
termofor deasupra vezicii urinare sau pe regiunea perineală, care prin vasodilatația locală
produsă și acțiunea antispastică ușurează deschiderea sfincterului vezical.
Se va avea grijă ca termoforul sa nu se pună în apropierea plăgii operatorii, căldura putând
provoca o hemoragie. Retenția urinară fiind uneori provocată sau favorizată și de neobișnuința
de a urina în poziție culcat, se va schimba poziția bolnavului. Provocarea micțiunii poate fi
încercată și prin administrarea medicamentelor prescrise de medic. Dacă toate acestea rămân fără
efect, se va fixa în vezică o sondă permanentă, respectând riguros toate normele asepsiei.
Aparatul digestiv. Asistenta va supraveghea și îngriji bolnavul în timpul vărsăturilor. Va urmări
dacă bolnavul are sughițuri, semn de iritație peritoneală.
Asistenta trebuie să supravegheze aspectul limbii, mucoaselor bucale și abdomenul
bolnavului. Ea va urmări cu atenție restabilirea funcției tubului digestiv. Întârzierea eliminării
gazelor provoacă balonări și dureri abdominale; în aceste cazuri se introduce în rect tubul de
gaze. În general, funcțiile digestive se restabilesc în a doua zi după intervenție și se manifestă
prin eliminări spontane de gaze. Primul scaun spontan are loc în general în ziua a treia. Frecvența
și caracterul scaunului se notează în foia de temperatură a bolnavului. Dacă bolnavul are
suferințe abdominale, dureri, greutate în regiunea epigastrică etc. se recomandă provocarea
scaunului prin clismă uleioasă. La bolnavii mobilizați precoce, funcția digestivă se restabilește
mai repede, ei au de cele mai multe ori scaun spontan.
După intervenții chirurgicale pe intestinul gros, clismele sunt în general contraindicate.
Supravegherea pansamentului. Imediat ce bolnavul este adus în salon de la sala de operație se
examinează pansamentul. Dacă s-a lărgit ori s-a deplasat, el va fi întărit cu o fașă nouă
suprapusă, fără să se desfacă cel aplicat în sala de operație. Se controlează de mai multe ori pe zi
dacă plaga nu sângerează, dacă pansamentul nu s-a udat cu puroi sau urină etc. În cazul
pansamentelor compresive se verifică circulația regiunilor subiacente și învecinate. Dacă mai jos
de regiunea lezată apar edeme sau cianoză, se va lărgi pansamentul, pentru a evita ischemia
regiunii din cauza tulburărilor de circulație. Dacă bolnavul are febră, se plânge de dureri locale,

55
are hemoragii sau plaga supurează, se desface pansamentul pentru controlul plăgii și se schimbă
la intervalele fixate de medic. Dacă plaga supurează, frecvența schimbării pansamentului se va
face în raport cu semnele locale (exudate, dureri) și generale (febră) pe care le prezintă bolnavul.
Când exsudația scade, pansamentele se pot face la intervale mai mari. Cu ocazia schimbării
pansamentelor se va lucra cu grijă și blândețe pentru a evita provocarea durerilor inutile. Se
examinează plaga, tegumentele din jur și secrețiile existente. La nevoie se fac recoltări pentru
însămânțări pe medii de cultură, pentru identificarea germenilor și antibiogramă.
Evoluția procesului de vindecare a plăgii se notează pe foaia de observație a bolnavului.
Combaterea durerilor posoperatorii și ridicarea moralului bolnavului. O atenție deosebită
trebuie acordată supravegherii și menajării sistemului nervos al bolnavului, care are rolul
primordial în coordonarea activității tuturor organelor. Datorită traumatismușui operator,
bolnavul suferă dureri postoperatorii. Intensitatea acestora este în raport cu locul, felul
intervenției, precum și cu tipul de activitate nervoasă superioară a bolnavului. Durerile cele mai
intense apar în primele 24 de ore după operație, ajungând la intensitate maximă noaptea, după
care ele se atenuează treptat și dispar în decurs de 36 – 48 de ore.
Pentru combaterea durerii se va folosi un complex de măsuri, ținând seama de factorii
etiologici care au provocat-o. Astfel se va recurge la:
 liniștirea bolnavului
 așezarea lui în poziții de menajare a părților dureroase
 utilizarea agenților mecanici și fizici,tratamentul medicamentos calmant
Liniștirea bolnavului are o importanță foarte mare în primele zile. Bolnavii suportă cu greu
durerile și suferă din cauza fricii de durere și neliniștii pentru reușita intervenției. Îngrijirea
atentă, serioasă, supravegherea permanentă, informarea bolnavului asupra modului de evoluție și
de regresare treptată a durerilor în perioada postoperatorie vor avea efect pozitiv asupra stării
sale. Bolnavul trebuie să se convingă că se va vindeca, și această convingere va exercita cea mai
camlantă influență asupra scoarței sale cerebrale, atenuând starea de neliniște și îmbunătățindu-i
dispoziția.
În acest scop trebuie să se încerce și schimbarea mediului în care se găsește bolnavul, prin
interzicerea vizitelor sau invers, admiterea și favorizarea lor, după caz. Emoțiile și enervările de
orice fel trebuie în orice caz evitate.
În combaterea durerilor postoperatorii un rol important îl are repausul plăgii operatorii, care
se asigură printr-o bună poziție a bolnavului în pat, favorizând circulația în țesuturi și evitând
compresiunea terminațiilor nervoase.
Dintre agenții fizici, frigul aplicat local sub formă de pungă cu gheață are o acțiune bună
asupra durerilor localizate. Punga cu gheață trebuie aplicată cu precauție, bine izolată de
tegumente prin prosoape și bine închisă, pentru a nu uda pansamentul. Pe lângă diminuarea
durerii, micșorează prin vasoconstricție afluxul de sânge spre plaga operatorie, reducând deci
pericolul de hemoragie postoperatorie și formarea de hematom. Pentru bolnavii care suportă greu
punga, regiunea operată fiind deosebit de sensibilă, ea se poate fixa pe un suport. În primele zile
când durerea postoperatorie este mai violentă se poate administra bolnavului, la indicația
medicului calmante pe cale injectabilă.
Persoanele agitate, cu sistem nervos labil, se țin sub inhibiție curativă de protecție cu ajutorul
substanțelor medicamentoase, în liniște și întuneric. Acești bolnavi vor fi supravegheați cu
atenție și mai mare.

56
 Administrarea medicamentelor hipnotice și calmante exclude insomnia postoperatorie, atât de
frecventă în primele zile după intervenție. Administrarea lor se întrerupe însă deândată ce este
posibil, pentru ca bolnavul să nu se obișnuiască cu ele.
Rehidratarea și alimentarea bolnavului. Din cauza pierderii de lichide din timpul intervenției
și restricției de alimentație, bolnavul prezintă o intensă senzație de sete. Pentru restabilirea
echilibrului hidric se vor da bolnavului lichide în cantitate suficientă pe cale parenterală sau dacă
este posibil per os, după indicația medicului. Calea fiziologică este cea bucală. Dacă bolnavul nu
varsă, se pot administra apă, ceai cu lămâie, zeamă de fructe în cantități mici și repetate, câte o
înghițitura la 10-15 minute. Dacă bolnavul prezintă vărsături, nu se permite ingerarea lichidelor.
Senzația de sete va fi atenuată prin ștergerea buzelor și a limbii cu un tifon umezit sau prin
clatirea cavității bucale cu apă. Rehidratarea pe cale bucală a bolnavilor care au suferit intervenții
asupra tubului digestiv se va face cu precauție deosebită, ținând seama de felul intervenției și de
indicațiile primite de la medic, de la caz la caz.
Alimentația bolnavilor în perioada postoperatorie va fi strict individualizată. Indiferent de
felul operației se va evita regimul de foame prelungit. La întocmirea dietei se va ține seama de
felul operației, de starea generală a bolnavului și de felul anesteziei. În general, alimentarea se
începe cu lichide: ceai, zeamă de fructe, lapte, apoi se continuă cu supe strecurate. Începând din
ziua a 3-a, dacă s-a restabilit funcția digestivă și tranzitul intestinal s-a normalizat se pot da
pireuri de cartofi, de legume și alte alimente semilichide: griș cu lapte etc. După ziua a 6 – a se
poate trece la alimentația normală.
Când alimentarea bolnavilor pe cale bucală nu este posibilă, se va continua alimentarea prin
perfuziile intravenoase.
Mobilizarea bolnavului trebuie făcută cât mai curând. În urma mișcărilor, circulația sanguină
devine mai activă, peristaltismul intestinal și funcția excretoare se îmbunătățesc, schimburile
nutritive sunt mai active, ventilația pulmonară se intensifică și se pune în mișcare întreaga
musculatură. Pe lângă acestea, bolnavii devin mai încrezători în forțele proprii și în vindecarea
lor.
Bolnavii care au fost operați sub anestezia locală pot fi mobilizați imediat după intervenție,
admițându-le să meargă pe picioare în salon, însoțiți de asistentă. Dacă le este frică sau prezintă
tulburări de echilibru nu se va insista, transportându-i cu căruciorul.
După intervenții obișnuite în narcoză, fără drenaj și fără complicații, mobilizarea se poate
începe din prima zi după operație. Dacă bolnavul nu se poate ridica se va începe mobilizarea lui
în pat. Bolnavul își va mișca membrele inferioare își va schimba poziția în pat și va executa
exerciții de respirație. Prin mobilizarea precoce se pot evita multe complicații tardive ca:
trombozele venoase, pneumoniile hipostatice, escarele etc.

1. ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI LA DOMICILIU

ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ BOLNAVILOR LA DOMICILIU

57
 Prin îngrijire la domiciliu se întelege orice activitate de îngrijire prestată de personalul
medical specializat, la domiciliul pacientului, care contribuie la îmbunătățirea stării de bine a
acestuia din punct de vedere fizic, psihic și spiritual.
Îngrijirea la domiciliu se efectuează numai la indicația medicului. Medicul recomandă
îngrijiri medicale la domiciliu în funcție de patologia bolnavului și gradul de dependență al
acestuia.
În general îngrijirea la domiciliu este recomandată atunci când pacientul preferă să rămână la
domiciliu, dar necesită îngrijire care nu poate fi asigurată usor sau în mod eficace de catre
familie și prieteni.
Din ce în ce mai multe persoane vârstnice, preferând să traiască independent viața
neinstituționalizată, primesc servicii de îngrijire la domiciliu, atunci când capacitățile lor fizice
diminuă.
Personalitatea pacientului – principiul de baza în îngrijire
În ultimul timp, specialiştii în domeniul îngrijirilor şi-au dat seama de faptul că oamenii încep
să se simtă mai bine şi îşi restabilesc puterile cu mult mai repede atunci când dorinţa lor de a se
autoservi este încurajată. Totodată perioada de recuperare decurge mai repede. De asemenea, s-a
observat că dacă pacienţii au posibilitatea şi susţinerea să facă ceea ce pot şi ce doresc la
momentul dat, ei percep mai bine îngrijirea, mai ales dacă li se explică starea sănătăţii şi li se
oferă posibilitatea de a participa la planificarea îngrijirilor.
Această observare a schimbat radical metodele profesionale de îngrijire. Deși îngrijind
oameni care au aceasta necesitate, nu e corect să se facă totul pentru ei. Mai eficient este să fie
doar ajutați, să se autodeservească, și anume: să se spele, să mănânce, să-şi satisfacă necesităţile
fiziologice, încurajându-i maximal dorința de a fi independent pe cât este posibil.
Îngrijind un om este important de a ţine cont de personalitatea şi necesităţile lui individuale.
Îngrijirea zilnică nu trebuie să fie o activitate de rutină sau să devină automată, ci dimpotrivă, să
fie întotdeauna individualizată.
Realizarea celor şase principii de îngrijire:
Securitatea: protejarea pacientului de care îngrijim, prevenind posibilele traumatisme.
Confidenţialitatea: protejarea de străini a amănuntelor despre viaţa personală a pacientului.
Respectul (susţinerea sentimentului demnităţii): întotdeauna trebuie să fim respectuoși cu
pacientul.
Comunicarea: încercarea de a discuta cu pacientul, a fi receptiv la gândurile şi sentimentele lui.
Îngrijind de el, îi povestim despre acţiunile şi planurile de îngrijire planificate. Ascultăm cu
atenţie. Raportăm medicului despre problemele acestuia.
Independenţa: încurajarea fiecărui pacient să fie maximal independent.
Prevenirea infecţiilor: efectuarea măsurilor de combatere a infecțiilor.
Managementul echipei multidisciplinare
Îngrijirea la domiciliu trebuie să fie efectuată de către o întreagă echipă de profesionişti,
deoarece o singură persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât de apropiată de pacient n-ar fi,
nu poate să asigure o îngrijire calitativă.
Echipa de îngrijire este alcătuită din:
 medic
 asistent medical
 asistent social cu un rol consultativ pentru pacient şi familia sa
 medic de familie
58
 psihoterapeut
 dietolog
 psiholog
 slujitor al cultului (la necesitate)
Îngrijirea oferită de echipa multidisciplinară se referă la:
 Îngrijire holistică adresată necesităţilor pacientulu de ordin fizic (prin controlul simptomelor
specifice: durere, greaţă, vărsături, dispnee, diaree, constipaţie etc.), cât și psiho-emoţional,
spiritual şi social
 Îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori
 Îngrijire terminală (pacienții incurabili) pentru a asigura o moarte decentă şi demnă,
indiferent de locul unde pacientul doreşte să fie îngrijit
 Pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă
 Educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirilor la domiciliu
Funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, de aceea, este necesar ca aceştia să fie
flexibili, abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe comunicarea
deschisă şi onestă a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia deplină a fiecărui
membru, evitarea conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.
Îngrijirea bolnavilor în mediul familial, la domiciliu, ridică o serie de probleme în faţa
personalului de specialitate, care trebuie rezolvate în colaborare cu familia bolnavului.
Aparţinătorii nu posedă de cele mai multe ori cunoştinţele necesare pentru îngrijirea bolnavilor,
din acest motiv aplicarea tehnicilor de specialitate (administrarea injecţiilor, schimbarea
pansamentelor, etc.) revine asistentului medical din centrele medicilor de familie. Întrucât
aceştea nu pot sa-şi sacrifice tot timpul de muncă unui singur bolnav, asistentul medical va
instrui unul din aparţinătorii bolnavului asupra tehnicilor elimentare de îngrijire generală (ca
spălarea bolnavului, schimbarea lenjeriei patului, administrarea medicamentelor, aplicarea
compreselor, pregătirea alimentelor dietetice etc). Conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii
de îngrijire a bolnavului rămas la domiciliu, după indicaţiile medicului de familie, rămân în
sarcina asistentului medical.
Problemele cele mai importante ale îngrijirii bolnavilor la domiciliu sunt următoarele:
 crearea condiţiilor igienice corespunzătoare
 asigurarea bazei materiale a îngrijirii bolnavului
 menţinerea igienei personale şi servirea bolnavului la pat
 supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului
 aplicarea corectă a tratamentelor prescrise
Camera bolnavului trebuie să fie cât mai luminoasă, uscată şi uşor de încălzit. Din acest
motiv, se va alege din locuinţă camera cea mai bună pentru bolnav. Dacă familia are numai o
singură cameră, patul va fi aşezat în partea cea mai luminoasă a camerei. Temperatura camerei se
va păstra în jurul a 200 C , iar pentru bătrâni, copii şi bolnavi anemici 240C. Vara, când căldura
este prea intensă, se vor întinde cearceafuri umede în faţa ferestrelor, care împedică pătrunderea
razelor arzătoare ale soarelui sau a curenţilor de aer încălzit. Aerisirea se va face după aceleaşi
reguli ca şi în saloanele de spital. Camera va fi aerisită zilnic, cel puţin de trei ori: dimineaţa
imediat după masă şi seara înainte de adormirea bolnavului şi în plus după fiecare scaun dacă
bolnavul nu poate ieşi la WC şi utilizează bazinetul. Iarna, când se deschid geamurile pentru
aerisire, bolnavul va fi bine acoperit. Draperiile şi covoarele vor fi îndepărtate din cameră, ele

59
fiind adevărate rezervoare de praf, iar măturatul se va face numai cu o cârpă udă, pentru a nu
ridica praful în cameră.
Pentru bolnav trebuie asigurat patul cel mai corespunzător, preferabil saltea ortopedică. Patul
se va aşeza în apropierea geamului, cu capul spre lumină, în aşa fel încât să rămână accesibil din
trei părţi personalului de îngrijire. Salteaua trebuie reânoită sau măcar bine aerisită. Cearşaful
trebuie bine întins.
Instrumentarul şi materialele individuale necesare îngrijirii bolnavului trebuie să fie
asigurate de către asistentul medical corespunzător prescripțiilor medicale.
Pentru supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului,
asistentul medical va completa foaia de temperatură şi pentru bolnavii îngrijiţi la domiciliu.
Temperatura, pulsul, respiraţia, cantitatea de urină emisă trebuie înregistrate. Datele culese de
asistentul medical sau de aparţinători trebuie notate şi apoi întroduse în foaia de observaţie.
Aplicarea corectă a tratamentului prescris necesită o strânsă colaborare între medicul de
familie, asistent medical şi aparţinători. În centrul acestei colaborări şi trebuie să stea asistentul
medical. Întrucât vizita asistentului medical nu coincide cu vizita medicului, trebuie să se
întâlnească în fiecare zi, pentru a-i comunica observaţiile culese şi a prelua noile indicaţii de
tratament. O parte din aceste indicaţii le execută personal, o altă parte însă le transmite
aparţinătorilor. Dispoziţiile date acestora relativ la îngrijirea bolnavilor, la orarul de amdinistrare
a medicamentelor, indicaţiile de regim dietetic, schimbarea poziţiei bolnavului, colectarea urinei,
le va nota pe o fişă pe baza unui orar fix.
Asistentul medical va avea grijă ca medicamentele bolnavului să fie ţinute într-un loc
inaccesibil copiilor din casă şi să pună din anumite categorii de medicamente la dispoziţia
bolnavului numai doza unică. Pe pungile de medicamente se va nota vizibil denumirea
medicamentului, doza, precum şi orele exacte de adimistrare.
Asistentul medical trebuie să controleze modul cum au fost adminstrate medicamentele,
numărând tabletele sau prafurile, întrebând la nevoie şi bolnavul asupra orelor când le-a primit.
Activitatea asistentului medical care îngrijeşte bolnavii la domiciliu trebuie să se desfăşoare
pe baza unui plan bine stabilit și conform fișei postului.
Alimentarea bolnavului se va face conform indicaţiilor de regim. Întrucât asistentul medical
nu poate sta în permanenţă lângă bolnav, va învăţa pe unul din membrii familiei tehnicile
elementare de îngrijire a bolnavului ca: aranjarea patului, schimbarea lenjeriei, baia parţială la
pat, îngrijirea părului, a cavităţii bucale, aşezarea bazinetului sub bolnav, metodele alimentaţiei
pasive şi va controla metoda de însuşire şi de aplicare a acestor tehnici. În scopul prevenirii
transmiterii infecţiilor secundare, asistentul medical va lucra conform standardelor în vigoare.

PARTICULARITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE A VÂRSTNICULUI

Gerontologia - (din limba greacă gerontos-bătrân, logos-știință) ştiinţa care studiază

legitățile procesului de îmbătrânire a organismelor, caută căile de încetinire a acestui proces,
precum și mijloacele de prelungire a duratei vieții și capacității de muncă a oamenilor vârstnici.
Geriatria o ramură a medicinei clinice, care se ocupă de afecţiunile organice, mintale,
funcţionale şi sociale a vârstnicilor și cercetează aspectele patologice ale proceselor de
îmbătrânire. Ea presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte
domenii ca: psihologie, sociologie etc.
Geriatria a devenit astfel o ştiinţă, care cuprinde medicina internă a vârstei înaintate.

60
 Primul Institut de Gerontologie şi Geriatrie din lume a fost fondat în anul 1952 în România.
El a fost condus de Ana Aslan, din 1992 institutului i s-a atribuit numele de Ana Aslan –
Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”. În 1964 preşedintele OMS l-a
propus ţărilor dezvoltate, ca model de institut de geriatrie.
Procesul de îmbătrânire demografică la care asistăm, cunoştinţele actuale asupra bolii
bătrâneţii, precum şi utilizarea unor astfel de date pentru cercetarea ştiinţifică şi medicina
practică, sunt elementele care fac necesară studierea acestei disciplini.
Psihologia îmbătrânirii
Îmbătrânirea este un proces continuu, gradual, care începe de la naştere şi continuă de-a
lungul tututror etapelor vieţii. Nu există o vârstă care să delimiteze exact începutul. În mod
tradiţional vârsta de 65 ani a fost considerată limita de trecere spre vârsta înaintată.
clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
 între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrânețe, sau perioada de vârstnic
 între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân
 peste 85 (90) de ani, marea bătrânețe sau perioada de longeviv
În afară de această clasificare cronologică, se foloseste și o clasificare medicală:
 îmbătrânirea fiziologică, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârstă
biologică
 îmbătrânirea nefiziologică, care poate fi: prematură, când începe de timpuriu, sau
accelerată, când ritmul de îmbatrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după
decesuri în familie, după internări etc). Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică,
dar aceasta nu înseamnă că bătrânețea este o boală
Îmbătrânirea poate uza trei aspecte diferite:
 Vârsta cronologică – reflectă în exclusivitate trecerea timpului şi reprezintă vârsta unei
persoane în ani. Din punct de vedere al sănătăţii, vârsta cronologică are o semnificaţie
importantă: o dată cu înaintarea în vârstă, creşte posibilitatea instalării unei probleme de
sănătate. Pentru a ajuta la predicţia unor boli, această vârstă are implicaţii legale şi financiare
imporatante.
 Vârsta biologică – se referă la modificările ce apar în organism o dată cu îmbătrânirea.
Pentru că aceste modificări pot să apară la unle persoane mai devreme şi la altele mai târziu,
putem întâlni persoane bătrâne biologic la vârstă de 40 de ani, respectiv persoane tinere la 60
de ani şi mai mult.
 Vârsta psihologică – se referă la felul în care oamenii se simt şi se comportă. Spre exemplu,
o persoană de 80 de ani care munceşte îşi face planuri, participă la multe activităţi este
considerată tânără din punct de vedere psihologic.
Majoritatea transformărilor ce apar o dată cu înaintarea în vârstă se datorează unor procese
interne dorite şi nedorite, care sunt considerate normale şi în general imposibil de evitat. Spre
exemplu: odată cu îmbătrânirea, cristalinul din structura internă a ochiului devine mai gros, mai
rigid, mai puţin capabil să se focalizeze pe obiectele apropiate, precum un ziar sau o carte de citit
(considerat un fenomen normal în cadrul procesului de îmbătrânire, de asemenea se modifică şi
auzul).
Îmbătrânirea pare să afecteze inteligenţa. Concluzia majorităţii studiilor experimentale este
cea de încetinire a performanţei în procesele psihice. În ceea ce priveşte problema memoriei,
apar câteva fenomene caracteristice. Mai semnificativ este faptul că are loc degradarea memoriei
de scurtă durată, iar cea de lungă durată este mai rezstentă. Oamenii mai în vârstă uită uşor unde
61
au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau alta. În memoria de lungă durată, mai
rezistentă se fac totuşi asociaţii confuze. Devin mai lente: gândirea, atenţia, vorbirea. Acesta din
urmă se realizeză cu pauze relativ lungi.
Există totuşi destule persoane în vârstă care reuşesc să conserve luciditatea şi echilibrul psihic
general şi rămân active, cooperante deschise la nou.
Viaţa fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul dacă au
acţionat asupra sa sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată, echilibrată, dacă s-a
realizat profesional şi a avut satisfacţie etc.
Schimbările în organismul vârstnicului. Vârstnicii reprezintă un segment important din
populaţia totală în lumea întreagă. Au o fragilitate imunologică, metabolică, vasculară, osoasă
mai accentuată decât tinerii şi adulţii, ceia ce explică frecvenţa mare de boli cronice peste care se
suprapun şi numeroase afecţiuni acute.
Procesele evoluative specifice bătrâneţii se manifestă diferenţiat la nivelul tututror organelor
şi ţesuturilor determinând scăderea capacităţii funcţionale a acestora, deci întregului organism.
Vârstei a treia îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fizic, psihologic şi
social, care privite în ansamblu ne oferă posibilitatea să conturăm profilul bătrânului. Odată cu
înaintarea în vârstă apare o creştere de ţesut adipos, modificări articulare datorate artrozelor,
fragilitatea oaselor ca urmare a osteoporozei, muşchii sunt afectaţi în procese degenerative care
le modifică şi masa musculară.
Pentru a asigura o îngrijire eficientă vârstnicului trebuie cunoscute modificările fiziologice
care apar la bolnavi.
Sistemul respirator. Plămânii devin mai puţin elastici, mai puţin capabili de contracţie şi
expansionare, datorită reducerii unei proteine tisulare numită – elastina.
Forţa maximă generată în inspiraţie sau expiraţie scade cu vârsta, pe măsură ce diafragma şi
muşchii intercostali devin tot mai slabi. Drept consecinţă, cantitatea de oxigen care trece din aer
în sânge scade. Vârstnicii au niveluri scăzute cronic de oxigen, scheme anormale de respiraţie,
inclusiv apnee în somn (episoade de oprire a respiraţiei în timpul somnului) risc crescut de
infecţii precum pneumonie şi bronşită.
Sistemul cadiovascular. La nivelul inimii poate să apară o uşoară creştere a dimensiunilor
inimii, în special a ventricului stâng. Peretele inimii se îngroaşă, iar cantitatea de sânge care
ajunge la acest nivel scade, în ciuda dimensiunilor mărite a acesteia.
Celulele musculare cardiace degenerează treptat. Valvele inimii care controlează direcţia de
curgere a sângelui se îngroaşă şi devin mai rigide. La auscultarea cordului, un suflu cauzat de
îngroşarea valvelor cardiace este frecvent la vârstnici. Vasele de sânge, pereţii capilarelor,
arterelor se îngroaşă treptat scăzând schimbul de substanţe nutritive şi produşi metabolici la acest
nivel. Tensiunea arterială creşte, iar inima va trebui să muncească mai mult, generând hipertrofie
(îngroşarea muşchiului cardiac). În general, vârstnicii prezintă o tensiune arterială crescută
moderat. Numărul celulelor roşii din sânge (corespunzător şi hemoglobina şi hematocritul) e
scăzut. Această situaţie generează apariţia oboselii.
Tubul digestiv. Tubul digestiv la bătrâni funcţionează mai puţin eficient, se manifestă prin
capacitatea mai mică de mastecare, creşte incidenţa problemelor dentare, scade activitatea unor
enzime (lactaza–enzimă necesară pentru fermentarea produselor lactate), sunt alterarate
senzaţiile de sete şi ale gustului.

62
 Gusturile dulci şi sărat sunt primele care dispar, iar amar şi acru persistă puţin mai mult.
Producţia de salivă scade, înghiţirea devine mai dificilă. Este îngreunată digestia. Sunt
caracteristice constipaţiile.
Sistemul urinar. La nivelul rinichilor se observă scăderea unităţilor de filtrare (nefroni).
Vasele de sânge care desevesc rinichiul devin mai rigide şi filtrarea sanguină renală se reduce.
Ţesutul elastic din structura vezicii urinare devine rigid, vezica devenind mai puţin flexibilă,
musculatura slăbeşte şi vezica nu se goleşte complet.
O dată cu vârsta le scade capacitatea rinichilor de a concentra urina şi de a reţine apa (adică e
mai greu de menţinut un nivel normal de hidratare a organismului).
Rinichiul vârstnicului este mai presdispus de a dezvolta reacţii adverse medicamentoase. De
aceeia este important pentru un vârstnic să consume o cantitate suficientă de lichid pentru a
preveni deshidratarea organismului.
Particularităţile de îngrijire a vârstnicilor. Procesul de îmbătrânire se instalează la vârste
foarte diferite; se obişnuieşte în general să fie consideraţi vârstnici cei trecuţi de 65 de ani.
Particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici reiese din caracterele fiziologice şi
patologice ale vârstei înaintate. Acestea se rezumă la următoarele:
 scăderea forţelor de rezerve ale organismului
 reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare
 scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător
 diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor
 reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii
 sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice
 frecvenţa bolilor degenerative ca: arterioscleroza, bolile articulare, osteoporoza etc
Datorită reducerii forţelor fizice şi a capacităţii de acomodare, oamenii în vârstă ajung de
multe ori la spital în stare de subnutriţie cu hipovitaminoze policarenţiale, igienă neglijată.
Omul în vârstă poate contracta toate bolile vârstei mai tinere, însă din cauza reactivităţii
modificate a organismului, acestea au o evoluţie aparte, caracterizată printr-un debut totdeauna
insidios, simptomatologie monotonă şi de mai multe ori deosebită, uneori chiar contrară evoluţiei
obişnuite a aceloraşi boli. Astfel evoluţia apendicitei fără febră sau dureri, debutul diareic al
pneumoniei, sau contractarea bolilor infecţioase ale copilăriei – în urma reducerii imunităţii
active - sunt bine cunoscute.
Majoritatea problemelor de îngrijire izvorăsc din indisponibilitatea bolnavului de a se
acomoda. Circulaţia deficitară a sistemului nervos central prin vasele sclerozate duce la scăderea
activităţii cerebrale, cu apariţia frecventă a tulburărilor de memorie. Aceşti bolnavi în mediul lor
obişnuit familial de multe ori trăiesc o viaţă echilibrată, însă în condiţiile noi ale mediului
spitalicesc se dezechilibrează şi devin - în special în orele de seară – neliniştiţi, agitaţi. Tocmai
din acest motiv, spitalizarea vârstnicilor nu trebuie prelungită.
Igiena bolnavilor vârstnici se face cu aceleaşi tehnici ca şi a celorlalţi bolnavi. Dar problemele
izvorâte din particularităţile fiziologice şi patologice ale vârstei înaintate cer din partea
asistentului o maturitate psihologică, foarte multă atenţie şi înţelegere nemărginită.
Problemele principale legate de particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici sunt
următoarele:
Comportarea faţă de bolnavii vârstnici. Asistentul trebuie să fie înţelegător faţă de psihologia
omului vârstnic. El nu trebuie să încerce dezobişnuirea lui de obiceiurile formate şi
înrădăcinarea în cursul deceniilor lungi de viaţă. Asistentul medical trebuie să-şi planifice
63
activitatea sa în aşa fel, ca să nu grăbească bolnavul vârstnic în aranjarea treburilor sale. La
nevoie să-l ajute cu mult tact, dar să nu le execute în locul lui.
Pregătirea psihică a vârstnicilor pentru efectuarea procedeelor tehnice de investigaţie şi
tratament trebuie facută cu mai mare atenţie.
Igiena corporală. Igiena corporală a vârstnicilor trebuie supravegheată chiar dacă ei se pot
scula din pat şi se spală singuri. În numeroase cazuri ei trebuie ajutaţi, având grijă să nu-i jignim.
Pielea uscată, atrofiată a vârstnicilor, nu tolerează baia zilnică, de aceia îmbăierea se va face
numai o dată – de două ori pe săptămână. Tehnica îmbăierii trebuie să fie acea utilizată pentru
bolnavii adinamici. Îmbăierea trebuie făcută cu săpun neutru, cu foarte mare atenţie, pentru a nu
leza pielea fragilă. Baia parţială sau totală la pat trebuie făcută de asemenea cu multă grijă,
dezvelind succesiv suprafeţele cutanate, după ce le-am şters şi învelit pe cele spălate, fiindcă
vârstnicul tolerează foarte greu frigul.
Este foarte important ca bărbaţii să fie raşi în mod regulat, iar femeile pieptănate, ceea ce
ridică mai mult moralul unor vârstnici. Întreţinerea unghiilor trebuie făcută cu foarte multă
conştiinciozitate. Unghiile neglijate şi îngroşate de la membrele inferioare se vor tăia numai dupa
împachetări uleioase prealabile.
Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată, fiindcă aceasta o usucă şi mai mult şi-l
predispune la leziuni. Înviorarea circulaţiei locale în vederea prevenirei escarelor de decubit
trebuie făcută cu parafină sau lanolină.
Asigurarea odihnei pasive. Repausul la pat al bolnavului vârstnic numai atunci este odihnitor
dacă patul este făcut după cerinţa lui şi poate sta în el în poziţia lui preferată. Dacă aceste cerinţe
nu dăunează stării sale, atunci asistentul trebuie să aprobe abaterea de la obiceiurile spitalului.
Suprafaţa patului trebuie să fie totdeauna perfect netedă, pentru a evita escarele de decubit.
Pielea uscată, atrofiată a vârstnicului se lezează foarte uşor şi fac repede escare de decubit.
Din acest motiv, scoaterea lui din pat şi aşezarea lui în fotoliu trebuie efectuată cât mai repede.
Dacă bolnavul nu se poate scula, el trebuie schimbat cât mai frecvent ca poziţie de către
personalul de îngrijire.
Somnul vârstnicului este adesea tulburat. În cursul zilei adesea adorm, noaptea însă suferă de
insomnie. Foarte mulţi vârstnici reacţionează nesatisfăcător la medicamente calmante şi
hipnotice. Din acest motiv trebuie să acţionăm asupra lor mai mult prin procedee psihice.
Vizitarea repetată a bolnavului vârstnic în orele de seară îi crează o senzaţie de siguranţă şi
adoarme mai uşor.
Alimentaţia bolnavului vârstnic. Bolnavii în vârstă internaţi la spital, adesea sunt inapetenţi.
Aceasta se datoreşte pe de o parte bolii care, la vârstnici, de cele mai dese ori, este însoţită de
lipsa poftei de mâncare, pe de altă parte, schimbării regimului de alimentaţie faţă de cel cu care
sunt obişnuiţi. Din aceste motive, asistentul medical trebuie să depună multă insistenţă pentru a
introduce alimentele şi lichidele necesare organismului. În aceeaşi ordine de idei – în cazul în
care nu merge în detrimentul stării bolnavului – este bine să se satisfacă pretenţiile lor calitative
cu care sunt obişnuiţi. Seara ei consumă de obicei numai lichide. Necesităţile lor calorice nu sunt
prea mari, din acest motiv, consumul de glucide şi lipide nu trebuie forţat, pentru a se putea
introduce mai uşor necesităţile de proteine, săruri minerale şi lichide, al căror echilibru la
vârstnici este foarte labil.
Bolnavii în vârstă se deshidratează foarte uşor şi pe măsură ce carenţa de lichide înaintează,
dispare şi senzaţia de sete. Asistentul are obligaţia să raporteze rezistenţa bolnavului la consumul

64
de lichide medicului, pentru ca - în funcţie de hotărârea lui - să se treacă încă din timp la
hidratarea artificială.
Primirea în secţie şi amplasarea bolnavului. Vârstnicul trebuie primit în secţie cu o
amabilitate deosebită. El nu trebuie să aibă impresia că este o povară pentru personal sau restul
bolnavilor. Deficienţele sale motorii, vizuale sau auditive nu trebuie scoase în relief prin vorbire
cu voce prea tare sau grăbirea bolnavului la dezbrăcare, îmbrăcare sau ocuparea patului, întrucât
ei se orientează mai greu în noul mediu al spitalului. Este important ca în primele zile să arătăm
WC - ul, baia, eventual sălile de tratamente sau sufrageria, chiar de mai multe ori.
Vârstnicii tolerează foarte greu zgomotul, de aceea este bine să fie amplasaţi printre bolnavi
mai liniştiţi. În nici un caz nu este bine să primească patul într-o colectivitate de tineri, care i-ar
deranja.
Circulaţia vârstnicului pe scări, fără supraveghere, trebuie evitată căci mişcările lor mai
greoaie, ca şi eventualele tulburări de echilibru, ar putea da naştere la accidente.
Procesul de termoreglare a vârstnicului este relativ rigid şi nu le place frigul. Din acest motiv -
dacă se poate - să se evite amplasarea lor sub geamuri sau lângă uşă. Se va avea grijă ca în
timpul aerisirii să fie bine înveliţi. Cu ocazia trimiterii lor la examinări paraclinice, să fie
îmbrăcaţi corespunzător anotimpului sau acoperiţi dacă sunt transportaţi cu targa, căruciorul sau
fotoliul rulant.

ÎNGRIJIRI PALIATIVE

Îgrijirea paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi familiilor
acestora făcând față problemelor asociate cu boala ameninţătoare de viaţă prin prevenirea şi
înlăturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluarea corectă şi tratamentul durerii şi al
altor probleme, fizice, psiho-sociale şi spirituale. (OMS Geneva, 2002)
Inițial, necesitatea îngrijirilor paliative a apărut ca rezultat al numărului în creștere a
bolnavilor care sufereau de cancer, mai târziu s-a dezvoltat și pentru alte grupuri de bolnavi cu
alte nevoi speciale – geriatrie, bolnavii de SIDA, boli neurologice, malformații congenitale,
insuficiențe organice, boli cronice degenerative.
Îngrijirea paliativă a fost practicată din antichitate, fiind unicul tip de îngrijire care putea fi
oferit anumitor categorii de pacienţi. La sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX au
fost întemeiate primele hospice-uri pentru muribunzi, în special în Franţa, Irlanda, Australia şi
Statele Unite ale Americii. În prima jumătate a secolului XX-lea, îngrijirea pacienţilor în stadiul
terminal a fost totalmente neglijată de medicina oficială. Situaţia s-a agravat în anii ’60 – ’70
odată cu introducerea chimioterapiei în tratamentul cancerului.
Primul hospice a fost deschis în Franța, însă optimizarea îngrijirilor paliative moderne capătă
amploare odată cu dezvoltarea Hopice-ului sf. Christopher din Londra. Conştientizând
necesităţile pacienţilor muribunzi nesatisfăcute în spital, în anul 1967 Cecily Sanders a fondat
acest hospice şi împreună cu echipa sa a purces la combaterea varietăţii de simptome şi suferinţe
ale pacienţilor cu boli progresive. Tradiţional, îngrijirea în hospice era rezervată bolnavilor de
cancer, incurabili. Prin extindere, îngrijirea este asigurată şi altor pacienţi cum ar fi cei cu SIDA,
dereglări neurologice ş.a.
În 1987 în Marea Britanie a fost aprobată prima definiţie conform căreia îngrijirea paliativă
vizează studiul şi menajarea pacienţilor cu o boală progresivă, avansată cu prognostic limitat şi
ca scop – ameliorarea calităţii vieţii, care suna în felul următor:

65
 Îngrijirea paliativă este îngrijirea pacienţilor cu o boală activă, progresantă, şi cu o speranţă
de viaţă limitată, pentru care îngrijirea se axează pe alinarea şi prevenirea suferinţei şi pe
calitatea vieţii.
De o importanţă crucială este redarea sensului vieţii unei persoane incurabile. Oricare ar fi
boala, oricât de avansată ar fi ea, oricare ar fi tratamentele anterioare, mesajul îngrijirii paliative
este că întotdeauna mai e loc de ceva, ce ar îmbunăţăţi calitatea vieţii pacientului.
Îngrijirea paliativă poate fi descrisă şi ca îngrijire totală, deoarece include toate aspectele
îngrijirii, atât medicale cât şi nemedicale, atât pentru pacient cât şi pentru familia acestuia.
„Paliativ” din limba latină – „Pallium” inseamnă (mască) sau (acoperământ) - mascarea
efectelor bolii incurabile sau acoperământ pentru cei suferinzi, atunci când medicina curativă nu
poate oferi vindecarea.
Prin îngrijire palitivă înțelegem:
 sprijinirea vieţii
 să nu grăbim venirea morţii
 să luăm măsuri pentru înlăturarea durerii
 să îmbinăm aspectele fiziologice şi psihologice în îngrijirea bolnavului
 să oferim bolnavului un sistem de susţinere care îl va ajuta la menţinerea unei vieţi active
până la moarte
 să oferim familiei bolnavului un sistem de susţinere, care îi va ajuta să lupte în timpul bolii şi
să înfrunte cu curaj pierderea persoanei apropiate
Îngrijirea paliativă se bazează pe particularitatea fiecărui pacient în parte, pe reacţia
individuală a fiecărui pacient la durere şi la vestea unei boli cu prognostic limitat. E de menționat
că o asistenţă de calitate implică răspunsul individual la necesităţile fiecărui pacient. Îngrijirea
paliativă se concentrează asupra asigurării unei calităţi cât mai bune a vieţii bolnavului până în
ultima clipă de viaţă. Individualizarea îngrijirii presupune dezvoltarea unei relaţii de încredere
între pacient, familie şi personal medical.
Obiectivele şi principiile îngrijirilor paliative:
Scopurile îngrijirilor paliative sunt:
 a asigura alinarea durerii şi altor simptome fizice
 a asigura asistenţa psihologică şi spirituală
 a asigura suportul familiei pe parcursul bolii pacientului şi pierderii acestuia
 asigurarea unei cât mai bune calităţi a vieţii pentru pacient şi anturajul său
Calitatea vieţii în mare măsura depinde de gradul de dependență a persoanei, stare de bine
fizic şi emoţional - nu înseamnă absenţa bolii, dar confortul şi acceptarea ei, lucruri care sunt
importante pentru fiecare persoană: a fi capabil să facă activităţi zilnice curente, a fi capabil să
vorbească cu prietenii săi.
Calitatea vieţii - reprezintă satisfacţia subiectivă resimțită sau exprimată de un individ.
(Robert Twycross)
Îmbunătăţirea calităţii vieţii se referă la a ajuta oamenii să-și stabilească scopuri realiste şi să
se apropie de acestea cât mai mult posibil.
Conform indicelui de performanţă a OMS - există 5 categorii de pacienţi incurabili, în funcţie
de gradul de dependenţă, a activităţii fizice, de starea sănătăţii lor:
 activitatea normală fără restricţii
 activitatea legeră redusă, permiţând o muncă cu înjumătăţirea timpului

66
 activitatea redusă, împiedicând de a munci și care stă la pat mai mult de jumătate de zi
 activitate foarte redusă, bolnavul stă la pat mai mult de jumătate de zi
 bolnavul este redus la pat, având nevoie de ajutor permanent
Principiile îngrijirii paliative. Abordarea pacientului include:
Atitudinea grijulie faţă de pacient, presupunând sensibilitate şi compasiune, interes pentru
personalitatea acestuia şi pentru toate aspectele suferinţei lui.
Conexiunea cu pacientul care presupune dorinţa de a pătrunde şi a se încadra în complexul de
probleme dificile ale acestuia.
Respectul pentru fiecare pacient, tratarea lui ca individ unic, şi nu ca un caz aparte de boală.
Consideraţiuni culturale presupunând respectul pentru factorii etnici, rasiali, religioşi etc.
Posibilitatea de a alege locul de îngrijire.
Îngrijirea propriu-zisă include:
Comunicarea eficientă cu pacientul, cu familia lui pentru a forma o echipă, un parteneriat de
îngrijire;
Terapie adecvată stadiului şi prognosticului bolii pacientului cu evitarea intervenţiilor şi
investigaţiilor inutile;
Îngrijire excelentă cea mai bună şi mai adecvată îngrijire posibilă la orice nivel;
Îngrijire interprofesionistă cu acordarea atenţiei tuturor aspectelor de suferinţă fapt care
necesită formarea unei echipe interprofesioniste;
Îngrijirea coordonată presupune coordonarea lucrului echipei interprofesioniste pentru
asigurarea suportului şi îngrijirii maxime a pacientului şi familiei acestuia;
Continuitatea îngrijirii simptomatice şi de suport din momentul primei adresări şi până la
sfârşitul vieţii, în special în cazul în care pacienţii îşi schimbă locul de trai;
Prevenirea crizelor fizice şi emoţionale;
Susţinerea familiei prin asigurarea suportului emoţional şi social;
Asistenţa medicală justificată cu evitarea schimbărilor bruşte neaşteptate şi inutile în tactica
de menajare a pacientului;
Reevaluarea sumativă a pacientului dat, fiind că boală progresivă conduce la sporirea
problemelor existente şi la apariţia unor noi probleme atât fizice cât şi psihologice.
Echipa de îngrijiri paliative. Îngrijirea paliativă trebuie să fie efectuată de către o întreagă
echipă de profesionişti, doarece o persoană cât de profesionistă n-ar fi ea şi cât de apropiată de
pacient n-ar fi, nu poate să asigure îngrijirea paliativă calitativă.
Componența echipei interdisciplinare:
 pacientul și familia
 medic
 asistent medical
 asistent social
 psiholog
 slujitor al cultului
 infermier/îngrijitor la domiciliu
 terapeut ocupațional
 kinetoterapeutul
 dietolog
 voluntar

67
Îngrijirea paliativă prin echipa interdisciplinară se referă la:
Îngrijire holistică care implică aspecte:
 fizice (prin controlul simptomelor specifice: durere, greaţă, vomă, dispnee, diaree, constipaţie
etc.)
 psihoemoţionale (griji, frustări, tristeţe, furie)
 sociale (nevoia familiei, aspecte legate de hrană, loc de muncă, gospodărie, relaţii)
 spirituale (întrebări despre sensul vieţii şi al morţii, nevoia de a fi împăcat)

Abordarea holistică este centrată pe pacient şi satisfacerea nevoilor lui

 îngrijire orientată către familie, prieteni, îngrijitori
 îngrijire terminală pentru a asigura o moarte decentă şi demnă, indiferent de locul unde
pacientul doreşte să fie îngrijit
 pregătirea şi sprijinul familiei în perioada de doliu
 pregătirea profesională continuă a personalului de asistenţă medicală
 educarea pesonalului şi răspândirea informaţiei privind specificul îngrijirii paliative
Deoarece funcţiile membrilor echipei deseori se suprapun, e necesar ca aceştia să fie flexibili,
abili şi să evite conflictele. Lucrul eficient al echipei se bazează pe comunicarea deschisă şi
onestă a membrilor ei, ajutorul şi respectul reciproc, contribuţia deplină a fiecărui membru,
evitarea conflictelor referitoare la suprapunerea funcţiilor.
Medicina paliativă este o specialitate comparativ nouă, de aceea lucrătorii medicali implicaţi
în îngrijirile paliative necesită o instruire suplimentară în domeniu.
Minimul de cerinţe faţă de asistent medical specialzat în îngrijiri paliative include:
 cunoaşterea metodelor actuale de menajare a durerii şi altor simptome
 înţelegerea complexului de necesităţi psihologice ale pacienţilor terminali şi rudelor acestora
 acceptarea laturii spirituale în îngrijirile paliative
 acceptarea aspectelor culturale şi etnice în îngrijirea paliativă
 capacitatea de comunicare
 îngrijirea în perioada de doliu
 atenţia sporită şi documentarea stării pacientului
Necesităţile muribundului
Principiile de etică medicală trebuie să fie respectate de către toţi lucrătorii medicali în munca
de zi cu zi. Spre deosebire de aspectele culturale, care diferă de la un pacient la altul, principiile
deontologiei (eticii) medicale sunt universale.
Principiile deontologiei medicale:
 A face bine, a acţiona întotdeauna în interesle pacientului, ceea ce presupune:
o a fi onest cu pacientul, minciuna sau dezvăluirea adevărului doar pe jumătate mai
degrabă răneşte
o a nu supune pacientul unor investigaţii inutile
o a acţiona nu numai în vederea înbunătăţirii stării pacientului în plan fizic, psihologic,
dar şi spiritual
 A nu face rău sau a minimaliza ceea ce presupune:
o a nu face rău – fizic sau psihologic – prin orice acţiune sau vorbă spusă
o a cântări pentru orice procedură beneficiile şi efectele adverse
 Autonomia – respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, adică:
68
 o tratamentul se va aplica doar cu consimţământul pacientului
o a informa pe deplin pacientul pentru ca acesta să poată lua decizii
o numai la cererea pacientului a-l informa cinstit şi complet
o a respecta dorinţa pacientului privitor la locul şi personalul de îngrijire
 Justiţia – echitabilitatea acordării îngrijirilor indiferent de clasă, rasă, resurse materiale
Necesităţile pacientului în stadiul terminal
Nr.
Dimensiuea Necesitatea
d/o
1. Fizică Înlăturarea simptomelor.
Psihologică
2. Siguranţa Sentimentul de securitate.
Înţelegeara Explicaţii în legătură cu simptomele şi boala. Posibilitatea de a
discuta despre moarte.
3. Respectul de sine Implicarea în luarea deciziilor, mai ales pe măsură ce creşte
dependenţa fizică de alţii. Şansa de a da şi a primi.
Socială
4. Acceptarea Atitudinea îngăduitoare a pesonalului de îngrijire faţă de dispoziţia,
sociabilitatea şi aspectul bolnavului.
5. Apartenenţa Sentimentul de a fi dorit şi legat de cei din jur, de a nu fi o povară.
6. Detaşarea Posibilitatea de a-şi putea lua rămas bun de la persoanele sau
lucrurile de care s-a ataşat, de-a încheia probleme nerezolvate în
familie sau afaceri, de a transmite responsabilităţi altora.
Spirituală
7. Dragostea Exprimarea afecţiunii, contactului uman (de exemplu atingere).
8. Împăcarea Posibilitatea de a restabili relaţiile umane deteriorate, de a cere
iertare.
9. Valoarea proprie Conştiinţa faptului că este iubit şi apreciat.
10. Scopul în viaţă Sentimentul că viaţa are încă sens.

Tipuri de servicii în cadrul îngrijirilor paliative.

În ultimele decenii s-au dezvoltat extrem de rapid în lumea întreagă diferite tipuri de servicii
hospice, în funcţie de contextul socio – economic de specificul organizării sistemelor de sănătate
şi de categoriile de beneficiari vizate. În prezent există următoarele tipuri de servicii de îngrijiri
paliative:
Îngrijiri paliative la domiciliu sunt cele mai eficiente, asigurând prin resursele materiale şi
umane relativ reduse, accesul unui număr cât mai mare de bolnavi, la asistenţa de specialitate. În
plus, medicul de familie este în general mai agreat şi mai puţin traumatizant pentru bolnavul
incurabil în stadiu avansat de boală.
Domiciliul este locul cel mai potrivit unde se poate afla persoana în ultima perioadă a vieţii.
Esenţa constă în prezenţa echipelor mobile de îngrijire paliativă la domiciliu – medic, asistent
medical, lucrător social, psiholog, voluntar, slujitor al cultelor. Echipa este invitată de către
medicul de familie sau de către persoana bolnavă, care implică membrii familiei în procesul de
îngrijire, prin acordarea de sfaturi şi suport moral.

69
 Îngrijiri hospice Hospice este o instituţie autonomă de sănătate – spital special unde se află
persoanele în stadiul final al vieţii pentru a atenua simptomele bolii şi a primi sprijin psihologic,
spiritual şi social. Acordă suport îngrijirilor atât în timpul crizelor cât şi după decesul
pacientului. La hospice sunt internate persoane care nu pot fi ajutate la domiciliu, din
considerente medicale şi sociale. Personalul hospice-ului este alcătuit din lucrători medicali
profesionişti şi voluntari special antrenaţi în îngrijiri paliative care acordă asistenţă medicală 24
din 24 de ore. Bolnavul este internat perioade limitate de timp în vederea desfăşurării de
tratamente şi proceduri medicale care necesită supravegherea continuă. Specificul acestor unităţi
este de a asigura bolnavului un mediu cât mai „neinstituţionalizat”, mai aproape de cel casnic, şi
de a crea prin diferite modalităţi, bunăstarea fizică, psihoemoţională şi spirituală.
Îngrijirile paliative în spitale. Aceste servicii pot fi oferite de:
Echipe mobile, formate din personal cu pregătire specifică în îngrijiri paliative (medic,
asistent medical, asistent social, slujitor al cultelor) şi care asigură asistenţa la patul bolnavului în
diferite secţii ale spitalelor generale, la solicitarea medicului specialist.
Secţii cu îngrijiri paliative propriu-zise cu personal instruit în paliaţie. Pot face parte din
spitalele generale sau de profil. Unitatea de bază este alcătuită din 5-7 paturi unde vor fi
internate persoane ajunse în stare critică, până la îmbunătăţirea stării lor sau până la deces. De
asemena, sunt admise persoane şi din alte unităţi spitaliceşti sau de la domiciliu pentru acordarea
investigaţiilor mai complexe (radiografia oaselor, intervenții chirurgicale minore, cateterizare
epidurală sau blocare de nerv).
Un singur pat hospice poate fi adăugat la unitatea de ambulatoriu sau unitate medicală
specializată pentru urmărirea efectelor, introducerea tratamentului nou în scopul de alinare a
durerii.
Centrele de zi sunt destinate bolnavilor incurabili în stadii relativ stabile şi mai puţin avansate
de boală. În orele petrecute în centrele de zi, bolnavul beneficiază de consult de specialitate, de
tratamente medicale, de supraveghere, de reabilitare, fizioterapie şi activităţi sociale de sprijin,
oferind în acelaşi timp familiei- îngrijitorului un timp de răgaz. Aceste centre pot fi organizate pe
lângă hospice, unităţi de ambulatoriu, ș.a. Persoanele vin pentru a se întâlni cu oamenii, a
comunica, pentru a se odihni sau a face control medical. În acest timp familiile se pot relaxa iar
periodic pot efectua vizite. Colaboratorii principali sunt voluntarii sub conducerea unui lucrător
medical profesionist. Voluntarii în îngrijiri paliative joacă un rol foarte important. Ei sunt aleşi
prin selecţie de colectiv şi instruiţi prin cursuri speciale, sunt în continuu susţinuţi şi
supravegheaţi de profesioniştii în domeniu.

SARCINILE ASISTENTULUI MEDICAL LA CONSTATAREA DECESULUI

Sfârșitul vieții bolnavului spitalizat poate fi brusc sau lent. Viața bolnavului se poate termina
în câteva secunde, precum în caz de embolie pulmonară, infarct miocardic, aritmii cardiace. De
multe ori însă, moartea se instalează după o stare de agonie care durează ore sau zile. În cursul
agoniei circulația se înrăutățește, bolnavul este palid, cade mandibula, pacientul stă pasiv, cu
gura întredeschisă, ochii sunt sticloși și adânciți în orbite. Pulsul este slab, moale și neregulat.
Respirația este zgomotoasă. Reflexele diminuează progresiv, reflexul pupilar dispare. Îngrijirea
pacienților muribunzi:
 pacientul va fi izolat într-o rezervă (izolator)
 va fi susținut până în ultimul moment
70
  asistentul nu va părăsi pacientul nici după ce acesta și-a pierdut cunoștința
 bolnavul trebuie întreținut curat și uscat
 uneori pacientul aude ce se vorbește în anturajul lui
 i se vor îndepărta protezele
 i se vor îndepărta secrețiile
 se vor lua măsuri de hidratare
 capul bolnavului va fi așezat într-o parte
 administrarea medicamentelor se va face până în ultimul moment.
Înştiinţarea aparţinătorilor se face de asistentul medical. Dacă ea consideră că se apropie
sfârşitul bolnavului ea anunţă medicul. Este bine ca acesta să fie prezent în momentul decesului.
Decesul se constată după semnele de probabilitate a morţii: oprirea pulsului, respiraţiei,
instalarea palidităţii cadaverice, relaxarea completă a musculaturii, abolirea completă a reflexului
pupilar. Semnele de certitudine ale decesului se instalează puţin mai târziu (rigiditatea şi petele
cadaverice) de aceea mortul rămâne în pat încă 2 ore înainte de a-1 transporta.
Asistentul notează în condica de predare medicamentele care s-au dat bolnavului, procedeele
de tratament care i s-au aplicat în ultimele momente, comportamentul şi simptomele observate ca
şi ora exactă a decesului.
Aparţinătorii vor fi invitaţi să părăsească salonul pentru că după instalarea rigidităţii
cadaverice îngrijirile se pot face foarte greu.
Asistentul îmbracă un halat de protecţie, mănuşi. Se îndepărtează de pe pat toată lenjeria,
accesoriile. Cadavrul rămâne culcat numai pe un cearşaf şi o muşama. Mortul trebuie dezbrăcat
complet, bijuteriile scoase, hainele şi lenjeria îndepărtate din pat. Ochii se închid cu tampoane
umede, maxilarul inferior se leagă cu ajutorul unei comprese uscate împrejurul capului.
Membrele se întind, cele superioare se aşează lângă trunchi şi coapse.
Regiunile murdărite cu sânge, vărsături sau medicamente trebuie spălate. Spălarea cadavrului
în întregime nu este sarcina asistentului medical. Se îndepărtează urmele de pansament, nu se vor
atinge plăgile operatorii sau traumatice, care trebuie conservate în vederea examenului necroptic.
Decedatului i se va aplica, de preferință pe antebraț, o brățară de identificare cu: numele și
prenumele, vârsta, secția unde a fost internat, data și ora decesului, numarul foii de observație.
Cadavrul se înfăşoară apoi în cearşaful rămas sub el.
Obiectele rămase de la bolnav se predau aparţinătorilor, pe bază de bon.
Transportul cadavrului se face în linişte, când nu sunt bolnavi pe coridoare. Patul trebuie apoi
spălat şi la nevoie dezinfectat, iar lenjeria va fi spălată separat. Decesul influențează defavorabil
starea psihică a celorlalți pacienți.

Anexa 1

COD DE ETICĂ PENTRU ASISTENȚI MEDICALI

71
Introducere
Societatea noastră se află în permanentă restructurare, tehnologia modernă pătrunde treptat,
iar accentuarea crizei economice condiționează modificări în ierarhizarea valorilor și scoate în
evidență absența unor valori fundamentale.
Lipsa unei legislații privind practica asistenților medicali, imposibilitatea evaluării reale a
activității lor sunt elemente ce favorizează apariția conflictelor morale care nu-și găsesc
întotdeauna soluționarea adecvată.
Codul de etică, prima lucrare de acest gen în domeniu în RM, este destinat asistenților
medicali, care îl pot folosi ca instrument de lucru în luarea deciziilor, a reflecțiilor și evaluării.
Prin intermediul lui profesioniștii din sistemul de sănătate, populația în întregime sunt informații
despre atitudinea morală ce se cere de la asistenții medicali. Un astfel de Cod indică, pe de o
parte, asumarea responsabilității profesionale, iar pe de altă parte, încrederea pe care o investește
societatea în această profesiune.
Problemele apărute în practica nursingului pot fi de ordin legal și moral. Prezentul Cod
reflectă aspectul moral al asistenților medicali. El oferă principiile generale care trebuie să
ghideze acțiunile profesionistului. Fiecare asistent medical veghează asupra propriului
comportament profesional, pentru ca acesta să corespundă principiilor cuprinse în Codul de
etică.

Capitolul I
Asistentul medical și profesiunea sa

”Învinge greutățile profesiunii tale,

Stăpânește supărarea și nerăbdarea ta.
Gândește-te că cel suferind este
dezarmat și fără putere și are nevoie de ajutorul și îngrijirea ta.”
(Masei)

Profesiunea de Nursing are angajamentul de a promova bunăstarea și siguranța pentru toată

populația. Nursingul este știința și arta de a îngriji cu competență, cu respect și demnitate ființa
umană.

1.1 Asistentul medical

În practica profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere profesional,
legal și moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: ”În primul rând – nu
dăuna.” În îndeplinirea investigațiilor / manipulațiilor cu posibile consecințe negative, referitor
la sănătatea pacientului, asistentul medical este dator să se asigure cu măsuri de protecție.

1.2 Asistentul medical aplică în practică cunoștințele, deprinderile și aptitudinile dobândite pe

parcursul formării ca profesionist.
 Folosește orice posibilitate pentru a-și îmbunătăți și a-și menține competențele.
 Contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoștințe, privind executarea
profesiunii.
 Asigură calitatea serviciilor de îngrijire conform standardelor prevăzute.

72
  Asistentul medical consemnează orice intervenție, iar cele delegate, vor fi aduse la
îndeplinire numai după consemnarea în documente de către persoana care recomandă.

1.3 Asistentul medical participă activ la acțiunile care asigură progresul profesiunii.
 Participă la pregătirea profesională a viitorilor asistenți medicali.
 Sunt preocupați continuu de propria perfecționare.
 Asigură protecția profesiunii, participând activ la ameliorarea cunoștințelor, ca membru
al organizației profesionale.
 Asistentul medical participă la:
- Studierea și cercetarea în Nursing și punerea în practică a rezultatelor;
- Promovarea progresului în domeniul îngrijirilor medicale;
- Elaborarea politicilor instituției sanitare din care face parte.

1.4 Asistentul medical trebuie să aibă un comportament, care să nu dăuneze profesiunii și nici
comunității profesionale din care face parte.
 Evită participarea la acțiunile care, prin mesajul transmis, contravin sănătății.
 Asistentul medical aderă la principiile de nediscriminare, neprejudicii în îngrijire în toate
situațiile și face efort să promoveze aceste principii și pentru alții.
 Asistentul medical are responsabilități individuale, de grup și specifice domeniului în
care lucrează.

Capitolul II
Asistentul medical și persoana îngrijită

”Onorează-l pe bolnavul tău de orice vârstă ar fi – copil, tânăr sau bătrân.

Când a ajuns în mâinile tale, este ființa fără apărare,
apelând la știința și bunătatea ta.”
(Masei)

2.1 Asistentul medical are ca responsabilitate principală atât definirea normelor de sănătate, cât
și acordarea îngrijirilor individului la cel mai înalt nivel posibil, respectând demnitatea umană,
nelimitând considerațiile de statut social, economic și politic.
 Asistentul medical crează ambianța în cadrul căreia sunt respectate valorile, obiceiurile,
tradițiile, religia și credința individului.
 Asistentul medical acordă atât îngrijiri care au ca scop promovarea sănătății, prevenirea
îmbolnăvirilor, satisfacerea nevoilor pacientului în vederea recăpătării independenței cât
mai curând posibil, alinarea suferințelor, cât și însoțirea până în ultimele clipe ale vieții.

2.2 Asistentul medical asigură un mediu terapeutic care să contribuie la formarea stării de bine
fizic și psihic a pacientului.
 Asistentul medical planifică și alege, împreună cu pacientul, metodele de îngrijire, în
limitele sale de competență. În situația când pacientul nu este capabil să ia o decizie, este
numită persoana care va lua decizia în locul lui.
 Asistentul medical aplică tratamentul prescris de medic, urmărind reacțiile pacientului.

73
2.3 Asistentul medical, în relațiile cu pacientul, întreține un proces bazat pe încredere, demnitate
și respect.
 Asistentul medical oferă pacientului, ori persoanei de încredere, informații corecte,
adecvate situației și competente.
 Asistentul medical asigură dreptul al intimitate, protejează informațiile de natură
confidențială și nu le dezvăluie, decât în cazul când sunt de interes public, cu acordul
pacientului sau în instanța de judecată.
 Asistentul medical intervine în cazul când siguranța informațiilor confidențiale este în
pericol.

2.4 Asistentul medical respectă:

- Drepturile și libertățile individului;
- Identitatea persoanei îngrijite;
- Alegerile / deciziile persoanei îngrijite, care își asumă conștient consecințele.

 Asistentul medical nu abuzează de slăbiciunea persoanei îngrijite.

 Asistentul medical este avocatul pacientului în relațiile acestuia cu alți profesioniști, cu
familia și cu autoritățile.
 Asistentul medical aduce la cunoștință persoanelor autorizate sau autorităților orice
circumstanță care ar putea produce daune persoanei îngrijite.
 Asistentul medical adesea este nevoit să soluționeze diferite probleme sociale, acestea
necesitând de la el cunoștințe multilaterale atât în domeniul filosofiei, economiei,
dreptului, cât și în domeniul tehnologiilor contemporane și ale psihologiei.

Capitolul III
Asistentul medical și colegii

”Să poți să ai ce sufletul îți cere.

Credință, dragoste, putere.”

3.1 Activitatea asistentului medical cere implicarea și luarea deciziilor în echipă. În colaborare
cu colegii asistentul medical trebuie să fie corect, onest, să respecte cunoștințele și aportul
acestora la procesul de îngrijire.

3.2 Asistentul medical trebuie să cunoască istoria profesiunii sale și să fie recunoscător
îndrumătorilor săi.
 În exercitarea funcției, asistentul medical este dator să adopte un comportament moral,
echilibrat.
 Asistentul medical își desfășoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire, bazându-se pe
relații de complementaritate, parteneriat, colaborare și solidaritate profesională.
 Asistentul medical ia o atitudine corectă și obiectivă față de greșelile colegilor.
 Asistentul medical va fi preocupat de menținerea cerințelor etice și deontologice, nu va fi
discutată și nu va comenta în prezența pacientului îngrijirile efectuate de colegii săi sau
de către alți profesioniști.

74
 Capitolul IV
Asistentul medical și societatea

”Oboseala ta să fie luminată de credință și de dragoste.”

4.1 Asistentul medical își asumă, împreună cu concetățenii săi, responsabilitatea de a iniția și a
participa la activități destinate să răspundă la cerințele sociale.
 Asistentul medical desfășoară activități de educație pentru sănătate cu persoana, familia
și comunitatea.

4.2 Asistentul medical, prin modul său de viață, trebuie să fie un model de promovare a sănătății.
 Asistentul medical se implică în cunoașterea nevoilor persoanelor sau comunității,
contribuind la soluționarea problemelor sale de sănătate.

4.3 Asistentul medical colaborează cu alți profesioniști sau cu autoritățile în scopul soluționării
problemelor de sănătate ale comunității.
 Asistentul medical are obligația morală de a-și expune opiniile în fața instituțiilor
legislative privind activitatea de îngrijire a sănătății, în sprijinul persoanelor îngrijite.

Elaborat de ANM

Anexa 2

JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRAT

(formularea modernă)

Formularea moderna a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia Medicală

Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva:

75
 “Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru
viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Anexa 3

METODE DE APLICARE A DEZINFECTANŢILOR CHIMICI ÎN FUNCŢIE DE

SUPORTUL TRATAT
Suprafeţe

76
 Pentru dezinfectarea suprafeţelor se recomandă următoarele metode:
 Pavimente (mozaic, ciment, linoleum, lemn, etc.) – ştergere.
 Pereţi (faianţă, tapet lavabil, uleiaţi, etc.), uşi, ferestre (tocărie) – ştergere sau
pulverizare*. Se va insista asupra curăţeniei şi dezinfectării părţilor superioare ale
pervazurilor şi a altor suprafeţe orizontale, precum şi ale colţurilor.
 Mobilier, inclusiv paturi şi noptiere (din lemn, metal, plastic) – ştergere, stropire,
pulverizare*.
 Mese de operaţie, mese pentru instrumentar, suprafeţe pentru pregătirea tratamentu-
lui, suprafeţe pentru depozitarea temporară a produselor patologice recoltate, lămpi
scialitice, mese de înfăşat – stergere, stropire, pulverizare*.
 Mese de lucru în laborator – decontaminare, curăţenie riguroasă, dezinfecţie.
 Muşamale din cauciuc sau plastic, colac din cauciuc, etc. – ştergere, imersie.
 Cărucioare, tărgi – ştergere, stropire.

Obiecte sanitare, recipiente de colectare, materiale de curăţenie

Folosirea dezinfectantelor pentru suprafeţe, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi
timpului de contact conform recomandărilor producătorului.
 Băi, băiţe pentru copii, chiuvete, bazine de spălare – ştergere.
 Ploşti, oliţe, urinare, recipiente pentru colectarea de produse patologice – imersie,
după golire şi spălare prealabilă, folosind 1 vol. soluţie pentru 1 vol. recipient. După
dezinfecţie se păstrează uscate în camere speciale, pe rastele. Maşini automate, special
dedicate pentru curăţare şi dezinfecţie.
 Grupuri sanitare (WC, bazine, scaune WC, vidoare), grătare din lemn sau plastic pen-
tru băi şi duşuri – ştergere.
 Sifoane de pardoseală, sifoane de scurgere – aplicarea unei cantităţi de dezinfectant.
 Găleţi pentru curăţenie, ustensile pentru curăţenie (perii, mop, teu, lavete, cârpe, etc.)
– şpălare, dezinfecţie .Se păstrează uscate.
 Recipiente pentru colectarea deşeurilor, pubele – spălare, dezinfecţie. Se păstrează
uscate.
Lenjerie şi echipament de protecţie
Folosirea dezinfectantelor pentru lenjerie, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi timpului
de contact conform recomandărilor producătorului.
 Lenjerie contaminată (impurificată cu excrete, produse patologice şi lenjerie care pro-
vine de la bolnavi contagioşi) – înmuiere - 4 litri soluţie la 1 kg lenjerie; se pot folosi
maşini de spălat automate cu program de dezinfecţie inclus. Alte categorii – spălare la
maşini automate cu ciclu termic de dezinfecţie sau fierbere.
 Echipament de protecţie şi de lucru – înmuiere, se dezinfectează numai cel contaminat.
 Şorţuri impermeabile din cauciuc şi plastic – ştergere.
Zone de preparare şi distribuire a alimentelor
Folosirea dezinfectantelor recomandate pentru uz în bucătării, oficii alimentare, dezinfecţia
veselei recipientelor, tacâmurilor, ustensilelor, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi
timpului de contact, conform recomandărilor producătorului.
 Veselă din sticlă, porţelan, tacâmuri: imersie, clătire insistentă după dezinfecţie.
 Suprafeţe: ştergere, pulverizare**
77
  Ustensile şi vase de bucătărie : spălare cu soluţii de detergent dezinfectant, produse
chimice de curăţare/ decontaminare. In epidemii, utilizarea de dezinfectante.
Instrumente, echipamente
Folosirea dezinfectantelor pentru instrumentar, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi
timpului de contact, conform recomandărilor producătorului.
 Termometre (orale, rectale): Submersie după spălare şi dezinfecţie. Soluţii dezinfectante
proaspete. A nu se amesteca în timpul procesării termometrele orale cu cele rectale.
 Incubatoare, izolete, măşti de oxigen: Ştergere. Nu se recomandă dezinfectanţii fenolici.
Instrumente, echipamente: Imersie, predezinfecţie, curăţare, dezinfecţie, clătire, uscare

Anexa 4

PRODUSE UTILIZATE ÎN PROCESUL DE EFECTUARE A CURĂŢENIEI

Curăţarea se realizează cu produse etichetate de producător ca produse destinate curăţeniei

sau produse detergent – dezinfectante.

78
 Săpunuri
Săpunurile pot fi tari sau moi. Săpunurile tari sunt utilizate în întreţinerea suprafeţelor cu
ceramică, ulei, oţel inoxidabil. Săpunurile moi (săpun negru) – în curăţarea grosieră (paviment
mozaicat, gresie etc.).
Detergenţi
În dezinfecţia mecanică se utilizează detergenţi neutri sau detergenţi lichizi universali pentru
decontaminare: mobilierelor, pavimentelor, veselei şi spălării manuale a textilelor. Detergenţii
alcalini sau "decapanţi", în funcţie de diluţie, se utilizează la spălarea zilnică a pavimentelor sau/
şi decaparea pavimentului placat (întreţinere de fond), înainte de aplicarea unui nou tratament.
Detergenţii acizi sau "detartranţi" se utilizează la curăţarea materialelor cu depuneri de piatră
(ceramică, pavimente placate cu materiale care suportă acizi, sticlărie de laborator, bazine, bazi-
nete, urinare). Dacă produsul este avizat pentru sectorul alimentar, se spală vesela şi ustensile de
bucătărie. Detartranţii "tamponaţi" se utilizează pentru decontaminarea robinetelor, bateriilor,
chiuvetelor inoxe, altor articole inoxe. Detergenţii-dezinfectanţi sau detergenţii cationici sunt
produse cu proprietăţi de curăţare principale si dezinfectare secundare.
Abrazive
Abrazivele sunt utilizate în curăţarea punctuală a suprafeţelor dure, obiectelor sanitare,
pavimentelor, cu precauţie pentru suprafeţele emailate.
Produse pentru lustruit
Detergenţii lustruitori sau "de ceruire" se utilizează, de obicei, la spălarea pavimentelor.
Reguli fundamentale în utilizarea produselor folosite în activitatea de curăţare:
 folosirea doar a produselor avizate/autorizate de ministerul sănătăţii pentru utilizare în
sectorul sanitar
 respectarea tuturor recomandărilor producătorului
 respectarea regulilor de protecţie a muncii (purtarea mănuşilor, ochelarilor de protecţie,
echipamentelor impermeabile, etc.)
 etichetarea şi închiderea ermetică a recipientelor. eticheta trebuie să conţină: denumirea
produsului, numele producătorului, termenul de valabilitate, diluţia de lucru, data la care s-a
făcut diluţia, perioada de utilizare a produsului diluat menţinut în condiţii adecvate (cu
specificare pentru ceea ce înseamnă "condiţii adecvate")
 nu este permis amestecul produselor! există riscul unor reacţii chimice periculoase pentru cel
care le manipulează, precum şi riscul de inactivare şi incompatibilitate
 nu este permisă utilizarea ambalajelor alimentare pentru produsele de întreţinere a curăţeniei.
 distribuirea produselor la locul de utilizare (pe secţii/ compartimente) în ambalajul original.
 asigurarea rotaţiei stocurilor, pentru înscrierea în temenele de valabilitate
 nu este permisă aruncarea ambalajelor goale, decât după ce au fost curăţate sau/ şi
neutralizate.

Anexa 5

REGULI PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR ŞI A USTENSILELOR

FOLOSITE LA EFECTUAREA CURĂŢENIEI

79
 În unitatea sanitară, la nivel central, trebuie să existe spaţii speciale, destinate depozitării
produselor şi ustensilelor folosite în procesul de efectuare a curăţeniei, aflate în stoc. Spaţiile tre-
buie să asigure menţinerea calităţii iniţiale a produselor, până la utilizare.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile de depozitare:
 pavimentul şi pereţii trebuie să fie impermeabili şi uşor de curăţat
 zona de depozitare trebuie să permită aranjarea în ordine a materialelor de curăţare şi accesul
uşor la acestea
 aerisire combinată (naturală şi artificială)
 temperatura aerului de 18-25ºC
 iluminare corespunzătoare
 gradul de umiditate relativă trebuie să asigure păstrarea optimă a calităţii
În fiecare secţie/ compartiment, trebuie să existe încăperi special destinate depozitări pro-
duselor şi ustensilelor utilizate pentru efectuarea curăţeniei, aflate în rulaj şi pregătirii activităţii
propriu-zise, care, suplimentar condiţiilor generale menţionate, necesită să includă următoarele:
 chiuvetă cu apă potabilă rece şi caldă, săpun, prosop, etc., pentru respectarea igienei
personalului care efectuează curăţenia
 chiuvetă (bazin) cu apă potabilă, pentru dezinfecţia şi spălarea ustensilelor folosite la
efectuarea curăţeniei (lavete, torşoane, mopuri, perii, ş.a). Dezinfectarea, spălarea şi uscarea
materialului moale folosit la curăţare se pot face utilizând maşini de spălat şi uscătoare;
 suport uscător pentru mănuşile de menaj, mopuri, perii, ş.a.
 pubelă şi saci colectori (de unică folosinţă) pentru deşeuri
Zilnic, după fiecare operaţiune de curăţare şi la sfârşitul zilei de lucru, ustensilele utilizate se
spală, se curăţă (decontaminează), dezinfectează şi se usucă.
Curăţarea şi dezinfectarea ustensilelor complexe (perii detaşabile, mânerul periilor, aspirator,
ş.a) se efectuează în funcţie de recomandările producătorului.
Personalul care execută operaţiunile de curăţare şi dezinfectare a materialului de curăţare va
purta mănuşi de menaj sau mănuşi de latex nesterile.
Dezinfectarea materialului de curăţenie utilizat în spaţiile fără risc se efectuează cel puţin
odată pe săptămână, iar în secţiile/compartimentele cu risc crescut se face de rutină, la sfârşitul
activităţii (după fiecare utilizare).

Anexă 6
TERMOMETRE MEDICALE

80
 În cadrul îngrijirii sănătăţii, temperatura corpului uman se măsoară şi se monitorizează cu
ajutorul unor termometre denumite de regulă „termometre clinice” sau mai uzual „termometre
medicale”. Printre cele mai frecvente tipuri de termometre care se utilizează pentru măsurarea
temperaturii corpului uman, se numără termometrele medicale digitale, termometrele medicale
cu infraroşu, termometrele medicale de unică folosinţă şi termometrele medicale cu mercur.
Un termometru medical cu mercur este compus dintr-un tub subţire din
sticlă, cu lungimea de 12,5 cm, care are pe una dintre părţi sau pe
ambele părţi o scară de măsurare gradată în Fahrenheit sau Celsius sau
ambele. La măsurarea temperaturii corpului, mercurul lichid aflat într-
un rezervor situat în partea de jos a termometrului urcă în tubul capilar.
Termometre medicale digitale
Termometrele medicale digitale măsoară temperatura corpului cu
ajutorul unui senzor termic electronic. Acest senzor este conectat la un
procesor, iar informaţiile procesate apar pe afişajul termometrului.
Termometrele digitale sunt utilizate la pacienţi de orice vârstă.
Termometre medicale cu infraroşu
Termometrele medicale cu infraroşu măsoară temperatura corpului cu ajutorul unui senzor cu
infraroşu. Termometrul se introduce în canalul auditiv (unde senzorul cu
infraroşu înregistrează căldura corporală emanată de timpan), pe
frunte sau tâmplă. Termometrele medicale cu infraroşu se
utilizează adesea la copii.

Termometre medicale de unică folosinţă (termotest)

Termometrele medicale de unică folosinţă sunt compuse din fâşii din
material plastic, pe a căror suprafaţă se află puncte. Aceste puncte sunt
umplute cu substanţe chimice care îşi modifică culoarea în funcţie de
temperatură. Această modificare a culorii reprezintă scara de măsurare.
În mod normal, termometrele medicale de unică folosinţă au o parte
autoadezivă.

Nr. Termometre pro contra

d/o medicale

81
1. Cu mercur Temperatura determinată este Citirea se face greu, este
exactă.  fragil, dureaza 5-10 minute
Nu face zgomot. măsurarea
2. Digital Valoarea se citeste ușor. Necesită baterii.
Măsurarea durează Zgomotul poate trezi un
aproximativ 1 minut.  copil adormit.
"Beep" când este gata.
3. Digital- oral tip Prezintă siguranță  Necesită bateri.
suzetă Nu trezește un bebelus.
Măsurarea durează până la 3
minute.
4. Termometre Măsurarea temperaturii se face Necesită aplicarea corectă în
medicale cu rapid (3-5 secunde).  canalul urechii pentru
infraroşu – timpanic Elimină riscul contaminării măsurare corectă.
(ureche) ce apare la folosirea combinată Nu este foarte indicat în
a metodei rectale și orale. cazul bebelusilor.
Necesită baterii, este
costisitor.

82
 Anexa 7

METODICA MĂSURĂRII TEMPERATURII CORPULUI

CU TERMOMETRUL DIGITAL

Termometrul digital este utilizat mai des la pacienții aflați la domiciliu. Inainte de prima folosire
și după fiecare folosire termometrul se dezinfectează prin ștergere cu tifon impregnat cu o soluție
dezinfectată (alcool etilic de 700).
Instrucțiuni de utilizare:
 termometrul se activează prin apasarea butonului ON/OFF
 afisajul electronic indică pentru 2 secunde: 188.8 E. După ce afisajul se stabilizează,
apare simbolul L și grade Celsius
 aparțtia acestui simbol indică faptul ca puteți incepe să folosiți termometrul
 se pozitionează (introduce) termometrul:
În fosa axilară: se poziționează sonda termometrului în fosa axilară și se presează brațul de-a
lungul corpuluiși, se măsoară timp de 2 minute.
În cavitatea bucală: se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă spre molar. Se lasă
termometrul pe 2 minute.
În rect: se introduce cațiva milimetri din sonda termometrului în rect. Pentru a lua temperatura
rectală la nou-născut, se plasează bebelușul pe spate pe un plan drept și se indoie gambele, într-
un unghi de 90 grade, se pastrează această poziție aproximativ 1-2 minute (fară ca el sa se
miște) până se măsoară temperatura.
Retineți, că temperatura internă a corpului este intotdeauna ușor superioară celei externe
(aproximativ 0.5 grade C).
 un semnal sonor indică faptul că se poate citi temperatura
 după măsurarea temperaturii, se închide afisajul prin apăsarea butonului OFF/ON (dacă
uitați să inchideți afisajul, el se inchide automat după 10 min).
Termometrul trebuie ținut la temperatura camerei, într-un loc uscat, departe de surse de caldură
și de caldura directă a soarelui.

83
 Anexă 8

E BINE SĂ ȘTIȚI!!!

Dacă spargeți întâmplător termomtrul, iar conținutul său s-a împrăștiat trebuie de știut că:

 Cei mai periculoși pentru sănătate sunt aburii de mercur, pe care noi
îi putem inhala prin căile respiratorii. Căile respiratorii se acoperă cu
un tifon înmuiat în apă pentru a micșora doza de mercur inhalată.

 Mercurul trece din stare lichidă în stare gazoasă la temperaturi mai

mari de 18 °С, astfel, dacă s-a spart termometrul, mai întâi vom
deschide geamul pentru ca aburii să iasă afară și vom răci camera
(includem condiționerul). Nu se face curent, astfel, veți favoriza
răspândirea aburilor de mercur prin incapere

 În nici într-un caz bulele de mercur nu se vor strânge cu o cîrpă sau cu aspiratorul. În
aspirator, mercurul se încălzește și favorizează răspândirea aburilor prin toată locuința.
Bulele de mercur se vor colecta cu un lipici, sau bande lipicioase. Locul unde s-a spart
termometrul se luminează cu o lanternă, astfel, bulele de mercur lucesc și va fi mai ușor
să le colectați.

 Pentru a neutraliza mercurul (dacă bulele au ajuns în locuri

inaccesibile: crăpături, covor ), putem pregăti  și turna în
locurile unde nu putem strânge bulele următoarele soluții,
de exemplu - la 1 litru de apă fiartă răcită se adaugă 40 gr.
săpun și 50 gr.bicarbonat de sodiu sau soluția de
permanganat de potasiu).Prelucrarea cu astfel de soluție
este binevenită, chiar dacă, am strâns, cu lipici, toate
bulele, deoarece pe suprafață pot rămânea balonașe de mercur foarte mici, pe care nu le
putem vedea, iar soluția le va neutraliza.

 Covoarele pe care s-a spart termometrul se vor țineț afară cât mai mult timp, pentru ca
bulele de metal să se evapore complet și să nu infecteze locuința.
84
Specialiștii spun că un termometru spart și nestrâns nu poluează mediul mai mult decât normele
standard admisibile, dar totuși aceasta nu constituie un motiv ca să neglijăm strângerea
minuțioasă a acestui metal periculos.

Anexa 9

ÎNGRIJIREA MUCOASEI NAZALE

A. DATE GENERALE :
Obiectivul: Menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare.
Îndepărtarea secreţiilor şi crustelor nazale.
Indicaţiile: Toaleta matinală, în caz de eliminări nazale, în obstrucţia nazală.
Abrevieri: a/m – asistent medical
B. CERINŢE FAŢĂ DE DEXTERITATE :

Nr
Etapele Raţionamentul
d/o
I Pregătirea pentru procedură
1 Pregătirea pacientului:
a) psihică -Asigurarea dreptului pacientului la
Se informează pacientul, se obţine informaţie
consimţământul.
b) fizică -Poziţia corectă a pacientului în
Poziţia pacientului culcat cu capul uşor întors timpul efectuării procedurii
într-o parte. Semișezândă. contribue la calitatea procedurii
Pregătirea necesarului:.
Tave renale(sterile, nesterile)
Tampoane sterile
Soluţie sterilă de ser fiziologic
Glicerină sau ulei steril
Fitile sterile de vată
Mănuşi sterile de unică folosinţă
II Tehnica exectuării
1 Asistentul medical/nursa îşi spală mâinile, după -Prevenirea infecţiilor
Standard EN-1500, dezinfectează mâinile, nosocomiale
îmbracă mănuşi sterile.
2 Cu policele mâinii stângi se va ridica apexul Pentru un acces mai bun

85
 nasului.
3 Inițial se va picura 1-2 picături de ulei steril.
4 Peste câteva minute se întroduce în narină un Pentru înlăturarea secreţiilor nazale
fitil uscat, steril, cu mişcări rotative ușor se
înlătură crustele
5 Se repetă aceiaş procedură şi la cealaltă narină Asigură corectitudinea îndeplinirii
6 Se efectuează toaleta locală în jurul nasului
7 La indicaţia medicului se instilează medicamente Se va asigura dozarea corectă
III. Documentarea
Se notează în planul de îngrijire. Evidenţa intervenţiilor
IV. Supravegherea pacientului
Se va observa aspectul mucoasei, calitatea Prevenirea complicațiilor
respiraţiei pacientului.
V. Complicaţiile posibile
- leziuni pe mucoasa nazală
- mucoasa nazală sângerândă
VI. Reorganizarea locului de muncă
Se colectează materialile folosite în recipiente -Prevenirea infecţiei nosocomiale
speciale, mai ales dacă secreţiile sunt purulente.
Se îndepărtează mănuşile.Se spală mâinile

86
 Anexa 10

ÎNGRIJIREA OCHILOR

A. DATE GENERALE
Obiectivul: Prevenirea infecţiilor oculare şi îndepărtarea secreţiilor.
Indicaţiile:
- toaleta matinală
- îngrijirea ochilor în diferite stări patologice
- cu scop de a îndepărta secreţiile

Abrevieri: a/m – asistent medical

B. CERINŢE FAŢĂ DE DEXTERITATE:

- Îngrijirea ochilor se efectuează în condiţii stricte de asepsie

Nr
Etapele Raţionamentul
d/o
I Pregătirea pentru procedură
Pregătirea pacientului:
a)psihică -Asigurarea dreptului pacientului
Se informează pacientul şi se explică la informaţie.
necesitatea, se obţine consimţământul.
b)fizică -Asigurarea accesibilităţii
poziţia pacientului culcat cu capul uşor înclinat -Evitarea apariţiei complicaţiilor
pe partea ochiului care va fi îngrijit.
Pregătirea materialelor:
Soluţie de ser fiziologic;
Tampoane/ comprese sterile;
Tăviţe renale(sterile,nesterile);
Soluţie medicamentoasă (la indicaţia
medicului);
Mănuşi sterile;
Aleză sterilă;
II Tehnica executării
87
1 Asistentul medical/nursa îşi va spala mâinile -prevenirea infecţiilor
după Standard EN-1500, dezinfectează mâinile, nosocomiale
îmbracă mănuşi sterile.
2 Îndepărtează secreţiile sau crustele aderente de
gene/pleoape prin ştergere uşoară de la
comisura externă spre cea internă folosind un
tampon steril îmbibat cu ser fiziologic
3 Foloseşte un nou tampon steril pentru fiecare Pentru a evita infectarea
ştergere până la îndepărtarea secreţiilor.
4 Repetă procedura şi pentru celălalt ochi.
5 La indicaţia medicului se vor instila în ochi Se asigură dozarea corectă
medicamentul pregătit (soluţie, unguent conform indicației medicului.
oftalmic).
6 Se va fixa pleoapa cu ajutorul unui tampon
steril.
7 Pacientul este rugat să priveasă în sus ,
medicamentul se va picura pe scleră.
8 Se va aplica tampon uscat la comisura externă a Împiedică prelingerea
ochiului.
III. Documentarea
Se va nota în fişă de prescripţii medicale/plan Evidența îngrijirilor
de îngrijire.

IV. Supravegherea pacientului

Observarea reacțiilor posibile. -prevenirea complicațiilor
VI. Reorganizarea locului de muncă
Se colectează materialile folosite în recipiente
speciale, mai ales dacă secreţiile sunt purulente. -prevenirea infecţiei
Se îndepărtează mănuşile. nosocomiale
Se spală mâinile.

88
 Anexa 11

ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN MASCĂ

Scopul: saturaţia organizmului cu oxigen

Indicaţiile: - insuficienţa respiratorie, - dispnee, - hipoxemia, - anoxia.
Materialele necesare: mască cu oxigen de unică folosinţă, tuburile sterile, umidificator, sursă de
oxigen-sistema centralizată, emplastru.

Etapele Argumentarea
1. Asistentul medical va preciza indicaţiile Pentru a stabili metoda de
medicului. administrare a O2.
2. Spălarea mâinilor a a/m. Prevenirea infecţiei.
3. Se verifică afluxul de O2 în sistema centralizată. Pentru a stabili prezenţa sau
absenţa O2.
4. Asigură umedificatorul cu ser fiziologic 2/3 Pentru a umezi O2.
volum.
5. A/m va alege diametrul măştii. În dependenţă de vărsta
copilului.
6. Se fixează masca de tub, apoi tubul la sursa de Se formează un sistem unic
oxigen. pentru O2 terapie.
7. Se curăţă năsucul şi guriţa de secreţii conform Pentru a înlătura obstrucţia.
standardului.
8. Se fixează masca la guriţă şi năsuc cu Pentru a evita consumul în zadar
emplastru. a O2.
9. Se deschide robinetul sau clema sistemei Tubul metalic fixat în perete.
centralizate.
10. Se urmăreşte viteza de pătrundere a O2 prin tub După volum şi nr. bulelor de aer
în mască. din umidificator.
11. În caz dacă la acest sistem este fixat reducatorul Viteza şi volumul se vor regla
se va urmări volumul de O2 nacesar de prin acest dispozitiv.
administrat.
12. A/m supraveghează starea copilului pe Culoarea pielei, intensitatea
parcursul inhalării oxigenului. cianozei şi fregvenţa respiraţie
(FR).
89
 13. Dacă în timpul inhalării O2 apare o tusă Cauza tusei este secreţiile sau
insistentă se întrerupe administarea. viteza, presiunea mare, sau O2
este uscat.
14. Se curăţă căile respiratorii de secreţie cu La indicaţia medicului.
aspirator electic.
15. După eliminarea secreţiilor se fixează din nou Dacă nu mai sunt alte reacţii.
masca şi continuă inhalarea O2.
16. Durata O2 terapiei depinde de starea copilului. La indicaţia medicului.
17. La terminarea procedurii se reorganizează locul
de lucru.
Anexa 12

INFORMAȚII IMPORTANTE DESPRE RECOLTAREA URINEI

 Există anumite teste care pot fi realizate la domiciliu.

 Pentru depistarea anumitor disfuncții ale rinichiului sau vezicii urinare medicul poate solicita
colectarea și analiza urinei produsă în 24 de ore. Majoritatea adulților produc între 1 litru si 2
litri de urina pe zi. Copiii produc între 300 ml si 1,5 l pe zi. 
 Colectarea probei de urină de la un copil mic sau de la un sugar necesită un recipient special
din plastic cu bandă adezivă la nivelul deschizăturii. Punga este plasată la nivelul organelor
genitale ale copilului până când acesta urinează. Apoi punga este îndepărtată. Pentru a recolta
urina de la un sugar în stare gravă, medicul poate folosi un cateter urinar inserat prin uretră
sau prin puncția suprapubiană, cu un ac, direct din vezica urinară.
 Pentru a scădea șansele de contaminare cu bacterii a probei de urină, asistentul medical poate
recolta proba de urină cu ajutorul unei sonde urinare. Această metodă poate fi folosită la
pacientii spitalizați care se află în stare gravă și nu pot preleva proba singuri. Folosirea
sondei urinare permite recoltarea unei probe necontaminate.
 Dacă la efectuarea testului de urină, rezultatul ne arată prezența patologiei, pot fi făcute și
alte teste, cum sunt cultura din urina, radiografia rinichilor (pielograma intravenoasă)
sau cistoscopia.

Rezultate false
Motivele pentru care pacientul nu poate face testul sau rezultatele acestuia nu pot fi folosite sunt:
 pacienta recoltează în timpul ciclului menstrual
 administrarea unor medicamente, cum sunt medicamentele cu efect diuretice,
eritromicina, trimetoprim sau doze mari de vitamina C administrate împreuna cu un
antibiotic cum este tetraciclina.
 realizarea unei radiografii cu substanță de contrast în ultimele trei zile
 transportarea urinei la laborator cu întârziere - mai mult de o oră de la recoltare (în cazul în
care aceasta nu a fost refrigerată).
Valori de referință a urinei

90
 Parametru Valori de referință
Densitate 1.015-1.022

pH 4.8-7.4
Leucocite Negativ
Nitriți Negativ
Proteine <10mg/dL
Glucoza Nedetectabilă
Corpi cetonici Negativ
Urobilinogen Negativ
Bilirubina Negativ
Eritrocite Negativ
Anexa 13

INSTRUCȚIUNI DE RECOLTARE PENTRU SUMARUL DE URINĂ ŞI

UROCULTURĂ
Se spală zona genitală cu apă şi săpun. Pentru a preveni contaminarea probei, evitaţi
contactul zonei spălate cu orice obiect (gura recipientului, prosopul, hârtia, lenjeria intimă etc).

Particularităţi ale igienei locale în funcție de sex

Se retractează prepuţul pentru a decalota complet glandul.

Acesta se spală abundent cu apă şi săpun, după care se usucă cu două tampoane de
tifon sterile, cu utilizare unică, procedând din faţă către fren.
Menţinând în continuare glandul decalotat, se recoltează proba de urină.
La femeile active sexual se recomandă utilizarea unui tampon intravaginal pentru a
nu contamina proba urinară cu secreţie vaginală.
După spălare, zona vulvară decontaminată se şterge cu 2 tampoane de tifon sterile
prin mişcare unică din faţă spre spate.
Se recomandă ca pacienta să îndepărteze cu degetele labiile, astfel încât jetul urinar
să nu ia contact cu acestea sau cu părul pubian.
Din prima urină de dimineaţă pacientul va urina o cantitate mică în toaletă şi,
fără să se oprească, va colecta în recipientul primit de la laborator urina din jetul
mijlociu, atât pentru SUMARUL DE URINĂ(analiza generală/urograma), cât şi
pentru UROCULTURĂ.
Pentru urocultură se foloseşte un recipient care se deschide doar în momentul
recoltării probei. Se va evita atingerea recipientului în interior sau de zona genitală.
După recoltare, probele se păstrează la temperatura camerei (18-25°C) şi vor fi
aduse la laborator în cel mult 2 ore. În situaţia în care transportul către laborator nu
se poate efectua în două ore, proba îşi menţine stabilitatea refrigerată (4°C) pentru
maxim 24 ore.
PACIENTUL VA MENŢIONA:
 Dacă este în curs de tratament cu antibiotice sau dacă este urocultură de control după
tratament cu antibiotic.
91
  Dacă proba este recoltată din sondă sau prin puncţie suprapubiană.

Recipiente de recoltare a urinei:

Tub examen obişnuit de urină Urocultor

GLOSAR DE TERMENI MEDICALI

A
abces acumulare de puroi într-un ţesut sau organ
acromegalie dezvoltare exagerată a extremităţilor corpului
acupunctură tratament medical prin înţepături în diferite puncte ale corpului
aerofobie teamă patologică de aer
adenopatie boală a ganglionilor limfatici
aeroterapie tratament al unor boli prin cură de aer
adipsie lipsă de sete
adrenalină hormon al glandelor suprarenale
aerofobie teamă patologică de aer
aeroterapie tratament al unor boli prin cură de aer
afazie tulburare de limbaj
afonie pierdere patologică a glasului
agorafobie teamă patologică de a traversa spaţii largi
albumină subsatnţă proteică complexă din materia vie
alcoolemie prezenţa alcoolului în sânge
alergie reacţie modificată a unui organism faţă de un agent microbian, chimic
Amigdalită inflamaţie acută a amigdalelor
anemie stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii din
sânge
anevrism dilatare a peretelui unui vas sangvin
anexită inflamaţie a anexelor uterului ovare, trompe.
angiografie radiografie a vaselor sangvine.
antibiogramă metodă de laborator prin care se determină antibioticul cel mai indicat
contra unei infecţii microbiene.
antibiotic substanţă organică cu efect bacteriostatic.
antigen substanţă care determină formarea de anticorpi.
antiseptic medicament care combate infecţiile microbiene .
apofiză proeminenţă pe suprafaţa unui os.
apoplexie pierdere bruscă a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală
aritmie tulburare a ritmului normal al inimii.
92
arteră vas sangvin care duce sângele de la inimă la organe şi ţesuturi.
arteriografie radiografie a arterelor.
arterioscleroză îngroşare şi sclerozare a pereţilor arterelor.
artrită inflamaţie a unei articulaţii.
artritism stare de boală cauzată de o încetinire a proceselor de nutriţie.
artroz afecţiune cronică degenerativă a articulaţiilor.
astenie stare de slăbiciune şi oboseală cristalinului.
atonie diminuare a elasticităţii ţesuturilor.
atrofie regresiune morfoligică ori funcţională a unui ţesut sau organ.
avitaminoză boală provocată de lipsa vitaminelor din alimentaţie.
B
bacteriostatic antibiotic care împiedică dezvoltarea bacteriilor.
balneoterapie tratament cu ape minerale sau termale şi nămoluri.
benign despre boli uşor vindecabil.
biopsie examen histologic al unei porţiuni dintr-un ţesut viu.
bronhografie radiografie a bronhiilor.
bronhoscopie examinare vituală a bronhiilor.
bronşită inflamaţie a bronhiilor.
C
cancer tumoare malignă, formată prin înmulţirea dezordonată a unui tesut.
chil lichid din intestinul subţire, rezultat al digestiei.
chim amestec rezultat din digerarea parţială a alimentelor din stomac
chist tumoare benignă.
chiuretaj curăţire a suprafeţei unei mucoase.
cistită inflamaţie a vezicii urinare.
cistografie radiografie a vezicii urinare.
cistoscopie examen endoscopic al vezicii urinare.
citodiagnostic diagnostic bazat pe studiul microscopic al celulelor.
citogenetică studiul cromozomilor.
citoliză distrugere a elementelor celulare.
citostatic substanţă care împiedică înmulţirea celulelor.
colecistită inflamaţie a veziculei biliare.
coledoc canal prin care se varsă fierea în duoden.
colică durere abdominală puternică.
colită inflamaţie a colonului.
colon porţiune finală a intestinului gros.
comă pierdere a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală, diabet....
comisură fascicul de fibre nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale
emisferelor cerebrale.
congestie aflux anormal de sânge; inflamaţie; hiperemie.
coprologie studiul biologic al fecalelor.
coprostază acumulare de fecale în organism.
coxalgie osteoartrită a şoldului.
coxartroză reumatism cronic la şoldului.
crioterapie tratament cu ajutorul temperaturilor foarte joase.

93
D
defectologie studiu al celor cu deficienţe senzoriale şi intelectuale.
deglutiţie Înghiţire.
dendrită prelungire protoplasmatică a neuronului.
dentină ţesut osos care formează pulpa dintelui.
denutriţie stare a unui ţesut sau organism în care predomină dezasimilaţia.
deontologie totalitatea normelor care reglementează relaţiile dintre medici şi dintre
aceştia şi pacienţii lor.
depigmentaţie decolorare a pielii.
dermatită inflamaţie a pielii.
diaforeză transpiraţie abundentă.
diafragmă muşchi între torace şi abdomen .
diagnostic identificarea unei boli după simptome.
dializă metodă terapeutică de curăţire a sângelui în cursul insuficienţelor renale.
diencefal parte a creierului situată între emisfere şi trunchiul cerebral.
digestie proces fiziologic de transformare a alimentelor în produşi asimilabili
diplegie paralizie bilaterală .
dischilie tulburare a etapelor secreţiei salivare.
disfagie dificultate la înghiţit.
dispnee respiraţie grea.
distrofie leziune organică datorată unei tulburări de nutriţie.
dizenterie boală infecţioasă manifestată prin diaree dureroasă, cu sânge.
E
ectopie poziţie anormală a unui organ.
edem acumulare de lichid în ţesuturi.
electrocardiogramă grafic reprezentând curenţii produşi de contracţiile inimii.
electroterapie tratament medical cu ajutorul curenţilor electrici.
enartroză articulaţie mobilă.
endocard membrană care căptuşeşte cavităţile inimii.
endocardită inflamaţie a endocardului.
enterită inflamaţie a intestinului subţire.
enterocolită inflamaţie a intestinului subţire şi a colonului.
entorsă leziune a unei articulaţii cauzată de întinderea sau ruperea bruscă a
ligamentelor.
epidemie boală infecţioasă care se extinde rapid.
epistaxis hemoragie nazală.
epiteliu înveliş al pielii, al mucoaselor etc.
ergoterapie tratament al unor boli prin muncă.
eritem roşeaţă a pielii, în unele boli.
eritrocit hematie.
erizipel boală infecţioasă manifestată prin erupţie cutanată roşie.
esofag parte a tubului digestiv între faringe şi stomac.
F
falangă fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor.

94
febră temperatură ridicată a corpului.
fenotip manifestare vizibilă a caracterelor ereditare în anumite condiţii de mediu.
ferment enzimă.
fibrilaţie contracţii fine şi rapide ale unui grup de fibre musculare.
fibrinogen proteină din plasma sângelui; care se transformă în fibrină.
fibrom tumoare benignă din ţesut fibros.
fistulă canal prin care se scurge o secreţie.
fiziologie studiul funcţiilor organismelor vii.
fiziopatologie studiul fiziologiei organismului în timpul bolii.
fizioterapie tratament medical cu ajutorul agenţilor fizici naturali.
flebită inflamaţie a venelor.
flebotomie incizie a unei vene.
flegmon inflamaţie a ţesutului subcutanat.
fobie teamă patologică.
ftiriază boală de piele produsă de păduchi; pediculoză.
ftiziologie studiul tuberculozei pulmonare.
G
gamaglobulină substanţă proteică cu acţiune antimicrobiană specifică, în sângele celor
imuni.
gastrită inflamaţie a mucoasei stomacului.
gastroenterită inflamaţie a mucoasei stomacului şi a celei intestinale.
geriatrie studiul aspectelor medicale ale îmbătrânirii.
gerontologie studiul aspectelor sociale, biologice şi medicale ale îmbătrânirii.
gigantism creştere exagerată a corpului.
gingivită inflamaţie a gingiilor.
glaucom creştere a tensiunii intraoculare şi scăderea acuităţii vizuale.
glicemie prezenţa glucozei în sânge.
glicogen substanţă zaharoasă din muşchi şi ficat, rezerva de glucoză a
organismului.
glicozurie prezenţa glucozei în urină.
glosită inflamaţie a limbii.
H
halucinaţie tulburare psihică constând în perceperea unor lucruri sau fenomene care
nu există în realitate.
halucinogen substanţă care produce halucinaţii.
helioterapie tratament prin expunere la soare.
hemangiom tumoare benignă a vaselor sangvine.
hematie globulă roşie
hematologie studiul sângelui.
hematom acumulare de sânge într-un ţesut.
hematopoieză formare a celulelor sangvine.
hematurie prezenţa sângelui în urină.
hemeralopie slăbire a vederii spre seară.
hemipareză pareză a unei jumătăţi a corpului.
hemiplegie paralizie a unei jumătăţi laterale a corpului.

95
hemofilie predispoziţie ereditară la hemoragii.
hemoglobină pigment al globulelor roşii din sânge.
hemogramă analiză pentru stabilirea compoziţiei sângelui.
hemoliză distrugere a globulelor roşii din sânge.
hemoptizie eliminare de sânge prin tuse.
hemoragie scurgerea de sânge dintr-un vas sanguin.
hemostatic medicament care produce hemostază.
hemostază oprire a unei hemoragii.
hemoterapie tratament prin transfuzii de sânge.
hemotorax acumulare de sânge în cavitatea pleurală.
hepatită inflamaţie a ficatului.
hidrocortizon hormon al corticosuprarenalei.
hidroterapie utilizarea terapeutică a apei.
hiperacuzie hiperestezia auzului.
hiperestezie sensibilitate exagerată.
hiperglicemie creştere a cantităţii de glucoză în sânge.
hipersecreţie secreţie excesivă a unei glande.
hipertensiune creştere a tensiunii arteriale.
hipertiroidie hipersecreţie a tiroidei.
hipertrofie dezvoltare exagerată a unui organ.
hipnoză stare de somn provocată artificial prin sugestie.
hipoacuzie hipoestezia auzului.
hipocondru parte laterală a abdomenului.
hipoestezie sensibilitate scăzută.
hipogastru parte inferioară a abdomenului.
hipoglicemie scădere a concentraţiei glucozei în sânge.
hiposecreţie diminuare a secreţiei unei glande.
hipotensiune micşorare a tensiunii arteriale.
hipotiroidie hiposecreţie a tiroidei.
histologie studiul ţesuturilor.
homeostazie proprietate a organismelor vii de a-şi menţine diversele constante
fiziologice.
hormon secreţie a glandelor care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală
a organismului.
I
idiosincrasie sensibilitate particulară faţă de unele alimente, medicamente.
idioţie deficienţă totală a dezvoltării mintale.
implant organ, ţesut, aparat implantat.
imunologie studiul fenomenelor imunităţii
imunoterapie tratament prin administrarea de seruri şi vaccinuri specifice bolii
respective.
inaniţie epuizare fizică prin lipsă de nutriţie.
inconştient totalitatea fenomenelor psihice nesupuse controlului conştiinţei.
incubaţie perioada dintre contaminarea unui organism şi apariţia primelor.
simptome ale unei boli.

96
indigestie tulburare a funcţiilor digestive.
infantilism rămânere în urmă în dezvoltare.
ingestie ingerare.
ipohondrie teamă exagerată şi obsesivă de boli.
ischemie diminuare a circulaţiei sângelui într-o anumită regiune a corpului.
isterie boală nervoasă manifestată prin tulburări ale sensibilităţii, convulsii.
J
jejun parte a intestinului subţire între duoden şi intestinul gros.
L
laparoscopie examinare a cavităţii abdominale.
laparotomie deschidere operatorie a abdomenului.
laringită inflamaţie a laringelui
laringoscopie examinare a laringelui.
laringotomie deschidere operatorie a laringelui.
leucemie boală gravă cauzată de înmulţirea anormală a leucocâtelor.
leucocită globulă albă.
leucom formare a unor pete albe pe cornee.
limfadenom tumoare a ganglionilor limfatici.
limfangită inflamaţie a vaselor limfatice.
limfatic referitor la limfă.
limfă lichid incolor, conţinând plasmă şi leucocâte.
limfocit leucocită din limfă.
lipază enzimă care descompune lipidele.
lipom tumoare benignă de ţesut adipos.
liposarcom tumoare malignă a ţesutului gras.
lipotimie leşin.
litiază formarea de calculi în anumite organe
logopedie studiu pedagogic al posibilităţilor de înlăturare a tulburărilor în
dezvoltarea vorbirii
lumen spaţiu în interiorul unui organ cavitar.
M
maladie boală.
malformaţie viciu de conformaţie congenitală.
medicament substanţă pentru prevenirea sau vindecarea bolilor.
metabolism totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasimilaţie care se produc
în organismele vii.
metastază localizare secundară, departe de focarul primitiv, a unei boli; răspândire la
distanţă a unei tumori maligne.
meteorism balonare a abdomenului.
mialgie durere musculară.
miatrofie atrofie musculară
micţiune urinare.
midriază dilataţie a pupilelor.
miocard muşchiul inimii.
miocardită inflamaţie a miocardului.

97
miopie imposibilitatea de a distinge clar obiectele depărtate.
miozită inflamaţie a ţesutului muscular.
morbiditate stare de boală.
motilitate proprietate a anumitor organe de a efectua mişcări.
N
nanism creştere insuficientă în înălţime.
natalitate frecvenţa naşterilor în cadrul unei populaţii, într-o perioadă dată.
necroză mortificare a celulelor şi ţesuturilor.
nefrită inflamaţie a rinichilor.
neuroplegie scădere a tonusului sistemului nervos.
nevralgie durere pe traiectul unui nerv
nevrită inflaţie a unui nerv.
nevroză boală manifestată prin tulburări psihice.
nictofobie teamă patologică de întuneric.
O
odontalgie durere de dinţi.
oligofrenie dezvoltare insuficientă a facultăţilor psihice.
ombilic organ abdominal prin care fătul este legat de corpul mamei.
otalgie durere a urechii.
otită inflamaţie a urechii.
otoree scurgere de puroi din ureche.
otorinolaringologie studiul afecţiunilor urechii, nasului şi laringelui-scleroză a timpanului.
otoscop instrument pentru examinarea canalului auditiv şi a timpanului.
oxigenoterapie tratament prin inhalaţii de oxigen.
ozonoterapie tratament medical cu un amestec de oxigen şi ozon.
U
ulcer leziune a pielii sau a mucoasei gastrice, care are tendinţa să se întindă şi
să supureze.
ulceraţie formare a unui ulcer; ulcerul însuşi.
uree compus organic, produs de degradare a proteinelor din organism.
uremie prezenţa ureei în sânge.
ureter canal pereche ce leagă rinichii de vezica urinară.
uretră canal prin care se scurge urina din vezică.
uretrită inflamaţie a ureterei.
V
vaccin preparat biologic din viruşi atenuaţi, inoculat în organism în scop
preventiv, împotriva bolilor infecţioase.
vag nerv cranian cu rol important în funcţionarea aparatului respirator,
circulator şi digestiv .
vascularizaţie totalitatea vaselor sangvine sau limfatice ale unui organ, unei structuri
biologice.
vasoconstricţie strâmtare a vaselor sangvine.
vasodilataţie dilatare a vaselor sangvine.
veneric despre boli care afectează organele sexuale, transmiţându-se prin contact
sexual.

98
vezică organ cavitar în care se acumulează temporar un lichid de excreţie
viroză boală infecţioasă provocată de un virus.
viscere organele din cavităţile mari ale corpului.
X
xantopsie tulburare a vederii, care face ca totul să pară galben.
xerodermie boală congenitală caracterizată prin uscarea şi descuamarea pielii.
xerostomie uscarea mucoasei cavitatii bucale.

BIBLIOGRAFIE

1. Mozes C., Tehnica îngrijirii bolnavilor, Editura Medicală, Bucureşti, 2007.

2. Mozes C., Tehnici de îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Editura Medicală,
Bucureşti, 2007.
3. Titircă L., Ghid de Nursing, Viaţa Medicală Romînească, Bucureşti, 2006.
4. Titircă L., Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Viaţa Medicală
Romînească, Bucureşti, 2005.
5. Titircă L., Breviar de explorări funcţionale, Editura Medicală, Bucureşti, 2007.
6. Titircă L., Manual de îngrijiri speciale, Viaţa Medicală Romînească, Bucureşti, 2006.
7. Moraru L., Măriucă I., Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii omului sănătos şi bolnav,
Editura Universul, Bucureşti, 2005.
8. Prisacari V., Ghid de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale, Ediţia II,
Chişinău,2009
9. Обуховец Т.П., Основы сестринского дела, Фених, Ростов на Дону, 2014.
10. Яромич И.В., Основы сестринского дело и манипуляционная техника, Фених,
Ростов на Дону, Вышэйшая школа,Минск, 2011
11. Tintiuc D., Managementul asistenţei medicale primare în Republica Moldova,Universul,
Chişinău, 2005.
12. Nimerenco A., Asistenţa medicală primară – noţiuni, principii, Tipografia Centrală,
Chişinău, 2007.
13. Gulie E., Cercetarea în Nursing, Reprograf, Craiova 2008.
14. Мариевский В.Ф., таран В.В., Кролевецкая Н.М., Матошко Г.В. и др. Изучение ме-
ханизмов формирования устойчивости микроорганизмов к дезинфекционным
средствам. Материалы Всероссийской научно-практической конференции «Ак-
туальные вопросы теории и практики дезинфектологии». Москва, 2008, с. 61-71.
15. Послова Л.Ю. Организационные аспекты обеспечения санитарно-
противоэпидемического режима в лечебно-профилактических учреждениях
(ЛПУ). Дезинфекционное дело, 2015, № 3, с. 30-32.
16. Latimer J.M., Matsen J.M. Microwave oven irradiation as a method for bacterial
decontamination in a clinical microbiology laboratory. –J. Clin Microbiol., 1977, p. 340 –
342.
17. Rutula W.A., Weber D.J. Cruetzfeldjakob Disease: Recomandations for disinfection and
sterilization. Clinical Infections Diseases, 2001, 32:1348-1356.
99
18. Ţurcan Vasile. Contribuţii la optimizarea metodelor de apreciere a autenticităţii şi cali-
tăţii dezinfecţiei. Teza de doctor în ştiinţe medicale, Chişinău, 2007.
19. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, „Studiu privind Gestionarea Deşeurilor Activităţilor
medicale. Analiza situaţională şi Planul Naţional de Acţiuni în Republica Moldova”
2004, p. 25-45.
20. Prisăcari V., Problema infecţiilor nosocomiale. Curierul Medical, 2005, Nr. 3, p. 47–52
21. Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova „Politica naţională pentru Securitatea Injec-
ţiilor, Chiţinău 2004, p. 1–3.
22. Абрамов В.Н. Удаление отходов лечебно-профилактических учреждений. – М.,
2008. – 193 с.
23. Анализ приоритетных потоков отходов.//Отходы здравоохранения. Информа-
ционный документ, август 2004 года,
24. Пособие по организации дезинфекционного и стерилизационного режимов в ка-
бинетах и отделениях амбулаторно-поликлинических учреждений. М., «Дезин-
фекционист», 2006.
25. Cartaleanu T., Cosovan O. ş.a., Formarea de competenţe prin strategii didactice
interactive, Chişinău, C.E. PRO DIDACTICA, 2008.
26. Chicu V. (coord.), Formarea continuă a cadrelor didactice în contextul educaţiei
centrate pe cel ce învaţă, CEP USM, Chişinău, 2010.
27. Noye. D., Piveteau J., Ghid practic pentru formarea profesională: Editura INSEP, Paris,
Franţa; Editura Tehnică, Bucureşti, 2010.

100
Atlas

101