Pneumologie si Nursing specific

Noțiuni de anatomie:
Aparatul respirator este alcătuit din 2 plămâni și din conductele aeriene, formațiuni
care se împart spre periferie în: parenchimul pulmonar (în lobi, segmente, acini și alveole) și
conducte aeriene (trahee, bronhii, bronhiole și canale alveolare). Plămânul drept are 3 lobi iar
plămânul stâng – 2. Lobii sunt despărțiți prin scizuri și sunt alcătuiți din segmente și lobuli.
Legătura dintre plămâni și peretele toracic este realizat prin pleură, o seroasă dublă,
parietală, în contact intim cu peretele toracic, și viscerală care acoperă plămânii. Datorită
pleurei, plămânii sunt legați de peretele toracic, urmând mișcările acestuia. Aerul pătruns
prin orificiile nasului trece prin faringe, laringe și trahee, care în dreptul vertebrei T4 se
bifurcă în cele 2 bronhii principale. Locul unde bronhiile pătrund în plămâni se numește hil.
Ultimele ramificații ale bronhiilor se termină la nivelul acinului care este un
conglomerat de alveole iar în alveole se realizează schimburile respiratorii.
Noțiuni de fiziologie:
Respirația este un fenomen vital fără de care organismul nu poate supraviețui.
Respirația este o funcție care asigură eliminarea CO2 și aportul de O2 către celulele
corpului. Această funcție cuprinde 3 timpi: pulmonar, sanguin și tisular.
1. Timpul pulmonar reprezintă primul moment al schimburilor gazoase. Acest timp asigură
trecerea O2 din aerul alveolar în sânge și a CO2 în sens invers.
2. Timpul sanguin este realizat prin transportul gazelor între plămân-organ de aport și
eliminare – și țesuturi, care consumă O2 și eliberează CO2
3. Timpul tisular este ultimul moment al schimburilor gazoase și presupune: pătrunderea O2
în celule iar produsul rezidual al catabolismului este eliminat.

Timpul pulmonar presupune mai multe etape: ventilația, difuziunea și circulația.

Ventilația este o succesiune de mișcări alternative, de inspirație și expirație, care presupune
deplasarea unor volume de aer.
Inspirația reprezintă pătrunderea aerului din mediul înconjurător în plămâni și se
realizează prin mărirea diametrelor cavității toracice datorită intervenției mușchilor
respiratori. În cursul inspirației, plămânii urmează mișcările cutiei toracice, datorită
contactului realizat prin pleură, presiunea intrapulmonară scade sub cea atmosferică și aerul
intră în plămâni. Încetarea contracției mușchilor respiratori face ca diametrul cutiei toracice
să scadă și CO2 să părăsească plămânii. Cu fiecare inspirație obișnuită, pătrunde în plămâni
un volum de aer, de aproximativ 500 ml, iar aceeași cantitate părăsește plămanii prin
expirație.
Volumele de aer care pătrund în plămâni nu se răspândesc uniform, ele distribuindu-se
în funcție de condițiile patologice, bronho-pulmonare.
Situații patologice: astm bronsic în timpul compresiunilor sau în pleurezii.
Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilară. Acest
proces este influențat de diferența dintre presiunile O2 și CO2, de structura membranei
alveolo-capilară și elementele patologice care îngroașă această membrană și de suprafața
acestei membrane alveolo-capilare care poate varia între 20 și 200 m2.
Circulația pulmonară – pentru asigurarea respirației pulmonare este obligatorie acest
tip de circulație care să permită trecerea unei cantități normale de sânge.
Semne si simptome – Simptome funcționale
Principalele simptome specifice aparatului respirator în cazul unei afecțiuni pulmonare sunt:
1. Dispneea
2. Durerea toracică
3. Tusea
4. Expectorația
5. Hemoptizia
6. Sughițul
7. Tulburările vocii

Dispneea – bolnavul simte o sete de aer dar simte și că efortul respirator este insuficient
Clasificare:
Dupa modurile în care apare, se deosebesc:
1. Dispneea permanentă – prezentă în special în pneumotorax
2. Dispneea de efort
3. Dispneea de decubit
4. Dispneea paroxistică – întâlnită în astmul bronsic și în insuficiența ventriculului stâng

După tipul respirației care e tulburată, se întâlnesc:

1. Dispneea inspiratoare
2. Dispnee expiratoare
3. Dispnee mixtă – în care dificultatea de respirație interesează atât inspirația cât și expirația
și se întâlnește în special în pleureziile cu foarte mult lichid cât și în pneumonia masivă.
Tipuri de respirații:
1. Respirația de tip Cheyne-Stokes – respirațiile cresc progresiv în amplitudine și frecvență,
ating un apogeu, iar apoi descresc până ce încetează. Perioada de apnee durează între 10-20
secunde după care ciclul reîncepe.
2. Respirația de tip Küssmaul – este o respirație realizată în 4 timpi precum: inspirație-pauză-
expirație-pauză. Mișcările repsiratorii sunt profunde și zgomotoase.
3. Respiratia de tip Biot – se caracterizează prin cicluri de respirații întrerupte de apnee,
cuprinse între 5-20 secunde.

Durerea – poate sugera uneori diagnosticul, dar nu orice durere toracică anunță o
boală a aparatului respirator.
Clasificare:
1. Dureri pleurale
2. Dureri parenchimatoase pulmonare
3. Dureri parietale
4. Dureri toracice – nu sunt de origine respiratorie
Durerea vie, atroce, care imobilizează toracele și oprește respirația însoțită de colaps este
întâlnită în pneumotorax spontan și în embolia pulmonară. Junghiul toracic este o durere vie,
localizată, acută, însoțită de tuse și de respirație profundă.

Tusea este un act reflex sau voluntar care are drept rezultat expulzarea violentă a
aerului și în unele cazuri a corpilor străini din căile respiratorii. Atunci când asistenta
medicală recoltează rezultatul tusei – sputa – trebuie precizată întotdeauna cantitatea,
aspectul, culoarea și mirosul acesteia. Trebuie cunsocut faptul că expectorația apare când
exsudatul alveolar sau secreția bronșică crește, declanșând tusea.
Tusea uscată, seacă, este vătămătoare pentru că poate împrăștia infecția, poate epuiza
cordul și tulbura somnul și de aceea aceasta trebuie combătută.
Tipologie:
1. tuse convulsivă – care se caracterizează prin multe expirații puternice și zgomotoase
urmate de o inspirație forțată numită repriză.
2. tusea bitonală se caracterizează prin 2 tonuri și exprimă o paralizie a nervului recurent
stâng
3. tusea surdă, răgușită – în afecțiuni specifice laringelui
4. tusea emetizantă – acel gen de tuse urmată de vărsături alimentare și apare totodată în
tusea convulsivă.
După etiologie, tusea poate fi:
1. faringiană
2. tusea laringiană – în laringita și tumori laringiene
3. tusea bronșică – în bronșite, cancer bronșic și dilatații bronșice
4. tusea pulmonară – întâlnită în pneumopatii acute sau cronice
5. tusea pleurală – întâlnită în pleurite
6. tusea mediastinală– în tumori și afecțiuni specifice aparatului cardiovascular în procesul în
care are loc fenomenul numit tuse, apare și expectorația.
Expectorația este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii.
În mod curent, prin expectorație se înțelege procesul de eliminare a sputei.
Tipuri de spută:
1. sputa purulentă – este cremoasă, fiind alcătuită exclusiv din puroi
2. sputa muco-purulentă – aceasta este netransparentă, galben-verzuie și este întâlnită în
infecțiile căilor respiratorii
3. sputa sero-muco-purulentă – se deosebește de sputa muco-purulentă prin adaosul de
serozitate; recoltată într-un pahar, aceasta se dispune în 4 straturi precum: un strat purulent
grunjos la bază, unul seros mai abundent deasupra, apoi un strat mucos, iar la suprafață un
strat spumos
4. sputa pseudo-membranoasă – conține multă fibrină sub formă de membrană
Rolul asistentei – constă în a face educație sanitară bolnavilor asupra modului în care aceștia
trebuie să expectoreze, cum să utilizeze corect scuipătorile și cum să aibă în vedere
realizarea unei igiene bucale corespunzătoare.

Hemoptizia – procesul de eliminare prin cavitatea bucală a unei cantități de sânge ce

provine din căile aeriene inferioare. Când sângele provine de la nivelul rinofaringelui,
eliminarea se numește epistaxis. Când sângele provine de la gingii, acesta poartă numele de
gingivoragie, iar de la nivelul stomacului – hematemeză.
Cauzele hemoptiziei: tuberculoza pulmonară, cancerul bronșic, dilatația bronhiilor, chisturile
aeriene și infarctul pulmonar.
Tratamentul hemoptiziei urmărește:
 Repaus la pat în poziție semișezândă, dacă este posibil pe partea leziunii.
 Repaus vocal
 În primele ore sau zile - alimentație exclusiv hidrică (compot, ceai, lapte – RECI)
 Pungă cu gheață aplicată pe hemitorace sau stern.
  Administrarea unor medicamente precum: vitamina C 500 mg im sau iv, Venostat,
Vitamina K, Coagulen, trombină în aerosoli, CaCl, iar în caz de hemoragii mai severe,
se pot realiza mici transfuzii repetate de sânge proaspăt 50-100 ml.

Asistenta medicală are rolul de a calma bolnavul, să-i asigure izolarea, semi-
obscuritatea, aerisirea, temperatura ambientală moderată de 16˚C. Se recomandă imobilitate
totală, i se recomandă să nu tușească, să tacă și să inspire lent, profund. Asistenta medicală îi
curăță gura de cheaguri, i se administrează gheață și nu se recomandă băuturi și alimentație
timp de 24 h.

Sughițul reprezintă contracția diafragmului provocată de iritația nervului frenic.

Afecțiuni patologice: tumori cerebrale, meningite
Afecțiuni respiratorii: tumori pulmonare, iritații pleurale, afecțiuni care nu au legătură cu
aparatul respirator

Simptomele fizice – examenul fizic al toracelui se face de către medic și

cuprinde: inspecția, palparea, percuția și auscultația
1. Inspecția – dă informații asupra cutiei toracice și asupra mișcărilor respiratorii. Cutia
toracică poate prezenta atât modificări la nivel tegumentar cât și deformări toracice precum:
-torace emfizematos (boltit uniform cu ambele diametre mărite și cu bombarea gropilor
supraclaviculare)
-torace paralitic (prezintă cele 2 diametre micșorate iar musculatura este redusă și spațiile
intercostale sunt evidente)
-torace rahitic în care sternul este proeminent, iar coastele turtite lateral sunt foarte evidente
Pe lângă aceste informații, inspecția mai oferă detalii și despre mișcările respiratorii. În mod
normal există 3 tipuri respiratorii: tipul costal superior (la femei), costal inferior (la bărbați)
și costo-abdominal (la copii și vârstnici).
2. Palparea – dă informații asupra ritmului respirator și asupra transmiterii vibrațiilor
vocale. Ritmul respirator se notează așezând palma pe regiunea sternală, iar la fiecare
inspirație, mâna se ridică.
Valorile normale ale respirației: 16-18 r/min
Vibrațiile vocale se identifică aplicând palma succesiv pe fiecare hemitorace în diferite
regiuni de sus în jos, cerând pacientului să rostească repetitiv cifra 33. Vibrațiile produse la
nivelul laringelui sunt transmise sub forma unui freamăt ușor și rapid. Amplificarea
vibrațiilor sugerează o afecțiune precum pneumopatia, tuberculoza pulmonară dar și diferite
tumori pulmonare. Scăderea sau dispariția vibrațiilor arată existența unui lichid sau a unui
gaz. Afecțiunile specifice sunt pleureziile și pneumotoraxul.
3. Percuția – folosește lovirea pereților toracelui pentru a provoca zgomote care sunt
interpretate după calitatea lor. După calitatea sunetului obținut la percuție, se deosebesc:
 Matitatea – scăderea sonorității și se întâlnește în pleurezii, pneumopatii și tulburări
pulmonare
 Hipersonoritatea – creșterea sonorității și apare în pneumotorax și emfizem pulmonar
4. Auscultația – permite sesizarea și interpretarea zgomotelor care se produc în cavitatea
toracică în timpul tusei, a respirației și a vorbirii. Auscultația poate fi de 2 tipuri: imediată și
simediată (cu stetoscopul). Zgomotele care se pot identifica la nivelul cavității pleurale sunt:
frecăturile pleurale, suflurile și modificările murmurului vezicular.
Frecăturile pleurale sunt zgomotele care se produc între cele 2 foițe ale pleurei, doar când
acestea sunt inflamate. Se aud în pleurite și în pleurezii.
Suflurile sunt zgomote respiratorii care înlocuiesc zgomotul respirator normal. După
caracterele lor se pot identifica următoarele tipuri de sufluri:
a) suflul tubar – este aspru, grav, apropiat de ureche; este întâlnit în pneumonie, tuberculoză
pulmonară și tumori
b) suflul pleuretic – este caracterizat de un zgomot ascuțit și depărtat și apare în special în
pleurezie
c) suflul cavitar – care apare în cazul unor cavități, în bronhii este grav și intens și apare în
tuberculoza pulmonară și abcese pulmonare.
5. Modificările murmurului ventricular – ce constau în diminuarea, dispariția sau
exagerarea frecvenței mișcărilor respiratorii. Se întâlnesc de obicei în pleurezie și
pneumotorax.

Examene complementare:
1. toracocenteza – acest examen reprezintă un examen foarte important pentru precizarea
diagnosticului de pleurezie. Scopul este atât explorator cât și evacuator
2. examentul sputei
3. bronhoscopia – cu ajutorul acestei metode se explorează interiorul conductei traheo-
bronșice. Această metodă permite examinarea mucoasei, a traheei, a bronhiilor mari dar
presupune și recoltarea probelor pentru biopsie.
4. puncția ganglionară
5. puncția pulmonară
6. măsurarea perimetrului toracic
7. examenul radiologic
Principalele examene radiologice sunt: radioscopia, radiografia, tomografia și bronhografia.
1. Radiografia constă în imprimarea pe un film fotografic a imaginilor pulmonare față și
profil în care imaginea este precisă, servește ca element de comparație în viitor și evidențiază
toate detaliile structurii pulmonare.
2. Radioscopia este un examen simplu și rapid care permite studierea componentelor toracice
în mișcare. Nu este recomandată foarte des datorită radiațiilor emise.
3. Tomografia se înregistrează imaginea plămânilor la diferite adâncimi. Metoda permite
precizarea sediului exact și a întinderii unor imagini patologice, vizibile pe radiografie. Poate
preciza și prezența unor leziuni precum caverne, bronhii dilatate sau tumori.
4. Bronhografia permite vizualizarea arborelui bronșic. Metoda permite precizarea existenței
afecțiunii bronșice și a sediului acesteia.

Rinitele și laringitele – afecțiuni acute sau cronice cauzate de microbi, alergii, virusuri sau
tumori
1. Rinita include numeroase infecții de obicei virotice ale căilor respiratorii superioare cu
evoluție benignă.
Factori favorizanți: frigul, umiditatea, pulberile și pot însoți unele boli infecțioase precum
gripa, rubeola, rujeola, scarlatina etc.
Simptome: stare de rău, febră, cefalee, secreție nazală abundentă, arsură nazală, prurit,
înfundare nazală. Apare uscăciunea și jena la deglutiție, răgușeală, tusea cu expectorație
redusă iar ganglionii cervicali se pot mări și devin dureroși.
Complicații: sinuzite, otite, amigdalite și pneumonii
Tratament: se recomandă repaus la pat, regim echilibrat, bogat în lichide, antitermice,
antiinflamatoare. Se recomandă dezinfecția rinofaringiană, vitamine (C), iar tusea poate fi
calmată prin administrarea de Codeină. Antibioticele sunt contraindicate.
2. Laringita – inflamație acută sau cronică, virotică sau bacteriană specifică mucoasei
laringelui.
Tipologie:
Laringita acută – simptomul principal este răgușeala care poate evolua până la afonie,
dispnee, asfixie și disfagie
Tratament: repaus vocal, interzicerea consumului de alcool și tutun și recomandarea unui
mediu ambiant cald și umed. Tusea se combate cu Codeină, se face dezinfecție nazo-
faringiană și se administrează Penicilină în infecțiile bacteriene.
Laringita cronică – apare din cauza unor puseuri repetate de laringite acute, din cauza unor
inhalări cronice repetate de substanțe iritante sau din cauza unor procese alergice.
Simptome: răgușeală, tuse cu expectorație și uscăciune în gât.
Tratament: antibiotice, antihistaminice, vitamino-terapie, repaus vocal și interzicerea
consumului de substanțe nocive.
Tumorile laringelui – apar în special la bărbați cu vârste mai mari de 50 de ani, iar orice
bărbat trecut de această vârstă, care prezintă o răgușeală ce ține mai mult de 2-3 săptămâni
este suspectat de tumoare laringiană.
Simptome: răgușeală, dispnee, jenă în gât, durere transmisă spre ureche, tuse, hemoptizie și
disfagie
Tratamentul se realizează doar în manieră chirurgicală
BRONSITA
Bronșita acută reprezintă o inflamație a mucoasei bronșice care interesează de obicei
bronhiile mari și mijlocii și uneori traheea.
Etiopatogenie:
1. Factori infecțioși: virusuri, bacterii, pneumococi, stafilococi și streptococi
2. Factori alergici: vapori de Clor sau Amoniac, gaze de luptă (lacrimogene), fumul de țigară
3. Cauze naturale favorizante: frigul, praful, umiditatea și eforturile vocale.
Bronșita acută se întâlnește în special în: tuberculoza pulmonară, cancer bronho-pulmonar
sau gripă.
Simptomatologie: Simptomele sunt în funcție de cele 3 faze ale afecțiunii:
 Prima fază durează între 1-3 zile și prezintă o ușoară creștere termică, jenă la deglutiție
și arsură sau înfundarea nasului
 A doua fază durează între 2-3 zile și prezintă durere vie retrosternală pe lângă
simptomele din prima fază, febră moderată și voce răgușită
 A treia fază prezintă expectorație mucoasă sau muco-purulentă și tuse
Boala durează în general 1-2 săptămâni.
Tratament: principala măsură constă în combaterea factorului alergic, iar în forma cea
mai gravă se administrează antibiotice, antitusive, analgezice, dezinfectante nazo-faringiene
și expectorante
Bronșita cronică este un sindrom clinic caracterizat prin tuse și creșterea secrețiilor
bronșice și apare cel puțin 3 luni/an și cel puțin de 2 ori în 2 ani
Etiopatogenie: Bronșita cronică este produsă de factori iritanți, infecții și alergii
Factori iritanți: fumatul, alcoolul, vaporii de Clor, Amoniac, vânt, frig, umezeală
Infecții: streptococul, enterococul, stafilococul și diferite enterobacterii
Alergia: poate fi produsă de expectorante, barbiturice, sedative, tranchilizante sau chiar
oxigenoterapia masivă.
Simptomatologie: Simptomul principal este tusea: la început dimineața, ulterior
permanentă, însoțită de expectorație și de obicei muco-purulentă.
Pacientul este afebril, dispneea crește treptat și cianoza apare tardiv. După o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de timp apare emfizemul pulmonar obstructiv, dilatarea bronhiilor
și insuficiența respiratorie (primele semne care anunță I.R. sunt: agitația, creșterea T.A.,
tahicardia, transpirațiile profunde).
Tratamentul: vizează în special utilizarea diferitelor metode cu scop preventiv, curativ
și recuperativ. Ca mod de prevenție, bolnavul trebuie convins să renunțe la fumat. Trebuie să
evite mediile poluate și expunerea la noxe respiratorii; trebuie evitate contactele cu persoane
cu viroze respiratorii. Este indicată evitarea aglomerației în timpul epidemiilor.
Chimioprofilaxia recidivelor bronșice sezoniere se realizează de obicei cu tetraciclină,
penicilină, eritromicină, ampicilină și chiar biseptol 0,5 g administrat seara.
Tot în tratamentul bronșitei cronice se recomandă:
1. inhaloterapia sau aerosoloterapia (sunt necesare 3-4 inhalații/ședință, repetate la 2-4 ore;
nu este recomandată inhaloterapia masivă)
2. corticoterapia – acționează anti-inflamator și antialergic
3. dezobstruarea bronșică – urmărește înlăturarea obstrucției bronșice
4. ventilația mecanică
5. se urmărește fluidificarea secrețiilor bronșice ale pacientului prin hidratarea acestuia.
Umidificarea mucoasei bronșice se realizează cu aerosoli calzi de apă distilată. Se pot utiliza
și infuzii de plante medicinale
6. kineziterapia sau gimnastica respiratorie – se urmărește dezvoltarea respirației abdominale
deoarece aceasta este mai economică decât cea toracică. Bolnavul trebuie să execute expirații
forțate prelungite cu ajutorul presei absominale (cu palma proprie). Se poate folosi și metoda
inspirației forțate cu un sac de nisip de 2 – 2,5 kg aplicat pe abdomen, repetând mișcările
respiratorii de la câteva minute până la cel mult 30 minute.
7. se recomandă cura balneară
8. se recomandă speleoterapia (practicată în saline unde atmosfera este saturată în vapori de
apă și este bogată în ioni de Ca și acționează ca spasmolitic și expectorant)
9. climatoterapia
10. imunoterapia – se administrează pe cale subcutanată doze subclinice crescânde din
alergenul în cauză. Acest tip de tratament este contraindicat în tuberculoza pulmonară și
diferite boli generale grave ce au ca bază un mecanism autoimun.

Dilatatia bronhiilor sau bronsiectazia

Bronșiectazia este o afecțiune cronică, congenitală sau dobândită, caracterizată prin
dilatarea bronhiilor mici și mijlocii și infectarea lor periodică
Etiopatogenie: acest tip de afecțiune apare după tumori, inhalare de corpi străini,
abcese pulmonare, tuberculoză pulmonară, rinite, sinuzite, boli infecto-contagioase, iar
această boală apare în general la bărbații de peste 40 de ani dar se întâlnește și la copii.
Simptome: tuse la început uscată, continuă chinuitoare, însoțită apoi de expectorație
muco-purulentă care devine rapid abundentă. Apare hemoptizia, febra și uneori se întâlnește
hipocratismul digital (deformarea degetelor prin lărgirea ultimei falange și modificarea
unghiei care devine convexă).
Tratamentul: se utilizează aceleași tehnici ca și în cazul bronșitei cronice.
Astmul bronsic – reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin reducerea
generalizată variabilă și reversibilă a calibrului bronhiilor cu crize de dispnee expiratorie și
raluri specifice. Aceste tipuri de raluri apar din cauza acumulării de lichid în cavitatea
pulmonară.
Etiopatogenie: Astmul bronșic (AB) durează toată viața, iar bolnavul se naște și moare
astmatic sau îl dezvoltă din cauza unui factor alergenic. Cele mai obișnuite alergene sunt:
praful, polenul, părul de animale și scamele, fungii atmosferici, unele alergene alimentare
precum: lapte, ouă, carne, sau unele medicamentoase. Un alt factor care contribuie la
dezvoltarea AB pot fi chiar și stimulii emoționali și cei climaterici.
Simptomatologie: la început crizele sunt tipice, au început și sfârșit brusc. Mai târziu
apar semnele bronșitei cronice cu dispnee mai mult sau mai puțin evidentă. Criza de AB
apare de obicei în a 2-a jumătate a nopții, brutal, cu dispnee și hipersecreție, iar alteori criza
este anunțată de prodroame (strănut, cefalee, lăcrimare sau prurit al pleoapelor). La sfârșitul
crizei apare tusea uscată, chinuitoare, iar expulzarea secrețiilor se face cu dificultate. Sputa
este vâscoasă și albicioasă.
Tratament: presupune în special măsuri preventive:
1. combaterea fumatului
2. evitarea atmosferei poluate
3. evitarea expunerii la noxe respiratorii
4. evitarea virozelor respiratorii
5. evitarea aglomerațiilor în timpul epidemiilor
6. chimioprofilaxie: tetraciclină, penicilină, ampicilină și biseptol
7. inhaloterapia – se practică 2-4 inhalații/ședință, mai rar, fără a abuza