1.

Durere toracică – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului

medical.
Durerea toracică este unul din cele mai frecvente simptome pentru care se solicit asistenţa de urgenţă
- care are semnificaţie diferită prin multiplele afecţiuni pe care o presupune.Durerea localizată la
nivelul toracelui poate fi datorată diverselor afecţiuni ale organelor intra toracice sau suferinţelor
parietale. Durerile toracice au cauze variate şi sun tîmpărţite în:
- dureri de origine parietala: dureri neuromusculare, osteoarticulare, nevralgii
- dureri de origine respiratorie: dureri traheo-bronşice, pleurale
- dureri de origine cardiovasculară: dureri coronariene, aortice, pericardice
- dureri de origine mediastinală: dureri esofagiene
Durerile toracice apar în caz de inflamaţie a pleurei.
Manifestările durerii pleurale:
- se intensifică în timpul inspiraţiei adînci şi întimpul mesei;
- se ameliorează la imobilizarea hemitoracelui afectat (aşezare pe partea bolnavă);
- se agravează la flectarea hemitoracelui afectat spre partea sănătoasă;
- se însoţeşte de tuse;
- stare general alterată.
Asistenţa medicală la pacienţiicu dureri în cutia toracică:
1. Se anuntă medical.
2. Se linişteşte bolnavul şi se ajută să aleagă o poziţie comodă.
3. Se va culca pe partea afectată pentru ai micşora durerea.
4. Se va recomanda pacientului să respire superficial.
5. La indicaţia medicului se va administra : antitussive şi analgetice
2. Dispnee respiratorie – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Def. Dispneea este o respiraţie îngreuiată însoţită de o senzaţie subiectivă de insuficienţă de
aer.Ea este o adaptare fiziologică de protecţie,cu ajutorul căreia se complectează insuficienţa de
oxigen şi se elimină surplusul de bioxid de carbon acumulat. Dispneea fiziologică apare în eforturi
fizice sau tensiune nervoasă. Dispneea patologică apare în afecţiunile pulmonare . Aceste afecţiuni
reduc volumul de ventilaţie şi cel respirator al plămînilor, contribuind la acumularea bioxidului de
carbon şi a produselor incomplete oxidate în singe. Acestea la rîndul său provoacă iritarea
chimioreceptorilor vaselor sanguine şi excitarea centrului respirator din bulbul rahidian. Ca urmare
creşte frecvenţa respiraţiei. Dispneea se mai clasifică:
1.Dispnee inspiratorie se caracterizeaza prin inspiraţia prelungită şi apare în caz de apariţie a unor
obstacole mecanice în căile respiratorii superioare.
2.Dispneea expiratorie se caracterizează prin expiraţie dificilă şi apare în cazul îngustării
lumenului bronhiilor mici şi a bronhiolelor în urma spazmului musculaturii bronhiale (se întîlneşte
în astmb ronşic).
3. Dispneea mixtă se întîlneşte în procese patologice grave a plămînilor care decurg cu micşorarea
considerabilă a suprafeţei de ventilaţiea plămînilor.
Dispneea pronunţat exprimată şi apărută subit se numeşte asfixie.
Asistenţa medicală în dispnee.
Se anunţă medicul; Pacientul se linişteşte; Se dă o poziţie comodă, semişezîndă; Se elibirează cutiat
oracică de hainele care îl stingheresc; Se deschide geamul pentru a mări afluxul de aer;
 Se administrează oxygen umezit; La indicaţia medicului se vor administra medicamente. Învaţă
pacientul să renunţela obiceiurile dăunătoare
3. Tuse – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Tusea este un act reflector de protecţie prin care se elimină din bronhii şi căile respiratorii corpurile
straine, mucusul, sputa în cazul diferitor boli respiratorii.
Tusa apare ca urmare a excitaţiei inflamatoare, mecanice, chimice sau termice ale receptorilor tusei
ce se găsesc în laringe, trahee, bronhii, bronhiole.
1. În caz de inflamaţie, stimularea receptorilor este provocată de edemul şi hiperemia mucoasei
bronhiilor.
2. Excitarea chimică se constată în caz de inspiraţie a gazelor excitante, inclsiv a fumului de tutun.
3. Exitarea termică se constată atît la inspiraţia aerului ferbinte cît şi a celui rece.
Tusa dupa felul său poate fi uscată sau umedă :
Tusa uscată - produce o senzaţie de usturime şi dureri în gît, nu este însotită de
Eliminarea sputei. Aceasta este o tusă chinuitoare.
Tusa umedă – este însoţită de eliminarea sputei.
După durată tusa poate fi permanentă şi periodică :
- Tusa permanentă poate fi însoţită de inflamaţia laringelui, bronşilor, cancer al bronşiilor şi
plămînilor şi în unele forme ale tuberculozei pulmonare.
- Tusa periodică se întilneşte în gripă, inflamaţia acută a a căilor respiratorii superioare, pneumonii,
bronşite, bronşite cronice.
Tusa mai poate decurge sub formă de accese – se întilneşte în tusa convulsivă şi prezenţa corpurilor
străini în caile respiratorii. În timpul tusei sub formă de accese se observă o dilatare a venelor gîtului și
cianoză poate avea o întindere excesivă a ţesutului pulmonar şi apariţia unei hemoragii pulmonare.
Intervenţia asistentului medical în tuse:
a) În tusa uscată :
Suprimarea tusei depinde de tratarea cauzelor ce au provocat-o.
1. Bolnavul se culcă şi se înveleşte cald ;
2. Se administrează băuturi calde ;
3. Băi calde la picioare ;
4. Sinapizme, ventuze pe cutia toracică ;
5. La indicaţia medicului se vo radministra preparate antitusive: Codeină, Libexin, Tusuprex,
Acetilcisteina, Antitusin, Bromhexin...
b) În tusa umedă însoţită de eliminarea unei cantităţi mari de spută :
1. Asigurarea pacienţilor cu scuipătoare individuală ;
2. Redarea poziţiei de drenaj (ajutăm pacientul să ocupe aşa o poziţie care să favorizeze eliminarea
sputei, deoarece reţinerea ei intensifică intoxicaţia organismului şi duce la obstrucţia căilor respiratorii
), de cîteva ori pe zi pentru 20-30 minute ;
3. Administrăm băuturi calde ;
4. Administrează tratamentul prescris: expectorante, bronhodilatatoare, decongestionante ale mucoasei
traheobronşice ;
5. Se indică proceduri fizioterapeutice.
4. Hemoragie pulmonară – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale
asistentului medical.
Hemoptizia- hemoragie exteriorizată prin cavitatea bucală, provenind de la nivelul căilor respiratorii –
plămâni (este apariţia sîngelui în spută).Se poate manifesta sub formă de firişoare de sînge sau prin
hemoragii pulmonare, care prezintă pericol pentru viaţa pacientului (moartea poate surveni în cîteva
minute).
Hemoptizia este un simptom foarte grav care necesită un control viguros al bolnavului pentru
determinarea cauzei şi aplicarea unor măsuri urgent din partea personalului medical.
Hemoptizia este cauzată de boli ale plămînilor sau inimii:
-Tuberculoza pulmonară -Vicii cardiace
-Cancer pulmonar -Edem pulmonar
-Boala bronşectatică -Traume ale plămînilor
-Abcesul pulmonar -Hipertensiunea pulmonară primară
-Gangrena şi infarctul pulmonar
În cazul apariţiei hemoragiei pulmonare, ea trebui esă fie deosebită de hemoragia gastrică.
Hemoragie pulmonară
1. Prin tusă se elimină singe spumos de culoare roşie aprinsă, care nu se coagulează;
2.Reacţia sîngelui este alcalină;
3.Sîngele este amesticat cu spută;
4. Pericol pentru viaţă prezintă dereglarea ventelaţiei pulmonare din cauza pătrunderii sîngelui în căile
respiratorii.

Intervenţia de urgenţă a asistentului medical în hemoptizie şi în hemoragia pulmonară:

1. Se anunţă medicul;
2. Se linişteşte pacientul;
3. Se aşează pacientul în poziţie semişezîndă, cu înclinaţie pe partea afectată ,pentru a evita pătrunderea
sîngelui în bronhiile din vecinătate;
4. Se prezintă medicului sângle colectat într-un vas;
5. Pacientului i se interzice de a vorbi, se recomandă respiraţia pe nas lentă şi profundă;
6. Pe cutia toracică se aplică punga cu gheaţă;
7. Se propune pacientului de băut lichide reci în cantităţi mici şi repetate;
8. La indicaţia medicului, asistenta va administra medicaţia necesară:
Sol.Vicasol-i/m, Sol. Calcii chloride 10% - i/v, perfuzii-i/v cu Sol.Acidaminocapronic sau se fac
hemotransfuzii;
9. Pacientul va fi cît mai puţin perturbat de cei din jur, se vor admite doar examinări minime;
10. Alimentaţia în primele zile se va reduce la lichide reci;
11. Igiena corporală, schimbarea bolnavului se face cît mai redus pentru a preîntîmpina mobiditatea
pacientului.
5. Respirație – noțiune, etapele și caracteristicile respirației.
Respirația este funcția organismului prin care se realizează aportulde oxigen la țesuturi și eliminarea în
atmosferă a bioxidului de carbon.
Etapele respirației sunt: 1. Ventilația pulmonară; 2. Schimbul de gaze în alveole; 3. Transportul gazelor
prin sânge; 4. Schimbul de gaze între sânge și țesut; 5. Respirația tisulară.
 Caracteristicile respirației sunt: frecvența, ritmul și aplitudinea mișcărilor respiratorii. Frecvența
respirației reprezintă numărul respirației pe minut; la nou născut – 30-50; 2 ani – 25-35; 12 ani – 15-
25; adult – 16-18; vârstnici – 15 – 25.
Aplitudinea respirației este dată de volumul de aer care pătrunde și se elimină din plămâni la fiecare
respirație. Din acest punct de vedere respirația poate fi profundă și superficială. Respirația superficială
se întâlnește în repaos, iar respirația profundă la efort fizic sau emoții.
Ritmul respirației reprezintă pauzele dintre respirații, respirația este ritmică dacă pauzele sunt egale și
aritmică dacă pauzele sunt neegale.
Tipuri de respirație: toracală – întâlnită la femei; abdominală – întâlnită la bărbați; mixtă – întâlnită la
copii și vârstnici.
6. Observarea și determinarea respirației.
Valorile frecvenței respirației se observă în dependență de vârstă, sex, poziție și activitate fizică.
Scopul este de a evalua funcția respiratorie a pacientului.
Elemente de apreciat: tipul respirației, amplitudinea mișcărilor respiratorii, ritmul, frecvența.
Cel mai bun timp pentru a determina respirația pacientului este atunci când el doarme sau stă așezat pe
scaun, sau în pat. Nu este nevoie să anunțăm pacientul că vom aprecia respirația deoarece acesta își
poate schimba frecvența, ritmul și amplitdinea. Se urmărește respirația pacientului timp te un minut și
apoi se notează cifric, cu pix negru valorile obținute în foaia de temperură. În starea fiiologică curba
respiratorie merge paralel cu cea a temperaturii și pulsului. Patologic, respirație dificilă: 1. Dispnee cu
accelerarea ritmului respirator – tahipnee/polipnee; 2. Dispnee cu rărirea ritmului respirator –
bradipnee; 3. Dispnee cu perturbarea ritmică și periodică a respirației: Dispneea Cheyne-Stockes –
respirație cu aplitudini crescând până la maximum și apoi scăzând până la apnee ce durează 10-20
secunde; Dispneea Kussmaul – respirație în patru timpi, o inspirație profundă urmată de o scurtă pauză
scurtă și de o expirație scăzută, zgomotoasă, după care urmează altă pauză scurtă.
7. Spută – noțiune și caracteristici.
Sputa reprezintă totalitatea substanţelor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse.
În condiţii fiziologice, mucoasa căilor respiratorii secretă doar o cantitate mică de mucus, necesară
protejării suprafeţei interioare a organelor respiratorii faţă de uscăciune şi de efectul nociv al aerului şi
prafului. Acest mucus nu se elimină şi nu declanşează actul tusei.
Încondiţii patologice, se adună în căile respiratorii, o cantitate variabilă de spută, care acţionează ca un
corp străin şi provoacă actul tusei.
Sputa este formată din secreţia, transsudaţia şi exsudaţia patologică a mucoaselor bronho-pulmonare,
din descuamaţia epiteliilor pulmonare şi a căilor aeriene, din produsele rezultate din descompunerea
ţesutului pulmonar şi din substanţe străine inhalate. În timpul evacuării prin faringe şi gură se mai
adaugă salivă, secreţie nazală şi faringiană.
Clasificarea:
1. Culoarea: roşie, sanguinolentă, aerată şi spumoasă – hemoptizie; hemoptoică - striată, cu sânge;
ruginie (culoarea sucului de prune) – pneumonie; roşie-brună, când sângele stagnează în plămâni; roşie
gelatinoasă, în cancerul pulmonar; roz, în edemul pulmonar; galben verzuie, în supuraţii pulmonare;
albă sau albă cenuşie, în inflamaţia bronşică şi în astmul bronşic; neagră, în infarctul pulmonar.
2. Mirosul: fetid în dilataţia bronşică, caverne tuberculoase; fetiditate penetrantă, în gangrena
pulmonară; mirosul pământului sau al paiului umed, în supuraţii pulmonare;
3. Consistenţa: spumoasă; aerată; gelatinoasă; îscoasă; lichidă.
 Formă: perlată, în astmul bronşic; numulară, în caverne pulmonare; mase grunjoase izolate, în salivă.
5. Aspectul: mucus, în astmul bronşic, inflamaţia bronhiilor; purulent, în supuraţiile pulmonare; muco-
purulent; seros, în edemul pulmonar; pseudo-membranos, în difteria laringiană; sanguinolent, în edemul
pulmonar, cancer,infarct pulmonar.
6. Cantitatea:
- 50-100 ml/24 ore, în bronşită, pneumonii, TBC;
- până la 1000 ml/24 ore, în bronşiectazii, caverne TBC, gangrena pulmonară şi edem pulmonar;
- vomică - eliminarea unei cantităţi masive de puroi sau exsudat (în abces pulmonar, chist hidatic).
8. Analiza generală a sputei, pregătirea pacientului, colectarea sputei și completarea
bonului de analiză.
Scop: pentru a preciza patologia şi flora microbiană.
Tehnica efectuării:
• se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
• se oferă recipientul de colectare în funcţie de examenul cerut
• se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
• se colectează sputa matinală sau adunată în 24 de ore
• se va eticheta vasul şi se va trimite la laborator
9. Analiza bacteriologică a sputei, pregătirea pacientului, colectarea sputei și
completarea bonului de analiză.
Scop: pentru însămânţare, determinarea florei microbiene şi sensibilitatea la antibiotice.
Tehnica efectuării:
• se recoltează dimineaţa după somn pe nemâncate
• se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească cavitatea bucală
• se oferă un vas sterile prubetă sau cutia Petri
• fără ca pacientul să atingă cu buzele marginea recipientului, se va recolta sputa
• vasul se va flamba, eticheta şi transmite la laboratorîn container de metal
10. Analiza sputei pentru determinarea bacilului Koch, pregătirea pacientului, colectarea
sputei și completarea bonului de analiză.
Scop: Pentru a preciza micobacteria tuberculozei în spută, pentru a supraveghea evoluţia tuberculozei.
Tehnica efectuării:
• asistentul medical va îmbrăca echipamentul, masca şi mănuşi
• recipientele pentru recoltare sunt pregătite de către laboratorul bacteriologic şi transmise însecţie
• se oferă pacientului un pahar cu apăsă-şi clătească cavitatea bucală
• se oferă recipientul de colectare
• se solicită pacientul să expectoreze după un efort de tusă
• dacă lipseşte sputa matinală, se colectează sputa adunată în 24 de ore
• se va eticheta recipientul şi se va trimite la laborator imediat

Dezinfecţia sputei şi a scuipătoarelor.

Toţi bolnavii care expectorează spută trebuie asiguraţi cu scuipătoare individuale. Sputa şi
scuipătoarele trebuie în mod obligatoriu dezinfectate. Pentru dezinfecţia sputei, în scuipătoare se toarnă
o pătrime din volum o soluţie dezinfectantă apoi se clătescs cu apă curgătoare, se vor pune la uscat.
11. Oxigenoterapia – definiție, indicații, complicațiile posibile.
Oxigenoterapia este administrarea oxigenului cu scop curativ.
 Indicaţii :
1. În hipoxii circulatorii ( insuficienţă cardiacă, edem pulmonar acut,infarct miocardic)
2. În hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade ;
3. Stări de şoc.
4. Bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, pînă la revenirea stării de conştiinţa.
5. Bolnavilor cu complicaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări circulatorii , respiratorii) ;
6. Lăuze şi nou-născuţi cu suferinţe în oxigenare;
7. Pentru a intensifica efectul terapeutic al substanţelor medicamentoase (glucozidele cardiace ,
diureticele , substanţele citostatice ) şi al radioterapiei tumorilor maligne.
Cele mai multe complicaţii apar în urma administrării oxigenului la presiunea înaltă :
- intoxicaţii acute cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de 3 atm., timp de 3-4 ore ;
- intoxicaţii cronice cu oxigen - administrarea oxigenului la presiunea de
13 atm cu o concentraţie de 80-100% mai multe ore ;
- iritarea mucoasei căilor respiratorii - la administrarea timp îndelungat a oxigenului sub presiune
înaltă sau puţin umezit;
- fibroplazie retrolentară - administrarea oxigenului în concentraţii mari la nou - născuţi (de acea se
recomandă concentraţia de 35 %);
- distenzie abdominală - pătrunderea oxigenului în esofag, stomac ;
- oprirea respiraţiei - la administrarea în concentraţii mari şi sub presiune de 1-3 atm. ;
- emfizem subcutanat - din cauza fisurării mucoasei căilor respiratorii şi nimerirea gazului la baza
gîtului;
- asfixie - la nimerirea lichidului din umidificator.
12. Surse de oxigen, precauții în utilizarea oxigenului.
Surse de oxigen sunt:
- staţie centrală de oxigen
- microstaţie
- bomba ( butelie) de oxigen de 300- 10000 1. de oxigen comprimat la o presiune de 150 atm.
Tehnica securităţii în timpul lucrului cu oxigen
Butelia cu oxigen medicinal este de culoare albastra, are capacitatea de 40 litri şi conţine oxigen gazos
la o presiune de 150 atm. Deoarece presiunea aceasta este periculoasa, baloanele de oxigen se păstrează
în încăperi speciale sau dulapuri de metal ce se încuie. Dulapurile cu baloane de oxigen se vor păstra în
afara secţiei spitalului, fixate bine cu scoabe de metal.
Oxigenul din baloane este adus la bolnavi prin conducte de gaze. Pentru a micşora presiunea de la
150 atm. pînă la 3 atm. la balon se înşurubează un reductor special prevăzut cu un manometru, cu
ajutorul căruia se verifică alimentarea cu oxigen a bolnavului. Schimbarea baloanelor, transportarea lor,
precum şi instalarea reductorului este efectuată de tehnician. Participarea personalului medical la
asemenea lucrări este interzisă.
În încăperile în care se păstrează baloanele cu oxigen, se interzice
categoric :
1. Fumatul, folosirea focului deschis sau a aparatelor electrice.
2. Lovirea, încălzirea baloanelor cu oxigen.
3. Păstrarea lor în poziţie orizontală.
Deosebit de periculoasă este arderea în oxigen a eterului, alcoolului, lubrifiantelor, benzinei. Aprinderea
în oxigen a substanţelor menţionate provoacă explozie. In legătură cu aceasta se interzice folosirea
substanţelor date în încăperile serviciului de oxigen. Oxigenul comprimat este un gaz rece şi uscat.
 Venind în contact cu mucoasele poate provoca arsuri. Cînd se lucrează cu oxigenul se va avea grijă ca
curentul de gaze să nu fie îndreptat în faţă sau spre ochii bolnavului.
13. Metode de administrare a oxigenului umezit (mască, canule nazale).
Utilizarea oxigenului poate fi locală şi generală. Utilizarea locală a oxigenului este pentru tratamentul
plăgilor infectate prin anaerobi, a poceselor inflamatorii lente, dereglărilor trofice. In cazul utilizării
locale, oxigenul se insuflă subconjuctival, retrobulbar, în camera anterioară a ochiului, intrapleural,
intraperitonial, în cavitatea articulaţiei, intraosos subcutanat, percutan (băi generale şi locale cu oxigen).
Acţiunea generală a oxigenului se manifestă prin metodele de inhalaţie. Inhalaţia oxigenului este cea
mai răspîndită metoda de întrebuinţare a oxigenului. Ea se efectuează cu ajutorul măştilor, sondelor
nazale, tuburilor de intubaţie şi canulelor. In pediatrie se folosesc corturi şi tenduri cu oxigen. Se mai
folosesc pernele cu oxigen. Metoda aceasta este mai puţin eficientă, însă în lipsa de alte metode poate
fi aplicată.
Metodele neinhalatorie de administrare a oxigenului sunt:
-administrarea enterală a oxigenului (coctailuri cu oxigen)
-administrarea intravasculară a microemulsiilor cu oxigen.
Administrarea oxigenului prin canule:
a) sunt prevăzuţi cu două sonde care se introduc în ambele nări;
b) se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi;
c) sunt mai bine toleraţi de pacienţi;
d) se fixează după urechi.
3.Administrarea oxigenului prin mască (cu sau farâ reinhalarea aerului
expirat):
a) permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60% ;
b) este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare ;
c) accentuează starea de anxietate, mai ales la copii ;
d) poate cauza iritaţia tegumentelor feţei ;
e) nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei.
O condiţie obligatorie pentru administrarea oxigenului prin mască este umezirea şi încălzirea lui. Aceasta
previne uscarea mucoaselor căilor respiratorii şi asigură funcţia normală a epiteliului bronhiilor. Pentru a
fi umezită, oxigenul se trece printr-un vas cu apă (aparatul Bobrov). Prin metoda aceasta umiditatea gazului
atinge 50% .
Efectuarea oxigenoterapiei prin mască :
-se verifică scurgerea oxigenului prin sursă ;
-se pune masca în mîna bolnavilor, pentru a-i uşura controlul măştii şi i se
susţine mîna ;
-se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gură ;
-cînd bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în jurul capului. Se administrează
10-12 1/min. ;
-în timpul şedinţei de oxigenoterapie masca trebuie să fie strîns lipită de faţa bolnavului ;
-masca se dezinfectează prin ştergerea marginilor ei cu un tampon înmuiat în alcool.
14. Bronhoscopia – noțiune, scop, indicații, pregătirea necesarului și a pacientului.
Incidente și accidente.
Bronhoscopia reprezintă explorarea arborelui traheo - bronşic. Se efectuează cu bronhoscopul rigid sau
flexibil (fibrobronhoscopul).
 Bronhoscopul rigid se compune dintr-o serie de tuburi metalice de 30-40cm în lungime, prevăzute cu
un canal central ,,de observare şi lucru,, şi laterale de iluminare, administrare de oxigen etc..
Bronhoscoapele rigide sunt prevăzute cu orificii laterale, au extremitatea distală tăiată oblic şi fin
polizată pentru a nu provoca leziuni. Ca anexe, bronhoscopul rigid are tuburi de aspiraţie, pense de
biopsie de diferitemodele, porttampoane etc.
Fibrobronscopul e mai uşor acceptat de pacient. Imaginea este transmisă printr - un sistem de
fibreoptice. Extremitatea lui este flexibilă şi examinatorul îi poate imprima diferite unghiuri de
examinare.
Scopul:Explorator: examinarea mucoasei arborului bronşic; recoltarea sputei; recoltarea materialului
biologic pentru analiza citologică.
Terapeutic: înlăturarea corpilor străini, polipilor; întroducerea medicamentelor; aspirarea secreţiilor
abundente din căile respiratorii.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
• mănuşi, măşti sterile; casoletă cu material steril; pense; port tampon; tăvă renală sterilă;
bronhoscop sau fibrobronhoscop cu toate anexele sterile; soluţi eanestezică.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
• pacientul trebuie convins de necesitatea examenului şi informat asupra riscului pe care şi-l asumă
refuzându-l; pacientul trebuie convins că deşi neplăcut, examenul nu e dureros în sine, iar incidentele
sau accidentele survin foarte rar; se creează pacientului un climat de siguranţă, pentru a asigura
cooperarea lui întoate momentele examinării, punându-l înlegătură cu alţi pacienţi cărora li s-a efectuat
o bronhoscopie sau fibrobronhoscopie; în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la soluţia
anestezică, pentru a depista sensibilitatea pacientului. La indicaţia medicului, pacientul va fi sedat atât
seara premergătoare explorării, cât şi în dimineaţa zilei respective; pacientul trebuie anunţat să nu
manânce şi nu bea nimic dimineaţa, să ia cu el un prosop.
Participarea la efectuarea examinării:
• asistentul medical aşează pacientul în fotoliu sau pe masa de examinare în decubit dorsal, cu
extremitatea cefalică în extensie; sub umeriilui, se plasează o pernă tare, care radicand capul la 12-15
cm ajută la extensia acestuia; se instilează soluţie anestezică în cavitatea nazală în timpuli nspiraţiei
adânci; asistentul serveşte medicul cu instrumentele şi materialele solicitate; în timpul examenului
asistentul medical va supraveghea pacientul; medical introduce bronhoscopul prin cavitatea nazală în
trahee şi bronhii şi examinează mucoasa arborelui bronşic la necesitate se aspiră sputa pentru analize
sau se ia material pentru biopsie, sau se extrag corpii străini.
Supravegherea pacientului după bronhoscopie. După examinarea bronhoscopică, pacientul este condus
în salon şi nu va mânca o oră. Asitentul medical va supraveghea în acest timp parametrii vitali: pulsul,
tensiunea arterială, respiraţia, anunţând imediat medical dacă survin modificări ale acestora.
Incidente şi accidente după bronhoscopie
• hemoragii; infectarea cu diferiţi germeni patogeni; disfagie; dureri retrosternale; cefalee; insomnie;
tuse; expectoraţie; stare subfebrilă.

15. Radiografia cutiei toracice – noțiune, scop, indicații, pregătirea pacientului.

Radiografia este o metodă de explorare radiologică care constă în examinarea pe ecranul radioscopic a
imaginilor pe care le dă un fascicul de raze Roentgen după ce a traversat corpul expus.
Aceasta se realizează cu ajutorul substanţelor de contrast, cum ar fi sulfatul de bariu. Sulfatul de bariu
permite vizualizarea aparatului digestiv, fiind insolubil şi bine tolerat.
 Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de volum şi de formă ale
inimii pentru stabilirea diagnosticului.
Pregătirea psihică a pacientului:
• se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiileîn care se va face examinarea; pacientulva fi condus
la serviciul de radiologie; se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va
efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă).
Pregătirea fizică a pacientului:
• se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeelor se leagă pe creştetul capului), se
îndepărtează obiectele radioopace
• se aşează pacientul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înnainte (fără să
ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran
• când poziţia verticală este contraindicată se aşează pacientul în poziţie șezând sau în decubit dorsal
• în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia poziţiile cerute de medic.
Îngrijirea pacientului după examen:
• pacientul va fi ajutat să se îmbrace; după terminarea examenului radiologic, va fi condus la pat; se
notează în foia de observaţie examenul radiologic efectuat, data.
16. Durere cardiacă – noțiune, cauze, manifestări, intervenții ale asistentului medical.
Apariţia durerilor în regiunea inimii este un simptom serios la care trebuie să acorde atenţie deosebită.
Durerile pot fi locale şi cu iradiere în mîna stingă, gît, omoplat, mandibulă etc. Sunt de un caracter
înţepător, sâcâitor, sau constrictor. Pentru confirmarea diagnosticului este foarte important a se stabili
caracteristicile ei (debut, localizare, intensitate, iradiere, legătura cu efortul, mişcările respiratorii,
mişcarea toracelui).
Semne care însoţesc durerea: Dispnee; Anxietate marcată (senzaţie de moarte iminentă); Transpiraţii
reci; Sughiţ; Greţuri; Ameţeli; Vărsături; Stare de slăbiciune
Asistenţa medicală în dureri cardiace:
1. Se anunţă de urgenţă medicul;
2. Bolnavul este liniştit, culcat la pat (poziţie semişezîndă);
3. Se asigură un maxim de confort fizic şi psihic;
4. Se administrează bolnavului o pastilă de validol sau nitroglicerină sublingual, sau se va picura pe
o bucăţică de zahăr trei picături de nitroglicerină sau 5 picături de validol;
Dacă TA este scăzută nu se recomandă administrarea nitroglicerinei!
5. În regiunea inimii se aplică sinapisme, la mâini şi picioare termofoare;
6. Dacă durerile continuă la indicaţia medicului se va administra morfină sau omnopon;
7. Se vor monitoriza funcţiile vitale (P, TA, frecvenţa respiraţiei);
8. Va ajuta pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale (alimentare pasivă la pat, igiena
tegumentelor şi mucoaselor, servirea la pat cu ploscă şi urinar);
9. Pe tot parcursul îngrijirilor a/m va avea o conduită calmă şi va comunica adecvat.

17. Dispnee cardiacă – noțiune, cauze, manifestări, intervenții ale asistentului medical.
Dispneea poate fi fiziologică în cazul unui efort fizic, emoţii şi patologică în cazul afecţiunilor
cardiovasculare. Cauza dispneei poate fi staza sangvină în circulaţia pulmonară (circuitul mic) ca o
urmare a insuficienţei cardiace, care duce la creşterea cantităţii de CO2 în ţesuturi, iar insuficienţa de
O2 duce la apariţia cianozei.
Simptome:
 Accesele de dispnee apar pe neaşteptate în efort sau în repaus, de obicei în timpul nopţii. Este un
simptom dominant în insuficienţa cardiacă stângă. Respiraţia e frecventă (30/40 respiraţii pe min), poate
fi însoţită de tuse, nelinişte, zgomotele se aud de la distanţă, uneori se elimină o spută de culoare roză,
spumoasă. Pulsul frecvent, TA coborâtă. Bolnavii ocupă o poziţie forţată: şezîndă sau semişezîndă care
le uşurează respiraţia. Este un simptom dominant în insuficienţa cardiacă stîngă, deci e consecinţa stazei
şi hipertensiunii pulmonare.
Asistenţa medicală în dispnee:
1. Se anunţă de urgenţă medicul;
2. Se dă bolnavului o poziţie semişezîndă (punând-ui 2-3 perne la spate), picioarele coborîte;
3. Se deschide geamul, se descheie îmbrăcămintea care-l stânjeneşte;
4. Se administrează oxigenul umezit;
5. Se aspiră din căile respiratorii superioare lichidul spumos cu ajutorul sondei;
6. Se administrează 0,5 – 0,75 ml Sol. Strofantină 0,5% + 20 ml Sol. izotonică Clorură de sodiu, sau
Sol. Corglicon 0,06% - 1 ml, diuretice;
7. Se va ţine sub control: valorile TA, ritmul şi frecvenţa PS, frecvenţa respiraţiei, expresia feţei,
culoarea buzelor.
18. Edeme cardiace – noțiune, cauze, manifestări, intervenții ale asistentului medical.
Edemele – acumulare de lichid seros în ţesuturi. Se manifestă prin creşterea în volum a regiunii
edemaţiate.
Mecanismul de formare a edemelor: Creşterea în vase şi capilare a presiunii sîngelui; Încetinirea
circulaţiei sangvine; Creşterea permeabilităţii vaselor sangvine; Dereglarea metabolismului de natriu (are
loc reţinerea natriului în organism); Scăderea albuminelor în organism.
În caz de edeme: Pielea devine palidă, lucioasă, străvezie; Se şterg cutele naturale; Se pierde
elasticitatea ţesutului edemaţiat;
Acumularea lichidului în abdomen se numeşte – ascită, în cavitatea pleurală – hidrotorax, în pericard –
hirdopericard.
Determinarea edemelor
1. Se apasă cu degetul mare pe pielea gambei în urma căruia rămîne o gropiţă care nu-şi revine timp
de un minut.
2. Se cîntăreşte zilnic bolnavul, şi se duce evidenţa lichidului ingerat şi eliminat.
3. Se măsoară circumferinţele membrelor edemaţiate şi circumferinţa abdomenului.
Asistenţa medicală în edeme:
1. A/m cântăreşte zilnic bolnavul, măsoară circumferinţa abdomenului şi membrelor;
2. Supraveghează parametrii vitali: Ps, T.A., respiraţia;
3. Supraveghează starea pielii şi aplică profilaxia escarelor;
4. Are grijă de poziţia comodă a bolnavului în pat (lenjerie fără cute, fărămituri);
5. Supraveghează regimul dietic al pacientului,limitează sarea de bucătărie şi lichidul pînă la 800 ml
6. Execută cu stricteţe prescripţiile medicului;
7. Mărirea cantităţii de urină şi micşorarea masei corpului este un indiciu de scădere a edemelor.
19. Bilanțul hidric și diureza – noțiune, observarea, măsurarea și notarea.
Diureza – este un proces de formare şi eliminare a urinei timp de 24 ore.
Măsurarea diurezei
Utilajul necesar: vas gradat, foaie de temperatură.
 Tehnica efectuării:dimineaţa la ora 6 bolnavul eliberează vizica urinară; într-un vas gradat bolnavul
colectează urina timp de 24 ore (pînă la ora 6 a zilei următoare); se înregistrează cantitatea lichidului
ce se conţine în fructe, legume şi volumul soluțiilor întroduse parenteral; datele primite asistenta
medicală le înregistrează în foaia de temperatură.
Notarea diurezei: În partea de jos a foii de temperatură se înregistreză numărul, frecvenţa respiraţiei,
masa corpului, cantitatea de lichid consumat în 24 ore precum şi volumul urinei eliminate în 24 ore.
Bilanţ hidric – este raportul dintre volumul urinei eliminate de bolnav în 24 de ore şi a lichidului
întrodus în organism.
• Pentru fiecare grad de temperatură mai mare de 370C, se va calcula o pierdere suplimentară de 500
ml apă. Se notează de câte ori a fost schimbat un pansament şi gradul de îmbibare. Un pansament
abundent îmbibat indică pierderea aproape a 500 – 700 ml apă.
Eliminarea apei din organism:
o prin urină 1000 – 1500 ml în 24 de ore
o prin transpiraţie 200 – 1000 ml
o prin intestin 100 – 200 ml
o prin aerul expirat 350 – 500 ml
Interpretare: bilanţul hidric este echilibrat, se menţine o hidratare constantă.
Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşire de 3000 ml e egal cu un dezechilibru, deoarece se pierde mai mult
lichid decât se consumă. Dacă intrarea e de 2100 ml, iar ieşirea 1600 ml (e mai mică) e vorba la fel de
un dezechilibru, ce indică reţinerea, adică excesul volumului de lichid. Aceasta ne indică o
hiperhidratare, apar edeme. Se cere scăderea aportului de apă şi sare.
20. Pulsul – noțiune, caracteristici, locuri de apreciere.
Pulsul-este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe cînd se comprimă o arteră pe
plan rezistent.
Locurile de determinare a pulsului: artera radială; artera temporală; artera carotidă;
artera femorală; pe artera polpiteea; în regiunea fontanelei mari la copii mici.
Formarea pulsului arterial: sincron cu sistolele ventriculare, pereţii arteriali sunt destinşi ritmic prin
volumul de singe expulzat din ventricolul sting şi aortă; destinderea pereţilor arteriali şi propagă o dată
coloana de sînge sub formă de undă pulsativă. Calităţile
pulsului:
Frecvenţa pulsului-Se stabileşte prin numărarea pulsaţiilor pe minut, cu ajutorul secundamerului.
Numărarea durează un minut, însă după o practică oarecare timpul poate fi redus la ½ sau ¼ minut
înmulţind rezultatul cu 2, respectiv cu 4. Nou – născut - 130-140; Copil mic – 100-120; La 10 ani – 90-
100; La adult – 60-80; De la 60 ani în sus – 72-84.
Pulsul tahicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace, numărul pulsaţiilor poate ajunge
până la 150 – 200 pulsații pe minut şi chiar mai mult. În unele cazuri pulsul este aşa de frecvent încât
nu poate fi urmărit prin palpare.
Pulsul bradicardic ca şi pulsul tahicardic, poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace.
Numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60 – 50 – 40 pe minut sa şi mai puţin. În normă frecvenţa pulsului
la un adult este de 60 – 80 pulsații pe minut.
Ritmul pulsului-se determină după intervalul egal de timp între undele pulsatile. Dacă undele pulsatile
urmează una după alta la interval egale de timp - se numeşte puls ritmic.
În caz contrar se constată pulsul neregulat numit aritmic.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale. Ea este determinată de valoarea forţei de contracţie a inimii.
Aprecierea tensiunii pulsului se face prin aprecierea forţei necesare pentru comprimarea arterei radiale.
 • Pulsul dur – în cazul afecţiunilor însoţite de hipertrofia ventriculului stâng.
• Puls moale – când scade forţa de contracţie a inimii.
Amplitudinea pulsului - se determină după cantitatea de sânge, care formează unda pulsatilă şi depinde
de volumul sistolic al inimii. În cazul unei amplitudini suficiente a pulsului se palpează o undă pulsatilă
înaltă; în cazul unei amplitudini insuficiente-unpuls slab. Când undele sunt mici ele se disting greu.
Pulsul abea perceptibil de numeşte filiform.
Viteza pulsului-se determină prin caracterul ridicat şi coborît al presiunii în arteră în timpul trecerii
undei pulsatile.
Împlerea pulsului-depinde de volumul de sînge propulsat în vase.Dacă volumul de sînge propulsat în
vase este în normă pulsul se numeşte plin.În caz de hemoragie masivă,insuficienţă cardiovasculară
împlerea pulsului se micşorează.Un aşa fel de puls se numeşte gol.
21. Determinarea pulsului – scop, materiale necesare, pregătirea pacientului, aprecierea,
observarea, măsurarea și notarea.
Scop: obţinerea de informaţii privind starea anatomo-funcţională a inimii şi vaselor.
Utilaj necesar: pix de culoare roşie,foaie de temperatură,ceas sau cronometru.
Locul determinării pulsului: pulsul poate fi apreciat pe orice arteră accesibilă palpaţiei care poate fi
comprimată pe un plan osos.
În practica curentă, pulsul se apreciază la nivelul arterei radiale din care motiv, în limbajul cotidian,
prin puls se înţelege – pulsul arterei radiale.
Pregătirea bolnavului:
• Psihică: se anunţă bolnavul că i se va măsura pulsul; se explică bolnavului modul de măsurare,o
stare emotivă creată de necunoscut îi poate modifica valoarea pulsului; bolnavul se menţine în stare de
repaos fizic şi psihic 5-10 min cu braţul sprijinit,pentru relaxarea muşchilor antebraţului.
• Fizică: Aprecierea pulsului: Pulsul se determină pe ambele mîini; În caz dacă pulsul este identic pe
ambele mîini,palparea lui va fi continuată pe o singură mînă; Mîna bolnavului trebuie să fie culcată
liber,muşchii şi tendoanele să nu fie încordate pentru a nu stingheri palparea; Mîinele bolnavului se
cuprind în aşa fel,încît degetul mare al persoanei care îl examinează să fie aplicat pe partea ulnară a
antebraţului,iar celelalte degete să palpeze artera radială; Palpînd cu cele trei degete,artera se apasă
moderat înspre partea internă o osului radial; Artera se va apăsa uşor,deoarece sub presiunea degetelor
unda pulsatilă poate să dispară; Pulsul se măsoară timp de un minut.
Înregistrarea pulsului arteriale se efectuează în foaia de observaţie. Foaia de temperatură se fixează în
foaia de observaţie unde este indicată familia bolnavului, data şi timpul înregistrării.
În foaia de temperatură se înregistrează grafic datele despre schimbarea temperaturii (scara,,T’’),
frecvenţa pulsului (scara,,P’’),datele tensiunii arteriale (scara,,TA’’).
Datele despre ritmul,viteza,tensiunea,amplitudinea şi împlerea pulsului se înregistrează de către medic
în foaia de observaţii, iar frecvenţa pulsului seînregistrează în foaia de temperatură la de către asistenta
medicală.Punctele primite se unesc,formînd o curbă. Valoarea unui
pătrăţel pînă la o sută este egal cu 2,iar mai sus se egalează cu 4. Se notează pulsul cu creion roşu.
22. Tensiunea arterială – definiție, noțiuni generale, valorile normale și patologic
schimbate.
Tensiune arterială – presiunea exercitată de singele circulant asupra pereţilor arteriali.
Tensiunea arterială depinde de: debitul cardiac; forţa de contracţie a inimii; elasticitatea şi
calibrulvaselor; vîscozitatea sîngelui.
Valoarea cea mai înaltă a TA se înregistrează în timpul sistolei se numește maximală sau sistolică.
 Valoarea cea mai joasă a TA se înregistrează în timpul diastolei se numește minimală sau diastolică.
Cunoaşterea raportului dintre tensiunea maximă şi minimă este de asemenea foarte importantă.
Diferenţa dintre tensiunea sistolică (maximă) şi cea diastolică (minimă) poartă numele de tensiune
diferenţială.
Ex: TA dif.= TA max.–TA min.
TA dif 140-80=60 mmHg
Tensiunea arterială se urcă în cursul eforturilor fizice, după mese abundente, în timpul emoţiilor. În
timpul activităţii în camere supraîncălzite sau în cursul zilelor călduroase TA poate să scadă. La frig,
dimpotrivă datorită vasoconstricţiei generalizate, tensiunea arterială poată să crească. Nivelul de TA
variază în dependență de sex, vârstă, precum şi activităţilor zilnice.
Mărirea valorilor tensiunii arteriale mai sus de limitele normei se numeşte hipertonie.
Scăderea valorilor tensiunii arteriale mai jos de limitele normei se numeşte hipotonie.
23. Hipertensiunea arterială – noțiune, factorii de risc, cauze, manifestări clinice,
intervenții ale asistentului medical.
Hipertensiunea arterială reprezintă o creştere permanentă a tensiunii arteriale şi apare atunci cînd
tensiunea arterială depaşeşte 150/90 mmHg.
HTA este de doua tipuri:
- hipertensiune arterială primară, căreia nu i se cunoaşte cauza apariţiei;
- hipertensiune arterială secundară, se manifestă secundar altei boli (hipertiroidie, boli renale, boli
ale inimii…).
Tratarea bolii duce la vindecarea hipertensiunii secundare.Vîrsta medie de apariţie a HTA primare este
de 40 de ani.
Cauzele aparitiei HTA includ:
Obezitatea (apare cînd greutatea depaşeşte cu 20% greutatea normală în funcţie de înălţime şi sex);
Fumatul; Consumul de alcool; Stresul; Concentraţia crescută de grăsimi din sînge, în special
Colesterol; Sedentarismul; Rasa (HTA este mai frecventă la negri faţă de albi); Vîrsta (riscul de apariţie
creşte odată cu vîrsta întrucat vasele de sînge devin mai rigide pe masură ce înaintăm în vîrstă); Sexul
(pană la vîrsta de 50 de ani bărbaţii sunt mai afectaţi de HTA, dupa 50 de ani femeile ajung la
menopauză şi cantitatea hormonilor protectori scade, moment în care HTA apare mai frecvent la
femei). Pentru toate vîrstele şi pentru toate rasele, femeile cu hipertensiune evoluează mai bine decît
bărbaţii. Factorul familial (dacă în familie există cazuri de HTA, şansele faţă de această boală sunt
crescute); De asemenea, HTA poate sa apară şi în timpul gravidităţii.
Simptomele hipertensiunii arteriale
De multe ori HTA poate fi asimptomatică, atunci cînd nu se sesizează nici un discomfort în modul de
viaţă, nici modificări în realizarea activităţilor zilnice.
Cefaleea fronto-occipitala; Ameţeli; Vertij; Durere în piept; Transpiraţii; Tulburari de vedere (vedere
în ceaţă, neclară, uneori "steluţe verzi"); Ţiuituri în urechi; Confuzie; Dispnee; Palpitaţii

Asistenţa medicală în hipertensiune arterială: Învaţă pacientul să întrerupă consumul de tutun, alcool;
Învaţă pacientul să aibă alimentaţie bogată în fructe, zarzavaturi. Regimul igieno-dietetic are un rol major
în scăderea şi menţinerea tensiunii arteriale în limite normale. Scăderea şi atingerea unei greutăţi optime
poate vindeca HTA; Învaţă pacientul să reducă grăsimile şi clorura de sodiu din alimentaţie; Administrează
medicaţia prescrisă:diuretice, vasodilatatoare, hipotensoare; Urmăreşte efectul medicamentelor;
Supraveghează parametrii vitali: Ps, T.A.
24. Hipotensiunea arterială – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale
asistentului medical.
Hipotensiunea arterială desemnează o valoare scazută a tensiunii arteriale (mai puţin de 90/60).
Cauza hipotensiunii nu este întotdeauna cunoscută.
Hipotensiunea poate fi asociată cu urmatoarele condiţii:
Sarcina; Hipotiroidism, hipertiroidism, diabetul şi nivelul scăzut al glicemiei sangvine (hipoglicemie);
Supradozajul medicamentelor antihipertensive; Insuficienţa cardiacă; Aritmiile cardiace (ritmurile
cardiace anormale); Extenuarea datorată căldurii ;Afecţiuni hepatice.
Simptomele hipotensiunii arteriale:
Ameţeala; Tulburări de echilibru; Tulburări de vedere cu vedere înceţoşată şi întunecată; Slăbiciune;
Fatigabilitate; Tulburari cognitive; Greaţă; Disconfort resimţit la nivelul capului sau gîtului;
Tegumente reci şi umede, Cefalee; Leşin.
Asistenţa medicală în hipotensiune arterială:
1. Recomandă consumul unei diete bogate în sare;
2. Recomandă consumul din abundenţă a lichidelor, minim opt pahare pe zi;
3. Recomandă efectuarea în mod regulat a activităţilor fizice pentru a întreţine un flux sangvin tisular
adecvat;
4. Nu este recomandată expunerea la duşuri fierbinţi;
5. În cazul în care este tolerată, se recomandă consumul de cafea dimineaţa;
6. Pentru a evita hipotensiunea postprandială, se recomandă ca pacientul să manînce mai puţin şi mai
des şi să se odihnească după mese.
7. Administrează medicaţia prescrisă;
8. Urmăreşte efectul medicamentelor;
9. Supraveghează parametrii vitali: Ps, T.A.
25. Măsurarea tensiunii arteriale – scop, materiale necesare, pregătirea pecientului,
măsurarea tensiunii arteriale, notarea.
Scop: observarea modificărilor morfofuncţionale ale inimii şi vaselor.
Indicaţii: este o examinare obligatorie pentru toţi bolnavii.
Utilajul necesar: tonometru,fonendoscop,foaia de temperatură,, tampoane de vată, alcool etilic de 700,
pix roşu şi albastru.
Tehnica efectuării:
asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile; se verifică funcţionarea aparatelor de măsurat; se
pregăteşte bolnavul psihologic; Bolnavul se află într-o poziţie culcată sau şezîndă; Mîna celui examinat
trebuie să fie aşezată comod cu palma în sus,dreaptă; se lasă să se relaxeze 10 – 15 min; pacientul să
nu vadă gradaţiile de pe manometru; Manşeta se aplică pe braţul dezgolit al mînii stîngi cu 3-5 cm mai
sus de plica cotului,nu prea strîns,în aşa fel,încît între manşeta şi pielea mînii să poată trece numai un
deget; Se uneşte manometrul cu manşeta.Acul manometrului trebuie să fie la cifra zero; Se palpează
pulsul pe artera humerală.În plica cotului se aplică fonendoscopul; Se închide ventilul balonului şi se
pompează aer în manşetă pînă cînd este presiune în manşetă,după indicaţiile manometrului nu va
depăşi aproximativ cu 30 mmHg acel nivel,cînd dispare pulsaţia arterei radiale; Se deschide ventilul şi
încet,treptat se va coborîtensiunea din manşetă.În acelaş timp cu fonendoscopul se ascultă tonurile
arterei humerale; La apariţia zgomotelor se înregistrează nivelul presiunii sistolice; Momentul
dispariţiei zgomotelor la artera humerală corespunde nivelului presiunii diastolice; Cifrele se
înregistrează în formă de fracţie de exemplu 120/70 mmHg.Prima cifră indică presiunea sistolică,iar
 cifra a doua ne indică presiunea diastolică; Datele primite se înregistrează în foaia de temperatură,în
formă de coloniţă.
Graniţa superioară corespunde presiunii sistolice,iar graniţa inferioară corespunde presiunii
diastolice.Datele se înregistrează albastru.
26. Lipotimie – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Lipotemie – este pierderea subită de obicei de scurtă durată a cunostinţei însoţită de insuficienţa
cardiacă şi de slăbirea mişcărilor respiratoare.
Lipotemia poate sa apară din diferite motive. Cel mai des ea este legată de acţiuni neuropsihice : în
şocuri nervoase puternice (spaima), la vederea singelui , în dureri subite (extracţia dinţilor), vene
punctie ş.a. Surmenajul, lipsa de aer curat un timp îndelungat, anemie, afecţiunile cordului sînt
momente care predispun la lipotemie.
Tabloul clinic : la început se observă astenie, stare de rau, senzaţie de muşte zburătoare – fotopsie ,
întuneric în ochi, senzaţie de zgomot în urechi, uneori greţuri. Bolnavul devine brusc palid, se acoperă
cu sudoare – transpiraţie rece, pierde cunoştinta şi cade jos. Respiraţia devine superficială, pulsul slab,
fregvent uneori lent.
Tactica asistentului medical pentru a acorda ajutorul necesar în lipotemie:
1.Pentru a lua măsuri pentru a mari afluxul de sînge la creer. In acest scop bolnavul trebuie culcat în
asa fel ca să fie capul lateral în jos, iar picioarele puţin ridicate.
2.Bolnavului i se scot hainele care-l jenează : se deschee gulerul, cravata, centura.
3.Pentru exitarea reflexa a respiratiei se administrează excitanti, i se dă bolnavului să miroase soluţia
de amoniac,se stropeste faţa cu apă rece,se scoate la aer curat.
4.Masurile acordate de asistenta medicala sint de obicei suficiente, pentru ca bolnavul să-şi recapete
cunostinta.
5.In cazuri mai grele se administrează subcutanat cardiotonice (sol. Comfor, cardiamina, cofeina).
27. Colaps – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
E o complicaţie subită a unei afecţiuni grele. Se caracterizează prin căderea bruscă a tensiunii arteriale,
pierderea parţială a cunoştinţei şi insuficienţa cardiacă pronunţată.
Colapsul este rezultat al insuficienţei acute, căderii tonusului vascular, ce duce la redistribuţia sîngelui
şi la hipoxemia ulterioară. Sistemul nervos central este deosebit de sensibil la hipoxemie, prin care se
şi explică pierderea cunoştinţei în colaps.
Cauza fregventă a colapsului este hemoragia masivă acută. Colapsul se poate produce în traumatism
gastric, mai ales daca este însoţit de leziunea pancreasului, în schimbarea bruscă a poziţiei corpului, la
bolnavii care stau o vreme îndelungată la pat. Evacuarea forţată a unei cantitaţi mari de lichid de ascita
din cavitatea abdominală fără bandajarea simultană a abdomenului poate duce şi ea la colaps. Colapsul
poate sa aibă loc în intoxicaţii şi afecţiuni septice (intoxicaţii alimentare, pneumonie franco-lombară,
tifos, colaps septic).
Tabloul clinic – colapsul se caracterizează prin paliditate subită, puls depresibil (filiform) şi fregvent,
tensiunea joasă, respiraţia superficială şi rară, apariţia transpiraţiei reci, răcirea membrelor,
temperatura scăzuta a corpului, uneori în cazuri grave se pierde cunoştinta.
Tactica asistenţei medicale pentru a acorda ajutor necesar în colaps:
1.In toate formele de colaps bolnavul necesită repaos absulut, încalzirea corpului, de băut cantitaţi mari
de lichid (ceai, cofe).
2.In hemoragii, intoxicaţii, care a promovat colapsul – mai întîi se înlatură cauza care a promovat apoi
se fac transfuzii de sînge integral, plasma, sau soluţii substituente de sînge.
 3.O însemnatate foarte mare o au substanţele,care influientează asupra centrilor vasomotori şi
respiratori, precum si cele care stimulează tonusul vaselor sangvine şi activitatea cardiacă : sol. cofeină,
cordiamină, adrenalină
4.In cazuri grave cu scopul de a ridica rapid tensiunea arteriala efedrina se administreaza intravenos.
5.Pentru excitatia centrului respirator se administreaza lobelina sau cititona.
6.Oxigen umezit.
28. Șoc anafilactic – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Şocul anafilactic este un sindrom clinic caracterizat de o reacţie alergică acută şi severă, declanşat de
multipli factori etiologici care cauzează tulburări grave şi rapide în organism, mai pronunţat în sistemul
cardiovascular.
La administrarea parenterala a medicamentelor pot aparea reacții alergice – şocul anafilactic.
Şocul anafilactic apare in cursul reactii; lor alergice imediate, grave. Cel mai des survine din
urmatoarele cauze: alergie medicamentoasaintepatura de insecte; alergie alimentara; traumatic (in
urma unor traume mecanice puternice); hemoragic (cauzat de hemoragii); combustional (promovat de
arsuri).
Tabloul clinic: Bolnavul simte slabiciuni generale, erupţii cutanate, cu sau fără prurit, senzaţie de
caldura, in tot corpul excitare, neliniste, hiperemia feţei, tuse, respiraţie grea, vertj , transpiraţie, greaţă,
vomă, dureri abdominale, diaree.Hipotensiunea arteriala, puls-tahicardiac, cianoza, edem al fetei, al
pleoapelor, criza de dipnee cu respiraţie şueratoare, edem laringian, uneori convulsii şi comă.
Acordarea asistentei de urgenta in şocul anafilactic:
1.Intreruperea introducerii preparatului care a cauzat şocul
2.In caz de şoc anafilactic posibil bolnavul va fi culcat pe o canapea cu picioarele ridicate, capul
intors intr-o parte. Vor fi inlaturate protezele dentare (daca sint).
3.Daca preparatul a fost introdus in regiunea bratului atunci va fi aplicat garoul pe 25 min.,
imprejurul locului de aplicre a injectiei va fi introdusa adrenalina de 0.1% 0.3-0.5 ml. Doza generala
de 2 ml.
4.Daca şocul anafilactic a aparut ca rezultatul introducerii intravenoase, atunci acul ramine in vena
si prin el se introduc preparate antişoc. In caz de imposibilitatea de a nimeri in vena, preparatele se vor
introduce intramuscular.
5.Se introduc 2-4 ml cordiamina in sol fiziologica i/v.
6.Se introduc antihistaminice i/v sau i/m de 2% suprastin 2.0; 0.1% taveghil 2.0; 1% dimidrol –
2.0.
7.Daca nu se determina tensiunea arteriala nu se palpeaza pulsul si nu restabileste cunostinta
atunci introduc i/v adrenalina 1.0 in 20 ml sol. Fiziologica sau 1% mezaton 2.0.
8.Se introduc i/v 30-50 mg prednizolon, 20 mg dexametazon sau 150-300 mg hidrocortizon.
9.Se introduc i/v clorura de calciu 10 ml plus 10 ml de sol. Fiziologica
10.Daca apar simptome de bronhospasm, atunci se aplica i/v 10 ml eufilina 2.4 % in 10 ml sol.
Fiziologica.
11.Daca şocul a aparut in urma administrarii pinicilinii atunci dupa intraducearea repetata a
adrenalinei se aplica i/v 1000000 UA pinicilinaza peste 6-8 ore repetindu-se.
12.In caz de necesitate se aspiră din căile respiratorii saliva si masele vomitive.
13.Se administreaza oxigen umezit.
14.In caz de necesitate se efectuiaza ventilarea artificiala a plaminilor, masajul indirect al inimii.
 15.Toate procedurile enumerate mai sus se repeta peste 10-15 min pina la normalitatea pulsului,
t/a.
16.Este solicitata brigada de reanimatie urgenta.
17.Bolnavul va fi supravegheat in decurs de 8-10 zile.
29. Resuscitare cardiorespiratorie – noțiuni generale, tehnica respirației artificiale și
masajului indirect al cordului.
Aprecierea funcţiei vitale , rapidă şi precisă, se face prin: Stabilirea existenţei pulsului la arterele mari;
Culoarea tegumentelor; Prezenţa şi eficieţa mişcărilor respiratorii; Existenţa ceanozei; Aspectul
pupilelor (dimensiunii, reflexe)
Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu scopul de a restabii funcţiile
vitale, parţial sau total întrerupte. Întreruperea respiraţiei şi a circulaţiei suspendă aprovizionarea
organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară.
Restabilirrea respiraţiei poate fi tratată prin două metode.
1. Respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer).
2. Respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui)
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale.
I. Poziţia bolnavului: Se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau
pătura rulată, sub omoplat; Asistenta medicală se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea
dreaptă.
II. Dezobstrurarea căilor aeriene superioare: Se efectuează hiperextensia capului, cu o mînă se apasă
pe creştet, iar cu cealaltă sub bărbie se apleacă capul pe spate; Se eliberează căile respiratorii de
eventualii corpi străini, controlînd cavitatea bucală cu indexul mîinii drepte înfăşurat în batistă sau
tifon.
Metoda internă prin insuflaţie ,, gură la gură”
1. Cu mîna stîngă se aşterne pe faţa bolnavului un cîmp de protecţie (batistă, tifon, etc.)
2. Se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării
3. Cu mîna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale în stare deschisă, apoi
fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu presiune aerul în plămîinii acestuia.
4. Se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia eficienţa inspiraţiei după
gradul destingerii cutiei toracice), se aşteaptă ieşirea aerului din plămînii victimei şi se efectuează o
nouă inspiraţie relativ profundă pentru următoarea insuflare.
5. Se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului fiind menţinut în
hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) pînă cînd reapar mişcări respiratorii spontane sau pînă se
ajunge cu bolnavul la spital.
Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte cînd metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei nu poate fi deschisă, gura
salvatorului este mai mică decît a victimei sau gura victimei prezintă leziuni grave sau secreţii.
Cu mîna stîngă se apas fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mîna dreaptă se împinge
bărbia în sus, închinzîndu-i gura. Se inspiră şi se aplică gura la nasul bolnavului, insuflîndu-i aerul în
plămîni. Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut. Insuflarea cu presiune gură la gură poate rupe
plămînii victimei.
Metodele interne de respiraţie artificială sunt mai eficace decît cele externe pentru următoarele
motive: Sunt mai operative în aplicare; Sunt mai uşor de executat; La fiecare insuflare salvatorul oferă
victimei un volum de 500 ml. Aer comparativ cu volumul maxim de 300 ml. Ce poate fi vehiculat
 pentru fiecare respiraţie realzată prin metodele externe; Metodele interne permit o ventilaţie de 6-10 l
pe minut faţă de 3-4 l pe minut de o ventilaţie prin metodele de respiraţie externă.
Aceste metode externe se folosesc rar, ele nu au eficienţa respiraţiei prin insuflaţie, au numai valoare
istorică.
.Restabilirea funcţiei cardiace.
Efectuarea masajului cardiac extern.
- Se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mîinii stîngi, cu degetele
răsfirate în sus. Se aşează mîna dreaptă peste cea stîngă în acelaşi mod. Se execută scurt, energic şi
ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsînd sternul cu braţele întinse (cu toată greutate corpului), astfel
încît să se deplaseze cu 6-8 cm la adult spre coloana vertebrală. Se lasă apoi să revină toracele spontan
la normal fără a ridica mîinile de pe sternul bolnavuui.
Reţineţi: Este mai importantă prevenirea stopului cardiac decît tratamentul lui.
Tulburările respiratorii şi circulatorii trebuie recunoscute pentru a fi tratate imediat, înainte de a surveni
oprirea inimii. Dacă pulsul nu este perceput după cîteva insuflaţii (prin respiraţie artificială directă) în
minutul următor trebuie început masajul cardiac extern.
Accidentele masajului cardiac extern. (cînd tehnica este corectă survin foarte rar)
- Fracturi costale (mai ales la bărbaţi); Fractura sternului; Hemotorax; Pneomotorax; Ruptura aortei
ascendente (la bătrîni nu se poate efectua masajul cardiac deoarece se produce fracturarea coastelor ).
Se va consemna în scris incidentul.
Îngrijirea bolnavului după restabilirea funcţiei cardio- respiratorii.
1. Bolnavul este ţinut sub supraveghere, în continuare, pentru a se preveni eventualele recăderi.
2. Dacă nu i-a revenit conştiinţa bolnavului i se administrează intravenos soluţii hipertonice de
glucoză, manitol, diuretice pentru reducerea edemului cerebral.
3. Se combate tendinţa la acidoză prin soluţii de bicardbonat de natriu precum şi hipercuagulabilitatea
sîngelui cu heparină.
4. Se reduce sindromul postanoxic prin oxigenoterapie.
30. Durere gastrică – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Cauzele şi caracterul durerilor abdominale pot fi diferite. În afecţiuni gastrice şi duodenale (bola
ulceroasă şi gastrită) durerile sunt determinate de ingerarea hrănii: pe nemîncate, peste 20min., sau 2
ore după luarea mesei, dureri nocturne. Uneori durerile se ameliorează după ingerarea alimentelor.
Durerile cauzate de afecţiunile intestinului nu depind de ingerarea alimentelor. Durerile scad după
defecaţie, eliminare de gaze.
Localizarea durerilor:
• Epigastrică postprandială sau nocturnă întîlnită în - ulcer gastroduodenal;
• Retrosternală în –bolile esofagului;
• Hipocondriul drept în – colicistită;
• Flanc stîng, drept în – cancer de colon;
• Abdominală difuză în – rectocolită;
• Fosa iliacă dreaptă în – apendicită;
• Supraombilical, hipocondriul stîng în – pancreatită.
Iradiere:
În spate în - ulcerul gastroduodenal; În umărul drept în – în litiaza veziculară.
 În perioada de acutizare a bolii sunt posibile astfel de complicaţii ca perforaţiile gastrice şi duodenale.
Perforaţia este însoţită de o durere violentă, pe care bolnavii o aseamănă cu o lovitură de „pumnal” în
abdomen.
Bolnavul ocupă o poziţie forţată, culcat pe spate cu picioarele aduse spre abdomen sau ocupă poziţia
genupectorală. Faţa bolnavului este palidă cu trăsături ascuţite, abdomenul „de lemn”, retractat, nu
participă la respiraţie, muşchii peretelui abdominal sunt contractaţi, pulsul frecvent. Această
complicaţie gravă necesită intervenţie chirurgicală urgentă.
Asistenţa de urgenţă în dureri:
1. Se vor culege date de la bolnav în privinţa caracterului şi duratei durerilor;
2. Se va stabili legătura lor cu ingerarea hranei;
3. Se va determina dacă sunt dereglări dispeptice (vomă, greaţă, pirozis, eructaţie);
4. Pînă la sosirea medicului, pacientul se va culca în pat;
5. Se va aplica punga cu gheaţă pe abdomen.
31. Eructație – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Eructaţie (rîgîiala) este o eliminare bruscă din stomac în cavitatea bucală a gazelor sau a unei cantităţi
mici de conţinut gastric.
Eructaţia poate să apară la:
• Înghiţirea unei cantităţi mici de aer (aerofagie);
• Consumarea în grabă a hranei;
• În neuroze.
Eructaţiile sunt fetide în:
• În ptoza gastrică (coborîrea stomacului);
• Insuficienţa funcţiei motore a stomacului;
• Stenoze gastrice şi duodenale provocate de boli ulceroase.
Eructaţiile fetide sunt rezultatul stazei de putrefacţie a proteinelor din hrana ingerată ce se află în
somac.
Pentru reducerea eructaţiei, se recomandă:
1. Consumarea de lichide şi alimente fără grabă; deasemenea, evitarea consumării lichidelor cu paiul;
2. Evitarea băuturilor găzoase;
3. Renunţarea la guma de mestecat;
4. Renunţarea la fumat;
5. Verificarea protezei dentare; montarea greşită a protezei poate provoca inghiţirea de aer suplimentar
în timpul consumării de lichide / alimente;
6. Tratarea arsurilor stomacale.
32. Pirozis – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Pirozis (arsură) este o senzaţie de usturime, pe care bolnavul o simte după stern sau în regiunea
epigastrică. Uneori arsura se răspîndeşte pînă la faringe. Se întîlneşte adesea în afecţiunile gastrice,
care decurg cu hiperaciditatea sucului gastric.
Acest simptom este determinat de pătrunderea conţinutului gastric în esofag, a cărui mucoasă este
foarte sensibilă la acţiunea acizilor care se conţin în sucul gastric.
Simptomele pirozisului :
Senzaţie de arsură apărută retrosternal, ce se accentuează după masă şi durează cîteva minte sau
ore;
Gust acru, amar în gură;
Respiraţie urît mirositoare, halena;
 Regurgităţi.
Pentru suprimarea arsurilor se recomandă:
1. Consumarea porţiilor mici de alimente;
2. Se va mînca cu cel putin trei ore înainte de culcare şi se vor evita gustările nocturne sau cele
dinaintea somnului;
3. Menţinerea greutăţii conform vîrstei şi taliei. Obezitatea creşte foarte mult presiunea
intraabdominală şi favorizează astfel refluxul;
4. Renunţarea la fumat, deoarece acesta este un factor ce stimulează relaxarea sfincterului esofagian
inferior;
5. Limitarea consumului de alimente condimentate, sau bogate în grăsimi;
6. Purtarea hainelor comode, lejere, se vor evita curelele sau centurile.
7.La indicaţia medicului se vor administra : omeprazol, lansoprazol, ranitidina, famotidina, cimetidina,
nizatidina.
Pentru lichidarea completă a pirozisului ca simptom, pacientul trebuie să fie tratat de boala care a
cauzat simptomul, ceia ce ţine de competenţa medicului
33. Vomă – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Voma (vărsătura) reprezintă eliminarea involuntară pe gură uneori şi pe nas a conţinutului stomacal
.Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian, reprezentînd o modalitate de apărare faţă de un
conţinut stomacal dăunător organismului.
Cauzele vărsăturii pot fi:
De origine centrală (cerebrală) centrul bulbar este influienţat direct prin creşterea presiunii
lichidului cefalorahidian – creşterea tensiunii intracraniene (miningite, encefalite, tumori,etc…) . Se
produc fără nici un efort, nu sunt precedate de senzaţii de greaţă şi de stare generală alterată.
De origine periferică excitaţia bulbului vine de la periferie. Este de origine digestivă, urogenitală,
boli infecţioase, tulburări metabolice şi endocrine,agenţi chimici, medicamentoşi,etc…
Vărsăturile de origine periferică prezintă simptome premergătoare:
• Greaţă; Salivaţie abundentă; Ameţeli; Tahicardie; Dureri de cap.
Vărsăturile care se repetă des istovesc bolnavul, provocînd deshidratarea organismului, pierderea
microelementelor, mai ales al potasiului.
Frecvenţa vărsăturilor:
Ocazionale ( intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute);
Frecvente (stenoza pilorică);
Intervenţia asistentei la pacientul cu vomă:
1. În funcţie de starea pacientului, a/m îl aşează în poziţie semişezînd, şezînd sau în D.D., cu capul
într-o parte, aproape de marginea patului ;
2. Îl linişteşte din punct de vedere psihic;
3. Îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat;
4. Îi oferă un pahar cu apă să-şi clătească gura după vărsătură;
5. La indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică;
6. Suprimă alimentaţia pe gură şi alimentează pacientul parenteral;
7. Rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa;
8. Face bilanţul lichidelor intrate şi eliminate ;
9. Monitorizează funcţiile vitale.
10. În foaia de observaţie se va nota ora cînd sa produs vărsătura şi cantitarea
34. Hemoragie gastrică – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Hematemeză sînge eliminat prin vărsătură. În stomac sîngele fiind digerat –apare vărsătura de culoare
brună – culoarea „zaţului de cafea”. Această culoare se datoreşte clorhidratului de hematină – care ia
naştere din hemoglobină sub influienţa acidului clorhidric din stomac. Daca hemoragia este abundentă,
evacuarea conţinutului stomacal se face mai repede, sîngele neavînd timp să fie digerat - atunci
vărsăturile vor fi formate din sînge proaspăt - roşu. Hematemeza este urmată de emiterea unor scaune
melenice.
Hemoragiile gastro-intestinale sunt clasificate în:
-Hemoragii digestive superioare incluzînd: esofagul, stomacul, duodenul.
-Hemoragii digestive inferioare: ce cuprind intestinul subţire şi intestinul gros.
Cauze:
• Ulcerul gastric şi duodenal;
• Eroziuni gastrice;
• Varicele esofagiene.
Simptomele asociate pierderilor sangvine pe cale digestivă includ:
Anemie cronică; Paloarea tegumentelor şi mucoaselor; Oboseală; Palpitaţii; Transpiraţii reci; Sete;
Senzaţie de frig; Scăderea T.A.; Astenie; Dispnee; Teamă, agitaţie, stres; Scaune închise la culoare sau
pozitive pentru hemoragiile oculte în cazul sîngerărilor pe termen lung; Dacă pierderea sangvină este
masivă şi acută, pacientul poate intra în şoc hipovolemic (situaţie ameninţătoare de viaţă) şi trebuie
reechilibrat imediat altfel riscul de deces este foarte crescut.
Intervenţia asistentei la pacientul cu hemoragia gastrică
1. Repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă (în hemoragii masive - în poziţie Trendelemburg,
pentru menţinerea unei circulaţii cerebrale adecvate); Repausul la pat durează cel puţin 3 zile după
oprirea hemoragiei.
2. Se interzice orice efort fizic (efortul fizic poate accentua hemoragia sau poate agrava tabloul clinic);
3. Asistenta medicală va linişti bolnavul şi aparţinatorii;
4. Asistenta medicală va colecta într-un vas sîngele eliminat de bolnav şi-l va prezenta medicului;
5. Va efectua curăţirea gurii bolnavului, cu capul aşezat într-o parte, fără a deplasa bolnavul;
6. Asistenta medicală va urmări şi nota Ps., T.A.( în hemoragiile masive urmărirea se va face din oră
în oră );
7. Se va aprecia gravitatea după cantitatea de sînge pierdut:
- hemoragie masivă - pierderi de 1500-2000 ml sînge;
- de gravitate medie - pierderi de 500-1500 ml sînge;
- hemoragie uşoară - pierderi de 50-250 ml sînge;
- dupa modul cum s-a produs hemoragia (rapiditatea pierderii: brutal, repetat, moderat);
8. Asistenta va aplica măsurile indicate de medic;
9. Aplică punga cu gheaţă în regiunea epigastrică;
10. Pregăteşte sînge izogrup, izoRh şi instalează transfuzia de singe;
11. Administrează medicaţie hemostatică;
12. Pregăteşte şi administrează în cazurile indicate sedative: fenobarbital, diazepam (pentru calmarea
stării de agitaţie);
13. Asistenta va avea pregătit material steril necesar efectuării tubajului gastric;
14. Se recoltează sănge pentru determinarea hematocritului, numărul hematiilor, hemoglobină
(hemograme);
 15. Se recoltează scaun pentru a-l trimite la laborator în vederea punerii în evidenţă a sîngelui din
materiile fecale;
16. Se suprimă alimentaţia pe gură, bolnavul putînd primi numai lichide reci cu linguriţa şi bucăţele de
gheaţă în prima zi. Eventual, lapte rece în cantităţi mici (20-30 ml), din oră în oră;
35. Lavaj gastric – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea materialelor
necesare și a pacientului, tehnica efectuării, incidente posibile, reorganizarea locului
de muncă.
Lavajul gastric - reprezintă evacuarea conţinutului stomacal și curaţirea mucoasei de exudate şi
substanţe străine toxice utilizând sonda gastrică.
Scop terapeutic - golirea conţinutului gastric şi curăţarea mucoasei gastrice de elemente patologice
restante la acest nivel.
Scop diagnostic - obţinerea unor produse patologice din stomac pentru examinări de laborator
(biochimice, bacteriologice)
Indicații: în intoxicații; în staze gastrice; în pregătirea preoperatorie - în intervenţii pe stomac sau
în cazul unei anestezii generale; în vome repetate; înainte de examinări urgente radiologice și
endoscopice a stomacului.
Contraindicații: bolnavi cu maladii cardio-pulmonare în stare gravă; ulcer gastric; cancer gastric;
hepatite cronice.
Pregătire Psihologică: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare,
importanţa colaborării sale (se asigură cooperarea pacientului, acordul său);
Fizică: se aşează pacientul şi se protejează cu un prosop în jurul gâtului
se îmbracă șorțul de protecţie
se îndepărtează proteza dentară (când este cazul)
se oferă o tăviţă care pacientul o va ţine sub bărbie
Pregătirea materialelor necesare:
De protecţie: două şorţuri de protecţie din cauciuc sau polietelenă, prosoape, muşama.
Sterile: sonda gastrică sterilă; pensa hemostatică; manuşi pentru cel ce execută procedura; seringa
de 20 ml
Nesterile: pâlnie; tăviţă renală; vas cu capacitatea 5-10 l; apă curată de t 0 20-25 0 C, dacă e
necesară spălătura gastrică glaciară se foloseşte apa rece 10-15 0 C; recipient pentru căptarea lichidului
de spălătură (lighean)
Medicamente: Cărbune activat în suspensie, sau alt antidot sau medicament la indicaţia
medicului.
Tehnica efectuării:
Introducerea sondei - sonda se ţine ca stiloul, se măsoară distanţa de la dinţii incisivi până la ombelicul
bolnavului plus lungimea palmei lui. Se umezeşte cu apă şi se pune după rădăcina limbii capătul ei
orb. Bolnavului i se propune să înghită respirând adânc pe nas. În timpul acesta sonda se introduce în
esofag (cu atenţie ca să nu se răsucească). Dacă apar semne de sufocare, tuse, cianoză – sonda se
extrage imediat, deoarece ea a nimerit în trahee.
I fază: la capătul extern se uneşte pâlnia, se coboară la nivelul genunchilor bolnavului. Prin ea se
elimină conţinutul gastric. Pâlnia se ţine înclinată (se evită pătrunderea aerului) se toarnă 1l apă. Pâlnia
se ridică treptat cu 25 cm. mai sus de nivelul gurii. Se aşteaptă până apa coboară la gâtul pâlniei.
II fază: Pâlnia se coboară la nivelul iniţial (poziţia pâlniei verticală). Apa cu conţinutul gastric
umple repede pâlnia. Lichidul se varsă în vas. Procedurase repetă până când apa de spălătură va ieşi
 curata. Dacă în sonda apare sânge procedura se întrerupe. Dacă după intoxicaţii au trecut multe ore şi
o parte de produse sunt în intestin, după spălătura gastrică se introduce prin sonda 6 – 10 ml sulfat de
magneziu. Pentru analiza de laborator, lichidul de spălătură gastrică se colectează din prima porţie,
într-un vas curat cu capac. Se completează bonul de analiză.
Complicaţii posibile: senzaţii de greaţă şi vomă; sonda poate pătrunde în laringe: apare reflexul
de tuse, pacientul se înroşeşte la faţă apoi devine cianotic, se sufocă sonda se poate înfunda cu resturi
alimentare; se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie
Profilaxia complicaţiilor: respectarea tehnicii efectuării spălăturii gastrice; este contraindicat
manevrarea brutală a sondei, ceea ce poate duce lalezarea faringelui sau esofagului; urmărirea atentă
a stării pacientului în timpul procedurii; când se îndepartează sonda se urmărește ca conţinutul ei să nu
se scurgă în faringe.
Reorganizarea locului de muncă ondele gastrice se dezinfectează (prevenirea răspândirii
infecţiei); se reorganizează locul de lucru.
36. Sondaj duodenal – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea materialelor
necesare și a pacientului, tehnica efectuării, incidente posibile, reorganizarea locului
de muncă.
Sondajul sau tubajul duodenal consta din introducerea unei sonde Einhorn dincolo de pilor,
realizand o comunicare intre duoden si mediul exterior.
Scop explorator: extragerea continutului duodenal format din continut gastric, bila (A, B, C),
suc pancreatic si secretie proprie; aprecierea functiei biliare hepatice, a cailor extrahepatice;
descoperirea unor modificari anatomo-patologice ale organelor care dau aspectul, cantitatea,
compozitia chimica sau morfologica a sucurilor extrase prin sondaj; evidentierea unor boli parazitare
ale duodenului sau cailor biliare
Terapeutic: drenarea cailor biliare si introducerea unor medicamente care au actiune directa asupra
ficatului, a cailor biliare sau a tubului digestiv. Acestea vor actiona fie local, fie se vor resorbi
prin peretii intestinali, ajungand prin vena porta in ficat, de unde apoi vor fi excretate impreuna cu bila
in caile biliare, urmand calea circulatiei entero-hepatice
Alimenttie artificiala: se introduc lichide hidratante si alimente lichide in organismul pacientilor
inconstienti sau cu imposibilitate de inghitire
Aspiratie continua; in cazul ocluziilor sau subocluziilor intestinale; dupa interventii chirurgicale
pe tub digestiv (postoperator).
Generalitati: se verifica totodata si permeabilitatea cailor biliare; se pot localiza procesele
patologice hepatobiliare, prin separarea bilei veziculare de cea hepatica din continutul
sucului duodenal; analiza sucului pancreatic urmareste dozarea fermentilor din continutul lui;
recoltarea sucului pancreatic se face prin tubajul duodenal.
Materiale de protectie: Musama si aleza; Sort de cauciuc sau alt material impermeabil; Prosoape
Sterile: Sonda Einhorn; 2 seringi de 20 ml; manusi de cauciuc sterile; pensa hemostatica; medii de
cultura , eprubete
Nesterile: tavita renala; tava medicala; stativ pentru eprubete; pahar cu apa aromata; perna
cilindrica dura sau patura rulata; hartie de turnesol rosie si albastra
Medicamente: sulfat de magneziu 33%; ulei de masline; novocaina; solutii necesare hidratarii si
alimentarii(materialele se vor alege in functie de scopul sondajului)
Pregatirea psihică a pacientului: se informeaza pacientul; i se explica necesitatea tehnicii
 Fizic: pacientul va fi nemancat: se izoleaza patul cu un paravan: se protejeaza cu musamaua si
aleza; se aseaza pacientul in pozitie sezand la marginea patului; se protejeaza cu sortul din material
plastic; i se indeparteaza proteza (dupa caz); i se da tavita renala sa o tina sub barbie
Executie
- asistenta se spala pe maini
- imbraca manusi sterile
- prinde sonda(umezita) cat mai aproape de oliva si o introduce cu blandete prin cavitatea bucala sau
nazala pana in faringe
- cere pacientului sa respire adanc, cu gura deschisa si sa inghita de cateva ori pana cand oliva trece in
esofag
- cu miscari blande ajuta inaintarea sondei pana la marcajul 45cm la arcada dentara, moment in care
se considera ca sonda a trecut de cardia si a patruns in stomac
- se aseaza pacientul in decubit lateral drept, cu trunchiul usor ridicat si capul mai jos,coapsele flectate
pe bazin
- se introduce perna cilindrica sub regiunea hepatica
- se impinge usor sonda spre pilorpana la marcajul 60cm
- se continua introducerea sondei cu rabdare si atentie concomitent cu actiunea de inghitire a ei de catre
pacient(1-2cm la 3-5min)
- cand diviziunea 75cm se afla la arcada dentara, oliva sondei a ajuns in duoden(dupa cca 1-1 ½ ore de
la patrunderea ei in stomac)
Verificarea pozitiei sondei:
- daca nu se scurge bila sau lichidul scurs nu are aspectul bilei, se verifica daca sonda a ajuns in duoden
sau s-a incolacit in stomac
- se insufla 60ml de aer prin sonda cu seringa si dupa un minut se aspira; daca sonda a ajuns in duoden
se recupereaza mai putin de 20ml
- se introduc 10ml de lapte care nu mai poate fi extras daca sonda a ajuns in duoden, dar poate fi extrasa
daca ea se afla in stomac
- se face control radiologic, sonda urmarindu-se sub ecran, ea fiind vizibila datorita impregnarii cu
saruri de plumb captarea bilei
- dupa 1-1 ½ ore de la patrunderea sondei in stomac, la capatul liber al sondei apare bila A, coledociana,
de culoare galben-aurie, care se colecteaza intr-o eprubeta
- se verifica reactia sucului duodenal cu hartia de turnesol
- se introduc prin sonda 40ml solutie sulfat de Mg 33%, sterila, incalzita la temperatura camerei pentru
a favoriza drenarea bilei veziculare
- se inchide extremitatea libera a sondei prin innodare sau cu o pensa
- dupa 15-30min se deschide sonda si se colecteaza 30-40ml bila vascoasa de culoare inchisa castanie
–bila B, veziculara
- la indicatia medicului se pot recolta 3-5ml bila B intr-o eprubeta sterila sau pe medii de cultura pentru
examen bacteriologic
- dupa evacuarea bilei B se colecteaza o bila clara care provine direct din ficat
–bila C, hepatica; aceasta, fiind in cantitate mai mare, se va capta intr-un recipient corespunzator
- extragerea sondei se face dupa ce se insufla cativa ml de aer si se inchide capatul liber cu o pensa
- extremitatea sondei se va tine sub nivelul stomacului pacientului pentru a impiedica scurgerea
continutului ei in faringe sau in cavitatea bucala
- se goleste continutul sondei si se asaza in tavita renala ingrijirea ulterioara a pacientului
 - se ofera un pahar cu apa aromata pentru clatirea gurii
- se sterg mucozitatile de pe fata si barbie
- se indeparteaza sortul din material plastic
- se aseaza pacientul in pozitie comoda pregatirea produsului pentru examen de laborator
- se determina cantitatea de bila obtinuta
- se eticheteaza recipientele
- se trimit probele la laborator
Se reorganizeaza si se noteaza in f.o.
Accidente:
- innodarea sondei datorita contractiilor peretilor stomacali in timpul senzatiei de varsaturi
- incolacirea sondei in stomac
- greturi si varsaturi
- imposibilitatea drenarii bilei cauzata de un obstacol functional(spasmul sfincterului Oddi) sau
anatomic(coagularea bilei vascoase)
37. Meteorism – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Meteorism (balonarea abdomenului) este o disfuncţie intestinală dispeptică, ce se caracterizează
prin formarea excesivă a gazelor în intestin şi dereglarea evacuării lor.
Meteorismul poate fi cauzat de:
Întrebuinţarea alimentelor la digestia cărora are loc formarea excesivă a gazelor în intestin
Dereglarea microflorii intestinale;
Dereglarea funcţiei pancreasului şi a ficatului;
Ocluzie intestinală;
Dereglarea funcţiei motoare a intestinului;
După operaţie la organele cavitaţii abdominale;
Sub acţiunea preparatelor medicamentoase, narcoticelor,etc.;
Aerofagie (înghiţirea unei cantităţi excesive de aer)
Bolnavii cu meteorism acuză senzaţia de greutate, balonare în abdomen, uneori localizare concretă.
Îngrijirea pacienţilor cu meteorism presupune:
Observarea şi examinarea pacienţilor pentru determinarea cauzelor meteorismului;
Excluderea din alimentaţia pacientului a alimentelor ce pot provoca meteorism;
Administrarea : Cărbunelui activat: 1p.x 3 ori pe zi; Preparate fermentative (festal , digestal); Infuzie
de romaniţă, mărar;
Aplicarea tubului pentru eliminarea gazelor.
38. Constipație – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Constipaţie - reţinerea evacuării materiilor fecale din intestine mai mult de 48 ore.
Ea poate fi cauzată de:
Întrebuinţarea alimentelor sărace în celuloza vegetală;
Scăderea funcţiei motoare a intestinului (constipaţii atonice sau spastice);
Se întîlneşte mai des la: Persoanele cu mobilitate fizică scăzută; Persoanele în vîrstă; Persoanlele
cu alimentaţie incorectă.
Simptome:
Dureri abdominale;
Balonari care se atenuează sau dispar în urma defecaţiei;
Cefalee;
Miros urît al materiilor fecale;
 Astenie;
Transpiraţie;
Insomnie;
Subfebrilitate, ca urmare a absorbţiei în exces a substanţelor toxice din materiile fecale.
În caz de constipaţie, a/m trebuie să:
1. Anunţe medicul;
2. Supravegheze respectarea regimului alimentar (dieta nr.3);
3. Supravegheze aportul de lichide (nu mai puţin de 2 litri pe zi)
4. Mobilizeze fizic bolnavul;
5. Combată stresul ( Învaţă pacientul tehnici de relaxare. Pacienţii trebuie să gîndească pozitiv);
6. Administreze preparate: laxative, purgative, supozitorii;
7. Efectuieze clisma evacuatoare.
39. Diaree – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului medical.
Diareea - este evacuarea fregventă a intestinului cu scaun lichid.
Diareea poate fi cauzată de:
Diferite patologii ale stomacului, intestinului, pancreasului ( gastrite, enterite, colite, pancreatite);
Boli infecţioase ( dezenterie, holeră);
Toxicoinfecţii alimentare s.a.
Simptome:
Colici abdominale uneori chiar intense;
Distensie abdominală;
Greţuri şi chiar vărsături;
Deshidratare;
Febră;
Scaune cu sînge în funcţie de agentul căuzător.
În caz de diaree, a/m trebuie să:
1. Anunţe medicul;
2. Observe frecvenţa, caracterul scaunului;
3. Colecteze materiale fecale pentru analize de laborator;
4. Respecte regulile de igienă personală;
5. Explice pacientului necesitatea respectării dietei nr.4;
6. Supravegheze aportul de lichide ;
7. Administreaze preparate: antidiareice ca loperamida, anticolinergice pentru
calmarea durerilor abdominale. Se vor utiliza şi antibioticele în funcţie de
rezultatul coproculturii şi de starea pacientului.
40. Tubul de evacuare a gazelor – scop, indicații, contraindicații, pregătirea materialelor
necesare și a pacientului, tehnica aplicării, reorganizarea locului de muncă.
Tubul de evacuare a gazelor este un tub de material polimeric, elastic cu pereţii groşi, cu o lungime
de 30-50 cm. şi diametrul de 1-1.5 cm.
Capătul, care se introduce în intestin este rotungit, are şi orificii laterale, celălalt capăt este largit.
Pentru aplicarea tubului de evacuare a gazelor A/m . prigăteste: tubul de gaze steril, ulei de
vazelină steril, basinet, muşăma, scutec.
Bolnavul este pregătit psihologic. I se explică esenţa manipulaţiei şi se primeşte acordul lui. Apoi
i se crează condiţii de intimitate cu ajutorul paravanului. Bolnavul este culcat în decubit lateral, sub el
 se aşterne muşămaua, şi se pune bazinetul, capătul rotungit al tubuilui se unge cu vazelina.Tubul se
întroduce în rect încet prin mişcări de rotaţie la adîncimea de 20-30 cm. în aşa fel, încet capătul lui
exterior sa iasă în afară cu 5-6 cm. Tubul se va întroduce fără grabă, prin mişcări de rotaţie şi va rămîne
în intestin pînă la eliminarea gazelor. Tubul se va ţine cel mult 2 ore, după aceasta se înlatură. În caz
de necesitate tubul se întroduce din nou. În decurs de 24 de ore tubul poate fi întrodus de 2-3 ori cu
intervale nu mai puţin de 1,5-2 ore. În caz că în intestin sau acumulat mase fecale dense, înainte de a
întroduce tubul de evacuare a gazelor se face o microclismă cu glicerină sau decoct de romaniţă. După
extragerea tubului, orificiul anal se şterge de jur împrejur cu un tampon de tifon. În caz că s-a produs
o iritaţie, pielia se unge cu unguent sau se presoară cu pudră.
41. Clisma evacuatoare – definiție, scop, indicații, contraindicații, pregătirea materialelor
necesare și a pacientului, tehnica efectuării, reorganizarea locului de muncă,
incidente posibile.
Clisma evacuatoare este întroducerea prin anus în rect şi colon a lichidului pentru evacuarea
materiilor fecale şi gazelor din segmentul inferior al intestinului.
Indicaţii:
În constipaţii;
La pregatirea pentru examinarea radiologică sau endoscopică a intestinului;
Înainte de operaţii;
Înainte de aplicarea clismelor medicamentoase, alimentare.
Contraindicaţii:
boli inflamatorii acute ale intestinului gros (rectului);
tumori ale rectului si ale intestinului;
hemoragii hemoroidale şi gastrointestinale;
inflamaţia acută a organelor abdominale (apendicită acută, colecistită acută, peritonită);
insuficienţă cardiovasculară în stare de decompensare;
primele zile după operaţie la organele cavitaţii abdominale.
Pregatirea psihică pacientului: este anunţat preventiv şi se explică metodica procedurii
Fizică:
clisma se va efectua în sala de clisme sau salon;
în salon se izoleaza patul cu paravanul şi se protejează cu muşama şi aleză;
bolnavul este aşezat comod in: decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate; decubit lateral stîng
cu membrul inferior stîng întins şi dreptul flectat.

Pregatirea necesarului:
Materiale de protecţie: paravan, muşama, aleză;
Materiale sterile: canula rectală, casoleta cu şerveţele de tifon, para de cauziuc (pentru copii);
Materiale nesterile: stativ, irigatorul cu tub de cauciuc cu lungimea de 1.5-2m şi diametru de 10mm,
taviţă renală, bazinet, apă caldă la temperatura de 35-37◦C (500-1000 ml pentru adulţi, 250 ml
adolescenţi, 150ml copii, 50-60 ml sugari).
Tehnica efectuarii
1.Asistenta medicală se spală pe mîini, le dezinfectează, îmbracă mănuşile şi şorţul de muşama;
2.Se fixează canula la tubul irigatorului, se închide robinetul, se umple irigatorul cu apă;
3.Se lubrifiază canula cu un tifon;
4.Se fixează irigatorul pe stativ;
5.Cu mîna stîngă, asistenta medicală îndepartează fesele pacientului;
6.Cu mîna dreaptă întroduce canula prin anus în rect 10-12cm (mai intîi spre ombelic 3-4 cm, apoi paralel
cu coccisul 5-8 cm);
7.Se deschide robinetul şi se reglează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului deasupra patului
pacientului;
8.Se închide robinetul înainte ca nivelul apei sa se apropie la nivelul tubului de scurgere, apoi se retrage
canula;
9.Se propune pacientului să reţină lichidul aproximativ 10 min, după ce va elibera intestinul;
10.Utilajul folosit se supune dezinfectarii.
Supravegherea pacientului
1.Se efectuează toaleta regiunii anale pe un bazinet curat;
2.Se îndepartează materialele de protecţie;
3.Se aşează pacientul comod, se înveleşte;
4.Se aeriseşte salonul.
Reorganizarea locului de muncă
1.Se îndepartează materialul cu care s-a efectuat clisma;
2.Se spală instrumentele utilizate, se dezinfectează şi se pregătesc pentru sterilizare;
3.Efectuarea clismei se notează în foaia de observaţie.
42. Clisma uleioasă – definiție, scop, indicații, contraindicații, pregătirea materialelor
necesare și a pacientului, tehnica efectuării, reorganizarea locului de muncă,
incidente posibile.
Clisma uleioasă reprezintă introducerea în rect a uleiurilor vegetale, încălzite la 38 0 C cu
ajutorul unei seringi sau cu para de cauciuc.
Indicaţiile clizmei uleioase:
- constipaţii rebele;
- în caz cînd clizma evacuatoare nu are efect;
- în primele zile după operaţie;
- după naştere;
- retenţii îndelungate de scaun însoţite de dureri abdominale;
Contraindicaţii
- procese acute inflamatorii ale segmentului inferior a intestinului gros;
- fisuri ale orificiului anal;
- prolaps rectal;
- procese ulceroase;
- colite;
- hemoragii intestinale etc.;
Utilajul necesar
- para de cauciuc sau seringa Jane;
- tub de cauciuc (de evacuare a gazelor);
- 50-200 ml ulei de vazelină, încălzit pînă la temperatura 37-38 grade C;
- muşama, ploscă
Tehnica efectuării
1. Clizma se face pe noapte, înainte de somn, se preîntîmpină pacientul, că după efectuarea clizmei este
de dorit să nu să se ridice din pat pînă dimineaţa;
2. Poziţia bolnavului: decubit lateral pe stînga, picioarele îndoite spre abdomen;
3. În para de cauciuc se aspiră 50-200 ml de ulei de ricină sau floarea soarelui incălzit la temperatura 37-
38 grade C;
4. Capătul orb al tubului de cauciuc sau canula se prelucrează cu vazelină şi se întroduce prin anus în
intestin la o adîncime de aproximativ 10 cm, la care se uneşte para de cauciuc;
5. Lent se întroduce uleiul în intestin timp de 7-10 min;
6. După ce tubul sau canula se extrage încet şi se supune prelucrării, iar bolnavul timp de 15-20 min să
stea culcat în aceeaşi poziţie pentru a preveni scurgerea uleiului;
7. Evacuarea conţinutului din intestin are loc peste 10-12 ore (dimineaţa);
8. Dacă procedura nu are efect, ea se repetă. Uneori clizma uleioasă nu provoacă scaun, dar starea
pacientului se ameliorează, durerile abdominale se micşorează şi scaunele lubrifiante şi înmuiate de ulei
se evacuiază usor printr-o clizmă evacuatoare, aplicată la 10-12 ore după întroducerea uleiului.
Complicaţii
- revărsarea uleiului (atunci cand nu se respectă timpul si tehnica de întroducere a lichidului);
- traumatizarea anusului şi a intestinului rect;
- hemoragii
43. Clisma medicamentoasă – definiție, scop, indicații, contraindicații, pregătirea
materialelor necesare și a pacientului, tehnica efectuării, reorganizarea locului de
muncă, incidente posibile.
Clismele terapeutice- este o metodă a administrării interne a medicamentelor (per rectum),
folosite mai frecvent în tratamentul local.
Scopul: de a întroduce în organism anumite substanţe medicamentoase, cînd calea orală nu este
practicabilă, sau de a exercita un efect local asupra mucoasei accesibilă clismei. Mucoasa rectală
serveşte ca loc de absorbţie pentru o serie de medicamente ca: digitală, clorură de calciu, cloral hidrat,
tinctură de opiu, chinină etc. Întroducerea acestor medicamente sub formă de clismă se face
dizolvîndu-le în apăpentru a obţine concentraţii cît mai apropiate de soluţii izotonice. Clisma
terapeutică este precedată totdeauna de clisma evacuatoare. Întrucît spălătura intestinală, chiar şi sub
forma unei clisme simple, modifică temporar capacitatea funcţională a mucoasei rectale administrarea
clismei medicamentoase se va face abia la 1-1 1/2 oră după efectuarea clismei evacuatoare.
Indicaţiile clizmei medicamentoase:
- bolnavii inconştienţi;
- bolnavi care refuză luarea medicamentelor pe cale orală;
- la cei cu imbolnăviri gastrice;
- la copii mici (sugari);
- unde medicamentul ar avea un efect dăunător asupra stomacului sau dacă medicul doreşte să ocolească
calea portală de absorbţie;
- stări de dehidratare
Contraindicaţii
- hemoragii intestinale;
- diaree;
- constipaţie;
- prolaps rectal;
Utilajul necesar
- para de cauciuc sau seringa Jane cu capacitatea 100-200 ml;
 - tub de cauciuc (de evacuare a gazelor);
- 200 ml substanţa medicamentoasă, încalzită la temperatura 37-38 grade
- vazelină;
- scutec, muşama, ploşcă;
- şerveţele de tifon
Tehnica efectuării
1. Poziţia bolnavului: decubit lateral pe stînga, picioarele îndoite spre abdomen;
2. În seringa Jane se aspiră 50 - 200 ml substanţă medicamentoasă, încalzită la temperatutra 37-38 grade
C (dacă temperatura este mai mică apare senzaţia de defecaţie şi medicamentul nu reuşeşte să se absoarbă);
3. Asistenta medicală cu mîna stîngă desface fesele, iar cu dreapta prin miscări de rotaţie se întroduce tubul
de cauciuc prelucrat anterior cu vazelină la o adîncime de 15-20 cm;
4. Capătul extern al tubului se uneşte cu seringa în care se găseşte substanţă medicamentoasă;
5. Soluţia se întroduce în porţiuni mici şi la o presune mică, în continuare susţinînd şi strîngînd capătul
exterior al cateterului pentru a preveni scurgerea lichidului din el, se scoate atent seringa.
Pentru a evita excitarea mecanică, termică şi chimică a intestinului medicamentele administrate
trebuie sa fie: - de concentraţie relativ mică; - diluate într-o soluţie izotonică caldă de clorură de sodiu;
- în amestec cu substanţe medicamentoase (50 gr - zeamă de amidon)
Clismele medicamentoase se mai utilizează şi pentru efectuarea anesteziei generate, dar utilizarea
lor este destul de limitată.
44. Analiza coprologică a materiilor fecale (probă de digestie) – scop, pregătirea
necesarului, tehnica colectării materiilor fecale, reorganizarea locului de muncă,
completarea bonului de trimitere la laborator.
Recoltarea pentru examenul de laborator are ca scop de a stabili eventualele modificări patologice
ale materiilor fecale sau natura si cauza declanşatoare a produselor patologice. Ele pot reflecta realitatea
numai dacă se respectă normele generale speciale a materiilor fecale.
Materiile fecale se recoltează din produsele eliminate spontan sau sub influenţa purgativelor, sau pe
cale instrumentală din rect sau colonul sigmoid (recoltarea conţinutului rectal).
Materialul trimis la analiza trebuie sa-şi păstreze caracterele, din acest motiv se va evita amestecarea
lui cu urina, resturi de supozitoare, soluţii utilizate pentru clizme evacuatoare, medicamentoase sau cu
substanţe de contrast, utilizat la examinări radiologice prealalbile. Se va renunţa la aceste reguli in caz
de urgenţe, cînd este necesară confirmarea prezenţei sîngelui în scaun sau recoltării efectuate din
considerente epidemiologice.
Scaunul recoltat se va trimite la laboratorului in stare proaspătă sau cel mult la 12 ore după
eliminare, în acest caz scaunul trebuie păstrat la rece. Pentru examenul macroscopic se va pastra toată
cantitatea de materii fecale, pentru determinarea cantităţii, formei şi consistenţei scaunelor.
45. Analiza materiilor fecale pentru coprocultură – scop, pregătirea necesarului, tehnica
colectării, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului de trimitere la
laborator.
Scopul: pentru depistarea bacilului tific, dezinteric, tuberculos, a vibrionilor holerici, a
germenilor toxicoinfecţiei alimentare.
Pentru această metodă materiile fecale vor fi recoltate înainte de administrarea antibioticilor,
se va recolta în vase sterile cu instrumentariu steril, în cantitate de 30-50 gr.
O altă metodă, cînd lipsesc materiile fecale sau cantitatea de scaun este mică atunci se
efectuează recoltarea din rect cu ajutorul tijei metalice cu tifon, în eprubetă prevăzută cu dop de
 cauciuc. După recoltare marginile eprubetei şi dopul se flambează la lampa cu spirt, se etichetează
cu numele de familie, scopul data şi secţia şi se trimite la laborator. Este bine ca insămînţarea
produsului recoltat să se facă imediat la patul bolnavului, caci numeroşi germeni se distrug prin
acţiune antagonistă a florei de asociaţie.
46. Analiza materiilor fecale pentru hemoragie oculte – scop, pregătirea necesarului,
tehnica colectării, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului de trimitere
la laborator.
Examenul materiilor fecale pentru depistarea hemoragiei oculte:
- se efectuiază cînd avem la indoiala o hemoragie gastro-mtestinală;
- pentru recoltare pacientul este pregătit anterior: se exclud medicamentele ce conţin fier, bismut, iod, etc.
şi alimentele, fructele şi legumele de culoare roşie pentru a nu confunda o hemoragie ocultă;
- masele fecale eliminate se colectează in vase de sticlă curate, uscate cu dop, se etichetează: familia,
scopul, data şi secţia şi se trimit la laborator.
47. Analiza materiilor fecale pentru examenului parazitologic – scop, pregătirea
necesarului, tehnica colectării, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului
de trimitere la laborator.
Pentru examenul parazitologic:
- materiile fecale se vor recolta în vase curate în cantitaţi cât mai mari;
- acest examen adesea trebuie repetat de mai multe ori;
- se recoltează din ploscă cu ajutorul unui bisturiu sau lingură în vas de sticlă întunecată curat uscată cu
capac;
- fecalele nu trebuie să fie amestecate cu urina;
- scaunul trebuie să ajungă la laborator în stare caldă, pînă cînd parazaţii nu-şi pierd motilitatea;
- dacă bolnavul elimină în scaun parazitul, acesta se trimite împreuna cu fecalele la laborator pentru
identificare, transportul paraziţilor se face în ser fiziologic sau în apă sărată uşor.
Se mai foloseşte pentru aceasta metodă raclajul perianal, în special în caz de suspiciune de ouă de
helminţi (oxiurază);
- raclarea se face cu o spatulă de lemn bine lustruită sau cu tifon la capăt inmuiat in glicerină cu apă în
părţi egale;
- se recomandă ca raclarea să se facă la 2-3 ore dupăculcare sau dimineaţa devreme;
- se desfac fesele cu mîna stîngă, iar cu dreapta cu spatula se efectuiază raclajul, care se pune într-o
eprubetă cu soluţie fiziologică şi trimisa la laborator.
48. Radiogastroscopie – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și
a necesarului, supravegherea pacientului după examinare.
Radiogastroscopia este o metodă de investigare radiologiăa a stomacului cu imprimare pe pelicule
radiologice.
Scopul este explorator.Se determină forma, mărimea, poziția, mobilitatea stomacului. Se poate
depista ulcerul stomacal, cancer etc.
Indicații:
- ulcer stomacal în stadie de remisie;
- cancer stomacal;
- stenoza esofagului;
- gastritele în remisie.
 Contraindicatii:
- ulcer stomacal în stadie de acutizare; gastrita acuta;
- hemoragie gastrică;
- arsuri ale mucoasei stomacului, esofagului;
- abdomen acut;
- peritonite;
- sarcină;
- bolnavi cu insuficientă cardiovasculară decompensată;
- bolnavii ce nu suportă suspensia de bariu.
Utilajul necesar:
- un pahar curat;
- o lingură;
- sulfat de bariu;
- 200 ml de apă;
- utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii.
Pregatirea pacientului:
Se începe cu 2-3 zile înaintea examinării - se suspendează administrarea medicamentelor ce contin bismut,
fier, iod, calciu sau bariu pe cale orală, deoarece caracterul lor radiopac ar putea da nastere la greșeli de
interpretare a rezultatelor. Pacientii primesc un regim alimentar usor digerabil (supă, terci, ou, pâine
neagră, produse lactate etc.). Se interzic fructele, legumele, laptele proaspăt, varza, boboasele, cartofii,
ridichea etc. În ajun de examinare, seara se ia o cină usoarâ – la ora 18. La necesitate, în ajun, pe la orele
21:00 -22:00 pacientului i se efectuiază o clismă evacuoatorie, sau se aplicà tubul de evacuare a gazelor.
Dimineața cu 2 ore înainte de examinare, pe la orea 6 00 pacientului i se efectuiază încă o clismă
evacuatorie, iar în caz de meteorism se aplică tubul de evacuare a gazelor pe 15-20 min.
Procedura se efectuiază dimineata pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală și nu se
fumează. Pacientul, însotit de asistent medical se prezintă în cabinetul Radiologic. Se ajută bolnavul să se
dezbrace, se întroduce sub ecran și la solicitarea medicului va înghiți cantitatea indicată de Bariu, pregătită
anterior. Dacă bolnavul are grețuri, i se va cere sa respire adânc până când grețurile dispar. Eliminarea
Bariului din stomacul sânâtos va începe imediat și se termină în 2-3 ore, umplând ansele intestinului
subțire. Dupa 6-8 ore - în cec, iar dupa 24 ore se umple colonul în întregime. Peste 1,5-2 ore dupa
examinare bolnavul poate să mănânce.
49. Irigoscopia – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
necesarului, supravegherea pacientului după examinare.
Irigoscopia este o metodă radiologică de examinare a intestinului gros cu ajutorul clismei
radiologice de contrast.
Scopul este explorator. Se determină forma, poziția, starea mucoasei, tonusul si peristaltica
intestinului gros, o mare importanță are punerea în evidență a diferitor maladii (tumori, polipi, ocluzii).
Indicatii:
- colită ulceroasă;
- tumori ale intestinului gros;
- ocluzii intestinale;
- diverticuloză;
- polipi.
Contraiiidicatii:
- colita ulceroasă în stadie de acutizare;
 - hemoragii hemoroidale;
- hemoragie intestinală.
Utilajul necesar:
- utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatoii;
- ulei de ricinâ 30-50 ml;
- suspensie sulfat de bariu 20%, 150-200 ml, încàlzită pe baie de apă la temperatura de 37-38°C.
Pregâtirea pacientului:
Se începe cu 2-3 zile înaintea examinării. Din alimentația bolnavului se exclud alimentele care provoacă
fermentația în intestin (pâine, paste făinoase, lapte proaspăt, varză, boboase, cartofi). Cu o zi înainte de
irigoscopie se exclud medicamentele ce slăbesc tonusul si perisaltismul intestinal (papaverina, atropina,
no-spa etc.). După prânz, pe la orele 14-15, bolnavului i se administrează 2 linguri de ulei de ricin, pentru
ca conținutul intestinului subtire să nu umple colonul până în ziua urmâtoare. Purgativele saline nu se
administrează deoarece irită intestinul, provocând frecvent un scaun lichid.
-În ajun pacientul nu ia cina.
-Se efectuiază înainte de culcare o clismă, dimineața cu 2 ore înainte de irigoscopie se efectuiază încă o
clismă evacuatorie.
-Procedura se efectuiază dimineata pe nemâncate, nu se iau medicamente pe cale orală și nu se fumează.
-Pacientul, însotit de asistent medical se prezintă în cabinetul Radiologic.
Ca substanță de contrast pentru irigoscopie se folosește suspensia de Bariu la care se adaugă tanină
5-10 gr la 11 de apă, care se încălzeste la temperatura 37-38 C. Taninul măreste tonicitatea colonului,
inhiba secretia de mucus si favorizeazà evidențierea leziunilor minime incipiente. Substanța de
contrast se administrează printr-o clismâ :
- se introduce tubul de evacuare a gazelor;
- se aspiră în para de cauciuc sau irigatorul Esmarch 200 ml sol. de contrast;
- se uneste para de cauciuc la tubul de evacuare a gazelor și se întroduce substanța de contrast;
- apoi se scoate tubul de evacuare a gazelor împreună cu para de cauciuc;
- la solicitarea medicului, pacientul se aranjează în decubit ventral, lateral drept, apoi în decubit dorsal,
efectuându-se clișeele radiologice.
- după ce bolnavul a mers și a evacuat conținutul intestinal, apoi este readus pe masa radiologică pentru
efectuarea încă a unui clișeu radiologic, deoarece adeziunea resturilor de bariu pe suprafața mucoasei într-
un strat subțire permite urmărirea detaliilor reliefului mucoasei intestinului gros.
Îngrijirea bolnavului dupa irigoscopie. Bolnavul se ține sub sapraveghere, deoarece eliberarea rapidă
a conținutului intestinului gros de suspensia de bariu, provoacă deseori dureri în abdomen, slăbiciune
generală până la starea de colaps.
50. Fibroesofagogastroduodenoscopia – noțiune, scop, indicații, contraindicații,
pregătirea pacientului și a necesarului, supravegherea pacientului după examinare.
FEGDS - această metodă se efectuiază pentru examinarea mucoasei și structurii esofagului
stomacului, duodenului cu ajutorul esofago-gastro- duodenoscopului flexibil cu fibre optice pentru
studierea minutioasă a mucoasei esofagului, stomacului și duodenului, aplicarea biopsiei dirijate,
obținerea materialului pentru cercetări citologice.
Scopul este explorator.
Indicatii:
- sunt practic toate maladiile stomacale;
- suspectarea tumorilor maligne;
- diagnosticul diferencial al leziunilor functionale si organice ale mucoasei.
 Contraindicatii:
- stenoza esofagului;
- vicii cardiace decompensate;
- anevrism aortic;
- infarct miocardic
- ciroza ficatului decompensată;
- ictus;
- boli psihice;
- gușa retrosternală;
Pregâtirea pacientului:
În ajunul examenului pacientul ia o cină usoară la ora 18. Se explică bolnavului că în timpul examenului
nu i se permite să vorbească și să înghită saliva si dacâ are o proteză mobilă, se scoate. Dacă bolnavul
acuză meteorism, în ajun va primi fermenți. Se efectuiază dimineața pe nemâncate, să nu consume lichide,
sa nu fumeze.
Cu 15-20 min până la examen se administrează bolnavului sol. De atropin 0,1 % 1 ml (inhibă secreția
mucoasei căilor respiratorii).
Apoi bolnavul cu un prosop se coboară în cabinetul endoscopic.
Bolnavul se va culca în decubit lateral stâng pe o rnasă specială cu capul înclinat pe spate și cu piciorul
drept adus spre abdomen flectat în genunchi. Medicul efectuiază procedura.
51. Colonoscopia – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
necesarului, supravegherea pacientului după examinare.
Scopul este explorator și terapeutic (administrarea substanțelor medicamentoase, îndepărtarea
polipilor).
Indicatii:
- colită ulceroasă;
- tumori, polipi a intestinului gros;
- colectarea materialului pentru examen histologic;
- administrarea substanțelor medicamentoase pentru efectuarea tratamentului local.
Contraindicatii:
- cașexie;
- vicii cardiace decompensate;
- anevrism aortic;
- infarct miocardic
- hemoragie hemoroidală, intestinală etc;
Utilajul necesar:
- utilajul necesar pentru efectuarea clismei evacuatorii
- ulei de ricină 30-50 ml;
- un ciarsaf;
- colonoscop.
Pregâtirea pacientului:
Cu 3 zile înainte de examinare se exclud produsele alimentare ce provoacă fermentarea si putrezirea lor.
În ajun prînz ușor la ora14 . La ora 16 se bea un flacon ulei de ricină. În ajun pacientul nu se ia cina, se
efectuiază 4 clisme evacuatorii cu intervalul 2 ore prima fiind efectuată la ora 18. Înainte de somn se
administrează bolnavului calmante. Dimineata cu 2 ore înainte de examen se efectuiază 2 clisme
Evacuatorie cu interval de o oră(6, 7).
 În ziua examenului nu se ia dejunul. Cu 30 min înainte se efectuiază premidicația ce constă în
administrarea intramuscular, sulfat de atropin 0,1% sau platifîlin 0,2% combinat eu 2 ml sol. de analgin.
Bolnavul însoțit de asistent medical se prezintă în cabinetul de colonoscopie, se asează în decubit lateral
pe partea stângă cu piciorul drept adus spre abdomen flectat în genunchi, se acoperă eu un ciarsaf. Medicul
efectuiază colonoscopia, întroducând colonoscopul anterior prelucrat cu vazelină sau ulei de ricină, prin
miscări circulatorii, vizualizând prin obicetiv mucoasa intestinului.
52. Durere renală, colică renală – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale
asistentului medical.
În afecţiunele rinichilor şi căilor urinare durerile sunt localizate în regiunea lombară, organele
genitale, partea inferioară a şoldului. Una dintre cele mai fregvente manifestări a unor boli de rinichi şi
căilor urinare este colica renală.
Colică renală este un acces acut de dureri în regiunea lombară si flanc, care este provocată de
trecerea prin ureter a unui fir de nisip ori a unui calcul formate in rinichi.
Scopul
Pregatirea
- de a o diferenţia de dureri de alta cauză;
- de a ameliora starea pacientului.
Materiale necesare:
- termofor;
- cadă cu apă fierbinte (nu mai mult de 40° C);
- comprese calde;
- substanţe medicamentoase spasmolitice si analgetice.
Pregătirea psihică a pacientului:
- se anunţă şi se explică tehnica şi necestatea procedurii ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat):
- se izolează patul cu paravan de restul salonului;
- se protejează patul cu muşama şi aleză; - se dezbracă pacientul.
Execuţia:
Se anunţă medicul de salon or medicul de gardă; la indicatiia rnedicului :
• Se aplică căldura uscată pe regiunea lombară;
• Se aplică termoforul cu apă fierbinte învelit într-un prosop curat şi uscat;
• Se efectuiază pacientului băi fierbinţi (temperature apei nu mai mare de 40° C);
• Se administrază medicamente spasmolitice şi analgetice i.v. ori i.m.
Ingrijirea ulterioară a pacientului: Se aşează pacientul in poziţie comodă, se înveleşte; se
aeriseşte salonul.
Reorganizarea:
- cada se spală şi se dezinfectează;
- termoforul se goleşte şi se pregăteşte pentru următoarea procedură;
- instrumentele folosite se spală se curaţă se dezinfectează.
- temperature în cada de baie să nu fie mai mare de 40° C;
DE EVITAT -aplicarea incorectă a termoforului şi a compreselor calde ce pot cauza arsuri a pielii
pacientului.
53. Edeme renale – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
 Edemul este extravazarea lichidului din patul vascular capilar peste limitele normei în ţesutul
intercelular adiacent din cauza creşterii anormale a permiabilitaţii capilarelor, ori din cauza
hipoproteinemiei cînd apa nu poate fi menţinută în vasele sanguine, ori din cauza
hiperaldosteronismului cînd are loc retenţia de apă şi sodiu, şi apă în exces duce la formarea edemelor.
Scopul - de a învăţa cum de decelat un edem şi de a-1 diferenţia de alte patologii.
• Materiale necesare: materialele necesare asistentei medicale pentru a-şi spăla şi dezinfecta mîinile.
Pregătirea psihică a pacientului: se anuntă şi se explică tehnica şi necestatea procedurii ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imobilizat la pat):
- se dezbracă pacientul.
- se aşează în o poziţie comodă, dar în aşa, fel ca să avem acces la regiunea unde dorim sa determinăm
prezenţa edemelor.
Execuţia
- asistenta medicală se spală pe mîini şi le dezinfectează;
- cu policele se apasă pe regiunea anterioară a gambei în proiecţia osului tibial;
- după ce se ridică degetul în acel loc ramîne o gropiţa (godeu) care revine rapid la loc;
- dacă godeul se menţine mai mult de un minut atunci putem spune că edemul este prezent în acea regiune.
- se netezeşte pielea în regiunea unde a fost aplicată compresia digitală pînă dispare godeul;
- se imbracă pacientul, se aşează în poziţie comodă, se înveleşte.
Reorganizarea - asistenţa medicală îsi spală şi dezinfectează mîinile;
DE EVITAT -apăsarea exagerată, dureroasa cu policele pe gambă;
-să nu apăsăm cu unghiile pielea pacientului deoarece putem să o lezăm;
-în caz de edeme masive nu trebuie forţata compresiunea digitală deoarece e risc de a leza pielea;
-să nu alegem pentru această procedură regiuni unde sunt plăgi, ori pielea este afectată de o oarecare
boală; în acest caz se alege regiunea controlaterală ori altă regiune.
54. Hipertensiune renală – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Sunt un şir de afecţiuni renale, care sunt însoţite de implicarea în procesul patologic al sistemului
vascular şi se caracterizează prin creşterea presiuni arteriale.
Hipertensiunea renală poate fi:
1. Parenhimatoasă - în patologiile ce lezează nefronii ori ţesutul interstiţial al rinichiului (pielonefrite,
glomerulonefrite).
2. Vasorenală - care este cauzata de stenoza unei porţiuni a arterei renale.
Principalul mecanism fiziopatogenic este reprezentat de ischemia renală, care în cazul
hipertensiunii parenchimatoase este datorat hipoperfuziei capilarelor ţesutului renal, iar în cazul
hipertensiunii vasorenale stenoza arterei renale induce hipofuncţia întregului organ. În urma scăderii
fluxului sanguin spre rinichi este stimulată secreţia de renină, cu scop final de a compensa această
hipoperfuzie prin creşterea tensiunii şi vitezei fluxului sanguin. Renina la rîndul ei, stimulează producerea
angiotensină I, care este transformată de către enzima de conversie în angiotensină II, care are ca efect
vasoconstricţia arterelor periferice şi implicit creşterea tensiunii arteriale sistemice. Angiotensina II la fel
acţionează asupra glandei corticasuprarenale prin stimularea sintezei de aldosteron, ce are ca efect retenţia
ionilor de sodiu (Na +) şi apoi, cu creşterea implicită a volumului sanguin şi creşterea tensiunii arteriale.
Un alt mecanism patogenic este reducerea sintezei de substanţe vasodilatatoare de către rinichiul afectat,
care duce la dezechilibru între factorii presori şi depesori, şi ca efect final o creştere a tensiunii arteriale.
Asistenţa medicală în HT renală.
1. Bolnavii sunt examinaţi minuţios zilnic;
 2. Monitorizarea tensiunii arteriale şi a pulsului;
3. Monitorizarea diurezei;
4. Limitarea aportului de sare de bucatarie pînă la l-3gr./zi;
5. Limitarea aportului de lichide pînă la l litru/zi;
6. Administrarea de medicamente hipotensive conform prescripţiilor medicului specialist.
55. Dereglări cantitative și calitative ale diurezei, tulburări de micțiune – noțiuni generale.
Diureza este un proces de formare şi eliminare a urinei. Valoarea minimă a diurezei se determină
după cantitatea de apa, săruri necesare pentru menţinerea unei presiuni osmotice normale în plasma
singelui.
Cantitatea de urină eliminată de un om sănătos în timpul zilei se numeşte diureză zilnică. Diureza
zilnică depinde de alimentaţie, efort fizic, temperatura şi umeditatea mediului ambiant şi altor factori.
Tulburările cantitative a diurezei
1. Poliuria - este eliminarea abundentă de urină ce depaşeşte 21. in 24h.(norma - l,5-21./24h.)
2. Oliguria - e scăderea eliminării de urină, iar diureza e mai mică de 500ml in 24h.
3. Anuria - este absenţa formării de urină sau se elimină foarte puţină urină, mai puţin de 20-3Oml in 24h.
Tulburările de emisiune urinară
Disuria- este ansamblul dificultăţilor de micţiune, care pot proveni dintr-o mare varietate de stări
patologice.
Polakiuria este starea cînd sunt micţiuni anormal de frecvente.
Poate fi de 2 tipuri:
a) Micţiuni frecvente datorate cantităţii mare de urină (poliurie);
b) Micţiuni frecvente şi o diureză normală; În acest caz polakiuria e cauzata de reducerea capacitaţii vezicii
urinare, ori patologii inflamatorii a aparatului urinar, care dau senzaţii imperioase de micţiune la cantităţi
mici de urină.
2) Oliguria - micţiuni anormal de rar.
3) Nicturie- egalitatea sau inversarea raportului dintre numărul micţiunilor şi cantitatea de urină emisă ziua
fată de cea emisă în cursul nopţii.
4) Stranguria - este modificarea jetului urinar cu scăderea forţei de expulzie, ce atrage atenţia asupra unui
obstacol uretral.
5) Incontinenţa urinară - este starea patologică cînd are loc eliminarea necontrolată, involuntară a urinei.Ea
poate fi:
a) Adevărată - cînd sunt leziuni la nivelul aparatului sfincterian şi urina se scurge neîntîlnind nici un
obstacol în calea sa.
b) Falsă- cînd din cauza unui obstacol la nivelul uretrei vezica urinară nu se poate goli şi este umplută la
maxim. Rinichii formează vezica şi urina se scurge din vezica supraplină picătură cu picătură.
6) Retenţie de urină care poate fi:
a) Acută - cînd vezica urinară nu poate să fie golită, iar bolnavul nu poate micţiona.
b) Cronică - cînd vezica urinară nu se goleşte complet şi rămîne urină reziduală în vezică.
7) Micţiuni imperioase - scurtarea pînă la anulare a timpului dintre perceparea nevoii de a urina şi începutul
micţiunii (necesitatea violentă de a urină).
8) Micţiune întreruptă -oprirea bruscă, involuntară jetului urinar fără ca vezica să se golească complet.
9) Micţiune în doi timpi - este procesul cînd reapare senzaţia de micţiune imediat după sfirşitul unei
micţiuni. Apare mai departe în cazul diverticulului vezicii urinare, cînd după golirea vezicii urina din
diverticul pătrunde inapoi în vezică, care din nou se umple şi reapare senzaţia de micţiune.
 10) Senzaţii de arsură în timp de micţiune - survin la pacienţi atinşi de o iritaţie ori inflamaţie a uretrei,
sau de o infecţie a vezicii. Uretrita provoacă mai frecvent senzaţii de arsură în timpul micţiunii, iar cistita
cauzează senzaţiile de arsură în timpul, şi mai ales, după micţiune.
Modificările calitative a urinei.
1) Densitatea urinei:
a. Izostenuria - cînd densitatea urinei e egală cu densitatea soluţiei izotonice.
b. Hipostenuria - cînd densitatea e mai mică decît densitatea soluţiei izotonice.
2) Culoarea - poate fi brună (prezenţa de derivaţi biliari), roşie (prezenţa singelui).
3) Transparenţa - urina poate fi tulbure din cauza prezenţei mucusului, puroiului, cristale de săruri.
4) Proteinurie - prezenţa de proteine în urină, în cantitate ce depăşeşte norma (norma - 0,033 g/1).
5) Glucozuria - prezenţa glucozei în urină, care normal e absentă.
6) Cetonurie - prezenţa în urină a corpurilor cetonici (în coma cetoacidozică la bolnavi de Diabet zaharat).
7) Piuria - prezenţa de puroi în urină.
8) Bacteriuria - cînd apar bacterii în urină, care normal e sterilă.
9) Hematuria - e dată de prezenţa de sînge în urină. Poate fi:
a) iniţială, cînd apare numai la inceputul micţiunii.
b) terminală, cînd apare numai la sfirşitul micţiunii.
c) totală, cînd toată urina e amestecată cu sînge.
10) Cilindruria - este starea cînd la analiza microscopică a urinei se depistează cilindre, care pot fi: hialini,
granuloşi, ceroşi, urici, mioglobinici, bacterici.
11) Pneomaturia - eliminarea de urină şi bule de gaz. Poate să apară la persoane sănătoase după o
investigaţie cistoscopică cînd se pompează aer în vezică şi nu s-a extras tot la sfîrşitul investigaţiei.
Patologic apare în infecţii cu germeni anaerobi, ori în caz de fistulă a vezicii urinare cu colonul.
12) Lipuria - eliminarea de urină amestecată cu grăsimi.
13) Chiluria - eliminarea de urină amestecată cu limfă.
14) Hidaturia - eliminarea pe căile urinare a conţinutului unui chist hidatic, care e un lichid clar, incolor,
cu conţinut mare de paraziţi.
56. Recoltarea urinei pentru urocultură – pregătirea necesarului și a pacientului, reguli
de colectare, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului de trimitere la
laborator.
este investigaţie de labrator prin care se determină prezenţa ori absenţa
în urină a bacteriilor şi identificarea lor.
Scopul

- De a determina prezenţa agenţilor patogeni în urină şi identificarea lor.

Pregătirea
Materiale necesare:
- Muşama,aleză,paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
Pregătirea psihică a pacientului:
- Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea producerii ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
- Se izolează patul cu un paravan de restul salonului;
- Se protejează patul cu muşama şi aleză;
- Se dezbracă pacientul.
 Execuţia
- Înainte de colectarea urinei, bolnavului i se face toaleta intimă.
- Se colectează porţia din mijloc a urinei în cantitate de 10 ml.în vasul steril.
- Marginile vasului se flambează.
- Pe vas se lipeşte etichetă pe care se indică secţia,data, scopul cercetării,
numele şi prenumele bolnavului.
- Vasul cu urină se trimite la laboratorul bacteriologic unde se face
însămînţarea urinei pe medii speciale nutritive in cutii Petrii.
Îngrijirea ulterioară a pacientului
- se efectuează toaleta regională;
- se aşeză pacienta în poziţie comodă,se înveleşte;
- se aeriseşte salonul.
Reorganizarea
- vasul de sticlă folsit se spală, se curăţă, se dezinfectează.
DE EVITAT
- nimerirea urinei pe lenjerie, pe tegumente ori mucoase ceea ce poate duce la
iritaţia, maceraţie şi escare.
- Contaminarea ori murdărirea vaselor pentru recltarea urinei ceea ce
compromite investigaţia.
57. Recoltarea urinei pentru urogramă (analiza generală) – pregătirea pacientului și a
necesarului, reguli de colectare, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului
de trimitere la laborator.
urograma este o investigaţie de laborator prin care examinează
proprietăţile urinei (cantitatea,culoare,densitate,pH-ul), şi prezenţa în urină a altor
elemente (celule epiteliale,eritrocite, leucocite,cilindri,cristale de săruri,
mucus,etc).
Scopul
- Pentru efectuarea analizei generale a urinei.
Pregătirea
Materiale necesare:
- Muşama,aleză,paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
- Vas curat şi uscat de sticlă.
Pregătirea psihică a pacinetului:

- se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare.

Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
- Se izolează patul cu un paravan de restul salonului;
- Se protejează patul cu muşama şi aleză;
- Se dezbracă pacientul.
Execuţia
- Asistenta medicală îi lămureşte bolnavului tehnica colectării urinei.
- În ajun bolnavului i se dă un vas curat şi uscat de sticlă.
- Înainte de a colecta urina pentru analiza generală la femei se face toaleta
intimă.
 - Se colectează toată urina de dimineaţă )cu excepţia primei porţii de urină
care se aruncă).
- Pe vas se lipeşte o etichetă pe care se indică secţia, data, scopul cercetării,
numele şi prenumele bolnavului,şi se trimite la laborator.
- În timpul ciclului menstrual recoltarea urinei pentru examinare nu se
recomandă.
Îngrijirea ulterioară a pacientului
- se efectuează toaleta regională;
- se aşeză pacienta în poziţie comodă,se înveleşte;
- se aeriseşte salonul.
Reorganizarea
- vasul de sticlă folsit se spală, se curăţă, se dezinfectează.
DE EVITAT
- nimerirea urinei pe lenjerie, pe tegumente ori mucoase ceea ce poate duce la
iritaţia, maceraţie şi escare.
- Contaminarea ori murdărirea vaselor pentru recltarea urinei ceea ce
compromite investigaţia.
58. Recoltarea urinei pentru proba Zimnițkii – pregătirea pacientului și a necesarului,
tehnica colectării, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului de trimitere
la laborator.
este o investigaţie de laborator prin care se explorează funcţia de
concentrare şi diluarea rinichilor.
Scopul
- De a determina funcţia de concentrare şi diluarea a urinei.
Pregătirea
Materiale necesare:
- Muşama,aleză,paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
- 8 sticle curate, uscate.
Pregătirea psihică a pacientului:
- Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea producerii ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
- Se izolează patul cu un paravan de restul salonului;
- Se protejează patul cu muşama şi aleză.
- Se dezbracă pacientul.
Execuţia
- Asistenta medicală pregăteşte seara în ajun 8 sticle curate şi uscate.
- Pe sticlă se lipeşte o etichetă pe care se indică:secţia, data, ora, şi numărul de
porţie, scopul cercetării, numele şi prenumele bolnavului.
- Bolnavul se scoală la ora 6 dimineaţa îşi goleşte vezica de urină (urina se
aruncă), apoi începe colectarea urinei din 3 in 3 ore.

I porţie - la ora 6-9

II porţie - la ora 9-12
III porţie - la ora 13-15
 IV porţie - la ora 15-18
V porţie - la ora 18-21
VI porţie - la ora 21-24
VII porţie - la ora 24-3
VIII porţie - la ora 3-6

- Dacă în decurs de 3 ore blnavul nu s-a urinat, sticla goală se trimite la

laborator.

- Dacă într-o porţie anumită cantitatea de urină n-a încăput în sticlă, restul de
urină se toarnă într-un vas adăugător şi se trimite la laborator. Pe acest vas se
lipeşte etichetă şi se scrie:,,urină suplimentară la porţia cu numărul x ’’
- Rezultatul probei Zimniţki sunt bune dacă cantitate totală a urinei colectate
timp de 24 ore este suficientă(1.5 – 2l).

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- se efectuează toaleta regională;
- se aşeză pacienta în poziţie comodă,se înveleşte;
- se aeriseşte salonul.
Reorganizarea
- vasul se spală, se curăţă, se dezinfectează.
DE EVITAT
- nimerirea urinei pe lenjerie, pe tegumente ori mucoase ceea ce poate duce la
iritaţia, maceraţie şi escare.
- Contaminarea ori murdărirea vaselor pentru recltarea urinei ceea ce
compromite investigaţia.
59. Recoltarea urinei pentru Neciporenco – pregătirea pacientului și a necesarului,
tehnica colectării, reorganizarea locului de muncă, completarea bonului de trimitere
la laborator.
este o investigaţie de laborator prin care se determină numărul de
elemente (eritrocite, leucocite,cilindrii,etc.) în un mililitru de urină şi, implicit,
funcţia de filtrare a rinichilor.
Scopul
- De a determina funcţia de filtrare a rinichilor.
Pregătirea
Materiale necesare:
- Muşama,aleză,paravan (dacă pacinetul este imobilizat la pat).
- Un vas de sticlă curat, uscat cu capac.
Pregătirea psihică a pacientului:
- Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea producerii ulterioare.
Pregătirea fizică (dacă este imbilizat la pat)
- Se izolează patul cu un paravan de restul salonului;
- Se protejează patul cu muşama şi aleză;
- Se dezbracă pacientul.
 Execuţia
- Înainte de colectarea urinei, bolnavului i se face toaleta intimă.
- Urina se colectează în orice timp al zilei, dar mai bine dimineaţa.
- Se colectează porţia de mijloc a urinei.
- Pe vas se lipeşte etichetă pe care se indică secţia,data, scopul cercetării,
numele şi prenumele bolnavului.
Îngrijirea ulterioară a pacientului
- se efectuează toaleta regională;
- se aşeză pacienta în poziţie comodă,se înveleşte;
- se aeriseşte salonul.
Reorganizarea
- vasul se spală, se curăţă, se dezinfectează.
DE EVITAT
- nimerirea urinei pe lenjerie, pe tegumente ori mucoase ceea ce poate duce la
iritaţia, maceraţie şi escare.
- Contaminarea ori murdărirea vaselor pentru recltarea urinei ceea ce
compromite investigaţia.
60. Incontinență urinară – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Aspecte Medicale :
-Izolarea
-Reducerea activității sociale
-Perturbarea relațiilor de familie
-Depresie
-Dependență de cei din jur (la persoane imobilizate)
-Reacții negative față de cei din jur (la persoane imobilizate)
Incontenența de urină
Prin incontenența de urină se subînțelege excreția ei involuntră, fără chemări de
urină. Incontenența de urină se poate rezulta în urma unor afecțiuni ( infecții
urinare),traumatisme ale măduvei spinării, pierderea stării de conștiință, sfincterul,
creșterea presiunii abdominale, leziuni obstetricare.
Copiii și persoanele în vîrstă sunt predispuse la incontenență fie prin lipsa de
control al sfincterelor fie prin procesul de îmbolnăvire. O formă particulară de
incontenență urinară la copii este reprezentată de enurezisul nocturn, cu cauze
multiple ce necesită îngrijiri complexe. Enurezisul se poate explica prin lipsa
maturitații vezico-sfincteriene.
Asistența medicală a bolnavilor cu incontenență de urină.
1. Dacă este posibil, se recomandă purtarea scutecelor care absorb urina si nu produc
miros neplacut și iritația tegumentelor.
2. Asigură igiena locală rguroasă, toaleta intimă, schimbă lengeria de pat și de corp
după fiecare eliminare, aplică crema protectoare.
3. Asigură aport lichidian adecvat, în funcție de bilanțul hidric, mai mare în prima
jumătate a zilei.

4. Instalează sonda vezicală, la indicația medicului,.

 5. Trezește pacientul din somn pentru urină.
6. Învață pacientul poziția adecvată, care favorizează golirea completă a vezicii;
7. Învață pacientul exerciții fizice specifice.
8. Urmărește creșterea presiunii prin masajul vezicii sau prin poziție așezat și aplecat
înainte, care contribuie la declanșarea micțiunii și la eliminarea urinei rămase.
1. -Contracții ale mușchilor anteriori al planșeului pelvin ca și pentru a opri
micțiunea.
-Contracția mușchilor se face înainte și după micțiune, timp de 4 sec , apoi ,
relaxarea lor se repetă de 10 ori.
b) - De 4 ori pe zi sau mai des dacă este util.
- Oprirea jetului urinar în timpul micțiunii și reluarea eliminării de mai multe
ori.
c) Creșterea capacității vezicii urinare prin așteptarea, timp de aproximativ 5 min,
de la senzația de micțiune pînă în momentul eliminării.
9. Asistenta asigură o ambianță în care să fie respectată intimitatea pacientului.
Menajarea pacientului
- Se va curăța regiunea pubiană după fiecare incontenență.
- Se va schimba cît mai repede lengeria și îmbrăcămintea umedă.
- Se va aplica o cremă protectoare pe pielea bine curățată.
- Se va asigura un mediu înconjurător, care-i respectă intimitatea.
- Se va încuraja pacientul să își exprime ceea ce simte în privința acestei
dependențe. I se va explica că incontenența este o consecință a problemei
sale de sănătate și să nu se simtă complexat. Se va sublinia această necesitate
mereu ( necesitatea de a comunica, este una din problemele prioritare).
61. Retenție urinară – noțiune, cauze, manifestări clinice, intervenții ale asistentului
medical.
Retenţia urinară reprezintă situaţia în care o persoană nu poate să-şi golească
complet sau voluntar vezica urinară.
Cauze infecţioase sau inflamatorii:

• Cistita (infecţia şi inflamaţia vezicii urinare);

• Prostatita (infecţia şi inflamaţia prostatei);
• Bolile cu transmitere sexuală;
• Uretrita (infecţie şi inflamaţie a uretrei);
• Infecţiile tractului urinar;
• Infecţiile vaginale.
Cauze neurologice de retenţie urinară:
• Diabetul;
• Infecţii ale creierului sau măduvei spinării;
• Leziuni ale creierului sau măduvei spinării;
• Scleroza multiplă (boală care afectează creierul şi măduva spinării determinând
slăbiciune, tulburări de coordonare şi echilibru);
• Vezica neurogenă (în care vezica urinară nu se goleşte datorită distrugerii
nervoase);
• Boala Parkinson (boală a creierului care afectează mişcarea şi coordonarea);
• Leziunile sau traumatismele pelvine;
• Accidentele vasculare cerebrale;
• Naşterea pe cale vaginală;
Cauze obstructive sau fizice de retenţie urinară:
• Calculi vezicali;
• Hipertrofia benignă de prostată (mărirea necanceroasă a prostatei);
• Anumite cancere sau tumori;
• Constipaţia sau impactarea fecală care comprimă uretra până când este complet
închisă;
• Cistocelul (poziţionare anormală a vezicii urinare care poate ajunge la nivelul
vaginului);
• Corpii străini;
• Rectocelul (poziţionare anormală a rectului care poate trage vezica urinară din
poziţia ei normală);
• Strictura uretrală (îngustare a uretrei datorată de obicei ţesutului cicatricial);
• Prolapsul uterin (poziţionare anormală a uterului care poate trage vezica urinară
din poziţia ei normală).
Cauze farmacologice:

• Anestezia pentru intervenţiile chirurgicale;

• Antiaritmicele de tipul disopiramidei şi procainamidei;
• Anticolinergicele şi antispasticele cum ar fi diciclomina, flavoxat, glicopirolat,
hiosciamina, oxibutinina, scopolamina şi tolterodina;
• Antidepresivele precum amitriptilina, doxepin şi nortriptilina;
• Antihistaminicele;
• Antihipertensivele de tipul hidralazinei şi nifedipinei;
• Medicamentele antiparkinsoniene precum amantadina, bromocriptina, levodopa,
trihexifenidil şi benztropina;
• Antipsihoticele precum clorpromazina, flufenazina, haloperidol, tioridazin;
• Relaxantele musculare de tipul baclofenului şi ciclobenzaprinei;
• Antiinflamatoarele nesteroidiene precum ibuprofenul, indometacinul şi naproxen;
• Antialgicele opioide precum morfina sau oxicodona;
• Alte medicamente inclusiv medicamente folosite pentru chimioterapie,
isoprotenerolul, fenilefrina, pseudoefedrina şi terbutalina;
• Sedative precum diazepamul.

Factorii de risc pentru retenţia urinară includ:

• Infecţiile tractului urinar;
• Leziunile sau traumatismele pelvine, cerebrale sau ale măduvei spinării;
• Sexul masculin la vârste mai mari de 50 de ani cu hipertrofie benignă de prostată;
• Medicamente care determină retenţie urinară ca efect advers;
• Condiţii neurologice care afectează tractul urinar;
• Naşterea pe cale vaginală.
Retenţia cronică de urină începe de obicei cu simptome uşoare care se agravează în
timp. În acest caz, de obicei persoana poate urina, dar cu oarecare dificultate.
 Simptomele retenţiei urinare cronice includ:
• Disconfort uşor, constant la nivelul vezicii urinare, care poate fi simţit chiar
deasupra osului pubian sau în regiunea inferioară a abdomenului;
• Dificultăţi în iniţierea urinării;
• Jet urinar întrerupt;
• Senzaţie de golire incompletă a vezicii urinare;
• Urinări frecvente sau imperioase cu rezultate slabe;
• Opriri şi pornirii în timpul urinării;
• Flux sau jet urinar slab.
Intervențiile asistentului medical: La persoanele ce sunt dupa nastere sau operație , se provoaca,prin :
se deschide robinetul și se lasa sa curga;
de irigat organele genitale (la temperatura de 37-38* C);
se aplica termoforul pe regiunea inghinală;
în caz că pacientul nu micționează se recomandă cateterizarea vezicii urinare
62. Sondaj vezical – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
necesarului, tehnica efectuării, reorganizarea locului de muncă, incidente posibile.
Prin sondaj vezical se inţelege întroducerea unui instrument tubular (sonda
sau cateter) prin uretră în vezica urinară, realizînd astfel o comunicare între interiorul
vezicii şi mediul extern.
Obiectiv:
Terapeutic:
Pentru lavaje şi instalaţii în vezica urinară;
Pentru evacuarea urinei.
Explorator:
recoltarea urinei pentru investigaţii de laborator.
Indicaţii:
- In retentia urinara acuta(perioada postoperatorie,adenom de prostata,stricturi
uretrale);
- In inflamatia vezicii urinare si a cailor urinare;
- Recoltarea urinei pentru examenul de laborator;
- Exploarari endoscopice ale uretrei,vezicii urinare,uretere.
Contraindicaţii:
- Infecţii acute ale uretrei;
- Ruptura traumatică a uretrei;
- Stricturi uretrale.

Cerinte fata de dexteritate

Cataterizarea vezicii urinare se efectuează în cabinetul de proceduri speciale în

condiţii de asepsie totală;
Dacă procedura se va face în salon se va izola patul printr- un paravan.

Pregatirea materialului necesar:

Material necesar de protecţie: muşama şi aleză, prosoape
Sterile: sondă Thieman, Nelaton sau Foley (sonde cu o singura cale -unidirectionale,
monoluminale), glicerină sterilă, pensă şi şerveţel steril, tăviţă renală sterilă, mănuşi
sterile, eprubete sterile.
Nesterile: bazinet, tavită renală suport pentru eprubete, materiale necesare pentru
toaleta intimă.
Medicamente: Soluţie alcoolică de iod 5%, alcool etilic70%, soluţie antiseptică de
Furacilină sau Rivanol

Pregatirea pacientului:

Psihologică:
Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea procedurii ulterioare.
Fizică:
1.Se dezbracă pacientul. Se asează în poziţie ginecologică;
2.Se efectuează toaleta regiunii genitale;
3.Se acoperă bazinul şi perineul cu un cearşaf care are un orificiu special pentru acces
la organele genitale.

Pregatirea locului:

1.Cabinetul se pregateşte pentru procedură în conformitate cu standartele în vigoare;

2.Dacă se efectuează în salon, patul se izolează cu un paravan;
3.Se protejează patul cu musama şi aleză.

Pregatirea asistentei medicale:

1.A.m pregateste tot utulajul necesar;

2.A.m işi spala bine mîinile cu apă caldă şi săpun, dezinfectează mîinile cu sol.
alcoolică de 70%, apoi se dezinfecteaza lojile ungiale cu sol. alcoolică de iod de 5%,
apoi se îmbracă manuşile sterile.

Tehnica efectuării cateterizării vezicii urinare la bărbaţi:

1.Asistenta medicală sau medicul stă de partea dreaptă a bolnavului;
2.Se decalotează glandulul penian si se dezinfectează orificiul extern al uretrei cu un
tampon îmbibat în sol. De Furacilină 1\5000 (sau sol.Rivanol). Se ia sonda sterilă cu o
pensă sterilă în mina dreaptă;
3.Se va apuca cu pensa sonda urinara la 1-2 cim de la vîrful ei. Celălalt capăt al
sondei se va fixa intre degetul mic si inelar al mîinei drepte;
4.Se lubrifiază vîrful sondei cu glicerină sterilă;
5.Se ia în mîina stîngă penisul, care se ţine vertical şi se poziţionează între police şi
index cu medius de cealalta parte;
6.Cu mîina dreaptă cu ajutorul pensei prin miscări mici se întroduce cateterul în
orificiul extern al uretrei. În acest timp cu mîna stingă se ţine penisul în poziţie
verticală;
7.Cind cateterul a ajuns sub simifiza pubiana pentru a usura trecerea mai departe
penisul se plaseaza orizontal in axul corpului si se continue introducerea cateterului
pina aceasta va ajunge in vezica urinara,in acel moment se simte o mica rezistenta la
ascensiunea cateterului.
8.Cind cateterul a ajuns in vezica urinara apar picaturi de urina;
9.Se fixeaza capatul sondei si se evacueaza urina in tavita.Se vor recolta probe de
urina in eprubete sterle dupa ce s-a eliminat prima portie de urina(la indicatiile
medicului).
10.Cateterul se extrage pina a se elimina toata urina pentru ca volumul mic de urina
ramasa sa spele canalul uretral;
11.Se indeparteaza atent cateterul.

Tehnica efectuarii cateterizarii vezicii urinare la femei:

1.Se acopera bazinul si perineul cu un cearsaf care are un orificiu special pentru acces
la organelle genital;
2.A.m sau medical sta de partea dreapta a bolnavului;
3.Cu degetele I si II ale minii stingi cu 2 tampoane sterile se desfac labile mari si mici
si se repereaza orificiul extern al uretrei;
4.In mina dreata cu pensa sterile se ia un tampon steril peste care se toarna
sol.Furacilina 1/5000
(sau sol Rivanol) apoi se badijoneaza orificiul extern al uretrei de sus in jos pre anus;
5.Tamponil folosit se arunca in tavita pentru materiale contaminate;
6.Se apuca sonda sterila cu o pensa sterila in mina dreapta;
7.Se lubrifiaza virful sondei cu glucerina sterila. Se va apuca cu pensa sonda urinara
la 1- 2cm de la virful ei. Celalalta capat al sondei se va fixa intre degetul mic si
inelar sl minii drepte;
8.Prin miscari mici se introduce cateterul uns cu glicerina in oficiul extern al uretrei
la adincime de 4-6 cm , virful fiind indepartat spre simfiza pubiana;
9.Odata cu inaintarea sondei in v.u. se coboara capatul distal al sondei mai jos;
10.Cind cataterul a ajuns in vezica urinara apare urina. Se fixeaza capatul sondei si se
evacueaza urina in tavita. Se vor recolta probe de urina in eprubete sterile dupa ce s-a
eliminat prima portie de urina (la indicatia medicului);
11.Cateterul se extrage pina a se elimina toata urina pentru ca volumul mic de urina
ramas sa spele canalul uretral;
12. Se indeparteze atent cateterul.

Ingrijirea ulterioară a pacientului

1.Se ajută pacientul să se îmbrace;

2.Pacientul este transportat în salon, se aşează în poziţie comodă, se înveleşte.
Pacientul rămine în pat în repaus total;
3.Se aeriseşte salonul.
Complicaţile posibile:
1.Infectarea v.u. ce duce la inflamaţie, apariţia frisoanelor şi ascensiunea termică.
 2.Hemoragie: sîngerare în cadrul manevrei de cateterizare, apariţia cheagurilor care
astupă lumenul sondei.
4.Traume: apariţia de căi false datorită stricturilor uretrale.
5.Iritaţia şi maceraţia tegumentelor şi mucoaselor pe care a nimerit urina.

Profilaxia complicaţiilor
1.De respectat regulile asepticii şi antisepticii în timpul cateterismului.
2.De respectat tehnica efectuări cateterizării vezici urinare.
3.De evitat nimerirea urinei pe lenjerie tegumente ori mucuase.
4.Este contraindicată manevrarea brutală a cateterului sau sondei urinare, ceea ce
poate duce la traumatizarea uretrei.

Reorganizarea locului de muncă

1.Cateterele urinare de cauciuc (sunt de unica folosinţă) se pun in sol. de peroster de

1% timp de 15 min, pentru prelucrare;
2.Se prelucrează cabinetul de proceduri conform standartelor în vigoare.
63. Lavaj vezical – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
necesarului, tehnica efectuării, reorganizarea locului de muncă, incidente posibile.
Prin spălătura vezicii urinare se înțelege introducerea unei soluții medicamentoase prin
sondă sau cateter în vezică.
Scop:
Terapeutic
- Îndepărtarea exudatelor patologice ezultate din inflamația pereților vezicii.
- Pregătirea în vederea unor eploatări (cistoscopie, pielografie)
Materiale

De protecție
-mușama și aleză
-prosoape
Sterile
-2 sonde Thieman, Nelaton sau sonde cu o singură cale
(unidirecționale)
-casolete cu tampoane
-2 pense hemostatice
-seringa Guyon, medii de cultură
Nesterile
-bazinet
-tăviță renală
Medicamente
-ser fiziologic
-oxigenat de mercur 1/5000
-ulei de parafină

-soluție de spălătură 11
 -soluție rivanol 0,1-2 %
-nitrat de argint 1-4 %

Pregătirea pacientului
Psihică
-se anunță și se eplică necesitatea tehnicii
Fizică
-se izolează patul cu paravan
-se protejează cu mușama și aleză
-se așează pacientul în poziție ginecologică
-se efectuiază toaleta regiunii genitale

Tehnica efectuării
-Tehnica începe cu sondajul vezical.
-După evacuarea vezicii se adaptează la sondă seringa Guyon sau un irigator și se
introduce 80-100 ml soluție fără să se destindă vezica.
- Se retrage seringa și se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei
așezînduse pe o compresă .
-Se notează tehnica și aspectul lichidului de spălătură.
De știut :
Tehnica se execută în condiții de perfectă asepsie a materialelor si
manevrelor.
Sonda se poate astupa prin cheaguri de sînge – se destupă prin insuflare de
aer sau ser fiziologic.
Tehnica se execută cu prudență pentru sa preveni complicațiile:

- Hemoragii
- Traumatisme
- Infecții
64. Cistografie – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
materialelor necesare, reorganizarea locului de muncă.
metodă de explorare radiologică a vezicii urinare care se poate executa prin:
a - radiografie simplă vezicală (după evacuarea vezicii urinare);
b - radiografie după umplerea vezicii urinare cu o substanţă de contrast sterilă (iodură
de sodiu, 10-20%)
Radiografia simplă a vezicii urinare poate pune în evidenţă calculii intravezicali;
metoda nu necesită o pregătire prealabilă a pacientului. Cistografia cu substanţă de
contrast necesită următoarele:
Pregătirea materialelor necesare

materiale pentru efectuarea unei clisme;

sonda Nélaton sterilă;

soluţie nesterilă de acid boric;
seringă Guyon sterilă;
 substanţă de contrast: iodură de sodiu 10% sterilă sau soluţie Odiston;
pensă hemostatică;
mănuşi de cauciuc sterile;
tăviţă renală;
Participarea la cistografie –
-spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun;
-se îmbracă mănuşile sterile;
- se introduce sonda Nélaton sterilă în vezica urinară;
- se captează urina prin sondă în tăviţa renală şi se spală vezica cu soluţie sterilă de
acid boric;
- în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodură de sodiu 10% sterilă sau Odiston şi se
introduc în vezică;
- se închide sonda cu o pensă hemostatică;
- pacientul este atenţionat să nu urineze decât după terminarea examenului cistografic;
- medicul execută imediat radiografia
65. Urografie –noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
materialelor necesare, reorganizarea locului de muncă.
Urografia – este o metodă radiologică de examinare a rinichilor şi căilor
urinare cu ajutorul substanţei de contrast.
Scopul:
- Determinarea poziţiei rinichilor,formei ,dimensiunilor.
- Depistarea tumorilor ,calculilor,malformaţiilor congenitale.
- Cercetarea bazinetelor renale.
- Stabilirea poziţiei,formei,dimensiunelor uretrelor.
-Cercetarea vezicii urinare (localizare,dimensiune).
Indicaţii:
- Pielonefrită.
- Litiaza biliară.
- Tumori.
- Patologii congenitale.
Contraindicaţii:
- Insuficienţă renală,hepatică, cardiovasculară decompensată.
- Stări alegice.
- Boala Bosedow,TBC.
- Hipersensibilitate la iod.
- Anemii hemolitice.
Pregătirea materialelor necesare:
1.Substanţa de contrast:
a) Verografin 60 – 76 %.

b) Urografin 76%.
2.Trusa antişoc.
3.Necesarul pentru injecţii i/v.
4.Materiale necesare pentru clismă evacuatoare.
Pregătirea psihică a pacientului:
1. Se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
2. Se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar pentru reuşita

acesteia.

Pregătirea alimentară a pacientului:

1. Cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care
conţin celuloză şi dau reziduri multe ( fructe, legume, peşte, făinoase, etc) şi
ape gazoase.

2. Se reduce cantitatea de lichide consumate, iar în ziua examinării bolnavul nu mai

mănîncă şi nu mai bea ( pentru reducerea volumului urinei). După examen
bolnavul poate consuma regimul său obişnuit.

Pregătirea medicamentoasă:
1. Cu două zile înainte de examen pacientului se administrează per os 15-20 picături
tinctură valeriană de 3 ori pe zi, sau 1 tab. valeriană x 3ori /zi,sau carbolen 2
tab. x 3 ori /zi.

2. Dacă pacientul suferă de constipaţii pe parcursul zilelor de pregătire, se vor administra

laxative (ulei de ricin, extract de senă, purghen, etc). În constipaţii rebele se
fac clisme evacuatoare.

Dacă aveți necesitae de a trece o investigație de urografie intravenoasă, adică aveţi nevoie
de un diagnostic corect al posibilelor probleme la nivelul rinichilor sau a altor organe ale
sistemului urinar, ar fi bine să vă pregătiţi cu 3 zile înainte.
Dieta de 3 zile:
- se exclud produsele ce pot provoca balonarea: lapte, varză, boboase, fructe (mere, banane,
struguri) şi sucurile din fructe, paste făinoase, apă carbogazoasă, compot, dulceţuri;
- se indică: terciuri pe apă, omletă, carne şi peşte fiert, supe şi lichide (apă plată) din
abundenţă, chefir, brânza degrăsată, pesmeţi, ceai din romaniţa fără zahăr, alimentele se
prepară pe aburi, se fierb sau se coc;
Mezim forte 1-2 pastile în timpul meselor de 3-4 ori/zi;
Espumisan 2 capsule după fiece masă 3-4 ori/zi.

Cu o seară înainte de examinare - o cină uşoară la orele 18:00 (ceai de romaniţă fără
zahăr şi pesmeţi albi).
Dacă în anamneza pacientului sunt constipaţii, două sări la rând se va consuma Ulei de
ricină 30 ml sau Duphalac 60 ml.
În dimineaţa examinării - un dejun uşor (ceai de romaniţă fără zahăr şi pesmeţi albi şi 2
capsule de Espumisan).
În cazul investigației de urgenţă - 8-10 capsule de Espumisan, investigaţia urmând a se
face doar dupa 1,5 ore.
Testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast:
1. Se efectuează proba de toleranţă faţă de iod.
2. Se comunică pacientului să nu se sperie unele simptome ce pot să apară (ameţeli,

greţuri sau dureri abdominale) şi care dispar repede fără consecinţe.

Se administrează 1-2 ml substanţă de contrast i/v lent. Dacă pacientul prezintă o reacţie
hiperergică, atunci se va întrerupe administrarea şi se anunţă medicul. A/m
fixează efectuarea probei şi rezultatul ei în fişa medicală de observaţie.
3. Dacă pacientul tolerează substanţa de contrast, seara, în ajunul investigaţiei, se va

administra per os 30 g ulei de ricin.

4. La 22.00 se va face o clismă evacuatoare.
5. În dimineaţa zilei examinării , cu 2 ore pînă la investigare se va mai face o clismă

evacuatoare.

6. Pînă la investigare se va goli vezica urinară spontan sau prin sondaj.

7. Pacientul este însoţit în cabinetul radiologic de către a/m, care alături de biletul de

trimitere va lua şi fişa medicală de observaţie a bolnavului.

Participarea la examen:
1. A/m ajută pacientul să ocupe poziţia în decubit dorsal pe masa de radiografie, se

eliberează abdomenul de îmbrăcăminte.

2. Se execută un clişeu (în funcţie de el se poate regla regimul expunerilor radiologice, se

observă dacă intestinul a fost bine pregătit).

3. Substanţa de contrast se administrează i/v pe masa radiologică, foarte încet, cu multă

precauţie (20 ml timp de 5 min.), viteza excesivă poate să provoace dureri de-
a lungul venei.

Medicul efectuează o serie de pelicule radiologice: peste 1 min.; 3-5 min.; 7-10 min.; 20-30

min.

c) Ce permit testarea funcţională a căilor urinare, se apreciază opacitatea care în mod

normal este bilaterală, simetrică, egală.

d) Asigură determinarea morfologică a întregului sistem vezico-uretro-pielo-calicial

bilateral.
 La necesitate se va face un clişeu în poziţia verticală.
Îngrijirea pacientului după tehnică:
1. Va fi ajutat să se îmbrace, condus în salon şi instalat comod în pat.
2. Peste 2 ore poate să servească masa.
3. Examenul va fi notat în foaia de observaţie.
Complicaţii posibile:
1. Hipersensibilitatea la substanţa de contrast (senzaţie de arsură, furnicături, tahicardie,

ameţeli, stare de rău general).

2. Şoc anafilactic (frison, vertij, greaţă, vomă, cefalee, T.A)

66. Cistoscopie – noțiune, scop, indicații, contraindicații, pregătirea pacientului și a
materialelor necesare, reorganizarea locului de muncă.
Cistoscopia este o metodă imagistică invazivă de examinare a mucoasei vezicii urinare prin

intermediul unui sistem optic introdus prin uretră în vezica urinară.

Scopul:
- Identificarea proceselor patologice endo-vezicale.
- Identificarea inflamaţiilor specifice, nespecifice, tumorilor.
- Identificarea malformaţiilor anatomice, calculilor.
- Identificarea corpilor străini.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor:
1. Cosolete cu materiale sterile.

2. Costum steril pentru medic, mănuşi sterile.

3. Soluţie de Novocaină 0,5 % sau soluţie de Lidocaină 2 %.
4. Seringă cu capacitatea de 20 ml.
5. Pense sterile .
6. Tampoane de vată sterile.
7. Cistoscopul cu accesoriile sale sterile.
8. Sonde uretrale sterile.
9. Sonde uretro-vezicale sterile.
10. Soluţii dezinfectante.
11. Tăviţe renale.
12. Alcool etilic 70С.
13. Soluţie alcoolică de iod de 5 %.
Pregătirea psihică a pacientului:
1. Se anunţă pacientul, explicîndu-i-se necesitatea tehnicii.
2. La nevoie, cu 30 min., înainte de explorare i se administrează un sedativ.
3. Cu o oră înainte de examen va ingera 500 ml lichid (pentru a asigura fluxul urinar

necesar).

4. Pacientul îşi va goli vezica urinară.

 5. Va fi condus în sala de examinare şi ajutat să se dezbrace (în regiunea inferioară a

trunchiului).

6. Este ajutat să se urce pe masa specială ( de cistoscopie sau ginecologică).

7. Pacientul se aşează în poziţie ginecologică.
8. I se fixează picioarele pe suporturile mesei.
9. Se efectuează toaleta organelor genitale externe şi a perineului cu apă şi săpun.
10. Se acoperă membrele inferioare cu cîmpuri sterile, lăsîndu-se accesibilă regiunea

perineului.

Participare la tehnică:
1. Cistoscopia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
2. Prelucrarea mîinilor (vezi Pielografia).
3. Se dezinfectează meatul urinar.

4. Pentru anestezie locală se introduc în uretră 20 ml sol.Novocaină 0,5 %.

5. Anestezia locală se mai poate efectua prin badijonarea meatului şi instilaţie de Xilocaină

sau Lidocaină.
6. Se oferă cistoscopul medicului.
7. După efectuarea cistoscopiei se efectuează o spălătură a vezicii urinare şi cistoscopul se

extrage.

Îngrijirea pacientului:
1. Pacientul va fi ajutat să se îmbrace şi transferat pe brancardă în salon.
2. Se administrează la nevoie calmante.
3. Se notează examenul în foaia de observaţii.
Reorganizarea locului de muncă:
1. Se aruncă deşeurile, iar instrumentele se spală bine cu o perie moale cu apă şi săpun.
2. Se demontează sistemul optic şi se dezinfectează cu alcool etilic de 96C.
3. Dezinfectarea: Profic 0, 25 % - 1 oră.
Profic 0, 5 % - 30 min.
Profic 1 % - 15 min.
4. Sterilizare chimică : Peroster 1 % - 1,5 ore (fără activaror).
Peroster 1 % - 30 min. (cu activator).
5. Cistoscopul se păstrează pe măsuţa sterilă.
67. Ultrasonografie – noțiune, scop, pregătirea pacientului, reorganizarea locului de
muncă.
Examenul ultrasonor (USG) – reprezintă observarea directă pe un ecran a organelor pline
ale cavităţii abdominale (ficat, pancreas, splină, rinichi, vezică biliară ) pentru
a le studia structura şi dimensiunile.
Pregătirea pacientului:
Pregătirea pacientului – este importantă pentru obţinerea unei examinări de calitate. De
dorit ca pacientul să nu micţioneze cu circa 8 ore înainte de examinare pentru
a putea evalua modificările pielocalciale în condiţii pre şi postmicţionale şi
pentru a putea examina concomitent vezica urinară şi organele pelviene.

Pregătirea alimentară:

Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va consuma un regim fară alimente care balonează

intestinele (lapte, varză, cartofi, pîine neagră).

Pregătirea medicamentoasă:
Cu două zile înainte de examinare se administrează pacientului per os 15-20 picături

tinctură valeriană de 3 ori pe zi sau carbolen 2 pastile x 3 ori /zi.

Participarea la examen:
1. Examinarea are loc în cabinetul de ecografie.
2. Pacientul este informat despre metodă.
3. Pacientul nu mănîncă şi nu bea timp de 12 ore pînă la examinare.
4. I se cere pacientului să elibereze abdomenul de îmbrăcăminte, se aşează în poziţia

decubit dorsal pe masa de examinare.

5. Medicul efectuează examinarea.

6. Pe măsura desfăşurării ecografiei, medicul realizează diferite clişee ale organului

examinat şi, eventual, ale modificărilor pe care le remarcă.

7. La finele examinării se şterge pielea minuţios de gel, este ajutat să se îmbrace.
8. Se notează examenul în foaia de observaţie.
9. După examen pacientul reia regimul alimentar obişnuit.
10. Examenul nu este însoţit de nici un efect secundar.
 Centrul de excelență în medicină şi farmacie ,,Raisa Pacalo”
Catedra Nursing
Lista cazurilor clinice pentru examen
unitatea de curs Tehnici generale de îngrijiri medicale
Specialitatea Îngrijirea bolnavilor
calificarea Asistent medical anul II, gr. 220 - 230, semestrul II

Caz clinic nr. 1

Pacienta C în vârstă de 58 de ani s-a adresat cu următoarele acuze: cefalee, vertij, zgomot în urechi, TA-
160/110 mmHg, Ps-88 b/min, t-36,80C. Suferă de mai mulţi ani de o patologie renală.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați măsurara tensiunii arteriale.
Caz clinic nr. 2
Bolnavul B. în vârstă de 47 de ani acuză o senzaţie de usturime, pe care o simte după stern şi în regiunea
epigastrică. Uneori arsura se răspîndeşte până în faringe. Simte deseori dureri pronunțate în regiunea
epigastrică. Anterior nu s-a adresat la medic. Are un surplus ponderal, se alimentează incorect, deseori
serveşte masa înainte de somn, fumează. Pentru precizarea diagnosticului medicul i-a indicat examenul
endoscopic al stomacului.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Specificați metoda de examinare și consiliați pacientul pentru investigație.

Caz clinic nr. 3

Asistenta medicală de gardă a secţiei de boli infecţioase a fost chemată de urgenţă în unul din saloane,
unde un pacient vomita repetat. Bolnavul a fost internat recent cu toxicoinfecţie alimentară. Voma a fost
precedată de greaţă și hipersalivaţie.
Identificaţi originea vomei.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați manipulația necesară.
Caz clinic nr. 4
Bolnavul X. în vârstă de 52 de ani a fost internat în secţia de chirurgie cu următoarele acuze: vomă
repetată cu aspectul zațului de cafea, astenie, senzaţie de frig, transpiraţii reci, palpitaţii, sete.
La examenul obiectiv - starea generală alterată, paloarea tegumentelor şi mucoaselor.
Valorile TA 70/50 mmHg, pulsul frecvent, filiform cu frecvența 120 b/min.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați măsurarea tensiunii arteriale.
 Caz clinic nr. 5
Pacientul O de 82 ani, este internat în secția Geriatrie cu probleme cardiace. El primește tratamentul indicat
de medic și se simte mai bine, dar acuză dureri abdominale, balonare, disconfort, reținerea eliminării
gazelor.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați aplicarea tubului de evacuare a gazelor.

Caz clinic nr. 6

Bolnavul I în vârsta de 75 ani este internat în secția de îngrijiri paliative cu un diagnostic oncologic, pentru
calmarea durerilor i-a fost indicat de către medic soluție de Morfină. În rezultatul acestui tratament are loc
reținearea scaunului mai mult de 3 zile. Pacientul acuză dureri în partea inferioară a abdomenului,
balonare, disconfort abdominal, stare generală alterată.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați manipulația necesară.
Caz clinic nr. 7
Pacienta V în vârsta de 69 ani este spitalizată în staționar pentru diagnostic și tratament. Ea acuză reținearea
scaunului mai mult de 4 zile, dureri abdomenale difuze, meteorism, disconfort abdominal, cefalee, astenie
generală. Clisma evacuatoare nu a avut efect.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați manipulația necesară.
Caz clinic nr. 8
Pacientul A, 45 ani acuză tumefierea feţei şi pleoapelor, care apare dimineaţa. El suferă de mai mult
timp de o patologie cronică a rinichilor. La examenul obiectiv - tegumentele sunt palide, calde şi moi la
palpare. Medicul i-a indicat analiza urinei pentru proba Zimnițki.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Pregătiți materialele necesare și consiliați pacientul pentru colectarea probei.
Caz clinic nr. 9
Pacientul B, 64 ani suferă timp de 25 ani de Bronșită cronică muco-purulentă, la moment se află la
tratament în secția Pulmonologie, IMSP Spitalul Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail”. Acuză
senzația de insuficiență pronunțată de aer în repaus.
Identitificați simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați tehnica administrării oxigenului umezit.

Caz clinic nr. 10

În secţia de internare a fost adus cu ambulanța un pacient care prezentă respiraţie dificilă, senzaţie de
sufocare. Obiectiv – fața exprimă spaimă, tegumentele palide, respiraţie bucală. Pacientul suferă de mai
mulţi ani de astm bronşic.
Identificaţi simptomul specific .
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în simptomul identificat.
Determinaţi funcţia vitală perturbată.
Caz clinic nr. 11
Pacientul A în vârstă de 46 ani s-a adresat cu dureri acute în regiunea lombară din stânga, care au apărut
subit. Durerea este intensă și iradiază în regiunea inghinală stângă, organele genitale externe și în coapsă.
Medicul i-a indicat analiza urinei pentru proba Niciporenco.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în simptomul identificat.
Pregătiți materialele necesare și consiliați pacientul pentru colectarea probei.

Caz clinic nr. 12

Pacientul O de 72 ani, acuză dureri în abdomen care apar periodic, balonare, disconfort. Starea pacientului
se ameliorează puţin după actul de defecaţie sau eliminarea gazelor.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în simptomul identificat.
Demonstraţi manipulația necesară pe mulaj.
Caz clinic nr. 13
Pacientul M în vârstă de 67 ani acuză dureri în regiunea inferioară a abdomenului, necesitate acută de
micţiune, dar nu poate goli vezica urinară. La palpare în regiunea pubiană se apreciază o formaţiune
sferică, dureroasă moderat.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în simptomul identificat.
Demonstraţi manipulația necesară pe mulaj.

Caz clinic nr. 14

Pacientul B în vârstă de 65 ani s-a adresat cu acuze la tumefierea membrelor inferioare, ce devin mai
pronunţate spre seară. La palpare, membrele inferioare sunt reci, dure, pielea este lucioasă, vizibilă reţeaua
sanguină, nuanță cianotică.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în simptomul identificat.
Demonstrați manipulațiile necesare.
Caz clinic nr. 15
Pacienta L, 34 ani, se află la tratament în secția Endocrinologie, ea acuză dureri cu localizare în regiunea
retrosternală cu iradiere în omoplatul și mâna stângă, palpitații, anxietate.
Identificaţi simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstrați aprecierea și notarea pulsului.
Caz clinic nr. 16
Pacientul G, 39 ani, este internat în secția Terapie, IMSP Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime ”, cu
următoarele acuze: cefalee fronto-occipitală, vertij, palpitații, dureri în piept, transpiraţie, T.A. 160/110
mm Hg, țiuituri în urechi.
Identitificați simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Determinați și notați tensiunea arterială.
Caz clinic nr. 17
Pacienta N. în vârsta de 42 ani a fost diagnosticată cu un proces inflamator a vezicii urinare. Ea acuză
eliminarea involuntară a urinei. I-a fost indicat tratament local intravezical prin instilaţii cu antibiotice.
Identitificați simptomul specific.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.
Caz clinic nr. 18
Pacientului X. i-a fost indicată de către medicul nefrolog examinarea radiologică a rinichilor şi căilor
urinare.Pacientul a fost pregătit alimentar şi medicamentos.
Argumentaţi necesitatea efectuării clismei evacuatorii în pregătirea pacientului pentru investigaţie.
Selectaţi materialele necesare.
Demonstra-ţi clisma evacuatoare pe mulaj.
Caz clinic nr. 19
Pacienta V în vârstă de 58 ani acuză necesitate acută de micţiune, dar nu poate goli vezica urinară, dureri
în regiunea inferioară a abdomenului. Faţa pacientei este sufirindă, tegumentele acoperite cu transpiraţii
reci, la palpare în regiunea pubiană se apreciază o formaţiune sferică, moderat dureroasă.
Identificaţi simptomul specific descris.
Enumeraţi intervenţiile asistentului medical în acest caz.
Demonstraţi manipulaţia necesară pe mulaj.

Caz clinic nr. 20

Muncitor, vârsta 36 ani, activa la uzina de tractoare, nerespectând tehnica securităţii a fost electrocutat. La
sosirea echipei de salvare se observă: pacientul este inconștient, cianoza tegumentelor, absenţa pulsului și
respirației.
Apreciați starea pacientului.
Demonstrați măsurile necesare.