Măsurarea, notarea si reprezentarea grafică a functiilor vitale si vegetative:

respiratie, puls,tensiune arterială, temperatură, greutate si inăltime corporala,

eliminări (diureză, scaun, spută,vărsături, menstră, expectoraţie).

Funcţiile vitale:

Includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială şi temperatura

Sunt frecvent utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau de boală:
• când se măsoară funcţiile vitale;
• când intervine o schimbare în starea de sănătate a unei persoane;
• când este admis intr-o unitate spitalicească;
• înainte şi după proceduri invazive de diagnostic;
• înainte şi după intervenţii chirurgicale;
• înainte şi după administrarea medicamentelor care au efect asupra sistemului respirator şi
cardiovascular;
• înainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire care pot influenţa funcţiile vitale.

Rolul asistentei in masurarea functiilor vitale:

• să pregătească material şi instrumentar corespunzător şi în stare de funcţionare;
• să pregătească pacientul din punct de vedere fizic;
• să pregătească psihic pacientul;
• să asigure condiţii de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale;
• să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, în funcţie de sex şi vârstă;
• să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise;
• să respecte frecvenţa de evaluare a funcţiilor vitale în raport cu starea pacientului;
• să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.
 MĂSURAREA ŞI NOTAREA RESPIRAŢIEI

DEFINIŢIE
A respira=nevoia fiinţei umane de a capta oxigenul din mediul înconjurător, necesar
proceselor de oxidare din organism şi de a elimina dioxidul de carbon, rezultat din arderile celulare.
Respirația reprezintă funcția organismului prin care se aduce aportul de oxigen necesar
proceselor vitale, în paralel cu eliminarea dioxidului de carbon.
Respirația normală, sau eupneea, se desfășoară fără efort, silențios, cu mișcări toracice
simetrice, ritmice, puțin vizibile.

SCOP
 evaluarea funcției respiratorii;
 monitorizarea efectelor bolii, traumatismului sau stresului asupra sistemului respirator;
 recunoașterea complicațiilor;
 aprecierea evoluției bolii;
 prognosticul bolii;
 evaluarea răspunsului pacientului la medicația sau tratamentele care afectează sistemul
respirator.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ RESPIRAŢIA

 vârsta
 sexul
 statura
 somnul
 postura
 alimentaţia
 exerciţiul
 emoţiile
 mediul ambiant
 climatul
 locul de muncă

VALORI NORMALE RESPIRAȚII/MINUT

Frecvența respiratorie variază în funcție de vârstă, sex, poziție, temperatura mediului ambiant, starea
de veghe sau de somn, efort fizic.
 numărul de respirații normale la adult este în medie de 16-18 respirații pe minut;
 numărul de respirații la nou-născut este de 30-50 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un copil cu vârsta de 6 luni este de 25-40 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un copil de 2 ani este de 25-35 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un copil cu vârsta de 6 ani este de 18-25 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un copil cu vârsta de 10 ani este de 17-23 respirații pe minut;
 numărul de respirații la femeie este de 16-20 respirații pe minut;
 numărul de respirații la bărbat este de 14-18 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un vârstnic (≥  65 de ani) este de 12-28 respirații pe minut;
 numărul de respirații la un vârstnic (≥  80 de ani) este de 10-30 respirații pe minut.
TIPURI DE RESPIRAŢIE:
 costal superior – intâlnit la femeie, prin ridicarea părtii superioare a cutiei toracice,
datorită măririi diametrului anteroposterior în timpul inspiraţiei;
 costal inferior – întalnit la barbat, prin mărirea diametrului lateral al cutiei toracice;
 abdominal – la copii şi vârstnici prin mărirea diametrului vertical al cutiei toracice;
 repiraţie normala.

LOC MĂSURAREA RESPIRAȚIEI

 suprafața toracelui

ELEMENTE DE APRECIAT
 tipul respiraţiei
 amplitudinea mişcărilor respiratorii
 ritmul
 frecvenţă
 zgomotele respiratorii
 simetria miscărilor respiratorii
 tusea
 expectoraţia
 dispneea
 durerea toracică

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU MĂSURAREA RESPIRAȚIEI

IMPORTANT: Nu se anunță pacientul atunci când se efectuează tehnica de măsurare a
respirației pentru că pacientul își poate influența numărul de respirații și astfel se va obține un
rezultat modificat.

MATERIALE NECESARE
 ceas cu secundar
 pix de culoare verde / albastru
 foaie de temperatură

INTERVENŢIILE ASISTENTEI
 aşază pacientul în decubit dorsal , fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată;
 plasarea mâinii, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui;
 putem număra mișcările respiratorii și fără a aplica mâna pe suprafața toracelui, numai prin
observarea mișcărilor cutiei toracice;
 numărarea inspiraţiilor timp de un minut;
 o altă variantă este măsurarea timp de 30 de secunde și se înmulțirea cu 2;
 putem număra mișcările respiratorii și fără a aplica mâna pe suprafața toracelui, numai prin
observarea mișcărilor cutiei toracice;
 evitați măsurarea respirației la sugar sau copil în timpul plânsului.
REPREZENTAREA GRAFICĂ A RESPIRAȚIEI
 pentru F.T. în care respiraţia este înscrisă cu valori ce cresc din 5 în 5:
 notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare verde (unii autori
menționează culoarea albastru pentru notare) aşezat direct pe linia orizontală din
rubrica corespunzătoare pentru dimineaţă (D) sau seară (S);
 socotiţi câte o respiraţie pentru fiecare linie orizontală din F.T.
 obţineţi curba respiraţiei prin unirea punctului iniţial cu celelalte valori ale
măsurătorilor efectuate ulterior;
 curba respirației, curba pulsului, curba temperaturii, au reprezentări grafice
paralele pe foaia de temperatură. Acest lucru se întâmplă în stare de normalitate;
 intersectarea acestor curbe reprezintă indicii referitoare la perturbarea funcțiilor
vitale;
 pentru F.T. în care respiraţia este înscrisă cu valori ce cresc din 10 în 10:
 socotiţi câte două respiraţii pentru fiecare linie orizontală din F.T.

REZULTATE
 sub 10 respirații pe minut – BRADIPNEE
 peste limitele normale – TAHIPNEE

Interpretare
Frecvenţa mişcărilor respiratorii variază în funcţie de sex, vârstă, poziţie, mediul ambiant,
climă, loc de muncă etc.
În stare fiziologică curba respiratorie merge paralel cu cea a temperaturii şi pulsului.
Amplitudinea – este dată de volumul de aer care pătrunde şi se elimină din plămân la fiecare
respiraţie. Din acest punct de vedere respiraţia poate fi profundă sau superficială.
Ritmul – reprezintă pauzele egale dintre respiraţii; respiraţia este ritmică.
Zgomotele respiratorii-normal respiraţia este liniştită; în somn devine mai zgomotoasă
Simetria mişcărilor respiratorii – ambele emitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi
coborâre în timpul inspiraţiei şi expiraţiei.

Patologic:
Dispnee =dificultate de a respira, sete de aer (modificarea unuia sau mai multor parametri
respiratorii: frecventa, ritm, amplitudine)
După frecvenţă, amplitudinea şi ritmicitatea respiraţiei, deosebim următoarele tipuri de
dispnee:
 TAHIPNEE – dispneea cu accelerarea ritmului respirator, frecvenţa respiratorie peste limita
normală;
 BRADIPNEE – dispneea cu rărirea ritmului respirator, frecvenţa respirarorie sub limita
normală;
 DISPNEEA CHEYNE – STOKES – se caracterizează prin alternanţa de polipnee neregulată
ca amplitudine, cu apnee care poate dura 10-30 de secunde (creşte amplitudinea şi frecvenţa
ajungând până la maxim, apoi scad treptat urmată de apnee şi ciclul se reia).Apare în
ateroscleroza sistemică, hipertensiunea intracraniană, hemoragii cerebrale, tumori;
 DISPNEEA KUSSMAUL – este o respiratie în patru timpi egali (inspir-pauza-expir-pauza)-
inspiraţie amplă profundă, zgomotoasă urmată de expiraţie sacadată şi ciclul se reia; apare
în stările de acidoză diabetică;
 DISPNEEA BIOT – se caracterizează prin mişcări respiratorii normale întrerupte periodic de
apnee - 5-30sec.;este intâlnită în septicemii,meningite.
NOTARE PE FOAIA DE TEMPERATURĂ

Oximetria

Determină saturaţia în oxigen a sângelui periferic şi frecvenţei (eventual formei) pulsului

periferic.
SaO2= raportul dintre conţinutul total în O2 al hemoglobinei şi capacitatea potenţială maximă
a Hb de transport a oxigenului.
Normal Sa O2= 97 - 100 %
sub Sa O2 94% = hipoxemie; pacientul necesită oxigenoterapie
Sa O2= 88 – 83% = hipoxemie medie
Sa O2<83% = hipoxemie gravă
 MĂSURAREA ŞI NOTAREA PULSULUI

DEFINIŢIE
Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos şi este
sincronă cu sistola ventriculară.
Pulsul ia naştere din conflictul dintre sângele existent în sistemul arterial şi cel împins în
timpul sistolei.Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei.
Frecvența se măsoară în bătăi/minut.
Frecvența normală a pulsului arterial în stare de repaus la un adult este de 60-80
bătai pe minut.

SCOP
 evaluarea funcţiei cardiovasculare informații despre activitatea inimii și starea arterelor;
 aprecierea răspunsului la medicaţia cardiacă, activitate sau stres;
 recunoașterea complicaţiilor.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PULSUL

 vârsta – la copilul mic şi vârstnici frecvenţa este mai crescută;
 înalţimea – persoanele mai scunde au frecvenţa mai mare;
 somnul – în timpul somnului frecvenţa este mai redusă;
 alimentaţia – în timpul digestiei, frecvenţa creşte;
 efortul fizic – determină creşterea frecvenţei;
 emoţiile, plânsul, mânia, anxietatea, bucuria – produc creşterea frecvenţei;
 mediul ambiant;
 administrarea unor medicamente (beta-blocante);
 obezitatea

VALORI ORIENTATIVE ALE PULSULUI ÎN FUNCȚIE DE VÂRSTĂ

 nou-născut – 120-160 bătăi/minut
 1-2 luni (sugar) – 100-140 bătăi/minut
 1-2 ani – 80-130 bătăi/minut
 2-6 ani – 75-120 bătăi/minut
 6-12 ani – 75-110 bătăi/minut
 adolescent – 60-100 bătăi/minut
 adult – 60-80 bătăi/minut.
Aceste valori se referă la ritmul cardiac de repaus, atunci când inima pompează cea mai redusă
cantitate de sânge, în lipsa activității fizice.
Dacă pacientul adult stă în decubit, relaxat și nu prezintă semne de boală, pulsul se
încadrează de obicei între 60-80 bătăi/minut.

CARACTERISTICILE PULSULUI
Prin măsurarea pulsului se apreciază:
 ritmul sau regularitatea pulsului (puls ritmic sau aritmic)
 amplitudinea sau cantitatea de sânge (mică sau mare)
 frecvența sau rapiditatea pulsului (limitele: ritmul tahicardic sau accelerat și ritmul
bradicardic sau lent)
 celeritatea
ELEMENTE DE APRECIAT
 ritmul
 amplitudinea
 frecvenţa
 celeritatea
 volumul

LOCURI DE MĂSURARE
Oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos:
Artera :
 temporala superficială (la copii)
 carotida
 regiunea apicală (vârful inimii)
 humerală
 radiala
 femurală
 poplitee(în spatele genunchiului)
 tibială
 pedioasă

Materiale necesare:
 pix culoare roşie
 ceas cu secundar
 foaie de temperatură

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU MĂSURAREA PULSULUI

 psihică
 se explică tehnica și se obține consimțământul și colaborarea;
 se asigură repaus fizic și psihic 10-15 minute (o stare emotivă poate modifica
valoarea);
 fizică
 se poziționează pacientul (în funcție de starea acestuia) în decubit dorsal cu
membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în extensie, mâna
în supinaţie (cu palma orientată în sus) sau în poziţie semişezândă cu antebraţul
în unghi drept sprijinit pe suprafaţa patului, mâna în supinaţie şi extensie.

TEHNICA
 asistenta se spală pe mâini;
 se reperează artera;
 se fixează degetele index, medius şi inelar pe traiectul arterei;
 se exercită o uşoară presiune cu vârful degetelor asupra peretelui arterial până la perceperea
zvâcniturilor pline ale pulsului;
 se numără pulsaţiile timp de 1 minut ghidându-se dupa ceas;
 se consemnează valoarea obţinuta printr-un punct pe foaia de temperatură, ţinând cont că
fiecare linie orizontală reprezintă 4 pulsaţii;
 se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei;
 în unele documente se notează cifric.
REZULTATE
Rezultate normale
o puls cu pauze egale, ritmic;
o pulsul este bine bătut, regulat;
o frecvența pulsului se află în limite, în funcție de vârstă (adult între 60-80 bătăi/min).

INTERPRETARE

RITMUL – pauzele dintre pulsaţii sunt egale, pulsul este ritmic.

Modificări de ritm al pulsului:
o puls aritmic = pauze inegale între pulsaţii
o puls dicrot = se percep două pulsaţii, una puternică şi alta slabă, urmată de pauză

AMPLITUDINEA
 este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase
 este mai mare cu cât vasele sunt mai aproape de inimă
 la arterele simetrice, volumul pulsului este egal
Modificări de amplitudine a pulsului:
o puls filiform, cu volum redus, abia perceptibil
o puls asimetric – volum diferit al pulsului la artere simetrice

FRECVENŢA
Modificări de frecvenţă a pulsului:
o tahicardie = creşterea frecvenţei pulsului peste valoarea normală;
o bradicardie = scăderea frecvenţei pulsului sub valoarea normală;

CELERITATEA reprezintă viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.

o puls – celer se caracterizează prin apariţia şi dispariţia undei pulsatile cu rapiditate;
o puls tard – apariţia şi dispariţia undei pulsatile cu intârziere.
 MĂSURAREA ŞI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE

DEFINIŢIE
Tensiunea arteriala reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor
arteriali.

SCOP
 evaluarea funcţiei cardiovasculare;
 aprecierea efectului tratamentului cu fluide și/sau medicamente;
 aprecierea forței de contracţie a inimii;
 aprecierea rezistenţei determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor;

Valorile normale ale presiunii arteriale la adult sunt de până la 139/89 mmHg. 
Tensiune arterială sistolică (tensiune maximă) reprezintă valoarea presiunii atunci când
inima se contractă (valori normale cuprinse între 100 mmHg și 130 mmHg), iar tensiune arterială
diastolică (tensiune minimă) atunci când inima se relaxează.

FACTORII CARE DETERMINĂ TENSIUNEA ARTERIALĂ

 debitul cardiac
 forţa de contracţie a inimii
 elasticitatea şi calibrul vaselor
 vâscozitatea sângelui

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TENSIUNEA ARTERIALĂ

 vârsta – tensiunea este mai mică la copil şi uşor crescută la vârstnici;
 somnul – tensiunea în timpul somnului este mai mică;
 activitatea – produce o creştere a tensiunii;
 emoţiile – determină creşterea tensiunii;
 climatul – frigul produce creşterea, iar căldura produce scăderea.

LOC DE MĂSURARE
 artera humerală
 artera radială (electronic)
 artera pedioasă

MATERIALE NECESARE
 tensiometru (Riva-Rocci, cu manometru)
 oscilometru Pachon
 stetoscop biauricular
 tavă medicala
 alcool sanitar
 comprese, tampon de vată
 foaie de temperatură
 pix de culoare roşie

Măsurarea se poate efectua și cu un tensiometru electronic

METODE
 auscultatorie
 palpator

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU MĂSURAREA TENSIUNII ARTERIALE

 psihică
 se informează pacientul cu privire la efectuarea și scopul tehnicii;
 se obține consimțământul pacientului;
 se lasă pacientul în repaus 10 minute înainte de efectuarea tehnicii pentru a nu
influența valoarea tensiunii arteriale din cauza emoțiilor;
 se atentioneaza pacientul să nu vorbească în timpul efectuării tehnicii, deoarece
acest lucru poate modifica rezultalele;
 se măsoară tensiunea arterială fie pe nemâncate, fie la 2-3 ore distanță de la
servirea mesei, deoarece postprandial, valorile pot fi modificate;
 amânaţi măsurarea T. A. dacă pacientul este tulburat emoţional sau dacă are
dureri.
 fizică
 așezați pacientul în decubit dorsal, şezând, semișezând sau ortostatism, în
funcție de indicația medicului;
 asigurați-vă ca pacientul nu a fumat și nu a consumat înainte cafea sau
stimulente adrenergice;
 dacă nu există o indicație, se poziționează pacientul pe un scaun, în funcție de
capacitatea acestuia de mobilizare;
 se descoperă brațul pacientului prin ridicarea mânecii sau prin dezbrăcare (dacă
mâneca este prea strâmtă);
 evitați folosirea unui braț care are patologie locală, cum ar fi limfedemul post-
mastectomie.

TEHNICA – măsurarea tensiunii arteriale cu tensiometru manual 

 asistentul medical se spală pe mâini cu apă și săpun;
 se verifică dacă manșeta conține aer și se elimină deschizând ventilul de siguranță, dacă
este necesar;
 se închide bine ventilul înainte de aplicarea manșetei;
 se aplica manseta pneumatică pe brațul în extensie al pacientului, în zona arterei radiale
sau humerale (palpați artera exercitând o ușoară presiune cu degetele pentru a o
localiza);
 manșeta se aplică circular, în jurul braţului, bine întinsă, la 2,5 -5 cm deasupra plicii
cotului și se fixează;
 se fixează membrana stetoscopului sub marginea inferioară a manșetei la nivelul
arterei;
 se introduc olivele stetoscopului în urechi (în prealabil, dacă este necesar, se sterg și se
dezinfectează cu alcool sanitar olivele și părțile metalice ale stetoscopului);
 braţul pacientului trebuie să fie susţinut la nivelul inimii şi palma îndreptată în sus;
 se pompează aer în manșeta pneumatică prin intermediul pompei de cauciuc până la
dispariția zgomotelor pulsatile;
 se decomprimă progresiv aerul din manșeta prin deschiderea supapei;
 apariția primului zgomot reprezintă valoarea tensiunii sistolice;
 înregistraţi mental cifra indicată de acul manometrului în oscilaţie în momentul în care
auziţi prima bătaie clară (sunet Korotkoff);
 continuați decomprimarea, iar ultimul zgomot reprezintă valoarea tensiunii diastolice;
  îndepărtaţi manşeta și si înregistraţi valorile măsurate, notând numele pacientului, data
și valoarea obținută (Exemplu: T.A. = 130/70 mmHg);
 spălați-vă pe mâini la încheierea tehnicii.
REPREZENTAREA GRAFICĂ A TENSIUNII ARTERIALE 
 calculați pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură, 10 mmHg sau 1
cmHg;
 reprezentaţi grafic valorile rezultate din măsurarea tensiunii arteriale printr-un
dreptunghi de culoare roșie, aşezat pe verticala timpului (D sau S);
 latura de sus a dreptunghiului reprezintă tensiunea sistolică, iar latura de jos a
dreptunghiului reprezintă tensiunea diastolică.

FOAIA DE TEMPERATURĂ 
Pe foaia de temperatură, T.A. se poate nota:
 cifric în rubrica rezervata acestui scop;
 grafic prin hașurarea cu creion roșu între valoarea maximă și cea minimă – un pătrațel
este egal cu o unitate.

Măsurarea T.A. la coapsă

 dacă nu este posibil să măsurați T.A. la nivelul brațelor, puteți să realizați măsurarea
tensiunii arteriale la coapsă, la nivelul arterei poplitee;
 se alege o manșetă suficient de lată;
 se poziționează pacientul pe abdomen pentru palparea arterei poplitee;
 măsurați T.A. urmând aceiași pași ca la măsuarea de la nivelul brațelor ;
 ţineți cont de faptul că T.A. poate fi mai mare la extremitatea distală față de cea
proximală (superioară).

Rezultatele normale ale tensiunii arteriale 

Valori orientative pe categorii de vârstă
 6-9 ani – între 100/65 mmHg – și 119/79 mmHg;
 10-13 ani – între 110/65 mmHg – și 124/84 mmHg;
 14-17 ani – între 120/80 mmHg – și 134/89 mmHg;
 adult – între 120/80 mmHg – și 139/89 mmHg;

Peste 139/89 mmHG, la adult = Hipertensiune arterială

Sub 100/65 mmHG = Hipotensiune arterială
Între minim si maxim = Tensiune arteriala normală.

Stadiile hipertensiunii arteriale 

 Stadiul 1 – 130-139 mmHg/ 80-89 mmHg
 Stadiul 2 – peste 140 mmHg/peste 90 mmHg
 Stadiul 3 – peste 180 mmHg/peste 120 mmHg

Modificările tensiunii arteriale

Modificările T.A. pot să apară în:
 emoții, stres;
 exces de volum lichidian;
 alterarea nutriției și a sănătății;
 intoleranță la activitate;
 alterarea randamentului inimii;
 diverse patologii.
 diferența mai mică de 25 mmHg între tensiunea arterială sistolică și
diastolică. Cauzele includ stenoza aortică, insuficiența cardiacă congestivă și tamponadă
cardiacă.
 mai mult de 100 mmHg diferență între tensiunea arterială sistolică și diastolică.
Cauzele includ regurgitarea aortică și disecția aortică.
 diferența dintre brațe: diferența mai mare de 20 mmHg a tensiunii arteriale între fiecare
braț este anormală și poate sugera disecția aortică.

Educația pacientului
 recomandați pacienților să își măsoare periodic tensiunea arterială, la domiciliu;
 explicați modalitațile de a măsura tensiunea arterială (prin echipament digital) și faceți-le
un instructaj în acest sens;
 învățați pacienții cu HTA să reducă consumul de sare, să își mențină greutatea corporală în
anumite limite și să elimine stresul sau emoțiile puternice prin gestionarea acestora cu ajutorul
tehnicilor de relaxare.
 MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII

DEFINIŢIE
Menținerea temperaturii în limite normale este o necesitate a organismului de a păstra
constant echilibrul dintre termogeneză (producerea căldurii) şi termoliză (pierderea căldurii).
Centrii nervoși care reglează temperatura se afla în hipotalamus.

SCOP
Temperatura corpului poate fi un indicator major al stării de sănătate a unei persoane.
O temperatură normală a corpului poate fi un semn potențial pozitiv că pacientul nu se
confruntă cu un proces de boală și că celulele, țesuturile și organele corpului nu se află în
suferință metabolică.
Evaluarea temperaturii corpului unui pacient este o procedură comună pe care asistenții
medicali o efectuează pentru a monitoriza semnele de infecție, șoc sau răspuns terapeutic la
medicamente sau proceduri medicale.

FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ TEMPERATURA

Temperatura corpului poate varia în funcție de individ.  Anumite lucruri pot influența
temperatura corpului unei persoane, cum ar fi: sexul, vârsta, alimentaţia, activitatea, variaţie
diurna, anxietate, emotii și expunerea la mediu:
 femeile au, de obicei, o temperatură a corpului mai mare decât bărbații, în special în
timpul ovulației;
 pacienții vârstnici pot avea o temperatură corporală mai scăzută;
 bebelușii pot avea o temperatură normală mai mare a corpului;
 expunerea mediului la frig sau căldură poate ridica sau scădea temperatura corpului
unui pacient;
 alți factori comuni care pot influența temperatura corpului includ emoții, stres,
depresie, tulburări metabolice, cancer (cum ar fi tumorile cerebrale), medicamente și
proceduri medicale sau chirurgicale;
 clisma – în determinarea rectală;
 fumatul – eroare +/- 0,2 grade C daca pacientul a fumat, în cazul determinării orale.

LOCURI DE MASURARE
 cavitati semideschise:
o axila
o plica inghinala
o cavitatea bucală
 cavitati inchise:
o rect
o vagin

MATERIALE NECESARE
 termometru maximal, electronic, auricular, suzeta (copii);
 recipent cu soluţie dezinfectantă- spirt sau cloramina 1%;
 tăviță renală;
  ceas;
 mănuși de unică folosință;
 foaie de temperatură și pix albastru.

PREGĂTIREA PACIENTULUI
 se solicită consimțământul
 se explica necesitatea procedurii

INTERVENŢIILE ASISTENTEI
 pregătirea materialelor lângă pacient;
 spălarea pe mâini;
 se şterge termometrul cu o compresă cu alcool, se scutură;
o pentru măsurarea în axilă
 se aşază pacientul în decubit dorsal sau în poziţie şezând;
 se ridică braţul pacientului;
 se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
 se aşază termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei, paralel cu toracele;
 se apropie braţul de trunchi, cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui;
 dacă pacientul este slăbit, agitat, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în această
poziţie de către asistentă;
 termometrul se mentine timp de 10 minute(pentru termometrul maximal)
 temperatura axilară reprezintă temperatura externă a corpului, ea fiind cu 4-5 zecimi
de grad mai joasă decât cea centrală.
o pentru măsurarea în cavitatea bucală
 se introduce termometrul în cavitatea bucală, sub limbă sau pe latura externă a
arcadei dentare;
 pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas;
 se menţine termometrul timp de 5 minute;
 măsurarea temperaturii în cavitatea bucală este contraindicată la: copii, pacienti
agitati, la cei cu afectiuni in cavitatea bucală;
 pacientul nu va consuma lichide reci sau calde şi nici nu va fuma cu cel puţin 10
minute înainte de determinarea temperaturii.
o pentru măsurarea rectală
 se lubrefiază termometrul;
 se aşază pacientul în decubit lateral, cu membrele inferioare în semiflexie, asigurându-
i intimitatea;
 se introduce bulbul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi înaintare;
 termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul măsurării;
 se menţine termometrul 3 minute;
 copiii mici sunt aşezaţi în decubit dorsal, cu picioarele ridicate sau în decubit ventral;
 după terminarea timpului de menţinere a termometrului, acesta se scoate, se şterge cu
o compresă;
 se citeşte gradaţia la care a ajuns mercurul termometrului;
 se scutură, se spală, se dezinfectează şi se păstrează în ambalajul său;
 temperatura măsurată rectal este mai mare decât cea măsurată axilar cu 0,4-0,5 grade;
  măsurarea temperaturii în rect este contraindicată la pacienţii agitaţi şi la cei cu
afecţiuni rectale.

o pentru măsurarea în vagin

 se urmăresc aceleaşi etape ca la măsurarea rectală introducându-se termometrul în
vagin;
 este contraindicată în bolile aparatului genital;
 valoarea este mai mare cu 0,5 grade decât cea axilară;
 după terminarea timpului de menţinere a termometrului, acesta se scoate, se şterge cu
o compresă sterilă;
 se citeşte gradaţia la care a ajuns mercurul termometrului;
 se spală termometrul, se scutură;
 se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură.
o termometrul tip suzetă
 acesta prezintă siguranţă şi indică temperatura corect în cazul copiilor mici;
 termometrul se va folosi însa numai pentru măsurarea temperaturii şi nu ca suzetă
obişnuită;
 se apasă pe butonul de pornire localizat în partea din faţă a suzetei;
 se poziţionează bulbul în gura copilului;
 temperatura se va citi după 3 minute;
 bulbul suzetei se va curăţa foarte bine după fiecare folosire.

REPREZENTAREA GRAFICĂ ÎN FOAIA DE TEMPERATURĂ

 socotiți pentru fiecare linie orizontala din F.T câte două diviziuni de grad;
 notaţi grafic valoarea înregistrată, printr-un punct de culoare albastră aşezat direct pe
linia orizontală din rubrica corespunzătoare pentru dimineaţa (d) sau seara (s) pentru cifrele
cu soţ (pare); exemplu: 36,2; 37,4; 38,6; etc.
 notaţi grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare albastră aşezat în mijlocul
pătratului din rubrica corespunzătoare (d sau s) dacă cifrele sunt fără soţ (impare),
exemplu: 36,1: 36,5; 37,3; etc;
 uniţi astfel punctele obţinute şi veti avea curba febrilă;
 uniţi primul punct cu rubrica pentru temperatura aflată în partea dreaptă a sistemului de
coordonate din foaia de temperatură.

REZULTATE
Sub 35°C = HIPOTERMIE
36-37°C = VALOARE NORMALĂ
37-38°C = SUBFEBRILITATE
38-39°C = FEBRĂ MODERATĂ
39-40°C = FEBRĂ RIDICATĂ
Peste 40°C = HIPERPIERXIE

În mod curent temperatura se măsoară dimineaţa între orele 7-8 şi după-amiază între orele
18-19.Pentru măsurarea temperaturii corpului se mai pot utiliza termometre cutanate şi termometre
electronice.
TIPURI DE FEBRĂ

Febra continuă = menţinerea temperaturii corporale în perioada de stare a bolii peste 37°C, cu
diferenţă de sub 1°C între valorile înregistrate dimineaţa şi seara.
Febra intermitentă = diferenţa de câteva grade între valorile înregistrate dimineaţa şi seara în
perioada de stare a bolii, cele mai mici valori scăzând sub 37°C .
Febra remitentă = diferenţa de câteva grade între valorile înregistrate dimineaţa şi seara, în
perioada de stare a bolii, cele mai mici valori nu scad sub 37°C (septicemii, supuraţii pulmonare).
Febra recurentă = perioade febrile de 4-6 zile ce alternează cu perioade de afebrilitate de 4-6 zile,
trecerile făcându-se brusc.
Febra ondulantă = perioade febrile ce alternează cu perioade afebrile, trecerea
făcăndu-se lent.
Febra de tip invers = este febra în care temperatura matinală este mai ridicată decât cea
vesperală.Apare în tuberculoza pulmonară gravă, supuraţii profunde şi inflamaţii cavitare.
 MĂSURAREA ŞI NOTAREA DIUREZEI

DEFINIŢIE
Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 ore.
Urina = solutie apoasă prin care sunt eliminate din organism substanţe rezultate din
metabolismul intermediar proteic, inutile şi toxice pentru organism.
Micţiune = act fiziologic conştient de eliminare a urinei.

SCOP
 obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal şi asupra altor
îmbolnăviri;
 cunoaşterea volumului diurezei;
 efectuarea unor determinări calitative (analize biochimice) din cantitatea totală de urină
emisă;
 urmărirea bilanţului lichidian (ingesta – excreta).

PREGĂTIREA PACIENTULUI
o se explică procedura și necesitatea acesteia;
o se instruiește pacientul cu privire la recoltarea urinei;
o se atenționează pacientul că trebuie sa fie bine hidratat și sa evite cafeaua sau ceaiurile
pentru a nu se altera rezultatele.

MATERIALE NECESARE
 se pregătesc recipiente : vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi clătite cu apă distilată
(pentru a nu modifica compoziţia urinei) şi acoperite; se poate utiliza orice borcan de 2-4
litri pe care-l vom grada noi cu creion dermograf sau pe benzi de leucoplast;
 se informează pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei şi asupra procedeului;
 colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină în ziua următoare, la aceeaşi oră.
Pentru o determinare corectă pacientul urinează dimineaţa la o oră fixă; această cantitate de
urină, de la prima emisie, se aruncă se colectează, apoi, toate urinele emise în decurs de 24
de ore până a doua zi, la aceeaşi oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie;
 golirea vezicii trebuie să se facă înainte de defecare;
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga, la urina colectată, cristale de
timol;
 recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, număr salon, număr pat, se ţine la
răcoare şi ferit de lumină, pentru a preveni descompunerea urinei;
 se trimit la laborator un eşantion de 100 ml, notând pe bilet volumul total de urina pe 24 ore,
data, analizele cerute;
 după golirea recipientului, acesta se va spăla şi dezinfecta conform cerinţelor.

Notarea diurezei
 se notează grafic cu albastru sub forma unei coloane care se haşurează în partea superioară;
 pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotesc 100 ml urină - la un grad de
temperatură corespund 500 ml;
 cifric se notează în rubrica corespunzatoare diurezei.
Caracteristici normale ale urinei
Frecvenţa
• nou născut – micţiuni frecvente
• copil – 4-5/zi
• adult – 5-6/zi
• vârstnic – 6-8/zi
Cantitatea
• nou născut=30-300ml/24h
• copil:500-1200ml
• femei:1000-1400 ml/ 24 ore;
• barbaţi: 1200-1800 ml/24 ore;
Culoarea
Normal:
o galben deschis = urină diluată;
o brun închisă = urină concentrată
Patologic:
o brun închisă şi spumă (icter);
o roşie deschisă până la roşie brună = urină cu sânge (hematurie);
Fiziologic:
o albastru-verde = tratament cu albastru de metilen;
o cafeniu-roşu-brun-negru = tratament cu chinină sau acid salicilic.
Miros:
o de bulion – urină proaspătă
o amoniacal – în fermentaţia alcalină
o aromatic de fructe – în diabet
Aspectul:
Normal
o clar transparent;
Patologic
o tulbure (săruri, puroi, microbi, calculi)
Densitate: 1015-1025
Ph-ul: 4,5-7,5 uşor acid
Reacţia urinei în funcţie de alimentaţie;
- regimul bogat în carne – acidifică urina;
- regimul vegetarian – scade aciditatea urine.

INTERPRETAREA ASPECTELOR SI VALORILOR PATOLOGICE:

Tulburari de cantitate:
• poliurie = peste 2500ml/24 ore
• oligurie = se defineşte ca moderată (cu valori de 700-800 ml/zi) sau severă (cu valori în jur
de 500 ml/zi
• anurie = absenta urinei in vezica;<50ml
Tulburari de mictiune:
• polakiurie = mictiuni frecvente, cu cantitati mici;
• ischiurie sau retentie de urina = imposibilitatea de a urina;
• disurie = eliminarea urinei cu dificultate si durere;
• enurezis = pierderea involuntara de urina în timpul noptii (mai frecvent la copii cu tulburari
nevrotice, dupa varsta de 3 ani);
 • nicturie = egalarea sau inversarea raportului dintre numarul mictiunilor şi cantitatea de
urină emisă ziua fata de cea emisa în cursul nopţii;
• incontinenţa de urină = pierderea de urină inconştient şi involuntar.
Tulburari calitative :
• hematurie = prezenţa sângelui în urină
• albuminurie = prezenţa albuminei în urină
• glicozurie = prezenţa glucozei în urină
• piurie = puroi în urină
• hiperstenurie = densitate crescută a urinei (urină concentrată)
• hipostenurie = densitate mică (urină diluată)
• izostenurie = urina cu densitate mică se menţine în permanenţă la aceeasi valoare indiferent
de regim
 Observarea şi notarea scaunelor
DEFINIŢIE
Scaunul – resturile alimentare supuse procesului de digestie eliminate din organism
prin anus, prin actul defecaţiei.
Defecatie: eliminarea materiilor fecale prin anus.

SCOP
 obţinerea de informaţii necesare pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei
bolilor tubului digestiv şi glandelor anexe.

Urmărirea tranzitului intestinal se face prin:

 observarea caracterelor scaunelor şi notarea scaunelor în foaia de temperatură.

Elemente de observatie:
Frecventa
 valori normale:
 1 – 2 scaune/zi sau unul la doua zile
 1 – 2 scaune pe zi la nou născut
 valori patologice:
 3 – 6 scaune/zi = diaree în enterite şi enterocolite
 20 – 30 scaune/zi = sindrom dizenteric
 scaun la 2 – 4 zile = constipaţie
 suprimarea completa a eliminarii fecalelor si a gazelor = ILEUS
Orarul
 normal
 ritmic: la aceeasi oră a zilei, dimineaţa după trezire
 patologic
 pierderea orarului obişnuit al evacuării: constipaţie sau diaree
Cantitatea
 normal:
 zilnic: 150 - 200 g de materii fecale
 patologic:
 mărită (în afecţiunile pancreasului, ale colonului, în diareele gastrogene de
natură aclorhidrică); poate ajunge la câteva kilograme (în anomalii de
dezvoltare a colonului);
 redusă (în constipaţie);
 foarte redusa, de numai 10-15 g (in dizenterie)
Consistenta
 normal:
 păstoasă, omogenă
 patologic:
 uscată, consistenţă crescută (scibale, coproliţi - în constipaţie);
 scăzută (scaune moi), în diaree; lichidă, apoasă în special după purgative
saline;
 neomogenă (scaun solid, dur urmat de o cantitate de scaun semilichid sau
lichid).
Forma
 normal:
 cilindrică, cu diametrul de 3-5cm, lungime variabilă
 patologic:
 de panglică sau creion (în cancer rectal);
 filiformă (în spasme ale regiunii rectale);
 bile dure, de mărimea măslinelor (în constipaţie),
 bile conglomerate, multiglobale (în cazul când materiile fecale au stagnat mult
timp in rect)
Culoarea (este data de stercobilina)
 normal:
 brună
 patologic:
 galben – aurie (în diaree);
 verde – cănd bilirubina se oxidează la nivelul intestinului gros;
 mai închisă (în constipaţie);
 albicioasă ca argila (icter mecanic),
 brun – închis (icter hemolitic);
 neagru ca păcura, moale şi lucios (în cazul unor hemoragii în porţiunea superioară
a tubului digestiv - MELENA);
 roşie (în cazul hemoragiilor din porţiunea inferioară a tubului digestiv
Mirosul
 normal:
 fecaloid
 patologic:
 acid (în caz de fermentaţie intestinală);
 fetid (în caz de putrefacţie);
 miros rânced foarte pătrunzător (în cazul când în scaun se găsesc grăsimi
nedigerate);
 foarte fetid (în cancerul colonului şi rectului).
Aspectul
 normal:
 păstos - omogen
 patologic:
 de zeamă de pepene sau supă de linte (în febra tifoidă);
 de zeamă de orez (în intoxicatii sau holeră)

Elemente patologice:
• mucus, puroi, sânge (în colite ulceroase, pseudomembranoase, cancer
rectal sau intestinal, dizenterie);
• resturi de alimente nedigerate (în pancreatite cronice);
• grăsimi nedigerate – steatoree
• paraziţi intestinali, cazurile vor fi imediat raportate medicului
NOTAREA SCAUNELOR ÎN FOAIA DE TEMPERATURĂ SE FACE PRIN SEMNE
CONVENŢIONALE
 normal=i (linie verticala)
 moale=/ (linie oblica)
 diaree (apos)= - (linie orizontala)
 mucus=x
 puroi=p
 sanguinolent=s
 constipaţie spastică = c
 constipaţie atonă = D
Daca numarul scaunelor evacuate într-o zi este foarte mare, se notează numarul total
urmat de semnul convenţional respectiv.
 OBSERVAREA ŞI NOTAREA VĂRSĂTURILOR

DEFINIŢIE
Voma (vărsătura) – act reflex prin care se elimină brusc, prin gură conţinutul stomacal.

SCOP
 obţinerea de informaţii privind conţinutul gastric pentru stabilirea diagnosticului si
bilanţului lichidelor ingerate şi eliminate zilnic din organism.

PREGĂTIRE MATERIALE
 tăviţă renală (doua)
 pahar cu apă
 foaie de temperatură
 pix albastru
 muşama
 aleză
 prosop

PREGĂTIRE PACIENT
 Psihic
 va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturii
 Fizic
 se aşaza bolnavul într-o poziţie care să împiedice aspirare a vărsăturii (şezândă,
semişezândă, în decubit lateral cu capul uşor ridicat)
 se aşază un prosop în jurul gâtului
 se protejează lenjeria de pat şi de corp cu muşama si aleză

EXECUTIE
 se îndepărtează proteza dentară (când este cazul)
 i se oferă tăviţa renală sau o susţine asistenta
 sprijină fruntea bolnavului
 dacă varsă după intervenţii chirurgicale intraabdominale va fi sfătuit să-şi comprime uşor
cu palma plaga operatorie
 după vărsătură se îndepărtează tăviţa
 i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura (aruncă în altă tăviţă).

ÎNGRIJIREA ULTERIOARĂ A PACIENTULUI

 se şterge gura pacientului
 se îndepărtează materialele folosite
 se aşază pacientul în poziţie comodă şi se acoperă
 se aeriseşte salonul
 se supraveghează pacientul în continuare

Pregătirea produsului pentru examen de laborator

 se completează buletinul de recoltare
 se trimite produsul la laborator
Observarea varsaturilor
Frecventa:
 ocazionale (în intoxicatiile alimentare sau în bolile infecţioase acute);
 frecvente (în stenoza pilorică vărsăturile se produc după mese);
 incoercibile (graviditate şi unele boli psihice)
Orarul:
 matinale - dimineaţa pe stomacul gol (la alcoolici şi gravide)
 postprandiale - precoce după alimentare sau chiar în timp ce bolnavul consumă
alimentele (la nevropatii)
 tardive - la 2-6 ore de la alimentaţie (în ulcer şi cancer gastric complicat cu stenoză
pilorică)
Cantitatea:
 în stenoza pilorică vărsatura este foarte abundentă, iar în alte cazuri cantitatea se poate
reduce la câţiva zeci de ml.
Conţinutul:
 alimentare (alimente mai mult sau mai puţin digerate)
 fecaloide (în ocluziile intestinale)
 mucoase, apoase (la etilici şi gravide)
 biliare (în colecistopatii)
 purulente (în gastrita flegmonoasă)
 sanguinolente (Hematemeză)
Culoarea:
 galbenă sau verzuie (în vărsăturile bilioase)
 roşie, cu sângele nedigerat (în ulcer gastro-duodenal)
 gălbuie, murdară (în ocluzie intestinală)
 brună, ca zaţul de cafea (în cancer gastric)
Mirosul:
 fad, acru (în hiperclorhidrie)
 fecaloid (reflux al conţinutului intestinal în stomac = Ileus)
 unt rânced (în fermentaţie gastrică)
Forţa de proiectie
 brusc  fără efort
 în jet

 fără legatuăa cu alimentarea

 fără greaţa

Simptome care insoţesc vărsătura

 durere abdominală
 greaţă
 salivaţie
 cefalee
 transpiraţii reci, tahicardie
 deshidratare
NOTAREA VĂRSĂTURILOR ÎN FOAIA DE OBSERVAŢIE:
Se notează fiecare vărsătură cu un cerc însotit de data şi ora când s-a produs, în rubrica
specială a foii de temperatură:
 vărsatura alimentară: culoare albastră
 vărsatura bilioasă: culoare verde
 vărsatura sanguinolentă: culoare roşie
 daca sunt foarte frecvente se va nota numarul lor în ziua respectivă.

INTERVENŢIILE ASISTENTEI
 în funcţie de starea pacientului, asistenta îi aşază în poziţie semişezând, şezând sau în
decubit dorsal, cu capul într-o parte, aproape de marginea patului;
 îl linişteşte din punct de vedere psihic;
 îl ajută în timpul vărsăturii şi păstrează produsul eliminat;
 îi oferă un pahar de apă să-şi clătească gura după vărsătură;
 la indicaţia medicului îi administrează medicaţie simptomatică;
 suprimă alimentaţia pe gură şi alimentează pacientul parenteral, prin perfuzii cu glucoză
hipertonă, hidrolizate proteice, amestecuri de aminoacizi, vitamine şi electroliţi;
 corectează tulburările electrolitice şi rezerva alcalină;
 rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa;
 face bilanţul lichidelor intrate şi eliminate;
 monitorizează funcţiile vitale şi vegetative.
 OBSERVAREA ŞI NOTAREA EXPECTORAŢIEI

DEFINIŢIE
Sputa (expectoraţia) reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile respiratorii
prin tuse.

SCOP
 obţinerea de informaţii privind caracterele sputei, având valoare în stabilirea diagnosticului
şi urmărirea evoluţiei unor afecţiuni pulmonare.

MATERIALE NECESARE
 recipient gradat de unică folosinţă cu capac
 cutie Petri
 port tampon
 taviţă renală
 pix roşu

PREGĂTIREA BOLNAVULUI
 se anunţă şi i se explică necesitatea examinării
 se instruieşte să nu înghită sputa
 să nu o împrăştie
 să expectoreze numai în recipientul dat
 să nu introducă în vas şi saliva
 se aşaza bolnavul în poziţia care să-i permită să expectoreze cu uşurinţă
 se va sprijini capul bolnavului daca este necesar
 se observă cantitatea ,aspectul, culoarea

NOTAREA GRAFICĂ
Se notează cantitatea de spută /24h în foaia de temperatură cu culoare roşie, identic cu diureza.
CURĂŢIREA MUCOASEI BUCALE
 se pregătesc tampoane de tifon de port tampon
 se curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane pe port tampon
 se aruncă tampoanele în tăviţa renală

Observarea calităţilor sputei:

Culoarea
 roşie, sangvinolentă, aerată şi spumoasă (în hemoptizia din tuberculoză, cancer pulmonar)
 hemoptoică sau sputa striată cu sânge
 ruginie (în debutul din pneumonie)
 roşie-brună când sângele stagnează în plămân înainte de a fi evacuat
 roşie-gelatinoasă în cancerul pulmonar
 roz în edemul pulmonar
 galbenă-verzuie în supuraţiile pulmonare
 albă/albă-cenuşie în inflamaţia bronhiilor şi în astm bronşic
 neagră în infarct pulmonar
Mirosul
 fetid în dilataţia broşsică, caverne tuberculoase
 fetiditate penetrantă, în gangrena pulmonară
 mirosul pământului sau al paiului umed în supuraţii pulmonare
Consistenţa
 spumoasă
 aerată
 gelatinoasă
 vâscoasă
 lichidă
Forma
 perlată - în astm bronsic
 numulara - în caverne pulmonare (mase grunjoase, izolate în salivă)
 mulaje bronşice
Compoziţia (aspectul sputei)
 mucos (în astm bronşic, inflamaţia bronhiilor)
 purulent (în supuraţii pulmonare)
 muco-purulent-seros (în stază, edem pulmonar)
 pseudomembranos (în difteria laringiană, bronşită difterică, bronşită pseudomembranoasă)
 sangvinolent (în edem pulmonar, cancer pulmonar, infarct pulmonar)
Cantitatea sputei
 50-100 ml/24 h (în bronşita catarală, pneumonie, tuberculoză incipientă)
 până la 1000 ml/24 ore (în gangrene pulmonare, edem pulmonar)
 vomică = eliminarea unor colecţii masive de puroi (în abces pulmonar, chist hidatic.

INTERVENŢIILE ASISTENTEI
 educă pacientul cum să expectoreze, să tuşească cu gura închisă, îl învaţă să nu înghită
sputa să colecteze sputa în scuipătoare (dezinfectată cu soluţie lizol, fenol 3%);
 să nu stropească în jur;
 să nu arunce corpuri străine în scuipătoare;
 curăţă mucoasa bucală şi dinţii cu tampoane;
 goleşte şi curăţă scuipătorile, după ce au fost dezinfectate;
 mânuieşte scuipătoarele cu prudentă, se spală şi se dezinfectează.
 MĂSURAREA GREUTĂŢII ŞI ÎNĂLŢIMII CORPORALE

Măsurarea greutăţii
SCOP
 aprecierea stării de nutriţie a pacientului
 stabilirea necesităţilor calorice
 stabilirea dozei terapeutice de medicament
 urmărirea evoluţiei unor afecţiuni (edeme, ciroză hepatică, insuficienţă cardiacă)

Indicaţii
 toţi pacienţii internaţi în spital, exceptând cazurile unde mobilizarea activă este
contraindicată

Contraindicaţii
 pacienţi cu infarct de miocard, tromboflebite, hemoragii, stări de şoc, traumatisme

MATERIALE NECESARE
 cântar antropometric
 taliometru

PREGATIREA PACIENTULUI
 se anunţă pacientul să nu manance
 pacientul isi goleste vezica urinară

EFECTUARE
 se verifică funcţionalitatea balanţei
 se imobilizează acul balanţei
 se aşază greutăţile aproximativ la greutatea pacientului
 se solicită pacientului să se aşeze pe cântar
 se deschide braţul balanţei şi se echilibrează greutăţile
 se citesc valorile obţinute
 se imobilizează braţul balanţei, se coboară pacientul si se conduce la salon
 se noteaza greutatea in foaia de temperatura.
 cantarirea pacientului se face in aceleasi condiţii, cu acelaşi cântar aceeaşi
vestimentaţie cântăririi anterioare
Măsurarea înălţimii
 se solicită pacientului să se descalţe
 se aşaza sub cursorul taliometrului cât mai drept
 se coboară cursorul până la vertex
 se citeste înălţimea pacientului pe tija gradată
 se invită să coboare
 se ajută să se încalţe
 este condus la pat
Măsurarea se poate face şi cu banda metrică, măsurând distant de la vertex până la sol.
 ELIMINARE MENSTRUALĂ ŞI VAGINALĂ INADECVATĂ

DEFINIŢIE
Menstra este o pierdere de sânge prin organele genitale, care apare la sfarşitul
fiecărui ciclu menstrual, dacă ovulul nu a fost fecundat (de la pubertate până la menopauză).
Menarha, prima menstră, apare între 11 şi 14 ani şi este influenţată de mediu, climă,
viaţa în aer liber.
Glandele mucoasei genitale secretă o cantitate redusă de lichid, care contribuie la
procesul de autoapărare a aparatului genital faţă de infecţie — leucoree fiziologică.
Când această secreţie devine abundentă, se exteriorizează sub forma unei scurgeri
iritante, în cantitate variabilă – leucoree patologică.

Surse de dificultate:
 fizice:
– afecţiuni ale mucoasei uterine şi/sau vaginale
– tumori
– dezechilibru hormonal
 psihologice:
– tulburări de gândire
– anxietate, stres
– situaţia de criză
 sociologice:
– schimbarea modului de viaţă, a climatului

Lipsa de cunoştinţe: insuficienta cunoastere de sine şi a mediului înconjurător.

MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ
o amenoree – absenţa menstruaţiei ; lipsa completă a menstrelor
o dismenoree – menstruaţie dureroasă ; apariţia durerilor în timpul menstrei
o metroragii – hemoragii neregulate, aciclice, survenite între două menstre succesive
o menoragii – hemoragii menstruale prelungite
o oligomenoree – intervale lungi între menstre
o polimenoree – intervale scurte între menstre
o hipomenoree – tulburare ce consta in reducerea cantitatii de sange
o hipermenoree – menstruatie cu flux foarte abundent
o leucoree patologică – de la câţiva ml, când pătează lenjeria, până la 200-400 ml
o hidroree – scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată ; secreţie
vaginală abundentă: 200-400 ml.

Culoarea şi aspectul scurgerilor vaginale

 albă lăptoasă, în leucoreea femeilor tinere;
 galben verzuie, în gonococie;
 roşie apoasă sau cafenie, în tumori;
 seroasă, mucoasă, muco-purulentă, purulentă.

Ritmul scurgerilor
 continue sau sporadice, mai ales la oboseală.
INTERVENŢIILE ASISTENTEI MEDICALE

Pacienta să aibă o stare de bine, de confort şi securitate

• asigură repausul la pat;
• efectuează spălaturi vaginale cu soluţii antiseptice (după ce s-a recoltat secreţie
vaginală pentru examen bacteriologic şi citologic);
• aplică pansament absorbant şi îl fixează;
• schimbă pansamentul des;
• învaţă pacienta tehnici de relaxare;
• protejează patul cu muşama şi aleza, la nevoie;
• calmează durerea cu antialgice.

Pacienta să aibă o stare de bine psihic

• linişteşte pacienta în legătură cu problema sa;
• îi explică scopul intervenţiilor (examen genital, examenul secreţiei vaginale,
examinări radiologice si ecografice);
• îi administrează medicaţie sedativă la indicaţia medicului.