Capitolul l.

Considerații generale privind patrimoniul și drepturile patrimoniale

Secțiunea 1. Despre Patrimoniu

Sl. Noțiunea și definirea patrimoniului

Codul Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009111, pentru prima dată în legislația română,
reglementează expres noțiunea de patrimoniu, evidențiind conținutul și caracterele juridice ale
acestuia.

În Cartea I „Despre persoanď, Titlul I „Dispoziții generalď, în art. 31-33 C. civ. sunt cuprinse dispoziții
cu privire la patrimoniu, masele patrimoniale, patrimoniile de afectațiune, transferul intrapatrimonial
și patrimoniul profesional individual. Dispoziția cuprinsă în art. 31 alin. (1), potrivit căreia „Orice
persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și
datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteiď este definitorie pentru conturarea noțiunii de
patrimoniu, la care se adaugă prevederile din alin. (2) al aceluiași text legal, care dispune că „acesta
poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de
legď. Articolul 31 alin. (3) precizează în continuare că „Patrimoniile de afectațiune sunt masele
patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii' (s.n.). Deși în
vechiul Cod civil de la 1864 nu era reglementată noțiunea de patrimoniu, în temeiul textelor legale
care făceau o serie de referiri la acestaa , literatura juridică a fost preocupată de elaborarea unei
definiții științifice

Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, completată și modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie
2011), republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 și modificată ultima dată prin O.U.G. nr. 79/2011
pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
publicată în M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011. Codul civil a intrat în vigoare la data de 1
octombrie 2011.

[21 Art. 1718 C. civ. 1864 făcea referire implicită la patrimoniu prin reglementarea gajului general al
creditorilor chirografari. Alte texte legale se refereau explicit la noțiunea de patrimoniu; astfel: art.
781 reglementa „separația patrimoniului defunctului de acela al eredelui'; de asemenea, în materia
privilegiilor, art. 784 și art. 1743 se refereau la „separația patrimoniului'. Precizăm, de asemenea, că
în ultimii ani, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, noțiunea de patrimoniu este utilizată
pentru reglementarea regimului juridic al unor categorii de bunuri printr-o serie de acte normative,
astfel cum sunt: Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

național mobil, republicată publice, în republicată M. Of. nr. 828 în M. din Of. 9 decembrie nr. 927 din
2008; 15 noiembrie Legea nr. 2006. 311/2003 în unele a muze-acte

elor și a colecțiilor cu același regim juridic, se utiliza normative, cu referire la grupări de nr. bunuri
18/1991 de aceeași privind fondul natură, funciar, republicată în M. Of. nr. 1

fond funciar Legea

2
a patrimoniului, conturându-se în timp mai multe definiții, care, esențial nu difereau unele de altele.

Astfel, patrimoniul a fost definit ca fiind „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care are
sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în

Alți civiliști au optat pentru cuprinderea bunurilor în definirea patrimoniului, definindu-l astfel;
„totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste
drepturi, aparținând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le

Într-o altă opinie, patrimoniul a fost definit ca „universalitatea raporturilor de drept care are același
subiect activ și pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final,
distincte de bunurile la care se referă” [31.

După intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a Codului civil, în literatura de specialitate se

conturează două opinii cu privire la noțiunea de patrimoniu. Într-o opinie, prevederile art. 31 alin. (1)
C. civ. reprezintă o „definiție legală a patrimoniului'łq ori noțiunea patrimoniului „este definită în
mod explici?' în art. 31 alin. (1) C. civ.[51 (s.n.).

Într-o altă opinie, se consideră că în legislația română nu a existat și nu există o definiție a noțiunii de
patrimoniu[6J. Definiția patrimoniului nu se regăsește nici în reglementările Codului civil actual, cum
nu s-a regăsit nici în vechiul Cod civil de la 1864. În realitate, art. 31 alin. (1) C. civ. nu definește
patrimoniul, ci îi determină conținutu17J.

În ceea ce ne privește, apreciem că dispozițiile art. 31 alin. (1) C. civ., fără a defini patrimoniul,
cuprind toate elementele esențiale pentru definirea acestuia. De altfel, definițiile exprimate în
doctrină după intrarea în vigoare a Codului civil, formulate pe o bază legală explicită de această dată,
reproduc elementele esențiale ale textului art. 31 alin. (1) C. civ., dar într-o formulare doctrinară și
mai puțin tehnică, specifică redactării normelor juridice,fără a se îndepărta de definițiile din literatura
clasică și modernă.

din 5 ianuarie 1998), noțiunea de fond forestier (Legea nr. 46/2008 — Codul silvic, publicată în M. Of.
nr. 238 din 27 martie 2008) ori noțiunea de domeniu public sau privat; a se vedea C. Bîrsan, Drept
civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 1-2.

A se vedea C. Hamangiu, l. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. l, Ed. Națională,
București, p. 845 (reeditat, Ed. AII, București, 1996).

(2J A se vedea T. Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Ed. Academiei, București,
1978, p. 13; I.R. Urs, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Oscar Print, București, 2001, p. 162;
pentru definiția patrimoniului, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile.
Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 1-4.

[3J A se vedea l. Micescu, Curs de drept civil. Restitutio, Ed. AII Beck, București, 2000, p. 216. (4J A se
vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu,
București, 2013, p. 1.

A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.
5; D. Cigan, M. Eftimie, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. VOI. l, art. 1-952, Ed.
Hamangiu, București, 2012, p. 60-61.
 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 4; I.R. Urs, P.-E. Ispas, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Universității
Titu Maiorescu, București, 2012, p. 13.

1,

Recent, patrimoniul a fost definit astfel: „totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare
economică (pecuniară), care aparțin unui subiect de drept (persoană fizică sau persoană sau
„totalitatea drepturilor și obligaților cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept"121, ori
„totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, aparținând unei persoane"tq.

Ne raliem ideii potrivit căreia o definiție trebuie să fie concisă și esențială, dar și suficientă pentru
caracterizarea fenomenului și, raportându-ne la dispozițiile art. 31 alin. (1) C. civ., apreciem că
patrimoniul este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi evaluate în bani și
aparțin unui subiect de drept.

În literatura de specialitate este susținută teoria potrivit căreia în noțiunea de patrimoniu ar intra
numai drepturile și obligațiile cu conținut economic ca bunuri incorporale. Autorul[41 precizează că
„patrimoniul este o noțiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot
din elemente intelectuale, adică din drepturi și obligații patrimoniale, respectiv bunuri incorporale,
iar nu din bunuri materiale,

52. Elementele patrimoniului

Patrimoniul este alcătuit din „toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în ban1', adică drepturile
și obligațiile care au caracter economic, respectiv drepturile și obligațiile patrimoniale.

Drepturile patrimoniale formează și reprezintă latura activă a patrimoniului, iar obligațiile

patrimoniale formează și reprezintă latura pasivă a patrimoniuluifl.

Latura activă cuprinde drepturile subiective civile cu valoare economică, evaluabile în bani, care pot fi
drepturi reale, precum dreptul de proprietate și dezmembrămintele acestuiam și drepturi de creanță
(drepturi personale), cum sunt: dreptul de a folosi bunul închiriat și dreptul de a primi chirie pentru
bunul

A se vedea M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic,
București, 2011, p. 10.

A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 6.

A se vedea S. Sztranyiczki, Drept civil. Drepturile reale principale conform Noului Cod civil, Ed. C.H.
Beck, București, 2012, p. 5.

A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 7-8.

15] În realitate, cunoscutul profesor Valeriu Stoica își exprimă convingerea că în componența
patrimoniului intră drepturile și datoriile cu conținut economic, iar nu bunurile care formează
obiectul acestora. Autorul relevă ideea unanim acceptată că drepturile patrimoniale sunt ele însele
bunuri, respectiv bunuri incorporale. Din această perspectivă patrimoniul ar fi compus din bunuri
corporale și incorporale. Dacă s-ar accepta o asemenea premisă, nu s-ar înțelege de ce în patrimoniu
sunt incluse numai bunurile la care se referă drepturile, iar nu și bunurile la care se referă datoriile.
Dar, așa cum este cunoscut, toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri
corporale sau incorporale ori sunt ele însele bunuri, motiv pentru care se poate renunța la
menționarea lor în definirea patrimoniului (a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 7). 16J Activul și pasivul
reprezintă expresia contabilă a cuprinsului patrimoniului. A se vedea G.N. Luțescu, Teoria generală a
drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București,
1947, p. 21.

închiriat, dreptul de a primi prețul pentru bunul vândut, dreptul la restituirea sumelor împrumutate
etc.

Față de cele afirmate, precizăm că în cuprinsul patrimoniului nu intră drepturile personale

nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică și psihică,
dreptul la demnitate, dreptul la nume, la domiciliu, la reședință etc.(1J. Dacă printr-o faptă ilicită se
aduce o atingere, o vătămare unui asemenea drept personal nepatrimonial, între cel îndreptățit la
despăgubire și cel vinovat se naște un raport juridic de răspundere civilă delictuală. Dreptul de a cere
despăgubiri este un drept patrimonial de creanță și intră în conținutul patrimoniului persoanei, dar
dreptul personal nepatrimonial pentru a cărui atingere s-a acordat despăgubirea nu intră în acest fel
în conținutul patrimoniului.

Privit din punctul de vedere economic, activul patrimonial se împarte în capitaluri și venituri.
Capitalul, ca expresie valorică a unor bunuri din patrimoniu, poate fi productiv (un bun închiriat) ori
neproductiv (locuința proprietarului). Veniturile sunt sume de bani care intră periodic în patrimoniul
unei persoane, cum sunt chiriile, dividendele, dobânzile, salariile etc.

Pasivul patrimonial cuprinde toate obligațiile care pot fi evaluate în bani pe care le are o persoană.
Obligațiile sunt: obligația de a da, adică de a transmite ori a constitui un drept de proprietate sau alt
drept real, obligația de a face, adică de a executa o prestație pozitivă, obligația de a nu face, adică de
a se abține de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat să nu facă.

Patrimoniul nu se confundă cu activul patrimonial, acesta din urmă existând chiar dacă pasivul
depășește activul. Raportul dintre activ și pasiv face diferența între solvabilitate și insolvabilitate.

53. Caracterele juridice ale patrimoniului

3.1. Patrimoniul este o universalitate juridică (universitas iuris)

După cum am menționat anterior, patrimoniul este format din totalitatea drepturilor și obligațiilor
având conținut economic și care aparțin unui subiect de drept. Patrimoniul, în accepțiunea de
universalitate juridică, este o entitate unitară, abstractă și independentă, care exprimă ansamblul
drepturilor și obligațiilor patrimoniale ca elemente componente, fără a se identifica cu fiecare în
parte și nici cu bunurile la care se referă drepturile ori obligațiile.

Ca universalitate juridică, este și rămâne o categorie distinctă și independentă de schimbările

permanente intervenite în conținutul elementelor ce îl compun. Drepturile și obligațiile cu caracter
economic pot fi și sunt în continuă transformare în sensul creșterii sau micșorării activului ori
pasivului, dar patrimoniul ca universalitate juridică este și rămâne o categorie independentă.
Schimbările care au legătură cu drepturile și obligațiile nu influențează în niciun fel caracterul de

1.
universalitate juridică al patrimoniului, ca expresie a valorii totalității drepturilor

și obligațiilor evaluabile în bani ce aparțin unei persoane.

Caracterul de universalitate juridică al patrimoniului nu se confundă cu universalitatea de fapt

(universitas facto, noțiune consacrată legislativ în art. 541 C. civ., potrivit căruia: „Constituie o
universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună
stabilită prin voința acesteia sau prin legď [alin. (1)]. „Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt
pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte' [alin.

De observat că o universalitate de fapt reprezintă un ansamblu de bunuri de aceeași natură, cu

destinație comună, care se bazează pe o legătură de fapt izvorâtă din voința și acțiunea titularului ori
din lege. De exemplu, o bibliotecă, o colecție de artă, o turmă (cireadă) de animale etc. Prin
înstrăinarea unui bun, universalitatea de fapt se micșorează, conservarea întregului nefiind posibilă
prin subrogație reală, deoarece bunurile care compun universalitatea nu sunt fungibile[ll.

Patrimoniul, ca universalitate juridică, trebuie privit prin laturile sale, activă și pasivă, prin corelația
dintre acestea și în dinamica sa, adică cu referire la drepturi și obligații viitoare, spre deosebire de
universalitatea de fapt, ce cuprinde un ansamblu de bunuri care aparțin aceleiași persoane, având o
anumită destinație, după voința proprietarului ori a legiuitorului.

Raportat la dispozițiile art. 31 alin. (2) și (3) C. civ., care face precizări cu privire la divizarea
patrimoniului și la mase patrimoniale, arătăm că numai categoria de patrimoniu este o universalitate
juridică, iar masele patrimoniale sunt părți ale întregului, chiar dacă acestea au o natură specializată,
un anumit grad de generalitate, un scop și un regim juridic special.

3.2. Orice persoană are un patrimoniu

Existența unei persoane este de neconceput fără patrimoniu, deoarece oricine are drepturi și
obligații evaluabile în bani. Chiar și atunci când o persoană nu are nicio avere actuală, ea deține totuși
un patrimoniu, concretizat într-un minim de drepturi care au ca obiect bunuri. Pentru a constitui un
patrimoniu este suficientă existența unor drepturi și obligații eventuale. Persoanele fizice și juridice
au aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații prin participarea la
raporturile juridice. Conținutul real al patrimoniului este lipsit de importanță, deoarece acesta apare
ca o universalitate juridică, adică o entitate abstractă, unitară și continuă pe durata existenței
persoanei.

Acest caracter juridic a fost consacrat în art. 31 alin. (1) C. civ.: „Orice persoană fizică sau persoană
juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate în
bani si aparțin acesteiď. De asemenea, art. 187 C. civ. dispune că „orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare

de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit si moral, în acord
cu interesul generar.

3.3. Unicitatea patrimoniului

Unicității de subiect îi corespunde unicitatea de patrimoniu, astfel încât, oricât de multe drepturi și
obligații ar avea o persoană fizică sau juridică, aceasta nu poate deține decât un singur patrimoniu.
Legea nu permite ca o persoană să fie titulara mai multor patrimonii. Astfel, cum s-a spus, chiar în
ipoteza în care o persoană fizică este asociat unic la o societate reglementată prin Legea nr. 31/1990,
nu înseamnă că ar avea două patrimonii; persoana fizică asociat unic are un singur patrimoniu, care
cuprinde și dreptul asupra părților sociale aduse la înființarea societății, iar acesta din urmă are un
singur patrimoniu distinct de al asociatului unic, persoană fizică.

3.4. Divizibilitatea patrimoniului

Deși unic, patrimoniul poate fi împărțit în mai multe mase patrimoniale. Patrimoniul este așadar
divizibil în mai multe grupe de drepturi și obligații cu un conținut economic, potrivit destinației
fiecărei grupe, așadar având un regim juridic adecvat destinației respective.

Problema divizibilității patrimoniului (2) C. civ., este patrimoniul clarificată de „poate art. face 31 alin.
obiectul (2) și unei(3) C. civ. Astfel, potrivit art. 31 alin.

diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de legë'. Din interpretarea
dispozițiilor legale amintite rezultă că legea permite, în anumite cazuri și condiții, crearea unor mase
patrimoniale cu regimuri juridice deosebite, denumite în art. 31 alin. (3) C. civ. „patrimoniile de
afectațiunë'[l ].

În art. 31 alin. (3) C. civ. se precizează: „patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale
fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării uneiprofesii
autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legiî' (s.n.).

Observăm în reglementarea Codului civil o instituție juridică nouă, respectiv fiducia, ca fiind acea
operațiune juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de
creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale, prezente sau viitoare, către unul sau mai mulți
fiduciari care le administrează cu un scop determinat (art. 773 C. civ.). Astfel, aceste drepturi
alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile

Noțiunea a fost consacrată în diferite acte normative pentru exercitarea unor profesii, încă înainte
de intrarea în vigoare a Codului civil: Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006; O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității
practicienilor în insolvență, republicată în M. Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011; O.U.G. nr. 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008 (C. Bîrsan, op.
cit., p. 13).

l.

fiduciarilor. Patrimoniul fiduciarului este divizat în masa fiduciară și masa constituită din restul
patrimoniului fiduciaruluill).

Aplicabilitatea principiului divizibilității patrimoniului este întâlnită și în cazul bunurilor soțilora,

patrimoniul persoanelor căsătorite în regimul comunității legale fiind divizat în două categorii: masa
bunurilor proprii și masa bunurilor comune, fiecare masă patrimonială fiind supusă unor regimuri
juridice distincte.

Prevederile art. 352 alin. (1) C. civ. sunt în sensul că: „În măsura în care obligațiile comune nu au fost
acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel
care a plătit datoria comună se subroga în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste
cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei'.

Principiul divizibilității patrimoniului își găsește aplicabilitate în anumite cazuri și în materia

succesiunilor, pentru a proteja interesele unor moștenitori sau ale creditorilor unei succesiuni@.

Dispozițiile art. 32 alin. (1) C. civ. reglementează, cu titlu de noutate, transferul intrapatrimonial.
Astfel, în cazul diviziunii sau al existenței unui patrimoniu de afectațiune, transferul drepturilor și
obligațiilor în cadrul aceluiași patrimoniu se face cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, fără a
prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Transferul intrapatrimonial al
drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare. Deși nu
constituie o adevărată înstrăinare, așa cum se întâmplă în cazul unui transfer interpatrimonial,
trebuie făcut cu respectarea condițiilor cerute de lege[41.

3.5. Inalienabilitatea patrimoniului

Dacă patrimoniul este legat de existența subiectului de drept căruia îi aparține, rezultă că acesta nu
poate fi înstrăinat prin acte juridice între vii (inter vivos), dar titularul poate încheia asemenea acte
juridice cu privire la unele drepturi și obligații, fără a afecta existența patrimoniului. Cu alte cuvinte, o
persoană fizică, atât timp cât este în viață, deși poate înstrăina un drept ut singuli (și în mod
excepțional și o obligație) sau chiar toate drepturile sale în individualitatea lor, ea nu poate transmite
altei persoane, prin acte între vii, ansamblul juridic al drepturilor și obligațiilor sale, adică
patrimoniul.

Transmiterea universală a patrimoniului nu poate avea loc decât la decesul persoanei fizice ori la
încetarea persoanei juridice.

ti) Art. 785-787 C. civ. reglementează raportul dintre masa patrimonială fiduciară și restul

patrimoniului fiduciarului civ. dispune pe de că o viitorii parte și soți patrimoniul pot alege ca
constituitorului regim matrimonial: fiduciei, comunitatea pe de altă parte.legala, 12) Art. 312 C.

separația de bunuri sau comunitatea convențională.

A se vedea art. 1114 și art. 1165 C. civ.

De exemplu, art. 369 C. civ., care prevede modificarea regimului matrimonial ales de soți, face
trimitere la art. 334 C. civ., care stabilește notarial al că regimurilor asemenea
matrimoniale.modificări, pentru a fi opozabile ri în Re istrul na ional

Transmisiunea cu titlu universal poate opera prin încheiere de acte juridice între vii atât în cazul
persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice. În cazul reorganizării persoanelor juridice prin
divizare parțială, art. 236 C. civ. reglementează transmisiunea cu titlu universal către una sau mai
multe persoane juridice care există sau se înființează în acest mod.

54. Funcțiile patrimoniului

Patrimoniul ca universalitate juridică are importante consecințe juridice în cadrul circuitului civil, al
raporturilor juridice ce se nasc în legătură cu patrimoniul care permit și explică gajul general al
creditorilor chirografari, subrogația reală universală și cu titlu universal și transmisiunea universală și
transmisiunea cu titlu universal, cunoscute în doctrină sub denumirea de funcțiile patrimoniului.

4.1. Gajul general al creditorilor chirografari

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanție reală (ipotecă, gaj, privilegii)
care să le asigure recuperarea creanței la scadență de Ia debitorul lor. Astfel, conform art. 2324 alin.
(1) C. civ., debitorul răspunde pentru îndeplinirea obligațiilor asumate cu toate bunurile sale mobile
sau imobile, prezente și viitoare. Obiectul dreptului de gaj general îl constituie întregul patrimoniu al
debitorului și nu bunurile concrete, individualizate care îl compun. Schimbările care au loc în
conținutul patrimoniului nu afectează existența gajului general. Deoarece creditorii chirografari nu au
o garanție fixată asupra unui anumit bun individualizat, debitorul este liber să dispună de bunurile
sale, încheind acte juridice cu privire la ele, micșorându-și activul și mărindu-și pasivul, adică
dobândind bunuri noi ori contractând datorii noi. Actele de dispoziție încheiate de debitor sunt
opozabile creditorilor chirografari, aceștia neputând interveni în gestionarea patrimoniului
debitorului. Cu toate acestea, creditorii chirografari pot acționa asupra patrimoniului debitorului, în
scopul conservării drepturilor lor prin acțiunile reglementate de Codul civil în favoarea lor, respectiv
acțiunea oblică[ll — atunci când debitorul nu-și exercită anumite drepturi — și acțiunea
revocatorie[2) — atunci când debitorul a încheiat cu rea-credință acte juridice pentru fraudarea
drepturilor creditorilor chirografari.

Creditorul resimte toate aceste operațiuni și, pe cale de consecință, la scadență, dacă debitorul nu-și
execută obligația, el va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului la acea dată.
Deși în aparență creditorii chiro-

Potrivit art. 1560 C. civ.: „(1) Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite
drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează
să le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile și acțiunile care sunt strâns legate de
persoana debitorului. (3) Cel împotriva căruia se exercită acțiunea oblică poate opune creditorului
toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului'.

Potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ.: „Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate
inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele
prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate".

grafari apar ca fiind avantajați (debitorul răspunde pentru plata datoriei cu toate bunurile prezente și
viitoare), în realitate ei au o situație inferioară față de creditorii cu garanții reale (creditorii gajiști,
ipotecari, privilegiați), gajul lor general asupra patrimoniului debitorului fiind mai mult o „speranță de
garanție". lată de ce: ei nu pot urmări decât bunurile care se află în patrimoniul debitorului la data
scadenței creanței lor, dată la care există riscul unei eventuale insolvabilități a debitorului; ei vin în
concurență cu alți creditori chirografari, după satisfacerea creditorilor cu garanții reale, putându-se
găsi în situația de a nu-și putea realiza creanța; în caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii
chirografari vor concura toți împreună și vor suferi o pierdere parțială a creanțelor lor, neexistând o
preferință la plata unei creanțe față de altă creanță.

Așadar, funcția patrimoniului de gaj general este diferită în raport cu exercitarea dreptului care poate
avea în vedere numai drepturile reale ori de creanță existente în momentul începerii executării silite.
Creditorii chirografari nu pot să-și exercite dreptul de gaj general asupra bunurilor insesizabile, astfel
cum dispune art. 2324 alin. (2) C. civ., care prevede expres că bunurile insesizabile nu pot face
obiectul urmăririi de către creditorii chirografari. De asemenea, ca o noutate legislativă, funcția de gaj
general a patrimoniului suferă încă două limitări în raport cu dispozițiile art. 2324 alin. (3) și (4) C.
civ., în ipoteza divizării patrimoniului ori a constituirii unor patrimonii de afectațiune. Astfel, creditorii
ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului autorizată de lege,
vor urmări mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Numai în măsura
insuficienței acestor bunuri pentru realizarea creanței, vor putea fi urmărite și celelalte bunuri ale
debitorului.

De asemenea, în ipoteza existenței unui patrimoniu de afectațiune pentru exercitarea unei profesii
liberale, legale, bunurile din masa patrimonială de afectațiune vor putea fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Ei nu pot urmări alte bunuri
ale debitorului. Practic,

funcția de gaj general a patrimoniului se reduce la masa patrimoniului de afectațiune. Se vorbește

astfel de un „gaj specializať al creditorilor chirografari.

Pentru realizarea creanțelor de către creditorii chirografari trebuie evidențiate și dispozițiile art. 2325
și art. 2326 C. civ. Primul text legal stabilește posibilitatea limitării drepturilor creditorului. Textul
dispune că „debitorul și creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile
care nu îi sunt ipotecate'. Astfel, debitorul și creditorul pot încheia o convenție prin care să limiteze
drepturile creditorului ipotecar numai la urmărirea bunurilor ipotecate, fără a putea urmări bunurile
neipotecate. În ipoteza neîndestulării creditorului ipotecar din bunurile ipotecate, pentru restul
creanței el devine un creditor chirografar. Cel de-al doilea text instituie regula egalității creditorilor
chirografari, conform căruia „Prețul bunurilor debitorului se împarte între creditori propoąional cu
valoarea creanței fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferință ori convenții cu
privire la ordinea îndestulării 101” [alin. (1 „Creditorii care au același

rang au deopotnvâ drept la plată, propoąional cu valoarea creanței fiecăruia dintre er (alin.

4.2. Subrogația reală universală și cu titlu universal

Noțiunea de „subrogație” își găsește echivalentul în termenul de înlocuire. Astfel, în cadrul unui
patrimoniu, dacă un bun este înstrăinat, locul său va fi luat de prețul primit, iar dacă prețul se
investește într-un alt bun, locul său va fi luat de bunul dobândit (injudiciis universalibus pretium
succedit loco rei, et res loco pretil). Subrogația poate fi: personală, când o persoană este înlocuită cu
alta în calitate de titular al unui drept. Spre exemplu, dacă o persoană plătește întreaga datorie pe
care un debitor o avea față de creditorul său, ea se substituie, se „subrogă” în drepturile creditorului
plătit, putând urmări pe debitor pentru datoria ce îi revenea — art. 1593 alin. (1) C. civ.[1J; reală,
când un bun este înlocuit cu un alt bun sau o valoare cu o altă valoare. Spre exemplu, dacă se
înstrăinează un bun propriu al unuia dintre soti[2J, prețul primit pentru bun se include în categoria
bunurilor proprii, iar dacă se înstrăinează un bun comun, valoarea lui de înlocuire face parte din masa
bunurilor comune. În cazul ieșirii din indiviziune, dacă bunurile nu sunt comod partajabile în natură,
ele se vor înstrăina, iar suma obținută va lua, prin subrogare, locul bunurilor înstrăinate, urmând a fi
supusă împărțirii[31.

Subrogația reală poate fi:

— universală, când privește întregul patrimoniu;

— cu titlu universal, când privește o masă patrimonială, o diviziune, o fracțiune de patrimoniu,
făcându-se abstracție de individualitatea fiecărui bun care iese și

a celui care intră în locul său;

— cu titlu particular, când înlocuirea unui bun individual, privit izolat (ut singull)

are loc cu un alt bun individual determinat.

Subrogația reală universală și subrogația reală cu titlu universal constituie o

funcție a patrimoniului, deoarece numai în cazul acestor ipoteze subrogația este privită în cadrul unei
universalități, fie la nivelul întregului patrimoniu, fie la nivelul unei mase patrimoniale[4J .

Caracterul patrimoniului de a fi universalitate juridică și calitatea drepturilor și datoriilor evaluabile în

bani de a fi fungibile explică funcția de subrogație universală și cu titlu universal a patrimoniului.

Prin subrogație universală și cu titlu universal se asigură continuitatea patrimonială și a patrimoniului

de afectațiune destinat unui scop economic concret. De asemenea, calitatea patrimoniului de a fi
divizibil în mase patrimoniale cu destinații concrete este asigurată prin subrogația reală universală ori
cu titlu

„Oricine plătește în locul debitoruluipoate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea dobândi
însă mai multe drepturi decât acestď.

[2) Art. 340 C. civ. enumeră bunurile proprii ale soților.

A se vedea art. 676 alin. (2) C. civ. cu privire la partajul bunurilor; art. 54 alin. (2) C. civ. cu privire la
restituirea patrimoniului în cazul anulării hotărârii judecătorești declarative de moarte,

universal. Practic, prin subrogație reală universală și cu titlu universal, ca funcție a patrimoniului, se
asigură existența, scopul concret al maselor patrimoniale, dar și funcția de garanție comună a
creditorilor, respectiv de gaj general al creditorilor chirografari.

Subrogația reală cu titlu particular are loc numai dacă este prevăzută de lege, privește numai bunuri
individual determinate.

Cazuri de subrogație reală cu titlu particular se regăsesc în legi speciale și în Codul civil. Evidențiem
următorul caz de subrogație reală cu titlu particular: Legea nr. 33/199411 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică dispune în art. 28 alin. (2) că ipoteca și privilegiul ce grevau bunul
expropriat se strămută asupra indemnizației de exproprierea.

4.3. Transmisiunea universală și transmisiunea cu titlu universal

Transmisiunea intervine în cazul decesului persoanei fizice[3] și a reorganizării persoanei juridice

(absorbție, fuziune,

Patrimoniul, ca universalitate juridică, explică și permite transmisiunea universală și transmisiunea cu

titlu universal.

Transmisiunea este:

— universală, când întreg patrimoniul se transmite;

— cu titlu universal, când fracțiuni din patrimoniu (activ și pasiv) se transmit;

— cu titlu particular, când unul sau mai multe bunuri individualizate fac obiectul transmisiunii.

Transmisiunea universală intervine:

— în cazul decesului unei persoane când întregul patrimoniu succesoral este cules de moștenitorul
legal unic sau de un singur moștenitor testamentar (legatar

— în situația reorganizării persoanei juridice prin absorbție și fuziune când patrimoniul persoanei
juridice absorbite este preluat de persoana juridică absorbantă, respectiv patrimoniile persoanelor
juridice ce fuzionează sunt transmise persoanei juridice astfel înființate.

Transmisiunea cu titlu universal are loc:

— în caz de deces al unei persoane fizice, când patrimoniul defunctului se transmite fracționat între
doi sau mai mulți moștenitori legali sau testamentari (legatari cu titlu universal); în situația
reorganizării unei persoane juridice prin divizare totală sau parțială. Între cele două feluri de
transmisiune a patrimoniului nu există deosebire sub aspect calitativ (obiectul transmisiunii este un
întreg patrimoniu sau o fracțiune din acesta, alcătuită din activ și pasiv), ci numai sub aspect
cantitativ. Transmisiunea universală privește un întreg patrimoniu, deci un ansamblu de valori active
și pasive, în schimb transmisiunea cu titlu universal are în vedere doar o fracțiune, o cotă-parte
matematică din aceste valori.

Transmisiunea cu titlu particular privește un bun anume, determinat, ori mai multe bunuri, dar
fiecare individualizat prin însușirile sale, transmisiune ce poate fi explicată fără a apela la conceptul
de patrimoniu.

Secțiunea a 2-a. Despre drepturile patrimoniale și obligațiile reale

Sl. Noțiunea și caracterizarea drepturilor reale și drepturilor de creanță

1.1. Precizări introductive

Drepturile (și obligațiile) subiectelor raportului juridic de drept civil, în funcție de conținutul lor, pot fi
patrimoniale și personal nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conținut economic, fiind evaluabile
în bani. Conținutul concret al unui patrimoniu este alcătuit din drepturile și obligațiile patrimoniale
aparținând unei persoane determinate, excluzând drepturile personal nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale se împart în două mari categorii: drepturile reale și drepturile de creanță.

1.2. Noțiunea de drepturi reale

Drepturile reale (ius in re) sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul poate
exercita singur prerogativele recunoscute de lege asupra unui bun determinat, în mod direct și
nemijlocit, fără concursul altei persoane, adică al subiectului pasiv care este nedeterminat („toți
ceilalți").

1.3. Caracterele juridice ale drepturilor reale

Drepturile reale prezintă următoarele caracteristici proprii:

— sunt drepturi patrimoniale absolute, deci opozabile erga omnes;

— presupun un subiect activ determinat și un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte
persoane; raportul juridic cu privire la un bun determinat se naște între titularul său ca subiect activ
și toate celelalte persoane ca subiect pasiv;

— conținutul obligației corelative drepturilor reale este întotdeauna negativ, respectiv „de a nu
face". Subiectul pasiv are, deci, o obligație generală și negativă de a nu face nimic de natură a
stânjeni subiectul activ în exercitarea dreptului

său. Dacă se aduce atingere exercitării prerogativelor dreptului real, subiectul pasiv nu se
individualizează în cadrul raportului juridic ce conține un drept real, ci se naște un raport juridic
obligațional între titularul dreptului real și cel care a lezat exercitarea prerogativelor sale; titularul
dreptului, în calitate de creditor, cere aceluia ce a încălcat dreptul său, în calitate de debitor, să
repare atingerea adusă, să-l despăgubeascălll; în general, drepturile reale au un caracter perpetuu
(spre exemplu, dreptul de proprietate și dreptul de servitute), dar, uneori, pot fi limitate în timp la o
durată determinată sau la durata de viață a beneficiarului (spre exemplu, dreptul de uzufruct)t21; g
— pot avea ca obiect numai lucruri individual-determinate (res certa); din faptul că drepturile reale
sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes și care au ca obiect bunuri certe, rezultă două
consecințe specifice, deosebit de importante pentru titularii lor, și anume: prerogativa urmăririi și
prerogativa preferinței.

Dreptul (prerogativa) de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a
pretinde bunul de la orice persoană la care acesta se găsește. Prerogativa urmăririi conferă titularului
dreptului real dreptul de a introduce o acțiune reală specifică împotriva oricărei persoane la care se
află bunul, obiect al dreptului real, de exemplu o acțiune în revendicare (art. 563 C. civ.), acțiune
confesorie (pentru apărarea dreptului de superficie — art. 696 C. civ., a dreptului de uzufruct— art.
705 C. civ., a dreptului de uz și abitație — art. 754 C. civ., a dreptului de servitute — art. 757 C. civ.).
Creditorii ale căror creanțe sunt garantate cu garanții reale vor urmări bunurile asupra cărora s-a
constituit garanția în mâna oricui s-ar afla, dacă au fost înstrăinate înainte de stingerea dreptului real
de garanție (ipotecă).

Dreptul (prerogativa) de preferință constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a
fi satisfăcut cu prioritate față de titularii altor drepturi reale dobândite ulterior sau de titularii unor
drepturi de creanță fără garanții (creditori chirografari). Astfel, titularii unor drepturi reale vor fi
plătiți în ordinea datei drepturilor lor, conform principiului „qui prior tempore potior iurë, fiind
preferat acela care a îndeplinit primul formalitățile de opozabilitate, iar titularul unei creanțe
garantate cu un drept real de garanție poate cere satisfacerea ei înaintea altor creditori lipsiți de
garanții, cum sunt creditorii chirografari ori creditorii care au garanții reale asupra acelorași bunuri,
dar de rang inferior;

— sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege, fără ca părțile să poată crea prin voința lor
drepturi reale noi[3)•,

ti) A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 24.

 (21 Uzufructul în favoarea persoanei juridice nu poate avea o durată mai mare de 30 de ani,
iar în privința persoanei fizice este cel mult viager, se stinge cel mai târziu la moartea uzufruc tuarului
(art. 708 C. civ.).

Legiuitorul poate reglementa drepturi reale noi (drepturi de folosință), ca drepturi reale; art.
551 pct. 11 C. civ. cuprinde sintagma „alte drepturr.

14 sub aspect procedural, drepturile reale sunt apărate prin acțiuni reale, de

competența instanței de la locul unde este situat bunul, conform regulii „actor sequitur forum rei
sitae".

1.4. Noțiunea de drepturi de creanță

Dreptul de creanță (ius adpersonam) este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia
subiectul activ, numit creditor (reus credend/), are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv, numit
debitor (reus debendi) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

1.5. Caracterele juridice ale drepturilor de creanță

Drepturile de creanță au următoarele trăsături:

s— sunt drepturi relative și deci opozabile numai subiectului pasiv (inter

partes) și, în limitele legii, avânzilor cauză;

— atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sunt determinați din momentul nașterii dreptului;
dreptului de creanță al subiectului activ îi corespunde obligația subiectului pasiv pozitivă, respectiv „a
da” ori „a face ceva", sau negativă „de a nu face ceva" din ceea ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi
obligat la abstențiune;

— sunt temporare (prescriptibile), creditorul poate pretinde de la debitor îndeplinirea obligațiilor

sale într-un anumit termen;

— pot avea ca obiect lucruri generice (res genera);

— drepturile de creanță, fiind drepturi relative, nu dau naștere la prerogativa urmăririi și a

preferinței;

— sunt nelimitate ca număr și se nasc din izvoare juridice multiple: acte juridice (contracte sau acte
juridice unilaterale), fapte juridice ilicite (spre exemplu, sustragerea, distrugerea de bunuri) sau licite
(de pildă, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză); sub aspect
procedural, drepturile de creanță sunt apărate prin acțiuni personale, de competența instanței de la
domiciliul debitorului, potrivit regulii „actor sequitur forum rep.

52. Clasificarea drepturilor reale

2.1. Precizări introductive

Codul civil, în art. 551, cuprinde o enumerare a tuturor drepturilor reale, fără considerarea vreunui
criteriu de clasificare. Numai aparent este o enumerare limitativă, deoarece la punctul 1 1 textul legal
precizează că sunt posibile și „alte drepturicărora legea le recunoaște acest caracter (s.n.). Așadar,
sunt drepturi reale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de
l.

uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul
de folosință, drepturile reale de garanție, alte drepturi cărora

legea le recunoaște acest caracter.

2.2. Criterii de clasificare

În literatura de specialitate, drepturile reale se clasifică astfel:

— după cum au sau nu au o existență independentă: în drepturi reale principale și drepturi reale
accesorii (de altfel, este principala clasificare a drepturilor reale);

— în raport de natura bunului asupra căruia se constituie: în drepturi reale imobiliare și drepturi
reale mobiliare;

— după modul de reglementare: prevăzute de Codul civil și prevăzute de alte acte normative.

2.3. Drepturile reale principale: noțiune, categorii

Drepturile reale principale sunt drepturi care au o existență independentă, proprie, de sine
stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanță. Codul civil cuprinde trei categorii de
drepturi reale principale:

a) dreptul de proprietate. Din punct de vedere al subiectelor și al regimului juridic aplicabil,

dreptul de proprietate cuprinde dreptul de proprietate privată, având ca titulari persoane fizice și
persoane juridice, inclusiv statul și unitățile administrativ-teritoriale pentru domeniul privat al
statului și dreptul de proprietate publică, având ca titulari statul și unitățile administrativ-teritoriale;

b) drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate privată, cunoscute ca

dezmembrămintele dreptului de proprietate, și anume dreptul de superficie (art. 693-702 C. civ.),
dreptul de uzufruct (art. 703-748 C. civ.), dreptul de uz (art. 749, art. 751-754 C. civ.), dreptul de
abitație (art. 750-754 C. civ.), dreptul de servitute (art. 755-772 C. civ.);

c) drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, respectiv dreptul de administrare (art.

867-870 C. civ.), dreptul de concesiune (art. 871-873 C. civ.), dreptul de folosință cu titlu gratuit (art.
874-875 C. civ.).

De cele mai multe ori, atributele dreptului de proprietate se exercită direct și nemijlocit de proprietar
și doar în mod excepțional prin intermediul altor persoane. În acest scop, însuși proprietarul
încredințează bunurile unei persoane fizice sau juridice îndreptățite să exercite atributele posesiei și
folosinței. Persoanele care primesc bunurile respective dobândesc asupra lor un drept real principal
(dezmembrământ), derivat din dreptul de proprietate privată[ll sau un drept de

pențrugezmembrămintele dreptului de proprietate privată, a se vedea infra, capitolul VII,

16

administrare, concesiune sau folosință caracteristice exercitării dreptului de pro. prietate publică".
2.4. Drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii sunt drepturi reale care însoțesc și garantează anumite drepturi de creanță,
neavând o existență proprie, independentă, de sine stătătoare.

Drepturile reale accesorii urmează regimul juridic al drepturilor principale pe care le însoțesc, potrivit
principiului „accesorium sequitur principalď, astfel încât stingerea dreptului principal are ca efect
stingerea dreptului accesoriu. Sunt drepturi reale accesorii:

1. dreptul de ipotecă (art. 2343-2479 C. civ.) este un drept real asupra unui bun mobil sau
imobil determinat ce conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi plătit cu
prioritate din prețul bunului și de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla;

2. privilegiile (art. 2333-2342 C. civ.) sunt drepturi reale ce conferă unor creditori, datorită
calității creanțelor lor, garanția de a fi plătiți cu prioritate față de alți creditori, chiar ipotecari
posteriori. Spre exemplu, dacă un cumpărător vinde imobilul înainte de a plăti prețul integral, primul
vânzător are privilegiul plății creanței;

3. dreptul de gaj sau amanetul (art. 2480-2494 C. civ.) este un drept real constituit asupra unui
bun sau a unor bunuri corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată ale debitorului,
care conferă creditorului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din prețul acelui bun (bunuri) în caz
de neexecutare a obligației de către debitor. Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului
către creditor.

4. dreptul de retenție (art. 2495-2499 C. civ.) este acel drept real în temeiul căruia cel ce deține
un bun mobil sau imobil al altuia și pe care trebuie să-l restituie, poate să refuze restituirea până
când creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care i le datorează cu privire la acel bun.

Dreptul de retenție este reglementat pentru prima dată în legislația noastră, deși era recunoscut atât
în practică, cât și în doctrină. Articolul 2495 alin. (1) îl dezvoltă astfel: „Ce/ care este dator să remită
sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din
același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile
necesare și utile pe care le-a făcut pentru ace/ bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzať.

Așadar, dreptul de retenție conferă creditorului care este și debitor al obligației

de restituire a bunului dreptul să refuze restituirea până la momentul în care creanțele sale născute
în legătură cu bunul (păstrare, conservare, întreținere) vor fi plătite de debitorul său, care este
creditorul obligației sale de restituire.

11J Pentru exercitarea dreptului de ro rietate ubli.

NULITATEA CONTRACTULUI

I. Prezentare teoretică

Noțiune. Sancțiunea de drept civil care lipsește contractul de efectele sale; nulitatea intervine
atunci când, la încheierea contractului sunt nesocotite dispozițiile legale instituite pentru încheierea
valabilă a contractului.

Forme - În funcție de natura interesului ocrotit prin norma protejată, nulitatea poate fi
relativă sau absolută. Nulitatea relativă apără normele instituite pentru ocrotirea unui interes
particular, în timp ce nulitatea absolută apără normele instituite pentru apărarea unui interes public.
De principiu, legea prevede sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a unei norme la
încheierea contractului. Cu toate acestea, dacă din lege nu rezultă felul nulității, stabilirea incidenței
nulității se va face cu raportare la natura interesul ocrotit; în situația în care natura nulității nu reiese
în chip neîndoielnic din lege, se aplică prezumția de nulitate relativă (art. 1252 Cod civil).

- în funcție de întinderea nulității, nulitatea poate fi totală sau parțială. Nulitatea totală
desființează în întregime contractul, în timp ce nulitatea parțială determină doar desființarea uneia
sau a mai multor clauze din contract. Potrivit dispozițiilor legale, ”clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar
fi încheiat” (art. 1255 alin. (1) Cod civil). Având în vedere dispoziția legală invocată, nulitatea totală se
aplică cu titlu de excepție, regula fiind aplicarea sancțiunii nulității parțiale. Dacă intervine nulitatea
parțială a contractului, clauzele nule se înlocuiesc de drept cu dispozițiile legale aplicabile (art. 1255
alin. (2) Cod civil).

- în funcție de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă sau virtuală.

Nulitatea expresă este reglementată prin dispozițiile legale, în timp ce nulitatea virtuală, neavând o
reglementare legală, rezultă în mod neîndoielnic din modul în care o condiție de validitate a
contractului este reglementată. În ceea ce privește nulitatea virtuală, aceasta este instituită pentru ca
scopul normei care este încălcată să fie atins (art.

1253 Cod civil);

- în funcție de condiția de validitate încălcată la încheierea contractului, nulitatea poate fi de fond sau
de formă. Nulitățile de fond intervin în cazul nerespectării cerințelor de fond, în timp ce nulitățile de
formă

sancționează nerespectarea dispozițiilor legale în materia formei contractului.

Cauzele de

nulitate - Nulitatea contractului va interveni ori de câte ori la încheierea acestuia sunt
nesocotite dispozițiile legale stabilite pentru protejarea unui interes particular sau, după caz, a unui
interes public.

- În materie contractuală, trebuie avute în vedere atât dispozițiile din materia obligațiilor care
reglementează cauzele de nulitate, cât și dispozițiile din cadrul fiecărui contract special în parte. De
asemenea, în materia garantării obligațiilor civile, sunt reglementate cauze de nulitate specifice
fiecărei garanții în parte.

Nulitatea absolută. Regim juridic (art. 1247, art. 1249 alin. (1) Cod

civil) 1.

2. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar instanța de judecată
este obligată să invoce din oficiu cauza de nulitate absolută;

Fie că este invocată pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, nulitatea absolută poată să fie
invocată oricând, fiind imprescriptibilă sub aspect extinctiv, dacă prin lege nu se prevede în mod
contrar;
 3. Contractul nul absolut nu este supus confirmării decât în cazul în care prin lege s-ar
prevedea în mod expres aceasta.

Nulitatea relativă. Regim juridic (art. 1248, art. 1249 alin. (2) Cod

civil) 1. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes este ocrotit
prin norma juridică încălcată în momentul încheierii contractului. Intră în această categorie: partea
contractantă al cărei interes este ocrotit, reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de
exercițiu, ocrotitorul legal al persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă, succesorii părții al cărei
interes a fost ocrotit prin instituirea cauzei de nulitate, creditorii chirografari, procurorul etc.;

2. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune doar în termenul de prescripție

stabilit de lege pentru exercitarea dreptului material la acțiune. De regulă, nulitatea relativă se poate
invoca în termenul general de prescripție extinctivă, însă prin lege se pot stabili și alte termene. Spre
exemplu, în materia leziunii, termenul stabilit de legiuitor pentru invocarea nulității relative este de
un an din momentul încheierii contractului. Pe cale de excepție, atunci când se cere executarea
contractului lovit de sancțiunea nulității relative, cocontractantul poate invoca oricând cauza de
nulitate. De la caracterul imprescriptibil al invocării nulității relative pe cale de excepție legea poate
stabili norme derogatorii. Un exemplu în acest sens este cazul leziunii, când nulitatea relativă nu va
mai putea fi invocată dacă dreptul material la acțiune s-a stins; cu alte cuvinte, în privința leziunii,

nulitatea relativă se poate invoca atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție în termen
de un an de la data încheierii contractului.

3. Contractul lovit de nulitate relativă poate fi supus confirmării. Confirmarea reprezintă operațiunea
juridică prin care partea îndreptățită să invoce nulitatea relativă renunță la acest drept. Confirmarea
poate fi expresă sau tacită.

-Confirmarea este expresă atunci când voința persoanei îndreptățite să invoce nulitatea relativă a
actului este manifestată într-o declarație formală din care trebuie să reiasă în mod cert voința de a
confirma (art. 1262 alin (2) Cod civil).

- Confirmarea poate interveni numai dacă persoana îndreptățită să invoce cauza de nulitate
cunoaște această cauză iar în cazul în care este incidentă violență, confirmarea se poate face numai
după ce aceasta a încetat.

- În privința actelor încheiate de minor, confirmarea se poate face de persoana care trebuia să
încuviințeze actul dacă încuviințarea era suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.

- Persoana îndreptățită la confirmare poate fi pusă în întârziere printr-o notificare prin care i se
solicită fie confirmarea contractului, fie exercitarea acțiunii în anulare, în termen de șase luni de la
data notificării, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a contractului.

- Pentru valabilitatea sa, actul prin care se confirmă contractul anulabil trebuie să cuprindă
obiectul, cauza și natura obligației; de asemenea, trebuie să cuprindă motivul de nulitate incident și
intenția sa de a repara cauza de nulitate incidentă;

- În privința efectelor confirmării, acestea se produc din momentul manifestării de voință;

efectul confirmării constă în renunțarea la orice mijloc și excepție ce puteau fi opuse, sub rezerva
drepturilor dobândite și conservate de terții de bună-credință. Dacă mai multe părți pot invoca
nulitatea contractului și numai o parte confirmă actul anulabil, celelalte părți nu vor putea fi oprite să
invoce nulitatea relativă, deoarece confirmarea nu produce efecte decât în privința persoanei de la
care emană. În egală măsură, dacă se face confirmarea unui contract anulabil pentru dol sau violență,
nu se renunță implicit și la dreptul de a solicita daune-interese.

- Confirmarea este tacită atunci când rezultă din orice manifestare de voință care să fie certă în
ceea ce privește renunțarea la dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a contractului. Potrivit
dispozițiilor legale, în cazul în care confirmarea nu este expresă, este suficient ca obligația să

fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de partea
interesată ()art. 1263 alin, (5) Cod civil.

Efectele nulității.

Noțiune Efectele nulității reprezintă consecințele anulării sau declarării nulității absolute a
unui contract. Indiferent de cauza de nulitate incidentă, dispozițiile legale reglementează în mod
unitar efectele nulității.

Enunțare -retroactivitatea efectelor nulității;

-repunerea părților în situația anterioară;

-nulitatea contractului inițial cât și a contractelor subsecvente.

Retroactivitatea efectelor nulității -nulitatea produce efecte atât pentru trecut cât și
pentru viitor, contractul a cărei anulare sau nulitate se pronunță fiind considerat că nu a existat
niciodată.

- există și situații în care retroactivitatea efectelor nulității este învinsă, în sensul că efectele se aplică
doar pentru viitor.

Repunerea

părților situația anterioară în -Toate prestațiile realizate în baza contractului nul sau anulat
trebuie restituite în conformitate cu regulile stabilite în art. 1639-1647 Cod civil; - și acest principiu al
efectelor nulității poate să suporte excepții în sensul în care prestațiile executate pot fi menținute în
tot sau în parte;

- în cazul în care restituirea prestațiilor are loc, trebuie avut în vedere dacă restituirea se face în
natură sau prin echivalent.

Desființarea contractului inițial și contractelor subsecvente a -principiul stabilește

că, în condițiile legii, desființarea contractului atrage și desființarea actelor subsecvente încheiate în
baza lui;

- există și situații în care nulitatea contractului inițial nu atrage desființarea contractului subsecvent.

CONTRACTUL- IZVOR DE OBLIGAȚII CIVILE

Noțiuni introductive. Clasificare

Noțiune acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic- art. 1166 Cod civil
Reguli aplicabile Toate contractele se supun regulilor generale reglementate de Codul civil-
Cartea a V-a- despre obligații. Regulile particulare referitoare la anumite contracte sunt prevăzute fie
în materia contractelor speciale din Codul civil, fie în legi speciale- art. 1167 Cod civil.

Contractelor nenumite li se aplică prevederile generale în materia contractelor, iar dacă acestea nu
sunt suficiente, se vor aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai
mult- art. 1168 Cod civil.

Dispoziții tranzitorii -Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat
în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa- art. 102 alin. (1)
din Legea 71/2011;

-Există și posibilitatea de excepție ca dispozițiile Codului actual să se aplice și anumitor contracte

încheiat sub imperiul Codului civil anterior; spre exemplu, dispoziţiile art. 1.807 din Codul civil sunt
aplicabile contractelor de sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil, chiar şi
în cazurile în care contractul de locaţiune s-a încheiat anterior acestei date- art. 128 din Legea
71/2011.

Clasificare după criteriul conținutului Contracte unilaterale și contracte sinalagmatice

a)-contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la obligaţii în sarcina unei singure
părţi, astfel încât o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Exemple de contracte
unilaterale: contractul de donație, contractul de împrumut de folosință, contractul de împrumut de
consumație (chiar dacă părțile ar stabili o dobândă), contractul de mandat neremunerat, contractul
de depozit neremunerat; - contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în
sarcina ambelor părți- art. 1171 teza a II-a Cod civil. Caracterul unilateral s-ar pierde în situația în care
drepturile și obligațiile care s-ar naște ar avea un caracter reciproc și interdependent (cum este cazul
contractului de donație cu sarcină, având în vedere că în limita sarcinii impuse contractul are un
caracter sinalagmatic).

Precizare: a nu se confunda actul juridic unilateral cu contractul unilateral. Spre deosebire de actul
unilateral care reprezintă rezultatul voinței unei singure persoane, contractul unilateral reprezintă
manifestarea de voințe dintre două părți contractante care dau naștere unor obligații în sarcina

unei părți, chiar dacă executarea contractului ar presupune obligații în sarcina ambelor părți.

b) -contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt acele contracte

care dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, astfel încât fiecare dintre acestea au
concomitent atât calitatea de creditor, cât şi de debitor. Exemple de contracte sinalagmatice:
contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de locațiune, contractul de depozit cu titlu
oneros, contractul de întreținere.

- Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și
interdependente- art. 1171 teza I Cod civil. Astfel, de esența contractelor sinalagmatice este
reciprocitatea și interdependența prestațiilor la care părțile se obligă.

Precizare: în cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile care revin fiecărei părţi contractante trebuie
să îşi aibă cauza juridică în obligaţiile reciproce ale celeilalte părţi, obligaţiile neputând exista una fără
cealaltă. Având în vedere aceste considerente și pentru a evidenția existența cauzei juridice în
obligațiile reciproce ale celeilalte părți, se poate lua drept exemplu contractul de vânzare în cazul
căruia vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul, iar cumpărătorul se
oblige să plătească preţul vânzării. Astfel, obligaţia vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate
şi cea de a preda bunul vândut îşi au cauza juridică în obligaţia cumpărătorului de plată de preţului.

Precizare: anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, în literatura de specialitate s-a făcut
vorbire şi despre categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, o categorie intermediară între
contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale. Acestea sunt contracte concepute iniţial drept
contracte unilaterale, care pe parcursul existenţei lor dau naştere la obligaţii şi în sarcina creditorului
faţă de debitorul contractual (de exemplu, în contractul de depozit gratuit, dacă depozitarul face
anumite cheltuieli de conservare a bunului, deponentul va fi obligat să restituie aceste cheltuieli).

Clasificare după criteriul scopului

urmărit de

părți Contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit

a)Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care fiecare parte urmărește o
contraprestaţie în schimbul folosului patrimoniului procurat celeilalte părţi. Potrivit dispozițiilor
legale, contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor
asumate este cu titlu oneros- art. 1172 Cod civil. Exemple de contracte cu titlu oneros: contractul de
vânzare, contractul de locațiune, contractul de rentă viageră.

- Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte

aleatorii.

- Contractele comutative sunt acelea în care, la momentul încheierii lor, existența drepturilor și
obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173
alin. (1) noul Cod civil). Sunt contracte comutative: contractul de vânzare-cumpărare, de schimb,
locaţiune, antrepriză şi în general marea majoritate a contractelor.

- Contractele aleatorii sunt acele contracte care prin natura lor sau prin voința părților oferă
cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde
de un eveniment viitor și incert (art. 1173 alin. (2) Cod civil). Exemple de contracte aleatorii:
contractul de asigurare, contractual de rentă viageră, contractual de întreținere, contractul de
vânzare a unui drept litigios.

În concluzie, contractul cu titlu oneros în cadrul căruia fiecare parte dobândește o prestație
cunoscută încă din momentul încheierii contractului este comutativ. În schimb, când șansele de câștig
sau riscurile de pierdere nu sunt cunoscute la momentul încheierii contractului, acestea depinzând
de un eveniment viitor și incert, contractul este aleatoriu.

b)Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte în care una din părţi se obligă să procure celeilalte
un folos patrimonial fără a primi ceva în schimb. Contractul prin care una dintre părți urmărește să
procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit (art.
1172 alin. (2) Cod civil). Exemple de contracte cu titlu gratuit: contractul de donație, contractul de
împrumut de folosință, contractul de împrumut de consumație fără dobândă, contractul de depozit
neremunerat.

- Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate și liberalități.

-Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin intermediul cărora se urmăreşte a se face un
serviciu cuiva, fără micşorarea activului patrimonial, cum este, spre exemplu, contractul de comodat,
prin intermediul căruia se transmite dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (comodatarului), însă dreptul
de proprietate rămâne în continuare al proprietarului (comodantului), activul patrimonial al acestuia
neavând de suferit prin încheierea contractului de comodat.

- Liberalităţile sunt reprezentate de acele contracte cu titlu gratuit prin care o parte transmite
un drept celeilalte părţi, activul său patrimonial micşorându-se. Intră în categoria liberalităţilor
contractul de donaţie, activul patrimonial al donatorului micşorându-se, în timp ce activul
patrimonial al donatarului se măreşte în mod corespunzător.

- Precizare: Anumite contracte prin esenţa lor sunt cu titlu oneros (contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, de închiriere). Acestea nu pot fi contracte cu titlu gratuit;
gratuitatea ar schimba însăşi calificarea contractelor. În acelaşi timp, există şi contracte prin esenţa
lor gratuite, spre exemplu: contractul de comodat (împrumutul de folosinţă gratuit). Astfel, dacă
pentru folosinţa lucrului se va cere un echivalent, contractul încetează să mai fie de comodat,
dobândind o altă calificare, respectiv de contract de închiriere.

Clasificare după modul de formare Contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale

a)Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor (solo consens), fără nicio altă formalitate (art. 1174 alin.(2) Cod civil). Simpla manifestare de
voinţă, neînsoţită de nicio formă este suficientă pentru formarea valabilă a contractului.

- Precizare: regula în materia încheierii contractului este reprezentată de principiul

consensualismului.

b) Contractele solemne sunt acelea a căror validitate este supusă

îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege. Simplul acord de voinţă este insuficient pentru a lua
naştere în mod valabil un contract, iar nerespectarea formei sau formalităţilor prevăzute de lege se
sancţionează cu nulitatea absolută a contractului.

- Precizare: solemnitatea nu trebuie confundată cu forma autentică a actului juridic civil. Între
solemnitate și autenticitate există o relație întreg-parte, în sensul că solemnitatea include și
autenticitatea, fără însă a se limita la aceasta. Spre exemplu, forma solemnă se referă la anumite
contracte, în privința cărora principiul consensualismului nu este aplicabil. Solemnitatea poate
îmbrăca trei forme:

- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute trebuie încheiate în formă autentică
(contractul de donație- art. 1011 alin. (1) Cod civil);

- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute se încheie fie în formă autentică, fie
sub forma înscrisului sub semnătură privată- contractul de fideiusiune ( art. 2282 Cod civil);
contractul de ipotecă mobiliară (art. 2388 Cod civil);

- cazul contractelor care sub sancțiunea nulității absolute trebuie încheiate în formă scrisă-
contractul de arendă (1838 alin. (1) Cod civil).

c) Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe

lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului.

- Exemple de contracte reale: contractul de împrumut de consumaţie; contractul de

împrumut de folosinţă; contractul de depozit, contractul de transport.

- Aceste contracte nu se consideră încheiate decât în momentul predării lucrului. Acordul de

voinţă al părţilor, prealabil predării, are valoarea unui simplu antecontract, în temeiul căruia părţile
se obligă să încheie ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.

- Precizare: deși contractul de vânzare presupune predarea bunului vândut, acest contract nu
are un caracter real, deoarece predarea ține de executarea contractului și nu de validitatea sa. Astfel,
părțile sunt libere să stabilească un termen pentru predare, fără ca acest aspect să aibă vreo
relevanță asupra validității contractului translativ de proprietate.

Clasificare după efectele produse Contracte constitutive de drepturi, contracte translative de

drepturi și contracte declarative de drepturi

a) Contractele constitutive de drepturi sunt acele contracte care

dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior (contractul de ipotecă, contractul de
gaj, contractul prin care se constituie un dezmembrământ).

b) Contractele translative de drepturi sunt acele contracte care strămută un drept dintr-un
patrimoniu în altul (contractul de vânzare, de donaţie etc.).

c) Contractele declarative de drepturi au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept

subiectiv preexistent (contractul de tranzacţie prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu
între părţi prin recunoaşterea unor drepturi preexistente.

Clasificare după modul de executare Contracte cu executare dintr-o dată și contracte cu executare
succesivă

a) Contractele cu executare dintr-o dată sunt contractele a căror executare (o singură prestaţie)
se produce într-un singur moment. Exemple: contractul de vânzare, contractul de donație, contractul
de schimb.

b) contractele cu executare succesivă sunt acele contracte care presupun mai multe prestaţii ale
debitorului care se execută succesiv, eşalonat în timp. Exemple: contractul de locațiune, contractul
de arendă. - Precizare: Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un contract care în mod
obişnuit se execută instantaneu, dintr-o dată să se execute în mod succesiv. Spre exemplu, în cazul
contractului de vânzare, se poate conveni ca plata să se facă eşalonat, la diferite intervale de timp.

- Precizări suplimentare:

- în cazul contractelor cu executare instantanee, neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiei este sancţionată cu rezoluţiunea care desfiinţează contractul atât
pentru trecut cât și pentru viitor (art. 1554 alin. (1) Cod civil), în timp ce în cazul contractelor cu

executare succesivă operează rezilierea, sancţiune ce operează numai pentru viitor (art. 1554
alin. (3) Cod civil);
- când neexecutarea este de mică însemnătate, contractul cu executare dintr-o dată nu poate
fi resolvit (art. 1551 alin. (1) Cod civil- teza I), în timp ce în cazul contractelor cu executare succesivă
dacă neexecutarea este de mică însemnătate dar are un caracter repetat, contractul va putea fi
reziliat (art. 1551 alin. (1) Cod civil- teza a II-a);

- în cazul contractelor cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării

din motive de forţă majoră (art. 1557 alin. (2) Cod civil- teza a II-a);

- în cazul contractelor cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiției rezolutorii se

produc doar pentru viitor, prestațiile deja executate nefiind supuse restituirii (art. 1407 alin. (2) și (4)
Cod civil)

- problema denunțării unilaterale a contractului este diferită în privința contractelor cu

executare dintr-o dată și în cazul contractelor cu executare succesivă (art. 1276 Cod civil);

- denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată este aplicabilă în

ceea ce privește contractele cu executare succesivă (art. 1277 Cod civil);

- problema prescripției extinctive este diferită în privința contractelor cu executare succesivă

(art. 2503 alin. (2) și (3) Cod civil).

Clasificare după cum sunt sau nu

nominalizate în legislația

civilă Contracte numite și contracte nenumite

a) Contractele numite sunt acele contracte care sunt nominalizate în legislaţia civilă, fie în Codul
civil, fie în legislația conexă;

b) Contractele nenumite sunt contractele care nu se bucură de o reglementare legală proprie,

acestea fiind încheiate în virtutea principiului libertății de a contracta.

- Precizări:

- pentru contractele numite nu este necesar ca părţile să prevadă în amănunt întregul

conţinut, pentru că, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale, acestea le vor fi
aplicabile în mod automat şi complet; - în cazul contractelor nenumite se aplică regulile stabilite de
părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres, se vor aplica regulile generale
care cârmuiesc materia obligaţiilor, iar dacă acestea nu sunt suficiente se vor aplica regulile din
materia contractului numit cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 Cod civil).

Clasificare după criteriul corelației dintre ele Contracte principale și contracte accesorii

a) Contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi a

căror soartă nu depinde de un alt contract (marea majoritate a actelor);

b) Contracte accesorii, care nu au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă depinde de

un contract principal (arvuna, cauza penală, contractul de gaj, contractul de ipotecă).

Precizări:

- valabilitatea contractului accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci

şi în funcţie de validitatea contractului principal;
- încetarea sau desfiinţarea contractului principal atrage automat şi încetarea sau desfiinţarea
contractului accesoriu potrivit regulii accesorium sequitur principale.

Contractul de adeziune Contractul de adeziune este acel contract ale cărui clauze esențiale sunt
impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale,
cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175 Cod civil).

Contractul de adeziune este prealabil redactat, caracterul unilateral al acestuia constituind singurul
element invariabil, prezent în toate contractele de adeziune. Adeziunea exprimă atât puterea de fapt
a redactorului, cât și natura standardizată a operațiunii care presupune absența negocierilor asupra
clauzelor contractului.

Contractulcadru Contractul-cadru reprezintă acordul prin care părțile convin să negocieze, să

încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de
acesta (art. 1176 alin. (1) Cod civil). În privința contractului-cadru, modalitatea de executare, în
special termenul și volumul prestațiilor, precum și prețul acestora, sunt precizate prin convenții
ulterioare (art. 1176 alin. (2) Cod civil).

Condițiile de validitate a contractelor civile

Capacitatea de a contracta

Noțiune Aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 Cod civil).

Precizări:

- Capacitatea de exercițiu este o parte a capacității civile, alături de capacitatea de folosință;

- Capacitatea de exercițiu se dobândește la data cand persoana devine majoră, respectiv la

împlinirea vârstei de 18 ani;

- minorul dobândește, ca efect al căsătoriei, capacitatea deplină de exercițiu;

- pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta
de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu;

- minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restânsă;

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc nu au capacitate de

exercițiu.

Precizare suplimentară:

-persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă li se

aplică reguli speciale în materia încheierii contractelor.

Regula - În materia încheierii contractelor, regula este reprezentată de capacitatea de a

contracta (art. 29 alin. (1), art. 987 alin. (1), art. 1180, art. 1652 Cod civil).
- În privința persoanelor juridice subzistă aceeași regulă a capacității de a contracta, de a
dobândi drepturi și obligații civile în afara acelora care nu pot aparține decât persoanelor fizice (art.
206 alin. (1) Cod civil).

Referitor la persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut
(art. 206 alin. (2) Cod civil).

Excepția Incapacitatea de a contracta

- În materia incapacităților se aplică regula interzicerii analogiei- Legile care derogă de la o

dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se
aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 10 Cod civil).

- Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (art. 29 alin. (1) Cod
civil).

Precizări:

-În materia încheierii contractelor civile, incapacitățile pot fi, în funcție de conținutul sau întinderea
lor, incapacități generale și incapacități speciale.

Incapacitățile generale se aplică de regulă tuturor contractelor și sunt reglementate în Cartea I a

Codului civil, în timp de incapacitățile speciale se aplică doar anumitor categorii de contracte (art.
990 Cod civil, art. 1653, 1654, 1655 Cod civil).

-Distincția între cele 2 categorii de incapacități este importantă având în vedere sancțiunile care pot
interveni în caz de nerespectare a acestora.

Sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a prevederilor referitoate la incapacități

Sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a capacității de exercițiu este nulitatea.

În funcție de interesul ocrotit prin norma încălcată, nulitatea poate fi absolută sau relativă.

Exemple:

-Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,
consilierii juridici şi practicienii în

insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt
de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea (art. 1653
alin. (1) Cod civil);

- (1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie
publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art.
1304 alin. (1) rămâne aplicabilă; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în
insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează. (2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se
sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută- art. 1654 Cod
civil;
- Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în
care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care
este cauză a decesului- art. 990 alin. (1) Cod civil;

- Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute
de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege,
sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu- art. 44 alin. (1) Cod civil.

Consimțământul. Formarea consimțământului. Oferta de a contracta

Noțiune Pentru ca un contract să devină izvor de obligații civile, este necesar ca a doua
condiție de validitate, consimțământul, să se formeze în mod valabil.

Precizare:

-Acordul de voinţe, analizat prin prisma condiţiilor legale, se realizează prin întâlnirea concordantă a
ofertei de a contracta a unei persoane, cu acceptarea acestei oferte de către o altă persoană. Există
posibilitatea ca întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea să fie una spontană, părțile fiind
prezente în același loc, putând astfel să își dea acordul cu privire la nașterea unui contract.

Este, de asemenea, posibil, ca părțile contractante să nu se afle în același loc, astfel încât oferta de a
contracta să nu aibă o acceptare instantanee. Aceasta este ipoteza încheierii contractului prin ofertă
și acceptare. Această operațiune juridică expres reglementată de dispozițiile legale în vigoare va fi
analizată în cele ce urmează.

Oferta de a

contracta O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente

elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar (art. 1188 Cod civil).

Pentru a produce efecte juridice, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să reprezinte manifestarea voinței ofertantului de a încheia contractul; - să conțină elemente

suficiente pentru formarea contractului;

- să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului (art. 1187 Cod
civil).

Oferta de a contracta și propunerea adresată unei persoane nedeterminate -

Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu poate fi
considerată ofertă, putând fi considerată, după caz, ori solicitare de ofertă, ori intenție de negociere
(art. 1189 alin. (1) Cod civil).

- Ca o prevedere de excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate va valora

ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe sau, în mod neîndoielnic din împrejurări.
Revocarea propunerii adresate unor persoane nedeterminate, atunci când propunerea este
considerată ofertă, va produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși ori
într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură ca aceasta (art. 1189 alin. (2) Cod
civil).
Oferta fără termen adresată unei persoane absente În cazul în care oferta este emisă fără termen
și este adresată unei persoane absente, va trebui menținută un termen rezonabil, pentru ca
destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea. Termenul rezonabil va fi
calculat după împrejurări (art. 1193 alin. (1) Cod civil);

O astfel de ofertă poate fi supusă revocării, însă revocarea nu va împiedica încheierea contractului
decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau înaintea săvârșirii
actului sau faptului care determină încheierea contractului (art. 1186 alin. (2), art. 1193 alin. (2) Cod
civil);

Oferta fără termen adresată unei persoane prezente Oferta fără termen adresată unei persoane
prezente, transmisă prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare rămâne fără efecte
dacă nu este acceptată de îndată (art. 1194 Cod civil.)

Oferta de a contracta și solicitarea de a formula oferte - solicitarea de a formula oferte, adresată

uneia sau mai multor persoane determinate nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta (art.
1190 Cod civil);

Exemplu:

-Există posibilitatea ca un eventual beneficiar să se adreseze unor potențiali furnizori să își

concretizeze ofertele, cu scopul de a studia aceste oferte și de a contracta în viitor. Solicitarea de
oferte va putea fi considerată ca ofertă de a contracta dacă acest lucru rezultă în mod explicit din
conținutul solicitării.

Termen acceptare de Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la
destinatarul său (art. 1192 Cod civil).

Oferta irevocabilă Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul său se obligă să o

mențină un anumit termen sau atunci când oferta poate fi considerată astfel în temeiul acordului
părților, al practicilor stabilite între acestea, a negocierilor ori al uzanțelor (art. 1191 Cod civil).

Caducitatea ofertei Oferta de a contracta devine caducă în situația în care:

- acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în cazul ofertei fără termen, în
termenul rezonabil la care face referire art. 1193 alin. (1) Cod civil; - destinatarul o refuză;

- în caz de deces sau incapacitate a ofertantului numai când natura afacerii sau împrejurările o
impun.

Consimțământul. Formarea consimțământului. Acceptarea ofertei de a contracta

Noțiune Acceptarea constă în manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a încheia un

contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest sens.

Condiții Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod
neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la
ofertant. Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta
rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări (art. 1196 Cod civil).

Precizări:
-Acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal şi poate fi expresă, dar şi tacită, când rezultă din
împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului;

- Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să fie în concordanţă cu oferta. Destinatarul trebuie să accepte integral şi întocmai oferta,

fără a formula modificări ale clauzelor viitorului contract. Dacă acceptarea depăşeşte sau
condiţionează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată şi că s-a formulat o
contraofertă; - să fie neîndoielnică, dacă se manifestă tacit sau prin simpla tăcere;

- să nu fie tardivă, ea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit
caducă;

- să fie exprimată în forma cerută de lege pentru încheierea contractului ce urmează să se

încheie;

- oferta adresată unei persoane determinate trebuie să fie acceptată numai de persoana
anume desemnată, oferta adresată unor persoane nedeterminate (oferta publică) poate fi acceptată
de oricine.

Acceptarea necorespunzăt oare Răspunsul destinatarului ofertei nu va fi considerat acceptare

și implicit consimțământul nu se va forma dacă:

- are modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

- nu respectă forma cerută de ofertant;

- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă (art. 1197 Cod civil).

Acceptarea tardivă În cazul acceptării tardive, se vor produce efecte juridice numai dacă
ofertantul îi aduce la cunoștință destinatarului ofertei de îndată despre acest aspect (art.

1198 alin. (1) Cod civil);

Dacă acceptarea a fost făcută în termen, dar a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din
motive ce nu pot fi imputate destinatarului ofertei, efectele juridice se vor produce doar dacă
ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată (art. 1198 alin. (2) Cod civil).

Comunicări Oferta, acceptarea și revocarea acestora produc efecte doar din momentul în care
ajung la destinatarul lor, chiar dacă acesta nu ia la cunoștință de ele din motive care nu îi pot fi
imputate.

Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de
ofertant, exceptând situația în care din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între
acestea sau din alte împrejurări nu ar rezulta contrariul (art. 1200 Cod civil)

Consimțământul. Cerințe pentru exprimarea unui consimțământ valabil.

Noțiune Exteriorizarea manifestării de voință în vederea încheierii unui contract.

Cerințe pentru exprimarea unui consimțământ

valabil Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art.
1204 Cod civil).
Consimțământ ul să fie serios Consimțământul este serios atunci când este exprimat cu intenția de
a produce efecte juridice.

Nu poate produce efecte juridice un consimțământ:

- dat în glumă, din prietenie sau curtoazie;

- dat sub o condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă;

- a cărei exteriorizare este prea vagă;

- dat sub o rezervă mentală, cunoscută de cocontractant.

În cazul manifestării consimțământului în lipsa caracterului analizat, suntem în prezenta lipsei totale
a consimțământului, deoarece acesta a fost dat fără intenția de a produce efecte juridice. Sancțiunea
care intervine în cazul lipsei totale a consimțământului este nulitatea absolută, exceptând situația în
care prin lege s-ar stabili o altă sancțiune.

Consimțământ

ul să fie liber Pentru a fi liber și implicit pentru a produce efecte juridice, consimțământul trebuie
să nu fie viciat. Ori de câte ori intervine o alterare a realității existentă

în momentul încheierii contractului, condiția consimțământului liber exprimat nu este

îndeplinită.

Sunt vicii de consimțământ: eroarea, dolul, violența și leziunea.

1. Eroarea

Pentru a fi viciu de consimțământ, eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să fie esențială; - să fie scuzabilă;

- să fie determinantă pentru încheierea contractului;

- cocontractantul trebuie să fi știut ori să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia a purtat
eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

- Eroarea este esențială atunci când falsa reprezentare a realității cade asupra unor împrejurări
considerate importante de părți la momentul încheierii contractului.

Eroarea este esenţială în următoarele cazuri: (art. 1207 alin. (2) Cod civil)

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.
- Eroarea este scuzabilă atunci când ea nu poate fi reproșată părții care a avut o reprezentare
falsă asupra realității în momentul încheierii contractului.

În cazul incidenței erorii ca viciu de consimțământ, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă;
în cazul în care se dorește salvarea contractului de la anulare, în materia erorii este reglementată
posibilitatea adaptării contractului.

- Adaptarea contractului operează în condițiile art. 1213 Cod civil și presupune următoarele
operațiuni: partea care nu a fost victimă a erorii declară că dorește să execute ori execută contractul
așa cum acesta fusese înțeles de partea victimă a erorii.

- După ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a
înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel
mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în
judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel
cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. În cazul în care declarația este făcută și comunicată
părții aflate în eroare în termenul stabilit de lege, se stinge dreptul de a cere și obține anularea
contractului, iar notificarea este lipsită de efecte juridice.

2. Dolul

-Dolul reprezintă un viciu de consimțământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
folosirea de manopere dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit contract.

Spre deosebire de eroare, dolul este provocat de cocontractant, fiind considerat a fi o eroare
provocată. Tot ca o diferențiere față de eroare, dolul are în structura sa un element subiectiv și un
element obiectiv.

Elementul obiectiv al dolului poate consta fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune;

Elementul subiectiv al dolului constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o

determina să încheie un contract.

Spre deosebire de eroare, dolul reprezintă viciu de consimțământ și atunci când eroarea în care s-a
aflat victima dolului nu a fost esențială. Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la
reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor celeilalte părți.

În privința dolului comis de un terț, partea care a fost victima dolului va putea cere anularea
contractului doar în măsura în care cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul la
încheierea contractului. Autorul dolului răspunde în acest caz pentru prejudiciile cauzate,
independent de anularea contractului (art. 1215 Cod civil).

În cazul incidenței dolului ca viciu de consimțământ, sancțiunea poate consta în:

-nulitatea relativă, partea victimă a dolului putând să ceară anularea contractului pentru vicierea
consimțământului;

- dacă dolul provine de la un terț, anularea poate fi cerută numai dacă, așa cum precizam mai
sus, cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. În caz
contrar, victima dolului poate cere de la autorul dolului repararea prejudiciului cauzat;

- partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere, în afară de anulare, și daune-
interese pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.
Cele două acțiuni pot fi cumulate;

- dacă preferă menținerea contractului, victima dolului poate solicita reducerea prestației sale
cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.

3. Violența

- Viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă,

fără drept, o temere ce o determină să încheie un contract pe care nu l-ar fi încheiat în alte condiții.

Pentru a reprezenta viciu de consimțământ, violența trebuie să îndeplinească anumite cerințe, după
cum urmează:

- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea contractului (art. 1216 alin.
(1) Cod civil); Incidența violenței se apreciază în momentul în care temerea insuflată determină
partea amenințată să creadă că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile
sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent. Contractul este anulabil și când violența este îndreptată
împotriva unei persoane apropiate, cum sunt soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat. - amenințarea care determină partea să încheie contractul trebuie să fie
injustă. Simpla temere reverențiară nu va constitui viciu al consimțământului, astfel cum se
reglementează în mod expres în art. 1219

Cod civil;

- amenințarea trebuie să provină de la cocontractant sau să fie cunoscută sau să fi trebuit să îi

fie cunoscută dacă provine de la un terț (art. 1216 alin. (1) Cod civil, art. 1220 alin. (1) Cod civil); dacă
violența provine de la un terț iar cocontractantul nu a știut și nici nu ar fi trebuit să știe despre
incidența acesteia, violența nu va constitui viciu de consimțământ, astfel încât partea victimă a
violenței nu va putea cere anularea contractului ci se va putea îndrepta împotriva terțului autor al
violenței o acțiune în despăgubiri întemeiată pe art. 1220 alin. (2) Cod civil. Dacă violența provine din
partea reprezentantului, gerantului sau prepusului cocontractantului, atunci vom fi în prezența
violenței ca viciu de consimțământ, nefiind necesar cunoașterea de către cocontractant a existenței
actelor de violență.

În cazul incidenței violenței ca viciu de consimțământ, sancțiunea poate consta în:

- nulitatea relativă a contractului;

- dacă violența provine de la un terț, anularea poate fi cerută numai dacă, așa cum precizam
mai sus, cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască violența la încheierea contractului. În
caz contrar, victima violenței poate cere de la autorul acesteia repararea prejudiciului cauzat;

- partea al cărei consimțământ a fost viciat prin violență poate cere, în afară de anulare, și
daune-interese pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. Cele două acțiuni pot fi cumulate;

- dacă preferă menținerea contractului, victima violenței poate solicita reducerea prestației
sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.

4.Leziunea
Viciu de consimțământ ce constă în disproporția vădită între contraprestații născută în momentul
încheierii contractului.

Precizare:

Leziunea se aplică atât în privința actelor juridice încheiate de persoanele cu capacitate

deplină de exercițiu, cât și în privința actelor încheiate de persoane cu capacitate de exercițiu
restrânsă. În funcție de capacitatea persoanei care încheie contractul, trebuie analizate condițiile
aplicabile leziunii ca viciu de consimțământ.

Actele încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă Precizare:

Leziunea nu este aplicabilă în privința următoarelor acte juridice încheiate de minor:

- actele juridice de dispoziție încheiate de minor singur, fără încuviințarea cerută de lege sunt
lovite de nulitatea relativă, chiar dacă nu sunt lezionare pentru minor (art. 44 alin. (1) Cod civil);

- actele juridice de dispoziție care pot fi încheiate de minor singur sunt acte de mică valoare cu
caracter curent (art. 41 alin. (3) Cod civil);

- actele juridice de conservare nu pot fi lezionare pentru minor având în vedere caracterul lor
util pentru cel care le încheie.

Astfel, leziunea poate opera în privința următoarelor acte încheiate de minor:

-acte juridice de administrare;

- acte bilaterale, cu titlu oneros și comutative;

- actul să fie încheiat de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă singur, fără încuviințările
cerute de lege;

- actul să îi producă minorului un prejudiciu.

În cazul actelor încheiate de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu, sancțiunea care intervine
poate fi:

-anularea actului;

- reducerea sau mărirea uneia dintre contraprestații.

Actele încheiate de persoana cu capacitate deplină de exercițiu

- Leziunea se aplică de principiu actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative, acte
de administrare sau de dispoziție;

- una dintre părți trebuie să profite de starea de nevoie, lipsa de experiență ori de lipsa de
cunoștințe a celorlalte părți și stabilește în favoarea sa ori în favoarea altei persoane o prestație de o
valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.

- Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului; În cazul actelor

încheiate de persoana cu capacitate deplină de exercițiu, sancțiunea care intervine poate fi:

- anularea actului dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul
încheierii contractului, prestația asumată de partea lezată și doar dacă disproporția dintre
contraprestații subzistă până la momentul introducerii cererii în anularea actului;
- reducerea sau mărirea uneia dintre contraprestații.

Noțiune Cauza este motivul care determină părțile să încheie contractul (art. 1235

Cod civil)

Cerințe de

valabilitate Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală (art. 1236 alin. (1)
Cod civil)

Cauza să

existe Cerința este îndeplinită dacă, în momentul încheierii contractului, partea contractantă este în
măsură să aibă reprezentarea corectă a faptelor sale și a consecințelor acestora.

În lipsa cauzei, contractul este anulabil, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și
poate produce alte efecte juridice

Obiectul contractului

Noțiune Prin obiectul contractului, legiuitorul contemporan a stabilit că acesta reprezintă

operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de
părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1225 alin.
(1) Cod civil);

Precizare

A nu se confunda obiectul contractului cu obiectul obligației care reprezintă prestația la care se

angajează debitorul

Cerințe de

valabilitate -obiectul să fie determinat;

- obiectul să fie licit;

Obiectul să fie determinat - doar un obiect determinat al contractului poate da naștere

unui contract valabil.

- părțile trebuie să prevadă în mod expres operațiunea juridică pe care intenționează să o

realizeze. Codul civil prevede sancțiune nulității absolute în cazul în care obiectul contractului nu este
determinat (art. 1225 alin. (2) Cod civil).

Spre deosebire de obiectul contractului, care sub sancțiunea nulității absolute trebuie să fie
determinat, obiectul obligației trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, sub aceeași
sancțiune a nulității absolute.

Obiectul obligației trebuie analizat și prin prisma bunurilor ce formează prestația la care debitorul se
obligă.

Obiectul să fie

licit Obiectul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii
publice sau bunelor moravuri (art. 1225 alin. (3) Cod civil).
Dacă obiectul contractului este ilicit, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a contractului.

Cauza contractului

Cauza să fie

licită Cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice (art. 1236 alin. (2) Cod civil);
cauza este ilicită și când contractul este doar mijlocul juridic pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative (art. 1237 Cod civil). Cauza ilicită este sancționată cu nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, după caz, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. (2) Cod civil).

Cauza să fie morală Cauza este imorală atunci când contravine bunelor moravuri (art. 1236 alin.
(3) Cod civil). Cauza imorală este sancționată cu nulitatea absolută a contractului dacă este comună
sau, după caz, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art.
1238 alin. (2) Cod civil).

Restituirea prestațiilor Ceea ce se primește sau se execută în temeiul unei cauze imorale sau ilicite
este supus restituirii (art. 1638 Cod civil)

Proba cauzei Până la proba contrară, cauza este prezumată că există și că este valabilă, chiar dacă
nu este prevăzută în mod expres (art. 1239 Cod civil). Prezumția instituită este una relativă, dovada
contrară putând fi făcută cu orice mijloc de probă.

Forma contractului

Noțiune. Principii aplicabile - Cu privire la forma contractului, acordul de voinţe al părţilor,

nu trebuie să îmbrace forme speciale pentru a produce efecte juridice, consimţământul putând fi
exprimat în exterior expres, ori implicit sub diferite forme, de la un simplu gest până la înscrisul
autentic. Aşadar, forma contractului este guvernată de principiul consensualismului. În consecinţă, ca
regulă, contractele sunt consensuale, producând efecte fără a fi necesară îndeplinirea unor forme
speciale în care să fie exprimat consimţământul.

- Astfel, ca regulă, simplul acord de voințe al părților este necesar pentru încheierea valabilă a
contractului (art. 1178 Cod civil), de la această regulă fiind stabilită o excepție în sensul că simplul
acord de voință nu este necesar și suficient pentru încheierea valabilă a contractului atunci când
legea impune o anumită formalitate pentru ca un contract să fie valabil încheiat.

- Astfel, ca o excepție de la principiul consensualismului, art. 1244 Codul civil prevede faptul că
”În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea
nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară”. Așadar, pentru înscrierea în cartea funciară, este cerută forma autentică, sub
sancțiunea nulității absolute.

- În același sens, art. 1245 Codul civil prevede regulile aplicabile formei contractelor
electronice, prevăzând faptul că ”contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse
condițiilor de formă prevăzute în legea specială”. În materia contractelor electronice, legea specială
la care face trimitere Codul civil este reprezentată de Legea 365/2002 privind comerțul electronic și
Legea 455/2001 privind semnătura electronică.

Excepții.
Clasificarea condițiilor de formă -Excepțiile de la principiul consensualismului trebuie să fie
prevăzute în mod expres de lege, în conformitate cu prevederile art. 1178;

- așa cum precizam anterior, ori de câte ori prin lege se stabilește o excepție, trebuie analizată forma
pe care legea o impune. Această delimitare este importantă din perspectiva consecințelor care
intervin în caz de nerespectare a dispozițiilor legale. În funcție de aceste consecințe juridice, trebuie
distins între forma ad validitatem, forma ad probationem și forma pentru opozabilitate față de terți.

Forma ad

validitatem - element esențial al contractului în lipsa căruia contractul este lovit de

sancțiunea nulității absolute;

- nu este compatibilă cu manifestarea tacită de voință, astfel încât presupune, în toate cazurile,
manifestare expresă de voință a părților contractante;

- are caracter exclusiv, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie îndeplinită o anumită
formă; Aplicații:

- contractul de donație;

- convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară; - vânzarea unei moșteniri;

- contractul de întreținere;

- contractul de arendă;

- convenția prin care se constituie ipoteca, mobiliară sau imobiliară; - fideiusiunea;

- cesiunea ipotecii etc.

Forma ad

probationem -este instituită pentru probarea contractului; sancțiunea care intervine în caz de
nerespectare este imposibilitatea de probare a existenței contractului;

- are caracter obligatoriu; Aplicații:

- contractul de societate;

- contractul de comision;

- contractul de consignație;

- contractul de depozit;

- contractul de asigurare;

- contractul de tranzacție etc.

Forma pentru opozabilitate față de terți -necesară pentru a face contractul opozabil terților;
în caz de nerespectare a formei cerute pentru opozabilitate față de terți, sancțiunea va fi
inopozabilitatea contractului; - are caracter obligatoriu; Aplicații:

-înregistrarea ipotecilor mobiliare în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;

- publicitatea constituirii gajului asupra bunurilor mobile corporale în

Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;

- înscrierea cesiunii unei universalități de creanțe în Arhiva Electronică de Garanții Reale

Mobiliare etc.

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

Noțiune - Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în reciprocitatea şi

interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile contractante. În consecinţă, fiecare dintre părţi are
faţă de cealaltă dubla calitate de creditor şi debitor, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are
cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi;

- Din această caracteristică definitorie a contractelor sinalagmatice, decurg anumite efecte

specifice ce conturează regimul juridic al neexecutării contractuale;

Enumerare creditorul remedii:

a) Codul civil stabilește anumite reguli care sunt de fapt reglementate ca remedii pentru
neexecutarea obligațiilor asumate de debitor. Având în vedere ceea ce caracterizează contractele
sinalagmatice, obligației neexecutată va avea la îndemână următoarele

dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa,
aceasta din urmă poate refuza executarea propriei obligaţii invocând excepţia de neexecutare a
contractului;

b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte care
şi-a executat sau este gata săşi execute propria obligaţie poate solicita încetarea contractului prin
rezoluţiune, reziliere sau, după caz, reducerea prestațiilor;

c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa prestaţia ce-i
revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune problema riscului
contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei.

Excepția de neexecutare a contractului.

Noțiune În materia executării obligațiilor civile, Codul civil reglementează în mod expres
principiul simultaneității executării obligațiilor contractuale. Art. 1555 Cod civil stabilește că ”(1) Dacă
din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi
executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. (2) În măsura în care executarea
obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima,
dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel”. Excepţia de neexecutare a
contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic,
în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei, fără ca partea ce pretinde această executare să-şi
fi executat propria obligaţie.

Temei juridic - Excepţia de neexecutare se fundamentează pe reciprocitatea şi

interdependenţa obligaţiilor, ceea ce implică simultaneitatea de executare a acestora. În măsura în
care simultaneitatea nu este respectată, se invocă excepţia de neexecutare a contractului, ca
sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea contractului nu înţelege să-şi
îndeplinească propria obligaţie.

- Codul civil reglementează în art. 1556 excepția de neexecutare și prevede: ”(1) Atunci când
obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu
oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligații, afară de cazul în care prin lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă
că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit
împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar
buneicredințe”.

Condiții de invocare - Pentru a se invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.

- O parte nu poate invoca excepţia pe motiv că cealaltă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată
printr-un alt contract decât cel în discuţie. De exemplu, cumpărătorul nu poate refuza plata preţului
pe motiv că vânzătorul nu i-a restituit suma de bani pe care i-a împrumutat-o; locatarul nu ar putea
refuza plata chiriei pe motiv că locatorul nu i-a prestat un serviciu la care se obligase printr-un
contract de prestări servicii.

- Cu toate acestea, invocarea excepţiei de neexecutare poate avea loc în cazul contractelor
sinalagmatice imperfecte. Aceste contracte sunt concepute iniţial drept contracte unilaterale, care
ulterior, pe parcursul existenţei lor, dau naştere la obligaţii şi în sarcina creditorului, obligaţii având
ca temei un fapt extracontractual Spre exemplu, dacă depozitarul unui lucru face cheltuieli de
conservare cu acesta, iar deponentul nu le restituie, depozitarul este îndreptăţit să reţină lucrul.
Astfel, dreptul de retenţie este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare;

2) să existe o neexecutare a obligaţiilor din partea celuilalt contractant, chiar parţială, dar suficient de
importantă.

În cazul în care prestația neexecutată ar fi neînsemnată sau de mică însemnătate, excepția de

neexecutare nu poate fi invocată, potrivit art. 1556 alin. (2) Cod civil potrivit căruia ”Executarea nu
poate fi refuzată

dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate,

acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”. 3) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă
excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

Astfel, în situația în care creditorul obligației neexecutate cauzează, prin propria sa faptă,
imposibilitatea contractantului de a-și executa obligația, nu se va putea prevala de excepția de
neexecutare a contractului pentru a putea obține suspendarea executării propriei obligații.

4) părţile să nu fi convenit un termen de executare pentru una din obligaţiile reciproce.

În cazul în care părţile au stipulat un termen de executare, ele au renunţat la simultaneitatea de

executare a obligaţiilor şi, în consecinţă, lipseşte temeiul juridic pentru invocarea excepţiei, astfel
încât excepția de neexecutare a contractului nu își va putea găsi aplicarea.

Astfel, excepția de neexecutare a contractului se aplică în cazul în care regula simultaneității

executării obligațiilor nu a suferit modificări. 5) nu se cere condiţia ca debitorul să fie pus în
întârziere însă, de regulă, creditorul obligației neexecutate, îndeplinește și această formalitate înainte
de invocarea excepției;

6) invocarea excepţiei are loc între părţi, fără a fi necesară sesizarea instanţei de judecată.

Instanţa poate fi sesizată pentru a se pronunţa în ce măsură invocarea excepției a fost abuzivă sau
dacă una sau mai multe dintre condițiile analizate mai sus nu au fost respectate.

Efecte -excepția de neexecutare a contractului este mijlocul juridic prin intermediul căruia partea
interesată solicită suspendarea executării propriei obligații ca urmare a neîndeplinirii obligației de
către partea contractantă. Efectele suspendării sunt provizorii și se produc până la momentul la care
debitorul obligației neexecutate oferă executarea obligației asumate în momentul încheierii
contractului.

Rezoluțiunea. Noțiune, temei juridic Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a unui

contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu), ca urmare a neexecutării culpabile de
către o parte contractantă a obligaţiilor asumate. Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor
(ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc).

În ipoteza în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte poate
opta între a invoca excepţia de neexecutare a contractului, a cere executarea silită a contractului cu
despăgubiri şi a solicita rezoluţiunea contractului cu plata de dauneinterese.

Felurile rezoluțiunii rezoluţiunea contractului poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după
caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită. De asemenea, în cazurile anume
prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.

Rezoluțiunea judiciară - Dacă un contract nu conține nicio clauză expresă cu referire la

rezoluțiune, atunci instanța de judecată urmează să verifice, în temeiul clauzelor contractuale și în
temeiul voinței părților la data încheierii contractului, care este întinderea angajamentului părții care
nu și-a executat sau nu și-a executat în totalitate obligația asumată prin contract. În caz de
neexecutare parțială, instanța de judecată va trebui să aprecieze asupra importanței neexecutării și
dacă se impune rezoluțiunea contractului sau dacă este suficientă obligarea la daune interese a părții
care nu și-a executat obligația asumată.

- Rezoluțiunea judiciară a contractelor creează o situație juridică nouă, în sensul că este

constitutivă de drepturi pentru că instanța pronunță rezoluțiunea contractului, iar până la momentul
pronunțării unei hotărâri judecătorești părțile sunt încă ținute de contract, simpla neexecutare a unei
obligații contractuale nefiind de natură a desființa contractul, cu excepția cazului în care părțile au
prevăzut expres acest lucru în contract.

- Față de persoana care poate cere rezoluțiunea contractului, se impune precizarea că

rezoluțiunea poate fi cerută numai de creditorul obligației neexecutate în mod culpabil. Astfel,
rezoluțiunea nu poate fi cerută de partea care nu și-a executat obligația sau obligațiile asumate prin
contract. Cel care solicită rezoluțiunea trebuie să își fi executat obligațiile contractuale sau să fie gata
să le execute. În caz contrar, rezoluțiunea contractului nu va putea fi admisă.

- Art. 1549 alin. (1) din Codul civil prevede ca o alternativă a rezoluțiunii posibilitatea
creditorului obligației neexecutate să ceară executarea silită a obligațiilor contractuale. Cu alte
cuvinte, în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale, partea îndreptățită poate cere fie
executarea silită în natură sau, după caz, prin echivalent, fie rezoluțiunea contractului, creditorul
nefiind obligat prin lege să ceară rezoluțiunea.

- În cazul în care creditorul obligației neexecutate în mod culpabil alege să solicite instanței de
judecată rezoluțiunea contractului, instanța va dispune rezoluțiunea contractului dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții:

- să existe o neexecutare a obligațiilor contractuale, chiar și o neexecutare parțială, dar

suficient de importantă încât să nu atragă aplicarea art. 1551 din Codul civil; în cazul în care

neexecutarea nu este atât de însemnată încât să se poată resolvi contractul, creditorul va

putea cere reducerea prestațiilor în condițiile pe care le vom analiza în privința acestui remediu al
neexecutării;

- neexecutarea obligației să fie culpabilă, adică să poată fi imputată debitorului; în materia

analizată, culpa debitorului este prezumată prin simplul fapt al neexecutării (art. 1548 Cod civil);
prezumția instituită este o prezumție simplă, debitorul putând să facă dovada faptului că
neexecutarea este independentă de culpa sa;

- debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere. Punerea în întârziere se face în

condițiile art. 1521 și urm. Cod civil.

Punerea în întârziere de către creditor (art. 1522 Cod civil) se realizează fie printr-o notificare scrisă
prin care creditorul îi solicită executarea obligației fie prin cererea de chemare în judecată.

-Dacă punerea în întârziere are loc prin transmiterea unei notificări, comunicarea către debitor se
face prin intermediul executorului judecătoresc sau prin orice alt mijloc ce poate asigura dovada
comunicării. - Prin notificare, debitorul trebuie să primească un termen pentru executarea obligației,
având în vedere natura obligației și împrejurările concrete ale cauzei; în lipsa unui termen stabilit de
creditor, debitorul are posibilitatea să execute într-un termen rezonabil, termen ce se calculează din
ziua comunicării notificării.

- până la expirarea termenului acordat debitorului pentru executare, creditorul poate

suspenda executarea propriei obligații, poate să ceară daune-interese, însă nu se va putea prevala de
celelalte remedii reglementate de art. 1516 Cod civil decât în cazul în care este informat de către
debitor că acesta nu înțelege să își execute obligațiile sau dacă la momentul expirării termenului
debitorul nu a procedat la executarea obligațiilor contractuale.

- dacă debitorul este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, acesta are dreptul
să execute într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată; în
cazul executării obligației în acest termen, cheltuielile de judecată avansate de creditor vor rămâne în
sarcina acestuia.

Întârzierea de drept în executarea obligației (art. 1523 Cod civil) -debitorul se află de drept în
întârziere fie atunci când părțile stabilesc că împlinirea termenului acordat debitorului pentru
executare produce un asemenea efect fie când prin lege se prevede un atare efect al neexecutării,
dar și atunci când ”a) obligaţia nu putea fi executată în

mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau cândnu a
executat-o imediat, deşi exista urgenţă; b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în
natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod
neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu
executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat; d) nu a fost
executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; e)
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. (3) În cazurile prevăzute la alin.
(1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în
întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la
data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136. (4) Cazurile în care debitorul se află de
drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră
nescrisă”.

Rezoluțiunea convențională - În conformitate cu principiul libertății de voință, părțile, prin

acordul lor, pot insera în contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la rezoluțiunea
contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate prin contract. Aceste clauze poartă
denumirea de pacte comisorii.

- Rezoluțiunea convențională a contractului se întemeiază, ca și rezoluțiunea judiciară, pe

neexecutarea culpabilă a obligației asumate de către una dintre părți. Pactul comisoriu, asemeni
acțiunii în rezoluțiune, poate fi invocat numai de către creditorul obligației neexecutate, nu și de
debitorul care în mod culpabil nu și-a executat obligația asumată.

- Pactul comisoriu produce efecte juridice în măsura în care prevede în mod expres obligațiile a
căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului (art. 1553 Cod civil).

- Pentru a opera pactul comisoriu, trebuie ca debitorul să fi fost pus în întârziere, iar punerea
în întârziere își produce efectele doar în măsura în care îndică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează. Precizare: părțile au posibilitatea să stabilescă în contract că debitorul este pus
în întârziere prin simpla neexecutare, fără îndeplinirea altor formalități, astfel încât punerea în
întârziere va opera de drept, fără a mai fi necesară intervenția creditorului în condițiile art. 1522 Cod
civil.

- Pactele comisorii exprese prevăd că, în prezența neîndeplinirii obligațiilor contractuale

asumate, rezoluțiunea se va produce de drept,

fără ca instanța să aprecieze asupra gravității neîndeplinirii obligațiilor contractuale sau dacă
neîndeplinirea justifică sancțiunea rezoluțiunii. - Prin urmare, în cazul în care, la încheierea
contractului, părțile au inserat în contract un pact comisoriu, instanța va fi limitată la verificarea unor
condiții precum: rezoluțiunea să fie solicitată de creditorul obligației neexecutate în mod culpabil,
creditorul să fie de bună-credință, debitorul să fi fost pus în întârziere (cu excepția cazului în care
părțile au prevăzut că debitorul este în întârziere prin simpla neexecutare a obligațiilor contractuale).

Rezoluțiunea unilaterală - Potrivit art. 1552 din Codul civil, rezoluțiunea poate fi
unilaterală. - Rezoluțiunea unilaterală intervine în următoarele cazuri: când părțile au convenit în
acest sens, dacă debitorul se află în întârziere sau când debitorul nu a executat obligația în termenul
fixat prin punerea în întârziere.

- Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut

de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora. Spre exemplu, dacă acțiunea este prescriptibilă în
termenul general de prescripție de 3 ani, și declarația unilaterală de rezoluțiune va trebui făcută în
acest termen.
- Pentru opozabilitate față de terți, declarația unilaterală de rezoluțiune sau de reziliere
trebuie înscrisă, în toate cazurile, în cartea funciară sau în alte registre stabilite de lege.

- declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării către debitor sau de la data
expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.

Efectele rezoluțiunii Indiferent de natura ei, judiciară, unilaterală sau convenţională, rezoluţiunea
operează retroactiv, adică contractul se desfiinţează atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut
(ex tunc) considerându-se că părţile nu l-au încheiat niciodată.

Efectele rezoluţiunii se produc atât între părţile contractante,

cât şi faţă de terţi.

Efectele faţă de părţi.

”(1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege
nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile
primite. (2) Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor
ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune” (art. 1554 Cod
civil).

Distingem după cum părţile şi-au executat total sau parţial obligaţiile. Astfel:

- dacă părţile nu şi-au executat obligaţiile, ca efect al rezoluţiunii, contractul nu mai

poate fi executat, considerându-se că nu a fost încheiat.

- în ipoteza în care o parte şi-a executat obligaţia, ca efect al rezoluţiunii, contractul se

desfiinţează iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară, restituindu-şi una alteia tot ce şi-au prestat.
De la regula repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) există şi excepţii, când, prestaţiile
executate în temeiul contractului rezolvit nu sunt supuse restituirii. Astfel, fructele culese de
dobânditor nu se restituie, deoarece i s-a predat folosinţa tocmai pentru a culege fructele. - partea
care şi-a executat sau a fost gata să-şi execute obligaţiile este îndreptăţită să obţină despăgubiri
pentru acoperirea prejudiciului generat de neexecutarea părţii în culpă. Daunele-interese pot fi
evaluate anticipat printr-o clauză penală sau, în lipsa acesteia, se vor stabili, la cerere, de către
instanţa de judecată.

Efectele faţă de terţi. Conform principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens, rezoluţiunea
contratului iniţial duce la desfiinţarea celor ulterior încheiate. Astfel, rezoluţiunea contractului iniţial
atrage şi desfiinţarea contractului subsecvent încheiat de o parte cu o terţă persoană, cu excepțiile
prevăzute de lege.

Rezilierea.

Noțiune.

Aplicabilitate - Rezilierea reprezintă desființarea pentru viitor (ex nunc) a contractului

sinalagmatic cu executare succesivă, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei de către una
dintre părţi. Rezilierea intervine în cazul neexecutării unor contracte sinalagmatice cu executare
succesivă şi face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile
succesive efectuate anterior. - rezilierea operează chiar dacă neexecutarea prestațiilor nu are
neapărat un caracter însemnat; în lipsa caracterului însemnat al neexecutării, aceasta trebuie totuși
să aibă un caracter repetat (art. 1551 alin. (1) Cod civil).

- Codul civil a reglementat rezoluțiunea și rezilierea în mod unitar, astfel încât aspectele
prezentate la rezoluțiune se aplică prin asemănare (art. 1549 alin. 3 Cod civil), motiv pentru care nu
le vom relua.

Efectele rezilierii Rezilierea lasă neatinse prestaţiile executate anterior, desfiinţând contractul
numai pentru viitor (ex tunc). Astfel, există situaţii când, pentru anumite raţiuni, efectele produse
până la desfiinţarea contratului sunt menţinute, deoarece prestaţiile executate sunt imposibil de
restituit. Spre exemplu, în contractul de locaţiune, chiar dacă locatorul ar putea să restituie chiria
plătită până la desfiinţarea

contractului, locatarul se află în imposibilitate obiectivă de restituire a folosinţei bunului

închiriat.

Reducerea

prestațiilor. Noțiune, aplicabilitate - Remediu al neexecutării care devine aplicabil în

momentul în care creditorul nu are dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului
sinalagmatic ale cărui obligații contractuale nu au fost executate din culpa debitorului.

- reducerea prestațiilor își găsește aplicabilitatea în situația în care creditorul nu poate cere
rezoluțiunea contractului deoarece neexecutarea este de mică însemnătate (art. 1551 alin. (1) Cod
civil); - reducerea prestațiilor este în egală măsură aplicabilă dacă rezilierea nu se justifică deoarece
neexecutarea este de mică însemnătate și nu are caracter repetat (art. 1551 alin. (1) Cod civil);

- în situația în care reducerea prestațiilor nu este posibilă, creditorul va avea dreptul doar la
daune-interese (art. 1551 alin. (3) Cod civil).

Reducerea

prestațiilor.

Efecte În cazul în care creditorul alege remediul reducerii prestațiilor, atunci propria sa prestație va
fi redusă în mod corespunzător, proporțional cu întinderea neexecutării cocontractantului.

Riscul contractual. Noțiune, aplicabilitate Riscul contractual apare ca o consecinţă a

neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.

Dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de
orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, se pune problema dacă celălalt contractant
rămâne ţinut de obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau, dimpotrivă, este şi el liberat de
executarea obligaţiei ce-i revine. Cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractual, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi.

- în ipoteza în care o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, deoarece a
devenit imposibil de executat, este ţinută să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că ea suportă
riscul potrivit regulii res perit creditori.

- în ipoteza în care, dimpotrivă, datorită faptului că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a
devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai este ţinută să-şi execute propria obligaţie, înseamnă că
partea a cărei obligaţie a devenit imposibil de executat suportă riscul potrivit regulii res perit
debitori. În acest caz, deoarece imposibilitatea de executare fortuită este independentă de voinţa
părţilor, este inadmisibilă o acţiune în despăgubiri împotriva părţii care nu şi-a putut executa
obligaţia.

Art 1274 Cod civil reglementează că atât în privința contractelor translative de proprietate, cât și în
ceea ce privește contractele

netranslative de proprietate, riscul contractual este suportat de debitorul obligației imposibil

de executat.

Riscul contractual. Reguli aplicabile - riscul contractului translativ de proprietate este

suportat de debitorul obligației imposibil de executat și nu de partea care avea calitatea de
proprietar la momentul pieirii fortuite. Regula stabilită în Codul civil are caracter supletiv, astfel încât
părțile pot deroga de la aceasta și pot stabili ca proprietarul din momentul pieirii să suporte riscul
contractual

(art. 1274 alin. (1) Cod civil);

- ca o abatere de la regula stabilită în alineatul precedent, creditorul preia riscul contractual în

cazul în care este pus în întârziere, acesta neputându-se libera chiar dacă face dovada că pieirea
bunului nu ar fi putut fi evitată chiar dacă obligația predării era executată la timp (art.

1274 alin. (2) Cod civil).

Precizare:

- Art. 1273 din Codul civil prevede faptul că drepturile reale se transmit prin acordul de voință al
părților, dacă acordul poartă asupra unor bunuri determinate, chiar dacă bunurile nu au fost încă
predate. În cazul bunurilor determinate generic, dreptul real se va transmite prin individualizare.
Dacă părțile nu prevăd altfel, cu toate că transferul dreptului real a operat în conformitate cu
prevederile art. 1273 alin. (1) din Codul civil, cât timp bunul nu este predat dobânditorului, riscul
contractual va rămâne în sarcina debitorului obligației de predare. - Așadar, regula res perit domino
nu este aplicabilă. Ca excepție, în cazul în care creditorul dobânditor este pus în întârziere de
debitorul obligației de predare, din acest moment se produce transferul riscului contractual în sensul
că cel ce va suporta riscul este dobânditorul. - O aplicație a regulii generale amintite o reprezintă,
printre altele, vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății. Art. 1755 dispune că: ”atunci
când într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată este garantată cu rezerva dreptului de
proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preț;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia”. Așadar, cu toate
că proprietatea nu se transmite decât în momentul achitării integrale a prețului, riscul contractual
este transferat cumpărătorului de la data primirii bunului. -În ceea ce privește contractele
netranslative de proprietate, Codul civil nu a reglementat expres nicio dispoziție legală cu caracter
general referitoare la suportarea riscului contractual. Cu toate acestea, în Codul civil regăsim aplicații
practice. Spre exemplu, în cazul contractului de locațiune, riscul este suportat de debitorul obligației
imposibil de executat (art. 1818 alin. (1), (2) și (4) Cod civil). Pentru

celelalte contracte netranslative de proprietate, regula care se desprinde din art. 1511 alin.
(1) Cod civil este aceea că până la punerea în întârziere a creditorului, riscul este suportat de
debitorul obligației.

EFECTELE CONTRACTULUI
I. Prezentare teoretică

Noțiune Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a
naşte, modifica şi stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al contractului este de
a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.

Efectele contractelor civile se referă la regulile aplicabile contractelor în privința condițiilor în care se
produc și a persoanelor față de care efectele se produc.

Aplicare Principiile care guvernează efectele contractelor se aplică în mod corespunzător și

actelor unilaterale.

Enunțare Principiul forței obligatorii a contractului; Principiul relativității efectelor contractului;

Principiul opozabilității contractului.

Principiul forței obligatorii a contractului

Noțiune - Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege (art.
1270 Cod civil);

- principiul forței obligatorii a contractului sau principiul pacta sunt servanda presupune că un
contract valabil încheiat este obligatoriu pentru părţi şi nu facultativ, astfel încât părţile trebuie să-l
respecte întocmai precum o lege.

Precizări:

- legea nu se confundă cu un contract. Legea este un act normativ impersonal, cu aplicaţie

generală, iar contractul este şi rămâne opera părţilor în considerarea şi respectarea legii;

- totodată, numai contractele încheiate în conformitate cu regulile de drept au putere de lege,

nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor legale.

Conținut Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune o serie de

consecinţe, ce decurg din poziţia de egalitate juridică a acestora.

a) Executarea întocmai a contractului de către părţile

contractante. Executarea prestaţiilor se face în natură, la termenele şi în condiţiile prevăzute în

contract. Când execu-tarea în natură nu se mai poate realiza, obligaţia debitorului se transformă în
daune-interese, angajându-se răspunderea contractuală a acestuia.

b) Executarea cu bună-credinţă a contractului. În virtutea

executării cu bună-credinţă a contractului, părţilor le revine obligaţia de loialitate şi obligaţia de

cooperare.

Obligaţia de loialitate constă în îndatorirea părţilor de a se informa reciproc, pe toată durata

executării contractului. De exemplu, obligaţia locatarului de a-l informa pe locator de toate
degradările şi defecţiunile lucrului închiriat; obligaţia fabricantului de a-l informa pe cumpărător
despre modul de funcţionare a bunului vândut.

Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului, fără a

impune efectuarea unor cheltuieli inutile. Spre exemplu, transportatorul a alege itinerariul cel mai
puţin oneros pentru clientul său; instalatorul a face branşamentul cel mai scurt.

Excepții.

Enunțare Principiul forței obligatorii a contractului poate suferi, în anumite condiții, excepții de
la executarea întocmai a obligațiilor asumate în momentul încheierii contractului.

Excepțiile de la principiul pacta sunt servanda intervin, așadar în cazul în care executarea contractului
nu mai are loc conform cu voința părților, ci, independent de voința acestora, efectele produse sunt
mai restrânse sau mai extinse.

În funcție de aceste ipoteze, excepțiile de la principiul pacta sunt servanda pot fi clasificate astfel:

-excepții de restrângere a principiului forței obligatorii a contractului;

- excepții de extindere a forței obligatorii a contractului; - modificarea unilaterală a contractului; -

impreviziunea.

Excepții de restângere Aceste excepții pun capăt efectelor contractului înainte de împlinirea
termenului stabilit de părți la momentul realizării acordului de voințe. Cu titlu de exemplu,
enumerăm câteva excepții de restrângere de la principiul forței obligatorii a contractului, fără ca
aceasta să fie limitativă:

- contractul de mandat poate înceta prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului
ori a mandatarului (art. 2030 C. civ.);

- contractul de locaţiune încetează de drept dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai
poate fi folosit potrivit destinației stabilite (art. 1818 C.civ.);

- contractul de societate încetează, pe lângă cauzele generale prevăzute de Codul civil și prin
moartea sau punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate, prin încetarea calității
de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate sau prin falimentul unui asociat.

De asemenea, Codul civil prevede faptul că în contractul de societate poate fi stipulat dacă
societatea poate continua cu moștenitorii asociatului decedat(art. 1938-1939 C. civ.);

- în cazul contractului de împrumut de folosinţă (comodat), comodantul poate cere restituirea

bunului înainte de termen atunci când are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun, când
comodatarul decedează sau când acesta își încalcă obligațiile (art. 2156 C. civ.);

- în cazul contractului de arendă, decesul, incapacitatea sau falimentul arendașului face

contractual să înceteze (art. 1850 Cod civil);

- moartea credirentierului determină încetarea contractului de întreținere pe durată

determinată, dacă moartea intervine înainte de expirarea duratei contractului (art. 2263 alin. (1) Cod
civil);
- dacă decesul beneficiarului, în cazul contractului de antrepriză, face imposibilă sau inutilă
executarea contractului, atunci acesta încetează la data decesului (art. 1870 Cod civil);

- încetarea contractului de fideiusiune ca efect al decesului fideiusorului (art. 2319 Cod civil);

- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data înregistrării

decesului chiriașului (art. 1834 alin. (1) Cod civil);

Excepții de extindere Modificarea forţei obligatorii a contractului independent de voinţa

părţilor, ca și modificarea în cazul excepțiilor de restrângere. Această prelungire a efectelor
contractului are loc în următoarele ipoteze, fără însă a se limita doar la acestea, prin lege putând fi
introduse și alte situații de extindere a forței obligatorii a contractului:

- prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii) peste termenul convenit
de părţi Astfel este cazul prorogării contractului de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii
nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior, O.U.G. nr.40/1999 a
prelungit pe un termen de 5 ani contractele de închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat
sau unităţi administrativ-teritoriale, suprafeţe cu desti-naţia de locuinţe sau folosite de unităţi de
învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de partide politice, de sindicate sau de către
organizaţii neguverna-mentale; - prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de suspendare. Spre exemplu, pe
parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care
împiedică, o perioadă, executarea contractului, determinând o suspendare temporară a efectelor
obligatorii ale acestuia. Efectele contractului redevin active imediat ce forţa majoră a încetat și vor fi
extinse cu perioada suspendării intervenite;

- acordarea, prin lege, a unui termen în vederea amânării generale a executării unor obligații
contractuale de către o anumită categorie de debitori, în situații excepționale- moratoriul legal.

Impreviziunea -În caz de impreviziune, are loc revizuirea efectelor contractului din cauza ruperii
echilibrului valoric al prestaţiilor ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la
data încheierii contractului. Se ajunge astfel ca efectele contractului să fie altele decât cele pe care
părţile au convenit să se producă.

- Teoria impreviziunii, exprimată în adagiul „rebus sic non stantibus” (împrejurări care nu mai stau
aşa) şi care implică revizuirea (modificarea) clauzelor iniţiale ale contractului în scopul restabilirii
echilibrului valoric al prestaţiilor, atunci când executarea acestora devine prea oneroasă pentru una
dintre părţi.

- Teoria impreviziunii își găsește aplicarea în condițiile în care, ca urmare a intervenirii

unor schimbări excepționale ce fac executarea contractului excesiv de oneroasă.

- În cazul în care instanța apreciază că schimbările intervenite în executarea contractului au

caracter excepțional iar obligarea debitorului la executarea obligației ar fi injustă, instanța, în temeiul
art. 1271 Cod civil va putea să dispună fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, dacă sunt
îndeplinite în mod cumulativ condițiile expres prevăzute de dispozițiile Codului civil, după cum
urmează:
-schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;

- schimbarea împrejurărilor și întinderea acestora nu au fost avute în vedere și nici nu puteau

fi avute în vedere în mod rezonabil de către debitor la data încheierii contractului;

- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;

- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării

rezonabile și echitabile a contractului.

Ca și domeniu de aplicare, teoria impreviziunii ca excepție de la principiul pacta sunt servanda se

aplică de principiu în privința contractelor cu executare succesivă, însă există posibilitatea aplicării
dispozițiilor art. 1271 Cod civil și în privința unui contract cu executare dintr-o dată dacă între
momentul încheierii contractului și momentul executării prestațiilor, survin împrejurările
excepționale ce rup echilibrul contractual.

În privința efectelor pe care admiterea unei cereri întemeiate pe teoria impreviziunii, instanța va
putea să dispună fie adaptarea contractului cu stabilirea unui nou echilibru contractual de către
instanța de judecată fie încetarea contractului, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

Posibilitatea modificării unilaterale a contractului Ca o excepție de la principiul pacta sunt

servanda poate fi reținută și posibilitatea ca prin lege să se prevadă posibilitatea uneia dintre părți să
modifice în mod unilateral un anumit contract. Având în vedere că un contract reprezintă acordul de
voințe exprimat de către părți cu privire la clauzele contractuale ce guvernează efectele actului
respectiv, posibilitatea dată prin lege uneia dintre părți de a modifica unilateral actul presupune
faptul că, în aceste situații de excepție, contractul nu își va mai produce efectele potrivit înțelegerii
dintre părțile contractante ci ca efect al voinței exprimate de una dintre părți.

Principiul relativității efectelor contractului

Noțiune - În temeiul principiului relativității efectelor contractului, contractul

produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Acest principiu care guvernează
efectele contractului corespunde adagiului „res inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodese
potest”.

- Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract produce efecte numai între
părţile contractante el nu poate da naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv
în beneficiul, altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot dobândi nici obligaţii şi, în principiu, nici
drepturi decurgând din contracte la încheierea cărora nu au participat.

Domeniu

aplicare de -Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are în

vedere faptul că un contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii părţilor, cu
excluderea altor persoane. În consecinţă, pentru a determina domeniul de aplicare al principiului
relativităţii efectelor contractului, este necesar să distingem între noţiunile de părţi, terţi şi avânzii –
cauză.
- Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au participat direct sau prin reprezentant la
încheierea unui contract. Faţă de părţi, contractul îşi produce direct efectele, conform clauzelor
stipulate, în virtutea principiului relativității;

- Terţii sunt persoane străine de contract care nu au participat la încheierea lui nici direct, nici
prin reprezentant;

- Avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, între părţi şi terţi, care nu au

participat nici personal şi nici prin reprezentant la încheierea contractului dar, totuşi, efectele
acestuia se produc şi faţă de ele, datorită raporturilor în care se află cu părţile. Din perspectiva
principiului relativității, această categorie de personae este foarte importantă și este alcătuită din:
succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.

a) Succesorii universali şi cu titlu universal

- Succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg patrimoniu, adică o totalitate
de drepturi şi obligaţii patrimoniale (spre ex.: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana
juridică dobânditoare a întregului patri-moniu al altei persoane juridice în urma reorganizării prin
comasare).

- Succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobân-desc o fracţiune din patrimoniu
(moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal; persoana

juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice în urma
reorganizării prin divizare).

Precizare:

Succesorii universali şi cu titlu universal formează aceeaşi categorie de avânzi-cauză, deosebirea

dintre ei fiind exclusiv de ordin cantitativ, adică de întindere a vocaţiei la o parte sau la întregul
patrimoniu. Ei sunt continuatori ai personalităţii autorului lor şi iau locul acestuia în contractele pe
care le-a încheiat.

Această categorie de succesori preia, așadar, drepturile și obligațiile contractuale ale autorului lor
(art. 1282 alin. (1) Cod civil). Prin excepţie, efectele unor contracte nu se transmit succesorilor, şi
anume:

-efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana autorului şi care se sting la
moartea acestuia, fiind intransmisibile;

- efectele declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către succesori. Astfel,

părţile pot stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se transmit către succesorii universali şi cu titlu
universal.

b) Succesorii cu titlu particular

- Succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobândesc un drept subiectiv privit în mod
individual (ut singuli). Se includ în această categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular,
cesionarul unei creanţe.

- Succesorul cu titlu particular se deosebeşte de succesorii universali şi cu titlu universal,

deoarece el nu continuă personalitatea autorului în actele încheiate de acesta şi, prin urmare, nu-l
succede în drepturi şi obligaţii.
Precizare:

- Situaţia succesorilor cu titlu particular trebuie analizată distinct, având în vedere aspectele
subliniate mai sus

- În raport de contractele încheiate de autorul său cu alte persoane şi fără nici o legătură cu
bunul (dreptul) transmis, succesorul cu titlu particular nu va fi ţinut de obligaţiile şi nu va profita de
drepturile născute din acestea. Faţă de aceste contracte, succesorul are calitatea de terţ.

- În schimb, raportat la efectele contractelor încheiate de autor cu alte persoane, contracte

care au legătură cu bunul (dreptul) transmis succesorului cu titlu particular acesta are calitatea de
având-cauză. În acest caz, se pune problema dacă succesorul cu titlu particular va profita de
drepturile sau va fi ţinut de obligaţiile născute din aceste contracte. Cu privire la această problemă,
dispozițiile legale stabilesc faptul că drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile

contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu

particular ai părţilor (art. 1282 alin. (2) Cod civil).

c) Creditorii chirografari

- Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii) care
să le asigure la scadenţă executarea obligaţiei de către debitor, dar care beneficiază de un drept de
gaj general asupra patrimoniului debitorului.

- În virtutea dreptului de gaj general al creditorului chirografar, debitorul este ţinut să-şi
îndeplinească obligaţiile „cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente şi viitoare” (art. 2324
din Codul civil). Astfel, toate mişcările ce se produc în patrimoniul debitorului, prin mărirea sau
micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar. Acesta va putea să
urmărească numai acele bunuri ce se află în patrimoniul debitorului la data când creanţa a devenit
exigibilă. Practic, asupra creditorilor chirografari se răsfrâng efectele contractelor încheiate de
debitor cu alte persoane, fie prin creşterea pasivului patrimonial, fie prin scăderea activului
patrimonial, determinând automat creşterea sau diminuarea gajului general al acestor creditori.

- Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-cauza deoarece contractele

încheiate de către debitor nu produc drepturi şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect,
creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc în
contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile creditorilor chirografari, care,
în calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte. - Astfel, contractele încheiate de debitor nu produc
efecte juridice asupra creditorilor chirografari, însă acestea le sunt opozabile.

Excepții de la principiul relativității.

Enunțare Excepțiile de la principiul relativității presupun acele situații în care efectele unui
contract se produc și față de anumite persoane care nu au participat la încheierea contractului.
Pentru a fi în prezența excepțiilor de la principiul relativității, trebuie ca drepturile subiective civile să
se nască direct în favoarea altei persoane, străină de contractul încheiat de părți, sau obligațiile să se
nască direct în patrimoniul acesteia.

Codul civil definește două excepții, însă în doctrină s-a făcut vorbire și despre alte operațiuni juridice
care ar putea fi considerate excepții de la principiul enunțat.

Reprezintă excepții de la principiul relativității efectelor contractului:

-promisiunea faptei altuia;

- stipulația pentru altul;

Doctrina a reținut ca excepții și următoarele categorii de operațiuni juridice:

- situația avânzilor-cauză;

- reprezentarea;

- acțiunile directe; - cesiunea de creanță;

- cesiunea de contract.

Promisiunea faptei altuia -Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită
promitent, se obligă faţă de cea-laltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terţă
persoană să-şi asume un anume angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament poate privi
încheierea de către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea la un contract la a cărui
încheiere nu a participat, efectuarea unei anumite prestaţii către creditor.

Precizare:

Promisiunea faptei altuia este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contrac-tului,
pentru următoarele considerente :

- contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie între debitor şi creditor. Terţa
persoană este şi rămâne străină de contract şi, în consecinţă, efectele contractului se produc numai
între promitent şi creditorul promisiunii;

- promiţând fapta altuia, promitentul îşi asumă personal o obligaţie, aceea de a determina pe
terţ să-şi ia un angajament juridic faţă de creditor. În realitate, promisiunea faptei altuia are ca obiect
propria faptă a debitorului;

- dacă terţul acceptă fapta promisă de promitent, el nu devine obligat prin contractul încheiat
de către debitor cu creditorul. Prin urmare, el încheie personal un contract cu creditorul promisiunii
ori aderă sau ratifică, prin voinţa sa, contractul încheiat de promitent cu creditorul. Astfel, obligaţia
terţului faţă de creditorul promisiunii izvorăşte din propria manifestare de voinţă, care îl face să
devină parte contractantă.

Caracterele juridice ale promisiunii:

Promisiunea faptei altuia se caracterizează prin trei trăsături distincte, şi anume:

- promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii

efectelor contractului. Terţa persoană nu va fi obligată prin voinţa promitentului, ci numai prin
propria manifestare de

voinţă, încheind direct un contract cu creditorul promisiunii sau aderând ori ratificând pe cel
încheiat de promitent cu creditorul;

- obligaţia asumată de promitent este una de rezultat, respectiv de a determina terţa persoană
să-şi asume un angajament faţă de creditor. Obligaţia se consideră executată doar dacă terţa
persoană şi-a asumat angajamentul. În caz contrar, promitentul îşi va angaja propria răspundere
contractuală, fiind pasibil de plata unor despăgubiri faţă de creditor; - în măsura în care terţa
persoană şi-a asumat angajamentul promis, orice obligaţie a promitentului încetează prin executare.
În schimb, promitentul nu se obligă să garanteze faţă de creditor că terţul îşi va executa
angajamentul.

Efecte juridice.

- Promisiunea faptei altuia produce efecte numai între persoanele care au încheiat contractul.
În realitate, debitorul care promite fapta altei persoane, îşi asumă personal obligaţia de a depune
toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să-şi asume angajamentul faţă de creditor. Dacă
debitorul ar promite fapta terţului, promisiunea lui ar fi lipsită de valoare juridică deoarece nimeni nu
se poate obliga decât prin fapta proprie.

- Astfel, din contractul încheiat între debitorul promitent şi creditor nu se nasc obligaţii pentru
terţ, acesta fiind liber să accepte sau nu executarea obligaţiei promise de către debitor.

- cel ce își asumă angajamentul trebuie să repare prejudiciul cauzat beneficiarului în cazul în
care terțul refuză să se oblige sau, atunci când sa obligat ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația
promisă.

- promitentul nu va răspunde dacă se angajează să asigure executarea obligației terțului, fără

producerea vreunui prejudiciu pentru creditor. Intenția promitentul de a se angaja personal trebuie
să reiasă fără îndoială din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat, această
intenție neprezumându-se.

Stipulația pentru altul Stipulaţia pentru altul reprezintă un contract prin care o parte, numită
stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul
unei alte persoane, străine de contract, denumită terţ beneficiar.

În cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant, dar efectele se produc în
favoarea terţului beneficiar al cărui consimţământ nu se cere la perfectarea contractului. În
consecinţă, terţul

beneficiar are dreptul să pretindă de la promitent executarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o
faţă de stipulant.

-Stipulaţia pentru altul este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului
deoarece dreptul se naşte direct, în favoarea terţului beneficiar, dintr-un contract la a cărui încheiere
nu a participat. Stipulaţia pentru altul, fiind un contract, va trebui să îndeplinească atât condiţiile
generale de validitate ale unui contract (capacitate, consimţământ, obiect, cauză), dar şi condiţii
specifice:

- să existe voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane (animus stipulandi). Voinţa de a
stipula trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte în mod cert din contract;

- beneficiarul să fie determinat, sau cel puţin determinabil. Stipulaţia în folosul unei terţe
persoane este valabilă, chiar dacă aceasta nu a fost determinată la început, însă există suficiente
elemente pentru identificarea ei la momentul executării stipulaţiei (spre ex.: stipulaţia în favoarea
unui moştenitor, a unui copil ce se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de
constituire).
 Precizare:

- Acceptarea terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei pentru altul. Terţul
beneficiar poate accepta sau poate renunţa la dreptul stipulat în folosul său.

- Acceptarea din partea terţului beneficiar nu are efect constitutiv, deoarece dreptul se
dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci a contractului încheiat între stipulant şi promitent. În schimb,
acceptarea consolidează dreptul dobândit prin contract şi îşi produce efectele de la data încheierii
stipulaţiei. În consecinţă, acceptarea constituie mai mult o condiţie de eficacitate a stipulaţiei, în
sensul că aceasta devine irevocabilă. Cât timp beneficiarul nu şi-a manifestat acceptarea, stipulantul
poate revoca dreptul dobândit de către acesta dacă s-a prevăzut această posibilitate în contract.

- Dacă terţul beneficiar renunţă la dreptul stipulat în favoarea sa, se va proceda conform
prevederilor din contract, iar în lipsa lor, potrivit împrejurărilor (dreptul va profita stipulantului,
promitentului sau unui alt terţ beneficiar indicat de stipulant).

- Efecte juridice. Trebuie să ţinem cont că efectele contractului încheiat între stipulant şi
promitent privesc şi pe terţul beneficiar în favoarea căruia se naşte dreptul. Prin urmare, analiza
efectelor stipulaţiei trebuie făcută în raport cu calitatea persoanelor între care s-au născut legături
juridice,

respectiv: în raporturile dintre stipulant şi promitent, în raporturile dintre promitent şi terţ

beneficiar și în raporturile dintre stipulant şi terţ beneficiar.

a) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi promitent Stipulaţia pentru altul poate da
naştere mai multor categorii de raporturi juridice între stipulant şi promitent:

- raporturi prin care s-au prevăzut drepturi în favoarea stipulantului, guvernate de regulile
comune ale efectelor contractului între părţi. - raportul prin care s-a stipulat un drept în sarcina
promitentului şi în beneficiul terţei persoane, specifice contractului în folosul unei alte persoane.
Aceste din urmă raporturi prezintă interes, astfel încât se pune problema care sunt drepturile şi
acţiunile stipulantului faţă de promitent dacă acesta nu-şi execută prestaţia asumată în favoarea
terţului beneficiar.

- În esenţă, stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de către lege oricărui
creditor.

- stipulantul îl poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a-l determina să-şi execute
obligaţiile asumate faţă de terţa persoană.

- totodată, el va putea pretinde daune-interese dacă a suferit un prejudiciu cauzat de

neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de terţ. Spre exemplu, stipulantul urmărea ca prin
prestaţia promitentului să achite o datorie personală faţă de terţ.

- dacă stipulaţia pentru altul îmbracă forma unui contract sinalagmatic, stipulantul este
îndreptăţit să solicite rezilierea sau rezoluţiunea contractului, sau să invoce excepţia de neexecutare
a contractului.

b) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre promitent şi terţul

beneficiar
- În analiza acestora trebuie să ţinem cont de faptul că dreptul se naşte direct şi nemijlocit în
patrimoniul terţului beneficiar, deşi acesta nu este parte în contract. Momentul dobândirii coincide
cu momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent, şi independent de orice acceptare
din partea terţului beneficiar.

- dreptul se naşte direct în patrimoniu, în sensul că nu este necesar acordul terţului beneficiar,
dar şi nemijlocit în folosul terţului beneficiar, respectiv nu trece prin patrimoniul stipulantului. Prin
urmare, terţul este un creditor al promitentului care este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de acesta.

Acest fapt determină o serie de consecinţe:

- terţul beneficiar nu vine în concurs cu moştenitorii sau creditorii stipulantului,

deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului, ci se naşte direct în patrimoniul terţului.
De asemenea, pretenţiile moştenitorilor nu se răsfrâng asupra prestaţiei pro-mise, deoarece dreptul
nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.

- terţul beneficiar are o acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului
său, deşi nu este parte contractantă.

- dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul generat de contractul

încheiat de stipulant şi promitent, atât dreptul cât şi acţiunile însoţitoare se transmit propriilor
succesori.

- în caz de neexecutare a obligaţiei de către promitent, terţul beneficiar poate pretinde daune-
interese pentru eventualul prejudiciu suferit. El nu va putea însă solicita rezoluţiunea/rezilierea
contractului dintre stipulant şi promitent, deoarece este terţ faţă de acesta.

- În schimb, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care le-ar fi
putut opune stipulantului în virtutea contractului încheiat cu acesta, pentru a-şi motiva refuzul de
executare (spre ex., faptul că stipulantul nu şi-a îndeplinit faţă de promitent obligaţia ce-i revenea;
nulitatea contractului, neîndeplinirea termenului suspensiv de executare; vicii de consimţământ).

c) Efectele stipulaţiei în raporturile dintre stipulant şi terţul

beneficiar

-De regulă, stipulaţia pentru altul nu creează raporturi între stipulant şi terţ beneficiar. Cu toate
acestea, este posibil ca prin mecanismul stipulaţiei, stipulantul să facă o liberalitate terţului
beneficiar, să-şi achite o datorie anterioară faţă de acesta, sau să-i acorde un împrumut.

Prin excepţie, în raport de scopul urmărit prin stipulaţie, pot lua

naştere unele legături juridice, şi anume:

- dacă stipulantul avea faţă de beneficiar o obligaţie pe care doreşte să o stingă, operaţiunea
stipulaţiei are, în acest caz, natura juridică a unei plăţi prin delegaţie.

- dacă prin mecanismul stipulaţiei s-a dorit a se aduce terţului un beneficiu gratuit,
operaţiunea este echivalentul unei donaţii indirecte. În această situaţie, donaţia nu este supusă
regulilor privind forma autentică, dar trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute pentru
valabilitatea ei. - prin stipulaţie, beneficiarul poate primi o sumă de bani cu titlu de împrumut, caz în
care ea are valoare unui contract de împrumut.

Principiul opozabilității contractului

Noțiune Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor persoanelor de a

respecta situaţia juridică creată prin contract, deşi nu au luat parte la încheierea lui. De această dată
opozabilitatea nu se confundă cu relativitatea efectelor.

Opozabilitatea și relativitatea Pentru stabilirea raportului dintre cele 2 principii care guvernează
efectele contractului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: - în raporturile dintre părţi, dintre
o parte şi avânzi-cauză, precum şi dintre avânzii-cauză, contractul are valoarea unui act juridic ce
creează raporturi juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii.

- în raporturile dintre părţi, avânzii-cauză, pe de o parte şi terţi, pe de altă parte, precum şi în

raporturile dintre terţi, contractul are valoarea unui fapt juridic stricto-sensu, fiind opozabil oricărei
persoane, inclusiv terţilor. În concluzie, contractul, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic, trebuie
respectat. Aceasta este opozabilitatea contractului în sens larg. Ea nu se află în contradicţie cu
relativitatea efectelor contractului, ci, dimpotrivă, relativitatea poate fi înglobată în conţinutul
noţiunii de opozabilitate latosensu.

Diferențierile dintre opozabilitate și relativitate sunt producătoare de consecinţe juridice sub două
aspecte:

- în materia răspunderii civile, dacă o parte contractantă cauzează celeilalte un prejudiciu prin
neexecutarea obligaţiei, se va angaja răspunderea contractuală a acesteia; în schimb, dacă un terţ
aduce atingere unui drept aparţinând unei părţi din contract, se va angaja răspunderea delictuală;

- sub aspect probator, între părţi proba contractului se face conform regulilor privind dovada
actelor juridice. Faţă de terţi, contractul fiind un fapt juridic, el poate fi dovedit cu orice mijloc de
probă.

Excepția de la principiul opozabilității contractului.

Simulația. Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea între aceleaşi părţi a două
contracte – un contract public, aparent, care nu reflectă voinţa reală a părţilor, şi un contract secret,
dar adevărat (contraînscris), corespunzător voinţei reale a acestora.

- Contractul public aparent este nereal şi creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, iar
contractul secret (contraînscrisul) este adevărat, real şi anihilează, în tot sau în parte, aparenţa
juridică creată prin contractul simulat.

- Condiţii. Simulaţia fiind o operaţiune complexă, presupune îndeplinirea unor condiţii specifice:

a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică existenţa şi conţinutul să
nu fie cunoscute de către terţi.
Precizare: Contraînscrisul îşi pierde caracterul secret în cazurile în care a fost supus publicităţii
(transcrierea actului, întabu-larea, primirea de dată certă) sau când se face menţiune despre
existenţa sa în actul public;

b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului

apparent

Precizare: dacă părţile încheie mai întâi un contract aparent, iar ulterior unul secret, nu suntem în
prezenţa simulaţiei. Ambele contracte corespund voinţei reale a părţilor, astfel cum aceasta exista la
momentul încheierii fiecărui act juridic. Astfel, contractul secret ulterior, urmăreşte să revoce sau să
modifice contractul aparent, dar care a corespuns unei voinţe a părţilor în momentul încheierii sale.
c)intenţia comună a părţilor de a simula.

Precizare: intenţia de a simula constă în acordul părţilor ca operaţiunea juridică să producă toate
efectele specifice simulaţiei. În lipsa acordului nu există simulaţie, astfel încât dacă părţile încheie un
act secret iar ulterior îl modifică printr-o nouă înţelegere, suntem în prezenţa a două manifestări
succesive de voinţă, ce nu produc efectele unei simulaţii.

Formele simulației a) Fictivitatea. În acest caz, contractul aparent este încheiat formal,
existenţa sa fiind contrazisă în contractul secret – contraînscris. Spre exemplu, un debitor, pentru a
sustrage un bun de la urmărirea creditorului său, încheie apa-rent un contract de vânzare-cumpărare,
prin care bunul e vân-dut altei persoane. Cu acesta din urmă se încheie concomitent un contract
secret în care se stipulează că în realitate proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului.
Întrucât părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa unui contract care în realitate nu există,
actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a fost denumită şi simulaţie totală.

b) Deghizarea. Părţile încheie un contract, însă urmăesc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă
de terţi, ascunzându-l printr-un alt contract.

Deghizarea poate fi :

- totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De exemplu, părţile
încheie un contract de donaţie pe care îl deghizează întrun contract de vânzare; contractul de
întreţinere se deghizează într-un contract de vânzare;

- parţială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte ale actului secret. Astfel,
poate fi deghizat obiectul actului (în locul preţului real convenit de părţi în contractul secret de
vânzare, în actul public se stipulează un preţ mai mare sau mai mic), data încheierii actului (un soţ
postdatează un act de cumpărare a unui bun pentru ca data dobândirii să se situeze după divorţ,
astfel încât bunul să nu intre în comunitatea de bunuri şi să nu fie supus partajului). De asemenea, se
deghizează modul de executare al obligaţiei (în actul public se prevede că preţul se plăteşte în lei, iar
în contraînscris este fixat în valută, pentru a se evita riscurile deprecierii monedei naţionale), sau
modalităţile actului juridic (actul public este neafectat de modalităţi, în timp ce actul secret prevede
existenţa acestora).

c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se încheie între anumite persoane, iar în contractul
secret (contraînscris) se precizează că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea stipulată
în contractul public.
De această dată, acordul simulatoriu se referă la identitatea persoanelor din actul public. Astfel,
dobânditorul aparent al dreptului este persoana interpusă, „omul de paie”, care îl acoperă pe
adevăratul dobânditor.

Efecte juridice Efecte între părți

- contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din
stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal;

- actul secret nu va produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond
cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Spre exemplu: actul secret încheiat pentru a eluda o
dispoziție legală privitoare la capacitatea de a contracta a adevăratului beneficiar nu va produce
efecte între părți, fiind nesocotite prevederile speciale ale art. 1289 alin.

(2) Cod civil.

Efecte față de terți

- actul secret nu va putea fi invocat împotriva terților de bună-credință care, întemeindu-se pe

prevederile contractului public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent;

- terților le este recunoscut dreptul de a invoca împotriva părților existența

contractului secret în măsura în care acesta le vatămă drepturile.

- în materia simulației, este aplicabilă regula conform căreia contractul secret este inopozabil
față de terți, indiferent de persoana care îl invocă. Excepția este reprezentată de cazul în care terțul a
avut cunoștință de actul secret la momentul dobândirii drepturilor de la înstrăinătorul aparent,
situația în care terțul se va găsi în imposibilitate de a invoca aplicabilitatea regulii mai sus enunțată.

În privința raporturilor între creditori, părțile nu vor putea opune

existența contractului secret creditorilor debânditorului aparent care, au notat cu bună-credință

începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor obiect al
simulației.

În cazul în care apare un conflict între creditorii celui care a

înstrăinat (aparent) și creditorii dobânditorului (aparent), vor avea câștig de cauză creditorii
înstrăinătorului aparent, în eventualitatea în care creanța acestora este anterioară contractului
secret.

Proba simulației - proba simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice
mijloc de probă, în timp ce părțile por proba simulația cu orice mijloc de probă doar dacă pretind că
aceasta are caracter ilicit.

- în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor legale analizate, dispozițiile referitoare la

simulație se aplică și actelor juridice unilaterale, cu condiția existenței unui acord între autorul actului
și destinatarul acestuia.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Definiție • Dreptul de proprietate publică reprezintă acel drept care aparține

statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin
destinația legii, sunt de uz sau de interes public, dacă acestea au fost dobândinte printrun mod
prevăzut de lege, astfel cum prevede art. 858 Cod civil.

Obiectul dreptului proprietate publică de • În privința obiectului dreptului de proprietate

publică, art. 859 alin. (1) Cod civil stabilește că reprezintă obiect exclusiv al dreptului de proprietate
publică bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic
valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și
ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică.

• Privitor la celelalte bunuri care aparțin statului sau unităților administrativ-

teritoriale, acestea fac parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat al acestora, cu condiția
ca bunurile să fi fost dobândite printr-un mod prevăzut de lege.

Diferențiere între dreptul de proprietate

publică și

domeniul public • Dreptul de proprietate publică are ca obiect, așa cum arătam mai sus,
bunurile care prin natura lor ori prin destinația legii sunt de uz sau de interes public. Astfel, noțiunea
dreptului de proprietate publică are în vedere dreptul subiectiv civil care se exercită asupra bunurilor
de uz sau interes public;

• Pe de altă parte, domeniul public trebuie privită ca o masă de bunuri care este
alcătuită din totalitatea bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate publică.

• Apreciem că domeniul public trebuie analizat ca reprezentând o masă patrimonială

reglementată de lege, diviziune a patrimoniului statului și unităților administrativ-teritoriale. Tocmai
având în vedere că pentru includerea bunurilor în acest domeniu, trebuie ca bunul statului sau al
unității administrativteritoriale să fie de uz sau de interes public; în caz contrar, bunurile vor intra în
domeniul privat al titularilor, urmând regimul juridic de drept comun al dreptului de proprietate
privată.

• Astfel, dreptul de proprietate publică reprezintă un drept real principal, drept

subiectiv civil, în timp de domeniul public

reprezintă o masă de bunuri de uz sau de interes public, motiv pentru care cele două noțiuni
nu trebuie confundate.

• Această diferențiere este susținută și de prevederile art. 860 Cod civil care stabilesc apartenența
bunurilor proprietate publică în domeniul public național, județean sau local.

Titularii

dreptului de

proprietate publică • Potrivit art. 858 Cod civil și art. 136 alin. (2) din Constituția României,
pot fi titulari ai dreptului de proprietate publică doar statul și unitățile administrativ-teritoriale.

• Așa cum vom vedea în prezentul capitol, exercitarea dreptului de proprietate publică se
realizează prin drepturile reale principale corespunzătoare acestui drept, respectiv: dreptul de
administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit. Aceste drepturi pot avea
ca titulari persoane fizice, persoane juridice de drept privat sau public, instituții de utilitate publică,
fără ca acestea să devină titulare are dreptului de proprietate publică, ci prin constituirea în condițiile
legii a unui drept real principal corespunzător proprietății publice, vor deveni titulari ai acestor
drepturi.

Reglementări privind dreptul de proprietate publică

Constituția

României, art. 136 alin. (3) și Codul civil, art.

857 • Aceste dispoziții legale reglementează acele bunuri care fac obiectul exclusiv al dreptului de
proprietate publică. Sunt astfel de bunuri, așa cum arătam și mai sus: bogăţiile de interes public ale
subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, dar și alte bunuri
stabilite prin lege organică.

Codul administrativ • Odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Codului administrativ, adoptat

prin Ordonanța de Urgență nr. 57/2019, s-au abrogat dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile
proprietate publică. Noua anexă privind lista cuprinzând unele bunuri care aparțin domeniului public
al statului este reglementată de Codul administrativ, în Anexa 2. Enumerarea bunurilor care aparțin
domeniului public al statului, dar și

anexele (anexele 3 și 4) care enumeră bunurile care aparțin județului sau, după caz,
comunei, orașului sau municipiului au un caracter exemplificativ.

Legea nr. 85/2003 a

minelor, art. 1 • Fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică și aparțin statului
român resursele minerale situate pe teritoriul și în subsolul țării și al platoului continental în zona
economică a României din Marea Neagră, delimitate conform principiilor de drept internațional și
convențiilor internaționale la care România este parte.

Legea 114/1996 legea locuinței,

art. 57 • locuințele de protocol sunt proprietate publică a statului.

OUG 105/2001 privind frontiera de stat a

României art. 7

alin. (1) • culoarul de frotieră și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din
domeniul public al statului român.

Legea 18/1991 privind fondul funciar, art. 4 alin. (4), art. 5 alin. (1) •

• terenurile din domeniul public sunt cele care sunt afectate unei utilități publice terenurile pe
care sunt amplasate construcțiile de interes public, piețele, căile de comunicație, rețelele stradale,
parcurile publice, porturile și aeroporturile, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor,
fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale,
țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale,
monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru
nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public sau care, prin
natura lor, sunt de uz sau interes public, aparțin domeniului public.

Domeniul public național,

județean sau

local • Potrivit dispozițiilor art. 860 Cod civil, bunurile proprietate publică sunt incluse în
domeniul public național, județean sau local, delimitarea între aceste domenii fiind făcută în
condițiile legii.

• Astfel, bunurile din domeniul public de interes național aparțin statului, iar
bunurile din domeniul public de interes județean sau local aparțin unităților administrativ-teritoriale.

• În privința transferului bunurilor din domeniul public al statului în domeniul

public al unei unități administrativ-teritoriale se face în condițiile legii, excepție făcând bunurile care
formează obiectul exclusiv al proprietății publice a statului sau a unităților administrativ teritoriale; în
acest ultim caz, potrivit art. 860 alin. (3) Cod civil, transferul poate opera doar ca urmare a modificării
legii organice.

Caracterele juridice dreptului proprietate publică ale de • Astfel cum prevede art. 554
Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se
aplică și dreptului de proprietate publică, însă doar dacă există compatibilitate cu acesta din urmă.
Așa cum am analizat în capitolul referitor la dreptul de proprietate privată, caracterele juridice ale
acestui drept conturează regimul juridic de drept comun, bunurile care fac obiectul dreptului de
proprietate privată fiind alienabile, sesizabile, prescripribile sub aspect achizitiv și de regulă
imprescripribile sub aspect extinctiv.

• Având în vedere natura bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate

publică, caracterele juridice ale acestui drept sunt în totală opoziție cu caracterele juridice ale
dreptului de proprietate privată. Astfel, potrivit art. 861 alin. (1) Cod civil, bunurile care fac obiectul
dreptului de proprietate publică au un caracter inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

• Caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică presupune că aceste

bunuri nu pot fi înstrăinate, fiind scoase din circuitul civil; orice act de înstrăinare a unui bun
proprietate publică este lovit de sancțiunea nulității absolute. Caracterul alienabil al bunurilor
proprietate publică este reglementat și de Constituția României care, în art. 136 alin. (4), prevede
acest caracter. Dacă uzul sau interesul public ce a justificat includerea bunului în domeniul public al
statului sau al unității administrativ-teritoriale încetează, bunul urmează a fi trecut în domeniul privat
și urmează a i se aplica regulile specifice dreptului de proprietate privată.

• Caracterul imprescriptibil al bunurilor proprietate publică trebuie analizat

atât sub aspect achizitiv, cât și sub aspect extinctiv. Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv este
reglementată în art. 861 alin. (2) potrivit căruia proprietatea asupra acestor bunuri nu poate fi
dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor
mobile. Sub aspect extinctiv, caracterul imprescriptibil reiese, ca și în cazul dreptului de proprietate
privată, din caracterul perpetuu, cu consecința că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Așadar, în virtutea caracterului imprescriptibil sub aspect extinctiv, acțiunea în revendicare a unui
bun proprietate publică va putea fi exercitată oricând, fără ca pârâtul să poată invoca în apărarea sa
dobândirea dreptului de proprietate publică prin efectul uzucapiunii.

• Caracterul insesizabil al bunurilor proprietate publică scoate aceste bunuri

din gajul general al creditorilor statului sau unităților administrativ-teritoriale, care se vor putea
îndrepta exclusiv împotriva bunurilor aflate în domeniul privat al acestor subiecte de drept. Așadar,
bunurile proprietate publică nu pot face obiectul urmăririi silite, mobiliare sau imobiliare, urmărire
silită demarată de creditorii statului sau ai unităților administrativ-teritoriale.

Limitele dreptului proprietate publică de • În privința limitelor dreptului de proprietate

publică, art. 862 Cod civil prevede acest drept este susceptibil de orice limite reglementate de lege, în
măsura în care există compatibilitate între uzul sau interesul public ce determină includerea acestor
bunuri în domeniul public și limitele reglementate de lege.

• Titularul dreptului de proprietate publică, împreună cu persoana îndreptățită,

pot constata prin acord incompatibilitatea între limita prevăzută de lege și uzul sau interesul public
căruia bunurile îi sunt afectate. În cazul în care părțile nu pot ajunge la un acord, va decide instanța
de judecată.

• Persoana interesată are dreptul la o justă și promptă despăgubire din partea

titularului dreptului de proprietate publică.

Modurile de dobândire a dreptului de

proprietate publică • Potrivit art. 863 Cod civil, dreptul de proprietate publică se poate dobândi
prin:

- achiziție publică, efectuată în condițiile legii;

- expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii; - donație sau legat, acceptat
în condițiile legii, dacă bunul prin natura lui sau prin voința dispunătorului, devine de uz ori de interes
public;

- convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului, devine
de uz sau de interes public; - transferul bunului din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al
acesteia, în condițiile legii;

- alte moduri prevăzute de lege.

Achizițiile publice

Noțiune • Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate publică presupune o procedură

complexă, reglementată de prevederile Legii nr. 98/2016. Această lege prevede toate procedurile de
achiziție publică, modul de derulare și modul de atribuire a contractului de achiziție publică.
Contractul de achiziție publică este definit ca fiind contractul cu titlu oneros, asimilat, potrivit legii,
actului administrativ, încheiat în scris către unul sau mai mulți operatori economici și una sau mai
multe autorități contractante, care are ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau
prestarea de servicii.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Noțiune • Exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă acel mod de
dobândire a dreptului de proprietate publică ce presupune trecerea forțată a bunurilor proprietate
privată în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale, doar pentru cauză de
utilitate publică și cu justă și prealabilă despăgubire.

• Potrivit dispozițiilor art. 887 alin. (1) Cod civil, exproprierea pentru cauză de utilitate publică
reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate nesupus înscrierii în cartea funciară.

Reglementare • Art. 44 alin. (3) din Constituția României;

• Art. 562 alin. (2) Cod civil;

• Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

• Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării
unor obiective de interes național, județean și local.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică în sistemul Legii nr. 33/1994 republicată

Obiectul exproprierii • Potrivit art. 1 și art. 2 din Lege, pot fi supuse exproprierii, în tot sau în parte,
bunurile imobile care fac obiectul dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice sau
persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

Bunuri ce nu pot fi expropriate • Bunurile imobile ce fac obiectul dreptului de proprietate

publică, având în vedere că aceste bunuri sunt de uz sau de interes public;

• Bunurile imobile ce fac obiectul dreptului de proprietate privată al statului. În situația în care,
pentru executarea unor lucrări de utilitate publică, statul nu se va expropria pe sine însuși, ci va trece
bunul prin hotărâre de Guvern din dreptul de proprietate privată în dreptul de proprietate publică,
afectând astfel bunul unei utilități publice ;

• Bunurile imobile ce fac obiectul dreptului de proprietate privată al comunei, orașului sau
municipiului, însă doar în cazul în care utilitatea nu este de interes național, deoarece în acest caz
bunurile sunt supuse exproprierii. În ipoteza în care utilitatea este de interes local, titularul dreptului
de proprietate privată va trece bunul în proprietatea publică a aceleiași unități administrativ-
teritoriale, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului sau municipiului, a Consiliului General
al municipiului București sau prin hotărâre a consiliului județean ;

• Regulile din paragraful anterior se aplică și în situația în care unitățile administrativ-teritoriale

au în dreptul de proprietate privată bunuri imobile pe raza teritorială a mai multor unități

administrativ-teritoriale, pentru care se identifică uzul sau interesul public;

• În privința trecerii în domeniul public al unui bun din patrimoniul societăților la care
statul sau o unitate administrativ-teritorială are calitatea de asociat sau acționar, aceasta se poate
face doar cu acordul adunării generale a asociaților/ acționarilor societății respective și cu achitarea
contravalorii bunului. Aceleași reguli sunt aplicabile și în cazul trecerii în domeniul public al bunului
imobil al regiilor autonome, unde trecerea se va putea face doar cu acordul consiliului de
administrație al regiei și cu plata contravalorii bunului.

• În cazul în care acordurile necesare din paragraful de mai sus nu sunt obținute,
bunurile care aparțin societăților sau regiilor autonome vor putea fi trecute în domeniul public numai
prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, după o justă și prealabilă despăgubire
Expropriatorul • pentru lucrările de interes național, statul;

• pentru lucrările de interes local, comuna, orașul, municipiul, județul.

Procedura amiabilă • persoanele îndreptățite pot consimți asupra modalității de transfer al

dreptului de proprietate, dar și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor
legale în vigoare, fără a se declanșa procedura exproprierii, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Lege.

• în acest sens, între proprietarul terenului și stat sau unitatea administrativ-teritorială

se poate încheia o convenție translativă de proprietate. Având în vedere că bunul ce se transmite
este un bun imobil, părțile vor consfinți contractul printr-un înscris autentic, în vederea îndeplinirii
cerințelor de validitate și opozabilitate a contractelor translative de proprietate imobiliară, conform
art. 1244 Cod civil.

• În conformitate cu art. 4 alin. (2) din Lege, dacă părțile se înțeleg doar asupra
modalității de transfer al dreptului de proprietate, fără să ajungă la o înțelegere și asupra
cuantumului sau naturii despăgubirii, instanța de judecată va lua act de înțelegerea

părților asupra modalității de transfer al dreptului și va stabili doar cuantumul sau natura
despăgubirii.

Etapele exproprierii • declararea utilității publice;

• măsurile premergătoare exproprierii;

• exproprierea propriu-zisă.

Declararea utilității publice

Competența în declararea utilității publice • potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, utilitatea
publică se declară atunci când urmează să se realizeze lucrări de interes național sau lucrări de
interes local.

• pentru lucrările de interes național, utilitatea publică se declară de către Guvern iar pentru
lucrările de interes local, utilitatea publică se declară de consiliile județene și de Consiliul General al
municipiului București, potrivit art. 7 alin. (1) din Lege;

• în privința lucrărilor de interes local ce se desfășoară în mai multe județe, utilitatea publică se
declară de o comisie compusă din președinții consiliilor județene; în caz de dezacord între aceștia,
utilitatea publică se va declara de către Guvern;

• în situațiile speciale prevăzute de art. 7 alin. (3)6 și (4)7 din Lege, utilitatea publică se declară
prin lege.

6 (3)Pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare
caz în parte, prin lege.

Potrivit art. 6 din Lege: ” sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecţiunile şi explorările
geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei
electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu
energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia
mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea
viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii
hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale
periculoase şi de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii
de adâncime; clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale
de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie
publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a
monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor
naturale şi a monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale -
cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională”. 7
(4)Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care - indiferent
de natura lucrărilor - sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri
istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în
întregime.

Condiții pentru declararea utilității publice • potrivit dispozițiilor art. 8 din Lege,
declararea utilității publice se va face doar după efectuarea unei cercetări prealabile și după
înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii,
pentru localitățile sau zonele unde se intenționează executarea lucrării respective.

• prin cercetarea prealabilă se stabilește dacă există elemente care să justifice interesul
național sau local, care sunt avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care
susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi realizate pe alte căi decât prin procedura exproprierii, precum
și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate în conformitate cu
dispozițiile legale, aceste aspecte fiind reglementate de dispozițiile art. 10 din Lege.

• constatările făcute ca urmare a cercetării prealabile se consemnează și se transmit

Guvernului, consiliului județean sau Consiliului General al municipiului București, după caz.

Publicitatea

actului de declarare a

utilității publice • actul de declarare a utilității publice de interes național este făcut
public prin afișarea la sediul consiliului local în raza căruia este situat imobilul și se publică în
Monitorul Oficial al României;

• actul de declarare a utilității publice de interes local se afișează la sediul consiliului local în
raza căruia este situat imobilul și se publică în presa locală;

• actele prin care se declară utilitatea publică pentru executarea unor lucrări privind apărarea
țării și siguranța națională nu sunt supuse publicității.

Măsurile premergătoare exproprierii

Planurile cu terenurile și

construcțiile
propuse pentru expropriere • după declararea utilității publice și publicitatea acesteia,
expropriatorul execută planurile ce cuprind terenurile și contrucțiile ce sunt propuse pentru
expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubire. Potrivit art. 12 alin. (1)
din Lege, acestea se depun la consiliul local al comunei, orașului sau municipiului pe teritoriul căruia
sunt situate imobilele, spre consultare de către cei interesați. Fac excepție documentele lucrărilor
privind apărarea țării și siguranța națională, în cazul acestor lucrări fiind depusă doar

lista cu imobilele supuse exproprierii, proprietarii acestora și ofertele de despăgubire.

Notificarea titularilor drepturilor reale asupra bunurilor • titularii drepturilor reale

asupra imobilelor supuse exproprierii sunt notificați cu propunerile de expropriere și procesul-verbal
prin care s-a finalizat cercetarea prealabilă declarării utilității publice, în termen de 15 zile de la
publicare, conform art. 13 din

Lege;

• titularii drepturilor reale asupra bunurilor supuse procedurii exproprierii pot face
întâmpinare în termen de 45 zile de la primirea notificării. Întâmpinarea se depune, conform art. 14
din Lege, la primarul comunei, orașului sau municipiului de la locul situării imobilului expropriat.

Soluționare • primarul primește și înregistrează întâmpinările și ofertele de despăgubire și

pretențiile proprietarilor sau ale altor titulari de drepturi reale asupra bunului expropriat.

• în termen de 30 zile, dosarul este transmis către Secretariatul general al Guvernului

pentru lucrările de interes național și către consiliul județean sau Consiliul General al municipiului
București pentru lucrările de interes local.

• întâmpinările sunt soluționate în termen de 30 zile de către o comisie constituită

conform art. 15 din Lege8.

Soluția Comisiei și calea de atac • în urma deliberării, comisia constituită potrivit

dispozițiilor legale arătate mai sus, poate accepta punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate
respinge, printr-o hotărâre motivată. De asemenea, comisia poate lua act de învoiala părților, sub
semnătura acestora, potrivit art. 18 din Lege.

8 (1)Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită prin hotărâre a

Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin decizia delegaţiei permanente a consiliului
judeţean sau prin dispoziţia primarului municipiului Bucureşti pentru cele de interes local.

(2)Comisia va fi alcătuită din 3 specialişti din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea de
utilitate publică, 3 proprietari de imobile din municipiul, oraşul sau comuna în care sunt situate
imobilele propuse pentru expropriere, aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de minimum 25 de
proprietari, precum şi primarul localităţii. Comisia va lucra sub conducerea unui delegat al
Guvernului, în cazul lucrărilor de interes naţional, sau a unui delegat al consiliului judeţean ori al
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în cazul lucrărilor de interes local, ca preşedinte.

(3)Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor care sunt în cauză, rudele şi afinii lor până la
al patrulea grad inclusiv, persoanele care deţin funcţii în administraţia publică locală sau centrală şi
care au interes în executarea lucrărilor şi nici membrii comisiei care au declarat utilitatea publică.
 • hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare.

• dacă propunerea expropriatorului este respinsă, există posibilitatea ca acesta să revină cu noi
propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor și reluarea întregii proceduri.

• în cazul în care noile propuneri sunt respinse, hotărârea comisiei poate fi contestată, potrivit
art. 20 din Lege, la Curtea de apel în raza căreia este situat imobilul.

Exproprierea și stabilirea despăgubirilor

Competența instanței de

judecată • cererile de expropriere sunt de competența tribunalului județean sau a

Tribunalului București în raza căruia este situat bunul imobil supus exproprierii, astfel cum prevedere
art. 21 alin. (1) din Lege;

• instanța de judecată este sesizată de expropriator, în vederea pronunțării asupra exproprierii,

dacă nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă aceasta a fost respinsă,
în acest sens dispunând art. 21 alin. (2) din Lege.

Citarea părților • președintele Tribunalului fixează termenul de judecată și citează proprietarul

sau, după caz, posesorul bunului imobil, titularii altor drepturi reale asupra bunului imobil supus
exproprierii, dar și a oricăror alte persoane cunoscute care ar putea justifica un interes legitim asupra
imobilelor supuse exproprierii. Persoanele care sunt citate sunt enumerate în art. 22 din Lege;

• participarea procurorului este obligatorie, conform art. 23 alin. (1) din Lege;

• lipsa părților legal citate nu împiedica judecata cererii, instanța putând să se pronunțe chiar și
în lipsa acestora, în acest sens fiind dispozițiile art. 24 alin. (3) din Lege.

Hotărârea instanței • instanța de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerințele legii
pentru expropriere și stabilește despăgubirile și modul de împărțire a sumei de bani între persoanele
care sunt citate, justificând un interes cu privire la imobilul supus exproprierii. Hotărârea
judecătorească este supusă căilor de atac, potrivit art. 23 din Lege;

• dacă părțile se înțeleg cu privire la expropriere și cu privire la despăgubiri, instanța ia act de

învoiala părților și pronunță o

hotărâre definitivă. Când există înțelegere cu privire la expropriere, însă părțile nu se

înțeleg cu privire la despăgubiri, instanța ia act de înțelegerea părților și stabilește despăgubirile ce
urmează să fie plătite de către expropriator;

• în ipoteza în care expropriatorul solicită doar o expropriere parțială, iar proprietarul

imobilului solicită exproprierea totală, instanța de judecată urmează să aprecieze, conform art. 24
alin. (4) din Lege, dacă exproprierea parțială este posibilă; în caz contrar, va dispune exproprierea
totală a imobilului.

Despăgubirile • în vederea stabilirii despăgubirilor, instanța de judecată numește o

comisie formată din 3 experți, cu următoarea componență: un expert este numit de instanță, un
expert este numit de expropriator și un expert este numit de persoanele care sunt supuse procedurii
exproprierii;
 • despăgubirea este compusă, potrivit art. 26 alin. (1) din Lege, din valoarea
imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului bunului sau altor persoane îndreptățite;

• despăgubirile ce urmează să fie plătite proprietarului vor fi defalcate de

despăgubirile ce se vor acorda altor persoane îndreptățite;

• dacă exproprierea este una parțială, potrivit art. 26 alin. (4) din Lege, dacă
partea neexpropriată dobândește un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor efectua, experții
vor putea propune instanței o eventuală reducere a daunelor;

• instanța este ținută, potrivit art. 27 alin. (2) din Lege, să acorde despăgubea
astfel încât aceasta să nu fie mai mică decât ce a acordat expropriatorul, dar nici mai mare decât ce a
solicitat proprietarul sau altă persoană îndreptățită.

Transferul dreptului proprietate privată de • dreptul de proprietate iese din

patrimoniul expropriatului și intră în dreptul de proprietate publică al expropriatorului după ce
obligațiile impuse prin hotărârea pronunțată sunt îndeplinite.

Ipoteca, privilegiile servituțile și • ipoteca și privilegiile se strămută de drept asupra

despăgubirilor stabilite de instanță, iar servituțile stabilite prin fapta omului se sting dacă devin
incompatibile cu obiectivul urmărit prin expropriere.

Uzul, uzufructul, abitația superficia și • aceste drepturi reale principale se sting prin
efectul exproprierii; în egală măsură, potrivit art. 28 alin. (3) din Lege, se vor stinge și dreptul de
concesiune cât și atribuirea în folosință, titularii tuturor drepturilor fiind îndreptățiți la despăgubiri.

Locațiunile • toate locațiunile încetează de drept când hotărârea de expropriere

este definitivă. În privința situației în care se expropriază clădiri cu destinație de locuință, potrivit art.
29 alin. (2) din Lege, evacuarea persoanelor care ocupă locuințele fie în calitate de proprietari, fie în
calitate de chiriași al căror contract de închiriere era legal încheiat înainte de înscrierea lucrării în
planurile urbanistice, se va putea face doar după ce expropriatorul le asigură un spațiu de locuit, în
condițiile stabilite de Lege.

Creditorii • creditorii privilegiați și alți creditori stabiliți prin hotărâre

judecătorească vor fi plătiți din drepturile cuvenite cu titlu de despăgubire. Sumele de bani vor fi
consemnate de expropriator, urmând ca împărțirea să se facă potrivit legii civile, în acest sens
dispunând art. 33 din Lege.

Plata despăgubirilor și punerea în posesie a

expropriatorului •

• despăgubirile se vor plăti, în lipsă de înțelegere contrară, în termen de cel mult 30 de zile de
data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere; eliberarea titlului executoriu și punerea în
posesie a expropriatorului se vor putea face numai în baza încheierii instanței care constată plata
despăgubirilor, însă nu mai târziu de la data plății;

• dacă bunul expropriat este cultivat sau are o plantație, punerea în psoesie se va face
doar după ce recolta a fost culeasă, exceptând situația în care despăgubirea a inclus și valoarea
recoltei neculese;
 • dacă există urgență extremă, potrivit art. 32 din Lege, urgența fiind impusă de
executarea unor lucrări care interesează apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională și în caz
de calamități naturale, instanța de judecată, stabilind că utilitatea publică este declarată, va putea
dispune prin hotărâre punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu impunerea obligației

de a consemna în termen de 30 de zile, sumele de bani cu titlu de despăgubire în

favoarea expropriaților.

Dreptul de folosință și de retrocedare • în situația în care imobilul

expropriat este oferit spre închiriere înainte de utilizarea lui în scopul pentru care a fost expropriat,
potrivit art. 34 din Lege, expropriatul are un drept de prioritate pentru a închiria bunul;

• dacă bunurile imobile exproprietate nu au fost utilizate conform obiectivului care a

condus la expropriere sau dacă lucrările nu au fost începute în termen de un an, foștii proprietari pot
cere retrocedarea bunurilor, dacă nu a fostă făcută o nouă declarație de utilitate publică. Foștii
proprietari vor fi notificați cu privire la acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 35 din Lege;

• cererea de retrocedare se introduce la tribunal în termen de 3 ani, termenul curgând,

conform art. 36 alin. (1), de la data notificării prevăzute de art. 35 din Lege. Tribunalul va verifica
temeiurile cererii și va dispune retrocedarea, prețul imobilului neputând depăși valoarea actualizată
a despăgubirii primite

Dreptul prioritar la dobândire • potrivit art. 37 din Lege, în cazul în care lucrările pentru care
sa făcut exproprierea nu sunt realizate și expropriatorul înstrăinează imobilul, expropriatul are un
drept prioritar la dobândire, la un preț ce nu poate depăși despăgubirea actualizată;

• expropriatorul îl va notifica pe expropriat în condițiile art. 35 din Lege, acesta din

urmă având posibilitatea să își exercite opțiunea de a cumpăra bunul imobil în termen de două luni
de la primirea notificării; dacă expropriatul nu își exercită această opțiune în termenul prevăzut în
art. 37 alin. (2) din Lege, expropriatorul poate înstrăina în mod liber bunul;

• în caz de încălcare a dreptului prioritar la dobândire, expropriatul se poate substitui

în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia prețul care nu poate depăși valoarea despăgubirii
actualizată și cheltuielile legate de vânzare. Conform art. 37 alin. (3) din Lege, dreptul de substituire
se exercită în termen de două luni de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus înscrierea în
cartea funciară a dreptului de proprietate în folosul cumpărătorului. Fostul proprietar

expropriat preia în această situație locul cumpărătorului, cu toate drepturile și obligațiile care
rezultă din contractul translativ de proprietate încheiat cu nesocotirea dreptului prioritar de
dobândire;

• în situațiile descrise de art. 37 din Lege sunt aplicabile prevederile legale privind oferta de plată
urmată de consemnațiune .

Cheltuielile

legate de expropriere și retrocedare • toate cheltuielile ocazionate de realizarea

procedurii exproprierii și a retrocedării sunt suportate de expropriator.

Donația și legatul
Aplicabilitate • donația și legatul pot conduce la dobândirea dreptului de proprietate publică dacă
bunul, prin natura lui sau prin voința dispunătorului, devine de uz sau de interes public. Donațiile și
legate se acceptă în condițiile art. 291 din Codul administrativ. În privința donațiilor, având în vedere
caracterul solemn al contractului, acesta trebuie să fie încheiat, sub sancțiunea nulității absolute, în
formă autentică, în conformitate cu dispozițiile art. 1011 Cod civil.

Convenția cu titlu oneros

Aplicabilitate • dreptul de proprietate publică poate fi dobândit, potrivit art. 863 Cod civil și prin
convenție cu titlu oneros, cu condiția ca bunul, prin natura sa ori prin voința dispunătorului, să devină
de uz sau de interes public. Suplimentar, având în vedere prevederile art. 1244 Cod civil, convenția
trebuie să îmbrace forma înscrisului autentic în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului astfel
născut.

Transferul unui bun din domeniul privat în domeniul public

Aplicabilitate • dreptul de proprietate publică poate fi dobândit și ca urmare a transferului

unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau prin transferul din
domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia.

• transferul se va face cu respectarea dispozițiilor art. 291 din Codul administrativ.

Exercitarea dreptului de proprietate publică

Enunțare • dreptul de proprietate publică se exercită prin drepturile reale principale

corespunzătoare acestei forme a proprietății;

• Constituția României prevede în art. 136 alin. (4), bunurile care fac obiectul dreptului de
proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, sau pot fi
concesionate ori închiriate și date în folosință cu titlu gratuit instituțiilor de utilitate publică;

• potrivit art. 861 alin. (3) Cod civil, bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică
pot fi date în administrare sau în folosință și pot fi concesionate sau închiriate; totodată, art. 866 Cod
civil reglementează drepturile reale corespunzătoare proprietății publice, acestea urmând a fi tratate
în cele ce urmează.

Enumerare • drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică sunt:

- dreptul de administrare;

- dreptul de concesiune;

- dreptul de folosință cu titlu gratuit.

Dreptul de administrare

Noțiune • dreptul de administrare reprezintă un drept real principal corespunzător dreptului

de proprietate publică prin care se asigură exercitarea acestui din urmă drept de către regiile
autonome sau de către instituțiile publice.
Titulari • dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după, caz, autorităților
administrației publice centrale sau locale ori altor instituții publice de interes național, județean ori
local, titularii acestui drept real principal fiind enumerați în art. 868 alin. (1) Cod civil.

Constituire • dreptul de administrare se poate constitui, potrivit art. 867 Cod civil, prin hotărâre
a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local, autoritățile care emit hotărărea
având obligația legală de a controla modul în care acest drept se exercită de către titularul său.

Caractere juridice • fiind un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică, dreptul
de administrare este inalienabil, imprescriptibil

și insesizabil, prezentând aceleași caractere juridice ca dreptul din care rezultă;

• drept absolut, opozabil erga omnes.

Conținutul

actului de constituire a dreptului de

administrare • potrivit art. 299 Cod administrativ, actul prin care se constituie dreptul de
administrare trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente:

- datele de identificare a bunului care face obiectul dreptului și valoarea de inventar a

acestuia;

- destinația bunului care face obiectul contractului; - termenul de predare-primire a bunului.

• în privința bunurilor imobile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică, acestea

sunt supuse înscrierii în cartea funciară înainte de emiterea actului de dare în administrare:

• dreptul de administrare se înscrie în cartea funciară de către titularul acestuia.

Exercitarea

dreptului de

administrare • potrivit dispozițiilor art. 868 alin. (2) Cod civil, bunul dat în administrare poate
fi folosit de titularul dreptului iar acesta are dreptul să dispună de bunul dat în administrare în
condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire. În privința acestor dispoziții
legale, apreciem că se impun câteva precizări:

- prerogativa folosinței îi dă dreptul titularului dreptului de administrare să realizeze scopul

pentru care bunul a fost dat în administrare. Titularul dreptului de administrare poate dobândi
dreptul de proprietate asupra fructelor produse de bun; - prerogativa dispoziției la care face referire
art. 868 Cod civil trebuie să fie privită în sensul dispoziției materiale pe care titularul dreptul o poate
avea. În privința dispoziției juridice, se cuvine a menționa că titularul dreptului de administrare nu
poate dispune de bun, acesta având un caracter inalienabil, caracter juridic ce decurge din uzul sau
utilitatea publică căruia îi este afectat bunul;

- deși art. 868 Cod civil nu face vorbire și despre prerogativa posesiei, apreciem că titularul
exercită posesia pentru titularul dreptului de proprietate publică, având în consecință doar
stăpânirea materială a bunului, nu și elementul animus.
Apărarea dreptului de

administrare • apărarea în justiție a dreptului de administrare se face de titularul acestui

drept prin exercitarea acțiunii confesorii, dispozițiile art. 870 Cod civil făcând trimitere la prevederile
art. 696 alin. (1) Cod civil care reglementează acțiunea confesorie de superficie;

• astfel, titularul dreptului de administrare poate introduce acțiunea confesorie

împotriva oricărei persoane care îi aduce

dreptului, inclusiv împotriva proprietarului acestuia;

• având în vedere că art. 870 face trimitere exclusiv la art. 696 alin. (1) care definește
acțiunea confesorie de superficie, fără să trimită și la alin. (2) al aceluiași articol care stabilește
imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv al acestei acțiuni în justiție, urmează a se aplica prevederile
art. 2518 Cod civil, astfel încât urmează să considerăm că acțiunea confesorie prin care se apără
dreptul de administrare este prescriptibilă în termenul de prescriție de 10 ani.

Stingerea

dreptului de

administrare • dreptul de administrare încetează, în conformitate cu dispozițiile art. 869 Cod

civil, fie odată cu încetarea dreptului de proprietate publică fie ca urmare a actului de revocare emis,
în condițiile legii, dacă interesul public o impune. Actul de revocare va emana de la același organ care
a și constituit dreptul de administrare.

Dreptul de concesiune

Noțiune • dreptul de concesiune este acel drept real principal care își are izvorul în
contractul de concesiune și care dă dreptul concesionarului să folosească și să posede bunul
proprietate publică, în condițiile legii și cu respectarea contractului de concesiune.

Concedentul • potrivit art. 303 Cod administrativ, au calitatea de concedent:

- statul are calitatea de concedent pentru bunurile proprietate publică a statului, fiind
reprezentat la încheierea contractului de ministere sau de alte organe de specialitate ale
administrației publice centrale;

- județul are calitatea de concedent pentru bunurile proprietate publică a județului, fiind
reprezentat la încheierea contractului de președintele consiliului județean;

- comuna, orașul sau municipiul are calitatea de concedent pentru bunurile

proprietate publică a acestora, fiind reprezentat la încheierea contractului de primar.

Concesionarul • orice persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de concesionar, în
conformitate cu dispozițiile art. 871 alin. (2) Cod civil.

Obiectul dreptului concesiune de • potrivit art. 302 Cod administrativ, bunurile care prin
natura lor pot fi exploatate în vederea culegerii fructelor naturale, industriale sau civile, dar și
productele, pot face obiectul concesiunii;

• prin contractul de concesiune, o autoritate publică, denumită concedent,

transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane fizice sau juridice, denumită concesionar, care
acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate
publică, în schimbul unei sume de bani denumită redevență.

Forma contractului • forma pe care părțile contractului de concesiune trebuie să o

respecte este forma scrisă, conform art. 303 alin. (2) Cod administrativ.

Exercitarea

dreptului de

concesiune • potrivit art. 872 Cod civil, concesionarul este îndreptățit să efectueze orice
acte materiale sau acte juridice care sunt necesare pentru exploatarea bunului concesionat. Sub
sancțiuna nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune și
nici bunurile destinate ori rezultate din concesiune și care trebuie să fie predate concedentului la
încetarea contractului de concesiune; de asemenea, potrivit art. 305 Cod administrativ,
subconcesionarea este interzisă;

• anterior concesionării, bunurile proprietate publică se înscriu în cartea funciară, sub

sancțiunea nulității absolute a contractului de concesiune; prin excepție, Agenția Domeniilor Statului
poate încheia contracte de concesiune și poate întocmi inventarul bunurilor pe care le are în
administrare în vederea concesionării, fără înscrierea acestora în cartea funciară până la data de 31
decembrie 2023;

• fiind un drept real principal, dreptul de concesiune este la rândul său supus înscrierii
în cartea funciară;

• fructele, precum și în limitele prevăzute de lege și de actul constitutiv,

productele bunului concesionat revin concesionarului;

• controlul exercitării dreptului de concesiune revine

concedentului

Redevența • sumele de bani obținute prin încheierea contractelor de concesiune

sunt venituri la bugetul de stat sau la bugetele locale.

Durata contractului concesiune de • concesiunea bunurilor proprietate publică se

încheie, indiferent de naționalitatea sau cetățenia concesionarului, pe o durată ce nu poate depăși
49 de ani; durata se stabilește, potrivit art. 306 alin. (2) Cod administrativ, de către concedent pe
baza studiului de oportunitate ; contractul poate fi prelungit, cu condiția ca termenul total al
concesiunii să nu depășească 49 de ani.

• Prin legi speciale se poate deroga de la dispozițiile art. 306 Cod administrativ,
în sensul constituirii acestui drept real principal pe o durată mai mare de 49 de ani.

Apărarea dreptului concesiune de • apărarea în justiție a dreptului de concesiune se face

de titularul acestui drept prin exercitarea acțiunii confesorii, dispozițiile art. 873 Cod civil făcând
trimitere la prevederile art. 696 alin. (1) Cod civil care reglementează acțiunea confesorie de
superficie;

• astfel, titularul dreptului de concesiune poate introduce acțiunea confesorie

împotriva oricărei persoane care îi aduce

dreptului, inclusiv împotriva proprietarului acestuia;

 • având în vedere că art. 873 face trimitere exclusiv la art. 696 alin. (1) care
definește acțiunea confesorie de superficie, fără să trimită și la alin. (2) al aceluiași articol care
stabilește imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv al acestei acțiuni în justiție, urmează a se aplica
prevederile art. 2518 Cod civil, astfel încât urmează să considerăm că acțiunea confesorie prin care se
apără dreptul de concesiune este prescriptibilă în termenul de prescriție de 10 ani.

Încetarea concesiunii • cazurile de încetare a concesiunii sunt enumeratede art. 327

Cod administrativ. Astfel, potrivit prevederilor legale,

contractul de concediune de bunuri proprietate publică încetează:

-la expirarea duratei convenite de părți, dacă acestea nu aleg să prelungească efectele contractului;

- în cazul exploatării, în condițiile contractului, a bunurilor consumptibile;

- prin denunțare unilaterală de către concedent, dacă interesul național sau local o impune;

- prin reziliere cerută de către concedent, în cazul în care concesionarul nu își respectă
obligațiile contractuale;

- prin reziliere cerută de către concesionar, în cazul în care concedentul nu își respectă
obligațiile contractuale;

- la dispariția bunului concesionat sau în cazul unei imposibilități obiective a concesionarului

de a exploata bunul, prin efectul renunțării concesionarului, fără plata de despăgubiri.

Dreptul de folosință gratuită

Noțiune • dreptul real principal care se constituie asupra bunurilor proprietate publică cu titlu
gratuit și pe un termen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.

Fructele bunului • în lipsă de stipulație contrară, titularul dreptului de folosință nu beneficiază

de fructele civile ale bunului, astfel cum prevede art. 874 alin. (2) Cod civil.

Conținutul

actului de

constituire • actul prin care se constituie dreptul de folosință (hotărâre a Guvernului, a

consiliului județean, a Consiliului General al municipiului București sau a consiliului local al comunei,
orașului sau, după caz, a municipiului) trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 349 Cod
administrativ, respectiv: - datele de identificare a bunului şi valoarea de inventar a acestuia;

- în cazul bunurilor cu regim special, indicarea reglementărilor legale specifice privind paza şi
protecţia;

- destinaţia bunului;

- durata pentru care se acordă folosinţa gratuită;

- termenul la care se va realiza predarea-primirea materială a bunului;

 - obligaţiile instituţiei de utilitate publică beneficiară;

- entitatea care suportă cheltuielile de întreţinere a bunului, potrivit destinaţiei sale;

- modalităţi de angajare a răspunderii şi sancţiuni.

Obligațiile autorității publice constituie dreptul folosință care de • obligațiile

autorității publice care acordă dreptul de folosință cu titlu gratuit are următoarele obligații potrivit
art. 350 alin. (1) Cod administrativ:

- verificarea modului în care sunt respectate condițiile de folosință;

- solicitarea încetării folosinței cu titlu gratuit și restituirea bunului atunci când interesul public
o impune.

Obligațiile titularului dreptului folosință de • obligațiile autorității publice care

acordă dreptul de folosință cu titlu gratuit are următoarele obligații potrivit art. 350 alin. (2) Cod
administrativ:

- folosirea bunului potrivit destinației în vederea căreia a fost constituit dreptul;

- prezentarea de rapoarte privind activitatea de utilitate publică, gradul de implementare la

nivelul colectivității, prognoze și strategii pentru perioada următoare;

- să permită accesul autorității care a constituit dreptul pentru efectuarea controlului asupra
bunurilor;

- să nu aducă modificări bunului primit în folosință;

- să restituie bunul la încetarea folosinței cu titlu gratuit. Restituirea se va face în starea în care
titularul l-a primit, exceptând ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii; bunul se restituie
liber de orice sarcini;

- să nu transmită folosința unei alte persoane, conform art. 351 alin. (1) Cod administrativ;

- să informeze autoritatea care a constituit dreptul de folosință cu privire la orice tulburare

adusă dreptului de proprietate publică, dar și cu privire la existența unor cauze de natură să conducă
la imposibilitatea exploatării bunului primit în folosință gratuită.

Apărarea dreptului de folosință cu titlu gratuit • apărarea în justiție a dreptului de

folosință cu titlu gratuit se face de titularul acestui drept prin exercitarea acțiunii confesorii,
dispozițiile art. 875 Cod civil făcând trimitere la

prevederile art. 696 alin. (1) Cod civil care reglementează acțiunea confesorie
de superficie;

• astfel, titularul dreptului de folosință cu titlu gratuit poate introduce acțiunea

confesorie împotriva oricărei persoane care îi aduce dreptului, inclusiv împotriva proprietarului
acestuia;

• având în vedere că art. 875 face trimitere exclusiv la art. 696 alin. (1) care
definește acțiunea confesorie de superficie, fără să trimită și la alin. (2) al aceluiași articol care
stabilește imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv al acestei acțiuni în justiție, urmează a se aplica
prevederile art. 2518 Cod civil, astfel încât urmează să considerăm că acțiunea confesorie prin care se
apără dreptul de folosință cu titlu gratuit este prescriptibilă în termenul de prescriție de 10 ani.

Stingerea dreptului folosință de • dreptul de folosință se radiază din cartea funciară în

baza actului de revocare sau în baza actului prin care se constată că dreptul de proprietate publică s-
a stins.

Apărarea dreptului proprietate publică de •

• potrivit art. 865 Cod civil, dreptul de proprietate publică este apărat în instanță de titularul
acestuia.

Titularul dreptului își apără dreptul prin acțiunea în revendicare, reglementată de prevederile art.
563 Cod civil, acțiune ce va fi tratată în capitolul următor.

• Titularii drepturilor reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică au

obligația, potrivit art. 865 Cod civil: - să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă
dreptului de proprietate publică;

- să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile Codului de

procedură civilă.

Stingerea dreptului proprietate publică de • Art. 864 Cod civil prevede că dreptul de
proprietate publică se va stinge în următoarele cazuri:

-dacă bunul piere;

- dacă bunul este trecut în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale;

- dacă încetează uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.