Sofocle, „Antigona”

 Alături de tema datoriei, Antigona alătură în argumentarea ei tema „fidelității”;

 Antigona pretinde că puterea și autoritatea monarhului nu poate încălca dreptul
familial de a îngropa morții;
 Ismena consideră că împotrivirea față de stăpânire este o faptă nerealistă: „A vrea să
făptuiești/ Ce nu-ți stă în puteri doar nebunie ar fi”;
 Această concluzie pecetluiește ruptura dintre Ismena și Antigona;
 Trăsătura dominantă a personalității Antigonei este fidelitatea față de codul moral al
lumii căreia îi aparține și tenacitatea cu care își apără această fidelitate;
 Suportul moral al forței de care dă dovadă: iubirea față de familie, față de cel dispărut,
care la rândul lui a iubit-o;
 Creon nu-și poate crede urechilor că s-a găsit cineva care să-i încalce porunca; filonul
psihologic al celui rănit va fi exploatat de aici înainte de poet într-un chip foarte abil,
pentru definirea personalității regelui;
 „Iar eu porunca ta/ N-o socotesc atât de tare-ncât pe om/ Să-l facă-a-nfrânge chiar și
legile zeiești” - pagina 38
 „Că Moartea tot nu pot – chiar făr-porunca ta/ S-o ocolesc, știam...” - pagina 39
 În furia ce-l orbește, Creon dezvăluie încă un aspect al orgoliului rănit: el, bărbatul, nu
poate ceda în fața unei femei care-l înfruntă;
 „Pe pace fii! Tu-n viață ești... Eu sufletul/ De mult mi-am dat, ca pe cei morți să mi-i
slujesc” (pagina 46): prin aceste cuvinte, Antigona consideră că a pășit deja dincolo
de hotarul vieții, că alegerea ei este irevocabilă;
 „Așa e, da! Dar ea și el sunt prea legați!” (pagina 47): Ismena face apel la
sentimentele paterne ale tiranului, evocând marea iubire ce-i unește pe Antigona și
Hemon;
 Regele formulează tema unei dezbateri, alegerea între iubire și datoria filială;
 Atitudinea lui Hemon este una calculată; acesta a venit să obțină salvarea Antigonei
cântărind în prealabil fiecare cuvânt;
 Fiul interpretează îndârjirea tatălui ca efectul unei mari supărări, care-i deformează
dreapta judecată. Cedarea - susține el – capacitatea de a reveni asupra unei hotărâri
nedrepte este cel mai bun lucru făcut pentru evitarea unui mare rău;
 Discuția dintre tată și fiu nu rămâne fără urmări: regele o iartă pe Ismena și comută
pedeapsa Antigonei; Hemon, însă, nu are cum să afle acest lucru, fapt care va
declanșa sfârșitul dramei;
 „Vai mie,/ Eu încă-s în viață... dar oare/ Mai sunt printre oameni? Departe-s de cei ce/
Trăiesc... Și de morți sunt departe” (pagina 68): acest sentiment al îndepărtării de
viață, însoțit de conștiința dificultății de a trece pragul morții este profund uman;
 Prorocul Tiresias – cunoscut pentru puterea sa divinatorie;
 Spre deosebire de celelalte personaje care-l avertizează pe Creon asupra greșelii pe
care o săvârșește, Tiresias este complet detașat de drama Antigonei. El reia din
punctul său de vedere îndemnul ca regele să-l îngroape pe Polinice. Aici nu mai este
vorba despre o îngropăciune rituală, ci de una propriu-zisă, pentru a se evita infestarea
teritoriului Tebei;
 „Tâlcuitorii! Ei!... Iar cei ce-mi sunt din neam/ De mult m-au târguit și m-au vândut”
(pagina 80): încă orbit de orgoliu, Creon reia explicația ce-i convine;
 Efectul plecării bruște a prorocului se extinde și asupra lui Creon, care rămâne
descumpănit;
 „M-am răzgândit, o eliberez!/ Mi-e teamă! Văd... e lucrul cel mai înțelept/ Ca legilor
să te supui cât vei trăi” (pagina 86): Creon nu va respecta cele ce spune aici. În deruta
ce-l stăpânește, după ce iese, nu se îndreaptă spre mormântul unde a fost închisă de
vie Antigona, ci însoțește slujitorii care primiseră ordin să îngroape cadavrul lui
Polinice. Această schimbare, care atrage după sine o întârziere fatală, este pricina
șirului de sinucideri care vor zdrobi viața regelui;
 Umanizarea bruscă a lui Creon, care-și vede fiul pierdut, dispariția oricărei veleități în
fața instinctului patern de apărare a copilului, este o trăsătură ce-l înnobilează pe rege,
fie și în ultima clipă;
 „Pe gură un șuvoi de sânge roșu îi/ Zbucni, țâșnind puternic spre-ngălbeniții/ Ei
obraji...” (pagina 94): notația culorilor: roșu - sângele vieții care se scurge - și galben
– paloarea morții - este o împerechere care dă o imagine vizuală impresionantă;
 Corifeul conchide: Nefericirea este atrasă de lipsa „chibzuinței”.