Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetăţii Teba, născută din dragoste incestuoasă a acestuia cu

mama sa, Iocasta şi soră cu Ismene, Eteocles şi Polynices.

Antigone, de Frederic Leighton, 1882

Ca şi „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai preţioase creaţii literare ale
antichităţii. Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asistă la dezastrul provocat de lupta dintre
fraţii ei, Etéocle şi Polinike. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon.
Regele dispune să se organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetăţii. Pentru
celalalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste străină să cucerească cetatea - se interzice chiar
simpla înmormântare. Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea,
se ridică Antigona, sora celor doi luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinike,
îndeplinind astfel obilgaţia ce i-o reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta
Antigonei a fost însă repede descoperită de Creon care o condamnă la moarte. În discuţia aprinsă
dintre Creon şi Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuţită de principii morale. Antigona, fecioară
firavă şi gingaşă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneţ, cu un curaj demn de un luptător. Tăria
ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conştiinţa că acţionează în numele legilor străbune, nescrise,
în care se sintetizează morala tradiţională, adânc înrădăcinată în cetăţile greceşti.
Preferinţa pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se datoreşte, în primul rând,
personajului feminin. În actul său, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou şi,
totodată, încărcat de semnificaţii. Găseşte în inima ei suficiente temeiuri cu care să-şi înfrunte
destinul şi eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele
sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societăţii şi nu se teme de sancţiuni. În faţa
ei se află Creon, gelos de autoritatea regală şi temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul
cetăţii, el sprijină rigiditatea şi egoismul acestei autorităţi. Sufletul liber şi generos al Antigonei
nu se impresionează de rigorile autorităţii. Singură, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime
ale cugetului, înfruntă pe rege şi o dată cu acesta un întreg lanţ de prejudecăţi statale. Vede în
decizia regelui o nelegiuire, şi aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fără nicio frică împotriva ei.
O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici ameninţările
crude ale lui Creon şi nici intervenţiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.
Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunţă pe acelea ale
filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona de sacrifică pentru
legi care nu sunt scrise pe hărtie, ci ţin de permanenţa conştiinţei umane. Aproape că nici nu o
vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape
supraomenească. Atunci când declară: "m-am născut ca să aduc în lume iubire, nu ură" - are în
vedere datoria ei faţă de fratele său mort, mai mult decât sentimentul său de dragoste faţă de
Hemon. Întreaga ei viaţă s-a ţesut din devotament pentru ai săi. Ani, în şir, a mângâiat bătrâneţea
nefericită a tatălui său orb. A încercat, între zidurile Tebei, să-şi impace fraţii. Rareori s-a putut
gândi şi la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită. Datoria faţă de alţii, ca şi
cea faţă de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în misiunea ei o frumuseţe severă, de
proporţii eroice. Aceasta se păstrează până la sfârşit; spre grota unde va fi ca şi înmormântată de
vie, Antigona va păşi demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele noastre obişnuite.
Ideea - s-ar putea spune - e mai puternică în ea decât sentimentul.
Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului grec, dacă nu
chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei impune, alcătuind o replică vie a satuilor lui
Fidias şi ale elevilor săi. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca şi prin apriga ei
stăruinţă în virtute, domină, parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un
I
subiect simplu, poetul a ştiut să scoată peripeţii dramatice, fiecare din acestea unind un conţinut
psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezeşte în sufletul spectatorului o gamă de
sentimente bogată şi nobilă, în care admiraţia alternează cu teama, mila şi simpatia cu indignarea.
Corul, în cântecele de o rară frumuseţe poetică, dă fundalul moral al acţiunii, interpretând în
legătură cu aceasta fie voinţa divinităţii, fie adevărurile legilor omeneşti.

II