Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Perechezit
Chisinau 2021
1
Introducere
După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al
XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai
pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se
suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori,
prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la
începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60
ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante,
foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde
iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza
inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română
din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai
mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru
dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub
posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat
atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi
aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea
nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate
nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau
din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin
înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii
români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul
Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau
plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi,
bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se
plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în
urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români
din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva
turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr
suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau
deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri
2
scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare.
Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr
mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate
interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o
importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării
iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul
1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Iată cum descrie ziarul londonez "The Times", la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea,
Cloşca şi Crişan:
„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care
au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o
locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine
făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint
originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de
niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti
chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.”
„Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi
soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile
absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau
cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că
inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să
îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor
Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale
dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca
Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa
domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate. ”
3
Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt
cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece
insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi
a se întoare la îndatoririle lor”. ”
Izbucnirea răscoalei
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din
Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a
putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost
dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care
împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din
Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a
se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.
Programul răscoalei
„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună
jurământul sub cruce!”
„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo
slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”
„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”
Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă
socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din
Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un
4
mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii
din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.
Desfăşurarea răscoalei
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde
aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara,
în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai
nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au
fost ucişi de răsculaţi.
De la Curechiu mulţimea iobagilor s-a îndreptat spre Crişcior, unde a sosit înainte de
vremea amiezii. Aici a avut loc primul atac asupra nobililor, fiind ucişi aproape toţi nobilii
întâlniţi în cale, iar casele şi clădirile care le aparţineau au fost devastate şi bunurile jefuite.
Familia nobiliară Kristyori, cea mai afectată de atac, avea origini româneşti, dar se maghiarizase
în decursul timpului.
În jurul orei 15, în aceeaşi zi de 2 noiembrie, iobagii au atacat oraşul Brad, unde după ce au
ucis o parte din nobilii care opuneau rezistenţă, au distrus toate bunurile nobiliare găsite.
De la Brad oastea răsculaţilor s-a împărţit în două, o parte plecând spre Ribiţa, alta spre
Mihăileni.
Nobilii din satul Ribiţa au fost atacaţi miercuri, 3 noiembrie, dis-de-dimineaţă. Aceştia au
opus rezistenţă, ucigând nouă ţărani. După ce rezistenţa nobililor a fost înfrântă, o parte dintre ei
au fost ucişi, iar bunurile lor distruse sau jefuite. Una dintre cele mai afectate familii nobiliare a
fost familia Ribitzei, care avea rădăcini româneşti, dar în timp se maghiarizase. În aceeaşi zi au
fost atacaţi nobilii din satul Mihăileni, câţiva dintre ei ucişi, iar averile lor jefuite sau distruse. În
cursul zilei de 3 noiembrie s-au ridicat şi ţăranii români din satele Hărţăgani şi Sălişte cu scopul
de a ataca curţile generalului conte Francisc Gyulay din satul Trestia. Întorşi din drum de un
5
ştempar care le spusese că în sat sunt numai bunuri imperiale, pe care să nu le prade, ţăranii au
fost readuşi la Trestia de de doi iobagi români ai generalului şi toate averile nobiliare au fost
jefuite sau distruse. Iobagii din satul Trestia au continuat jaful şi a doua zi, cei din cele două sate
vecine întorcându-se acasă după prima zi. Provizorul generalului a fost ucis la Lunca, iar
bunurile generalului din acelaşi sat, plus cele din Luncoi şi Biscaria au fost nimicite.
În satul Băiţa au fost distruse alte bunuri nobiliare. În 5 noiembrie în satele Ociu, Aciua
(azi Avram Iancu, judeţul Arad), Aciuţa, Pleşcuţa, Hălmagiu, Hălmăgel, Tomeşti şi Ţărmure au
fost jefuite, distruse sau incendiate averile nobiliare găsite, fiind afectate de pierderi materiale
mai multe persoane din familia nobiliară Hollaki.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în
fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca
şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice
origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români,
au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au
fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii
capturaţi în viaţă:
„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci
ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”
Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era
scris „Acesta-i creştin bun”.
În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar
cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale
împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile
administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
6
stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea
dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program
al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei
iobagilor români, cca 1.400 oameni, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Ea avea ca ţintă
localitatea Galda, unde se aflau închişi de câţiva ani câţiva ţărani români acuzaţi de răzvrătire şi
pe care dorea să îi elibereze. De aici oastea urma să atace oraşul Aiud. Un detaşament al armatei
austriece, din regimentul secuiesc ecvestru de graniţă, sub comanda vicecolonelului Schultz, a
primit misiunea de a se pune în legătură cu răsculaţii pentru a le afla intenţiile şi a încerca să îi
determine să renunţe la acţiune şi să se întoarcă acasă. Armata, neavând ordin despre cum să
procedeze împotriva răsculaţilor, nu îndrăznea să îi atace pentru a stârni şi mai mult furia
iobagilor. Scopul armatei era să tragă de timp până când ar fi primit instrucţiuni de la împărat
despre modul de tratare a iobagilor răsculaţi. Primul demers a fost făcut de locotenentul Xaverius
Probst, care la 7 noiembrie plecă în munţi cu un detaşament de 24 husari. La 10 noiembrie el a
întâlnit oastea răsculaţilor, la locul numit Părău Turcului. Dându-se drept român, locotenentul
Probst a reuşit să comunice cu românii, aflând doleanţele lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:
„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”
Armistiţiul instituit la 12 noiembrie a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de
la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune
şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan
Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile,
promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici,
Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii
răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea
vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
7
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu
a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la
arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai
mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud,
Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Reacţia imperială
Prima ştire despre izbucnirea răscoalei în Transilvania a ajuns la Viena în dimineaţa zilei
de 12 noiembrie 1784, cu întârzierea specifică mijloacelor de comunicare din epocă. Vestea
răscoalei a căzut într-un moment cât se poate de prost pentru împăratul austriac Iosif al II-lea,
care se găsea în faţa izbucnirii unui posibil război european. El se afla în conflict cu olandezii,
care la începutul lunii octombrie opriseră intrarea unei nave sub pavilion imperial spre gurile
Scheldei, de unde a pornit un conflict deschis. De aici, scenariul posibil era pornirea unui război
împotriva Imperiului austriac, Olandei aliindu-i-se Prusia şi Franţa. Imperiul rus avea o poziţie
neprecizată, iar Imperiul otoman era şi el interesat de conflict. Lucrurile erau şi mai complicate
în urma ideii Austriei de a schimba Olanda pentru Bavaria. Răscoala românilor nu numai că îl
punea pe Iosif al II-lea în situaţia de a-şi dispersa forţele necesare în caz de război, dar îi crea şi o
imagine negativă, dând idei şi altora de a se răscula pe cuprinsul Imperiului austriac.
Din aceste motive, prima reacţie a împăratului austriac a fost să ordone deplasarea de forţe
militare importante în Transilvania şi să ordone reprimarea rapidă şi dură a răscoalei, în aceeaşi
zi în care a primit noutăţile. Astfel, regimentele De Vins şi Wurtemberg au primit ordin să se
deplaseze în Transilvania şi să acţioneze împreună cu armata deja existentă în provincie. S-a
cerut trimiterea artileriei din cetatea Timişoara împotriva românilor, iar de la Buda alte piese de
artilerie cu muniţia aferentă. Pe capul conducătorilor răscoalei s-a pus un premiu de 300 ducaţi.
Regimentele de grăniceri români de la Orlat şi din Caraş urmau să fie ţinute sub supraveghere
strictă, deoarece fiind formate din români, austriecii nu aveau încredere că nu vor trece de partea
răsculaţilor.
Peste doar câteva zile, după ce îşi va fi revenit din şocul veştilor, împăratul va schimba
modul de abordare al răscoalei: va interzice reprimarea ei cu forţa armelor, apelând la discuţii cu
răsculaţii, procedând la o amnistie generală dacă aceştia depun armele şi se întorc în linişte la
casele lor. Amnistia nu se aplica celor care au condus răscoala. Se interzicea insurecţia nobilimii
şi pedepsirea răsculaţilor români arestaţi în lipsa unei judecăţi oficiale. A fost trimisă la faţa
8
locului o comisie imperială condusă de contele Anton von Jankovich, numit comisar imperial,
care avea scopul de a elucida cauzele izbucnirii răscoalei, modul de răspândire a acesteia şi
pedepsirea vinovaţilor, atât din rândul ţăranilor români, cât şi din rândul funcţionarilor şi
nobililor care s-au făcut vinovaţi prin abuzurile lor de crearea condiţiilor pentru ca românii să se
revolte.
A doua ridicare
După expirarea timpului de opt zile convenit între răsculaţi şi vicecolonelul Schultz în
armistiţiul de la Tibru, autorităţile austriece trebuia să le dea un răspuns ţăranilor români, chiar
dacă acestea erau conştiente că nu le vor putea da răspunsurile pe care ei le aşteptau. Întâlnirea
trebuia totuşi să aibă loc. Guvernul de la Sibiu a refuzat să discute cu răsculaţii, considerând
nedemn de el să trateze cu românii înarmaţi care se ridicaseră împotriva stăpânirii şi că ar da un
exemplu rău altora care ar îndrăzni să se răzvrătească.
Au fost stabilite patru mari tabere în care s-au concentrat ţăranii români înarmaţi: una la
Mogoş, formată din ţăranii din sat şi cei din Ponor şi Râmeţ, condusă de Ion, fiul lui Horea; una,
condusă de Cloşca, era formată din ţăranii din Lupşa, Baia de Arieş, Cioara, Sartăş, Brăzeşti şi
Muncel; una, condusă de Horea, era formată din ţăranii din domeniul de sus al Zlatnei; a patra
tabără era adunată la Brad şi era condusă de Crişan. Cele patru tabere plănuiau să se sprijine
reciproc în caz de nevoie.
Planul austriecilor era să atace munţii din mai multe direcţii simultan. Au fost alocate mari
forţe militare, astfel: o companie de infanterie din Regimentul Gyulay de la Cluj trebuia să plece
la Câmpeni, o alta din acelaşi regiment la Baia de Arieş; două companii de infanterie rămâneau
la Mediaş, altele două pornind spre Alba Iulia; la Alba Iulia se găseau trei companii din
Regimentul Orosz şi altele două din Regimentul Gyulay; o subunitate austriacă rămânea la
Zlatna, alta pleca spre Abrud; două companii de grenadieri plecau spre Deva, iar alţi grenadieri
spre Orăştie; o subunitate de husari din Regimentul de Toscana rămânea la Aiud, două
escadroane ţineau zona de la Turda la Sântimbru, altele două pe cea de la Sebeş la Deva, altele
două pe cea de la Deva până la Hunedoara şi Haţeg; un batalion de secui sau oricare altul
disponibil urma să ocupe Zarandul. Mai era prevăzut încă un batalion de infanterie pentru
restabilirea şi păstrarea liniştii. Comanda trupelor se afla la Sebeş, în mâna generalului
Pfefferkorn, iar comanda supremă era în mâna generalului Preiss, la Sibiu.
10
ducând un prizonier luat din rândul românilor. În zilele următoare căpitanul Richard a trimis
patrule la Baia de Arieş, Mogoş, Ponor şi Lupşa. La Baia de Arieş a trimis o garnizoană de zece
soldaţi din Regimentul Orosz, conduşi de un ofiţer. A cerut întăriri mai multe sute de soldaţi,
considerând că nu are suficiente forţe la dispoziţie.
La 28 noiembrie au sosit la Aiud două companii din Regimentul Gyulay. A doua zi urmau
să pornească spre Ponor şi Râmeţ în ajutorul vicecolonelului Schultz o companie şi jumătate din
detaşamentul maiorului Adorjan, însoţiţi de 20 husari comandaţi de locotenentul Fulda şi o
jumătate de companie sosită de la Mediaş. Alte mişcări de trupe erau prevăzute în aceeaşi
direcţie.
În ultimele zile ale lunii noiembrie ţăranii români din satele domeniului Baia de Arieş,
împreună cu cei din satele Ponor, Sălciua, Mogoş, Râmeţ, Lupşa, Valea Vinţii şi Valea Şază au
făcut o înţelegere cu funcţionarii şi minerii minelor din Baia de Arieş, cu scopul de a preveni
intrarea armatei în zonă. Înţelegerea prevedea ca ţăranii să protejeze funcţionarii şi minerii cu
averile şi familiile lor, în schimb aceştia să nu cheme armata; pricinile ivite în viitor între români
să fie judecate de un jude neamţ; nici un ungur să nu mai aibă voie să se stabilească pe domeniul
Băii de Arieş. Comunicată de autorităţile locale către cele superioare, convenţia fu respinsă atât
de armată, cât şi de guvern.
12
Tot în 7 decembrie a avut loc lupta de la Mihăileni. Trupele conduse de vicecolonelul Kray
au fost oprite la hotarul dintre Mihăileni şi Blăjeni de un mare număr de ţărani români înarmaţi.
Doi preoţi români care însoţeau trupele austriece au ieşit în faţă cerând răsculaţilor să depună
armele, ceea ce aceştia au refuzat. Ca urmare, trupele imperiale au atacat, ucigând cca 50 români
şi rănind mulţi alţii, câteva zeci fiind capturaţi. Restul răsculaţilor a fost împrăştiat. Austriecii au
avut numai cinci soldaţi răniţi.
Înfrângerea răscoalei
Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor
Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe
fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se
liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată
în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost
somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut
ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să
convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către
răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata
austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid
şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar
Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de
oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni, în Ţara
Moţilor. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun
că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
13
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi
Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. Iată cum descrie din Abrud, la data de 1 ianuarie 1785,
vicecolonelul Kray capturarea lui Horea şi Cloşca:
„Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumătate găunos, în
jurul căruia pusese nişte crengi de lemne şi făcuse un foc mare ca să se încălzească. Ţăranii, de
cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse de curând şi dânşii
prinseră mai întâi, la o depărtare mai mică, pe un păzitor al revoluţionarilor, pe care îl siliră să
le descopere locul unde se află căpitanii. Ţăranii, cari se angajase să-i prindă, erau 7 inşi la
număr, dintre cari numai 4 mai aveau puşti, şi aceştia patru plecară înainte şi când se
apropiară de colibă, Horia îi primi ca pe amici şi-i întrebă, dacă umblă cumva după vânat, la
care ei răspunseră ca da, sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot să capete nimic şi
de jumătate sunt mai îngheţaţi. Atunci Horia îi invită să şează la foc. Doi dintre ţăranii aceştia
se aşezară lângă Horia şi alţi doi inşi lângă Cloşca, şi acest din urmă îi întrebă numaidecât ce
noutăţi mai sunt prin comune, iar ei răspunseră că oamenii în general se plâng de mulţimea cea
mare de soldaţi şi că poporul trebuie să fugă. La cuvintele aceste, Cloşca zise înjurând: “Acuşi
îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i alungăm la dracu”. În timpul acesta se apropiară de foc şi
ceilalţi trei ţărani şi în momentul acesta cei doi ţărani credinciosi, cari aveau certificate din
partea mea, anume Ştefan Trifu şi Nuţu Mătieş, se aruncară asupra lui Horia şi Closca, îi
prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi inşi şi cu încă cei trei soţi, cari
încă alergară la dânşii, îi prinseră şi îi legară. În timpul acesta Horia scoase din sân un volum
de hârtii, cât ţii într-o mână, şi le aruncă în flăcările cele mari ale focului, dar ocupaţi cu
legarea lor dânşii n-au putut să le scape din foc. În urmă temându-se, ca nu cumva să
năvălească asupra lor nişte oameni de ai lui Horia, se retraseră în grabă mare cu ei într-o
poiană de oi, ceva mai depărtată şi de aici dederă îndată ştire trupei de soldaţi, care
înconjurase şi dânsa pădurea şi ţinutul acesta şi era ocupată cu căutarea lor. Soldaţii aceştia
sosiră numaidecât şi gornicii îi predară pe amândoi. Horia şi Closca erau armaţi cu puşti şi cu
lănci. Cloşca mai avea şi două pistoale, pe cari încă nu mi le-au adus. Alte lucruri la dânşii nu
s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hârtii, afară de 6 fl. la Cloşca. Probabil că toate lucrurile
aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Că prinderea lor
s-a întâmplat într-adevăr astfel, aceasta o confirmă unanim Horia şi Closca aici, în prezenţa
mea şi a mai multor ofiţeri, şi dânşii adaogă că de aceea au stat timp aşa mult ascunşi prin
păduri, fiindcă voiau să călătorească la Viena, îndată ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela
comune.”
La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde
sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în
14
clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul
celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor.
Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din
Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta
nouă.
Pentru răsplătirea celor care au participat la prinderea lui Horea şi Cloşca, împăratul Iosif
al II-lea a dispus la 14 ianuarie 1784 recompensele. Astfel, cei şapte ţărani români din Albac care
i-au prins efectiv pe Horea şi Cloşca urmau să fie eliberaţi din iobăgie, atât ei, cât şi urmaşii lor,
şi să primească suma de 600 ducaţi pe care să o împartă între ei. Pădurarul Meltzer urma să
primească 100 ducaţi. La capturare au colaborat, deşi nu direct, 2 ofiţeri şi 159 soldaţi din
cavalerie şi infanterie. Ei au primit ca răsplată câte 50 de ducaţi ofiţerii (locotenenţii Vajda şi
Jeney), câte 3 ducaţi subofiţerii şi câte 2 ducaţi soldaţii de rând. Vicecolonelul Kray a primit
mulţumiri din partea împăratului.
Pentru aflarea cauzelor răscoalei, cu scopul de a preveni alte ridicări ale ţăranilor români,
împăratul Iosif al II-lea a desemnat încă de la 19 noiembrie 1784 o comisie imperială condusă de
contele Anton von Jankovich. Toate autorităţile din Transilvania, atât cele militare, cât şi cele
civile, urmau să se subordoneze total acestei comisii şi să îi dea necondiţionat tot sprijinul pentru
elucidarea cauzelor răscoalei, anchetarea celor capturaţi, liniştirea atât a ţăranilor, cât şi a
nobililor, judecarea şi pedepsirea celor găsiţi vinovaţi de răscoală. Această subordonare a
autorităţilor din Transilvania era necesară deoarece existau fricţiuni majore între armată şi
conducerea civilă, între guvern şi comitate, între nobili şi autorităţile austriece şi nu în ultimul
rând, marele conflict care dusese la izbucnirea răscoalei, cel dintre nobili, funcţionari pe de o
parte şi ţăranii români, pe de altă parte.
Şeful comisiei era contele Anton von Jankovich, aflat la Timişoara în momentul numirii
sale în fruntea comisiei de anchetă. Din comisie mai făcea parte generalul Papilla (un motiv să
facă parte din comisie era că avea religia ortodoxă, altul că vorbea foarte bine româneşte), conţii
Barkoczy şi Illeshazy (cu rol de practicanţi, ca să înveţe), secretarul Trajcsik, căpitanul Knaabe
(notar al comisiei) şi, după mijlocul lunii decembrie, exactorul cameral Friedrich Eckhard
(translator pentru limba română). Se adăugau servitorii şi personalul necesar deservirii
membrilor comisiei.
Unul dintre primele lucruri pe care contele Jankovich le-a comunicat autorităţilor civile
locale a fost interzicerea oricărei execuţii de prizonieri din rândul răsculaţilor. Deşi aceştia se
15
aflau întemniţaţi şi anchetaţi deja de autorităţile locale, ei urmau să fie anchetaţi din nou de
comisia imperială de anchetă, iar pedepsele să fie pronunţate numai de către aceasta, indiferent
ce alte decizii luaseră anterior alte autorităţi. Scopul acestei decizii era de a se proceda cu
maximă grijă în privinţa românilor, pentru că autorităţile imperiale considerau că brutalizarea
acestora nu putea duce decât la prelungirea conflictului şi la stârnirea altor nemulţumiri, cu
urmări posibil şi mai grave. De partea opusă se aflau autorităţile locale, din care făceau parte
mulţi maghiari, şi nobilimea, în marea masă de origine maghiară, care cereau pedepse maxime şi
cât mai dure, multe dintre ele implicând tortura şi moartea celor acuzaţi. Un alt scop al comisiei
imperiale era liniştirea ţăranilor şi aducerea lor acasă din locurile unde fugiseră de teama
represaliilor, mai ales a celor venite din partea nobilimii, iar în partea de final a răscoalei, din
partea armatei austriece.
La 15 decembrie comisia imperială a ajuns la Deva. Aici se aflau întemniţaţi cca 200 de
ţărani, care trebuiau reanchetaţi. Comisia a anchetat 195 de prizonieri. Ei proveneau din toate
părţile comitatului Hunedoara, din Zarand, de pe Valea Haţegului, de pe Mureş. Cei mai mulţi
captivi erau iobagi, câţiva mineri, nouă erau cu meserii libere, un fierar, un cioban, două slugi,
un spălător de aur şi doi nobili (români). Ca origini, cei mai mulţi erau români, dar şi câţiva
maghiari, germani şi ţigani. La 5 ianuarie 94 din prizonieri au fost eliberaţi, considerându-se că
poartă vini mai mici şi că deja au plătit pentru faptele lor cu perioada pe care deja au petrecut-o
în închisoare. Decizia aceasta a nemulţumit nobilimea maghiară, care considera că s-a dat
dovadă de prea multă indulgenţă din partea comisiei imperiale şi că eliberând aceşti prizonieri,
nu se face decât să se crească curajul celor care ar dori să se răscoale din nou, văzând că nu se
aplică pedepse dure. La Deva comisia imperială nu a aflat nimic în plus despre cauzele izbucnirii
răscoalei şi despre căpeteniile acesteia faţă de ce aflase la Arad.
16
La începutul lunii ianuarie 1785 comisia imperială a ajuns la Alba Iulia, unde erau
încarceraţi peste 400 de oameni, majoritatea români, dar şi cca 15 maghiari, în condiţii atât de
mizere încât în rândurile lor a izbucnit o molimă care a ucis nu numai câteva zeci dintre ei, dar şi
pe unii membri ai comisiei imperiale şi pe unii medici chemaţi în ajutor pentru stingerea
epidemiei. Din cei întemniţaţi, comisia a dispus eliberarea a 266 de oameni. Nici la Alba Iulia
comisia imperială nu a aflat nimic în plus despre cauzele izbucnirii răscoalei, iar la interogatoriul
lui Horea, Cloşca şi Crişan, de asemenea nu a aflat nimic relevant.
Recompensarea trădătorilor
Pentru a recompensa pe cei care îi prinseseră sau contribuiseră întrucâtva la prinderea lui
Horea, Cloşca şi a lui Ursu Uibaru (un conducător de rang mai mic al răscoalei), împăratul Iosif
al II-lea decis atribuirea unor premii în bani şi alte beneficii. Comisarul gubernial Mihail
Brukenthal a decis ca acordarea recompenselor să fie făcută în mod solemn şi public, pentru a
arăta cum ştie împăratul să răsplătească pe cei care îl servesc şi pentru a-i îndemna şi pe alţii să
procedeze la fel în viitor.
17
La data de 5 februarie, împăratul încă nu aflase de capturarea lui Crişan (o va afla numai la
7 februarie), drept pentru care cei care l-au prins pe Crişan nu au fost introduşi în această acţiune,
ei fiind recompensaţi mai târziu cu sume de bani.
Sentinţa lui Horea, Cloşca şi Crişan era deja hotărâtă de împăratul austriac Iosif al II-lea.
Dispoziţiile lui, date la 10 ianuarie 1785, au fost ca:
„În privinţa lor în orice caz trebuie să dea un exemplu convingător, şi aşa fel regizat ca
aceşti răufăcători să fie purtaţi nu numai printr-una, ci prin mai multe localităţi, pe unde şi-au
săvârşit cele mai mari ticăloşii, şi arătaţi poporului de rând şi complicilor de ei amăgiţi ca o
înspăimântătoare pildă, şi apoi la o zi dinainte anunţată să fie executaţi într-un chip
spectacular, într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuşi, şi
unde sunt şi cele mai neastâmpărate capete. Execuţia să se facă (...) sub autoritatea Comisiei, ca
supuşii să vadă şi să fie convinşi, că aceasta e într-adevăr voinţa mea şi nu numai a Guvernului
sau a dregătorilor comitatului.”
Ca urmare, la 26 ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea şi Cloşca. S-a specificat
în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un
număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin
întrebările adresate celor trei conducători ai răscoalei austriecii doreau să afle modul în care
aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau
18
răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de
mişcări populare violente.
Primul interogat a fost Cloşca. A trebuit să răspundă la 134 întrebări în decursul a şapte
zile. A fost interogat la 26 şi 27 ianuarie şi 3,4, 21, 22 şi 24 februarie. Nu a răspuns decât la
întrebările legate de activitatea sa dinaintea răscoalei. Despre răscoală, de la începutul până la
sfârşitul ei, nu a răspuns aproape nimic. A tăgăduit că ar fi luat parte la răscoală în vreun fel.
Despre Crişan a afirmat chiar că nici măcar nu îl cunoaşte.
Începând cu data de 5 februarie 1785 Horea şi Cloşca au fost purtaţi timp de două
săptămâni, sub escortă militară, pe itinerariul Vinţ-Şibot-Binţinţi (azi Aurel Vlaicu, judeţul
Hunedoara)-Orăştie-Deva, iar mai departe pe malul drept al Mureşului prin Şoimuş-Rapolt-
Bobâlna-Geoagiu-Inuri-Vurpăr-Alba Iulia, adică pe unde răscoala bântuise cu furie mai mare,
pentru ca ţăranii români să se convingă că într-adevăr cei doi au fost prinşi. Nu s-au păstrat
detalii scrise despre această expunere a celor doi căpitani ai răscoalei ţărăneşti.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare,
profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl
aşteaptă la finalul judecăţii. A doua zi, 14 februarie, s-a pronunţat sentinţa asupra cadavrului său
şi anume să fie târât la locul de execuţie, să i se taie capul, iar trupul să îi fie despicat în patru
bucăţi. Capul lui Crişan a fost expus în ţeapă la Cărpiniş, iar cele patru bucăţi ale trupului său au
fost expuse pe roată astfel: o parte de sus a trupului la Abrud, cealaltă parte de sus la Brad, o
parte de jos la Bucium, iar cealaltă parte de jos la Mihăileni, ca avertisment şi exemplu pentru cei
care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale. Sentinţa s-a executat la 16 februarie 1785.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi
condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în
diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se
răscoale. Intestinele şi inimile lor urmau să fie îngropate la locul execuţiei. Condamnarea s-a
făcut după codurile penale ale vremii, în baza articolului 62 despre tulburări şi tumulturi şi a
articolului 90 despre tâlhării.
Pedeapsa urma să fie executată mai întâi asupra lui Cloşca, apoi asupra lui Horea. Tragerea
pe roată trebuia să fie făcută de jos în sus, începând cu frângerea picioarelor, apoi să li se frângă
19
mâinile. S-a interzis aplicarea loviturii de graţie, condamnaţii fiind lăsaţi să moară în chinuri.
Publicarea sentinţei a fost publicată în aceeaşi zi, între orele 10-11, în faţa clădirii gărzii mari a
cetăţii Alba Iulia. Fiind de faţă o mulţime de oameni, ea s-a şi citit, în limbile germană şi
română.
Modul de execuţie prin tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca a fost următorul: au fost
legaţi la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini şi picioare li s-au introdus din
loc în loc bucăţi de lemn. Între bucăţile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de
execuţie, provocând fracturarea porţiunii respective de os şi provocând mari chinuri
condamnatului. Roata de execuţie era o roată obişnuită de car, cu butucul plin şi neferecată,
prevăzută cu o lamă de fier ca un cuţit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3
minute, pentru a prelungi suferinţa condamnatului. Dacă acesta leşina după o lovitură, el trebuia
trezit prin aruncarea peste el a unei găleţi de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să
ţină condamnatul treaz şi în viaţă cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de
graţie se dădea asupra inimii şi era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în
bucăţi de către călău şi ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare.
Înainte de a fi executaţi, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi de preotul ortodox Nicolae Raţ
din Maierii Albei Iulii. Tot acesta le scrisese celor doi testamentele, la dictarea lor.
Pentru a efectua execuţia în mod cât mai spectaculor, comisia de anchetă a cerut încă
dinaintea pronunţării sentinţei, pe data de 23 februarie, comitatelor Hunedoara, Alba, Sibiu şi
Cluj, să trimită în noaptea de 27 februarie la Alba Iulia câte 6 ţărani din fiecare sat, trei bătrâni şi
trei tineri, fără să li se spună în ce scop. La 28 februarie guvernatorul Transilvaniei a fost
informat că numai din comitatul Hunedoarei sunt prezenţi la Alba Iulia 2.515 ţărani din 419 sate.
Din celelalte comitate nu se ştie câţi ţărani români au fost trimişi să asiste la execuţie.
La ora opt şi jumătate, în ziua de 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost duşi la locul
execuţiei, fiecare fiind transportat pe câte un car şi însoţit de câte un preot ortodox. Erau escortaţi
de un escadron de husari din regimentul de Toscana, în ţinută de paradă, de trei sute de
infanterişti din regimentul Orosz, la care se adăuga un număr neprecizat de haiduci (oameni ai
administraţiei de stat). Mulţimea ţăranilor adunată pentru asistarea la execuţie trebuie să fi
depăşit cinci mii de persoane, la care se adaugă populaţia oraşului venită să vadă supliciul, şi
funcţionarii şi nobilimea.
Locul de execuţie era pregătit la sud de cetatea Alba Iulia, spre Partoş, pe un mic deal de
deasupra viilor.
20
Husarii şi infanteriştii au făcut un careu în jurul eşafodului, iar sentinţa a fost citită în faţa
mulţimii de Friedrich Freiherr von Eckhard, membru al comisiei de anchetă, în limbile maghiară,
germană şi română.
Horea şi Cloşca au fost luaţi de călăul oraşului Alba Iulia, Grancea Rokoczi, şi de ucenicii
acestuia. Primul a fost legat de patul de lemn, special, în formă de X, Cloşca. Execuţia lui a ţinut
aproape o oră, el primind aproximativ douăzeci de lovituri de roată, după care a murit în urma
acestei torturi. În acest timp Horea a fost ţinut de ajutoarele călăului, ca să asiste la execuţia
tovarăşului său. Cadavrul lui Cloşca a fost dat la o parte şi în locul acestuia a fost legat Horea.
Execuţia lui a ţinut mai puţin, după ce a primit câteva lovituri care i-au frânt picioarele, la
ordinul lui Friedrich Eckhard, călăul i-a aplicat totuşi lovitura de graţie peste piept. După
moartea lui Horea, trupul său şi a lui Cloşca au fost tăiate în bucăţi, iar inimile şi intestinele
îngropate la locul execuţiei. Nu se ştie unde au fost trimise părţile trupurilor lor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite
locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia
populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi
ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.
Concluzii
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale
care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a
conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Bibliografie
1. Prodan, David - Răscoala lui Horea, volumul I şi II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979,pag. 286-489.
21