Istoria necunoscuta a ultimelor comunitati anabaptiste din Transilvania (1620-1765), persecutiile si

fuga lor in Tara Romaneasca.

1. Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania
2. Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza
în Transilvania 1734-1737 şi 1752-1758.
3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania.
4. Aderarea trasnmigranţilor din Kärnten (Carintia) la comunitatea religioasă a fraţilorhutteriţi.
5. Familiile de transmigranţi din Kärnten (Carintia).
6. Răspândirea familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia) în perioada 1756-1762.
7. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ şi Dacia (Stein). Iată mai jos o poză cu satul Criţ văyut din
avion.

şi o hartă a satului Criţ din Ridicarea Topografică Iozefină realizată în scopuri militare între anii 1756-
1763, exact în perioada când s-a format comunitatea.
8. Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi măsurile luate de autorităţi împotriva fraţilor
hutteriţi în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi Sibiu
9. Rezistenţa fraţilor hutteriţi din Vinţu de Jos şi ajutorul acordat lor de către comunitatea din Criţ şi
Dacia (Stein).
10. Fuga fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767
11. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni
12. Emigrarea în Rusia în anul 1770.
13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor
14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în
Ungaria.
15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.
16. Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.
17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.
19. Concluzie
1. Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania
În anii 1731-1732, când contele von Firmian, prinţul episcop al Salzburgului, a silit aproximativ 21 000
de locuitori să părăsească pământul său din cauza credinţei lor protestante, şi protestanţii din
teritoriile învecinate ale imperiului habsburgic (Salzkammergut, Obersteiermark şi Kärnten (Carintia),
în special în domnia Paternion)1 s-au neliniştit. În decursul eforturilor de a-i aduce pe cripto-
protestanţii care încă mai erau în aceste teritorii înapoi în sânul bisericii catolice, împăratul Carol al
VI-lea (1711-1740) a poruncit ca să fie deportaţi capii mişcării luterane din Salzkammergut şi
Oberkärnten (Carintia Superioară) în Transilvania. În principatul Transilvania, pe care habsburgii îl
obţinuseră în urma războaielor cu otomanii la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe lângă catolici, şi
protestanţii lutherani şi reformaţi, şi unitarienii se bucurau de o libertate deplină a credinţei încă din
timpul Reformei. Această libertate religioasă le fusese acordată în „Diploma Leopoldină“ (1691).
Ca urmare a deportărilor lui Carol, care pe atunci erau numite în limbajul cancelariei „transmigraţii“,
au luat naştere două colonii în apropiere de Sibiu, Turnişor şi Cristian (Grossau). În acestea se
vorbeşte şi în zilele noastre de către urmaşii deportaţilor, ai „transmigranţilor“, un dialect austriac2.
Ambele colonii au fost întemeiate de către protestanţii din Salzkammergut. Deportaţii din Carintia,
cărora li se opriseră în mare parte membrii familiei şi bunurile în Carintia, au murit în câţiva ani sau
au fugit în Imperiu la rudele lor.
Şi Maria Tereza (1740-1780) a vrut stârpească protestantismul din teritoriile ereditare şi pentru asta a
folosit aceleaşi metode ca tatăl său. În perioada 1752-1758 a deportat mai mult de o mie de familii
protestante din ţară, din Enns, „Landl”, Obersteiermark şi Kärnten (Carintia) în Principatul
Transilvania şi a încercat să îi stabilească acolo, pe Pământul Crăiesc. Spre deosebire de transmigraţiile
tatălui său, acest aşezământ nu s-a bucurat de prea mult succes. O treime din deportaţi au murit
înainte de a se statornici, o altă treime a rămas ca zilieri fără pământ, şi numai o treime s-au putut
statornici ca ţărani. Aşa a luat naştere o singură __________
1 Alice Csermak, Die Geschichte des Protestantismus in der Herrschaft Paternion bis zum
Toleranzpatent 1781 (Istoria protestantismului în domnia Paternion până la Edictul de toleranţă din
1781); phil. Diss. Viena 1970; A Meir(-Csermak), Der Protestantismus in der Herrschaft Paternion vom
16. Jahrhundert bis zum Toleranzpatent, (Protestantismul în domnia Paternion din secolul al xvi-lea
până la Edictul de toleranţă) în: Car. 1, 1972, volum comemorativ, Gurk.
2 Bernhard Capesius, Die Landler in Siebenbuergen (Landlerii în Transilvania), Bucureşti 1962; Alfred
Obernberger, Die Mundart der siebenbuergischen Landler, (Dialectul landlerilor transilvăneni)
Marburg 1964.
146
colonie nouă acolo, Apoldu de Sus, aparţinând Scaunului Miercurea Sibiului. Însă nenumăraţi
transmigranţi s-au statornicit în oraşele Sibiu, Orăştie şi Sebeş şi în grupe mici în alte douăzeci de
sate.3
Printre cele aproximativ o mie cinci sute de familii care au fost deportate în Transilvania în timpul
domniei Mariei Tereza, iese în evidenţă o grupă mică de aproape o duzină de familii, în total 65 de
persoane4, care provenea din districtul Spittal pe Drau din Kärnten (Carintia) şi care a avut o soartă
foarte neobişnuită. În anul 1756 a găsit drumul către „cei botezaţi din nou“ (rebotezători), care îşi
ziceau „fraţii hutteriţi“, o comunitate religioasă care respinge proprietatea privată şi încurajează viaţa
în comunităţi având bunurile în comun (communitas bonorum). În perioada 1760/63, ameninţaţi de
dispariţie, această grupă a transmigranţilor din Kärnten (Carintia) a salvat existenţa comunităţii
botezătoare, a preluat resturile puţine, a trăit mai întâi zece ani în Transilvania sub persecuţii dure,
apoi a fugit cu căruţele într-o emigrare plină de aventuri peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) şi
de acolo peste câţiva ani pe un traseu şi mai aventuros în Rusia, Ucraina, unde au întemeiat mai multe
colonii. Când în Imperiul ţarist au fost ameninţaţi cu serviciul militar obligatoriu în 1874, urmaşii
acestor familii din Kärnten (Carintia) au migrat în America şi s-au stabilit în Dakota de Sud. În 1917,
obligaţi din nou să facă serviciul militar, majoritatea au migrat în Canada. Astăzi trăiesc între 25 000 şi
30 000 de fraţi hutteriţi, aproape exclusiv urmaşi ai botezatorilor refugiaţi în Rusia în 1770 în circa
250 de colonii în Canada şi în SUA în comunităţi cu bunuri în comun. Forma lor de viaţă este o
alternativă la societatea de consum acum din nou în punctul central al interesului cercurilor mai
largi.5
În articolul următor se încearcă să se prezinte cauzele care au determinat aderarea protestanţilor din
Kärnten (Carintia) la comunitatea fraţilor hutteriţi precum şi istoria comunităţii din Kärnten
(Carintia) în Transilvania, în Valahia (Ţara Românească) şi întemeierea coloniei din Ucraina.
Prezentarea se bazează în principal pe documente ale vremii din Universitas Saxorum Sibiu6,
___________
3 Frich Buchinger, Die "Landler" in Siebenbuergen, Vorgeschichte, Durchfuehrung und Ergebnis einer
Zwangsumsiedlung im 18. Jahrhundert (Landlerii în Transilvania, evenimente premergătoare,
desfăşurare şi rezultat al unei aşezări silite în secolul al XVII-lea) (Serie de cărţi a comisiei istorice sud-
estice germane, volumul 3), München 1980; citat: E. Buchinger.
4 vezi tabelul la pagina 177.
5 compară aici Michael Holzach, Das vergessene Volk, (Poporul uitat) editura Hoffmann und Campe,
Hamburg 1980.
6 Nationsuniversitaet der Siebenbuerger Sachsen = Universitas nationurn Saxonis = naţiunea saşă,
comunitatea saşilor din Transilvania care trăiau pe Pământul Crăiesc care a fost stabilită de regele
ungur Geza al II-lea începând cu 1141, prin regele Andreas al II-lea a primit un „Andreanum“, conform
căruia aceasta avea o administraţie proprie pe Pământul Crăiesc şi constituia una dintre cele trei
naţiuni ale Transilvaniei alături de nobilii unguri şi secui şi care a fost anulată de-abia prin
uniformizarea din 1867.
147
pe manuscrise din muzeul Brukenthal Sibiu7, pe acte din arhiva Camerei Aulice din Viena, pe arhiva
landului Kärnten (Carintia) din Klagenfurt şi arhiva naţionala maghiară Budapesta8, pe ediţiile lui A. j.
F. Ziglschmid „Grossen Geschichtsbuchs der Hutterischen Brueder“ („Marea carte de istorie a fraţilor
hutteriţi“) şi „Kleinen Geschichtsbuchs der Hutterischen Brueder“ („Cartea mică de istorie a fraţilor
hutteriţi“), pe „Denkwuerdigkeiten“ („Lucrurile memorabile“) a lui Johannes Waldner, conducător al
comunităţii Wirschinka, raportul învăţătorului Joseph Mueller, registrul bisericii fraţilor hutteriţi din
perioada 1763-1840 precum şi pe literatura de specialitate (Beck, Klima, Schmidt, Wolkan, Loserth
ş.a.m.d.)9.
Câteva principii de credinţă ale fraţilor hutteriţi au fost susţinute deja cu mult timp înainte de Reformă
de mişcările religioase ale Evului Mediu, mişcări care s-au ridicat împotriva învăţăturilor bisericii
catolice. Aşa au preluat bogumilii care trăiau în Bosnia şi Dalmaţia din legăturile gentilice vechi slavice
bratswoul, idea proprietăţii comune a posesiunii ţărăneşti. Trăiau în comunitate cu toate de obşte,
interziceau orice serviciu militar şi juratul de jurăminte. Alte mişcări eretice precum patarenii, catarii
(de aici termenul „Ketzer” – eretic în limba germană), albigenzi, valdenzi, fraţi ai spiritului liber sau
begarzi, cereau întoarcerea la simplitatea creştinismului primar, puritatea moravurilor şi proprietatea
comună. Discipolii acestei mişcări în Italia, Franţa, Germania, Flandra şi Brabant proveneau în special
din cercurile meşteşugarilor orăşeneşti şi trăiau în parte în gospodării comune, în parte în comunism
mănăstiresc. Zelul lor, simplitatea, dar şi atelierele comune le-au dat un avans considerabil faţă de
semenii lor care aveau acelaşi profesii dar erau organizaţi în bresle şi au trezit invidie şi ură. Biserica
catolică, pentru care toţi erau eretici, s-a străduit timp de secole să-i şteargă de pe faţa pământului în
cruciade sângeroase prin foc şi sabie, dar dispariţia nu a avut loc niciodată pe deplin, aşa că în întreaga
Europă mai existau încă la 1520 mici grupuri, spre exemplu fanaticii din Zwickau, care au susţinut
acest bagaj eretic de idei şi l-au răspândit.
Comunitatea religioasă a b a p t i ş t i l o r a apărut în Elveţia, în Zürich, ca urmare a controverselor lui
Ulrich Zwingli îl legătură cu reforma. În 1519, Ulrich Zwingli (1484-1531) care studiase teologia în
Basel şi Viena, fusese preot în Glarus şi călugăr în Mănăstirea Einsiedeln a fost chemat ca preot mirean
în Zürich. Sub influenţa umanistului Erasmus din Rotterdam în Basel şi a lui Martin Luther a început
să intervină împotriva situaţiei proaste din biserica din Zürich şi
__________
7 Muzeul Brukenthal din Sibiu a fost făcut din colecţiile lăsate ca moştenire de guvernatorul Mariei
Tereza, baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), şi este unul dintre cele mai cunoscute şi bogate în
conţinut muzee din România.
8 Muzeul Naţional Maghiar, Magyar Orszagos Leveltar din Budapesta, păstrează actele cancelariei
curţii transilvănene.
9 Compară lista cărţilor folosite la sfârşitul articolului.
148
să iniţieze reforme. Spre deosebire de Luther, el nu s-a limitat la reforme religioase, ci şi-a extins
activitatea şi în domeniul politic. El a vrut să adapteze noua învăţătură reformată „pură” la necesităţile
burgheziei din Zürich şi şi-a întemeiat noua ordine bisericească în perioada 1522-1525 pe controversele
Înaltului Consiliu din Zürich. Ţelul acesteia era o biserică de stat. Puterea burghezilor care domneau în
Zürich trebuia să se extindă asupra problemelor religioase şi bisericeşti ale comunităţii. Orice creştin
născut şi botezat în comunitate trebuia să aparţină prin naştere şi botez acestei biserici şi să fie supus
principiilor ei de credinţă.
Acestor eforturi li s-au opus vehement câţiva cetăţeni influenţi şi învăţaţi din Zürich. Konrad Grebel
(1498-1526), Felix Mantz (mort în 1524) şi premonstratensul Jakob, care se numea Blaurock erau
învăţaţi care erau experţi în limba latină, greacă şi ebraică şi cu experienţă în Sfânta Scriptură10.
Aceştia respingeau taina botezului copiilor mici, pentru că Hristos predicase „Cine crede ş i se botează
va fi mântuit”. De aceea numai un adult conştient de credinţa şi acţiunile sale poate primi botezul, iar
un copil neştiutor niciodată. Jakob Blaurock a fost primul care a primit botezul ca adult şi a botezat
apoi pe Grebel, Mantz şi în curând câteva sute de discipoli ai botezului la maturitate. Botezul la
maturitate a devenit simbolul mişcării botezătoare, de la acesta provine denumirea pe care i-au dat-o
oponenţii săi: „botezaţi din nou” (rebotezători). Grebel, Mantz, Blaurock şi discipolii lor solicitau
libertatea absolută a individului în probleme legate de credinţă. Biserica trebuia să fie liberă de orice
autoritate publică, de orice constrângere autoritară. De aceea au cerut şi desfiinţarea tuturor darurilor
bisericeşti, zeciueli şi impozite şi erau împotriva oricărei preoţimi de meserie. Da, respingeau orice
participare la vreo formă de autoritate, la fel şi serviciul militar, şi chiar orice opoziţie violentă şi
înarmată. Erau împotriva jurămintelor şi cereau revenirea la proprietatea comună la „communitas
bonorum” din creştinismul originar şi respingeau orice formă de proprietate privată. Asta a dus deja
din 1523 la schismă cu Ulrich Zwingli.
Pentru că toate cererile şi principiile de credinţă ale botezatorilor se găseau în contradicţie evidentă cu
imaginea lui Zwingli despre o biserică a statului căreia ar trebui să îi aparţină fiecare prin naştere şi
botezul ca şi copil, el a determinat la 18 ianuarie 1525 pe Înaltul Consiliu din Zürich să emită o
ordonanţă care dispunea botezul copiilor drept obligatoriu iar toţi oponenţii acestei orânduiri erau
expulzaţi din ţară. Urmarea a fost un exod în masă al botezatorilor din Zürich care s-au împrăştiat în
nordul Elveţiei şi şi-au răspândit peste tot învăţătura astfel încât mişcarea botezătoare a câştigat foarte
repede numeroşi noi susţinători. În curând erau botezatori în Sankt Gallen, în oraşele
__________
10 Rudolf Wolkan, Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Cartea istoriei a fraţilor hutteriţi) Viena
1923, pag. 34 şi următoarele.
149
de dincolo de Rin, în Germania de Sud, Tirol, Kärnten (Carintia), Steiermark, Austria, Renania,
Franconia şi Suabia. În câţiva ani, mişcarea botezătoare s-a răspândit în tot imperiul până în Olanda.
Fostul călugăr Michael Sattler a publicat la 24 februarie 1527 în Schlanten în Randen ordinul lor
spiritual în „uniunea frăţească a copiilor lui Dumnezeu menţionată în şapte articole”.
Respingerea botezului copiilor, a preoţimii de meserie, a oricărei autorităţi, a serviciului militar, a
opoziţiei armate, a jurămintelor, dar în special cererea de desfiinţare a proprietăţii private şi revenirea
la proprietatea comună din creştinismul primar i-a făcut pe botezatori duşmani nu numai ai
autorităţilor catolice ci şi ai celor protestante, şi deja după câţiva ani de la prima lor intervenţie au fost
persecutaţi cu o ură neînduplecată. Felix Mantz a fost înecat deja în 1524 în Zürich, Konrad Grebel
executat în 1526, Jakob Blaurock, care îşi mutase activitatea în Tirolul de Sud a suferit moartea de
martir în 1529. Dr. Balthasar Hubmaier, provenind din cercul umanist din Basel, paroh în Austria în
Waldshut, care îi condusese pe primii botezatori în 1526 la Mähren, a fost ars în 1529 în Viena. În
Dieta imperială de la Speyer împăratul Carol al V-lea a emis un „Mandat împotriva rebotezătorilor“,
conform căruia „nimeni care a fost botezat o dată după rânduiala creştină nu are voie să se mai boteze
din nou sau să primească al doilea botez, sub pedeapsa cu moartea…” Botezatorii erau trecuţi prin foc
şi sabie oriunde puteau fi prinşi. Dar chiar şi cronicarii care nu simpatizau cu botezatorii au certificat
că aceştia păşeau în moarte fermi şi cu un curaj eroic. Până în 1530 mai mult de 2000 de botezatori au
avut moarte de martir. „Marea carte de istorie a fraţilor hutteriţi“ şi nenumărate cântece ale
hutteriţilor amintesc suferinţele şi moartea lor.
Din cauza persecuţiilor mulţi botezatori au fugit din toate zonele imperiului, din Elveţia şi Austria, dar
mai ales din Tirol, unde Jakob Blaurock câştigase mulţi discipoli, la Mähren şi unde câţiva seniori
puternici, precum Leonhard von Liechtenstein le-au permis să se stabilească pe proprietăţile lor şi le-
au acordat libertate religioasă12. Jakob, zis H u t t e r (pălărierul) – meseria sa era să facă pălării – din
Moos în St. Lorenzen, lângă Bruneck în Tirolul de Sud a devenit organizatorul botezatorilor
persecutaţi. Jakob Hutter a venit pentru prima oară în Mähren în 1529 cu un mic grup de tirolezi şi i-a
găsit pe botezatorii de acolo împărţiţi în mai multe grupuri. El a unit discipolii direcţiei pacifiste
„evlavioşii“, care deja începuseră să trăiască în proprietatea comună după cele şapte articole ale lui
Sattler şi aleseseră „slujitorii chemării temporare a naturii“ şi a dat
__________
11 Grete Mecenseffy, Geschichte des Protestantismus in Oesterreich, (Istoria protestantismului în
Austria) Graz/Koeln 1956, pag. 35 şi următoarele. G. Mecenseffy, a. a. 0., pag. 41.
150
vieţii de obşte o formă de organizare stabilă. În „gospodăriile“ sau „curţile frăţeşti“ constituite din circa
200 de persoane, botezatorii urmau să trăiască în stăpânirea în comun a bunurilor şi să formeze
asociaţii comune de producţie şi consum. În mare parte erau meşteşugari şi acum lucrau în ateliere
după propriile orânduiri. Pentru că pe de o parte erau neobişnuit de harnici şi pricepuţi, iar pe de altă
parte simpli, lipsiţi de pretenţii, aceste ateliere au început curând să livreze produse de o calitate
remarcabilă la costuri mai scăzute decât ale meşteşugarilor din oraşe organizaţi în bresle. Produsele
cizmarilor, fierarilor, ţesătorilor şi în special ale olarilor botezatori erau foarte apreciate. Fiecare curte
frăţească se găsea sub conducerea unui conducător sau prezbiter, căruia îi stăteau alături un „slujitor al
Cuvântului” ca predicator şi un „slujitor al chemării temporare a naturii” ca administrator al
gospodăriei şi conducător al activităţii economice. Un învăţător se ocupa de instruirea tineretului şi
sistemul de învăţământ al botezatorilor a ajuns curând la un nivel ridicat. Botezatorii au fost primii
care au amenajat grădiniţe pentru copiii mici din comunitate. Se spune că în perioada înfloritoare a
botezatorilor (1556-1600) au existat în Mähren aproximativ 80 de curţi frăţeşti cu circa 15 000 de
botezatori. 13
De trei ori s-a mutat Jakob Hutter din Tirol în Mähren. În 1533 botezatorii organizaţi de el în
„gospodării“ l-au ales ca şef al lor şi după el s-au numit până astăzi „fraţii hutteriţi“ (engl.
„hutterians“). El a trecut prin persecuţia botezatorilor în timpul regelui Ferdinand, persecuţie care a
alungat doar o parte din botezatorii din Mähren, a trebuit să fugă în Tirol şi a fost executat pe 26
februarie 1536 în Innsbruck după ce a fost supus la torturi îngrozitoare. Urmaşul său a fost Hans
Amon, după el Peter Riedmann, care în temniţa din Nürnberg a scris cea mai cuprinzătoare scriere
mărturisitoare hutterită „Explicarea religiei, învăţăturii şi credinţei noastre“, în 1565 Peter Walbot, un
tirolez, a fost ales drept conducător, de la el provine „regulamentul şcolar“ al fraţilor hutteriţi.
Odată cu moartea lui Ferdinand I (1556) şi începutul domniei împăratului Maximilian al II-lea, a
început „perioada de aur“ a botezatorilor în Mähren. În ciuda năvălirilor turcilor şi a pustiirilor din
anii 1593 şi 1605 această perioadă a durat până la războiul de treizeci de ani. În 1619 existau în Mähren
pe 26 de moşii încă 43 de curţi frăţeşti, în timpul războiului de treizeci de ani au fost mereu prădate şi
până la urmă distruse de armatele ambelor confesiuni. Fraţii care au supravieţuit s-au refugiat în
aşezămintele din Slovacia de vest (Ungaria Superioară) unde deja exista o curte frăţească din 1546 în
Sabatisch/Sobitiste/Freischьtz, o alta din 1588 în Lewaer/Velke Leware/Oberschuetzen iar la
începutul secolului al XVII-lea au apărut altele în Trentschin, Sankt Johann şi alte locuri. Sabatisch şi
Lewaer au devenit în secolul al XVII-lea centru al mişcării botezătoare, conducătorul comunităţii din
Sabatisch era în acelaşi timp şi prezbiterul şi confirma
__________
13 G. Mecenseffy, a. a. 0., pag. 41.
151
pe „slujitorii Cuvântului“ aleşi de alte comunităţi prin punerea mâinii.
Un aşezământ important pentru istoria mai târzie a fraţilor hutteriţi a apărut în 1621 în Transilvania.
La 29 august 1526 regele Ludovic al Ungariei a căzut în bătălia de la Mohacs. Turcii au cucerit Ungaria
până la o fâşie îngustă în vestul şi nordul teritorului de domnie al Coroanei Sf. Ştefan. Pentru
succesiune s-au luptat arhiducele Ferdinand al Austriei şi voievodul Transilvaniei, Johann Zapolya.
Prin pacea de la Oradea Johann Zapolya păstrează principatul Transilvania şi recunoaşte suzeranitatea
turcă. După moartea sa (1540) a urmat la tron fiul său Johann Sigismund, în vârstă de doar câteva
luni. Pentru acesta a preluat cardinalul Georg Martinuzzi regenţa. Ferdinand a încercat din nou să
cucerească Ungaria şi Transilvania, dar nu a reuşit. Ungaria a devenit paşalâc turcesc iar principatul
Transilvaniei i-a rămas lui Johann Sigismund. Lupta pentru coroana Ungariei le-a permis celor trei
naţiuni conducătoare din Transilvania, nobilii unguri, secuii şi saşii transilvăneni, să îşi reformeze
bisericile fără amestec sau presiune din afară. În anul 1543, o dietă din Turda a consfinţit libertatea
religioasă. Cu un an în urmă, braşoveanul Johannes Honterus scosese „Cărticica reformei“, care apoi,
în 1547 a fost dezvoltată „Reformatio ecclesiarum Saxonicarum in Transsilvania“, orânduirea
bisericească a tuturor nemţilor din Transilvania, care după hotărârea Naţiunii saşe au aderat la
confesiunea augsburgică14. O parte considerabilă a nobililor unguri şi a secuilor s-a afiliat bisericii
reformate (calviniste) a cărei profesiune de credinţă a fost recunoscută de dieta de la Turda în 1566. Ca
a patra confesiune au fost recunoscuţi şi unitarienii în 1571 de dieta de la Târgu-Mureş. Profesiunea de
credinţă greco-catolică a românilor14a care nu erau recunoscuţi ca naţiune, cea mai numeroasă grupă
de populaţie din Transilvania, era considerată doar „religie tolerată”. Şi în Transilvania erau numeroşi
botezatori, dar nu se cunoaşte nimic despre existenţa vreunei curţi frăţeşti15. Până în 1556 botezatori
au fost persecutaţi ca să fie „exterminaţi din rădăcină” conform mandatului lui Ferdinand I din 1543,
mandat care era semnat şi de cunoscutul învăţat şi episcop Nikolaus Olahus. Persecuţia a fost foarte
dură în special în perioada 1551-1556 când Ferdinand a determinat-o pe prinţesa Isabella să renunţe la
tronul
__________
14 Friedrich Teutsch, Kleine Geschichte der Siebenbuerger Sachsen, (Mica istorie a saşilor
transilvăneni) Darmstadt 1965, pag. 83.
14a În actele vremii românii sunt menţionaţi în mod constant ca „valahi“ iar principatul „Ţara
Românească“ drept „Valahia (Ţara Românească)“. Din acest motiv s-au păstrat în această lucrare
denumirile „valahi” şi „Valahia (Ţara Românească)” deşi în special denumirea de „valahi” este
considerată astăzi de români drept desconsideratoare şi este respinsă.
15 Alexe Popovici, Istoria rebotezătorilor din România (Die Geschichte der Anabaptisten in
Rumaenien), Disertaţie, Chicago 1976, pag 15 şi următoarele.
152
Transilvaniei. Între anii 1557 şi 1578 botezatorii s-au bucurat de o libertate religioasă relativă, apoi
Dieta a decis că trebuie să plătească impozit dublu, la fel ca evreii. În timpul luptelor dintre prinţul
Sigismund Bathory şi Mihai Viteazul, principele Valahiei, care a cucerit Transilvania pentru o scurtă
perioadă de timp, a domnit din nou libertatea religioasă deplină, dar apoi au urmat anii celor mai
groaznice persecuţii, când botezatorii au fost exterminaţi complet.
La 23 octombrie 1613 Gabriel (Gabor) Bethlen a fost ales de Dietă drept principele Transilvaniei,
recunoscut de către Înalta Poartă16 şi recunoscut şi de împăratul Matei. În anul 1618 când după
aruncarea pe fereastră de la Praga a izbucnit războiul între catolici şi protestanţi, Gabor Bethlen a stat
de partea protestanţilor şi a năvălit cu o armată în Ungaria Superioară (Slovacia). Aici, în Slovacia, în
Sabatisch, Lewaere, St. Johann, Trentschin şi alte locuri i-a cunoscut pe rezidenţii „habani“ (vezi nota
92) şi produsele lor meşteşugăreşti remarcabile. Când după bătălia de la Muntele Alb din 1620, trupele
imperiale victorioase au început să jefuiască şi să distrugă curţile frăţeşti ale botezatorilor din Mähren
şi odată cu trupele imperiale au sosit şi iezuiţii în Mähren, botezatorii care au supravieţuit s-au refugiat
mai întâi în aşezămintele din Ungaria Superioară/Slovacia. O parte a hotărât să se stabilească în
Transilvania. Din documentele vremii nu reiese dacă botezatorii i-au cerut protecţia lui Bethlen sau el
le-a oferit protecţia sa; el a emis un decret pentru protecţia lor şi l-a trimis pe căpitanul său, Kelemen
Beldy cu un escadron de soldaţi în aşezările botezătoare din Ungaria Superioară pentru a-i lua şi a-i
aduce pe „colonişti“. La 2 aprilie 1621 primul grup de botezatori, format din 85 de persoane, a părăsit
Ungaria Superioară sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Franz Walter, un om în vârstă, şi a lui
Konrad Hiertzl; la 10 aprilie 1621 a urmat al doilea grup format din circa 100 de persoane sub
conducerea „slujitorului Cuvântului“, Johann Jakob Hugler. Şi-au luat cu ei în căruţe toate uneltele şi
aparatele meşteşugăreşti. Principele Bethlen a poruncit ca toţi botezatorii să se stabilească în oraşul
Vinţul de Jos. La 21 august 1621 convoaiele botezatorilor au ajuns în Vinţul de Jos şi au început să
construiască o curte frăţească şi deja la 1 octombrie 1621 i-a vizitat prinţesa Susanna, prima soţie a lui
Bethlen care îi favoriza în mod deosebit şi a dispus ca din partea administraţiei să le revină orice
sprijin. Pe parcursul anului 1622 au mai sosit şi alte convoaie în Vinţul de Jos.
___________
16 După moartea lui Johann Zaepolyas principatul Transilvaniei a recunoscut suzerantitatea
sultanului otoman în Istanbul în 1542. De atunci, principele ales de dietă trebuia să obţină
recunoaşterea şi confirmarea din partea „Înaltei Porţi“, deţinătorul puterii în Imperiul Otoman. În cei
150 de ani între 1542-1691 habsburgii nu au renunţat deloc la pretenţia asupra acestui principat, pe
care îl considerau drept moştenire a Coroanei Sf. Ştefan şi au intervenit mereu cu trupe. De aceea,
principele se străduia să obţină şi recunoaşterea împăratului din Viena.
153
Cronica hutterită vorbeşte despre opt grupuri diferite, astfel încât numărul coloniştilor a ajuns la circa
76417.
Pe 1 mai 1622, dieta de la Cluj a decretat legea „Articolul XXIII“ în care li se atribuia botezatorilor
oraşul Vinţul de Jos drept reşedinţă. Aici puteau să îşi desfăşoare credinţa şi obiceiurile în libertate,
puteau să practice toate meşteşugurile şi să fie scutiţi de impozit. Printr-un hrisov prin care se acordă
drepturi din 2 iulie 1622 eliberat în Alba Julia, era reglementată exact condiţia lor. Trebuiau să
plătească zeciuiala şi să îi ofere principelui lor la nevoie produsele lor la jumătate de preţ. Articolul
XXIX al dietei din 5 iunie 1631 le interzicea să îşi ofere mărfurile în oraşele săseşti.
Colonia din Vinţul de Jos s-a dezvoltat în deceniile care au urmat ajungând un centru important de
producţie meşteşugărească; produsele ţesătorilor hutteriţi, cuţitari, frânghieri, lăcătuşi, blănari,
curelari, dogari şi bijutieri erau cunoscute şi apreciate în toată ţara. Fraţii hutterişti se reamarcau în
special prin olari şi sobari. Deja în Ungaria Superioară erau vestiţi pentru smalţul de cositor, pentru
ceramicele lor albe, cunoscute ca „ceramică habanică”. Botezatorii din Vinţul de Jos au făcut apoi la
început până la mijlocul secolului al XVII-lea faianţe în acelaşi stil renascentist şi baroc ca în atelierele
din Ungaria Superioară, apoi şi-au dezvoltat un stil propriu care corespondea în special dorinţelor
turcilor, la care „urcioarele şi vasele habanilor din Vinţul de Jos” se bucurau de o mare apreciere, fiind
apreciate chiar mai mult decât produsele chinezeşti19.
În ciuda invaziilor turceşti, jafurilor şi a altor necazuri, curtea frăţească din Vinţul de Jos, în care se
trăia după vechile orânduiri în comunitatea de bunuri în comun, a prosperat în primul rând datorită
privilegiilor princiale şi a unei pieţi capabilă să crească. Desele năvăliri otomane i-au forţat pe
botezatori în mod repetat să părăsească curtea frăţească şi să fugă în cetatea din apropiere, Alba Julia,
dar comunitatea nu a fost pusă niciodată serios în pericol.
Mai prost le-a mers coloniilor botezătoare din Ungaria Superioară. În timpul războiului de treizeci de
ani au fost mereu jefuite de trupe care veneau în urma armatelor, curtea frăţească din Sabatisch a ars
complet de două ori în 1642 şi în 1649 iar în 1663 a fost jefuită şi arsă de turci. Bisericile au căzut
treptat. În 1665 a fost făcută ultima consemnare în „Marea carte de istorie”, cea mai veche cronică
__________
17 Despre aşezarea din Transilvania informează atât „Marea carte de istorie a fraţilor hutteriţi“
publicată în1923 de R. Wolkan şi în 1943 de A. j. F. Ziglschmid, precum şi alte cronici ale hutteriţilor
pe care le citează Josef Beck în opera sa, „Cărţile de istorie a rebotezătorilor în Austria şi Ungaria“,
Viena, 1883. Textul hrisovului de acordare a drepturilor este publicat de Wilhelm Schmidt, „Istoria
întemeierii orfelinatului terezianic din Sibiu“, Sibiu 1870, anexa 4, Horst Klusch, Arta transilvană a
olăritului, Bucureşti 1980, pag. 68 şi în continuare.
154
a fraţilor hutteriţi, care fusese începută de conducătorul Kaspar Braitmichel în Mähren în 1542. În
1685 s-a renunţat la comunitatea de bunuri în comun, dar bisericile au trăit în continuare după
învăţăturile de credinţă până ce iezuiţii i-au silit din nou în perioada 1725-1733 să boteze copiii mici.
Adulţii se mai botezau o dată în secret, deci deveneau astfel „rebotezători“, dar comuniunea decădea în
mod vizibil. „Pentru că au împărţit în multe bucăţi obştea lui Jakob Huetter şi nu au umblat cu
credincioşie în lumina adevărului divin, Domnul Şi-a luat lumina şi harul de la ei şi i-a acoperit cu
întuneric şi ei au căzut din ce în ce mai mult dintr-o nedreptate în alta, până ce cu timpul şi-au pierdut
chiar şi numele şi au trebuit să se declare de religie papistaşă...“, scrie cronicarul Johannes Waldner 30
de ani mai tîrziu20.

În 1760 Maria Tereza a poruncit iezuiţilor să re-catolicească pe botezatorii rămaşi în Ungaria

Superioară. S-a dispus ca aşezămintele să fie reorganizate de militari, cărţile botezatorilor au fost
confiscate, prezbiterul din Sabatisch, Zacharias Walter, a fost închis într-o mănăstire din Buda şi
prezbiterul din Lewaere, Heinrich Müller a fost dus cu forţa în Oberkrain. Botezatorii au fugit în
păduri, dar au fost prinşi din nou, au fost siliţi să intre în biserică, au fost puşi militari în casele lor şi
au fost bătuţi până ce se declarau pregătiţi să devină catolici. Zacharias Walter a devenit catolic în mai
1763, la fel şi „slujitorii Cuvântului” rămaşi, numai Heinrich Müller a refuzat şi a murit în credinţă în
Krain; botezatorii susţin că a fost otrăvit.
Biserica din V i n ţ u l d e J o s a avut o soartă asemănătoare. Şi aici s-a renunţat la bunurile de obşte
deja din 1695. În timpul războaielor curuţilor, începând cu 1687, numărul membrilor a scăzut,
atelierele au decăzut, producţia a scăzut şi biserica a sărăcit, dar a păstrat în continuare credinţa şi s-a
opus cu succes încercărilor introducerii şi aici a botezului copiilor. În 1738 însă, au murit 57 de membri
de ciumă, şi au rămas doar 36 de supravieţuitori în Vinţul de Jos. În anul 1742 Josef Kuhr, în vârstă de
28 de ani, a fost ales ca „slujitor al Cuvântului“ şi a fost pus să îi stea alături prezbiterului slăbit Maertl
(Martin) Roth21. Biserica era deja ameninţată de colaps, în cadrul ei existau certuri şi procese cu
disidenţi, membri deveniţi catolici. Părea că i-a venit sfârşitul când în primăvara anului 1756 Josef
Kuhr l-a întânit în Romos pe Andreas W u r t z y, care era un transmigrant deportat din districtul S p i
t t a l din Kärnten (Carintia), odinioară ţăran înstărit pe „Obermayerhof” la Amlach, acum un zilier
căutând de lucru.
__________
20 A. j. F. Ziglschmid, Das kleine Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Cartea mică de istorie a
fraţilor hutteriţi), ediţia 1974, pag. 223, citat din „Lucrurile memorabile“ ale lui Johannes Waldner,
conducător al bisericii Wirschinka din Ucraina, scrisă în 1793.
21Ibidem, pag. 231, 237, 230.
155
Odată cu această întâlnire a început un capitol nou în istoria comunităţii religioase a fraţilor hutteriţi
ameninţate cu exterminarea. Pentru că o grupă de transmigranţi din Kärnten (Carintia) s-a hotărât în
mod spontan să adere la comunitatea de credinţă a fraţilor hutteriţi, nu a fost în niciun caz pură
întâmplare, ci urmarea unei situaţii deosebite în care se găseau transmigranţii austrieci în 1755.
Această situaţie este prezentată în capitolul următor.

2. Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza

în Transilvania în perioada 1734-1737 şi 1752-1758.
Când împăratul Carol al VI-lea a dispus în 1734 ca primii protestanţi să „transmigreze” în Transilvania
şi le-a poruncit să se statornicească acolo, a rezolvat cu foarte mare pricepere problema costului. Pe
acea vreme existau, ca urmare a războaielor cu turcii şi curuţii22, nenumărate sate saşe care erau
aproape depopulate. Aşa că a poruncit Naţiunii saşe să îi aşeze pe transmigranţi în gospodăriile
părăsite din Turnişor şi Cristian lângă Sibiu şi să le pună gratis la dispoziţie din rezerva de teren
terenurile arabile necesare. Coloniştii trebuiau să plătească doar construcţia caselor. Pentru că în
Salzkammergut proveneau din familii vechi ţărăneşti dar totuşi din cauza terenului arabil sărăcăcios şi
puţin erau cu toţii fără excepţie activi în salină ca mineri, pădurari sau meşteşugari, contele Seeau de la
Oficiul de sare le-a dat în avans suma la care se aşteptau în urma lichidării micilor lor gospodării. De
aceea transmigranţii din Salzkammergut au avut posibilitatea să îşi construiască noi case în
gospodăriile care le fuseseră acordate de Naţiune sau să le recondiţioneze pe cele care se găseau în
paragină; au putut să facă rost de inventarul necesar şi au dispus de un capital modest pentru muncile
agricole până la următoarea recoltă. Ca foşti lucrători în salină, obişnuiţi cu organizarea strictă a
muncii şi cu munca în acord în grup şi familiarizaţi foarte bine cu tehnicile meşteşugăreşti de atunci, în
plus, legaţi ca grup prin credinţa comună şi relaţiile strânse de rudenie, au făcut din satele Turnişor şi
Cristian care deja erau contractate la câteva gospodării ţărăneşti în câţiva ani cele mai sănătoase din
punct de vedere economic şi dens populate comunităţi ale Scaunului Sibiu. Pentru că printre ei se
găseau numeroşi zidari şi tâmplari foarte pricepuţi
__________
22 Războaiele curute: o parte a nobililor unguri se opuneau domniei habsburgilor în Ungaria şi lupta
sub conducerea principelui Franz von Rakoczy împreună cu turcii împotriva imperialităţii. Războiul
civil a durat aproape 30 de ani, a pustiit ţara şi a decimat populaţia. De-abia împăratul Carol al VI-lea a
pus capăt războiului prin pacea de la Szatma 1711.
156
de salină, cărora oraşul din apropiere le oferea un câmp bogat de activitate, au ajuns în curând să
stăpânească întreaga industrie a construcţiilor şi şi-au păstrat această poziţie împuternicită până în
secolul prezent23.
Conducerea le-a interzis transmigranţilor din Kärnten (Carintia) să îşi ia copiii şi soţiile (cu foarte
puţine excepţii) şi de aici şi transferul averii. Faptul că o statornicire în condiţiile acestea era menită
din start să eşueze, nu era înţeles în Viena. Majoritatea transmigranţilor din Kärnten (Carintia) au
murit de aceea într-o sărăcie lucie în Transilvania, restul au fugit din Sibiu prin Braşov, Bistriţa şi Cluj
în imperiu unde fugiseră şi membrii familiilor lor care nu fuseseră deportate24.
Când Maria Tereza s-a decis în 1752 pentru transmigrarea tuturor supuşilor ei aparţinând confesiunii
lutherane din Enns, Steiermark sau Kärnten (Carintia), a păstrat în mare parte metodele folosite de
tatăl ei în perioada 1734-1737. Şi ea a vrut să îi aşeze pe protestanţii nesupuşi în Transilvania pentru că
aici habsburgii trebuiseră să recunoască libertatea religioasă a lutheranilor în Diploma Leopoldină. Şi
bineînţeles, şi ea a vrut ca această mutare şi aşezare ce implica anumite costuri a mai mult de o mie de
familii, în special din pătura ţărănească de mijloc şi înstărită25, deşi sub conducerea şi controlul
statului (până la urmă era vorba de „deportaţi”) să se desfăşoare protejând cât se poate de mult
finanţele de stat. Costurile pentru această întreprindere (a căror magnitudine probabil că nici nu era
cunoscută în totalitate) trebuiau să fie suportate ca şi în 1734 o parte de Naţiunea Saşă, ale căror „rude
de religie” erau transmigranţii, punând la dispoziţia acestora gratis terenul arabil necesar pentru
aşezarea lor şi gospodăriile, iar cealaltă parte transmigranţii înşişi, după cum fusese gândit ca toate
costurile pentru transport şi îngrijire până în Transilvania şi pentru şederea lor acolo până la
statornicirea definitivă să fie deduse din banii obţinuţi din lichidarea gospodăriilor lor ţărăneşti din
patria lor. Casa statului (vistieria) trebuia să le acorde doar temporar avansul necesar până ce se
încheia lichidarea. Aşa procedase deja împăratul Carol al VI-lea la statornicirea protestanţilor din
Salzkammergut şi în acest proces, în ciuda frumoasei reuşite, nu a pierdut nici măcar un singur gulden.
Nu prea există motive de îndoială că acest concept trebuia să fie îndeplinit complet, căci majoritatea
covârşitoare a transmigranţilor din timpul Mariei Tereza din perioada 1752-1758 era formată din
familii înstărite de ţărani ale căror
__________
23 E. Buchinger, pag. 100.
24 E. Buchinger, pag. 144.
25 E. Buchinger, pag. 356 şi în continuare.
157
încasări din averea netă nu ar fi ajuns doar pentru costurile întemeierii existenţei în Transilvania ci şi
ar fi acoperit şi costurile unei mutări şi stabiliri bine gândite şi organizate26. Faptul că nu a fost
realizat, a avut mai multe cauze, şi anume:
a) dispoziţiile împărăteşti, care au zădărnicit succesul din capul locului,
b) greşeala împărătesei la alegerea omului ei de încredere,
c) incapacitatea aparatului administrativ însărcinat cu executarea,
d) opoziţia şi lipsa de perspectivă a Naţiunii Saşe.
Situaţia în principatul Transilvaniei se normalizase în mare parte în anii de domnie ai împăratului
Carol al VI-lea şi în prima decadă de domnie a Mariei Tereza. Satele au fost construite din nou şi
pierderea de populaţie a Naţiunii Saşe a fost treptat echilibrată prin creşterea natalităţii proprii. Pe o
parte din rezervele de teren necultivat li s-a permis valahilor din „Marginimea” să se stabilească drept
arendaşi27, iar restul vroia Naţiunea Saşă să îl păstreze pentru ea, pentru a face posibilă întemeierea
de noi gospodării ţărăneşti pentru generaţia tânără saşă. Spre exemplu, în perioada 1742-1750, oraşul
Sebeş a permis aşezarea a aproximativ o mie de imigranţi din „margrafiatul” Baden şi le-a pus la
dispoziţie loc de gospodării, terenuri agricole, păşuni, pajişti şi podgorii28. Deci acum nu mai existau
sate pe jumătate decăzute şi locuri de gospodărie pustii spre care transmigranţii să poată fi pur şi
simplu „îndrumaţi” cum s-a întâmplat pe vremea împăratului Carol al VI-lea în Turnişor şi Cristian.
Naţiunea Saşă29 a protestat aşadar vehement împotriva intenţiilor şi aşteptărilor împărătesei de a
statornici peste o mie de austrieci protestanţi pe pămânul lor, doar pentru simplul fapt că erau „rude
de religie” şi pentru că nimic din asta nu a ajutat, a luat la cunoştinţă porunca împărătesei de a le pune
la dispoziţie gratis transmigranţilor locuri de gospodărie şi teren arabil din rezerva saşă de pământ, dar
au omis însă tot cu ceea ce puteau ei contribui să facă posibilă o stabilire rapidă şi fără frecuşuri a
deportaţilor, mai ales că au înţeles curând că __________
26 E. Buchinger, pag. 340 şi în continuare.
27 Valahii sau românii locuiau de la apariţia lor ca popor prin latinizarea dacilor în provincia Dacia
(Stein) cucerită de împăratul Traian de ambele părţi ale arcului carpatic. În timpul stabilirii saşilor
transilvăneni (1141-1224) se retrăseseră în partea de nord a Carpaţilor de Sud pe o fâşie între Valea
Oltului şi versantul nordic şi în văile de pe versantul de nord ale Cibinului şi Sebeşului, care se
numeşte în română „Mărginirea” (teritoriul de la margine).
28 Despre stabilirea celor din margrafiatul Baden-Durlach vezi în Gustav Guendisch „Despre
imigrarea celor din Baden-Durlach în Sebeş”, în: Revista pentru studii regionale transilvănene, N. F.
caiet 1/1978.
29 Sub denumirea „Naţiunea Saşă” înţelegem pe de o parte totalitatea locuitorilor nemţi din
Transilvania, pe de altă parte însă, conducerea administraţiei independente a saşilor transilvăneni,
care exista conform „Andreanumului”, scrisoarea deschisă de aur a regelui Andrei al II-lea din 1224
până la egalizare (1867); în plus, Erich Buchinger, pag. 408 şi în continuare
158
deportaţii reprezentau un potenţial de lucru deosebit de ieftin în satele saşe pe care nu vroiau să îl
piardă prin statornicirea pe propria lor glie.
Pentru a-i stabili pe transmigranţi pe cât de repede posibil ca ţărani independenţi pe propriul teren şi
pământ astfel încât să îşi poată câştiga existenţa singuri imediat ar fi fost necesar să obţină prin
constrângere de la Naţiunea Saşă punerea la dispoziţie a terenurilor pentru gospodării şi a terenului
arabil pentru circa o mie de gospodării ţărăneşti şi să se înceapă imediat cu construcţia caselor de
locuit, grajdurilor şi hambarelor pe locurile de gospodărie deja pregătite. Numai atunci era raţional să
fie îndrumaţi ţăranii protestanţi din Enns, Kärnten (Carintia) şi Steiermark în noile gospodării. Atunci
ar fi avut imediat asigurată posibilitatea de a se întreţine pe ei şi familiile lor şi nu ar fi existat deloc
costuri inutile. Deisgur că stăpânirea şi casieria statului ar fi trebuit să finanţeze dinainte construcţia şi
echiparea acestor circa o mie de gospodării, totuşi acest avans ar fi fost acoperit din averea care urma
să fie lichidată în patria transmigranţilor, inclusiv dobânda avansului. Deoarece costurile pentru
ridicarea unei gospodării ţărăneşti în Transilvania prin punerea la dispoziţie gratis a terenului arabil ar
fi costat doar aproximativ 250-300 guldeni, casieria statului ar fi putut să ducă la îndeplinire întreaga
aşezare forţată cu aproximativ 250.000-300.000 guldeni fără vreo pierdere, sumă de restituit în câţiva
ani, dar în acelaşi timp puteau fi realizate ţelurile domniei imperiale, şi anume, pe de o parte
exterminarea protestantismului în ţările ereditare şi pe de altă parte statornicirea „rătăciţilor” drept
colonişti şi contribuenţi în Transilvania30.
Din motive care nu mai sunt cunoscute astăzi dar care pot fi bănuite, şi anume, din dorinţa de a realiza
domicilierea forţată doar pe costurile deportaţilor şi ale Naţiunii Saşe, totuşi pe cât de repede şi de
expeditiv posibil fără folosirea propriilor mijloace financiare, deci în mod clar dintr-o economie
greşită, împărăteasa a încercat altfel. Fără să aibă nici măcar un singur loc pentru gospodărie pregătit
pentru domiciliul forţat, dar stăruind ca „ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Kärnten (Carintia)
sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil, împărăteasa a dispus ca toţi supuşii
care refuzau să tăgăduiască lutheranismul şi să depună public mărturisirea de credinţă catolică să
pornească imediat către gospodăriile lor ţărăneşti şi o parte cu membrii familiei, o parte lăsând în
urmă în ţară pe copiii minori, fie în Enns la Linz, în Steiermark la Judenburg sau în Kärnten (Carintia)
la Klagenfurt, băgaţi la închisoare, s-au strâns pentru transport şi s-au dus de la Ybbs pe Dunăre, Tisa
şi Bega până la Timişoara pe vapor, apoi pe jos cu bagaj puţin către Transilvania. Lichidarea
__________
30 E. Buchinger, pag. 341.
159
averilor lăsate în urmă de transmigranţi, deci vânzarea gospodăriei ţărăneşti şi bunurile care puteau fi
transportate trebuiau să fie executate de senioratele existente, care deja se îngrijiseră de „abolire”. Aşa
au părăsit în1752 nouă transporturi cu 281 de persoane, în 1753 paisprezece transporturi cu 877 de
persoane, în 1754 şase transporturi cu 1195 de persoane, în 1755 cinci transporturi cu 344 persoane, în
1756 două transporturi cu 193 de persoane Austria, până ce izbucnirea unei epidemii de ciumă a forţat
întreruperea deportărilor, astfel încât au mai urmat în 1757 doar 75 şi în 1758 numai 9 întârziaţi. Există
dovezi că în total au fost deportate 2974 de persoane în 38 de transporturi peYbbs spre Transilvania31.
Pentru că nu exista nicio altă posibilitate de cazare pentru ei aici, cei din transporturi au fost cazaţi pur
şi simplu în satele saşilor până ce banii din lichidarea posesiunilor lor urmau să fie transferaţi ca să fie
construite case pentru ei şi să se stabilească în sfârşit ca ţărani. Între timp, timp despre care atât
transmigranţii cât şi împărăteasa optimistă presupuneau că va fi „foarte scurt”, deportaţii şi mambrii
familiilor lor trebuiau să fie îngrijiţi şi costurile pentru asta (câte 4 creiţari de persoană pe zi) trebuiau
de asemenea să fie acoperite din banii aşteptaţi în urma lichidării, adică, la început când mijloacele
proprii ale familiilor de deportaţi se vor fi epuizat, vor primi un avans de la vistierie. Din cauza
incapacităţii consilierului curţii, Martin Wankhel von Seeberg, împuternicitul împărătesei să se ocupe
de stabilirea transmigranţilor şi a aparatului administrativ imperial, a durat ani de zile până ce primii
transmigranţi au putut fi aşezaţi pe propria glie ca ţărani. Între timp a murit o treime dintre deportaţi,
o alta şi-a epuizat banii pentru supravieţuirea zilnică şi erau atât de îndatoraţi încât nu-şi mai puteau
permite o casă proprie, premisa pentru terenul arabil primit în feudă de la Naţiune, aşadar au rămas ca
zilieri fără pământ (servitor, serv, iobag) la gospodăriile saşilor (şi valahilor) în satele de lângă Sibiu,
Sebeş şi Orăştie sau ca zilieri în aceste oraşe. Stăpânirea a trebuit însă să cheltuie mai mult de o sută de
mii de guldeni pentru susţinerea celor bătrâni, incapabili de lucru sau orfaniilor părăsiţi, până ce
stabilimentul a avut primele stabiliri începând din anul 175632.
Răul principal şi cauza pentru eşuarea conceptului a fost o reglementare pe care a făcut-o împărăteasa
însăşi ale cărei urmări dăunătoare nu putuse să le observe: ea a lăsat pe seama senioratelor de atunci
lichidarea proprietăţilor deportaţilor, pentru că aceştia formau cea mai joasă instanţă administrativă
competentă conform legii de atunci.
__________
31 Date exacte despre transporturile transmigranţilor la E. Buchinger, pag. 235, 267, 314 şi 428.
32 E. Buchinger, pag. 370 şi în continuare.
160
Nu s-a gândit că seniorii erau în acelaşi timp şi marii proprietarii ai gospodăriilor ţărăneşti ale
transmigranţilor, aşa că aveau un interes personal, material, atât în ceea ce privea perceperea taxelor
exigibile cît şi folosirea ulterioară a gospodăriei. Din asta a rezultat un conflict de interese, care a avut
efecte deosebit de proaste pentru transmigranţi33.
Deja la încadrarea averii – în lipsa transmigrantului, pentru că acesta se găsea fie în închisoare, fie pe
Ybbs aşteptându-şi transportul, sau era deja pe drum sau chiar sosise în Transilvania – îngrijitorii
senioratelor estimau în mod arbitrar averea mutabilă şi cea care nu putea fi mutată a transmigranţilor
şi hotărau datoriile sale publice sau creanţele pentru a calcula averea rezultată din acestea. Bineînţeles
că totul a fost foarte arbitrar, nu a existat nici o autoritate care să controleze şi anumite părţi ale averii,
precum creanţele la ţăranii catolici au fost lăsate deoparte sau creanţele nedrepte din partea catolicilor
au fost recunoscute ca fiind juste, alte părţi din avere au fost uitate, etc., astfel încât averea totală a fost
micşorată în mod simţitor. La fel, evaluarea a fost executată arbitrar, astfel încât deja cu această ocazie
mulţi transmigranţi au fost prejudiciaţi34.
Pe baza dovezii de avere emise astfel a fost calculată apoi averea netă a transmigranţilor şi din aceasta
s-au mai scăzut zeciuielile, taxele şi impozitele exigibile faţă de senior, precum şi „taxa de plecare” de
10%. Mai târziu s-a stabilit că în multe senioriate dările fuseseră calculate şi oprite din averea brută şi
nu cea netă.
Dacă transmigranţii au fost păgubiţi foarte mult deja la emiterea certificatelor de avere, la înstrăinarea
proprietăţii, deci la vinderea bunurilor lor ţărăneşti dezavantajaţi într-o măsură şi mai mare, pentru că
şi aceasta a fost executată de îngrijitorii de pe domeniile feudale fără consimţământul, da, fără
cunoştinţa proprietarului. În acelaşi timp, senioratele au acordat cumpărătorilor catolici adesea
condiţii de plată şi amânarea plăţii, spre exemplu plata ratelor la interval de decenii în rate mici şi
prelungiri întinse pe ani de zile, care pentru deportat au devenit o catastrofă economică, pentru că
practic s-a ajuns prea târziu la lichidarea posesiunilor sale, astfel că el, din cauza costurilor deportării
în Transilvania a devenit dator la visiterie şi nu mai era capabil să procure mijloacele pentru
cumpărarea unei locuinţe. Motivele pentru „generozitatea” seniorilor faţă de noii proprietari ai
gospodăriilor pot fi deduse cu uşurinţă: domeniul feudal îşi procura veniturile din taxele curente ale
supuşilor. Interesul lor exclusiv consta din faptul că, acum, cu mult mai mult, în gospodăria
transmigrantului deportat se găsea un ţăran tânăr,
__________
33 E. Buchinger, pag. 344 şi în continuare.
34 E. Buchinger, pag. 347.
161
capabil şi catolic, care din venit plătea anual dările către seniorul feudal. Dacă totuşi plătea preţul de
cumpărare proprietarului anterior sau nu, putea să îi fie indiferent. A cedat, după cum se va vedea,
gospodării mari fiilor de ţărani care din capul locului erau incapabili să plătească preţul de vânzare cu
bani gheaţă, ci în cel mai bun caz puteau să îl amortizeze în câteva zeci de ani35.
Pentru că nu exista nicio autoritate controloare, care să supravegheze decontarea numeroaselor feude
şi să insiste asupra transferului rapid al lichidării proprietăţilor, decontarea s-a tergiversat timp de ani
şi zeci de ani. De-abia după douăzeci de ani s-a decis conducerea să trimită la Sibiu un specialist în
contabilitate, ofiţerul contabil Martin Johann Loibl36, ca să facă ordine în contabilitatea
transmigranţilor şi să stabilească ce mai aveau transmigranţii de primit de la seniori pentru bunurile
„vândute” la timpul lor, pentru că între timp se îndatoraseră la vistierie cu mai mult de o sută de mii de
guldeni din avansurile pentru îngrijire şi diverse servicii. Johann Martin Loibl a avut nevoie de nu mai
puţin de doi ani ca să poată oferi Camerei Aulice o perspectivă de ansamblu şi aşa s-a stabilit că pentru
câteva bunuri ale transmigranţilor „vândute” în Kärnten (Carintia), timp de douăzeci de ani nu a ajuns
nici măcar un singur creiţar în mâinile transmigranţilor37.
Dar să ne întoarcem la începutul transmigraţiilor! Maria Tereza l-a numit pe unul dintre favoriţii ei,
Martin Wankhel von Seeberg care trecuse la catolicism, ca împuternicit al ei pentru îndeplinirea
aşezării transmigranţilor. Acesta era fiul unui neamţ din Ungaria care se stabilise în Sibiu ca negustor,
s-a îmbogăţit foarte mult şi a putut să îşi cumpere un titlu de nobleţe. Fiul a încercat la început fără
prea mult succes la oficiile orăşeneşti, apoi a mers la Viena, s-a convertit aici la catolicism, a fost plătit
pentru asta pe viitor din „Fundus neoconversorum”38 şi a ştiut în sfârşit să câştige de partea lui la
Curte binefăcători şi protectori influenţi precum preşedintele deputăţiei de curte din Transilvania,
contele Koenigsegg-Erps. S-a dat drept specialist şi un cunoscător deosebit de bun al problemelor din
Transilvania şi a obţinut ca împărăteasa să îl numească consilier al curţii în ciuda protestelor Naţiunii
Saşe şi să îi încredinţeze astfel scăderea prin metodele potrivite a datoriei Naţiunii Saşe care în urma
războaielor cu turcii şi curuţii crescuse la un milion de guldeni.
__________
35 E. Buchinger, pag. 350.
36 E. Buchinger, pag. 392.
37 E. Buchinger, pag. 372 şi în continuare.
38 Fundus neoconversorum servea finanţării prozeliţilor saşi care acum erau activi pentru guvernare
împotriva colegilor lor de credinţă evanghelici şi care cauzau pagube mari Naţiunii.
162
Friedrich Teutsch, istoricul saş, rosteşte o sentinţă nimicitoare despre activitatea acestui „târâtor şi
ambiţios fără măsură”, care a pricinuit Naţiunii cele mai mari pagube în doar câţiva ani prin
reglementări iraţionale şi irealizabile fără să scadă povara datoriilor transilvănenilor cu nici măcar un
singur creiţar. Până la urmă Naţiunea Saşă a reuşit să scape de consilierul Wankhel von Seeberg
pentru că împărăteasa i-a încredinţat statornicirea transmigranţilor, dându-i împuternicirea necesară,
spre norocul şi bucuria Naţiunii Saşe, dar spre necazul şi cea mai mare pagubă a sărmanilor
deportaţi39. Pentru că un om capabil, cum a fost mai târziu consilierul Camerei Aulice, baronul
Dietrich, ar fi putut în acest moment să îndrepte lucrarea de statornicire a transmigranţilor pe calea
cea ordonată, deşi pusă la îndoială de orânduirile nepotrivite ale împărătesei. Sub „conducerea”
ambiţiosului, dar incapabilului consilier al curţii, favoritul Wankhel von Seeberg şi a „inspectoratului
său pentru transmigranţi”, un aparat administrativ catolic-austriac şi evenghelico-saş care era
subordonat direct conducerii din Viena şi răspunzător în faţa ei40, a apărut într-un interval scurt de
timp un haos a cărui stare era mai catastrofală de la an la an. Întreţinerea maselor care aşteptau să fie
aşezate costa casa statului sume din ce în ce mai mari, dar a micşorat astfel transferurile din ce în ce
mai insuficiente ale feudelor. În vara anului 1753, la niciun an după sosirea primelor transporturi mai
mari a început marele deces în satele saşe printre transmigranţi. Aceştia nu au suportat vara
transilvăneană uscată şi fierbinte, au avut dificultăţi de adaptare la climă, alimente şi apă şi nu erau
imuni la bolile obişnuite în ţară. Aşa că mortalitatea lor în al doilea an era de patru ori mai mare decât
a locuitorilor, aproape unul din zece nu a supravieţuit acestei veri. În anul 1754, conform datelor
oficiale ale inspectoratului pentru transmigranţi, din 2311 deportaţi au murit nu mai puţin de 227 de
persoane, în anul 1755 din 2418 deportaţi au murit 151 de persoane, în 1756 din 2460 deportaţi au
murit 179 de persoane şi în 1757 din 2356 deportaţi au murit 182 de persoane. În total a murit
aproximativ o treime din numărul total al transmigranţilor41.
Banii pe care îi aduseseră transmigranţii cu ei sau le fuseseră transferaţi din lichidarea proprietăţii nu
au fost folosiţi de consilierul curţii
__________
39 E. Buchinger, pag. 372, şi Ernst Nowotny, Die Transrnigration ober und inneroesterreichischer
Protestanten nach Siebenbuergen im 18. Jahrhundert, (Transmigraţia protestanţilor din Austria
Superioară şi Centrală în Transilvania în secolul al XVII-lea), Marburg 1931, pag. 57
40 La E, Buchinger, pag. 371, sunt enumeraţi funcţionarii inspectoratului pentru transmigranţi.
41 Inspectoratul pentru transmigranţi a redactat liste cu cei decedaţi şi le-a trimis la Viena ordonate
după domeniile feudale pentru că de acolo se putea discuta succesiunea. Listele pe care le-a făcut
inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheirn, sunt lacunare, cifra celor decedaţi
era semnificativ mai mare. Pentru cifre vezi E. Buchinger, pag. 429 şi în continuare, listele cu numele
celor decedaţi, pag. 221-235, 266 şi în continuare, 309-314.
163
Wankhel von Seeberg pentru realizarea de noi gospodării ţărăneşti, care le-ar fi dat o posibilitate de
existenţă, ci acesta a pus să se construiască la periferia Sibiului în aşa-numitul „retranşament” (în
limbajul popular numit tranşament) un şir de clădiri asemănătoare barăcilor cu camere minuscule şi
cu ferestre şi mai minuscule42. Aici plănuia el să îi „aşeze” pe transmigranţi. După cum îşi imaginase
el, ei ar fi trebuit să îşi aibă aici ca meşteşugari independenţi locuinţele şi atelierele. Proiectul a fost, ca
toate proiectele lui Seeberg, total greşit. Pentru că în primul rând transmigranţii erau aproape fără
excepţie ţărani şi nu se pricepeau la meşteşuguri, iar în al doilea rând, exista în Sibiu o meşteşugărie
creată exact pe nevoile oraşului, bine organizată în bresle, care n-ar fi putut niciodată să absoarbă o
concurenţă de aproximativ o mie de meşteşugari43, şi în plus, spaţiile minuscule s-au dovedit a fi
nepotrivite şi pentru cazare, astfel încât aceste clădiri, nefolosibile chiar ca şi cazarme, preluate mai
târziu de oraş, au trebuit apoi să fie cedate preotului catolic Delpini pentru ridicarea unui orfelinat
catolic44. Oraşul a plătit pentru asta 9000 de guldeni, dar consilierul curţii, Wankhel von Seeberg
investise peste 30.000 de guldeni în construcţie. Bineînţeles că pierderea a fost suportată de
transmigranţi ai căror bani pentru construcţia gospodăriilor ţărăneşti fuseseră risipiţi astfel de el.
Eşecul proiectului iraţional a însemnat pentru sute de familii de transmigranţi pierderea posibilităţii
de a fi aşezaţi vreodată într-o gospodărie ţărănească; acum erau condamnaţi să îşi câştige existenţa ca
zilieri până la sfârşitul zilelor lor, şi în plus faţă de pagubă mai erau şi batjocoriţi. Într-o reclamaţie din
1772 adresată tânărului împărat Iosif al II-lea, petiţionarii raportează că inspectorul pentru
transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim le-a răspuns cinic la ceea ce îşi imaginaseră ei cu privire
la locul unde rămăseseră banii lor din vânzarea bunurilor lor din patrie: „Zgâriaţi-vă banii din zidurile
retranşamentului”45.
Situaţiile instabile din şi din jurul Sibiului şi rata mare a mortalităţii printre transmigranţi au dus la
creşterea nemulţumirii, la indignare şi au culminat în final cu o răzvrătire, care s-a descărcat împotriva
consilierului curţii Wankhel von Seeberg, care era urât. Sub conducerea lui Mathias Ennser, fostul
vătaf din Sicking (Austria Superioară)
__________
42 „Retranşamentul” a fost demolat de-abia cu câţiva ani în urmă şi în locul său au fost făcute clădiri
înalte, spaţiile minuscule au fost până la urmă folosite ca magazine şi spaţii de depozitare.
43 Sibiu, până în 1867 sediu al administraţiei Pământului Crăiesc, număra în 1786 aproximativ 14.016
de locuitori inclusiv militari, în 1752, cifra locuitorilor se spune că era de aproximativ 12.000 de
persoane
44 Despre ridicarea orfelinatului terezianic de către preotul iezuit Theofil Delpini vezi Wilhelm
Schmidt, Geschichte der Stiftung des theresianischen Waisenhauses in Hermannstadt, (Istoria
înfiinţării orfelinatului terezianic în Sibiu), Sibiu 1870.
45 E. Buchinger, pag. 399. Textul petiţiei a fost publicat de Bernhard Capesius, Die
Zwangsverpflanzung oesterreichischer Untertanen nach Siebenbuergen irn 18. Jahrhundert
(Transplantarea forţată a supuşilor austrieci în Transilvania în secolul al XVIII-lea), anexa 11, pag. 139.
164
s-au adunat câteva sute de transmigranţi în faţa palatului lui Seeberg şi au strigat cât au putut de tare
că vor „retragerea liberă în imperiu”. Aşteptaseră până atunci răbdători plata promisiunii imperiale
(din 23 septembrie 1753), acum răbdarea lor a ajuns la capăt şi nu mai vroiau să fie amăgiţi cu
promisiuni în continuare46. În acelaşi timp fostul moştenitor al domeniului Liendl în Klein-
Krottendorf/Bachmanning (Austria Superioară), Philipp Sturmayer, în vârstă de doar 25 de ani, a
instigat lucrătorii la retranşament, să renunţe imediat la muncă47. Consilierul curţii, Wankhel von
Seeberg, a început să se teamă, şi-a văzut viaţa ameninţată, i-a chemat pe militari în ajutor şi a dipus
ca instigatorii, 13 persoane din Landl, una din Steiermark şi una din Kärnten (Carintia) precum şi cei
trei conducători, Sturmayer, Holzleuthner şi Stoyber să fie arestaţi şi puşi în lanţuri. Deşi, cu cea mai
mare probabilitate, „răscoala” nu era mai mult decât o reacţie spontană a transmigranţilor amărâţi şi
în suferinţă în faţa proastei gospodăriri a lui Wankhel von Seeberg şi a inspectoratului pentru
transmigranţi, consilierul curţii a încercat să o zugrăvească drept o acţiune organizată a „prusacilor cei
răi”48. Interogatoriul celor arestaţi a scos la iveală o altă stare de lucruri. Au explicat, aproape toţi într-
un glas49, că în rezoluţia din 23 septembrie 1753 împărăteasa le promisese transmigranţilor
următoarele:
vor avea libertate religioasă în Transilvania,
vor primi de la Naţiunea Saşă locuri pentru gospodării şi teren arabil şi vor trebui să plătească doar
pentru casele în care vor locui,
timp de zece ani vor fi scutiţi de impozite şi
vor fi integraţi în Naţiunea Saşă ca cetăţeni liberi, nu iobagi.
Niciuna dintre aceste promisiuni nu a fost respectată, ci, mult mai mult, au fost alungaţi din patria lor
de clerici, toate promisiunile care le fuseseră făcute au fost încălcate, au fost înşelaţi cu privire la toată
averea lor, şi acum se găseau acolo ca nişte „cerşetori zdrenţuiţi”! Nu vroiau să aibă averea unui saş sau
valah sărman (vezi obs. 14a),
de fapt nu vroiau să rămână în această ţară în care fuseseră aduşi împotriva voinţei lor!
___________
46 E. Buchinger, pag. 377 şi 398.
47 Aceasta a fost probabil prima grevă „politică” în istoria saşă a Transilvaniei.
48 Imperiul habsburgic se găsea foarte aproape de marele conflict cu Prusia, războiul de şapte ani
(1756-1763), şi conducerea bănuia că protestanţii erau folosiţi abuziv în diverse acţiuni de către
prusaci.
49 Procesul-verbal „Din 30 iunie, anul 1755 al interogatoriului întreprins în cartierul emigranţilor” se
găseşte printre documentele transmigranţilor ale arhivei vieneze a Camerei Aulice în rola de microfilm
1/753-798, arhiva Naţiunii Saşe, Sibiu
165
Nu vroiau nici să slujească împărătesei lor aici,
ci cereau „retragerea în imperiu”
sau în vechea lor patrie, dacă li se acorda acolo libertatea religioasă,
pentru că „sfântul beneficium emigrandi” era valabil veşnic în Imperiul Roman!
Această justificare arată că era foarte probabil ca răzvrătirea să fi fost o reacţie spontană în faţa
situaţiei proaste în administrarea problemei transmigranţei, şi că transmigranţii aveau idei neechivoce
cu privire la statutul lor în Transilvania şi, la fel, pretenţii clare pentru viitorul lor. Chiar dacă evitau să
dea vina pe maiestatea sa imperială, pe „împărăteasă” pentru starea de lucruri catastrofală, ci îi făceau
responsabili pe „clerici” pentru alungare lor din patrie, şi pe de altă parte îl învinovăţeau pe consilierul
curţii, pe von Seeberg şi inspectoratul pentru transmigranţi că „au fost înşelaţi cu privire la averea lor”,
totuşi, refuzul lor de a „sluji împărătesei în această ţară”, şi concluzia că „flebile beneficiurn emigrandi”
era „sfânt”, şi „era valabil veşnic în Imperiul Roman”, că erau conştienţi că prin asta se aşezau în afara
legii şi comiteau trădare împotriva curţii; dar tocmai pentru că promisiunile împărătesei nu au fost
respectate, au presupus că pot să recurgă la dreptul la legitimă apărare. În spatele justificării care a
fost adusă de cei 18 întemniţaţi într-un glas, se afla probabil fostul dregător al feudei Leonstein, un om
educat şi cu o vedere largă, cu simţ politic.
Pentru că doi dintre întemniţaţi cereau hotărât retragerea la „regele Prusiei”, consilierul curţii,
Wankhel von Seeberg, a raportat acest lucru la Viena într-o prezentare în care dădea vina doar pe
„prusacii cei răi” şi a sustras toate indiciile cu privire la proasta sa gospodărire. Conducerea din Viena,
înştiinţată doar de rapoartele sale slugarnice şi mincinoase despre starea lucrării de înfiinţare a
coloniei transmigranţilor, i-a lăudat comportamentul şi l-a lăsat să lucreze în continuare.
Drept urmare, consilierul curţii, Wankhel von Seeberg a cerut de la fiecare cap de familie al
transmigranţilor un jurământ de credinţă. Acesta trebuia să jure că va urma orânduirile împărătesei,
că va fi supus şi se va aşeza de bunăvoie în Transilvania. Transmigranţii umpluţi de amărăciune au
refuzat acest „jurământ” cerut. Atunci Wankhel von Seeberg i-a ameninţat că bătrânii, bolnavii şi copiii
care nu puteau să îşi câştige singuri existenţa şi primeau zilnic 4 creiţari de la vistierie, nu vor mai
beneficia de această îngrijire pentru a putea fi siliţi prin foamete. Către Viena, a scris: „După cum leul
este silit prin foamete, la fel îi voi sili şi eu pe aceşti oameni răi”50. Această măsură i-a
__________
50 E. Buchinger, pag. 378.
166
amărât pe transmigranţi şi mai mult şi a întărit rezistenţa împotriva tuturor orânduirilor şi măsurilor
inspectoratului pentru transmigranţi.
În această atmosferă a indignării, urii şi împotrivirii a sosit în Orăştie la începutul toamnei anului 1755
al cincisprezecelea transport plecat de pe Ybbs la 10 septembrie, transport compus din 49 de persoane
din Austria Superioară şi 198 de persoane din Kärnten (Carintia) şi a fost încartiruit cu forţa la scurtă
vreme după aceea în satul Romos care deja din acea vreame era format jumătate din saşi şi jumătate
din valahi. Pentru că transmigranţii sosiţi în toamna anului 1752 nu fuseseră încă statorniciţi, noii-
veniţi trebuiau să îşi câştige existenţa din rezervele de bani pe care le aduseseră cu ei, iar mai apoi,
când aceste rezerve s-au epuizat, să îşi câştige pâinea ca zilieri la saşi şi la valahi la fel ca şi cei
aproximativ 2500 de colegi de suferinţă rămaşi încă în viaţă. Printre cei pe care îi aştepta această
soartă se găseau şi „strămoşii” hutteriţilor de astăzi, familiile A m l a c h e r, E g a r t n e r, H o f e r
, K l e i n s a s s e r, M u e l l e r, P l a t t n e r, G l a n z e r, W a l d n e r şi W u r t z y, toţi din Kärnten
(Carintia).
167
3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania.
Trebuie să se aibă în vedere încă o circumstanţă dacă vrem să înţelegem rezistenţa şi statornicia în
credinţă a celor din Kärnten (Carintia) în anii următori: când au venit în Transilvania, ei şi strămoşii
lor aparţineau deja de o sută cincizeci de ani unei comunităţi de credinţă interzise în patria lor, îşi
putuseră trăi credinţa doar în secret, fără predicatori, fără instruire publică, bazându-se doar pe Biblia
lui Luther şi pe transmiterea în cadrul familiei. Această împrejurare i-a marcat atât pe ei, cât şi
credinţa lor.
Deşi în toate parohiile erau aşezaţi parohi catolici care citeau mesele, dădeau sacramente şi îi instruiau
pe credincioşi în învăţătura catolică, în Oberkärnten (Carintia Superioară) a rămas un număr
considerabil de familii evangheliste împrăştiate care în exterior se dădeau drept catolici, mergeau la
mese în mod regulat, mergeau la spovedanie şi îşi botezau, căsătoreau sau înmormântau membrii
familiei după ritul catolic, totuşi, în liniştea singurătăţii se dedicau în continuare confesiunii din
Augsburg51. Acest lucru era favorizat de modul specific al aşezămintelor risipite din ţările din Alpi. În
localităţile închise, unde o casă e lipită de o alta şi o curte se învecinează cu o alta, fiecare ştie totul
despre ceilalţi, şi
__________
51 Hans Zwiedineck-Suedenhorst, Die Geschichte der religioesen Bewegung in Inneroesterreich im 18.
Jahrhundert, (Istoria mişcării religioase din Austria centrală în secolul al XVIII-lea), arhiva Austriei,
istorie, vol 63, Viena, 1875, şi E. Buchinger, pag. 121.
167
preotul localităţii cunoaşte pe toţi credincioşii săi. Aici este foarte greu să ai „o viaţă diferită“, pentru că
toţi sunt supuşi controlului comunităţii satului, al parohului locului şi al autorităţii. În ţările din Alpi,
majoritatea gospodăriilor sunt risipite ca gospodării individuale sau valuri, adesea foarte departe de
centrul aşezării şi de biserică şi sunt închise în ele, adesea la înălţimi considerabile şi foarte greu de
controlat de autorităţi din cauza stării drumurilor de atunci şi a mijloacelor de transport. În izolarea
gospodăriilor individuale, credinţa lutherană în special a putut să se păstreze, a fost transmisă de
părinţi copiilor şi servitorilor şi astfel a fost transmisă din generaţie în generaţie.
Acest lucru a fost uşurat de marea rezervă de Biblii în limba germană în traducerea lui Luther şi de alte
pamflete şi scrieri protestante de zidire, predici şi cărţi de cântări, o parte din care se păstraseră încă
din timpul reformei la ţărani şi care erau păzite ca nişte comori. Părinţii îşi învăţau copiii să citească şi
să scrie de timpuriu ca să poată să capete credinţa din Biblie. Contrabanda extinsă cu cărţi din
teritoriile protestante ale imperiului a completat mereu aceste rezerve. O afirmaţie a cunoscutului
părinte iezuit şi misionar Pater Ignatius Querck (1660-1743)52 arată cât de periculoasă şi de
importantă era considerată citirea Bibliei. Acesta a scris într-un raport către curte în ajunul
transmigraţiilor din timpul lui Carol în anul 1733:
„Căci de unde vine această pasiune a ereticilor decât din citirea cărţilor? O întrebare importantă este
dacă în aceste împrejurări nu ar fi mai bine ca aceşti oameni să nu ştie să citească.“ Cu câteva decenii
înainte de reglementarea generală a învăţământului a Mariei Tereza se gândea acest om versat în
combaterea şi convertirea ereticilor cum ar putea fi împiedicaţi cripto-protestanţii să îşi înveţe copiii să
citească pentru că slovenii analfabeţi din Kärnten (Carintia) şi Krain se numărau printre cei mai fideli
credincioşi ai bisericii. Deşi protestanţii, având o bază de mai mult de un secol a lipsei de instruire cu
vreun preot şcolit, ar fi trebuit să dovedească lipsuri în această privinţă, o verificare făcută în 1734 de
parohul oraşului Cisnădie prin cele 74 de întrebări de credinţă pe care li le-a pus a scos la iveală faptul
că învăţăturile lor erau în concordanţă cu cele Augustane53. În special cei din Kärnten (Carintia) care
se ataşaseră fraţilor hutteriţi au dovedit o cunoaştere uimitoare a Bibliei, pe care puteau să o citeze ca
răspuns la orice întrebare existenţială. Unii, precum Matthias Hofer, puteau să spună capitole întregi
din Vechiul şi Noul Testament pe dinafară.
O altă împrejurare care a făcut posibilă şi a uşurat păstrarea învăţăturilor lutherane de credinţă, a
constat din legăturile şi relaţiile strânse de rudenie dintre protestanţii ascunşi.
__________
52 Pentru Pater Ignatius Querck vezi Josef Wilhelm: Ein Priesterleben in der Barockzeit (O viaţă de
preot în perioada barocă) Pater
53 Ignatius Querck 1660-1742, Dissertation Graz 1977. E. Buchinger, pag. 96.
168
Aceştia se străduiau ca fii şi fiicele lor să se căsătorească cu partneri din familii protestante sau să
convertească partenerii catolici la credinţa lor. Chiar şi servitorii casei proveneau adesea din rândurile
rudelor mai sărace. Astfel cripto-protestanţii au format comunităţi strâns legate între ele în
Salzkammergut, în „Landl”, în Tauplitz şi în Murau în Steiermark, pe valea Gurkului, în ţinut stâncos,
Spittal pe Drava, Paternion în Kärnten (Carintia) prin multiple relaţii de rudenie şi prin credinţa
comună. Aceste comunităţi nu s-au mărit, dar s-au putut menţine timp de încă un secol şi jumătate.
Aceste comunităţi au fost întărite prin activitatea unor „expulzaţi”, spre exemplu Joseph Schaitberger
(1658-1733). Predicatorul laic care a fost exilat în 1686 din Dürrnberg în Hallein în Salzburg s-a stabilit
în Nürnberg şi de acolo a încercat prin „scrisori deschise” să îşi întărească fraţii protestanţi din ţările
din Alpi în rezistenţă, să trimită prin contrabandă Biblii şi scrieri lutherane prin „emisari” sau să
atragă atenţia claselor protestante înstărite asupra măsurilor de asuprire54. Faptul că au devenit
conştienţi că nu sunt părăsiţi de toată lumea a întărit rezistenţa şi statornicia în credinţă a cripto-
protestanţilor.
La asta a contribuit într-o măsură limitată şi Corpus Evangelicorum, reprezentanţa tuturor claselor
protestante în imperiu. Aceasta îşi avea sediul din 1663 la parlamentul „perpetuu“ din Regensburg.
Însărcinarea sa era protejarea intereselor protestante pe căi diplomate. În timpul transmigraţiilor
carolinice şi terezianice, lutheranii din Austria s-au adresat de câteva ori Corpusului Evangelicorum şi
au cerut intervenţia sa pe lângă curtea din Viena. Aceste solicitări au fost duse la îndeplinire, dar nu au
avut succes. Cu toate acestea, astfel s-a atras atenţia Europei asupra stării religioase din Austria55.
De o deosebită importanţă şi însemnătate pentru protestantismul din ţările ereditare austriece şi în
landul Salzburg, era emigraţia în imperiu pe baza „flebile beneficium emigrandi“ (beneficiul deplorabil
al legii emigrării). Prin pacea de la Osnabrück se convenise ca orice supus care nu era gata să accepte
crezul prinţului landului avea dreptul ca în interval de trei ani să îşi vândă proprietăţile şi cu bunurile
care puteau fi transportate şi toţi membrii familiei să părăsească landul pentru a se stabili într-un ţinut
protestant al imperiului la libera sa alegere. Acest „ius emigrandi” sau „ius emigrationis”a fost o ultimă
__________
54 E. Buchinger, pag. 32.
55 Documentele Corpusului Evangelicorum au fost publicate anual de A. Faber în cancelaria sa
europeană de stat. Vezi şi Friedrich Reissenberger, „Corpus Evangelicorum“ şi protestanţii austrieci
între 1685-1764 în anuarul Societăţii Pentru Istoria Protestantismului în Austria, volumul XVH/1896.
169
cale de scăpare pentru acei protestanţi în ascuns care nu puteau să îndure viaţa în secret şi vroiau să îşi
mărturisească liberi, în public şi fără minciună credinţa. A trebuit să îşi părăsească patria şi
gospodăriile părinteşti, dar au putut să îşi construiască o nouă existenţă în pace în ţinuturile
protestante. Între 1648 şi 1730 s-au folosit şi familii din zona Alpilor de această posibilitate şi au
emigrat în Suabia, Franconia, Regensburg sau în alte regiuni protestante ale imperiului. De-abia
împăratul Carol al VI-lea a interzis emigraţia supuşilor săi după izgonirile protestante din Salzburg
făcute de prinţul-episcop Firmian în 1731-1732 şi a început să îi deporteze în Transilvania pe cei
„inconvertibili”. Era conştient de încălcarea contractului de la Osnabrück întemeiat pe drept
internaţional şi care fusese respectat până atunci, dar din diverse motive politice nu a ţinut seama de
el, mai ales că nu exista nicio putere în imperiu care ar fi putut să îl împiedice56. Protestanţii din ţările
ereditare şi deportaţii în Transilvania au susţinut însă cu tărie că „flebile beneficium emigrandi“ era o
lege „sfântă“ şi „veşnică“ a Imperiului Roman de Naţiune Germană şi nici chiar „împărăteasa“ nu avea
competenţa de a o încălca. Făceau mereu aluzie la asta şi solicitau „libera circulaţie în imperiu“ ca un
drept care li se cuvine şi care nu poate să le fie refuzat. Violarea acestui drept le-a furat încrederea în
autorităţi şi i-a împins la rezistenţă care la cei din Kärnten (Carintia) s-a manifestat în curând prin
aderarea la comunităţile interzise de botezatori57.
Chiar şi organizaţia Bisericii Evanghelice din Transilvania cu poziţia deosebită a pastorilor saşi în
cadrul comunităţii săteşti a stârnit nemulţumirea multor transmigranţi. În bisericile lor de origine din
Austria situaţia cu preoţii catolici nu era adesea dintre cele mai bune. Împăratul Carol al VI-lea
criticase aspru situaţiile din parohii, şi i-a învinovăţit pe parohi şi umblarea lor, lăcomia şi setea de
plăceri ca fiind cauzele pentru care existau atâţia „rătăciţi“. Mulţi preoţi catolici trăiau la ţară ca
deţinători de moşii şi în acelaşi fel ca seniorii nobili, lumeşti şi au încercat să ia de la credincioşii lor cât
de multe zeciuieli, taxe şi alte venituri s-a putut. Acum transmigranţii au ajuns la concluzia că şi
pastorii evanghelişti din satele saşe erau la fel, moşieri cu un nivel de trai ridicat58, care d-abia se
deosebeau de „papistaşi“ şi în plus __________
56 Pentru „flebile beneficium emigrandi“ vezi E. Buchinger, pag. 33/34, şi Karl Mueller, „Instrumenta
pacis Westphalicae“, Berna 1949. Pentru motivele împăratului Carol al VI-lea, Buchinger, pag. 4062.
57 E. Buchinger, pag. 398.
58 Pastorii evenghelici ai bisericii transilvănene-saşe trebuiau să absolve un studiu de teologie şi
filosofie la o universitate din imperiu. Datorită acestei educaţii academice formau clasa conducătorilor
spirituali din sate, se bucurau de o mare apreciere şi primeau pe lângă plata corespunzătoare şi
folosirea majorităţii bunurilor din parohie care de obicei se considera că li se cuvine de drept, astfel
încât îşi puteau permite un standard de viaţă ridicat.
170
trăiau cu aceştia în pace şi bună înţelegere59; se îndoiau că asta corespundea cu învăţătura Bibliei.
Mulţi transmigranţi erau plini de neîncredere faţă de pastorii evanghelici ai satelor în care erau plasaţi,
nu aveau încredere în ei ca oameni şi predicatori, ca şi căpetenii ale bisericii şi reprezentanţi ai
autorităţii.
__________
59 Pentru că Naţiunea Saşă Evanghelică şi aşa era încolţită de administraţia catolică austriacă în multe
feluri, oamenii spirituali evanghelici s-au abţinut de la orice observaţii care ar fi putut să îi aţâţe pe
aceştia, ceea ce iarăşi i-a surprins pe transmigranţi; vezi şi E. Buchinger, pag. 407.
171
4. Aderarea transmigranţilor din Kärnten (Carintia) la comunitatea religioasă a fraţilor hutteriţi.
La mijlocul lui octombrie 1755 a sosit în Orăştie cel de-al 15-lea transport de transmigranţi din Kärnten
(Carintia) cu 245 de persoane60 , în ziua următoare au fost duşi în Romos şi cazaţi în casele ţăranilor
saşi şi valahi. Aici au aflat că în afară de ei mai erau peste două mii de transmigranţi care de trei ani
aşteptau în zadar aşezarea lor ca ţărani, că majoritatea dintre ei îşi consumaseră mijloacele modeste şi
acum erau siliţi să îşi câştige pâinea zilnică lucrând ca zilieri la saşi sau valahi; că numai bătrânii,
bolnavii şi copiii orfani ai nenumăraţilor morţi primeau „de milă“ 4 creiţari ca bani de alimente pe care
mai târziu totuşi trebuiau să îi plătească înapoi la vistierie, că lichidarea bunurilor în ţara lor era atât
de mult tărăgănată încât până atunci nicio familie nu se putuse stabili; consilierul curţii Wankhel von
Seeberg le risipise banii pe construcţia lipsită de sens a „retranşamentului“ din Sibiu; că după protestul
transmigranţilor 12 „instigatori ai rebeliunii“ erau în lanţuri în Alba Iulia şi 6 în puşcăria din Sibiu; pe
scurt, că nu prea erau perspective să fie în curând ţărani liberi la propriile gospodării. Plini de teamă
cu privire la viitor, câteva zile mai târziu au fost adunaţi ca să audă de la consilierul Orăştiei Michael
Krafft şi de la parohul din Romos că împărăteasa dispune să fie duşi în Transilvania ca aici să se poată
bucura de libertatea religioasă pe care au cerut-o în Kärnten (Carintia). Pentru această „îndurare”
Maiestatea Sa Imperială le cerea ca să depună un jurământ de credinţă. În schimbul acestui lucru
urma
__________
60 Pentru consemnarea numelor şi datelor tuturor deportaţilor vezi Arhiva de Stat a Austriei - Arhiva
Naţiunii transilvănene-saşe, rola de microfilm 11/806-820.
171
să li se construiască case şi să li se dea ogoare, pajişti şi alte „lucruri necesare“61.
E aproape sigur că noi-veniţii, la fel ca masa transmiganţilor găsiţi acolo, după şocul venit în urma
celor văzute şi auzite în Romos, îşi vedeau viitorul numai într-o „migrare în imperiu“ şi de aceea au
refuzat să depună jurământul de credinţă care i-ar fi obligat la o stabilire „de bună-voie“ în
Transilvania. Obişnuit să se apere cu citate biblice, Matthias Hofer, în vârstă de 24 de ani, robul foarte
versat în Biblie din St. Peter de Spittal a devenit purtătorul lor de cuvânt şi a răspuns consilierului din
Alba Iulia şi parohului din Romos cu cuvintele biblice din Matei 5, versetele 33-37 şi Iacov 5, versetul
12. Consilierul i-a răspuns mânios:
„Ştii să citeşti bine, dar nu înţelegi! De ce nu ai citit şi Romani, capitolul 13, versetul 2:
“Cine se împotriveşte autorităţii, acela se opune orânduirii lăsate de Dumnezeu!“
Dar cei din Kärnten (Carintia) nu s-au lăsat impresionaţi. Hristos Însuşi a poruncit să nu facă
jurăminte şi apostolul Iacov a întărit această poruncă, deci acest lucru era valabil. Autoritatea însă,
care cerea ceva împotriva poruncii lui Hristos comitea nedreptate şi pierdea astfel pretenţia de a fi
„orânduirea lui Dumnezeu“; de aceea nu trebuia să fie ascultată.
Aici se pune întrebarea dacă transmigranţii din Kärnten (Carintia) respectau deja principiile de
credinţă ale hutteriţilor mai dinainte să fie aduşi în Transilvania. Profesorul Johann Loserth care în
jurul anului 1923 a vrut să publice „Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi“ a presupus acest lucru, şi
la fel şi Ernst Nowotny care prin Loserth auzise în Graz de „Lucrurile memorabile“ ale lui Johannes
Waldner, căpetenie a bisericii Wirschinka din Ucraina62. Astăzi acest lucru poate fi negat cu toată
certitudinea. Johannes Waldner însuşi scrie cu privire la asta:
„În ceea ce îi priveşte pe părinţii noştri, ale căror nume le-am notat aici sus, aceiaşi, care chiar dacă au
mărturisit confesiunea neschimbată augsburgică, nu s-au lăsat niciodată siliţi să jure, lucru care era
împotriva Evangheliei clare. Da, au recunoscut curând prin harul lui Dumnezeu că biserica lutherană
nu umbla după adevărul Evangheliei şi nu au găsit-o aşa cum speraseră în patria lor, ci au aflat lucruri
supărătoare şi revoltătoare şi tot felul de nedreptăţi, în special zgârcenia insaţiabilă a pastorilor şi în
plus blesteme, certuri, jurăminte, minciuni şi înşelăciuni, curvie, adulter, beţie şi alte astfel de păcate
care toate sunt împotriva Evangheliei“63.
__________
61„Lucrurile memorabile“ a lui Johannes Waldner, căpetenie a bisericii Wirschinka din Ucraina în
Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi de A. j. F. Ziglschmid, ediţia 1947, pag. 271.
62 Ernst Nowotny, Die Transmigration ober und inneroesterreichischer Transmigranten nach
Siebenbuergen im 18. Jahrhundert, („Transmigraţia transmigranţilor din Austria Superioară şi
centrală în Transilvania în secolul al XVIII-lea“), Marburg 1931, pag. IV şi 70.
63 „Lucrurile memorabile“ a lui Johannes Waldner, pag. 271.
172
Descurjaţi şi nemulţumiţi, dezamăgiţi de situaţia între „lutherani“, au mers totuşi în timpul acestei
ierni la biserica lutherană şi au permis ca pastorul evanghelist din Romos să le boteze copiii născuţi
aici64.
După ce petrecuseră iarna în Romos într-o mare sărăcie, bărbaţii au plecat în primăvara anului 1756 să
caute de lucru în satele învecinate. Andreas Wurtzy şi Georg Waldner au intrat în vorbă cu „slujitorul
Cuvântului“ bisericii botezătoare Josef Kuhr în târgul Vinţul de Jos care se găsea la doar 15 kilometri,
reşedinţă a coloniei botezatorilor încă din 1622. I-au descris starea lor disperată, şi nemulţumirea în
ceea ce priveşte starea de lucruri în biserica lutherană a celor la care erau cazaţi şi au amintit că au
refuzat să depună „jurământul“ care li se solicitase, jurământul de credinţă pentru împărăteasă. Josef
Kuhr a fost foarte impresionant de cunoştinţele biblice şi de credincioşia profundă a ambilor bărbaţi
din Kärnten (Carintia) dar şi de disperarea şi lipsa de speranţă a transmigranţilor, aşa că s-a decis să
facă un pas foarte neobişnuit: scrisoarea deschisă a lui Gabor Bethlen le interzisese botezatorilor sub
ameninţarea celei mai dure pedepse să facă propagandă în Transilvania pentru comunitatea lor de
credinţă şi limitase privilegiile numai asupra botezatorilor care veniseră din Mähren şi a urmaşilor lor.
Botezatorii respectaseră foarte exact această interdicţie şi nu încercaseră niciodată să câştige noi
discipoli printre localnici, saşi, unguri, români şi bulgari, ci înlocuiseră pierderile omeneşti prin mici
imigrări din bisericile mamă Sabatisch şi Lewaere. Acum însă, pentru că atât aceştia cât şi Vinţul erau
ameninţaţi de decădere şi de „trecere“, a recunoscut că Providenţa le-a oferit o şansă nesperată de a-şi
reînnoi comunitatea cu aceşti transmigranţi din Kärnten (Carintia) care erau tari în credinţă şi
profund nemulţumiţi de mediul în care se aflau împreună cu familiile lor tinere65.
El a început să le povestească celor doi bărbaţi din Kärnten (Carintia) despre învăţăturile de credinţă
ale botezatorilor, le-a arătat scrierile vechi66, le-a povestit cum trăiseră odinioară în Mähren, Ungaria
Superioară şi Vinţul de Jos în biserici bogate şi fericite având totul de obşte, în proprietatea comună şi
cum duseseră o viaţă în concordanţă cu învăţăturile Noului Testament şi ale apostolilor, că botezatorii
care se numeau „fraţii hutteriţi“ refuzau jurămintele, serviciul militar, participarea la autoritatea
publică,
__________
64 În Transilvania au venit pe lume şi au fost botezaţi: în 1755 in Romos: Andreas Glanzer, fiul lui
Christian şi al Mariei; Maria Hofer, fiică a lui Johann şi a Annei; Barbara Kleinsasser, fiică a lui Hans
şi a Barbarei; în 1756 în Romos: Barbara Waldner, fiică a lui Georg şi a Дnnei; în 1757 în Grosspold:
Matthias Mueller, fiu al lui Josef şi al Elisabethei.
65 "Das Kleine Geschichtsbuch der Hutterischen Brьder",(„ Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi“)
publ. de A. j. F. Ziglschmid prin Schurz-Fondation, Ithaca, N. Y. 1947; ediţia Macmillan-Colony,
Cayley, Alberta, Kanada 1974, citează: Cartea mică de istorie.
66 Pt. asta compară pag. 261 şi în continuare
173
nu aveau preoţi de meserie, detestau adulterul, curvia şi beţia şi numai din cauza împrejurărilor
potrivnice erau împiedicaţi să ducă şi în prezent o viaţă plăcută lui Dumnezeu în comunitatea
bunurilor.
Cei doi transmigranţi, Georg Waldner şi Andreas Wurtzy, au recunoscut la rândul lor că aceste
învăţături ale credinţei corespundeau pe larg propriilor lor convingeri şi veneau în întâmpinarea
aşteptărilor lor. Johannes Waldner spune despre acest lucru:
„Fraţii din Vinţul de Jos le-au arătat la cererea lor în ce articole sau părţi ale credinţei se diferenţiau de
papistaşi sau lutherani, şi anume în ceea ce priveşte botezul copiilor, sacramentul, războaiele şi
autoritatea, divorţul şi jurămintele. Şi când aceşti doi oameni, pe lângă povestirea orală au auzit de
câteva ori şi învăţături şi predici, şi au citit ei înşişi în scrierile şi cărţile lor, le-a plăcut imediat; căci au
comparat cu Evanghelia clară şi au găsit că era perfect adevărat şi se potrivea frumos, în special în ceea
ce privea facerea de jurăminte, lucru cu privire la care şi aşa aveau o atitudine fermă. În curând au fost
convinşi în inimile lor de Dumnezeu şu Cuvântul Său c ă a c e a s t ă î n v ă ţ ă t u r ă e r a a d e v ă r u l
d i v i n ş i c a l e a c e a b u n ă c ă t r e v i a ţ a v e ş n i c ă, şi s-au decis să o accepte şi ei curând“67
Când s-au întors în Romos, le-au povestit familiilor şi prietenilor lor că în Vinţul de Jos întâlniseră
„învăţătura Evanghliei drepte şi curate“. În timpul verii s-au mutat împreună cu ei în Vinţul şi familiile
din Kärnten (Carintia) cu care se împrieteniseră, s-au angajat la munca câmpului, locuiau şi dormeau
în hambarele lui Josef Kuhr, mergeau duminica la casa de rugăciune a botezatorilor şi ascultau acolo
„învăţătură şi predică, citeau şi cercetau în Scripturi şi au descoperit că aceştia erau în concordanţă cu
Evanghelia în toate privinţele“68.
Din acest moment s-au decis să părăsească biserica lutherană şi să treacă la credinţa dreaptă.“ Nu mai
mergeau duminica la biserica lutherană şi s-au despărţit de restul transmigranţilor, chiar şi de proprii
lor concetăţeni din Kärnten (Carintia). Studiau acum Biblia cu şi mai mult zel şi citeau scrierile pe care
li le dăduse Josef Kuhr din Vinţul: „Explicarea bisericii botezătoare“ a lui Peter Riedemann, versiunea
tipărită, şi mai ales Manuscrisul împotriva procesului care a izbucnit în 1557 în Worms pe Rin
împotriva fraţilor numiţi hutteriţi la care au subscris apoi şi Philippus Melanchton şi Johannes
Barentius înşişi, şi alţii prin propriile mijloace“. Acest pamflet prezentat împotriva unei scrieri din anul
1557 a lui Philipp Melanchton şi Johannes Barentius (= Brenz) cu titlul „Proces, cum ar trebui să ne
comportăm cu rebotezătorii, prin astfel de învăţaţi ce s-au adunat la Worms“,
__________
67 Cartea mică de istorie, pag. 273.
68 Cartea mică de istorie, pag. 274.
174
conţine nu numai o explicaţie a învăţăturilor de credinţă hutterită, ci în special argumentele necesare
împotriva atacurilor lutherane, de care au trebuit să se folosească noii discipoli ai comunităţii
religioase imediat împotriva propriilor lor concetăţeni, tranmigranţii din Kärnten (Carintia) care au
rămas lutherani69.
Cu aceasta s-au împlinit aşteptările lui Josef Kuhr. Nu a putut să ferească biserica botezătoare din
Vinţul de Jos de prăbuşirea iminentă, dar a transmis învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi la
timp familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia), familii tari în credinţă. Sămânţa sa a răsărit şi
a adus rod neaşteptat şi bogat. Noii convertiţi nu s-au dovedit doar foarte capabili de rezistenţă
împotriva oricăror persecuţii, ci şi având suficiente idei ca să construiască biserica din nou după
orânduirile lui Jakob Hutter şi ale lui Peter Riedemann.
__________
69 Notă de subsol a lui Ziglschrnid în Cartea mică de istorie, pag. 274. > i
175
5. Familiile de transmigranţi din Kärnten (Carintia).
Strămoşii fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) şi familiile lor ne sunt foarte exact cunoscuţi din
însemnările şi consemnările vremii. Aceştia erau:
1. Ursula A m l a c h e r, ca. 63 ani, cu fiii Christoph Amlacher, 23 ani, Hans (Johann) Amlacher, 20
ani.
2. Christina E h g a r t e r , 26 ani, Jakob Ehgarter, 25 ani, Anna Ehgarter, 16 ani; fraţi.
3. Martin G l a n z e r , 36 ani.
4. Christian G l a n z e r, 30 ani, Maria Glanzer, 30 ani, soţie, Christian Glanzer, 8 ani, fiu, Anna
Glanzer, 2 ani, fiică, Andreas Glanzer, 1/2 ani, fiu.
5. Margarethe G l a n z e r , 29 ani.
6. Paul G l a n z e r, 23 ani.
7. Veit G l a n z e r , 25 ani; (3-7 fraţi).
8. Georg G u r l, 52 ani, Magdalena Gurl, 49 ani, soţie.
9. Johann H o f e r, 44 ani, Anna Hofer, 38 ani, soţie, Johann Hofer, 17 ani, fiu, Anna Hofer, 14 ani,
fiică, Barbara Hofer, 13 ani, fiică, Michael Hofer, 9 ani, fiu, Christian Hofer, 6 ani, fiu, Paul Hofer, 4
ani, fiu, Jakob Hofer, 2 ani, fiu, Maria Hofer, 1/2 ani, fiică.
10. Michael H o f e r, 30 ani, Matthias Hofer, 24 ani; fraţi.
11. Johann K l e i n s a s s e r , 32 ani, Barbara Kleinsasser născ. Hofer, 33 ani, soţie, Christina
Kleinsasser, 2 ani, fiică, Barbara Kleinsasser, ˝ ani, fiică.
__________
69 Notă de subsol a lui Ziglschrnid în Cartea mică de istorie, pag. 274.
175
12. Josef K l e i n s a s s e r, 15 ani.
13. Christoph Stephan K l e i n s a s s e r, 23 ani.
14. Mathias K l e i n s a s s e r, 17 ani; (11-14 fraţi).
15. Josef M u e l l e r , 26 ani, Elisabeth Mueller, 25 ani, soţie, Josei Mueller, 4 ani, fiu, Barbara
Mueller, 1 an, fiică.
16. Peter M u e l l e r , 34 ani.
17. Christian N a g l e r , 41 ani, Dorothea Nagler, 32 ani, soţie, Katharina Nagler, 5 ani, fiică, Christina
Nagler, 3 ani, fiică, Maria Nagler, 1 an, fiică.
18. Rosina P i c h l e r , 26 ani.
19. Johann P l a t t n e r , 19 ani, Elisabeth Plattner, 21 ani; fraţi.
20. Valtlin R e s c h , 23 ani.
21. Georg W a l d n e r , 40 ani, Anne Waldner, 30 ani, soţie, Maria Waldner, 8 ani, fiică, Christian
Waldner, 5 ani, fiu, Johannes Waldner, 2 ani, fiu, Barbara Waldner, 1/4 ani, fiică.
22. Christina W i n k l e r , 18 ani, Elisabeth Winkler, 16 ani; surori.
23. Andreas W u r t z y , 42 ani, Margarethe Wurtzy rudă cu Strauss, soţie, 32 ani, Magdalena Wurtzy,
fiică din prima căsnicie, 16 ani, Anna Wurtzy, 6 ani, fiică, Christian Wurtzy, 1 an, fiu.
24. Elisabeth S t r a u ss , 16 ani, Christina Strauss, 14 ani; fiică vitregă a lui Andreas Wurtzy.
Noua biserică era aşadar compusă din 65 de persoane: 8 soţi (media de vârstă 39 ani), 8 soţii (media
de vârstă 33 ani), 1 soţ fără soţie (Martin Glanzer, a cărui soţie rămăsese în Kärnten (Carintia), 1
văduvă (63 ani), 10 bărbaţi necăsătoriţi (media de vârstă 23 ani), 5 femei necăsătorite (media de vârstă
21 ani), 4 fii peste 16 ani, 4 fiice peste 16 ani, 10 fii sub 16 ani (media de vârstă 4 ani), 14 fiice sub 16 ani
(media de vârstă 5 ani).
Dacă o excludem pe văduva Amlacher, care oricum a murit în 1757, media de vârstă a noii comunităţi
botezătoare era de 19 ani. Cu 33 de membri masculini şi 32 feminini -23 bărbaţi adulţi la 18 femei
adulte şi 24 de copii – structura de vârstă şi sex era echilibrată şi deosebit de favorabilă pentru crearea
unei comunităţi închise. Şi aici s-a confirmat perspicacitatea lui Josef Kuhr. Cu fraţii Glanzer şi
Kleinsasser, soţii Hofer, Mueller, Nagler, Waldner şi Wurtzy alesese familii deschise şi dornice de
construcţie, cu fraţii Ehgarter, Hofer, Winkler şi Strauss, cu Hans Amlacher, Peter Mueller, Rosina
Pichler urmaşi credincioşi convertiţi care acum, plini de noua credinţă, nu se lăsau abătuţi de nimic de
la aceasta.
176
Lista
familiilor transmigranţilor din Kärnten (Carintia) care în vara anului 1756 au aderat la comunitatea
religioasă a fraţilor hutteriţi din Vinţul:

1. A m l a c h e r Ursula...................................................................................în total...3
2. E h g a r t e r fraţi..........................................................................................în total...3
3. G l a n z e r Martin........................................................................................în total...1
4. G l a n z e r Christian....................................................................................în total...5
5. G l a n z e r Margarethe................................................................................în total...1
6. G l a n z e r Paul..........................................................................................în total...1
7. G l a n z e r Velt...........................................................................................în total...1
8. G u r l Georg................................................................................................în total...2
9. H of e r Johann............................................................................................în total...10
10. H o f e r fraţi.............................................................................................în total...2
11. K le I n s a s s e r Johann........................................................................în total...4
12. K l e i n s a s s e r Josef...........................................................................în total...1
13. K l e i n s a s s e r Christoph.....................................................................în total...1
14. K l e i n s a s s e r Mathias........................................................................în total...1
15. M u e l l e r Josef.......................................................................................în total...4
16. M u e l l e r Peter.......................................................................................în total...1
17. N a g l e r Christian....................................................................................în total...5
18. P i c h l e r Rosina.....................................................................................în total...1
19. P l a t t n e r fraţi........................................................................................în total...2
20. R e s c h Valtlin..........................................................................................în total...1
21. W a l d n e r Georg....................................................................................în total...6
22. W i n k l e r surori.....................................................................................în total...2
23. W u r t z y Andreas....................................................................................în total...5
24. S t r a u s s surori………............................................................................în total...2
___________
65
177
6. Răspândirea familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia) în perioada 1756-1762.
În timp ce transmigranţii din Kärnten (Carintia) s-au oprit în Vinţul de Jos la Josef Kuhr, au lucrat
acolo ca zilieri şi s-au familiarizat cu învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi, multe lucruri
decisive se schimbaseră în lucrarea aşezării. După răscoala din iunie 1755, transmigranţii care au fugit
au reuşit să informeze Corpusul Evangelicorum din Regensburg despre situaţia catastrofală din
Transilvania şi despre proasta gospodărire a consilierului curţii Wankhel von Seeberg şi acesta s-a
decis să facă un pas extrem: a înştiinţat toate domniile protestante din Europa, deci a Angliei,
Danemarcei, Suediei, Olandei, a cantoanelor protestante din Confederaţia elveţiană a Prusiei şi clasele
din imperiu despre „maltratarea colegilor de credinţă în Austria”. Maria Tereza, foarte sensibilă în ceea
ce privea renumele ei printre monarhii europeni a fost dureros impresionată şi a poruncit ca toate
domniile europene să fie informate despre ordonanţele emise în privinţa transmigranţilor. A cerut o
infirmare a tuturor reproşurilor de la consilierul Wankhel von Seeberg. Aceasta trebuia să fie iscălită
nu numai de transmigranţi ci şi de pastorii bisericilor evanghelice în care se opriseră transmigranţii şi
de magistraţii Naţiunii saşe, pretenţie care s-a dovedit irealizabilă. În Viena nu se mai primiseră
rapoarte de la von Seeberg de luni de zile. În schimb veneau din ce în ce mai des plângeri amănunţite
despre proasta sa gospodărire aşa încât împărătesei nu i-a mai rămas altă variantă decât să îl recheme
pe consilierul Wankhel von Seeberg de la conducerea lucrării cu transmigranţii70.
La 26 iunie 1756 conducerea coloniei de transmigranţi i-a fost încredinţată consilierului Camerei
Aulice, baronul Johann von Dietrich. Acesta era un specialist al administraţiei isteţ, liniştit şi chibzuit,
un politician economist remarcabil, un politician adevărat, foarte pragmatic, care nu simţea nici
simpatie pentru saşi, nici compasiune pentru transmigranţi, ci avea doar ţelul de a îndeplini sarcina
primită de la împărăteasă repede şi fără probleme. A pornit la treabă cu severitate şi finalitate.
Transmigranţii găzduiţi în satele săseşti se arătau acum foarte puţin dornici de a se stabili ca ţărani. Se
obişnuiseră să lucreze la saşi ca zilieri, dar cereau să aibă voie să se retragă în imperiu şi se opuneau
aşezării în ţara pe care o urau. Baronul Dietrich nu s-a preocupat de această atitudine a
transmigranţilor. I-a împărţit în două mari grupuri: cei care se aşteptau să obţină mijloace suficiente
din lichidarea
___________
70 E. Buchinger, pag. 378 şi în cont.
178
posesiunilor lor pentru a putea plăti costurile unei locuinţe şi ale exploatării unei agriculturi, şi cei care
nu mai erau în stare, deoarece consumaseră deja banii din câştigul obţinut în urma vânzării
posesiunilor pentru a supravieţui. El s-a decis să îi statornicească pe cei din prima grupă acordând în
primul rand un avans din mijloacele vistieriei pentru construcţia sau cumpărarea de locuinţe şi
obligând Naţiunea Saşă să le pună la dispoziţie gratis pământ arabil din rezerva saşă de pământ; iar pe
ceilalţi i-a lăsat Naţiunii Saşe ca zilieri. În special în comunitatea Apoldu de Sus în scaunul Miercurea
Sibiului a putut să pună la dispoziţie teren arabil pentru aproape o sută de familii, a pus să fie
construite case, şi aici intenţiona să stabilească şi familiile înstărite ale transmigranţilor din Kärnten
(Carintia), la care se adunau şi familiile din Kärnten (Carintia) care între timp trecuseră la comunitatea
religioasă a hutteriţilor, cu premisa, bineînţeles, să se declare gata să depună jurământul de credinţă
cerut.
Când noii convertiţi au început să se izoleze de biserica din Romos şi de conaţionalii lor şi nu au mai
apărut la slujba duminicală în biserica lutherană, acest lucru a început să iasă în evidenţă. Pastorul din
Romos i-a chemat la el şi i-a întrebat despre motivele pe care le aveau. Au mărturisit deschis ce nu le
plăcea la confesiunea lutherană şi la relaţiile între saşi şi că învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi
din Vinţu de Jos li s-au “arătat a fi adevărul şi şi calea cea bună către fericirea veşnică”. După ce toate
încercările de convertire ale pastorului din Romos nu au dat roade, l-a informat pe magistratul din
Sibiu, mai ales că acesta era un caz unic în istoria bisericii saşe, şi chiar a bisericii transilvănene,
pentru că din 1622, botezatorii din Vinţu de Jos nu au încălcat niciodată interdicţia convertirii. La
magistrat problema a fost deci luată foarte în serios şi s-a cerut judecătorului de scaun71 din Miercurea
Sibiului şi pastorului din Apoldu de Sus, M. Johann Bruckner să se ocupe de renegaţi. Cei doi i-au găsit
pe noii convertiţi din nou în Vinţu de Jos unde îşi câştigau pâinea ca zilieri la munca de pe câmp şi i-au
întrebat ce făceau acolo. Cei din Kärnten (Carintia) au răspuns că trebuie să îşi câştige existenţa şi că
au găsit acolo, la „acei nemţi”, muncă şi pâine. La întrebarea unde merg la biserică, au răspuns: “Aici în
Vinţu”, pentru că aici li se predică Evanghelia pură şi simplă. Judecătorul a încercat să îi facă să
înţeleagă că nu este admisibil să ia cina acolo, pentru că “rebotezătorii” aparţin unei secte şi accederea
la aceasta este interzisă; dar nici rugăminţile, nici vorbirea frumoasă, nici ameninţările şi intimidările
nu au folosit la nimic. Nu “s-au lăsat abătuţi de la Dumnezeu şi adevărul Său”72.
__________
71 Pământul Crăiesc saş era împărţit în scaune. Judecătorul de scaun avea funcţia unei căpetenii de
sector.
72 Cartea mică de istorie, pag. 276.
179
Judecătorul de scaun a anunţat toate numele noilor convertiţi la magistratul din Sibiu. Acum a început
administraţia să se ocupe oficial de ei şi a luat o serie de măsuri pentru a-i duce înapoi în sânul bisericii
evanghelice. Mai întâi a intervenit episcopul catolic de Alba Iulia ca senior de Vinţu şi i-a interzis
„slujitorului Cuvântului”, Josef Kuhr, să le mai dea de lucru şi găzduire celor din Kärnten (Carintia) şi
a ameninţat să arunce în închisoare pe orice persoană din Kärnten (Carintia) pe care o va întâlni în
Vinţu de Jos. Kuhr s-a opus, dar prezbiterul din Vinţu, Martin (Maertl) Roth s-a temut să aibă
probleme cu episcopul şi i-a silit să plece. După ce s-au întors în Romos, câteva zile mai târziu, Simon
Treitler, inspectorul transmigranţilor, a încercat prin ameninţări să îi determine să se întoarcă la
confesiunea lutherană, dar nu a obţinut nimic. Atunci Treitler a poruncit ca Andreas Wurtzy, Matthias
Hofer, Joseph Mueller şi Martin Angermann să se înfăţişeze în Orăştie unde el şi doi pastori
evanghelici au încercat încă o dată să îi convertească. Când asta nu a dat roade cu Wurtzy, Hofer şi
Mueller, a poruncit să fie puşi în lanţuri şi aruncaţi în închisoare. După două săptămâni au fost duşi în
cetatea Deva şi reţinuţi acolo două luni, apoi au fost ţinuţi captivi într-o casă încă şapte săptămâni, dar
asta nu a putut să îi facă să îşi schimbe părerea, ci dimpotrivă. Pentru că deja primii creştini, după cum
găsim scris în Scriptură, au trebuit să sufere persecuţii odinioară, erau de părere că numai cel care
trece prin multe necazuri se găseşte pe calea cea bună către Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa că au
considerat toate acestea drept un semn al lui Dumnezeu că se găseau pe calea cea bună, pe care au
mers mereu toţi urmaşii evlavioşi ai lui Hristos73. Rudele şi prietenii lor au rămas până în toamnă în
Romos şi au lucrat ca zilieri la saşi.
În octombrie 1756, baronul Dietrich a poruncit să îi elibereze pe cei trei din Kärnten (Carintia) şi să fie
aduşi în Apoldu de Sus, unde fuseseră aduşi şi ceilalţi „noi convertiţi” şi să fie îndrumaţi în noile
locuinţe construite acolo. Au primit teren arabil, păşuni şi podgorii de la Naţiunea Saşă. Baronul
Dietrich se aştepta ca aici, în cercul familiilor din Austria Superioară şi din Kärnten (Carintia), să fie
din nou incorporaţi în comunitatea lutherană şi i-a poruncit pastorului să se ocupe de ei în mod
deosebit. Dar ei s-au izolat în continuare, au evitat slujba religioasă evanghelică şi se adunau în loc de
asta în casa lui Andreas Wurtzy unde se rugau împreună, citeau şi cântau. Biserica din Vinţu de Jos le
lăsase câteva cărţi şi îi învăţase câteva rugăciuni pe care le citeau Joerg Waldner, Matthias Hofer şi
Andreas Wurtzy în faţa lor, şi le rosteau în rugăciune. „Pentru că nu aveau învăţători, s-au descurcat în
simplitatea lor cum au putut şi au petrecut astfel iarna sărăcăcios în Apoldu de Sus”, povesteşte mai
târziu Johannes Waldner 74.
__________
73 Cartea mică de istorie, pag. 277 şi în continuare
74 Cartea mică de istorie, pag. 278.
180
La începutul anului 1757, în ciuda interdicţiei, Matthias Hofer şi Rosina Pichler au plecat la Vinţu.
Matthias Hofer a lucrat la olarul Carel Gentner şi a învăţat să picteze urcioare de faianţă, Rosina
Pichler s-a angajat ca slujnică la grajduri la Johannes Stahl. După două săptămâni situaţia a fost
raportată în Sibiu şi magistratul i-a ordonat judecătorului curţii de acolo să îi aresteze pe amândoi şi să
îi aducă la Sibiu unde inspectorul Treitler i-a somat să adere din nou la biserica lutherană. Când ei au
refuzat cu hotărâre acest lucru, a dispus să fie duşi în închisoarea din Sibiu. Paul Tscheterle, fierar din
Vinţu, i-a anunţat pe cei din Kärnten (Carintia) din Apoldu de Sus de arestarea celor doi. Atunci
Michael Hofer, fratele lui Matthias a pornit spre Sibiu pentru a-i vizita pe cei întemniţaţi şi a fost
imediat băgat la ei în închisoare. După câteva săptămâni Johann Amlacher şi-a vizitat conaţionalii
închişi şi a fost de asemenea reţinut în închisoare. Cei patru din Kärnten (Carintia), Michael şi
Matthias Hofer, Johann Amlacher şi Rosina Pichler au rămas în închisoarea din Sibiu următorii ani. Ei
au trebuit să muncească aici, şi anume, să smulgă 70 de livre de lână sau să scarmene 100 de livre de
lână săptămânal. Pentru asta primeau o pâine şi un groş (30 de creiţari) pentru întreţinere. Pentru
fiecare livră lipsă primeau o lovitură de bici de la temnicer. Matthias Hofer a compus mai multe
cântece despre suferinţa lor din închisoare75. Michael Hofer a murit în preajma anului 1760 în
închisoare, Rosina Pichler a fost luată mai târziu de un burghez în slujbă în casa sa şi de acolo a fugit în
Criţ.
Când pastorul din Apoldu de Sus s-a convins că noii convertiţi din Kärnten (Carintia) nu mai pot fi
câştigaţi pentru credinţa lutherană, a raportat acest lucru magistratului din Sibiu, care împreună cu
inspectoratul pentru transmigranţi a decis să zdrobească comunitatea aşezând câte o familie în sate
diferite. Aici trebuia să li se dea loc de gospodărie şi teren arabil. Prin ditanţele mari se credea că se vor
împiedica contactele între ei, şi se spera să poată fi astfel abătuţi de la credinţa lor. Pe 27 martie 1757 a
venit judecătorul de scaun din Miercurea Sibiului în Apoldu de Sus, a poruncit celor din Kärnten
(Carintia) să îşi încarce în căruţe bunurile transportabile şi a pus să fie transportaţi în cele mai diferite
direcţii împreună cu membrii familiilor lor.
Andreas Wurtzy, familia sa şi fiicele vitrege Strauss au fost aduşi în I g h i ş u N o u în scaunul din
Mediaş, şi el a luat şi pe fraţii Ehgarter cu ei. Josef Mueller a fost dus la B a z n a în scaunul din Mediaş.
Familia Gurl a venit la S e l e u ş în scaunul Sighişoara, cu ei s-a mutat Valtlin Resch, celibatară.
Familia Waldner a fost dusă la B r ă d e n i, cu ea
___________
75 Cartea mică de istorie, pag. 279-280.
181
s-au mutat surorile Winkler şi mai târziu fraţii Plattner care au fost duşi mai întâi în Şaeş. La C i n c u
în scaunul Cincu au fost aduse familiile Nagler şi Hofer, în D a c i a, în scaunul Rupea au fost duşi fraţii
Glanzer, la C r i ţ, aproape de Rupea, dar aparţinând de scaunul Sibiului au fost duşi fraţii Kleinsasser
cu familia şi celibatarul Peter Mueller.
Răspândindu-i în aceste şapte sate, baronul Dietrich a crezut că i-a izolat suficient pe cei din Kärnten
(Carintia). În raportul său final din 31 ianuarie 1760 a scris despre rebotezătorii din Kärnten
(Carintia)76:
Despre acei rebotezători... vreau să confirm din nou că perseverează pertinaciter77 în secta lor şi toate
strădaniile pastorului nu i-au atins şi deşi o parte din ei rămân liniştiţi şi tăcuţi după cum au fost
împărţiţi în scaunele naţiunii lor la domiciliul care le-a fost indicat, totuşi sunt unii precum Joseph
Mueller din scaunul Mediaş şi Johann Hofer din scaunul Cincu care în secret îşi arogă dreptul de a
ademeni în secret în mod specific pe compatrioţii lor din Kärnten (Carintia), unde această sectă s-a
maturizat sub numele domnului Hutter, după cum s-a raportat în scrieri separate78, în ciuda celor mai
noi şi mai aprige ameninţări şi pedepsirii celei care a aderat la această sectă, Rosina Pichler, cu
închisoarea. Cea care i-a mai oprit pe aceşti sectanţi, dar până la împământenirea transmigranţilor
rămaşi prinde rădăcini şi mai puternice, va fi mutarea familiilor respective ale rebotezătorilor unde în
teritoriile imperiale apostolice ale majestăţii voastre sunt încă toleraţi sau unde în Polonia nu au
urmări negative, se cunoaşte că în afara familiilor din Kärnten (Carintia) această sectă este detestată
de aderenţii bisericii evanghelice79.
Anexa N a raportului conţine următoarele observaţii despre fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) în
Transilvania:

Foaia
112.118
Lit.: N. No. 235 an 1759
SPECIFICARE
Rebotezatorul - unde se găsea atunci respectivul. A. 30 iunie an 758
Nr. 1. În Ighişu Nou, Scaunul Mediaş
Andreas W u r t z i împreună cu soţie şi 5 copii din senioriatul
Spittal...............................................................................................................................7 capete
Aveau la sfârşitul lui iunie 1758 bani gheaţă în casă:...................................7 guldeni 39 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat: ..............................1354 guldeni 31/2 creiţari
Observaţie: Privind conduita acestei familii, aceştia insistă cu perseverenţă asupra principiilor
rebotezătoare, în viaţa în comun sunt însă oameni modeşti, conform demonstrării capacităţii sunt
capabil şi apţi să dea cei mai buni contribuenţi, doar pentru că nu li se permite nicio învăţătură în satul
care i-a fost indicat,
__________
76 Sfârşitul raportului baronului Dietrich din 31 ianuarie 1759. Fascicol 235/1759 din actele cancelariei
curţii transilvănene în arhiva naţională maghiară / Magyar Orszigos Leveltaer,
77 Budapesta, Becsikaputer. pertinaciter = foarte încăpăţânat.
78 Faptul că transmigranţii din Kärnten (Carintia) au avut contacte cu „Sect der Herrn-Hutter” („secta
domnului Hutter”) în patria lor este o confuzie tipică în administraţia austriacă care confunda mereu
mişcarea celor din Herrnhutter a contelui Zinzendorf, mişcare apărută în cadrul confesiunii de la
Augsburg cu comunitatea religioasă a fraţilor hutteriţi. Cei din Kärnten (Carintia) nu cunoşteau nici
mişcarea celor din Herrnhutter şi nici pe fraţii hutteriţi înainte de deportarea lor.
79 Aici se face pentru prima dată propunerea ca fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) să fie evacuaţi în
Ungaria superioară sau chiar în afara ţării, în Polonia.
182
acelaşi nu vrea să accepte o economie rurală, decât ceea ce poate să câştige el cu casa sa sănătos prin
tors, locuinţa li s-a plătit din averea proprie cu 30 de guldeni, terenul însă conform unei părţi din listă,
a fost suficient exact măsurat cât să ajungă şi a fost repartizat spre cultivare.
Nr. 2. În Bazna
Joseph M u e l l e r cu soţie şi 3 copii din Spittal..........................................................5 capete
la sfârşitul lui iunie 758 au bani în casă:..........................................................................---
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:...................................130 guldeni 42 creiţari

Observaţie: Acesta a ademenit recent în Sighişoara o familie la învăţătura rebotezătoare, şi anume, cei
doi fraţi P l a t t n e r i s c h e, care acum mărturisesc public că aparţin acestei secte, unde totuşi înainte
nu au supărat pe nimeni, ci numai de atunci, de când omul acesta a fost acolo, şi-au permis să
îndrăznească, de aceea s-a dispus imediat ca acest ademenitor să fie dus la închisoare, a cărui casă a
fost însă plătită vânzătorului din Bazna de inspector cu 10 guldeni conform chitanţei, gospodăria însă
se acceptă la fel de puţin precum la menţionatul Wurtzi. 1
Nr. 3. În Scaunul Sighişoara la Seleuş
Valentin R e s c h l e d i g din
Spittal....................................................................................................................................1 cap
Georg G u r l cu soţia din
Himmelberg.....................................................................................................................2 capete
au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:................................................................................-----
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:................................................................. -----

Observaţie: Despre această familie nu se ştie a spune nimic, pentru că au rămas cu persistenţă la
învăţătura lor rebotezătoare, la fel ca şi ceilalţi, totuşi au rămas liniştiţi, iar în economie s-au implicat
la fel de puţin precum cei de sus, din cauză că nu li s-a permis învăţătura. 1
Nr. 4. În Scaunul Sighişoara în Brădeni
Georg W a l l e r împreună cu soţia şi patru copii din Spittal.......................................6 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:..............................................................................-----
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:....................................708 guldeni 48 creiţari

Observaţie: Persistă în secta sa ca toţi ceilalţi şi nu vrea cu niciun chip să meargă în Biserica
Evanghelică în ciuda multelor îndemnuri ale pastorului locului, locuieşte deja în casa sa nou
construită, şi într-o oarecare măsură pare că vrea să se simtă confortabil în aşezământ, cum apoi deja
din ianuarie până în luna iunie a acestui an în contul averii pe care o are de solicitat a primit câte 72 de
guldeni ca să îşi poată pune la punct gospodăria cu aceştia.
Nr. 5. În Şaeş
Fraţii necăsătoriţi P l a t t n e r i s c h e Johann şi Elisabeth din senioratul Spittal…....2 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:..................................................138 guldeni 28 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:....................................262 guldeni 12 creiţari

Observaţie: Aceştia au fost îndreptaţi către Şaeş, dar pentru că până la terminarea caselor lor au
pretins că nu pot să îşi câştige pâinea, li s-a permis să meargă în Sighişoara ca să îşi caute acolo hrana,
între timp însă a venit Joseph M u e l l e r din Bazna şi i-a ademenit în secta rebotezătorilor, pe care o
mărturisea el însuşi cu adevărat, imediat însă ce acest lucru s-a aflat, cei doi au fost transportaţi
imediat în Şaeş şi pentru că aceştia într-un interval de 14 zile nu s-au întors la învăţătura evanghelică,
au fost duşi în închisoarea din Sibiu.
___________
183
Nr. 6. Scaunul Sibiu În Cristuru Secuiesc
Hans K l e i n s a s s e r împreună cu soţia şi doi copii din Spittal ................................4 capete
pe lângă doi fraţi Mathias şi Joseph.................................................................................2 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:................................................................niciun înscris
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:...............................................la fel ca mai sus
Observaţie: Sunt la fel de încăpăţânaţi ca ceilalţi şi nu acceptă nicio gospodărie.
Nr. 7. Scaunul Rupea în Dacia (Stein)
Christian G l a n t z e r cu soţie şi doi copii ...................................................................4 capete
pe lângă doi fraţi Martin şi Paul şi ..................................................................................2 capete
Anna Glantzerin 2 copii Veit şi Margarethe....................................................................2 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:...............................................................................-----
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:......................................63 guldeni 19 creiţari
21 guldeni 4 creiţari
268 guldeni 48 creiţari
Observaţie: la fel precum cei dinainte şi de mai sus.
Nr. 8. Cincu
Johann H o f e r cu soţia şi şapte copii din Spittal..........................................................9 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:..................................................198 guldeni 13 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:

Observaţie: Acesta este un om periculos, merge în linişte în diverse locuri şi caută să ademenească şi
pe alţi conaţionali de-ai săi în secta rebotezătorilor, toate strădaniile şi îndemnurile pastorului locului
i-au fost adresate în zadar, întreaga biserică îşi doreşte să scape de el, masele se tem că acest rău vrea
să călătorească şi printre naţiunea saşă, a plătit casa nou construită pentru el, dar el a acceptat cel mai
puţin economia.
Nr. 9. În închisoarea locală
Michael H o f e r din Ortenburg a murit în anul 757 dar a ajuns pe lista morţilor în 758 pentru că a fost
anunţat prea târziu.
Mathias H o f e r necăsătorit din
Ortenburg..............................................................................................................................1 cap
Johann A m b l a c h e r, fiul Ursulei Amblacherin din Spittal............................................1 cap
Rosina P i c h l e r necăsătorită din vezi mai sus…….........................................................1 cap
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:.................................................. niciun înscris
563 guldeni 3 crăiţari
niciun înscris

Observaţie: aceştia se găsesc deja de doi ani în închisoare din cauza neascultării lor, li se interzisese ca
vreunul dintre ei să urmeze din dorinţa proprie învăţătura rebotezătoare şi ei totuşi au urmat-o aşa că
au primit totuşi o pedeapsă mică pentru a fi astfel determinaţi să asculte, totuşi totul a fost în zadar,
persistă în continuare în părerea pe care şi-au formată odată şi aceştia nu pot fi făcuţi să raţioneze de
nicio autoritate spirituală sau lumească prin cuvinte bune dar dure. Pentru că ei cel puţin ar trebui să
ceară să li se ierte greşeala, au încercat tot timpul să pretindă că nu au făcut nimic ce ar fi demn de
pedeapsă, de aceea nu îşi pot împovăra conştinţa ca să ceară unui om, şi astfel să Îi fure lui Dumnezeu
slava care I se cuvine doar Lui, aşa cum îi învaţă pe ei credinţa lor. -----
Surse: Fascicolul 235 ex 1759, raportul de final al baronului Dietrich, anexe paginile 112-118. / Arhiva
naţională maghiară / Magyar Orszagos Leveltaer, acte ale cancelariei curţii transilvănene.
184
Observaţiile din specificaţiile baronului Dietrich arată că, cele opt familii din Kärnten (Carintia) –
Wurtzy în Ighişu Nou, Mueller în Bazna, Gurl în Seleuş, Waldner în Brădeni, Plattner în Şaeş,
Kleinsasser în Cristuru Secuiesc, Glanzer în Dacia (Stein) precum şi Hofer în Cincu – în anii 1757 şi
1758 achiziţionaseră locuinţe în satele în care li se indicase să îşi stabilească domiciliul şi primiseră
pământ arabil de la Naţiunea Saşă, dar refuzau să lucreze pământul. Cu toţii se agăţau în continuare de
învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi, o parte în linişte, o parte însă precum Joseph Mueller şi
Johann Hofer străduindu-se să câştige şi alţi discipoli printre conaţionalii lor. Despre fraţii Plattner
aflăm că au fost aduşi în Şaeş în Scaunul Sighişoarei dar au părăsit localitatea aceasta ca să lucreze în
Sighişoara deoarece casa lor de acolo nu era încă gata. Baronul Dietrich îi reproşează lui Joseph
Mueller că i-a ademenit pe Johann şi Elisabeth Plattner aici în Sighişoara ca să adere la comunitate,
motiv pentru care „s-a dispus” ca şi ademenitorul să fie dus la închisoare, iar fraţii au fost ameninţaţi
că şi ei vor fi închişi „dacă în interval de paisprezece zile nu se întorc la învăţătura evanghelică”.
Johannes Waldner pare să nu fi cunoscut acest incident deoarece nu menţionează nimic despre asta în
„Lucrurile remarcabile”. Fraţii Plattner par la început să se supună poruncii, şi Joseph Mueller a putut
rămâne în Seleuş. În 1759 sau la începutul lui 1760 Johannes Plattner a murit în Brădeni, sora sa a
rămas la familia Waldner. Este de remarcat faptul că familia Nagler din Cincu nu este înregistrată ca
„familie rebotezătoare”. Până la moartea lui Christian Nagler pare să se fi purtat atât de discret încât
autorităţile nu au remarcat-o. De-abia în 1760 când Christian Nagler a murit, văduva sa, Dorothea şi
cele trei fiice s-au mutat în Criţ la Johann Kleinsasser.
Despre împărţirea terenului agricol la rebotezători s-a păstrat printre actele colecţiei de manuscrise de
la Brukenthal un proces-verbal al magistraturii Rupea din 22 martie 1757, emis de conducătorul
comisiei din cetatea Dacia (Stein) şi semnat de şapte ţărani, conform căruia lui Christian G l a n z e r şi
soţiei sale, celor trei copii ai săi şi celor trei fraţi li se acordă cu aprobarea întregului sat Dacia (Stein)
dreptul de posesiune asupra: unei locuinţe constând dintr-un cameră nou construită cu o sală la
intrare pe uliţa de sus (care înainte îi aparţinuse fierarului Lukas Tuess) cu o curte de 6 x 53 stânjeni.
Pentru construcţia grajdurilor, a şurelor şi a şoproanelor, i se permite să taie gratis lemnul necesar din
pădurea satului; în continuare, un pogon pe câmpul de iarnă (zis câmpul de mijloc), un pogon la
umbră, un pogon în câmpul de vară, numit câmpul de jos, un pogon la fântâna Haueln, un pogon în
câmpul părăginit, numit câmpul de sus de la muntele Reissig, un pogon la fântâna Kobler, o cotă parte
185
din curătura comună, 1/8 pogon cânepă şi teren de in pe versantul muntelui, 1/8 pogon cânepă şi in în
noua păşune.
Această repartiţie de 6 pogoane de teren arabil corespundea mărimii medii a gospodăriilor ţărăneşti
din Dacia (Stein) de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acest lucru arată că familiile de transmigranţi
trebuiau să fie acceptaţi ca cetăţeni cu aceleaşi drepturi în comunitate. În comparaţie cu Moertlgut în
St. Peter pe care îl posedase până când a fost deportat, aceasta era o gospodărie ţărănească modestă,
dar totuşi suficientă ca să hrănească întreaga familie. Protestând însă împotriva tratamentului şi a
greutăţilor care le-au fost făcute în practicarea credinţei, fraţii Glanzer au refuzat să cultive terenul
arabil care le fusese acordat. La început au lucrat în continuare la ţărani ca zilieri pentru a se putea
întreţine. Mai târziu însă, au început, ca să nu mai trebuiască să muncească la alţi oameni, după
modelul lui Andreas Wurtzy să toarcă împreună tort şi să îl vândă sau să ţese postav sau rufărie.
De o importanţă deosebită este în acest timp faptul că baronul Dietrich informase Curtea Vieneză
despre prezenţa familiilor botezătoare din Kärnten (Carintia), după cum reiese clar din raportul său de
final din 30 ianuarie 1759, dar Viena nu s-a implicat la început în această problemă şi a lăsat la
latitudinea baronului Dietrich, ca acesta să ia măsurile care îi vor părea adecvate. Pentru că baronul
Dietrich era în mod clar de părere că familiile din Kärnten (Carintia) se vor întoarce în timp la
confesiunea lutherană după ce el îi răspândise în multe sate îndepăratate şi le stricase comunitatea, şi
părea că nici nu a considerat această chestiune foarte serioasă şi importantă, le-a rămas fraţilor
hutteriţi din Kärnten (Carintia), aşa cum se considerau din vara anului 1756, deşi nu primiseră încă
botezul adult, o scurtă perioadă de câţiva ani până ce s-a introdus persecuţia serioasă a autorităţilor
împotriva lor.
186
7. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ şi Dacia (Stein)
Transmigranţii din Kärnten (Carintia) au folosit următorii ani ca să se strângă din nou laolaltă după
„răspândire”. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor asupra lor, au trebuit să fie precauţi şi să
înainteze în paşi mici. Mai întâi însă, mica comunitate a avut de suferit o serie de lovituri ale destinului
care, în orice caz, nu le-au putut slăbi coeziunea. Membrii Matthias şi Michael Hofer, Johann
Amlacher şi Rosina Pichler închişi în închisoarea din Sibiu s-au opus să mai rupă fiecare săptămânal
câte 70 de livre de lână sau să scarmene 100 de livre de lână.
186
Matthias Hofer, un bărbat care în timpul liber se îndeletnicea numai cu citirea Bibliei, ajunsese la
concluzia că munca în închisoare era o parte din pedeapsa pe care trebuia să o îndure un infractor
pentru nelegiuirea comisă. Pentru că nici unul dintre ei nu era conştient de aşa ceva, ci erau închişi
doar „din cauza adevărului lui Dumnezeu”, nu se cuvenea, ca ei, la fel ca infractorii adevăraţi, să
trebuiască să rupă sau să dărăcească lână, şi el i-a convins şi pe tovarăşii săi de suferinţă să refuze
munca. De pe o zi pe alta au încetat cu munca şi nu s-au lăsat înduplecaţi nici de ameninţările şi nici de
loviturile temnicerului. Asta le-a fost luată în nume de rău, mai ales că munca aceasta acoperise
costurile întreţinerii lor şi mulţi ani mai târziu găsim o însemnare amară într-un proces verbal al
magistraturii conform căreia „rebotezătorii” nu ar fi doar incorigibili, ci ar fi şi costat punga oraşului o
sumă considerabilă de bani.
Tocmai în această perioadă, prin vara anului 1759, au venit cele două fiice vitrege ale lui Andreas
Wurtzy şi Anna Ehgarter, trei tinere drăguţe, în Sibiu şi au decis să îi viziteze pe cei întemniţaţi la
închisoare. Pentru aceasta aveau nevoie de un permis de la inspectorul pentru transmigranţi, Petrus
Hann von Hannenheim. Din motive necunoscute, Hannenheim a poruncit să li se dea drumul celor
trei tinere în închisoare, dar să fie reţinute acolo. Probabil că a vrut astfel să îi oblige pe cei din Kärnten
(Carintia) să scarmene din nou lână. Acestea vor rămâne mulţi ani în închisoare80.
Rata mare a mortalităţii printre transmigranţi şi-a cerut tributul şi de la mica grupă de transmigranţi
din Kärnten (Carintia). Deja în Romos Christoph Stephan Kleinsasser murise în 1755. Ursula Amlacher
a murit în 1757 în Apoldu de Sus, în acelaşi an a murit Christian Nagler în Cincu, în vârstă de 41 de ani.
Văduva sa, Dorothea s-a mutat împreună cu cele trei fiice, Katharina (7), Christina (5) şi Maria (3) la
familia Kleinsasser în Cristuru Secuiesc. În vara anului 1758 au murit Michael Hofer (34) în
închisoarea din Sibiu, în 1760 Jakob Ehgarter în Ighişu Nou şi Johann Hofer în Cincu. Acesta era cel
mai activ şi o persoană deosebit de entuziasmată de noua învăţătură. Văduva sa, Anna (43) s-a mutat
împreună cu cei nouă copiii ai lor, Johann Hofer în vârstă de 22 de ani şi cei încă minori, Anna (19),
Barbara (18), Michael (14), Christian (11), Paul (9), Jakob (7), Maria (5) şi Gretl (2), la fraţii Glanzer în
Dacia (Stein). Aici, la scurtă vreme după aceea a murit însă Christian Glanzer în vârstă de doar 35 de
ani. La începutul anului a murit Johann Plattner în Brădeni. În doar câţiva ani, mica comunitate a fost
redusă la doar 8 membri, dintre care 3 taţi de familie81.
__________
80 Cartea mică de istorie, pag. 282.
81 „Registul bisericii în care sunt descrise şi înregistrate numele / precum şi anul / şi luna, ziua /
copiilor care s-au născut în biserică / În plus şi cei care sunt botezaţi în urma mărturisirii credinţei lor
/ Iar în al treilea rând cei, care s-au căsătorit / În al patrulea rând cei care au adormit în DOMNUL.
Reactualizat şi reformulat în anul 1795 în Wischinck, Ucraina, de fratele Johann Waldner”. Citat:
registrul bisericii.
187
La 24 aprilie 1761 Georg Waldner împreună cu soţia sa şi copiii Maria (14), Christian (11), Johannes
(8), Barbara (5) şi Anne (2) precum şi cu Elisabeth Plattner (27), necăsătorită, a părăsit Brădeni şi s-a
mutat la Criţ cu aprobarea judecătorului satului. Faptul că judecătorul din Criţ a fost de acord cu
mutarea, dă de bănuit că pentru comunitate era binevenit un influx de câţiva zilieri. Familia Waldner
avusese în Brădeni o casă proprie, pentru care se pare că au făcut schimb cu alta în Criţ. Două luni mai
târziu, în iunie 1761, au venit şi Georg Gurl şi soţia sa Magdalena din Seleuş. În septembrie 1761 Josef
Mueller şi-a vândut casa din Bazna şi s-a mutat cu soţia sa Elisabeth (31) şi copiii Josef (10), Barbara
(7), Matthias (4) tot în Criţ. Şi aceste două imigrări par să se fi petrecut tot cu aprobarea judecătorului
din Criţ82.
Prin aceste schimbări de domiciliu care în mod evident nu au fost remarcate de autorităţi şi de
inspectoratul pentru transmigranţi, cei din Kärnten (Carintia) au reuşit să se reunească din nou după
patru ani şi jumătate. La începutul anului 1762 mai erau răspândiţi doar în patru locuri: în I g h i ş u N
o u : Andreas (49) şi Margarethe W u r t z y (38) cu copiii Magdalena (22), Anna (13), Christian (14) şi
Sara (3); în D a c i a Martin (43), Veit (32), Paul (30), Margarethe G l a n z e r (36); Maria Glanzer (37)
cu copiii Christian (15), Anna (9), Andreas (7) şi Johannes (3); Anna H o f e r (45) cu copiii Johann
(24), Anna (21), Barbara (20), Michael (16), Christian (12), Paul (10), Jakob (8), Maria (6), Gretl (3); în
C r i ţ: Johann Kleinsasser (39) cu soţia sa Barbara (40) şi copiii Barbara (7), Dorothea (3) şi Elisabeth
(sugar); Matthias (24) şi Josef (22) Kleinsasser; Christina E h g a r- t e r (23); Georg (51) şi Magdalena
G u r l (55); Josef (33) şi Elisabeth (32) M u e l l e r cu copiii Josef (11), Barbara (8) şi Matthias (5);
Peter M u e l l e r (41); Dorothea N a g l e r (39) cu copiii Katharina (12), Christina (10) şi Maria (8);
Elisabeth P l a t t n e r (27); Georg (47) şi Aenne W a l d n e r (37) cu copiii ei Maria (15), Christian (12),
Johannes (9), Barbara (6) şi Anne (4); Christina (25) şi Elisabeth (23) Winkler; în închisoarea din S i b
i u : Matthias Hof er (31), Rosina Pichler (33), Johann Amlacher (27), Elisabeth (23) şi Christina (21) S
t r a u ss şi Anna E h g a r t e r (23).
În total, numărul fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) se ridica la
__________
82 Cartea mică de istorie, pag. 282, şi raportul de final al baronului Dietrich. Decedaţii din registrul
bisericii .
188
începutul anului 1762 la 62 de persoane, dintre care 6 în Ighişu Nou, 19 în Dacia (Stein), 31 în Criţ şi 6
în închisoarea din Sibiu83.
Motivul pentru care familia Wurtzy din Ighişu Nou şi fraţii Glanzer împreună cu familia Hofer nu s-au
mutat şi ei în această perioadă în Criţ este că exista o ceartă între Hans Kleinsasser şi Andreas Wurtzy
pe de o parte şi fraţii Glanzer de cealaltă parte, despre care mai sunt multe de spus.
Atunci când comunitatea celor din Kärnten (Carintia) a început să se mărească în Criţ prin sosirile
conaţionalilor lor, bărbaţii au decis să „ordoneze” comunitatea după „ordinea creştină dreaptă” făcută
de Jakob Hutter şi pe viitor să trăiască în comunitatea de bunuri, deci să se comporte „în cele
spirituale şi în cele vremelnice” cum se obişnuia odinioară în bisericile hutterite din Mähren. Pentru
asta le lipsea însă un învăţător, un „slujitor al Cuvântului” ca predicator şi un conducător; din această
cauză au trimis la începutul verii anului 1761 doi membri (probabil Peter Mьller şi unul dintre fraţii
Glanzer) la Vinţu de Jos pentru a-l ruga pe prezbiterul bisericii din Vinţu de Jos să îi ajute la punerea
la punct a bisericii. Maertl Roth, prezbiterul din Vinţu de Jos şi Josef Kuhr, „slujitorul Cuvântului”, i-
au instruit să adune toţi bărbaţii adulţi şi din mijlocul lor să aleagă doi candidaţi pentru postul de
„slujitor al Cuvântului” şi în acelaşi timp şi cel de conducător. Trebuiau să se gândească pe cine
considerau ei cel mai capabil să conducă biserica. Cei din Kärnten (Carintia) au urmat acest sfat şi s-au
strâns în Dacia (Stein). Din cauza tensiunilor existente între Criţ şi Dacia (Stein), a fost numit un
candidat din fiecare grupă: din Criţ Johann Kleinsasser, pe atunci în vârstă de 39 de ani şi din Dacia
(Stein) Veit Glanzer, de doar 32 de ani. Hans Kleinsasser a primit cele mai multe voturi şi a fost astfel
„pus la cercetare” pe 12 septembrie 1761, adică i s-a încredinţat funcţia de „slujitor al Cuvântului” şi de
conducător, însă pentru o perioadă de probă în care trebuia să demonstreze dacă într-adevăr avea
darurile necesare pentru această funcţie. Peter Mueller a adus prezbiterului din Vinţu de Jos vestea
despre rezultatul alegerii şi după aceea a fost „botezat” de Maertl Roth în Vinţu de Jos. În timp ce Hans
Kleinsasser se găsea încă în „perioada de probă”, Peter Mueller a mers la Ighişu Nou şi l-a „botezat”
acolo pe Andreas Wurtzy pe 15 decembrie 1761; acesta a „botezat-o” după aceea pe soţia sa Margarete
şi pe copiii săi adulţi, Magdalena şi Anne. În februarie 1762 a mers în Dacia (Stein) şi a „botezat” aici
pe 15 februarie 1762 pe Martin, Veit, Paul, Margarete şi Maria Glanzer, Anna Hofer şi copiii ei Johann,
Anna şi Barbara84. Hans Kleinsasser, care din septembrie 1761 se găsea în „perioada de probă”, ca
„slujitor al Cuvântului” desemnat,
__________
83 Stabilit prin calcul din Cartea mică de istorie, registrul bisericii şi raportul de final al baronului
Dietrich.
84 Registrul bisericii.

189
dar care aber nu primise încă botezul ca adult, a văzut în asta o încălcare a funcţiilor sale şi le-a luat-o
în nume de rău lui Andreas Wurtzy şi grupului din Dacia (Stein).
O altă neconcordanţă a mărit tensiunile dintre cei din Kärnten (Carintia) din Criţ şi din Dacia (Stein).
Doi membri mai tineri necăsătoriţi din Dacia (Stein), Paul Glanzer în vârstă de 30 de ani şi Johann
Hofer junior, în vârstă de 24 de ani, vroiau să se căsătorească. Paul Glanzer a cerut-o pe Barbara
Hofer, în vârstă de 20 de ani, iar fratele acesteia, Johann, o iubea pe Barbara, fiica lui Andreas Wurtzy,
care avea 23 de ani. Hans Kleinsasser însă se împotrivea ca tinerii să aleagă singuri cu cine să se
căsătorească. Conform vechii orânduiri, biserica trebuia să hotărască cine cu cine să se căsătorească şi
ceea ce „îi dăruia şi îi punea înainte Domnul prin ea, el trebuia să accepte cu mulţumire ca pe un dar
din partea lui Dumnezeu”85. Fraţii Glanzer însă au invocat prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni,
capitolul 7, versetul 39, unde se spune că femeia este liberă să se căsătorească cu cine vrea, atâta vreme
cât acest lucru se întâmplă „în Domnul”. Andreas Wurtzy, pentru care Johann Hofer era binevenit ca
ginere, şi care dorea să îi oblige pe fraţii Glanzer faţă de sine, s-a ocupat, „să se întâmple în Domnul” şi
a căsătorit ambele perechi în martie 1762 împotriva voinţei lui Hans Kleinsasser86. Acest lucru a
determinat o ruptură între Wurtzy şi cei din Dacia (Stein) pe de o parte, şi cei din Kärnten (Carintia)
din Criţ pe de altă parte, care din acel moment au întrerupt nemulţumiţi orice relaţie, până ce necazul
bisericii din Vinţu de Jos i-a silit iar să se unească.
La sfârşitul lui aprilie 1762 Peter Mueller, Josef Mueller şi Hans Kleinsasser au mers în Vinţu de Jos, şi
aici au fost „botezaţi” Josef Mueller şi Hans Kleinsasser. În registrul bisericii fraţilor hutteriţi este
scris: „În anul 1762, a treia zi din luna mai Johannes Kleinsasser şi Joseph Mueller au fost botezaţi în
Vinţu de Jos în Transilvania de către Mertl Roth, prezbiter al bisericii din Vinţu de Jos în urma
mărturisirii credinţei”.
După aceea, Hans Kleinsasser a mai rămas trei sferturi de an în „perioada de probă”; de-abia la
începutul anului 1763 a mers cu Peter Mueller din nou în Vinţu de Jos unde a fost confirmat ca
„slujitor al Cuvântului” şi conducător al bisericii din Criţ de prezbiterul bisericii din Vinţu de Jos,
Maertl Roth şi de „slujitorul Cuvântului” al bisericii Vinţu, Josef Kuhr, prin punerea mâinii. În
registrul bisericii este scris: „În anul 1763, în duminica următoare după cei Trei Regi, (16 ianuarie)
fratele Hannss Kleinsasser a fost confirmat în Vinţu de Jos, Transilvania prin punerea mâinii a
prezbiterului în slujba Cuvântului. S-a întâmplat prin Mertl Roth, prezbiter al bisericii din Vinţu de Jos
şi a celuilalt slujitor, Joseph Kuhr şi a altor prezbiteri”.
Astfel avea biserica nou-înfiinţată în Criţ un
_________
85 Cartea mică de istorie, pag. 284.
86 Aceste căsătorii lipsesc din registrul bisericii, dar copiii din cele două căsătorii sunt menţionaţi.
190
„slujitor al Cuvântului” şi un conducător conform „ordinii creştine dreapte” instaurată de Jakob Hutter
şi putea să fie aşezat după aceste orânduiri şi obiceiuri transmise; Hans Kleinsasser a început imediat
să le realizeze. După o pregătire şi instruire temeinică, Hans Kleinsasser a botezat-o pe 26 iulie 1763 pe
soţia sa Barbara, pe fraţii săi Matthias şi Josef, Christina Ehgarter, Georg şi Magdalena Gurl, Elisabeth
Mueller, Dorothea Nagler, Georg şi Aenne Waldner şi Christina şi Elisabeth Winkler. Acum membrii
bisericii din Kärnten (Carintia) se puteau numi cu adevărat „fraţi” şi „surori”87.
Biserica trăia în Criţ în comunitatea de bunuri în comun. Din această cauză trebuia să fie ales un
„slujitor al chemării vremelnice a naturii” pentru gospodărirea comună. Registrul bisericii
consemnează despre asta: „În anul 1763 când a fost aşezată comunitatea în Criţ, Transilvania, a fost
desemnat mai întâi fratele Joseph Mueller ca administrator. Dar curând după aceea, din anumite
cauze, acela a trebuit să părăsească funcţia aceasta şi a venit fratele Joseph Kleinsasser în locul său.”
Pentru educaţia tinerilor şi pentru copiii mici au fost înfiinţate o şcoală şi o grădiniţă. Georg (Joerg)
Waldner a fost desemnat drept învăţător. El trebuia să îi înveţe pe copii începând cu vârsta de 6 ani să
citească, să scrie şi să le predea articolele de credinţă ale comunităţii hutterite. De cele „vremelnice” ale
copiilor se ocupau cele două surori Christina şi Elisabeth Winkler. Văduva Dorothea Nagler a preluat
conducerea bucătăriei. Toate celelalte munci au fost împărţite între fraţi. Fraţii din Criţ refuzau în
continuare se cultive terenurile arabile care le fuseseră atribuite. Mai întâi au lucrat ca zilieri la ţăranii
saşi ai satului, cărora le erau la îndemână în mod evident din cauza lipsei de mână de lucru. Apoi nu au
mai vrut să intre în contact cu „oamenii lumii” şi au început să toarcă tort în casă şi să ţeasă lână.
Datorită hărniciei, modestiei şi probabil şi datorită unei planificări raţionale a muncii au reuşit în
curând să asigure întreţinerea bisericii. Johannes Waldner scrie în cronica sa: „Domnul a binecuvântat
mica Lui ceată şi cu hrană vremelnică; chiar dacă nu au cultivat şi nu au recoltat nimic, ci s-au ocupat
doar de munca manuală zilnică cu torsul şi ţesutul, totuşi Dumnezeu le-a asigurat o existenţă plină de
har, astfel încât nu a trebuit să meargă să stea în faţa uşii altor oameni.”88
Botezatorii originari din Kärnten (Carintia) care trăiau în Dacia (Stein) nu au ales un „slujitor al
Cuvântului propriu”, cu asta nu fuseseră de acord nici biserica mamă din Vinţu de Jos, nici Hans
Kleinsasser din Criţ -,
__________
87 Intrare în registrul bisericii. Rosina Pichler, cea care fusese luată din închisoarea din Sibiu de un
cetăţean înstărit în casa lui, pare să apară din nou în această perioadă în biserica din Criţ. Waldner
menţionează că şi ea a fost botezată pe 26 iulie 1763.
88 Cartea mică de istorie, pag. 284.
191
dar în orice caz trăiau în comunitatea de bunuri în comun după „ordinea creştină dreaptă”.
Apariţia ambelor biserici şi separarea lor trebuia însă să atragă atenţia autorităţilor mai devreme sau
mai târziu, şi nerespectarea „domicilierii” orânduite de baronul Dietrich a trebuit să aibă urmări.
Acestea au afectat mai întâi biserica mamă din Vinţu de Jos, având efecte nimicitoare. Temerile lui
Josef Kuhr că biserica este sortită să piară s-au dovedit a fi întemeiate doar după şapte ani, după ce
luase hotărârea să lase moştenirea comunităţii şi viitorul ei în mâinile celor tari în credinţă din
Kärnten (Carintia).
192
8. Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi măsurile luate de autorităţi împotriva fraţilor
hutteriţi în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi Sibiu
Despre perioada dintre 1763 şi 1767, deci despre convertirea silită a bisericii botezătoare din Vinţu de
Jos şi despre persecuţiile transmigranţilor din Kärnten (Carintia) în Transilvania există patru izvoare,
dintre acestea însă niciunul nu este fără greşeală sau confuzii. Cel mai detaliat izvor este „Lucrurile
remarcabile ale lui Johannes Waldner, conducător al bisericii Wirschinka în Ucraina”, scrise în 1793 în
Wirschinka şi publicate în „Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi”. Johannes Waldner era în 1763
un băiat în vârstă de zece ani, deci zugrăveşte întâmplările mai puţin din propriile sale amintiri şi mai
mult din povestirile fraţilor mai în vârstă, în special ale lui Josef Kuhr, care s-a născut în 1714, a avut
un rol decisiv în această perioadă ca „slujitor al Cuvântului” şi a murit în 1794.
Cum au fost judecate lucrurile din perspectiva catolică putem vedea din opera sibianului Wilhelm
Schmidt, profesor de liceu, care a fost publicată în 1869 cu ocazia împlinirii a o sută de ani de existenţă
a orfelinatului catolic „Theresianum” din Sibiu la editura acestuia şi care poartă titlul: „Întemeierea
orfelinatului catolic terezianic în Sibiu cu ocazia centenarului acestuia”, „prezentată conform actelor”.
Această operă este valoroasă deoarece conţine un excurs despre „Convertirea rebotezătorilor din Vinţu
de Jos” de părintele iezuit, Johann Theofil Delpini, cu o anexă de 26 de acte în textul original,
majoritatea provenind din moştenirea lăsată de părintele Delpini în arhiva „teresianumului”, care de
atunci sunt de negăsit.
Cel de-al treilea izvor este un articol excepţional al pastorului evanghelic din Turnişor, Dr. Helmut
Klima, cu titlul „Comportamentul
192
domniei vieneze sub Maria Tereza faţă de rebotezătorii şi cei din Herrnhutter în Transilvania. Un
articol despre politica religioasă terezianică”89. Lucrarea lui Klima se bazează pe cercetările sale foarte
temeinice în arhivele vieneze de stat şi pe analiza actelor magistraturii oraşului Sibiu care se găseau pe
atunci încă în posesia arhivei Universităţii Naţiunii transilvănene-saşe din oraşul Sibiu, azi în arhiva
română de stat, filiala Sibiu. Datele lui Klima sunt cele mai vrednice de încredere, dar oricum actele
folosite de el conţin greşeli şi confuzii, pe care Klima nu le-a putut identifica fără restul izvoarelor
despre fraţii hutteriţi.
Informaţiile lui Klima sunt completate de un al patrulea izvor, şi anume, printr-un număr de acte din
colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal din oraşul Sibiu, în special colecţia Reissenberger,
copiile vremii ale corespondenţei dintre baronul Dietrich şi magistratura Sibiului, precum şi procesul-
verbal al interogatoriului botezatorilor în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi închisoarea din Sibiu90.
În anul 1761 a fost întemeiat de Maria Tereza Consiliul de Stat şi începând cu această perioadă, se
poate vorbi de o politică religioasă unitară a domniei vieneze. Problemele religioase erau discutate de o
„comisie religioasă” creată pentru acest scop. Politica religioasă a Mariei Tereza se caracteriza printr-o
favorizare puternică a catolicismului în Ungaria şi Transilvania. Aici s-a încercat prin toate mijloacele
posibile, în ciuda garanţiei din Diploma Leopoldină a unei egalităţi între cele patru confesiuni
adoptate, să fie favorizaţi catolicii în administraţie şi interesele lor adesea prin ocolirea legilor în
vigoare care le ofereau garanţii şi celor de altă confesiune. Naţiunea saşă evanghelică a trebuit să se
apere cu cele mai mari eforturi împotriva acestor încercări încurajate şi acoperite de curte şi de
domnie. Pentru a veni în ajutorul domniei şi nu în ultimul rând însă din cauza respingerii mişcării de
trezire a celor din Herrnhutter prin conducerea bisericii de către episcopul Haner, pastorii evanghelici
şi autorităţile saşe nu erau binevoitori faţă de fraţii hutteriţi.
Guvernul îi convertise în perioada 1761-1763 pe „habani”92, fraţii hutteriţi din coloniile din Ungaria
Superioară, Sabatisch,
__________
89 Cercetările din sud-est, volumul VII/1942, citat: H. Klima.
90 Micropoze despre aceasta în rola a IV-a a actelor muzeului Brukenthal, colecţia de manuscrise
Reissenberger şi Zirnmerrnann în arhiva austriacă de stat.
91 Drept cele patru confesiuni adoptate erau considerate cea romano-catolică (care era considerată
egală cu cea unită greco-catolică), cea lutherană, cea reformată (calvinistă) şi cea unitariană.
92 „Habani” sunt numiţi fraţii hutteriţi care trăiesc în Slovacia (pe atunci Ungaria Superioară) în
aşezările Sabatisch, Lewaere, St. Johann şi Trentschin. Denumirea vine probabil din pronunţarea
greşită în slovacă a cuvântului „haushabe” (habanost = gospodărie), cum erau numite gospodăriile
frăţeşti în secolul al XVI-lea în Mähren. Chiar şi botezatorii din Vinţu de Jos au fost numiţi habani în
Transilvania. Oricum, ei înşişi se numeau de obicei fraţii hutteriţi.
193
Lewaere, St. Johann şi Trentschin prin constrângere la confesiunea catolică. Afirmaţia lui Johannes
Waldner, conform căreia „cel mai distins dintre iezuiţi”, Delpini, care a condus această convertire, s-a
dus la Viena la împărăteasă şi i-a făcut această ofertă de a converti şi biserica botezătoare din Vinţu de
Jos93, nu este dovedită de nimic. Chiar şi presupusul început al persecuţiei celor din Vinţu de Jos la 25
septembrie 1762 este greşit.
Persecuţia botezatorilor în Transilvania a fost pusă în mişcare mult mai mult de biserica din Criţ în
mod inconştient. La 16 februarie 1763 inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von
Hannenheim94, a anunţat la magistratura Sibiului că transmigranţii din Kärnten (Carintia) aşezaţi de
baronul Dietrich în 1757 în diverse sate din Pământul Crăiesc saş se adunaseră în Criţ, că aici trăiau în
„comunitatea de bunuri în comun”, nu vroiau să se supună nici unei autorităţi, ci aveau intenţia ca în
toate lucrurile, să nu facă rău nimănui prin stilul propriu, strict de viaţă; în afară de taxa imperială nu
erau datori nimic nimănui, nu aveau nici soldaţi şi nici nu vroiau să contribuie la funcţia de soldat, da,
nu erau pregătiţi să se implice în paza satului pentru a se proteja de pagube pe ei înşişi şi pe vecinii
lor95 .
Magistratura a comunicat acest lucru la 20 februarie consilierului Camerei Aulice, baronul Dietrich.
Într-o scrisoare, magistratura aminteşte că baronul însuşi fusese cel care în 1757 a dispus ca
„emigranţii rebotezători” să fie transportaţi în diverse sate săseşti, le-a cumpărat case aici şi le-a
atribuit terenurile necesare pentru gospodării de la Naţiunea saşă pentru ca să rămână în localităţile
respective şi să aibă un venit bun. Acum însă s-a aflat că majoritatea stătuseră liniştiţi numai o
perioadă scurtă, apoi însă şi-au părăsit locurile care le fuseseră indicate. La familia Hans Kleinsasser,
formată din 7 persoane, se mai găsiseră încă 26, astfel încât aici erau acum 33 de persoane împreună.
În Scaunul Rupea, în Dacia (Stein), la Glanzer, care erau 9 capete, au mai venit alţi 12 din alte locuri,
astfel încât erau acum aici 21 de persoane, care prin „vizita lor reciprocă” au provocat vâlvă mare, mai
ales că practicau „actul ministerial”, considerau duminicile şi zilele de sărbătoare la fel ca şi celelalte
zile ale săptămânii, astfel încât parohii şi funcţionarii se plângeau despre asta şi solicitau ca satul să fie
eliberat de musafirii nepoftiţi care deja se „extinseseră” atât de mult în Criţ încât a trebuit să
construiască o a doua casă. Aceşti oameni ar trebui trimişi deci fie în Vinţu de Jos unde „oricum
_________
93 Cartea mică de istorie, pag. 239.
94 Despre el vezi E. Buchinger, pag. 388.
95 Actul municipalităţii 45/1763; vezi şi H. Klima, pag. 132.
194
sunt suportaţi” fie în afara ţării. Pentru acest scop ar trebui să fie reuniţi cu acele persoane care
momentan se găsesc în închisoare fără să presteze nici cea mai mică muncă şi care provoacă doar
costuri considerabile.96
Consilierul Camerei Aulice, baronul Dietrich, care pe vremea sa (1756-1759) a executat aşezarea
transmigranţilor în Transilvania97, iar acum i se încredinţare conducerea tezauriatului
transilvănean98, a anunţat această stare de lucruri consiliului statului. Acest raport e de negăsit din
păcate, dar există voturile fiecărui consilier statal în această problemă. Conform lui Klima, această
problemă a fost discutată într-o şedinţă a consiliului de stat din 31 iulie 176399. În şedinţa comisiei
pentru religie sub conducerea seniorului von Bartenstein, consilierul statal Anton Maria von Stupan a
pledat pentru tolerarea sectelor protestante, pentru că oricum vor fi slăbite din cauza fragmentării
protestantismului. Consilierul statal Egyd Valer von Borie s-a pronunţat însă pentru măsuri dure, deşi
era clar că nu se pricepea în domeniul respectiv. Astfel a susţinut: „Secta celor din Herrnhutter (!)
susţine sub aparenţa unei virtuţi puternice şi a unei mari blândeţi inspiraţia şi comunitatea de bunuri
şi corpuri”. El susţinea că văzuse în ţările imperiului urmările acestei seminţe dezgustătoare. Este
foarte clar că Valer von Borie confundă aici pe cei din Herrnhutter de orientare zinzendorfistă cu fraţii
hutteriţi. El a pledat ca să se aspire ca cei din Herrnhutter să fie convertiţi, iar dacă încercările de
convertire se vor solda cu un eşec, atunci aceştia ar trebui închişi în temniţe sau expulzaţi din ţară.
Edictul imperial, rezoluţia Augustana, a fost emis la 24 august 1763 în termenii consilierului statal
Borie şi sugerează că împărăteasa „a decis cu cea mai mare îndurare”, să se facă diferenţa între
rebotezători şi cei din Herrnhutter, şi anume, între acei rebotezători care erau toleraţi de mai mulţi ani
(deci cei din Vinţu de Jos) şi cei care au venit din Steyer şi Kärnten (Carintia) în Transilvania” (deci
transmigranţii) şi în final şi cei din Herrnhutter. Primilor, întrucât împărăteasa nu mai dorea să
tolereze erezia, trebuia să li se „elimine” predicatorul, ei trebuiau să accepte să fie învăţaţi de clerul
catolic, şi, dacă nu vroiau să se îmbunătăţească, să fie „eliminaţi” din ţară după şase săptămâni. Cea
de-a doua specie însă, deja cunoscuţi drept „incorigibili”, ar trebui întemniţaţi în închisori, dar copiii
lor să fie crescuţi în religia pe care au mărturisit-o părinţii lor (deci cea lutherană). Cei din Herrnhutter
trebuiau mai întâi prin „avertizări
__________
96 Municipalitatea Sibiului 45/1763, originalul în colecţia de manuscrise a Brukenthalului.
97 Despre el compară. E. Buchinger, pag. 379 şi în continuare.
98 Tezauriatul transilvănean era oficiul administrativ al finanţelor al guberniului şi al cancelariei curţii
transilvănene.
99 Actele consiliului de stat 2433/1763; H. Klima, pag. 124.
195
şi învăţătură îmbunătăţiţi, iar dacă erau găsiţi neascultători, afară cu ei, la fel cum trebuie să se
procedeze cu cea de-a doua categorie”100.
Această rezoluţie imperială, care i-a fost transmisă episcopului Haner la data de 30 august 1763, i-a dat
acestuia posibilitatea să procedeze împotriva celor din Herrnhutter şi a simpatizanţilor lor din cadrul
bisericii evanghelice transilvănene101. Deşi episcopul Georg Jeremias Haner avea acoperire totală prin
edictul imperial din 24 august 1763 pentru a procede împotriva celor din Herrnhutter, nicio persoană
din Herrnhutter nu a fost vreodată închisă sau expulzată din ţară; s-a rămas la destituirea din funcţie
şi ameninţările câtorva parohi. Toate afirmaţiile care susţin altceva se bazează pe confundarea celor
din Herrnhutter cu botezatorii întemniţaţi în Sibiu. Un caz, de care a trebuit să se ocupe în 1770
baronul Brukenthal, omul de încredere de mai târziu al împărătesei în Transilvania, a venit în discuţie
doar pentru că pesoane oficiale catolice au denunţat din greşeală sau din răutate pe herrnhutterul
Spindler şi discipolii săi în Sighişoara drept „rebotezători”102.
Botezatorilor din Vinţu de Jos li s-a adus la cunoştinţă rezoluţia imperială pe 25 septembrie 1763 nu
1762, cum scrie Waldner. Waldner consemnează că în această zi judele superior şi judele târgului din
Vinţu de Jos precum şi câţiva juzi scăunali au venit în Vinţu de Jos, i-au strâns pe botezatori şi i-au pus
să aleagă: fie devin catolici, lutherani sau reformaţi, sau în interval de şase săptămâni părăsesc ţara. Se
spune că botezatorii au răspuns că vor să rămână în credinţa lor prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu şi
preferă să părăsească ţara decât să renunţe la credinţa lor. Deci să li se emită paşapoarte ca să se poată
retrage. Judele superior a refuzat şi i-a îndrumat către guberniul din Sibiu care era în măsură să decidă
în problema respectivă. Cei întruniţi acolo au decis să îi trimită pe Josef Kuhr şi Karl Gentner la Sibiu
la guberniu ca să ceară paşapoarte de acolo, dar guberniul a respins aceste cereri cu menţiunea că
aceasta este o decizie religioasă şi singurul în măsură să decidă este episcopul din Alba Iulia. Episcopul
catolic din Alba Iulia, pe de altă parte, le-a cerut botezatorilor să se convertească la religia catolică, în
caz contrar vor fi obligaţi cu forţa103.
În realitate însă, lucrurile s-au petrecut altfel. Botezatorii au întocmit o petiţie către guvernul vienez pe
care au
_________
100 O traducere germană a edictului din 24 august 1763 se găseşte în colecţia de manuscrise a
muzeului Brukenthal, o micro-poză în rola IV, actele magistraturii sibiene 235/1756.
101 Despre herrnhutterii transilvăneni şi măsurile episcopului Georg Jeremias Haner compară
Hermann jekeli, Die Herrnhutterische Bewegung in Siebenbuergen, (Mişcarea herrnhutterilor în
Transilvania), ediţie specială a arhivei uniunii pentru cunoaşterea ţării, volumul 46, caiet
112 Sibiu 1931. 102 H. Klima, pag. 121.
103 Cartea mică de istorie, pag. 240.
196
înmânat-o la 7 octombrie 1763 în limba latină guberniului din Sibiu. Aminteau de privilegiile acordate
lor de principele Gabor Bethlen, privilegii care conţineau şi o garanţie a exercitării libere a credinţei, şi
mai aminteau şi de faptul că aceste privilegii precum şi libertatea religioasă le fuseseră confirmate prin
articolele corespunzătoare ale legii din Dieta transilvană care din nou, împăratul Leopold a jurat în
Diploma sa din anul 1691 că vor fi păstrate veşnic.

Pentru că în mod evident nu aveau prea mare încredere în guvern şi ştiau din experienţă că acesta nu
obişnuia deloc să respecte legile atunci când era vorba de ne-catolici, au cerut ca în cazul în care
împărăteasa nu vroia să tolereze practicarea liberă a credinţei, să li se emită paşapoarte ca să poată
călători în străinătate. Pentru că mai întâi trebuiau să îşi vândă casele, trebuia să li se acorde o
perioadă de timp corespunzătoare104. Hotărârea cu privire la această cerere a necesitat timp,
bineînţeles, aşa că botezatorii din Vinţu de Jos au petrecut iarna 1763/1764 în linişte şi fără să mai fie
persecutaţi105.
Nici botezatorii originari din Kärnten (Carintia) din Criţ şi Dacia (Stein) nu au fost strâmtoraţi la
început. Baronul Dietrich chiar a compus o scrisoare cu un conţinut foarte dur adresată magistraturii
Sibiului la 19 martie 1763, în care constata că „secta detestabilă a rebotezătorilor” nu îşi trăieşte viaţa
după „orânduirea prescrisă persoanelor din naţiunea lor”, şi astfel devenea pe zi ce trece mai
periculoasă pentru „publicum” (popor). El şi-a dorit ca Naţiunea saşă să procedeze împotriva acestor
„membrii de atunci ai naţiunii” „conform autorităţii atribuite şi intrinseci ei” pentru că atunci când s-a
observat învăţătura greşită la ei au fost mutaţi în sate diferite cu speranţa că „Pastores Locorum”
(pastorii locului) îi vor călăuzi înapoi la confesiunea augsburgică, confesiunea sub care au fost
transmigraţi în Transilvania. „Acum, după ce comportamentul prezumţios al acestor sectanţi a avansat
de aşa manieră încât ameninţă poporul cu cel mai sfânt pericol al confuziei religioase...” să se acţioneze
„fără întârziere chiar şi prin cele mai extreme mijloace împotriva acestei otrăvi atât de dăunătoare şi
insidioase, ca să nu se întindă mai departe”. De aceea capii de familie din Criţ şi Dacia (Stein) trebuiau
să fie ţinuţi de îndată sub pază sigură. Apoi şi băieţii necăsătoriţi care erau periculoşi pentru
ademenirea poporului trebuiau „puşi sub pază” în închisoare „pentru ca sursa otrăvii să nu mai poată
acţiona”. Apoi trebuia să se „cerceteze” cum de a îndrăznit acest popor în ciuda celor mai dure
interdicţii să îşi părăsească domiciliile şi în plus să mai şi îndrăznească „să îşi exercite cultul sectei lor
liber şi public”. În continuare, baronul Dietrich se ocupă cu întrebarea cum se puteau obţine mijloacele
pentru întreţinerea
_________
104 Tipărit la W. Schmidt, pag. 184.
105 Cartea mică de istorie, pag. 240.
197
acestor sectanţi în închisoare, pentru că era cunoscut faptul că acolo refuzau să muncească. El e de
părere că, costurile pot fi recuperate de la cei care „au mijloace”, şi la fel magistratul poate să le
permită „femeilor şi bărbaţilor necăsătoriţi” să se ocupe de „rural” până ce va afla de la cea mai mare
autoritate ce ar trebui să se întâmple cu botezatorii. El însuşi a propus încă din 1761 să fie expulzaţi în
Polonia, unde secta lor era tolerată. În final, baronul Dietrich ameninţă că va trage la răspundere
întregul „Corpus Evangelicum” dacă aceste orânduiri nu vor fi respectate106.
În ciuda acestor ameninţări, magistratul nu a întreprins nimic. Nu se ştie dacă a fost călăuzit de
consideraţii juridice sau umanitare. Există multe lucruri care ar indica că în mod deosebit economia l-a
determinat să renunţe la încarcerări. Costurile întreţinerii celor trei deţinuţi, Elisabeth şi Christina
Strauss şi Anna Ehgarter se ridicau la nu mai puţin de 907 de guldeni şi 30 de crăiţari, conform unei
înştiinţări a magistratului, ceea ce corespundea valorii a patru case pentru transmigranţi. Costurile
pentru doisprezece oameni întemniţaţi ar fi fost deci considerabile şi autoritatea publică se speria în
mod evident de cheltuieli neproductive de genul acesta. Aşa că botezatorii au rămas în Criţ şi Dacia
(Stein) teferi şi nevătămaţi toată vara; Hans Kleinsasser a putut în iulie să boteze adulţii care locuiau la
el şi să extindă gospodăria frăţească din Criţ şi să o organizeze.
De-abia în septembrie 1763, consemnează Waldner în „Lucrurile memorabile”, a plecat Hans
Kleinsasser la Sibiu, ca să îi viziteze pe „fraţii” din închisoare, şi s-a întors în Criţ cu vestea că
împărăteasa a decis, după ce războiul împotriva prusacilor s-a terminat, să îi convertească pe toţi
ereticii din imperiul ei. Mai întâi a fost instruit clerul lutheran să se ocupe de asta. Dacă însă ei nu vor
reuşi să îi întoarcă la confesiunea augsburgică, vor fi cedaţi clerului catolic şi dacă nici acesta nu va
reuşi, atunci vor fi expulzaţi pe vecie din ţară107.
Această ştire conţine un sâmbure de adevăr. Pe 24 august 1763 fusese emisă rezoluţia împărătească
despre tratamentul care trebuia să fie aplicat rebotezătorilor şi celor din Herrnhutter iar pe 20
septembrie 1763 baronul Dietrich apelase din nou la magistratul Sibiului, bazându-se acum pe edictul
imperial. Înainte de a purcede la sancţionarea sau expulzarea acestor „sectanţi”, magistratul l-a
instruit pe superintendentul (episcopul) bisericii naţionale evanghelice să recruteze din nou, coptând
parohii fiecărei regiuni în care transmigranţii din Steyer şi Kärnten (Carintia) „mărturiseau în mod
public şi liber că aparţineau sectei înflăcărate a rebotezătorilor şi herrnhutterilor” 108 ;
_________
106 Colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal, rola IV de microfilm.
107 Cartea mică de istorie, pag. 287.
198
recrutarea trebuie să conţină numele de familie şi numărul de capete precum şi vârstele. În continuare
trebuia să se stabilească care dintre ei erau rebotezători”şi care „herrnhutteri”(!). Trebuia cercetat de
asemenea dacă şi transmigranţii din Bistriţa, Braşov şi Sibiu erau implicaţi în această erezie. Trebuia
să se descopere şi în ce „consta cu adevărat exercitarea nocivă şi dăunătoare a învăţăturii lor(!)” şi să o
prezinte magistratului sub semnătură.
Magistratul a trimis această poruncă „Clarităţii sale”, superintendentului şi episcopului Georg
Jeremias Haner, şi a mai adăugat la 18 octombrie 1763 o copie a edictului imperial. Episcopul a
conceput un chestionar lung după care trebuiau să fie „chestionaţi” botezatorii din Criţ, Dacia (Stein),
Ighişu Nou şi din închisoare. Interogatoriile duse pe 26 octombrie 1763 în Criţ cu Hans Kleinsasser, pe
31 octombrie 1763 în Dacia (Stein) cu fraţii Glanzer, pe 30 ianuarie 1764 în închisoarea din Sibiu cu
surorile Strauss, Anna Ehgarter, Johann Amlacher şi Matthias Hofer şi pe 1 februarie 1764 în Ighişu
Nou cu Andreas Wurtzy sunt păstrate în colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal. Constituie un
document atât de demn de luat în considerare în istoria botezatorilor transmigranţi din Kärnten
(Carintia) încât conţinutul lor este reprodus aici109. Totuşi, ca să nu fie nevoie să repetăm întrebările,
răspunsurile celor interogaţi (Kleinsasser, Glanzer, Matthias Hofer, Johann Amlacher, surorile
Strauss, Wurtzy) sunt citate unul sub altul. Acest lucru permite o perspectivă mai bună asupra
principiilor de credinţă susţinute de ei.
Interogatoriul în Criţ şi Dacia (Stein) a fost executat de decanul Scaunului Rupea, Martin Kelp de
Steinburg, parohul din Rupea, Christian Melas, şi parohul din Criţ, Johann Sartorius, cel din Ighişu
Nou de parohul din Jeica şi decanul capitalei, Gallus Binder, parohul din Axente Sever, Michael
Christian Wellmann şi parohul din Ighişu Nou, Michael Hietsch. Nu se ştie cine a executat
interogatoriul din închisoarea Sibiului, pentru că acest proces verbal este incomplet110.
Întrebaţi despre datele personale, Hans Kleinsasser a răspuns: originar din
__________
108 Baronul Dietrich comite aici două greşeli. Printre botezatorii-transmigranţi nu exista niciunul care
să provină din „Steyer” (Steiermark), ci numai din Kärnten (Carintia), din regiunea Spittal pe Drava, şi
nu exista niciun discipol al mişcării herrnhutterilor, ci doar confuzia obişnuită între herrnhutteri şi
fraţii hutteriţi.
109 Întreaga corespondenţă în colecţia de manuscrise brukenthalice, rola IV de microfilm în arhiva
austriacă de stat.
110 Copii ale proceselor verbale ale interogatoriilor din Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou, cel din urmă
cam deteriorat şi deci greu de citit, s-au păstrat în colecţia de manuscrise a muzeului Burkenthal (rola
IV de microfilm în arhiva austriacă de stat), o copie a interogatoriului din închisoarea Sibiului se
găseşte doar în fragmente (12 pagini) printre documentele transmigranţilor, rola III de microfilm în
arhiva austriacă de stat.

199
Kärnten (Carintia), vârsta treizeci şi ceva de ani, meserie, ţăran, căsătorit, soţia Barbara, patru copii:
Christina (8), Barbara (7), Dorothea (5), Elisabeth (1). La el domiciliază: fraţii Matthias şi Josef, sora
Dorothea Nagler cu cei trei copii Katharina, Christir şi Maria, Georg Waldner cu soţia sa Anne şi cei
cinci copii Christian, Maria, Johannes, Barbara şi Anne, precum şi Christina Winkler şi Christina
Ehgarter, Joseph Mueller cu soţia sa Elisabeth trei copii Joseph, Barbara şi Matthias, Peter Mueller cu
soţia sa Elisabet Georg Kuo alias Gurl cu soţia sa Magdalena şi Rosina Pichler.
Pe fraţii din Dacia (Stein) i-a reprezentat Veit Glanzer ca purtător de cuvânt şi a dat informaţiile: Veit
Glanzer (33), zidar, necăsătorit, Margarete Glanzer (44), necăsătorită, Mart Glanzer (40), ţăran,
căsătorit, soţia rămasă în Kärnten (Carintia), Paul Glanzer (27), zidar, căsătorit cu Barbara şi fiica
Barbara (1/2), Maria Glanzer (42), văduva lui Christian Glanzer cu copiii Christian (13), Anna (9),
Andreas (6) şi Johannes (4), la el încă Ani Hofer (47), văduva lui Johann Hofer, cu copiii Johann
(căsătorit în Ighişu Nou), Anna (22), Michael (16), Christian (13), Paul (11), Jakob (9), Maria Katharina
(6) şi Margarete (4), Elisabeth Plattner, necăsătorită (39), toţi originari din Kärnten (Carintia).
În Ighişu Nou a răspuns Andreas Wurtzy. El provenea din St. Peter, Kärnten (Carintia), în aprilie
(1764) va avea 49 de ani, era ţăran şi cultiva ogorul (!), era căsătorit cu Margarete, avea doi fii şi trei
fiice; Christian (10), Andreas (3); fiica Magdalena (21) era căsătorită cu Johann Hofer (25) acolo de
faţă, şi aveau un băiat de un an, cealaltă fiică se chema Anna (20) iar cea de-a treia Sara (5). În plus
mai avea două fiice vitrege, Elisabeth şi Christina (Strauss) în închisoarea din Sibiu. În închisoare se
mai găseau Anna Ehgarter, Hans Amlacher şi Matthias Hofer.
La fiecare întrebare au răspuns botezatorii-transmigranţi din Kärnten (Carintia):
A 11-a întrebare: De ce credinţă sunteţi? Sunteţi şi voi evanghelici-lutherani ca noi?
Kleinsasser: Ne mărturisim a fi evanghelici, dar de Luther nu ştim nimic. Nu vrem nici să ne numim
lutherani.
Glanzer: Sunt evanghelici, dar nu creştini evanghelici lutherani.
Hofer: Nu, eu sunt creştin, nu mă bazez pe niciun om, pentru că apostolul Pavel spune că nu trebuie să
ne numim ai lui Pavel.
Amlacher: Da, evanghelică, dar nu lutherană.
Strauss: Ne numim creştini.
Wurtzy: Evanghelici, dar nu lutherani!
A 12-a întrebare: Nu sunteţi herrnhutteri? Sau membri ai adunării frăţeşti din Mähren?
Kleinsasser: Nu ştim prea multe despre herrnhutteri, şi nici nu avem de-a face cu ei.
Glanzer: Zic că nu sunt nici una din cele două. Ei zic că au scrieri ale celor din Herrnhutter, dar nu vor
mai accepta nimic de la ei, decât dacă găsesc că sunt în concordanţă cu Sfânta Scriptură.
Hofer: Eu sunt un membru al lui Hristos, dar nu mă ruşinez de învăţătura bisericii din Mähren, şi din
cât am auzit eu, au învăţătura corectă.
200
Amlacher: Da, auzim de afară, sunt din Mähren.
Strauss: Nu ştim nimic de ceilalţi.
Wurtzy: Da, facem parte dintre fraţii din Mähren şi suntem socotiţi de-ai lor.
A 13-a întrebare: De ce vă separaţi de tovarăşii noştri de credinţă?
Kleinsasser: Pentru că nu păstrează Evanghelia pe care o primesc.
Glanzer: Se separă pentru că tovarăşii noştri de credinţă nu au mai respectat ce porunceşte Evanghelia.
Hofer: Fiindcă nu duc o viaţă creştină .
Amlacher: Pentru că nu predică învăţătura lui Hristos.
StrauЯ: Pentru că nu aveţi învăţătura corectă.
Wurtzy: Se separă, pentru că lutheranii nu au mai respectat ce porunceşte Evanghelia.
A 14-a întrebare: De ce nu veniţi la adunările noastre publice să cântaţi, să vă rugaţi şi să ascultaţi
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu?
Kleinsasser: Pentru că nu se predică curat şi sincer!
Glanzer: Pentru că lutheranii nu trăiesc în concordanţă cu religia lor.
Hofer: Pentru că Domnul a poruncit să se despartă de ai noştri: mergeţi şi nu fiţi părtaşi la păcatele
lor!
Amlacher: Pentru că nu lasă Evanghelia pură.
Strauss: Pentru că nu este o adunare creştină.
Wurtzy: Pentru că învăţătura lutherană nu este în concordanţă cu religia lor.
A 15-a întrebare: De ce nu faceţi botezul sfânt la fel ca noi?
Kleinsasser: Pentru că nu este porunca lui Dumnezeu să botezăm aşa!
Glanzer: Pentru că nu li se pare corect aşa!
Hofer: Hristos Domnul a interzis să se boteze copiii.
Amlacher: Pentru că nu este conform cu Evanghelia.
Strauss: Pentru că nu este poruncit în Scriptură.
Wurtzy: De aceea, pentru că nu li se pare drept.
A 16-a întrebare: De ce nu luaţi Cina Domnului cu noi?
Kleinsasser: Pentru că nu o ţineţi aşa ca Hristos Domnul!
Glanzer: Din motivele invocate la 14 şi 15.
Hofer: Pentru că nu o ţineţi după porunca Sa. Domnul nu a poruncit să se mănânce din trupul Său.
Amlacher: O ţinem aşa cum ne-a poruncit Hristos.
StrauЯ: De aceea, pentru că nu ţineţi aşa cum a instituit Isus
Wurtzy: Nu recunoaştem învăţătura despre botez a confesiunii augsburgice şi nici cea despre Cină.
A 17-a întrebare: De ce nu vă folosiţi de preotul evanghelic-lutheran ordinat sau de pastor?
Kleinsasser: Pentru că nu predică sincer şi curat!
Glanzer: Pentru că nu îndrumă pe nimeni drept, cum cerde la el, şi nici nu-i permit lui asta.
Hofer: Nu-i considerăm învăţători adevăraţi. Fac multe pentru propriul lor câştig. Degeaba spuneţi
voi, aţi primit asta degeaba.
201
Amlacher: Pentru că nu sunt evanghelici.
Strauss: Pentru că nu predică corect.
Wurtzy: Pentru că nu îndrumă corect pe nimeni, cum cer de la ei.
A 18-a întrebare: Credeţi că învăţătura noastră evanghelico-lutherană este greşită?
Kleinsasser: Atunci cum?
Glanzer: Da, ei cred asta, pentru că învăţătura evanghelico-lutherană nu este în concordanţă cu
Evanghelia.
Hofer: Da, eu cred asta.
Amlacher: Da, o greşeală mare, nu mică.
Strauss: Da.
Wurtzy: Învăţătura despre botez, jurăminte şi alte lucruri nu o recunoaştem, pentru că nu este în
concordanţă cu Evanghelia.
A 19-a întrebare: Ce părere aveţi despre confesiunea augsburgică?
Kleinsasser: Nu este conformă cu învăţătura profetică şi apostolică.
Glanzer: Faptul că divorţul la evanghelico-lutherani se petrece într-un fel nepermis, jurământul care
nu este deloc permis, botezul folosit incorect, abuzul de Numele lui Dumnezeu, comunitatea de bunuri
care este neglijată la lutherani.
Hofer: Despre Cină, botez.
Amlacher: Tot ceea ce faceţi!
Strauss: Foarte multe, divorţul, jurămintele, răzbunarea este interzisă, şi voi faceţi toate acestea.
Wurtzy: Ca şi mai sus, întrebările de la 14 la 18.
La întrebările din mărturisirea de credinţă augsburgică au răspuns:
La articolul II.
1. Oamenii se nasc cu păcatul moştenit, deci prin urmare, drept păcătoşi?
Kleinsasser: Omul se naşte în păcat, dar din cauza asta nu este un păcătos vrednic de pierzare.
Glanzer: Aşa se spune. Sămânţa păcatului moştenit se găseşte în copii, dar copiii nu sunt condamnaţi
din cauza asta, dacă mor imediat.
Hofer: Este corect, ne naştem cu păcatul moştenit.
Amlacher: Da.
Strauss: Păcatul moştenit ne-a venit de la Adam.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Devin păcătoşi doar prin facerea de fapte păcătoase?
Kleinsamer: Da.
Glanzer: Răspunde ca la întrebarea 1.
Hofer: În primul rând suntem păcătoşi, dar nu ca păgânii, şi pe de cealaltă parte, păcătuim. Dar ne
ferim de păcat, ca să nu îl plătim cu moartea.
Amlacher: Ca Hofer.
Strauss: Dacă nu am păcătui, nu ni s-ar ţine seama de păcatul moştenit.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
202
3. Deci credeţi că în noi şi la noi oamenii nu este păcat moştenit?
Kleinsasser: Păcatul moştenit se lipeşte de om atâta vreme cât trăieşte.
Glanzer: Răspunde ca la întrebarea 1.
Hofer: Ca întrebarea 2.
Amlacher: Ca întrebarea 2.
StrauЯ: Ca întrebarea 2.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul III.
1. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, a luat trup din sfânta fecioară Maria sau a venit cu el din
cer?
Kleinsasser: Hristos şi-a luat partea umană din fecioara Maria.
Glanzer: Cuvântul a venit din cer, dar trupul din fecioara Maria.
Hofer: Natura umană o are de la Maria, dar Cuvântul de la Duhul Sfânt.
Amlacher: Nu l-a adus din cer.
Strauss: Nu l-a adus din cer.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul IV.
1 . Suntem iertaţi de păcate prin faptele noastre bune?
Kleinsasser: Nu putem face nicio faptă bună de la noi, ci Duhul Sfânt le determină. Ele trebuie să fie în
credinţă şi să contribuie ca să fim drepţi.
Glanzer: Ei zic că nu suntem mântuiţi prin fapte bune ci prin har.
Hofer: Prin har suntem mântuiţi, nu prin merite. Prin Hristos suntem mântuiţi. Dacă am făcut totul
suntem...111
Amlacher: Nu, lucrarea lui Hristos ne mântuieşte.
Strauss: Răspunde ca Hofer.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Nu suntem îndreptăţiţi prin îndreptăţirea lui Hristos dacă ne-o însuşim prin credinţă?
Kleinsasser: Prin meritul lui Hristos devenim drepţi nu prin vreun alt mijloc.
Glanzer: Se întâmplă asta, oricum prin îndreptăţirea atribuită lui Hristos.
Hofer: Ca şi mai sus, prin credinţa în Hristos.
Amlacher: Da.
Strauss: Da.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul V.
1. Funcţia de predicator este instituită de Dumnezeu?
Kleinsasser: Da.
Glanzer: Zic că este instituită de Dumnezeu.
Hofer: Isus le-a poruncit apostolilor Lui şi nouă, mergeţi în toată lumea, dar de aceea sunt şi mulţi
profeţi falşi.
Amlacher: Da, în ceea ce îi priveşte pe cei adevăraţi.
Strauss: Ca Amlacher.
Wurtzy: Ca Glanzer.
_________
111 Cel care a scris procesul-verbal a folosit câteva prescurtări care nu au putut fi descifrate.
203
3. Deci credeţi că în noi şi la noi oamenii nu există niciun păcat moştenit?
Kleinsasser: Păcatul moştenit se lipeşte de om atâta vreme cât trăieşte.
Glanzer: Răspunde ca la întrebarea 1.
Hofer: Ca întrebarea 2.
Amlacher: Ca întrebarea 2.
StrauЯ: Ca întrebarea 2.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer
La articolul III.
1. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, a luat trup din sfânta fecioară Maria sau a venit cu el din
cer?
Kleinsasser: Hristos şi-a luat partea umană din fecioara Maria.
Glanzer: Cuvântul a venit din cer, dar trupul din fecioara Maria.
Hofer: Natura umană o are de la Maria, dar Cuvântul de la Duhul Sfânt.
Amlacher: Nu l-a adus din cer.
Strauss: Nu l-a adus din cer.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul IV.
1 . Suntem iertaţi de păcate prin faptele noastre bune?
Kleinsasser: Nu putem face nicio faptă bună de la noi, ci Duhul Sfânt le determină. Ele trebuie să fie în
credinţă şi să contribuie ca să fim drepţi.
Glanzer: Ei zic că nu suntem mântuiţi prin fapte bune ci prin har.
Hofer: Prin har suntem mântuiţi, nu prin merite. Prin Hristos suntem mântuiţi. Dacă am făcut totul
suntem...111
Amlacher: Nu, lucrarea lui Hristos ne mântuieşte.
Strauss: Răspunde ca Hofer.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Nu suntem îndreptăţiţi prin îndreptăţirea lui Hristos dacă ne-o însuşim prin credinţă?
Kleinsasser: Prin meritul lui Hristos devenim drepţi nu prin vreun alt mijloc.
Glanzer: Se întâmplă asta, oricum prin îndreptăţirea atribuită lui Hristos.
Hofer: Ca şi mai sus, prin credinţa în Hristos.
Amlacher: Da.
Strauss: Da.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.

La articolul V.
1. Funcţia de predicator este instituită de Dumnezeu?
Kleinsasser: Da.
Glanzer: Zic că este instituită de Dumnezeu.
Hofer: Isus le-a poruncit apostolilor lor şi nouă, mergeţi în toată lumea, dar de aceea sunt şi mulţi
profeţi falşi.
Amlacher: Da, în ceea ce îi priveşte pe cei adevăraţi.
Strauss: Ca Amlacher.
Wurtzy: Ca Glanzer.
_________
111 Cel care a scris procesul-verbal a folosit câteva prescurtări care nu au putut fi descifrate.
203
2. Dă Dumnezeu Duhul Sfânt şi fără cuvinte exterioare în inimile noastre?
Kleinsasser: Credinţa vine din cuvintele predicate.
Glanzer: Duhul Sfânt vine prin Cuvântul şi porunca lui Dumnezeu în inima omenească.
Hofer: Dacă nu credem, Duhul Sfânt nu ne dă nimic.
Amlacher: Prin Cuvânt, prin predică ne dă Duhul Sfânt.
Strauss: Răspunde ca Amlacher.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
3. Sunt sfintele taine mijloace originale şi adevărate de mântuire?
Kleinsasser: Nu am citit nici în Vechiul, nici în Noul Testament ceva despre vreo taină, nici nu obţinem
harul lui Dumnezeu prin acestea, ci prin Hristos.
Glanzer: Ei cred că există mijloace de a obţine har la Dumnezeu, dar pentru că acest cuvânt, taină, nu
apare în Sfânta Scriptură, ei numesc botezul legământul sfânt cu Dumnezeu şi sfânta Cină amintirea
Domnului.
Hofer: Nu am citit nimic despre taină, că ne-au fost poruncite, ci trebuie doar prin meritul Său să fim
mântuiţi.
Amlacher: Nu, doar Hristos este mijlocul.
Strauss: Noi credem că botezul şi Cina nu sunt taine.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
4. Sunt oare doar semne ale harului divin?
Kleinsasser: Botezul este legământul unei conştiinţe curate cu Dumnezeu iar la Sfânta Cină
recunoaştem suferinţele lui Hristos.
Glanzer: Ei au considerat sfintele taine atât semne cât şi mijloace de a atinge harul lui Dumnezeu.
Hofer: Da, numai ca amintire, însă nu spre mântuire.
Amlacher: Da.
Strauss: Doar. Putem fi mântuiţi şi fără acestea, dacă nu le putem avea.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul VII.
1. Consideraţi adunarea oamenilor în care se găsesc şi persoane care nu sunt sfinte, drept o biserică
neadevărată?
Kleinsasser: Nu, pentru că nu lasă Cuvântul, nu predică, nu conduc, nu pedepsesc şi nu disciplinează
spre îndreptăţire.
Glanzer: Nu au considerat biserica exterioară drept adevărată.
Hofer: Nu, nu este biserica adevărată.
Amlacher: Nu, nu este biserica adevărată.
Strauss: Răspunde ca Hofer şi Amlacher.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Pentru conducerea cu putere a funcţiei de învăţător, consideraţi că este imperioasă sfinţenia
învăţătorului?
Kleinsasser: În orice caz şi fără aceasta nu e bun de nimic.
Glanzer: Ei zic, Cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează puterea, dar dacă ar fi un învăţător evident fără
Dumnezeu, l-ar da afară din biserică.
Hofer: Nu se cuvine ca un astfel de om să îi pedepsească pe ceilalţi. Nici unul dintre noi nu poate
conduce corect Cuvântul căci a slăbit Cuvântul prin faptele sale.
204
Amlacher: Da, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu Îşi are puterea la cei nesfinţi.
Strauss: El trebuie să aibă o umblare bună în viaţă, şi dacă nu face asta, nu poate vorbi dintr-un duh
bun.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
La articolul IX.
1. Vi se pare corect că botezăm copiii nou-născuţi?
Kleinsasser: Incorect, pentru că nu este o poruncă a lui Dumnezeu.
Glanzer: Incorect, din motivele lor rebotezătoare obişnuite.
Hofer: Nu, nu este corect.
Amlacher: Incorect.
Strauss: Incorect.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Trebuie ca botezul să fie repetat la adulţi şi la păcătoşii căzuţi?
Kleinsasser: Dacă un om aderă la biserica adevărată creştină, trebuie atunci şi să fie botezat. Pe cei
căzuţi nu îi botezăm din nou, ci îi pedepsim, şi dacă acceptă pedeapsa şi se corectează, ne rugăm
pentru ei şi îi acceptăm din nou.
Glanzerz: Nu trebuie să se întâmple aşa ceva.
Hofer: Dacă sunt persoane care vin la noi de la alţi creştini, îi botezăm, şi dacă unul dintre ai noştri
cade şi se întoarce din nou, îl confirmăm doar prin punerea mâinii.
Amlacher: Ca Hofer.
Strauss: Ca Hofer.
Wurtzy: Ca Glanzer.
La articolul X.
1. Credeţi că trupul adevărat şi sângele adevărat al Mântuitorului nostru Hristos Isus este într-adevăr
prezent în Sfânta Cină?
Kleinsasser: Nu, Hristos S-a înălţat la cer, cum ar putea atunci trupul Său să fie prezent aici?
Glanzer: Ei tăgăduiesc asta, spunând că primesc asta doar ca amintire.
Hofer: Nu.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Credeţi că trupul adevărat şi sângele adevărat al lui Isus Hristos le este împărţit într-adevăr celor
care merg la Sfânta Cină?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei neagă asta.
Hofer: Nu.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Neagă aceasta.
3. Credeţi că aceia care merg la Cină, primesc trupul adevărat şi sângele adevărat al lui Isus Hristos?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei neagă asta.
Hofer: Nu, Hristos Domnul nu este în pâine.
205
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Neagă aceasta.
La articolul XI.
1. Consideraţi în primul rând că oamenii trebuie să îşi mărturisească păcatele preotului?
Kleinsasser: Ne mărturisim păcatele unii altora. Nu am putea însă să spunem că e corect dacă se face
mărturisirea creştină.
Glanzer: Păcatele nu trebuie spuse separat învăţătorului, dar dacă o persoană a comis un păcat grav,
atunci trebuie să îl mărturisească în faţa întregii biserici. Nu trebuie să se întâmple într-un mod
anumit, ci într-unul nedefinit, ca persoana să spună doar: el a păcătuit
Hofer: Nu, asta nu se înţelege nicăieri în Evanghelie.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Nu, ci unii să îşi mărturisească altora păcatele.
2. Credeţi că un învăţător ordinat poate să ierte păcatele unui păcătos care se spovedeşte? Kleinsasser:
Niciun om nu poate ierta altuia păcatele, doar Dumnezeu iartă păcatele. Glanzer: Au crezut aşa ceva.
Hofer: Nu cred.
Amlacher: Nu.
Strauss: Dumnezeu iartă.
Wurtzy: Nu credem asta, ci comunitatea are această putere.
La articolul XII.
1. Credeţi că aceia care au devenit odată evlavioşi, pot să devină din nou nelegiuiţi?
Kleinsasser: Da, pot să devină din nou nelegiuiţi.
Glanzer: Ei cred că şi cel care devine evlavios poate să cadă din nou.
Hofer: Da.
Amlacher: Da.
Strauss: Da.
Wurtzy: Crede la fel ca fraţii că cei care devin evlavioşi pot să cadă.
La articolul XIV.
1. Credeţi că orice creştin, fără chemare ordinatorie112 este liber să predice în public?
Kleinsasser: Nu oricine este liber pentru asta, ci este nevoie de chemarea divină.
Glanzer: În public nu ar trebui să conducă învăţătura, dar în altă parte poate să şi predice.
Hofer: Dacă Dumnezeu i-a dat şi este chemat de Dumnezeu pentru asta, atunci este permis.
Amlacher: Nu.
Strauss: Cine este chemat de Dumnezeu şi de biserică, acela trebuie să fie învăţător.
Wurtzy: Nu, ci cei pe care i-a ales biserica pentru asta din mijlocul ei.
Mueller: Nu, el trebuie să fie chemat.
_________
112 Este clar vorba despre „chemat”.
206
2. Credeţi că orice creştin e liber să boteze şi să ofere Sfânta Cină?
Kleinsasser: Numai aceluia îi revine, care a fost chemat şi ales pentru asta de biserica lui Dumnezeu.
Glanzer: În caz de nevoie, orice creştin e liber să le facă pe ambele.
Hofer: Nimeni nu ar trebui să o facă decât dacă este instituit de Dumnezeu şi de biserică pentru asta.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Exceptând cazurile de nevoie, nu, ci asta ar trebui făcut de învăţătorul chemat pentru asta.
Mueller: Nu, trebuie să fie chemat.
La articolul XV.
1.Cum consideraţi sărbătoarea duminicală?
Kleinsasser: Înaintea lui Dumnezeu este o zi ca toate celelalte, de aceea nu o considerăm deosebită, că
Dumnezeu trebuie sărbătorit într-o zi aparte.
Glanzer: Ei ţin toate zilele la fel, doar ca să nu provoace scandal renunţă la munca manuală. Hofer: Nu
trebuie să ne facem mustrări de conştiinţă, zice Pavel, să ţinem o zi ca şi pe celelalte.
Amlacher: Nicicum, nu este fixată în Noul Testament.
Strauss: Ce este scris în Noul Testament despre asta, e că Hristos Însuşi a ţinut-o.
Wurtzy: O sărbătorim pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi propria noastră odihnă, dar nu
din vreo poruncă, pentru că altfel este o zi ca toate celelalte.
Mueller: Ne odihnim într-o zi, nu din porunca lui Dumnezeu, ci din propria voinţă şi nu considerăm
păcat să lucrăm în ziua respectivă.
2. Cum consideraţi zilele noastre de sărbătoare obişnuite şi sărbătorile bisericeşti?
Kleinsasser: Nu sunt poruncite în Scriptură, ci instituite de papi.
Glanzer: Din Colos. 2, 16 afirmă că nu trebuie să se judece pentru anumite sărbători sau luni noi sau
sabate, care sunt umbra celor viitoare. Chiar corpul însuşi este în Hristos.
Hofer: Pentru că nu acordăm nicio importanţă sabatului, cu atât mai puţin respectăm sărbătorile.
Amlacher: Nimic.
Strauss: Nimic.
Wurtzy: Sărbătorile le considerăm ca şi pe duminici.
Mueller: Nu sunt instituite de Dumnezeu, deci nu le acordăm nicio importanţă..
La articolul XVI.
1. Credeţi că starea autorităţilor superioare este o orânduire de la Dumnezeu?
Kleinsasser: Da.
Glanzer: Aşa cred ei.
Hofer: Asta cred eu, dar nu trebuie să acţioneze violent împotriva bisericii lui Hristos.
Amlacher: Da.
Strauss: Da.
Wurtzy: Aici răspunsul este în concordanţă cu cel al fraţilor.
Mueller: Da.
207
2. Credeţi că unui creştin îi este permis să aibă în administrare o funcţie care implică autoritate
publică?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei neagă că nu creştin evlavios cu o conştiinţă bună poate să fie o persoană cu autoritate
publică.
Hofer: Nu, nu poate.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Aici răspunsul este în concordanţă cu cel al fraţilor.
3. Credeţi că unui creştin i se permite după dreptul princiar imperial-regesc să dea un verdict sau să
pronunţe judecată?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei cred aceasta.
Hofer: Un creştin nu poate sta la judecată.
Amlacher: După dreptul lumesc, da, dar nu după cel spiritual.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Este negat de el.
Mueller: Nu.
4. Credeţi că o autoritate creştină are permisiunea să pedepsească cu sabia răufăcătorii convinşi113 .
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei cred aceasta.
Hofer: Un creştin nu poate face asta, doar păgânii.
Amlacher: Nu ne priveşte pe noi ce se întâmplă în lumea voastră
Strauss: Nu.
Wurtzy: Este negat de ei.
Mueller: Nu.
5. Credeţi că o autoritate creştină are permisiunea să ducă război.
Kleinsasser: Nu..
Glanzer: Ei tăgăduiesc că un creştin adevărat poate să ducă război.
Hofer: Nu.
Amlacher: Nu un creştin.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Cu privire la purtarea războiului şi la starea soldaţilor răspunde la fel ca fraţii.
Mueller: Nu.
6. Credeţi că unui creştin i se permite să se certe sau să fie un soldat?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Un creştin onest nu poate fi un soldat cu conştiinţa împăcată.
Hofer: Nu.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Nu.
Mueller: Nu.
_________
113 Este vorba în mod clar de răufăcători „dovediţi vinovaţi”.
208
7. Credeţi că i se permite unui creştin să practice comerţul, să cumpere şi să vândă?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: I se permite.
Hofer: Numai să cumpere şi apoi să vândă din nou fără să lucreze nimic la asta, nu este permis.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Este permis, pentru că o cere nevoia, dar nu trebuie să se practice camătă prin asta.
Mueller: Nu.
8. Credeţi că un creştin poate depune jurăminte impuse, deci poate să jure?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Prin porunca lui Hristos nu îi este permis unui creştin.
Hofer: La noi depunerea de jurăminte este anulată.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Nu.
Mueller: Nu.
9. Credeţi că unui creştin îi este permis să aibă proprietate?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Unde există o biserică, nu este permis, dar dacă este un singur individ din secta lor, poate să
aibă ceva al lui.
Hofer: Nu, un creştin trebuie să fie mort faţă de toate.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Nu.
Mueller: Nu.
10. Credeţi că un creştin este dator să fie ascultător de poruncile autorităţii în tot ceea ce se poate
întâmpla fără păcat?
Kleinsasser: Credem că omul poate să fie supus şi ascultător faţă de autorităţi fără păcat, şi din cauza
poruncii divine trebuie să fie supus.
Glanzer: Desigur că un creştin este dator să le dea ascultare.
Hofer: Suntem datori să ascultăm ce nu este împotriva lui Dumnezeu.
Amlacher: Atâta vreme cât nu este împotriva lui Dumnezeu.
Strauss: Da.
Wurtzy: Răspunde ca fraţii din Criţ şi Dacia (Stein).
Mueller: Da.
La articolul XVII.
1. Credeţi că diavolii vor suferi chin veşnic şi fără sfârşit?
Kleinsasser: Când Dumnezeu îi va fi judecat, vor suferi veşnic, acum însă sunt păstraţi pentru ziua
judecăţii.
Glanzer: Ei cred asta.
Hofer: Asta hotărăşte Dumnezeu. Hristos l-a condamnat pe diavolul însuşi.
209
Amlacher: Asta este la latitudinea lui Dumnezeu.
Strauss: Nu, ci sunt păstraţi până în ziua judecăţii.
Wurtzy: Zice că el nu ştie asta.
2. Nu speraţi că oamenii damnaţi vor fi mântuiţi şi fericiţi cândva?
Kleinsasser: Nu este nicio speranţă pentru asta.
Glanzer: Ei nu speră şi nu cred asta.
Hofer: Asta nu poate exista, acolo nu există retractare şi întoarcere.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Zice că el nu ştie asta.
Pro conclusione (Concluzie):

1. Unde şi prin cine aţi fost aduşi la această părere greşită?

Kleinsasser: Refuză să răspundă. ,
Glanzer: Zice că a fost în Vinţu de Jos şi prin locuitorii de acolo li s-ar fi arătat lumina. Hofer: Că nu
trebuie să jurăm am ştiut deja din patria noastră, şi că aici erau preoţi care aveau proprietăţi. În ceea
ce priveşte
botezul, asta am aflat aici în Vinţu de Jos.
Amlacher: Prin Scriptură, şi acasă, şi aici.
Strauss: Prin Cuvântul lui Dumnezeu, am fost în Vinţu; nu vrem să trădăm ce cărţi avem.
Wurtzy: În Vinţu de Jos prin locuitorii de acolo li s-a arătat lumina.
Mueller: Nu ne mai găsim în vreo greşeală.
2. Vreţi să vă lăsaţi convinşi de aceste greşeli multe şi grosolane?
Kleinsasser: Nu putem să ne lăsăm conduşi pe niciun alt drum, decât pe cel pe care l-am cunoscut, cel
pe care ni l-a arătat Hristos Domnul.
Glanzer: Sunt gata pentru asta, dacă pot fi convinşi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hofer: Încercaţi, dar eu sper că vom păstra corect.
Amlacher: Nu.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Suntem pregătiţi, dacă putem fi convinşi din Evanghelie.
Mueller: Nu.
3. Vreţi să acceptaţi învăţăturile bisericii noastre evanghelico-lutherană într-un mod onest şi să intraţi
în părtăşia bisericii noastre?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Nu vrem aşa ceva din motivele enunţate la întrebarea 18!
Hofer: Ah, nu! Nu ne lăsăm subjugaţi de legile omeneşti.
Amlacher: Nu avem nicio greşeală, ci Cuvântul pur al lui Dumnezeu.
Strauss: Sperăm că avem Cuvântul clar al lui Dumnezeu şi nu renunţăm la el.
Wurtzy: Nu, nu vrem să facem asta!
4. Sunteţi ferm hotărâţi să trăiţi şi să muriţi cu învăţătura voastră rebotezătoare de până acum?
Kleinsasser: Da.
Glanzer: Zic că sunt hotărâţi să trăiască şi să moară în învăţătura lor prin harul şi ajutorul lui
Dumnezeu.
210
Hofer: Desigur, în învăţătura lui Hristos şi în poruncile Sale.
Amlacher: Nu puteţi să îmi arătaţi drumul, de aceea rămânem până la moarte în învăţătura noastră.
Strauss: Ca Amlacher.
Wurtzy: Da.
5. Cine mai aparţine bisericii voastre sau comunităţii rebotezătoare în Dacia (Stein), Criţ sau în altă
parte în Transilvania?
Kleinsasser: Refuză să răspundă.
Glanzer: În Dacia (Stein) nimeni altcineva decât cei indicaţi nominal la început în tabel. În Criţ nimeni
altcineva decât cei anteriori.
(Din Bazna persoanele care sunt trecute în specificare şi din Brădeni cele 7 persoane plus încă o fiica a
lui Waldner, al cărei nume le este necunoscut, erau persoanele care aderaseră.)
Hofer: Dacă aş mai şti pe cineva, unde a poruncit Dumnezeu să îl denunţ ca să fie persecutat?
Amlacher: Nu ştim, totuşi în Dacia (Stein) şi Criţ sunt câţiva.
Strauss: Tatăl nostru vitreg este Andreas Wurtzy şi trăieşte în Ighişu Nou.
Bineînţeles că trebuie luat în considerare faptul că declaraţiile au fost formulate în formă prescurtată şi
de către parohii care luau interogatoriul, dar răspunsurile redau cu siguranţă părerile corecte conform
cu sensul.
Nu este de mirare faptul că botezatorii se contrazic un pic la anumite puncte. Se bazează doar pe
învăţătura primită în Vinţu de Jos, dar din 1757 erau separaţi. În plus, contactul între Criţ şi Dacia
(Stein) era întrerupt din 1761 din cauza neînţelegerilor care predominau între Kleinsasser şi fraţii
Glanzer şi Wurtzy. Întemniţaţii din închisoarea Sibiului erau izolaţi de comunitate din 1757 şi 1759.
Aşa că întrebările de credinţă nu au fost discutate niciodată în comun şi părerile diferite (cum ar fi în
problema comerţului) nu au putut fi evitate.
Conţinutul interogatoriului este de aceea interesant şi demn de luat în considerare, pentru că reflectă
concepţiile în cea mai timpurie perioadă a existenţei bisericii botezătoare din Kärnten (Carintia), mai
înainte ca acestea să poată fi aduse la un numitor comun în aşezarea Wirschinka din Ucraina de către
prezbiterii de mai târziu Josef Kuhr şi Johannes Waldner. În Wirschinka au putut fi discutate părerile
diferite şi formulate principii de învăţătură valide, care sunt încă valabile şi astăzi în coloniile hutterite
din USA şi Canada. Şi tradiţiile practicate astăzi au putut să se formeze doar în viaţa comună dintr-o
colonie şi să devină bun al comunităţii.
Deja de la 10 ianuarie 1764 i-a transmit magistratul din Sibiu consilierului Camerei aulice, baronul
Dietrich, un raport despre rezultatul interogatoriilor în Criţ şi Dacia (Stein). În acesta se stabileşte că
în Criţ se găsesc următoarele persoane care „i-au învăţat aproape pe toţi ai lor în această învăţătură
greşită a rebotezătorilor, mărturisesc cu încăpăţânare şi invariabil contraargumentele fundate pe
religie şi în
211
niciun chip nu vor să se distanţeze de asta şi se declară”: Johann Kleinsasser cu soţia sa Barbara şi
patru copii, Matthias Kleinsasser şi Joseph Kleinsasser, Dorothea Nagler, o văduvă cu trei copii, Georg
Waldner cu soţia sa Anna şi cinci copii, Christina Winkler, Christian Ehgarter, Joseph Mueller cu soţia
sa Elisabeth114, Georg Kurl alias Guerl cu soţia sa Magdalena, Rosina Pichler115; învăţătura lor de
credinţă este însumată în următoarele fraze după mărturisirea făcută public de ei:
1. Despre numiţii herrnhutteri nu ştiu mult, şi nici nu au avut de-a face cu ei.
2. Nu au citit în Biblie despre vreo taină şi prin acestea nu poate fi obţinut harul lui Dumnezeu ci doar
prin Hristos.
3. Este fals să se boteze copiii nou-născuţi, pentru că nu este porunca lui Dumnezeu.
4. Un om trebuie aşadar botezat de-abia atunci când aderă la biserica creştină adevărată.
5. Trupul şi sângele adevărat al lui Hristos nu sunt prezente în sfânta Cină pentru că Acesta S-a înălţat
la ceruri.
6. Este greşit să te spovedeşti unui preot pentru că niciun om nu poate ierta păcatele, ci doar
Dumnezeu.
7. Nu este o poruncă de la Dumnezeu să se sărbătorească duminica şi omul nu are voie să pună o zi
anumită pentru slujba lui Dumnezeu.
8. Ţinerea sărbătorilor nu se găseşte în Sfânta Scriptură, ci este o lege a papilor.
9. Un creştin nu poate să aibă o funcţie de autoritate, nu poate să pronunţe judecată, să dea verdicte şi
nici să pedepsească răufăcătorii prin sabie.
10. O autoritate creştină nu are voie să conducă război şi un creştin nu poate fi soldat.
11. Unui creştin nu-i este permis să practice comerţ, să cumpere şi să vândă.
12. Un creştin nu are voie niciodată să jure, mult mai puţin să depună un jurământ.
În satul Dacia (Stein) se găsesc: Veit Glanzer cu soţia sa Margareta, Martin Glanzer, a cărui soţie se
găseşte în Kärnten (Carintia), Paul Glanzer cu soţia sa Barbara şi un copil, Maria Glanzer, o văduvă cu
patru copii, Anna Hofer, o văduvă cu opt copii116, Elisabeth Plattner, o persoană necăsătorită.
Învăţăturile lor de credinţă sunt conţinute în următoarele fraze:
1. Au într-adevăr scrieri herrnhuttere, dar nu le acceptă în continuare decât dacă sunt în concordanţă
cu Sfânta Scriptură.
2. Jurământul nu îi este permis deloc unui creştin.
3. Consideră sfintele taine drept mijloace de a obţine harul lui Dumnezeu, dar pentru că acest cuvânt,
taină, nu apare în Sfânta Scriptură, ei numesc sfântul botez legământul cu Dumnezeu şi sfânta Cină
amintirea Domnului.
4. Ei consideră sfintele taine atât semne cât şi mijloace de a obţine harul lui Dumnezeu.
5. Consideră că
_________
114 Peter Mueller se căsătorise la 6 februarie 1763 cu Elisabeth Winkler.
115 Rosina Pichler se întorsese după şase ani de detenţie la fraţii din Criţ.
116 Printre care fiul Johann căsătorit, care în mod clar în timpul interogatoriului stătea la Andreas
Wurtzy în Ighişu Nou.
212
biserica exterioară nu este biserica adevărată.
6. Consideră botezul copiilor drept incorect şi împotriva poruncii lui Dumnezeu.
7. Neagă prezenţa reală a trupului şi a sângelui lui Hristos în sfânta Cină şi afirmă că aceasta este
primită doar ca amintire.
8. Omul nu trebuie să îi mărturisească preotului păcatele sale, ci să le mărturisească în faţa întregii
biserici într-un mod nespecific şi să spună: am păcătuit.
9. Un învăţător ordinat chemat poate să îi ierte păcatele unui păcătos care se spovedeşte.
10. În caz de nevoie, orice creştin poate să boteze şi să împartă sfânta Cină.
11. Nu ţin sărbătoarea duminicii ca poruncă de la Dumnezeu, totuşi, pentru a evita supărările, renunţă
în această zi la munca manuală.
12. Nu este permis să ţii anumite zile de sărbătoare.
13. Nici un creştin nu poate avea cu conştiinţa împăcată o funcţie de autoritate.
14. Un creştin nu are voie să poarte război şi nici să fie soldat.
15. Unde există o obşte nu este permis să deţii ceva propriu.
Din toate explicaţiile acestor transmigranţi reise că orice speranţă de a fi întorşi din nebunia lor
încăpăţânată este zadarnică. Nici mijloacele mai dure nu vor da rod, după cum s-a văzut deja la cei
care de patru ani în arest117 nu au putut fi puşi la nicio muncă şi au cauzat doar costuri considerabile
fără folos. Aşa că se lasă „dispoziţiile ulterioare pe seama judecăţilor superioare”118.
Baronul Dietrich, după lectura acestui raport, pare să fi ajuns la concluzia că ar trebui să lase acest
lucru pe seama „judecăţii superioare” a guvernului vienez. El însuşi nu a mai dat niciun fel de alte
orânduiri cu privire la tratamentul aplicat botezatorilor din Kärnten (Carintia), ci a trimis un raport
detaliat la comisia pentru religie a seniorului von Bartenstein prin cancelaria aulică transilvană. În
acelaşi timp, Joseph Anton von Bajtay, seniorul care fusese numit din 10 octombrie 1760 episcopul
catolic de Alba Iulia a înmânat cancelariei aulice transilvănene propunerea ca botezatorii să fie
expulzaţi în Polonia119. Comisia pentru religie a consiliului de stat a discutat la 3 februarie 1764 din
nou problema. Consilierul curţii, Stupan, s-a exprimat din nou în sensul ca „rebotezătorii” să fie
toleraţi în continuare atâta vreme cât se comportă liniştit şi nu mai provoacă alte convertiri la secta lor.
Pentru biserica catolică e doar un avantaj dacă există pe cât de multe posibil rupturi între cei
necatolici. Fraţii din Mähren din Transilvania au fost aşezaţi cu privilegii deosebite în Vinţu de Jos şi
prin Diploma Leopoldină şi confirmarea legilor ţării (aprobate) le-au fost garantate aceste privilegii.
„Prin îndepărtarea lor
_________
117 Aici se înşeală cel care conduce interogatoriul; Matthias Hofer şi Johann Amlacher erau deja de
şase ani în închisoarea din Sibiu.
118 Copie a acestui raport în colecţia de manuscrise brukenthalice, microfilm-rola IV; şi H. Klima, pag.
125 şi în continuare.
119 H. Klima, pag. 127.
213
religia catolică nu are niciun folos, iar monarhia doar câţiva oameni lucrători mai puţini”120. Deoarece
consilierul statal Valer von Borie, care ceruse vehement îndepărtarea lor în şedinţa precedentă a
consiliului, nu a luat parte la această şedinţă, rezoluţia imperială, Resolutio Augustana, a fost
concepută în termenii lui Stupan. În decretul imperial din 15 iulie 1764 s-a dispus ca rebotezătorii să
nu fie pur şi simplu alungaţi din ţară, ci mult mai mult ar trebui să fie toleraţi, totuşi, nu au voie să se
extindă dincolo de Vinţu de Jos, şi nu au voie să afilieze alţi supuşi la secta lor. În plus, un părinte
iezuit va trebui trimis ca misionar în Vinţu de Jos ca să îi convertească la catolicism. rebotezătorii nu
aveau voie să depună împotrivire în vreun fel faţă de el. Disputele legate de avere ale celor din Vinţu de
Jos cu doi convertiţi trebuiau să fie investigate în continuare121.
Pe 26 iulie 1764 cancelaria aulică a transmis mai departe guberniului prin camera aulică edictul
imperial. Pentru că angajarea şi plata unui misionar era o problemă de de bani şi astfel o obligaţie a
camerei aulice drept cea mai înaltă autoritate financiară, aceasta a trebuit să se ocupe în continuare cu
problema, ceea ce a determinat ca, conţinutul poruncii imperiale să fie comunicat botezatorilor din
Vinţu de Jos oficial de-abia la 4 noiembrie 1764. În acelaşi timp au fost informaţi şi că misionarul
hotărât de guvern, părintele iezuit Delpini, tocmai ce a sosit şi nu aveau voie să îi împiedice
activitatea122.
Prin tratamentul încet şi greoi al problemei din partea guvernului vienez, botezatorii din Vinţu de Jos
au primit un an întreg de răgaz şi linişte. Avantaje şi mai mari însă le-a adus botezatorilor din Kärnten
(Carintia) în Criţ şi Dacia (Stein) rezoluţia imperială. Nu erau amintiţi nominal în acest edict, aşa că
autoritatea Naţiunii saşe, magistratura din Sibiu, a preferat la început să lase lucrurile să se aşeze de la
sine. Un nou demers împotriva botezatorilor din cele două sate ar fi cauzat doar noi greutăţi şi mai ales
costuri, pe care ei sperau să le evite ignorându-i din nou pe botezatori. Acest soroc i-a folosit
comunităţii botezatoare pentru continuarea consolidării.
Johann Amlacher a murit în cursul anului 1764 în închisoarea din Sibiu. Cronica lui Waldner
tăinuieşte împrejurările mai apropiate, deci este de presupus că a murit din cauza unei boli. La 6
februarie 1763 a avut loc prima nuntă din comunitatea din Criţ: Hans Kleinsasser a căsătorit pe
menestrelul Peter Mueller, 42 de ani, cu Elisabeth Winkler, 24 de ani. Perechea a avut doi copii în
Transilvania, Michael, născut în decembrie 1762 (mort în februarie 1766 în Criţ), şi Katharina, născută
________
120 Actele consiliului de stat Nr. 1435/1764, H. Klima, pag. 127.
121 Actele consiliului de stat Nr. 1849/1764; H. Klima, pag. 127.
122 W. Schmidt, pag. 156 şi următoarea und H. Klima, pag. 128.
214
în decembrie 1765. După sfatul prezbiterilor s-au căsătorit pe 22 ianuarie 1764:123 Matthlas
Kleinsasser (26 ani) şi Maria Waldner (18 ani), şi Joseph Kleinsasser (24 ani) şi Christina Ehgarter (24
ani). Lui Matthias şi Mariei Kleinsasser li s-a născut în 1766 o fiică, Mariele, lui Josef şi Christinei
Kleinsasser un fiu Josef în noiembrie 1764, care însă a murit în ianuarie 1766. Biserica a mai primit noi
membri prin Ursula, fiica lui Josef şi a lui Elisabeth Mueller, născută în februarie 1763 în Criţ; Hester,
născută în mai 1762, Katharina, născută în februarie 1765, fiica lui Georg şi Anne Waldner; Barbara,
născută în mai 1763, şi Rebecca, născută în ianuarie 1766, fiica lui Paul şi a Barbarei Glanzer; Johann,
născut în decembrie 1762, şi Samuel, născut în noiembrie 1765, fii lui Johann şi Magdalena Hofer, şi
Andreas, născut în septembrie 1761, Margarethe, născută în decembrie 1764, şi Agnetha, născută în
mai 1767, copiii lui Andreas şi Margarethe Wurtzy.
Pentru educaţia acestor copii mici au fost înfiinţate grădiniţe în Criţ şi în Dacia (Stein), unde
comunitatea trăia în comunitatea de bunuri, pentru ca mamele să poată participa la munca în comun,
la tors şi la ţesutul inului. Numai Andreas Wurtzy şi Johann Hofer jun., ginerele lui, trăiau „în
proprietate” în Ighişu Nou.
Necazul fraţilor din Vinţu de Jos i-a forţat pe botezatorii certaţi din Criţ şi Dacia (Stein), respectiv
Ighişu Nou, să se împace. Johannes Waldner raportează în opera sa „Lucrurile memorabile” în detaliu
despre împăcarea celor două grupuri124. În primăvara anului 1765, Peter Mueller, menestrelul, a fost
trimis de comunitatea Criţ la Vinţu de Jos. În loc să meargă pe drumul prin Sibiu, a deviat prin Mediaş
la Ighişu Nou şi i-a cerut lui Andreas Wurtzy să meargă cu el în Vinţu de Jos. Pe drum cei doi au vorbit
despre toate neînţelegerile şi au încheiat pace. Peter Mueller s-a întors în Criţ şi a adus bisericii un
număr semnificativ de cărţi valoroase. Atunci când fraţii l-au întrebat despre evenimentele pe care le-a
avut pe drum, a trebuit să mărturisească faptul că a fost în Ighişu Nou la Wurtzy. Mai întâi Hans
Kleinsasser a fost supărat, pentru că nimeni din biserică nu primise o astfel de însărcinare. Dar Peter
Mueller s-a apărat: Andreas Wurtzy se ţine pe deplin de Scriptură şi nu are păreri diferite de
comunitate în nicio privinţă. Până la urmă s-au pus de acord ca Peter Mueller să mai meargă o dată la
Wurtzy în Ighişu Nou ca să vorbească cu „obermaierul”125, apoi cei doi au vrut să se întâlnească cu
Georg Waldner în Sibiu şi acolo să vorbească împreună cu fraţii din închisoare despre toate
diferenţele. Andreas Wurtzy s-a împotrivit la început, dar când Peter Mueller l-a atacat cu cuvinte
dure, s-a declarat pregătit, aşa s-au întâlnit toţi în Sibiu
__________
123 Registrul bisericii.
124 Cartea mică de istorie, pag. 284 şi în continuare.
125 Poreclă de la meseria lui Andreas Wurtzy, care în St. Peter fusese deţinător al Obermaiergutes.
215
şi au discutat cu Matthias Hofer „tensiunea lor pe care o aveau ei între ei”. Nu le-a reuşit încă să
încheie pace pe deplin, dar Wurtzy s-a declarat pregătit să meargă la fraţii din Dacia (Stein) şi apoi să
vină cu ei în Criţ. A călătorit apoi împreună şi cu ginerele său vitreg Johann Hofer la Dacia (Stein) şi i-
a înştiinţat acolo pe fraţii Glanzer ce discutase cu Peter Mueller şi că el vrea să se împace cu cei din
Criţ. Atunci Veit şi Martin Glanzer au plecat cu el la Criţ. Aici au vorbit mult şi pe îndelete despre toate
diferenţele lor, dar nu s-au putut pune de acord. Până la urmă fraţii Glanzer au mers din nou în Dacia
(Stein) şi Wurtzy cu Hofer la Ighişu Nou. Pe drum, Wurtzy s-a răzgândit şi s-a întors. I-a spus lui Hans
Kleinsasser: „Vrem să ne supunem cu adevărat şi să dorim doar pacea, de altfel nu sunt alţi fraţi în
Transilvania, şi noi, aşa puţini să nu fim uniţi? Vrem să fim îndrumaţi şi să ne împăcăm cu voi.” După
ce s-au „smerit” în faţa comunităţii, aceasta i-a primit şi s-a unit pe deplin cu ei126. La 16 iunie au
mers împreună la Sibiu la fraţii şi surorile închise. În timp ce fraţii din Dacia (Stein) au păstrat în
continuare gospodăria frăţească de acolo (în mod clar doar din motive economice), Andreas Wurtzy şi-
a vândut casa în Ighişu Nou şi s-a mutat cu familia şi cu ginerele său Johann Hofer la 13 octombrie
1765 la Criţ. Aici a devenit curând „slujitor al chemării temporale a naturii”, deci administrator al
comunităţii şi a rămas aşa până la sfârşitul vieţii sale. Pentru că era un economist priceput, a asigurat
întreţinerea comunităţii în următorii ani şi a putut să genereze un capital considerabil ca groşi de
nevoie; Josef Kleinsasser l-a ajutat. Astfel uniţi şi înarmaţi, comunitatea de botezatori din Criţ era în
poziţia de a le acorda ajutorul lor fraţilor greu asupriţi din comunitatea din Vinţu de Jos.
_________
126 Cartea mică de istorie, pag. 285 şi în continuare.
216
9. Rezistenţa fraţilor hutteriţi din Vinţu de Jos şi ajutorul acordat lor de către comunitatea din Criţ şi
Dacia (Stein).
În timpul anului 1764 a fost discutată reclamaţia botezatorilor din Vinţu de Jos în Viena printr-o
procedură complicată de către consiliul de stat; în toată această perioadă comunitatea din Vinţu a avut
o scurtă perioadă de respiro. Dar nu a fost lasată în pace de tot. Episcopul catolic de Alba Iulia, baronul
Joseph Anton von Bajtay l-a însărcinat pe Pater Fonowits, conducătorul rezidenţei iezuite din Alba
Iulia să facă o încercare de convertire a celor din Vinţu de Jos. Dar botezatorii au declarat că nu vor să
ştie nimic de el şi că sunt hotărâţi să rămână la învăţătura lor. Atunci s-a încercat prin presiune
216
şi constrângere: pe 6 aprilie 1764 au fost arestaţi prezbiterul bisericii, Maertl Roth, şi „slujitorul
Cuvântului”, Josef Kuhr, şi predaţi închisorii din Alba Iulia127, unde trebuiau să rămână până în
septembrie. Superiorul Fonowits a încercat să îi convertească, dar ei l-au respins cu asprime. În
septembrie 1764 guberniul a poruncit să fie puşi din nou în libertate pentru că între timp rezoluţia
imperială reglementase ca botezatorii să nu fie alungaţi din ţară ci să fie toleraţi. Comunitatea s-a
bucurat de eliberarea celor doi, totuşi, după doar câteva săptămâni, persecuţiile au început din nou. Pe
26 noiembrie 1764 li s-a comunicat şi lor conţinutul deciziei imperiale128 şi în acelaşi timp părintele
iezuit şi misionarul trimis de la Viena la 11 noiembrie 1764 ca să îi convertească, Johannes Theophilus
Delpini129, li s-a prezentat personal.
Pater Johannes Theophilus Delpini, de origine italiană, evident, probabil că luase parte în perioada
1761-1763 la convertirea forţată a „habanilor” în Sabatisch, Leware, St. Johann şi Trentschin şi avea
aşadar ceva experienţă în domeniu130. Faptul că ar fi „cel mai ales” dintre „iezuiţi” după cum afirmă
Waldner şi că el s-a oferit împărătesei Maria Tereza să îi convertească pe cei din Vinţu de Jos, este cu
siguranţă o inexactitate. Pentru botezatorii din Vinţu de Jos şi cei din Kärnten (Carintia), Pater Delpini
a devenit simbolul răului, diavolul încarnat, al cărui unic ţel a fost distrugerea „bisericii adevărate
creştine a lui Dumnezeu”. În realitate, Pater Delpini a fost misionar iezuit, deci un om şcolit să lupte cu
„ereticii” prin orice mijloace. Faptul că în acelaşi timp a realizat principiul pus pe seama iezuiţilor,
scopul scuză mijloacele, cu cea mai mare îndemânare, nu poate să fie negat nici de cronicarul şi
admiratorul său, Wilhelm Schmidt care scrie despre el131:
„. . . acest preot zelos în ceea ce priveşte credinţa, iscusit în ale vieţii, şi fin observator a atins un grad
de popularitate la cei de jos şi la cei mai de sus, care, dacă nu ar fi atestat de dovezile incontestabile pe
care le-a lăsat scrise în urma sa, nu s-ar împăca cu poziţia socială modestă a ordinului său. Încrederea
de care se bucura, era nelimitată şi era deschisă chiar şi din partea celor care erau de altă credinţă. Din
păcate, respectul, pe care oamenii s-au simţit siliţi la început să i-l arate acestui om, a fost prejudiciat
serios de faptul că el a urmat calea i n t r i g i i , care a c o m p r o m i s ordinul său
_________
127 Johannes Waldner dă drept dată 6 aprilie 1763 (Cartea mică de istorie, pag. 240), dar se înşală cu
un an.
128 H. Klima, pag. 125 şi 128; W. Schmidt, pag. 157
129 Numele în actele vremii este Joaness Theophilus Delpini, Johannes Waldner însă îl înregistrează
ca Delphini în Lucrurile remarcabile.
130 Acest lucru rezultă din diverse observaţii din scrisoarea sa către Camera aulică.
131 W. Schmidt, pag. 16 şi următoarea.
217
într-un mod atât de semnificativ, umblând fără odihnă cu toate puterile spirituale şi materiale care îi
stăteau la dispoziţie pentru a face rău necatolicilor!”
Pater Delpini a bombardat curtea, unde în mod evident era sprijinit zelos de câţiva fraţi de ordin care
se găseau în poziţii înalte, cu Promemorias, care se ocupau cu convertirea unitarienilor, cu ocuparea
scaunului episcopal al creştinilor greco-ortodocşi, apoi cu scoaterea greco-catolicilor (uniţi), dar în
special cu probleme politice precum mutarea Suvarei Saşilor transilvano-saşe, legaţii pentru liceul
evanghelic din Sibiu, cu averea lăsată de saşii transilvăneni bogaţi decedaţi, cu dispozitivele de
depozitare a birturilor din Braşov, etc., prin care credea că putea face rău saşilor lutherani.
„Retranşamentul” construit pentru transmigranţi, dar apoi dovedit drept nepotrivit şi cumpărat de
oraşul Sibiu l-a inspirat în înfiinţarea unui orfelinat independent de magistratura saşă în care urmau
să primească o educaţie catolică copii de saşi, români şi unguri şi să fie luaţi din Naţiunea saşă în ceea
ce priveşte administrarea, un plan pe care l-a pus în aplicare cu multă iscusinţă, în 1768 după
distrugerea comunităţii botezătoare din Vinţu de Jos, cauzând astfel Naţiunii saşe multă pagubă
materială şi nu numai. Pentru că avea relaţii bune cu curtea, şi, în plus, era susţinut cu zel de fraţii săi
de ordin care se găseau în poziţiile corespunzătoare, a fost un spin dureros în carnea Naţiunii Saşe
evanghelice timp de aproape două decenii. Pentru că după moartea Mariei Tereza a îndrăznit să
atenteze la favoritul împărătesei, guvernatorul Samuel baronul de Brukenthal şi a vrut să obţină
rechemarea acestuia din funcţie prin intrigi şi calomnii la împăratul Joseph al II-lea, s-a întins prea
mult şi împăratul i-a poruncit să renunţe la conducerea orfelinatului terezianic şi să se stabilească
drept canonic în Neutra (Nitra). Deja în 1777 încercase într-o vizită a Majestăţii sale să ţese intrigi
împotriva baronului Brukenthal, numindu-l pe acesta „un saş lutheran, şi chiar un duşman de moarte
al meu şi al orfelinatului imperial terezian, nu numai guvernator, ci şi şef de comisie în Publico
Ecclesiasticis, deci şi al orfelinatului”, când Brukenthal a fost numit prin edictul curţii din 30 iulie 1777
guvernator al principatului Transilvania132.
Din puţinele scrieri ale lui Delpini care ne stau la dispoziţie, îl vedem drept un om iscusit, dar lipsit de
consideraţie, care nu prea ţinea la adevăr, deforma faptele şi inducea autorităţile în eroare, mereu cu
ţelul de a converti prin constrângere pe botezatorii din Vinţu de Jos şi Kärnten (Carintia). Într-o
scrisoare din 22 februarie 1765 Pater
_________
132 W. Schmidt, pag.40.
218
Delpini raportează Camerei aulice ce succes au avut primele sale încercări pentru convertirea
botezatorilor din Vinţu de Jos133:
Când s-a prezentat botezatorilor, aceştia au refuzat să îl asculte. Au vrut mai degrabă să îşi dea sângele
şi viaţa decât să asculte învăţătura unui preot catolic. Totuşi, prin rugăminţi şi ameninţări i-a
înduplecat începând cu 11 noiembrie 1764 să îl asculte de şapte ori în casa lor de rugăciune. Când însă
învăţătorii lor au văzut că unii au început să oscileze, învăţătorul lor, Josef Kuhr a declarat public că pe
viitor nu vor mai asculta şi, ca exemplu, au ieşit toţi din casa de rugăciune. Când, după aceasta, a luat
naştere o mişcare mare în popor, a renunţat să mai predice şi a denunţat acest lucru la guberniu. Ca
urmare, guberniul le-a interzis învăţătorilor (Maertl Roth şi Josef Kuhr) să mai predice şi i-a dat lui
cheia de la casa de rugăciune unde numai el putea acum să predice. Apoi li s-au luat botezatorilor toate
cărţile lor cu conţinut rebotezator, pentru că se lăudaseră singuri că prin citirea cărţilor câştigaseră noi
discipoli în trei locuri134 în anii trecuţi. Dar acum persistau în continuare în neascultare, spunând:
maiestatea sa imperială a poruncit doar să îl asculte de două sau de trei ori, dar ei făcuseră asta deja de
şapte ori şi cu asta îşi îndepliniseră datoria şi vroiau acum să rămână netulburaţi în învăţătura lor.
Cauza pentru această opoziţie se găseşte la cei doi învăţători (Roth şi Kuhr), căci aceştia se temeau că
dacă predicile sale ar dura mai mult poporul va renunţa la greşeală şi ei îşi vor pierde pensiile, pentru
că ambii se dezobişnuiseră de munca manuală prin statutul lor de învăţători135. El intenţiona să ceară
ajutorul guberniului pentru a-i obliga pe botezatori să îl asculte în fiecare duminică. Acesta ar fi cel mai
sigur mijloc pentru că de pe o săptămână pe alta se prezentau din ce în ce mai mulţi la predicile sale.
Prostia botezatorilor era de necrezut, dar el crede că prin harul lui Dumnezeu percepea o schimbare
mare la ei, şi nu se îndoia că deja în câteva luni rebotezătorii vor începe să vadă soarele adevărului. În
total, comunitatea din Vinţu de Jos însuma încă 87 de capete, dintre care aproximativ 20 de copii
nebotezaţi, care erau botezaţi în jurul vârstei de 10 ani136. rebotezătorii aveau un oratoriu propriu
(casă de rugăciune), în care ţineau în fiecare duminică
_________
133 Acte ale arhivei Camerei aulice camera transilvană, nota Nr. 303/2, fol. 126.
134 Este vorba despre Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou.
135 Aceasta este o invenţie a lui Pater Delpini. Maertel Roth era olar şi făcea şi urcioare, iar Josef Kuhr
care vorbea fluent româna, maghiara şi slovaca, era ţăran, grădinar şi practica şi negoţul. Pe lângă asta
se ocupa de tot ce trebuia scris şi purta procesele comunităţii. La fel şi în Valahia (Ţara Românească) şi
în Wirschinka în Rusia, Kuhr a fost unul dintre cei mai liniştiţi în slujba comunităţii.
136 Şi aceasta este o invenţie a lui Delpini. Fraţii hutteriţi botezau doar „adulţii”, adică băieţii în vârstă
de circa 16 ani, fetele la 15 ani, după ce absolveau nişte cursuri temeinice de mai mulţi ani despre
învăţăturile de credinţă; găsim dovezi în acest sens în registrul bisericii.
219
predicile şi rugăciunile lor; acum însă renunţaseră la acestea. Fusese anunţat de mai multe ori că nu
aveau zile de sărbătoare. Pentru „exercitio religionis” a lor, ţineau doi „ministros”, cel mai în vârstă se
chema Martin Roth, iar cel mai tânăr Josef Kohrl137; acesta era cel mai zelos, de el depindea întreaga
biserică. În anul 1763 biserica începuse din nou cu comunitatea bunurilor deoarece considerau
persecuţia comunităţilor botezătoare (din Ungaria superioară) drept o pedeapsă pentru că se
abătuseră de la principiul întemeietor al străbunilor lor, care era însă considerat de el drept un lucru
foarte dăunător, atât pentru Publico cât şi pentru mântuirea sufletului; se slujeau de acelaşi fel de
mâncare şi de îmbrăcăminte şi cheltuiau câştigul comunităţii. Oricum, deja după cinci săptămâni,
comunitatea de bunuri s-a destrămat din nou pentru că cei înstăriţi înţeleseseră că moştenirile lor sau
banii economisiţi cu sudoare şi muncă erau consumaţi prosteşte de oameni leneşi138. În toate celelalte
greşeli erau în acord cu „rebotezătorii care fuseseră în Ungaria”139.
Motivele pentru care rebotezătorii sunt împietriţi în greşeala lor sunt, după părerea lui, în primul rând
relaţiile cu calviniştii şi valahii schismatici, în timp ce locuinţele bulgarilor catolici140 se găsesc prea
departe de ei, iar în al doilea rând faptul că terenurile fuseseră dăruite de principele Gabor Bethlen
comunităţii şi nu persoanelor private, astfel încât dacă vreunul dintre ei devenea catolic trebuia să
renunţe la tot. rebotezătorii susţineau că terenurile şi casele comunităţii erau cedate membrilor doar
pe durata vieţii lor, astfel încât puteau să îşi ceară proprietatea înapoi de la un prozelit, dintre care
existau câţiva141. Tribunalele care fuseseră apelate nu puteau să schimbe legile princiale fără cel mai
solemn regulament. „Dacă însă Maiestatea
__________
131 Numele lui Kuhr este folosit în actele vremii ca Gohr, Goor, Kor şi Gror. Familia Kuhr provenea
însă cu cea mai mare probabilitate din Francia Centrală. Informaţie a istoricului bisericilor Georg Kuhr
de la Institutul Evanghelic Neuendettelsau de lângă Nuernberg.
138 Această afirmaţie pe care o confirmă şi Waldner arată că comunitatea botezătoare din Vinţu de
Jos, spre deosebire de noii-convertiţi, transmigranţii din Kärnten (Carintia), se distanţase interior de
mult de idea comunităţii de bunuri, unul dintre cele mai importante principii ale lui Jakob Hutter, ca
şi fraţii lor din Ungaria Superioară. Astfel a fost înfrântă puterea comunităţii şi era doar o problemă de
timp cât va mai putea rezista. De aceea nu prea poate să existe îndoială că Josef Kuhr a salvat existenţa
comunităţii prin convertirea transmigranţilor din Kärnten (Carintia).
139 Această observaţie indică faptul că Delpini fusese implicat în convertirea forţată a „comunităţilor
habanice” din Sabatisch, Leware, St. Johann şi Trentschin. Cel puţin cunoştea învăţăturile de credinţă
şi obiceiurile acestor habani.
140 Sub împăratul Leopold I bulgarii catolici care în 1700 au fugit de turci şi au fost aşezaţi în
apropiere de Vinţu de Jos şi au primit de la episcopul catolic de Alba Iulia o scrisoare de protecţie;
ordinul franciscanilor reprezenta pentru ei preoţii locului.
141 Deja din 1756 plecase Johann Foltin (Waldner îl numeşte Jaenko Valtin) din comunitate şi
acceptase credinţa catolică. El a avut procese cu biserica din Vinţu de Jos pentru terenurile sale. Kuhr
şi alţi câţiva botezatori i-au demolat casa din cauza asta.
220

Imperială Apostolică ar binevoi să aducă dreptatea sa vestită în toată lumea cu toată îndurarea sa şi
asupra acestei cete mici, ar fi în primul rând poporul stimulat, dacă fiecare ar fi capabil să îşi
înmulţească ce are, mai ales dacă vechile pretenţii nu determinau noi certuri şi rebotezătorilor li s-ar
împărţi terenul avut odinioară cu cea mai mare autoritate”. Atunci convertiţii nu s-ar mai întoarce nici
din cauza onoarei comune şi nici din teamă la greşeala dinainte.
Se zice că în Vinţu de Jos nu există niciun învăţător catolic. Băieţii mai mari erau instruiţi de
franciscani care stăpâneau parohia bulgarilor dar fetele cădeau pradă ereticilor sau necunoştinţei, ceea
ce este o nenorocire comună în acest principat! Nu există nicio moaşă catolică care ar putea să boteze
copiii, astfel încât copiii calvinişti, valahi sau rebotezători „sunt inevitabil răpiţi raiului”. Aşadar ar fi
foarte util dacă copiii rebotezători ar fi botezaţi chiar împotriva voinţei părinţilor, „astfel încât aşa
multe suflete care mor fără botez în anii copilăriei să nu fie privaţi de fericirea veşnică, cum s-a
poruncit la început în Ungaria cu sfinţenie şi cu cea mai mare milostenie”.
De altfel, el nu a îndrăznit să prezinte propunerea sa despre împărţirea terenurilor la guberniu pentru
ca să apară vreo dezordine în execuţie care să împiedice speranţele de convertire sau bunăvoinţa
rebotezătorilor şi încrederea lor în el să se transforme într-o ură dăunătoare. Aşadar, îndrăzneala mea
este singura cauză pentru acest prea umil denunţ, ca să nu îmi tulbur conştiinţa prin tăcere.”142
Referitor la botezatorii din Kärnten (Carintia), Pater Delpini face următoarea propunere: 1. „Puţinii
rebotezători care se ascund în cele trei locuri amintite mai sus143 printre care emigranţi, aceia care în
public se dau drept lutherani şi pentru ca eu să îi recunosc cu o certitudine mai mare şi ca împotrivirea
ereticilor să fie mai mică, părerea mea simplă este aşadar să tac şi să îi atac abia atunci când învăţătorii
lor de aici au recunoscut adevărul.” Delpini îşi încheie raportul cu cuvintele: „Trebuie să recunosc că
între aceşti eretici domneşte o mare grijă şi atenţie, care este un semn de temere şi prin urmare pare a
fi începutul înţelepciunii adevărate.”
Din „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner şi Joseph Mueller dar
__________
142 Aceasta este o mişcare de şah a lui Delpini. El ştia exact că raportul său va fi transmis mai departe
de Camera aulică consiliului de stat pentru consiliere şi astfel toate propunerile sale vor fi discutate la
cel mai înalt nivel. De ce să meargă la guberniu, când consiliul de stat însuşi putea decide?
143 Este vorba despre Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou, pentru că în acest moment nu putea fi încă
vorba despre mutarea familiei Wurtzy din Ighişu Nou.
221
în special din evenimentele reale care reies din actele păstrate, reiese clar că botezatorii din Vinţu de
Jos nu l-au primit pe Delpini în niciun caz cu bunăvoinţă, încredere şi interes. Nici aici Delpini nu prea
respectă adevărul. Afirmaţia sa cum că ambii „ministros” Maertl Roth şi Josef Kuhr se gândesc doar la
pensiile lor, pentru că s-au dezobişnuit de munca manuală, este la fel de neadevărată ca pretenţia sa ca
privilegiile celor din Vinţu de Jos care erau ancorate în legile ţării să fie schimbate „de cea mai înaltă
maiestate” deşi fuseseră jurate în Diploma Leopoldină şi este făcută cu intenţii ascunse. Dar astfel a
dat guvernului impulsul necesar şi Camera aulică a reacţionat prompt şi a înmânat consiliului de stat
în iunie propunerile lui Delpini pentru consiliere. Consilierii statali s-au decis atunci cum era de dorit,
ca terenurile să fie împărţite din nou „successive”, dacă un număr semnificativ de persoane din Vinţu
de Jos au trecut la catolicism.
Propunerea sa ca botezatorii din Kärnten (Carintia) din cele trei locuri, Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu
Nou să fie lăsaţi în pace până ce va termina cu convertirea „maeştrilor învăţători” din Vinţu de Jos,
pentru ca între timp să îi şi poată identifica mai bine, le-a dat fraţilor din Kärnten (Carintia) o pauză de
linişte de circa un an. Oricum au devenit din nou înainte de vreme obiectul intervenţiei autorităţilor
pentru că au oferit adăpost unor familii din Vinţu de Jos care vroiau să rămână credincioase credinţei
lor, deşi li se interzisese să facă asta.
Fraţii hutteriţi au zugrăvit încercările de convertire ale părintelui iezuit Delpini într-o altă lumină, şi e
de presupus, cu cea mai mare probabilitate, că reprezentarea lor este mai aproape de adevăr. Johannes
Waldner, cronicarul lor, pe atunci în vârstă de doar 11-14 ani, povesteşte în „Lucrurile remarcabile”
după amintirile lui Josef Kuhr, Johannes Stahl, Grete Wipf şi altora, care trăiseră aceşti ani ca adulţi
implicaţi în evenimente. Pater Delpini îşi stabilise domiciliul în gospodăria episcopului, dar mergea
zilnic prin toate casele şi a comunicat mai întâi câte suflete se găseau în fiecare casă. După ce a
investigat totul exact, a apărut într-o zi cu judele superior, judele târgului şi foarte mulţi ţărani
(evident catolici) în Vinţu de Jos, i-a adunat pe fraţi apoi a intrat cu forţa în casele lor şi a confiscat
toate cărţile cu conţinut hutterit pe care le-a găsit... După această acţiune l-a pus câteva zile mai târziu
pe prezbiterul Maertl Roth să convoace biserica şi i-a anunţat că „el este trimis de milostiva maiestate
imperială la ei ca să îi convertească de la secta şi greşeala lor la credinţa adevărată creştină”. Biserica i-
a răspuns că nu vor să accepte nicio credinţă străină. Atunci el a plecat. După opt zile s-a întors şi le-a
cerut prezbiterilor să vină la predica sa împreună cu toată biserica. Biserica a ascultat, s-a strâns în
casa de rugăciune şi a ascultat predica lui. El a predicat despre
222
versetul 12 din capitolul 16 al Evangheliei după Ioan: „Mai am să vă spun multe lucruri dar acum nu le
puteţi purta”. Delpini a interpretat asta, cum că biserica ar înţelege mult prea puţin din Evanghelie.
Cuvintele lui Hristos „Dar când va veni acela, duhul adevărului, el vă va conduce în tot adevărul” le
interpreta în legătură cu el însuşi. De-abia el era cel care îi va învăţa credinţa adevărată. Apoi le-a
povestit despre sfinţii catolici şi despre ce minuni făcuse fiecare. Prin puterea acestei credinţe, un
iezuit ca şi el, mutase un munte. La sfârşitul predicii a întrebat biserica ce părere avea despre predica
lui. Atunci s-a ridicat Josef Kuhr, „slujitorul Cuvântului” şi i-a răspuns: „Ce ai spus tu din Evanghelie
ştiu la fel de bine ca şi tine. Iar ceea ce spui despre sfinţii tăi cei mulţi, nu cred. Iar şi mai mult, ceea ce
ai spus despre iezuitul respectiv, cum că ar fi mutat un munte, asta este o minciună iezuită, pentru că
Hristos nu se referea la muntele natural, şi nici apostolii nu au mutat vreun munte natural...”144
Delpini şi-a apărat învăţătura şi a încercat să le dovedească botezul copiilor din Scriptură, dar Kuhr l-a
contrazis şi l-a combătut cu Scriptura. La final, Kuhr a spus bisericii: „Cine încă se mai făleşte cu
numele de frate sau soră să mă urmeze” şi a părăsit casa de rugăciune. Dar biserica, chiar şi propriul
său fiu, Josef, a rămas. Întreaga biserică era disperată şi a rămas fără să se mişte sau să spună vreun
cuvânt. În următoarele săptămâni, Kuhr a încercat într-una să îi întărească pe fraţi în credinţă. Delpini
şi-a dat seama curând că el era sufletul rezistenţei şi a urmărit să îl dea la o parte. Drept pretext a
folosit cearta care exista între biserică şi Johann Foltin, un rebotezator care în 1756 trecuse la
catolicism. El fusese exclus din biserică la vremea respectivă şi biserica îi luase terenurile. Pentru că
din cauza asta a apelat la tribunalele lumeşti care nu i-au dat dreptate, Josef Kuhr împreună cu câţiva
fraţi îi distruseseră casa. Acum a dispus Pater Delpini, ca autorităţile să îi aprobe lui Johann Foltin
plata daunelor în valoare de 60 de guldeni. Judecătorul superior i-a cerut lui Josef Kuhr, Maertl Roth,
Carel Gentner şi Michael Kuhn, să depună imediat suma respectivă. Kuhr a protestat. Atunci
judecătorul superior a folosit această ocazie ca să îl închidă şi să dispună să fie dus în lanţuri la Aiud.
Deşi biserica a depus cei 60 de guldeni datoraţi, lui Kuhr nu i s-a mai dat drumul, ci a fost adus în
închisoarea din Alba Iulia în aprilie 1765. Aici şi în continuare în mănăstirea catolică a fost ţinut închis
Josef Kuhr până în octombrie 1766. Mai întâi a stat în lanţuri, apoi i s-au scos, dar a fost ţinut sub pază
strictă. Foarte mulţi preoţi catolici au încercat să îl convertească, dar Kuhr a rămas neclintit. Atunci
când unul dintre preoţi i-a spus că şi Zacharias Walter, prezbiterul din
_________
144 Cartea mică de istorie, pag. 241 şi următoarea.
223
Sabatisch, care totuşi fusese „un om înţelept” şi s-a convertit la credinţa catolică, Kuhr i-a răspuns:
„Nu îl consider înţelept pentru că şi-a lăsat credinţa şi nu a rămas constant.”145 Odată cu încarcerarea
lui Josef Kuhr, care fusese sufletul rezistenţei împotriva convertirii, rezistenţa botezatorilor din Vinţu
de Jos s-a topit, mai ales după ce Maertl Roth, prezbiterul bisericii, s-a arătat din ce în ce mai supus
dorinţelor preotului iezuit şi a trecut în curând la catolicism.
În martie 1765 a fost dezbătut în consiliul de stat raportul lui Pater Delpini către Camera aulică.
Consilierul de stat Stupan şi-a exprimat părerea cum că acum exista speranţa că rebotezătorii din
Vinţu de Jos ar putea fi convertiţi prin acţiunile părintelui Delpini, şi nu ar trebui folosită forţa, ci ar
trebui să se aştepte. Ar trebui adus un învăţător la şcoală, dar nu o moaşă şi copiii rebotezătorilor nu ar
trebui botezaţi împotriva voinţei părinţilor lor. Consilierul de stat Valer von Borie a completat aceasta
în termenii ca în caz de pericol pentru viaţa copiilor, deci în caz de îmbolnăvire, să fie botezaţi şi fără
aprobarea părinţilor. Consilierul de stat, contele Heinrich Cajetan Bluemegen, care până atunci nu se
exprimase vreodată în probleme religioase a făcut propunerea practică să le fie aprobată o pensie de
stat celor doi învăţători Maertl Roth şi Josef Kuhr de aceeaşi valoare cu câştigul lor de până atunci
dacă vor trece la religia catolică146.
Rezoluţia rezultată în urma acestor discuţii conţine următoarele indicaţii: 1. Trebuie angajat un
învăţător catolic în Vinţu de Jos. - 2. Dacă un copil rebotezator se îmbolnăveşte, trebuie botezat fără
aprobarea părinţilor. - 3. Când oamenii trec la catolicism trebuie să li se acorde imediat o bucată
corespunzătoare din terenul botezatorilor. - 4. Trebuie angajată o moaşă catolică, care să fie instruită şi
pentru botezurile de urgenţă. - 5. Ambilor predicatori trebuie să li se pună în perspectivă un salariu
dacă se convertesc147.
Prin aprobarea mijloacelor necesare de către Camera aulica, mai întâi 300 de guldeni, mai târziu încă
326 de guldeni148, Pater Delpini a început să construiască o şcoală şi o locuinţă pentru el în Vinţu de
Jos. Pe 29 aprilie 1765 a comunicat Camerei aulice că a angajat un învăţător pentru 10 guldeni149.
Deja din iulie 1765 i-a solicitat împărătesei să confirme privilegiile lui Gabor Bethlen pentru locuitorii
catolici „ai noii biserici germane” din Vinţu de Jos150. Asta trezeşte impresia că în acest moment
„convertirea” se încheiase deja cu succes. În realitate însă, mai exista în Vinţu de Jos un număr
semnificativ de
_________
145 Cartea mică de istorie, pag. 244.
146 Actele Consiliului de stat Nr. 733/1765; H. Klima, ibidem, pag. 130.
147 Facsimilul acestei rezoluţii se găseşte în actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr.
303/2.
148 Actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr. 303/2.
149 Actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr. 303/61.
150 Text la W. Schmidt, anexa 18, pag. 158.
224
familii rămase fidele credinţei, care acum, conştiente de necazul în care se găseau, au căutat ajutor şi
adăpost la biserica din Criţ. Prima a fost Grete Wipf, o soră tânără, care a fugit la Hans Kleinsasser în
Criţ şi a fost primită de acesta; la sfârşitul verii sau începutul toamnei au urmat: Johann Stahl, olar
care făcea şi urcioare, împreună cu soţia sa Judith şi cei patru copii ai lor, Michael Wipf cu soţia sa şi
doi copii, Aenne Wipf cu cei cinci copii ai ei, Jakob Stutz cu mama sa Susanne, ţesătorul Josef cu
mama sa şi Lorenz Tschetterle, în vârstă de 17 ani. Fuga lor a fost trădată înainte de vreme lui Pater
Delpini, toţi au fost prinşi pe drum în afară de Jakob Stutz, şi au fost duşi în cetatea din Vinţu de
Jos151, unde au rămas închişi pentru început pentru trei săptămâni. Johann Stahl şi Michael Wipf au
fost duşi în închisoarea din Aiudl52, unde până la urmă Michael Wipf s-a îmbolnăvit foare grav şi a
fost eliberat în ianuarie 1766. Mai târziu, rezistenţa se aduna în casa lui Michael Wipf, numită
Estermichel, şi îşi ţineau acolo în secret orele de rugăciune. Delpini a dispus ca ţesătorul Josef, un
boem, care venise de puţină vreme în biserica din Vinţu de Jos să fie pus în lanţuri şi l-a ameninţat că
îl va ţine închis până ce va deveni catolic.
Când a aflat Hans Kleinsasser de necazul celor din Vinţu de Jos, l-a trimis pe menestrelul Peter
Mueller în Vinţu, ca să îi aducă pe cei din „frăţietate”. Mai întâi l-a adus pe Johann Stahl cu soţia sa
Judith şi copiii lor şi pe Susanna Stutz în Criţ, apoi pe Anne Wipf cu copiii ei şi pe Lorenz Tschetterle.
Astfel şi-au găsit 16 membri ai bisericii din Vinţu de Jos adăpost în Criţ, iar Elias Wipf se găsea în
Dacia (Stein), la fraţii Glanzer. Paul Glanzer şi Elias Wipf i-au vizitat pe fraţii Michael Wipf şi Stahl în
închisoarea din Aiud şi i-au întărit în credinţă153.
În decembrie 1765 Pater Delpini aflase deja locul unde poposiseră refugiaţii din Vinţu de Jos şi a
dispus printr-o poruncă a guberniului să fie târâţi cu forţa înapoi în Vinţu de Jos. În acelaşi timp, nu s-
a purtat tocmai delicat cu fraţii din Criţ care nu respectaseră orânduirile autorităţilor; Josef
Kleinsasser a fost temporar arestat şi pus în lanţuri. În Vinţu de Jos Pater Delpini i-a lăsat pe oameni
să se aşeze din nou în casele lor ca să îi aducă cu forţa la predicile sale, dar ei au făcut tot posibilul să
fugă din nou. Mai întâi a reuşit Jakob Stutz, „unul dintre cei mai aleşi”, să fugă în Criţ, apoi Veit şi Paul
Glanzer i-au dus pe cei rămaşi, Johann Stahl cu soţia şi copiii, Aenne Wipf cu copiii ei precum şi Grete
Wipf şi Lorenz Tschetterle, în Criţ pe ascuns cu o sanie. La mijlocul lui februarie 1766 erau din nou cu
toţii adunaţi în Criţ, deşi magistratura
__________
151 Cartea mică de istorie, pag. 247.
152 Aiud/Enyed. Waldner îl numeşte Engeten, localitate pe Mureş, pe atunci capitală de judeţ.
153 Cartea mică de istorie, pag. 248.
225
din Sibiu le interzisese botezatorilor din Kärnten (Carintia) cu foarte mare stricteţe să mai păstreze
contactul cu cei din Vinţu de Jos. „Şi pentru că fraţii au văzut că aceste biete văduve şi orfani părăsiţi
erau legaţi cu dragoste de comunitate şi doreau să îşi salveze sufletele dar erau prea slabi să rămână
fermi în Vinţu, nu s-au putut abţine ci le-au sărit în ajutor, atât cât s-a putut”, scrie Johannes Waldner
în opera sa „Lucrurile remarcabile”154.
În această iarnă fraţii din Criţ i-au trimis pe Jakob Stutz şi Elias Wipf la Cluj, ca să îl viziteze pe Josef
Kuhr care era închis acolo şi să îl informeze despre evenimentele din Vinţu de Jos şi Criţ. Cei doi s-au
prezentat însă atât de stângaci încât au fost prinşi în Cluj şi întemniţaţi până în toamna anului 1766. În
închisoare au început să oscileze şi s-au convertit la catolicism.
Când botezatorii din Vinţu au fugit în Criţ, Pater Delpini nu a mobilizat doar guberniul, care a emis
diverse porunci, ca cei din Vinţu să fie prinşi din nou155, ci şi comandamentul general al Transilvaniei
şi pe comandantul acestuia, seniorul von Siskovics. Aceasta l-a determinat pe preşedintele consiliului
de război al curţii, mareşalul conte Daun să îi ceară un raport baronului Siskovics56; generalul-
locotenent baronul Siskovics a trimis acest raport pe 8 martie 1766. În mod clar nu prea familiarizat cu
relaţiile religioase din Transilvania, i-a scris contelui Daun în raport că secta rebotezătorilor fusese
„introdusă” în Transilvania deja din 1622 de către principele Gabor Bethlen şi aşezată în Vinţu pe
Mureş. Deşi li se interzisese să se răspândească aici, s-au întins totuşi în Scaunele săseşti Mediaş şi
Rupea157. În Vinţu se găseau 19 familii, dintre care doar 4 făceau parte dintre cei cărora li s-au acordat
privilegiile din vremea sa (1622). Dintre aceşia erau şapte familii husite care veniseră de puţină vreme
acolo, în total 84 de persoane. În Scaunul Rupea se găseau 21, în Scaunul Mediaş 10 persoane158.
Această sectă a fost lăsată în pace până ce maiestatea sa imperială-regală apostolică „a binevoit să
orânduiască prin marea-i milostenie ca timp de şase săptămâni fie părăsesc ţara, fie mărturisesc o
religie” la 30 august 1763. În anul 1764 însă, maiestatea imperială-regală şi apostolică a binevoit să
poruncească la 20 iulie, să nu fie izgoniţi imediat ci să fie toleraţi şi le-a trimis un „iezuit” ca misionar
_________
154 Cartea mică de istorie, pag. 249.
155 W. Schmidt, pag. 158 şi următoarea.
156 Copie a scrisorii în arhiva arhivei de război, actele consiliului de război al curţii din 26 decembrie
1765 (fără număr) .
157 În Scaunul Mediaş se găsea până la 13 octombrie 1765 doar familia Wurtzy, compusă din 7
persoane. În momentul raportului, familia se găsea deja în Criţ iar în Scaunul Mediaş nu se mai găsea
niciun rebotezator.
158 Cifrele nu sunt în concordanţă cu realitatea, ci sunt ridicate de autorităţile locale în mod clar şi
transmise comandantului general.
226
care se străduieşte acum să îi îndrume spre adevărata credinţă. Deşi misionarul se găsea deja de un an
printre rebotezători sub conducerea domnului baron şi a episcopului Bajtay, nu a putut converti decât
10 persoane, toţi ceilalţi se găseau încă în secta „de dinainte”159.
După ce episcopul baronul Bajtay a comunicat guvernului că fuga familiilor rebotezătoare în Criţ este
în principal rezultatul acţiunilor propagandiste a doi discipoli deosebit de activi (este vorba despre
Josef Kuhr şi Johann Stahl), guvernul a dispus ca celor doi să li se dea timp de gândire de trei luni de
zile iar apoi să fie izgoniţi din toate ţările monarhiei160. Conform unui act al magistraturii,
rebotezătorii care fugiseră din Vinţu în Criţ precum şi cei din Kärnten (Carintia) trebuiau să ştie că se
confruntă cu expatrierea, astfel încât rebotezătorii refugiaţi ocazional în ţară să iasă la iveală. De aceea,
la 3 iulie 1766 Andreas von Hadik, preşedintele guberniului, a emis o poruncă foarte dură, ca toţi
rebotezătorii care nu erau găsiţi în Vinţu de Jos să fie arestaţi imediat161.
Cauza pentru acest zvon şi porunca guberniului erau încercările noi şi repetate de fugă din Vinţu de
Jos. Pater Delpini îi prinsese din nou în februarie 1766 pe cei din Vinţu care fugiseră în Criţ cu ajutorul
magistraturii din Sibiu şi a dispus să fie aduşi înapoi. Guberniul dispusese ca fraţilor din Criţ să li se
citească o poruncă foarte dură de către judecătorul satului conform căreia biserica din Criţ nu trebuia
să mai aibă nimic în comun cu botezatorii din Vinţu, nici cu cărţi şi nici cu celelalte lucruri. De
asemenea le era strict interzis să acorde adăpost vreunei persoane din Vinţu de Jos. Răspunsul fraţilor
a fost: „Omul trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni, este poruncit în Cuvântul
Domnului ca oaspeţii şi străinii să fie găzduiţi.”162
Pater Delpini a început în Vinţu, întrucât nu putuse obţine nimic cu vorbe bune şi predici, acum cu
metode mai violente. A dispus ca în casele familiilor care se împotriveau convertirii să fie puşi soldaţi
care trebuiau întreţinuţi din banii lor şi care îi târau cu forţa la predici. Dacă refuzau, erau bătuţi de
soldaţi. Johannes Stahl, care fusese eliberat în martie din închisoarea din Aiud, nu a mai putut suporta
tirania soldaţilor şi a fugit din biserică, s-a ascuns prin împrejurimi şi îşi vizita familia doar pe ascuns.
Şi tânărul Lorenz Tschetterle, care fusese aşezat la ţesătorul Joseph care devenise catolic, a fost adesea
bătut până ce a fugit şi s-a întors în Criţ
__________
159 Copie a scrisorii printre actele consiliului de război al curţii.
160 Actele consiliului de stat 102/1766, compară şi H Klima, pag. 131 şi următoarea, de asemenea W.
Schmidt, anexa 21/pag.160; 71. Noul act al magistraturii 167/1766. Klima se bazează pe
161 H. Klima, pag. 132, şi actul magistraturii Sibiu 167/1766.
162 Cartea mică de istorie, pag. 250.
227
unde a povestit bisericii despre nenorocirea din Vinţu. Până la urmă s-au convertit pe lângă prezbiterul
Maertl Roth, căruia statul i-a garantat o pensie de 60 de guldeni, şi cei mai apreciaţi din biserică
precum Jakob Stutz, Carel Gentner, Michael Kuhn, Michael Wipf, şi au rămas fideli credinţei
botezătoare doar familiile lui Johann Stahl şi a Aennei Wipf precum şi Lorenz Tschetterle şi Grete
Wipf.
Pater Delpini l-a înştiinţat pe Josef Kuhr, care era ţinut încă în închisoarea din Cluj, printr-o scrisoare,
că acum întreaga biserică din Vinţu mărturisea „adevărata credinţă”. Spunea că cei din Vinţu
îngenunchiaseră în faţa episcopului şi îi mulţumiseră lui şi lui Dumnezeu că aflaseră harul „de a se
îndepărta de greşeală şi a veni la dreptate, lumină şi credinţă”163. Dar Josef Kuhr nu s-a lăsat
impresionat. A răspuns: „Îmi pare rău din toată inima că au fost atât de slabi în credinţă şi s-au lăsat
ademeniţi. Dar ce să fac eu? Fiecare trebuie să îşi poarte povara, căci este scris: că nici fiul tatălui, nici
tatăl fiului nu va purta nelegiuirea, ci fiecare trebuie să dea socoteală pentru sine însuşi la Judecata de
Apoi.”
În timpul verii anului 1766 familiile Stahl şi Aenne Wipf au fugit din nou din Vinţu în Criţ. Hans
Kleinsasser ezita, dacă să îi accepte sau nu. Dar pentru că îşi deplângeau slăbiciunea şi îşi mărturiseau
greşeala în faţa lui Dumnezeu şi a bisericii şi se ofereau să suporte bine şi rău alături de biserică, au
fost acceptaţi din nou cu toţii.”164
Acum şi-a dat seama Pater Delpini că ar trebui să pună presiuni şi asupra bisericilor din Criţ şi Dacia
(Stein). A mers la Sibiu şi a cerut de la guberniu o escortă de 100 de bărbaţi. Cu aceştia a mers şi un
consilier comunal la Criţ care trebuia să comunice cele mai noi porunci ale guberniului şi fiul
prezbiterului căzut din Vinţu, Maertl Roth, ca să îi identifice mai uşor pe cei din Vinţu. În Criţ a pus
Pater Delpini mai întâi să fie controlate toate casele şi să fie arestate toate persoanele care proveneau
din Vinţu. Apoi a poruncit ca toţi botezatorii să se adune în ziua următoare ca să îi asculte predica.
Botezatorii au apărut la adunare, dar au început să discute cu el şi i-au explicat că le „sunt cunoscute
toate întâmplările şi înşelăciunea bisericii catolice precum şi învăţătura greşită”. Au zis că sunt hotărâţi
mai degrabă să îndure totul cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar şi moartea, decât să mărturisească din
nou o astfel de greşeală şi credinţă greşită. Aşa că Delpini s-a mulţumit să îi ia înapoi pe cei din Vinţu
cu căruţa cu boi a bisericii din Criţ. În Sibiu a dispus ca Johann Stahl să fie căutat cu mandat de
arestare; era descris ca fiind un om mic, de cincizeci de ani cu cu părul
_________
163 Cartea mică de istorie, pag. 252.
164 Cartea mică de istorie, pag. 252.
228
negru ondulat. Când „frăţietatea” se găsea închisă în primărie, Stahl se găsea în ascuns în Sibiu şi a
încercat să îşi vadă soţia Judith şi copiii. În faţa porţii primăriei s-a întâlnit cu inspectorul pentru
transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim care l-a întrebat cine este şi ce vrea. Stahl a recunoscut
cu sinceritate că familia sa se găsea închisă în primărie şi el vroia să îi viziteze. Deşi Petrus von
Hannenheim era un saş lutheran şi nu era prietenos faţă de Delpini, a trebuit să dispună ca Stahl să fie
arestat. În timp ce femeile şi copiii au fost duşi înapoi în Vinţu, Johann Stahl şi Lorenz Tschetterle au
fost mai întâi închişi în închisoarea din Aiud, unde au rămas până în octombrie 1766; apoi cei doi au
fost duşi în Cluj. Aici s-a încercat încă o dată să fie convertiţi, dar pentru că se opuneau cu fermitate, au
fost puşi în lanţuri şi au fost duşi împreună cu Josef Kuhr din sat în sat până în Sighet în Maramureş.
Aici au mai fost ţinuţi încă paisprezece zile în închisoare şi au fost întrebaţi pentru ultima dată dacă nu
vor să devină catolici. Când au refuzat, Josef Kuhr şi Johann Stahl au fost alungaţi peste graniţă în
Polonia şi expulzaţi pe vecie din ţară165. Aceasta se întâmpla în luna noiembrie a anului 1766.
Johannes Waldner susţine că familiile lui Johann Stahl şi Aenne Wipf cu copiii au mai fugit de câteva
ori din Vinţu la Criţ şi au fost mereu aduşi înapoi. Acest lucru pare să se adeverească, deşi în
documentele vremii nu se spune nimic despre aceasta. Au existat însă zvonuri că aceşti botezatorii din
Vinţu fugiseră peste Carpaţi în Moldova sau Valahia (Ţara Românească)166.
Pater Delpini a renunţat pentru început la convertirea botezatorilor din Criţ şi Dacia (Stein). Din
intenţiile sale viitoare se poate presupune cu o mare probabilitate cum plănuia să rezolve această
problemă. După ce se convinsese că botezatorii adulţi nu puteau fi convertiţi în vreun fel, nici măcar cu
forţa, a căutat o posibilitate ca măcar să îi aibă în mână pe copiii lor şi să le dea o educaţie catolică. De
aceea a părăsit Vinţul în iarna anului 1766/1767 şi s-a mutat în rezidenţa iezuită din Sibiu. De aici,
după cercetări minuţioase, a trimis un promemoria împărătesei Maria Tereza la începutul primăverii
anului 1767 în care propunea să i se pună la dispoziţie complexul de clădiri al „retranşamentului”
construit în 1753-1755 pentru transmigranţi la periferia Sibiului, pe care acum îl achiziţionase oraşul,
ca să înfiinţeze un orfelinat catolic cu privilegii specifice. Pentru că a prezentat nu numai un plan
complet pentru funcţionarea orfelinatului ci şi numeroase propuneri pentru finanţarea costurilor de
întreţinere, care cauzau dezavantaje serioase
_________
165 Cartea mică de istorie, pag. 253 şi în continuare
166 Actul magistraturii Sibiu 206/1766; şi H. Klima, ibidem, pag. 132.
229
saşilor evanghelici, este de presupus, că această problemă îl preocupa de mult. El vroia să
adăpostească aici toţi copiii rebotezători şi să le dea o educaţie catolică în timp ce adulţii, la fel ca Josef
Kuhr şi Johann Stahl, să fie alungaţi peste graniţă pentru totdeauna în Polonia sau în Turcia167.
Deja la 20 mai 1767 a fost emisă o mult prea înaltă hotărâre a împărătesei către guberniul transilvan,
ca „retranşamentul” să fie cedat lui Pater Delpini pentru ridicarea unui orfelinat. Oricum, mai întâi
trebuiau mutaţi de acolo transmigranţii care locuiau acolo, ceea ce a reuşit să facă în câteva luni
inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim. Deja la 1 septembrie 1767 Pater
Delpini a putut prelua clădirea168.
Astfel situaţia transmigranţilor botezatori din Kärnten (Carintia) din Criţ şi Dacia (Stein) precum şi
cea a refugiaţilor din Vinţu care se găseau din nou la ei a devenit deosebit de critică. Nu se puteau
împotrivi nici expulzării cu care fuseseră ameninţaţi în repetate rânduri în hotărâri imperiale, nici
luării forţate a copiilor lor minori, pentru că şi acest lucru se practicase mereu în timpul
transmigrărilor, în special în primii ani, 1752-1754, cu ştiinţa împărătesei.
Nici Hans Kleinsasser, fraţii Glanzer, sau Andreas Wurtzy nu ştiau vreun sfat sau vreo cale de ieşire
din această situaţie disperată. Din nou a fost Josef Kuhr, fostul „slujitor al Cuvântului” al bisericii din
Vinţu care între timp fusese alungat peste graniţă, cel care a intervenit şi a putut oferi o soluţie pentru
salvarea bisericii.
După ce Josef Kuhr şi Johann Stahl au fost duşi peste graniţă în Polonia în noiembrie 1766, Lorenz
Tschetterle a mai rămas încă trei luni în închisoarea din Sighet. Acolo a fost ameninţat că va fi făcut
militar cu forţa, dar a rămas ferm. Până la urmă a fost dus din sat în sat ca să fie dus din nou în Vinţu.
În Cluj a putut să scape de pază şi în martie 1767 s-a întors în Criţ unde a fost primit cu mare bucurie
de fraţi169.
Josef Kuhr şi Johann Stahl au rătăcit peste Carpaţi spre nord. Într-un târguşor au fost sfătuiţi de o
femeie să meargă în Zaleszczyki170, acolo ridicase împăratul polonez o fabrică de postav şi acolo erau
şi mulţi nemţi. Pe 6 decembrie 1766 au traversat Dnjestr care era îngheţat şi au ajuns în Zaleszczykl.
Aici au petrecut iarna, Josef Kuhr ca tăietor de lemne, Johann Stahl ca ajutor la un făuritor de unelte.
La 15 mai 1767 au părăsit localitatea şi au mers
_________
167 Copie a acestui promemoriu fără dată la W. Schmidt, pag. 17.
168 W. Schmidt, pag. 21.
169 Cartea mică de istorie, pag. 256.
170 Waldner numeşte localitatea Zaleszczyki numai Selischek.
230
prin Bucovina prin Botoşani, Iaşi, Focşani drept prin Moldova, apoi prin Bucureşti şi Craiova prin
Valahia (Ţara Românească). Pe drum lucrau mereu câteva zile ca să îşi câştige existenţa şi se informau
despre condiţiile de viaţă în această ţară, căci Josef Kuhr era decis să părăsească Transilvania
împreună cu botezatorii şi să îi aşeze într-o ţară cu libertate religioasă. De aceea s-a bucurat să audă că
în principatele Moldova şi Valahia (Ţara Românească) care se găseau sub autoritate turcească domnea
libertatea religioasă deplină şi că nu se percepea niciun impozit de la nemţii care erau foarte mult
apreciaţi aici ca meşteşugari. Din Craiova au mers cei doi de-a lungul văii Jiului prin Târgu-Jiu către
Bumbeşti. Aici au găsit câţiva valahi transilvăneni care i-au dus peste Carpaţi. Mai întâi s-au îndreptat
către Vinţu, dar aici a aflat Josef Kuhr că propriul său fiu, Michael, căzuse de la credinţă şi că întreaga
fostă biserică botezătoare se bucura între timp de favoarea autorităţilor ca „noua biserică germană” de
credinţă catolică. Johann Stahl a aflat însă că soţia sa Judith cu cei patru copii se mutase în Criţ la
Hans Kleinsasser. Aşa că au părăsit Vinţu în aceeaşi zi şi au pornit-o către Criţ unde au ajuns la 27
august 1767 şi au fost primiţi de biserică cu mari strigăte de bucurie171.
În Criţ, tensiunile între populaţia saşă a satului şi fraţii din Kärnten (Carintia), al căror număr se ridica
din nou la 56 de persoane, crescuseră în vară; s-a ajuns la fricţiuni şi la acte pline de îndrăzneală, au
fost confiscate m1000 de cărămizi, pânză şi alte produse pentru acoperirea costurilor ducerii înapoi a
celor din Vinţu. Pe 10 august 1767 a venit din nou poruncă de la magistratura Sibiului ca persoanele
din Vinţu care fugiseră în Criţ să fie duse înapoi cu forţa, dar şi toate celelalte familii care se mutaseră
în Criţ din alte locuri să fie duse iarăşi înapoi în satele lor, deci Wurtzy în Ighişu Nou, Gurl în Seleuş,
Josef Mueller în Bazna, văduva Hofer şi Nagler în Cincu şi Waldner în Brădeni. Pentru că s-au
împotrivit, 46 de persoane au fost închise în curtea bisericii fortificate din Criţ172. Apoi au fost duse cu
forţa în locurile unde trăiseră mai înainte; fraţii Glanzer, care tocmai se pregăteau să se mute în Criţ au
fost duşi cu copiii lor în Dacia (Stein). Dar această măsură s-a dovedit a fi zadarnică. Dorothea Nagler a
fost trimisă înapoi imediat de către cei din Cincu, pentru că nu aveau nicio poruncă în sensul acesta de
la magistratură, Joerg Waldner a realizat ceea ce îl anunţase pe cavaleristul oraşului: va rămâne în
Brădeni doar câtă vreme va fi legat aici, şi s-a mutat
__________
171 Cartea mică de istorie, pag. 293. Josef Kuhr şi Johann Stahl au călătorit la întoarcerea din
Zaleszczyki până în Criţ aproximativ 1600 de kilometri.
172 Cartea mică de istorie, pag. 290.
231
în aceeaşi zi înapoi în Criţ. La fel au făcut şi ceilalţi şi într-o săptămână erau din nou toate familiile
unite în Criţ. Judecătorul satului Criţ a anunţat asta la magistratură şi a cerut porunci în sensul acesta.
A primit indicaţii ca familiile care se întorseseră să fie închise provizoriu în curtea bisericii fortificate,
pentru întreţinerea lor însă trebuia să plătească biserica botezătoare până ce se va decide definitiv ce se
va întâmpla cu ei173.
Waldner raportează că Pater Delpini a mers la Viena în această vară împreună cu prezbiterul Maertl
Roth care se convertise la catolicism. În plus, l-a vizitat acasă şi pe prezbiterul din Sabatisch, Zacharias
Walther, care, la fel, era catolic acum. Apoi a primit în Viena aprobarea împărătesei să fie alungaţi din
ţară botezatorii adulţi din Kärnten (Carintia), iar copiii sub 14 ani să primească o educaţie catolică în
orfelinatul său. Magistratura a anunţat astfel pe judecătorul satului Criţ să ţină în continuare închişi pe
botezatorii din afara satului în biserica fortificată din Criţ, pentru că va veni în curând un părinte iezuit
şi se va ocupa acesta de problemă. Pentru că preluarea „retranşamentului”, a complexului de clădiri
menit să devină orfelinat în Sibiu era prevăzută pentru 1 septembrie 1767, Pater Delpini era
indispensabil aici în următoarele săptămâni, aşa că nu s-a putut ocupa de botezatorii din Criţ. Această
perioadă le-a dat posibilitatea botezatorilor din Kärnten (Carintia) să ia hotărâri în pripă şi cu urmări
serioase şi să le şi pună în aplicare174.
Când Josef Kuhr şi Johann Stahl au apărut pe neaşteptate la 27 august 1767 în Criţ, prima întrebare pe
care Andreas Wurtzys i-a pus-o a fost: „Acum, frate Josef, ai venit să ne conduci afară de aici?” Kuhr a
răspuns: „Da, fratele meu, dacă este voia lui Dumnezei.” El le-a povestit fraţilor că dincolo de Carpaţii
care înconjurau Transilvania ca un zid de nepătruns, în Moldova şi în Valahia (Ţara Românească) se
găsea suficient loc şi libertate pentru ei. Valahii şi moldovenii erau dedicaţi religiei greco-ortodoxe, dar
în oraşe locuiau şi greci, armeni, iudei şi discipoli ai diferitelor secte, precum filipenii175, dar nimeni
nu era torturat sau persecutat din cauza credinţei lui. Ţara era supusă împăratului turc, care aşezase
prinţi aici176. Era un pământ fierbinte şi gras din care creştea cel mai bun
__________
173 Cartea mică de istorie, pag. 292.
174 W. Schmidt, pag. 21.
175 Filipenii erau o sectă numeroasă rusă care în timpul lui Petru cel Mare fugiseră în teritoriul
Moldovei, care erau supus suveranităţii turce.
176 Prinţii Moldovei şi Valahiei se apăraseră multă vreme împotriva turcilor şi, ca Ştefan cel Mare
(1457-1504), prinţ al Moldovei, sau Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476) şi Mihai Viteazu (1593-1601) au
dus bătălii victorioase împotriva duşmanului creştinătăţii. Dar după bătălia de la Mohács din 1526,
părăsiţi de Europa creştină, s-au supus suveranităţii turce. La început Înalta Poartă a tolerat prinţi
autohtoni, dar când Dimitrie Cantemir, prinţ al Moldovei, s-a aliat cu ţarul rus Petru cel Mare
împotriva lor, sultanii au aşezat pe tron doar greci din cartierul grecesc Fanar, un cartier al
Constantinopolului. Epoca fanarioţilor ca prinţi ai Moldovei şi Valahiei a durat până în 1821.
232
vin. Dar nu este aşa dens populat, şi de aceea există încă mult teren necultivat şi pajişti mari. Pentru a
le prezenta fraţilor ţara cât mai atrăgător, le-a povestit că a întâlnit un om pe drum care stătea pe un
câmp. Când Kuhr l-a întrebat ce meserie are, acesta a răspuns „păstor”. Kuhr l-a întrebat unde are oile.
Acesta a arătat spre câmp şi de-abia atunci şi-a dat Kuhr seama că iarba era atât de înaltă încât nu
putuse să vadă oile din ea din cauza asta177.
Atunci au prins fraţii din Criţ din nou curaj şi au fost de părere că Dumnezeu li-i trimisese pe cei doi
fraţi drept conducători şi şefi ca să îi conducă din primejdie la libertate la fel cum condusese Moise
odinioară pe copiii lui Israel din asuprirea din Egipt în Canaan. I-au trimis imediat pe Josef Kuhr, Veit
Glanzer şi Lorenz Tschetterle, să se intereseze în împrejurimile Braşovului pe unde ar putea scăpa
peste munţi în Valahia (Ţara Românească). Carpaţii înconjurau Transilvania în sud începând de la
Dunăre, în est şi în nord ca un zid în formă de potcoavă, iar în Valahia (Ţara Românească) treceau
doar două trecători făcute de râuri, şi anume Jiul în partea de vest, trecătoarea Turnu Roşu cu Oltul la
sud de Sibiu, şi două trecători prin munţi, pasul Bran în sud-vest şi trecătoarea Predeal la sud-est de
Braşov, ambele la o altitudine de aproximativ o mie de metri. Numai aici treceau şosele circulabile
către sud în Valahia (Ţara Românească) dar erau păzite foarte strict. Pentru a împiedica răspândirea
epidemiilor, în special a mult-temutei ciume, existau la toate cele patru străzi în punctele de graniţă
aşa numitele staţii Contumaz (lazarete) unde toţi rezidenţii şi toate transporturile erau controlate
foarte precis. Acolo exista pază militară puternică, altfel vârful Carpaţilor nu avea decât 2000-2500 de
metri, dar panta către Transilvania era foarte abruptă. La poalele munţilor crescuse o fâşie de păduri
dese de stejar, deasupra urma o zonă la fel de deasă de păduri de fag până cam la 800 m, deasupra
până la înălţimea de 1600 de metri urmau păduri dese de brazi şi molizi care în secolul al XVII-lea
formau o pădure virgină aproape de nepătruns. De la 1600 de metri se întindeau, pe lângă tufişuri de
jnepeni, pajişti întinse alpine roditoare care erau folosite de populaţia valahă din ţinuturile de la
poalele Carpaţilor ca păşuni pentru milioanele lor de oi; deasupra acestei regiuni începea zona
terenului stâncos, în mare parte format din gnais şi formaţiuni de şisturi micacine, dar în sudul
Braşovului, în aşa-numiţii munţi Bucegi, doar formaţii pure de calcar, care în rupturile lor amintesc de
Gesäuse şi de Hochschwab din Steiermark. Mulţi ciobani valahi cunosc poteci şi pasuri ascunse aici
________
177 Cartea mică de istorie, pag. 296.
233
pe care le folosesc pentru contrabanda peste graniţă, şi la aceşti valahi178 a apelat Josef Kuhr în
căutarea sa după călăuze potrivite ca să poată trece în siguranţă peste munţii înalţi tot convoiul
botezatorilor cu bătrâni, femei, copii şi bebeluşi.
Şi astăzi, în era turismului şi a căţărărilor montane, traversarea Carpaţilor Meridionali din zona
Braşovului este o sarcină dificilă chiar şi pentru alpiniştii antrenaţi179, pentru locuitorii ţinutului
deluros din Valea Mureşului a fost o mare îndrăzneală la vremea respectivă şi asta arată temeritatea
ieşită din comun a lui Josef Kuhr, care era singurul care cunoştea ţara cu adevărat, dar şi implicarea şi
pregătirea de a înfrunta riscurile a botezatorilor din Kärnten (Carintia), că fuseseră imediat decişi să
îndrăznească să întreprindă acest marş peste munţii înalţi necunoscuţi pentru a-şi salva copiii şi
pentru libertatea credinţei lor.
Josef Kuhr, care stăpânea limba valahă, a reuşit să recruteze patru valahi din regiunea Satulung, sud-
est faţă de Braşov, care pentru o anumită sumă s-au declarat gata să călăuzească convoiul botezatorilor
peste munţi în Valahia (Ţara Românească). Aceşti oameni au riscat astfel foarte mult, pentru că dacă
ar fi fost prinşi, erau ameninţaţi cu moartea prin spânzurare.
În timp ce Kuhr cu Veit Glanzer şi Lorenz Tschetterle erau pe drum, întreaga biserică se pregătea să
pornească la drum. Au vândut în grabă tot ce le-a permis să facă bani, au pus laolaltă în saci şi baloturi
care puteau fi duse în spate lenjeria de corp şi de pat. O parte din ce aveau însă vroiau fraţii să o trimită
cu o căruţă cu cai cu unul dintre valahi prin postul de Contumaz din Predeal spre Câmpina, în special
uneltele lor şi proviziile de alimente şi cărţile lor. Apoi au auzit că Pater Delpini va ajunge în curând în
Criţ. Se spunea în sat că scrisese deja unui regiment austriac ce se găsea într-un ţinut secuiesc180
pentru a-i fi alocat un detaşament, aşa că aşteptau cu mare teamă şi încordare momentul apariţiei
acestuia. Când
_________
178 Valahii, cum sunt numiţi românii mereu în actele vremii şi în cronica lui Johannes Waldner şi
Josef Mueller, vorbesc aceeaşi limbă de partea aceasta şi de cealaltă parte a Carpaţilor, există foarte
puţine diferenţe dialectale. Şi în secolul al XVIII-lea au existat mereu contacte foarte strânse între
românii de o parte şi de alta a lanţului carpatic în ciuda graniţei.
179 Autorul acestui articol, el însuşi născut la marginea Carpaţilor Meridionali, la doar circa 30 km de
creastă şi din tinereţe familiarizat pe deplin cu acest munte, a trebuit ca după prăbuşirea frontului
german în august 1944, fugind din prizonierat la 26 septembrie 1944 venind din Curtea de Argeş, să îl
traverseze din sud spre nord. Deşi era cu trei săptămâni mai devreme decât convoiul botezatorilor (13-
15 oct. 1767) pe o vreme frumoasă de toamnă şi avea 23 de ani, a fost o traversare periculoasă, care a
necesitat efort şi foarte riscantă.
180 Ţinutul secuiesc, numit şi Trei Scaune, se întinde la nord de Braşov de-a lungul Carpaţilor
Orientali şi este ţinutul de origine al Mureşului, Oltului şi Târnavelor. Din 1764 aparţinea graniţei
militare şi avea două regimente de graniţă formate din ţărani care vorbeau ungureşte.
234
Lista
familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia) şi a fugarilor din Vinţu de Jos,
care au luat parte în 1767 la fuga peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească):
Cei din Kärnten (Carintia):
..1. G l a n z e r Paul............................................................................................în total...3
..2. G l a n z e r Marias Kinder............................................................................în total...3
..3. G l a n z e r Veit..............................................................................................în total...1
..4. G u r l................................................................................................................în total...2
..5. H o f e r Anna....................................................................................................în total...8
..6. H o f e r Johann jun. ......................................................................................în total...4
..7. K l e i n s a s s e r Hans.................................................................................în total...7
..8. K l e i n s a s s e r Josef................................................................................în total...3
..9. K l e i n s a s s e r Matthias............................................................................în total...3
10. M u e l l e r Josef............................................................................................în total...6
11. M u e l l e r Peter............................................................................................în total...3
12. N a g l e r Dorothea........................................................................................în total...4
13. P i c h l e r Rosina..........................................................................................în total...1
14. W a l d n e r.....................................................................................................în total...7
15. W i n k l e r Christina......................................................................................în total...1
16. W u r t z y.........................................................................................................în total...7
Cei din Vinţu de Jos:
17. K u h r Josef...................................................................................................în total...1
18. S t a h l Johann...............................................................................................în total...7
19. W i p f Aennes Kinder...................................................................................în total...4
20. T s c h e t t e r l e Lorenz...............................................................................în total...1
21. G r e t e Wipf II. ...........................................................................................în total...1
22. Z u e l c h Grete.............................................................................................în total...1
____________
78
235
întoarcerea celor trei fraţi trimişi s-a amânat, Hans Kleinsasser a decis să acţioneze prin propria-i
putere şi să le iasă în întâmpinare. A angajat un vizitiu cu căruţă din localitatea învecinată şi a decis
pornirea la drum pentru noaptea următoare. Prizonierii din biserica fortificată nu erau foarte atent
supravegheaţi iar ziua puteau fi vizitaţi de către ceilalţi ca să fie aprovizionaţi cu mâncare şi aflaseră că,
cheia de la poarta cetăţii era păzită într-o gaură din perete. Kleinsasser le-a dat de înţeles tuturor
„fraţilor” captivi în cetate că trebuiau să fie pregătiţi pentru o fugă în noaptea respectivă.
Dar în noaptea următoare vizitiul nu a venit pentru că îşi pierduse calul; nici în a doua noapte nu a
mers, aşa că a fost amânat pentru a treia noapte. Din fericire, în seara respectivă s-a întors Josef Kuhr
cu cei doi tovarăşi ai săi. La început a fost supărat că Hans Kleinsasser hotărâse să fugă noaptea fără să
aştepte întoarcerea sa, dar când a auzit de pericolul iminent, şi-a schimbat atitudinea. Când nici în
această noapte nu a apărut vizitul angajat, fraţii au fost cuprinşi de frică. Părea că Domnul nu vrea ca
ei să plece din Criţ. Au decis să vadă hotărârea lui Dumnezeu prin tragere la sorţi. După rugăciuni
lungi şi insistente ale întregii biserici s-a tras la sorţi şi s-a decis că biserica trebuia să plece în
străinătate. Atunci şi-au recăpătat toţi speranţa din nou şi au decis ca acum să nu mai plece pe ascuns
noaptea, ci liber şi deschis în timpul zilei.
236
10. Fuga fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767
Însărcinarea pe care şi-o luase Kuhr nu era uşoară. El trebuia să conducă pe jos şi fără să atragă atenţia
45 de adulţi, 25 de copii cu vârste cuprinse între 6-15 ani şi 13 copii mici, printre care şi un sugar, o
femeie în vârstă şi oarbă (Magdalena Gurl), trei femei însărcinate (Barbara Glanzer, Barbara
Kleinsasser şi Elisabeth Mueller în luna a şaptea şi a opta!) împreună cu bagajul format din lucrurile
strict necesare şi alimentele pentru cel puţin o săptămână peste un munte abrupt şi impracticabil, în
toamnă, cu puţin înainte de căderea primei ninsori. Comunitatea din Criţ avea o căruţă cu două
perechi de boi, familia Glanzer din Dacia (Stein) avea un car cu doi cai; în acestea au încărcat lucrurile
cele mai importante. Fiecare adult şi adolescent purta o legătură în spate, iar o parte din bărbaţi îi
purtau pe cei opt copii mici care erau prea mici ca să meargă susţinut. Dar deja băieţii şi fetiţele de 4-5
ani trebuiau să meargă pe jos. Casa din Criţ a rămas în urmă împreună cu toată mobila, în grabă nu au
mai putut-o vinde.
236
Ceea ce agonisiseră cei din Kärnten (Carintia) în decurs de zece ani cu multă hărnicie şi efort, au
trebuit acum să lase în urmă locuitorilor din Criţ, care împreună cu dregătorii lor priveau curioşi
convoiul. Sătenii se temeau de reacţia autorităţilor din Sibiu când se va afla că fuseseră lăsaţi să plece
ziua în amiaza mare, dar pe de altă parte, locuitorii satului se bucurau din nou să scape de musafirii
inoportuni. Oricum nu s-a mişcat nicio mână să îi oprească. Plecarea din Criţ a avut loc pe 3 octombrie
1767 la ora zece dimineaţa.
Convoiul emigranţilor a mărşăluit din Criţ prin Bumbeşti până la Fişer. Într-o mică vale au făcut un
popas, au mâncat şi s-au odihnit. Apoi au mers prin Rupea şi au ajuns la râul Olt la revărsatul zorilor.
Pentru că nu aveau paşapoarte nu au putut să traverseze podul din Hoghiz şi au mers astfel o bucată de
drum în susul râului până la o pădure pe care Waldner o numeşte Fraetum în cronica sa. Aici au
tăbărât şi au trimis căruţa cu cai cu doi fraţi în Dacia (Stein) ca să ia pe fraţii de acolo, familiile Glanzer
şi Hofer. În timp ce o parte din familiile Glanzer şi Hofer au fost aduşi cu căruţa la Olt, Aenne Wipf,
Martin şi Paul Glanzer cu tânăra sa soţie Barbara, văduva lui Christian Glanzer, Maria, cu fiul ei
Christian, care pe atunci avea 20 de ani, Margarete Glanzer şi tânăra Grete Wipf, cea mai mare fiică a
Annei Wipf, au rămas încă în casă şi vroiau să îi urmeze mai spre seară. Dregătorii din Dacia (Stein) au
observat plecarea căruţei şi, spre deosebire de sătenii din Criţ, au adunat o ceată de ţărani şi i-au închis
pe cei ce rămăseseră în urmă. Peste noapte au fost puşi sub pază în temniţa din biserica fortificată şi a
doua zi au fost duşi în Rupea. Doar Paul Glanzer a putut să scape. Şi-a lăsat soţia în urmă şi s-a grăbit
să ajungă la fraţii care îi aşteptau ca să le povestească ce se întâmplase. Comunitatea a fost foarte
tulburată dar pentru că nu puteau întreprinde nimic, s-au hotărât să îi lase pe cei lăsaţi în urmă în grija
şi protecţia lui Dumnezeu şi să mergă mai departe181. Era nevoie însă mai întâi să fie găsită o
posibilitate de a traversa Oltul, căci peste podul din Hoghiz182 nu erau lăsaţi fără paşaport. Kuhr a
aflat că în susul râului, la Bogata Olteană era un vad prin care se putea traversa râul, atunci când era
apă puţină, chiar şi cu căruţa. A găsit un valah care a reuşit să treacă cu un car cu boi, atunci când râul
a fost şi mai scăzut în următoarele trei zile, atât bagajele cît şi cele două căruţe ale convoiului peste Olt
şi a făcut rost şi de un şlep cu care au putut oamenii să traverseze râul. Aşa au reuşit la 7 octombrie
1767 să treacă râul, primul mare obstacol din această călătorie. În noaptea următoare
_________
181 Cartea mică de istorie, ibidem, pag. 298-300.
182 Podurile peste Olt duceau pe teritoriul graniţei militare stabilite aici în 1764.
237
au traversat pe jos munţii Baraolt care erau joşi, dar împăduriţi şi au ajuns în Măieruş în Ţara
Bârsei183. Aici a lăsat Kuhr convoiul să facă popas două zile şi o noapte într-o pădure. Între timp a
făcut rost din Măieruş pentru şase guldeni de o călăuză cu o căruţă cu cai care trebuia să transporte o
parte din bagaje. Ca să ajungă la punctul de întâlnire stabilit în Satulung, trebuiau să traverseze pe
şosea satele saşe Rotbav, Feldioara şi Hărman în Ţara Bârsei. Pentru că un convoi de 77 de persoane ar
fi ieşit în evidenţă prea mult, călăuza şi robul său au pus întregul convoi să ocolească satele şi să
meargă peste câmpuri pe câmpiile din Ţara Bârsei, şi, ca să ajungă în Braşov înainte de zori, i-a pus să
meargă o distanţă de aproximativ 30 km fără popas. Dacă traversarea nocturnă a muntelui Baraolt a
fost foarte obositoare, acest marş susţinut a fost şi mai mult: „Atunci au aflat multe persoane ceea ce
considerau de necrezut mai devreme, şi anume, că se poate dormi mergând sau că pe lângă mers se
poate şi dormi.“184
Într-o mică vale afluentă la sud-est de Satulung a făcut convoiul popas. Toţi erau atât de epuizaţi încât
a trebuit neapărat să se odihnească câteva zile. Dar pentru că o astfel de adunare de oameni ieşea în
evidenţă, se temeau să nu fie descoperiţi şi s-au afundat mai adânc în pădure. Totuşi au fost observaţi
de mulţi oameni şi au început să se teamă că ar putea fi denunţaţi autorităţilor şi vor fi duşi din nou cu
forţa înapoi. Josef Kuhr i-a căutat pe valahii care ar fi trebuit să ducă convoiul botezatorilor peste
munte, dar nu i-a găsit, pentru că veniseră mai devreme în Satulung decât fusese stabilit. În ziua
următoare un vânător a descoperit grupul şi i-a întrebat cine sunt şi ce caută în această pădure. I-au
mărturisit că au fugit din Scaunul Sibiu din cauza credinţei lor şi l-au rugat insistent să nu îi denunţe.
Dar el a spus că trebuie să înştiinţeze autorităţile, Joseph Mueller afirmă că acesta s-a grăbit spre
Braşov şi a înştiinţat autorităţile de acolo, dar s-a nimerit să fie o zi de sărbătoare şi de aceea s-a
hotărât ca problema să fie cercetată a doua zi, dar între timp, comunitatea de botezatori deja plecase
mai departe185. Această povestire este însă probabil inventată pentru că nici unul nu avea posibilitatea
să afle ce s-a raportat în Braşov. Joseph Mueller jun., care avea 17 ani la traversarea Carpaţilor, i-a dat
în 1783 un raport detaliat despre acest exod predicatorului Wiebe din comunitatea menonită
Ellerswald/Prusia de est, pe care acesta l-a scris „cuvânt cu cuvânt”186.
_________
183 Cartea mică de istorie, pag. 301. Waldner numeşte muntele Baraolt „pădurea Braşovului“ şi Ţara
Bârsei „câmpia Braşovului“.
184 Cartea mică de istorie, pag. 301-185 Cartea mică de istorie, pag. 301 şi urm. şi Joseph Mueller.
186 Gerhard Wiebe, prezbiter al bisericii menonite din Ellerswald în Elbing în Prusia de Est (1778-
1798), i-a primit pe cei doi fraţi Joseph Mueller şi Christian Hofer între 16 februarie şi 21 mai 1783.
Joseph Mueller i-a dat o relatare orală pe care acesta a scris-o cuvânt cu cuvânt. Această relatare a fost
publicată în foaia bisericii menoninte în colecţia anuală VII/1876 Nr. 611. Originalul se găseşte în
colonia Bon Homme în Dakota de Sud, USA, la predicatorul Jakob M. Nyaldner; citează: J. Mueller.
Conform altor informaţii, relatarea a fost compusă de prezbiterul învăţător Heinrich Donner în
Ohrloferfeld în Prusia de Vest în iunie 1783.
238
Din relatările lui Johannes Waldner şi Joseph Mueller se poate stabili ruta traversării Carpaţilor cu o
exactitate destul de bună. Călăuzele valahe aleseseră drumul spre Câmpina prin Valea Doftanei. La
sud-est de Braşov trecea o cărare pentru animalele de povară peste munte prin pasul Bratocea către
Valea Târgului pe lângă mănăstirea Suzana. Aici nu exista vreo staţie de Contumază, ci un post militar
de graniţă. De la pasul Bratocea se ramifica o altă cărare pentru animalele de povară care trece prin
Valea Doftanei către creasta Carpaţilor. Această potecă între Vârful Clăbucet înalt de 1464 m şi
Muntele Vaida înalt de 1529 m se termina pe partea transilvană la postul de graniţă Vama Predeluţ;
(punct vamal Micul Predeal). În timp ce prin pasul Bratocea astăzi trece o şosea practicabilă, prin fosta
Vama Predeluţ se poate ajunge doar pe jos în Regat187, în Valahia (Ţara Românească). Pe poteci
înguste se ajunge până la urmă în valea Doftanei româneşti care se varsă în Câmpina în râul Prahova.
Şi călăuzele lui Kuhr au ales această rută, doar că vroiau, ca să nu fie prinşi, să nu folosească poteca
pentru animalele de povară ci să meargă paralel cu aceasta pe partea transilvană pe creasta muntelui
Vârful Ciocan, Vârful Clăbucet şi Vârful Paltinul, ca să ajungă în Valea Doftanei de-abia prin cătunul
Teşila. Acest lucru avea avantajul că locul de graniţă păzit Vama Predeluţ, era ocolit printr-un arc cu
câteva sute de metri mai sus în vest. Pentru convoiul transmigranţilor asta însemna ce-i drept un drum
peste stânci, prăpăstii şi creste de munte ameţitoare, prin jnepeni, drum pentru care a fost nevoie de
eforturi ieşite din comun din partea lor.
Botezatorii au petrecut ziua de 12 octombrie 1767 în cea mai mare nelinişte şi teamă de a fi descoperiţi
în pădurea din Satulung. S-au rugat ca Dumnezeu să nu îi părăsească acum în ultimul moment.
Prezbiterii, în special Andreas Wurtzy, au încercat să îi încurajeze. În sfârşit a venit Kuhr cu călăuzele
valahe. Şi-au împachetat lucrurile strict necesare pe cei patru cai şi au lăsat căruţa în urmă. Valahii
trebuiau să o ia mai târziu. Cei patru boi au fost mânaţi în faţă fără bagaje şi aşa a început urcuşul în
noaptea spre 13 octombrie. Adulţii îşi prinseseră copiii mici pe spate, Magdalena Gurl care era oarbă a
fost legată de spinarea unui cal, băieţii adolescenţi i-au luat pe cei mai mici de mână şi aşa au urcat
toată seara şi toată noaptea până în zori prin codrii seculari ai Carpaţilor, până ce în zori au ajuns la un
perete de stâncă unde tot convoiul a poposit. Pentru că era prea
_________
187 Ca „regat“ mai este desemnat şi astăzi regatul României din graniţele de la 1913-1918.
239
puţină pâine, cei patru valahi au trebuit să mai coboare o dată şi să facă rost de făină şi pâine din sat.
După ce au mâncat de seară, botezatorii au urcat în continuare până au ieşit din zona pădurilor pe
pajiştile alpine şi în regiunea stâncoasă. Joseph Mueller descrie astfel acest urcuş: Conducătorul a zis:
„Porniţi imediat la drum şi aveţi mare grijă. Avem un drum periculos peste munte pentru că trebuie să
abandonăm drumurile şi şoselele şi trebuie să ne târâm şi să ne căţărăm prin tufişuri dese şi peste
munţi şi stânci abrupte.” L-am întrebat dacă nu ar putea merge pe un alt drum cu noi. Pentru că
femeile şi copiii noştri nu vor rezista pe acesta. El a răspuns: drumurile şi podurile sunt păzite, nu
putem călători altfel. Atunci a luat caii şi chiar şi pe al său ca să stea pe ei femeile mai slăbite. Am avut
şi un orb, şi acesta a trebuit să fie aşezat pe un cal... Şi aşa am pornit prin munţi, dar mai întâi a trebuit
să trecem o apă, unii au înotat prin ea şi au ţinut copiii pe ceafă. Alţii au primit o luntre şi au fost astfel
trecuţi dincolo188. Aşa am ajuns noaptea la muntele carpatin. Este un munte înalt, înspăimântător, cu
stânci ieşind în relief şi cu prăpăstii adânci la a căror vedere ni s-a făcut pielea de găină. Dimineaţa am
ajuns la o peşteră mare unde am făcut focul, ne-am încălzit şi ne-am uscat hainele ude. Seara
următoare am pornit iarăşi la drum şi am mers toată noaptea până ce dimineaţa am ajuns în sfârşit sus
pe munte. Părea să fie atât de sus încât ne închipuiam că putem vedea întreg globul pământesc, că doar
trebuise să mergem două nopţi până să ajungem sus... De acum înainte coboram aşa că puteam merge
ziua ... Nu se poate descrie cât de obositoare a fost această călătorie. Curând a trebuit să ne căţărăm pe
nişte stânci atât de înalte încât în orice moment ne temeam că cineva va face un pas greşit şi se va
prăbuşi, cum s-a întâmplat cu unul dintre caii noştri care a căzut şi a rămas nemişcat într-o prăpastie.
Curând a trebuit să păşim pe nişte poteci atât de înguste care aveau de ambele părţi prăpăstii
îngrozitoare şi nespus de adânci încât ne îngrozeam când priveam în jos. Şi în plus, ce făcea ca teama
să fie şi mai mare era faptul că trebuia să ne continuăm călătoria noaptea. Nimeni nu avea voie să
scoată vreun sunet. Pentru asta călăuza a poruncit ca mamele care alăptau să ţină mereu copiii la piept
iar câinilor li s-a legat botul . . . 189.
Waldner, carea avea doar 14 ani când au traversat Carpaţii, povesteşte:
Se vedea de pe muntele înalt în lumina lunii foarte frumos în urmă, Ţara Bârsei, cum se întindeau
satele în câmpie190.
_________
188 Această parte a relatării se referă încă la traversarea Oltului.
189 J. Mueller.
190 Cartea mică de istorie, pag. 302.
240
Aici, în regiunea stâncoasă a ajuns convoiul botezatorilor în Valahia (Ţara Românească) pe 15
octombrie 1767. De acum puteau să îşi continue călătoria pe zi şi au coborât pe deasupra cătunului
Treşila în Valea Doftanei. Aici au făcut mai întâi popas şi biserica I-a mulţumit lui Dumnezeu în
rugăciune comună pentru că îi scosese din mâna şi stăpânirea falşilor profeţi. Pentru botezatori,
această întâmplare a avut o importanţă decisivă. Acum erau convinşi că erau într-adevăr „adevărata
biserică“ a lui Dumnezeu, care Îşi ţinea mâna peste ei ca odinioară peste copiii lui Israel191.
Aici călăuzele valahe s-au întors ca să aducă căruţele cu bagajele pe ruta normală prin pasul Predeal
prin controlul Contumazei în Valahia (Ţara Românească) şi să le ducă în Câmpina.
Prima noapte în Valahia (Ţara Românească) au petrecut-o botezatorii în pădure, şi-au uscat hainele şi
s-au odihnit după eforturile intense. Era suficientă apă, dar prea puţine alimente. Aşa că fiecare a
primit doar o bucăţică de carne şi un pic de mămăligă. A doua zi au găsit un han în Valea Doftanei de
unde au putut cumpăra făină de mei, lapte şi chiar vin. După câteva zile convoiul a ajuns în localitatea
Câmpina pe şoseaua Braşov-Predeal-Bucureşti. Aici au aşteptat mai întâi să sosească căruţele şi
bagajele lor.
În total făcuse convoiul botezatorilor nu mai puţin de 150 km pe jos în circa 14 zile, dintre care 90 km
din Criţ până în Satulung şi 60 km la traversarea Carpaţilor. Au ajuns fericiţi şi fără pagube până în
Valahia (Ţara Românească). Chiar şi o parte din bagaje, în special uneltele şi aparatele care le erau
necesare, au putut fi duse cu ajutorul valahilor care treceau graniţa peste pasul Predeal în Valahia
(Ţara Românească) şi acum le stăteau la dispoziţie celor din comunitate ca să construiască o
gospodărie frăţească. Erau 78 de persoane care au luat parte la memorabila traversare a Carpaţilor; în
închisoarea din Sibiu respectiv Rupea rămăseseră: Matthias Hofer, închis din 1757, Christina (26) şi
Elisabeth (28) Strauss, precum şi Anne Ehgarter (28), care erau în închisoare din 1759; apoi Martin
Glanzer (48), Maria Glanzer (42) cu fiul lor Christian (20), Barbara Glanzer (25), Margarethe Glanzer
(41) şi Aenne Wipf (42) cu fiica ei Grete (13), toţi în închisoare din octombrie 1767. În total rămăseseră
deci 11 fraţi în Transilvania în închisoare. Pe 19 aprilie 1768 a născut Barbara Glanzer în închisoarea
din Sibiu o fiică Susanne, astfel încât numărul membrilor comunităţii lăsaţi în urmă s-a ridicat la
12192.
Prima grijă a comunităţii erau acum cei lăsaţi în urmă, acum că ajunseseră fericiţi în Câmpina în
Valahia (Ţara Românească). De aceea i-au trimis pe Paul şi Veit Glanzer înapoi în Transilvania
împreună cu valahii care treceau graniţa şi care
__________
191 Cartea mică de istorie, pag. 303 şi următoarea.
192 Registrul bisericii fraţilor hutteriţi.
241
le aduseseră căruţele cu bagajele, ca să se intereseze ce se întâmplase cu aceştia şi ca să îi viziteze pe cei
captivi din închisoarea din Sibiu. I-au găsit pe Martin, Maria, Barbara şi Margarete Glanzer cu
Christian şi Grete W'pf încă în închisoarea din Rupea, de unde însă au fost duşi de asemenea după opt
săptămâni în Sibiu şi închişi în primărie. Au reuşit să vorbească în secret cu prinşii şi să îi înştiinţeze
despre fuga reuşită, dar au trebuit să îi lase în urmă. Din Sibiu Paul şi Veit Glanzer au mers în Vinţu de
Jos, dar foştii botezatori care locuiau acolo se resemnaseră cu noile condiţii în „noua colonie germană“
a lui Pater Delpini şi nu arătau nicio dorinţă de a păstra contactul cu ei. Chiar şi copiii adulţi ai lui
Kuhr nu au vrut să îşi urmeze tatăl. Cei doi copii mai mici, Andreas (14) şi Grete (11) au fost însă
reţinuţi de fraţii lor mai mari şi au venit de-abia în anul 1782 la tatăl lor în Wirschinka. Numai Elias
Wipf sen., care a fost o perioadă cu Jakob Stutz în Cluj în închisoare şi apoi se convertise s-a alăturat
lui Paul şi Veit Glanzer, când aceştia s-au întors în Valahia (Ţara Românească) prin Braşov şi peste
munte, dar a părăsit comunitatea în curând şi s-a întors în Vinţu de Jos193.
Astfel s-a stins ultima biserică a fraţilor hutteriţi din Transilvania. A fost meritul lui Josef Kuhr, că a
găsit la timp înlocuitori din transmigranţii din Kärnten (Carintia) şi a condus noua biserică în libertate
peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească). De aceea trebuie să fim mereu conştienţi de faptul că
fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) nu au fost în nici un caz simplii continuatori ai lanţului de
„colonii habanice”. Comunitatea de bunuri murise în bisericile din Ungaria Superioară şi Vinţu de Jos
de generaţii. Ceea ce au reuşit să facă fraţii din Kärnten (Carintia) sub conducerea lui Hans Kleinsasser
şi cu colonia „hutteriţilor“ din Canada şi în vestul SUA ca urmare a consilierii lui Josef Kuhr, a fost un
început cu totul nou. Originea exactă a celor de astăzi nu se găseşte nici în Mähren nici in Vinţu şi nici
măcar în Tirol, cum citim mereu, ci în prima gospodărie de fraţi a celor din Kärnten (Carintia) în
Valahia (Ţara Românească).
_________
193 Cartea mică de istorie, pag. 304.
242
11. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni
În Transilvania fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) încercaseră în Criţ şi Dacia (Stein) să trăiască în
comunitatea de bunuri, dar ambele gospodării frăţeşti ridicate acolo erau provizorii. În semn de
protest faţă de risipirea dictată de autorităţi, refuzaseră să îşi cultive terenurile arabile care le fuseseră
repartizate şi să devină din nou ţărani. Mai întâi
242
lucraseră cu toţii la saşi ca zilieri, dar mai târziu, ca să evite contactul prea strâns cu lutheranii din sat
au început să toarcă tort şi să ţese in, doar Wurtzy în Ighişu Nou a cultivat la început ogorul.
Aici în Valahia (Ţara Românească) însă erau cu toţii liberi de autorităţi şi prescripţii şi puteau să se
apuce să îşi realizeze concepţiile lor despre „adevărata viaţă creştină în comunitatea de bunuri“. Şi în
plus, situaţia materială a comunităţii i-a forţat la asta. Pentru micile familii era aproape imposibil să
achiziţioneze singuri şi să pună în mişcare gospodării ţărăneşti viabile cu mijloacele modeste pe care le
salvaseră din Transilvania. Josef Kuhr şi Johann Stahl erau singurii care stăpâneau limba ţării şi care
se puteau înţelege cu valahii locali.
Deci astfel era o dispoziţie a zilei, erau forţaţi de împrejurări să încerce să trăiască împreună şi să îşi
câştige existenţa şi, bineînţeles, pentru asta li s-a oferit în învăţăturile de credinţă pe care le preluaseră
modelul „gospodăriilor frăţeşti“, al „gospodăriei“, cum era odată în secolul al XVI-lea în Mähren şi în
secolul al XVII-lea în Ungaria Superioară şi în Vinţu de Jos. Dar nici unul nu avea o idee clară despre
acest lucru, pentru că în Vinţu se renunţase deja la viaţa în comunitatea de bunuri la sfârşitul secolului
al XVII-lea şi încercarea din anul 1763 eşuase lamentabil.
Aşa că Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy, care, ca „slujitor al chemării temporare a
naturii“ era responsabil de călăuzirea economică, au trebuit să înceapă să construiască o gospodărie
frăţească după informaţiile care le fuseseră transmise de „fraţii din Mähren“, totuşi pe deplin conştient
de realităţile din comunitate şi cele din ţara încă necunoscută în care îi adusese, după cum credeau ei,
călăuzirea lui Dumnezeu. Erau tot 11 bărbaţi căsătoriţi, un văduv şi 8 tineri necăsătoriţi, 10 femei
căsătorite, 2 văduve şi 8 tinere necăsătorite. Numai Paul şi Veit Glanzer erau zidari şcoliţi, Johann
Stahl sobar şi făcea şi urcioare, Elias Wipf cizmar, dar Lorenz Tschetterle se pricepea la ţesătorie iar
Georg Waldner putea să construiască războaie de ţesut, dar toţi învăţaseră în străinătate, pe lângă
gospodărirea ţărănească să se implice şi să se descurce şi în alte meserii şi meşteşuguri. Aceste
deprinderi dobândite erau folosite acum de comunitate ca să devină pe cât de repede posibil
independenţi de mediul în care se găseau şi să asigure întreţinerea autonomă pentru toţi membrii. Este
uimitor şi admirabil cât de repede s-au priceput să ridice prima „gospodărie frăţească“.
Valahia (Ţara Românească) părea să fie la prima vedere o ţară potrivită pentru aşezarea fraţilor
hutteriţi. Aici domnea libertatea religioasă deplină pentru orice fel de secte şi comunităţi de credinţă,
era roditoare, puţin populată şi imigranţii nemţi erau bineveniţi.
243
Dar Josef Kuhr nu se gândise la un lucru când făcuse alegerea. Această ţară se găsea la punctul de
intersecţie al contradicţiilor dintre marile puteri de atunci şi ameninţa ca în scurt timp să devină scena
unui război îndelungat; era un adevărat teritoriu al crizelor.
Marea putere care stăpânea pe atunci în sud-estul Europei era Imperiul Otoman. Graniţa de vest şi de
nord a acestui imperiu se întindea atunci, în 1767, de la Bosnia în nord, în sud Sava până la Dunăre, de
aici până la vărsarea Prutului, peste Nistru la fortăreaţa Tiraspol până la vărsarea Niprului. Dar şi în
fortăreaţa Hotin în nordul Moldovei, la graniţa cu Polonia, era mereu o garnizoana turcă. De-a lungul
Savei, Dunării şi al munţilor Carpaţi habsburgii ridicaseră graniţă militară. Exinderea către sud-est
fusese însă stopată prin pacea de la Passarowitz în urma războiului din 1736-1739 care decursese
nefericit. Oricum, turcii aveau acum un nou duşman. Ţarii Rusiei presau către sud, către o cale de
acces la marea caldă. Graniţa de vest a Rusiei se întindea pe atunci de-a lungul Niprului, traversa stepa
până la Marea Azov. Văduva lui Petru al III-lea, Ecaterina a II-a, care în 1762 a urcat pe tronul ţarilor,
era decisă să împingă puterea turcilor înapoi în sudul imperiului ei.
Polonia stăpânea pe atunci vestul Ucrainei şi Podolia, regatul Poloniei se întindea de la Carpaţi până la
Nipru şi cuprindea şi Galiţia, Volinia şi tot Belarusul; era un regat electiv. Din 1697 până în 1763
principii electivi din Saxonia au fost prin uniune personală regii Poloniei. Când în octombrie 1763
regele August al III-lea a murit, Ecaterina a II-a s-a străduit foarte mult ca favoritul ei, principele
polon Stanislaus Poniatowski, să fie ales rege al Poloniei; el a fost încoronat la 25 noiembrie 1764 ca
rege, dar o opoziţie puternică a nobilimii catolice, susţinută de curtea franţuzească s-a întors împotriva
influenţei în creştere a ţarinei. Până la urmă s-au amestecat şi turcii în această ceartă. În Confederaţia
din Bar s-au strâns toţi oponenţii lui Poniatowski. S-a ajuns la graniţa de nord, unde erau 20.000 de
spahii în Hotin pentru incidentele de la graniţă. Cazacii zaporojeni care locuiau între Bug şi Nipru, care
recunoşteau autoritatea ţarilor din 1654, şi tătarii lui Chan Selim Gherei care locuiau în Edisan făceau
raiduri alternative în sate şi duceau un război crunt al graniţelor, care se întindea până departe în
ţinuturile poloneze. În septembrie 1767 sultanul Mustafa al III-lea l-a numit pe paşa Hagl Mehmet
Damat Emin vizir194; acesta a atacat Polonia în 1768 cu o armată din Tighin şi Hotin, astfel ambele
principate române au devenit scene de război.
_________
194 Vizirul era căpetenia guvernului, el hotăra politica după indicaţiile sultanului.
244
Ambele principate erau state feudale înapoiate în care masa ţăranilor care se ocupau cu agricultura şi
creşterea vitelor era condusă de o pătură subţire de nobili, numiţi boieri, care dispuneau ca pământul
să fie muncit de iobagi în propriile gospodării sau îl dădeau în arendă şerbilor pentru impozite şi taxe
mari. Boierul era responsabil şi pentru administrarea şi jurisdicţia instanţelor inferioare, totuşi
administrarea ţărilor era foarte primitivă şi, în concordanţă cu „obiceiurile balcanice“, coruptă, dar
lăsa individului suficientă libertate de acţiune.
Corespunzător influenţei covârşitoare a turcilor, curtea principelui (divanul) avea un caracter oriental
iar limba greacă era limba persoanelor educate. Despre evenimentele din Valahia (Ţara Românească)
există o cronică valahă foarte informativă a biv vel stolnicului Dumitrache, publicată de membrul
Academiei A. V. Urechia în 1883 în rapoartele Academiei Române a Ştiinţelor sub titlul „Istoria
evenimentelor din orient cu referinţe la principatele Moldova şi Valahia (Ţara Românească) în anii
1769-1774“. Biv vel stolnicul Dumitrache era, după cum spune titlul său, fost boier de rangul întâi şi
membru al divanului principelui Grigorie Ghica ca stolnic (= dregător care se ocupa de masa
domnitorului) şi a zugrăvit evenimentele perioadei 1769-1774 din propria sa experienţă. Cronica sa e
plină de expresii greceşti care sunt greu de înţeles pentru cititorii săi, dar transmite o imagine bună a
erei respective, a întâmplărilor, şi face posibil ca informaţiile cronicarilor hutteriţi să fie verificate şi
evenimentele pe care le-au trăit aceştia să fie mai uşor de înţeles.
După ce bagajele au ajuns prin Predeal în Câmpina, cei din Kärnten (Carintia) s-au deplasat la 26
octombrie 1767 către sud spre Ploieşti, capitala de judeţ la vremea respectivă şi s-au anunţat acolo la
ispravnicul responsabil, conducătorul judeţului. Acesta a scris numele fraţilor şi le-a oferit să se mute
pe moşia sa în Ciocârleni. Când au ajuns acolo, au văzut că era de fapt o sălbăticie. Exista un pârâu cu o
moară şi teren arabil bun, dar nu era nicio pădure de unde ar fi putut să taie lemnul pentru construcţii.
De aceea au refuzat să se stabilească aici195, şi i-au trimis pe Josef Kuhr şi Hans Kleinsasser,
conducătorul comunităţii, la Bucureşti, capitala ţării. Aceasta era pe atunci o localitate mică de circa
6000 de locuitori, dar aici se găsea conacul, curtea domnitorului Alexandru Ghica, şi sediul metropolei
ungro-vlahilor precum şi un număr considerabil de neguţători şi meşteşugari stabiliţi aici. Din
întâmplare au întâlnit în Bucureşti un neamţ din principatul Saxonia pe nume Jakob Friedrich Woelfl.
Acesta i-a întrebat şi când a auzit că sunt în căutarea unui
_________
195 Localitatea „Tscharkerlan” (probabil Ciocârleni) nu este identificată. Nu este vorba de numele unui
sat, ci probabil cel al unei moşii, şi se găsea, fiindcă este descris ca un teritoriu lipsit de păduri,
probabil pe drumul către Mizil. Această regiune este singura de lângă Ploieşti, unde nu se găseşte
niciun copac.
245
loc potrivit unde să se stabilească, i-a sfătuit să se stabilească în satul Ciorogârla196 care se găsea la
doar 18 km de Bucureşti, unde şi el avea o casă. Satul se găseşte pe râul cu acelaşi nume şi înseamnă
pârâul ciorilor, mai exact mlaştina ciorilor. Seniorul din Ciorogârla era boierul Căţicu, şi el era de
acord, cu plăcere, să arendeze comunităţii un loc pentru gospodărie şi terenul arabil necesar. Locul le-a
plăcut lui Kuhr şi Kleinsasser, şi au decis să stabilească biserica aici. Pe 27 noiembrie 1767 a sosit toată
comunitatea aici şi au început să se pregătească pentru iarnă.
Nu era timp pentru construirea caselor, iarna bătea la uşă dar Josef Kuhr avea o idee despre ce ar
trebui să facă. După modelul localnicilor valahi au construit o jumătate de duzină de bordeie, colibe de
pământ. Acestea erau uşor de ridicat. Erau bătute două trunchiuri de copac drept stâlpi în pământ, se
săpa o groapă şi se punea un trunchi de copac drept coamă a acoperişului pe cei doi stâlpi. Apoi se
împleteau doi pereţi din nuiele, erau puşi de-o parte şi de alta a coamei acoperişului peste groapă până
la pământ, acest acoperiş din nuiele era acoperit mai întâi cu paie, apoi cu pământ, la fel şi peretele din
faţă în care să lăsau libere doar o fereastră minusculă şi o deschizătură mică pentru uşă. Aceste colibe
de pământ erau neobişnuite pentru cei din Kärnten (Carintia), dar s-a dovedit că erau uşor de încălzit
şi erau suficient de călduroase în iernile dure. În aceste colibe de lut au petrecut iarna cei optzeci de
membri ai comunităţii cu greu dar totuşi acceptabil. Aici s-a născut pe 18 ianuarie 1768 Peter, fiul lui
Peter şi Elisabeth Mueller. Deja în Ploieşti, pe 7 noiembrie, la două săptămâni după traversarea dificilă
a Carpaţilor, a năcut Christina, soţia lui Josef Kleinsasser, o fiică, pe nume Magdalena, dar aceasta a
murit pe 4 august 1768 în Ciorogârla.
Jakob Friedrich Woelfl era perceptor în slujba principelui şi însărcinat cu perceperea taxei pe oi. De
Anul Nou a poposit în Ciorogârla, dar s-a îmbolnăvit şi a murit după trei săptămâni. Comunitatea a
cumpărat atunci casa sa cu grădină, zece vite, 24 de stupi şi o bucată de teren arabil semănat cu grâu
de toamnă pentru 200 de guldeni. Pe 27 ianuarie 1768 au putut să preia casa lui Woelfl197.
Deja din iarnă au început cei din Kärnten (Carintia) să toarcă şi să ţese, iar când zăpada s-a topit, au
început să are şi să cultive grâu de vară, porumb, orz şi ovăz. Cu mult efort au desţelenit o bucată de
teren şi au plantat o livadă şi o vie.
Johannes Stahl din Vinţu de Jos, de meserie sobar şi olar dorea să producă încă mult râvnitele urcioare
„habanice“. Pentru asta a cumpărat comunitatea cărămizile necesare de la boier, au ridicat un cuptor
de ars şi într-una din colibe un atelier de olărie; aici a început
________
196 Localitatea Ciorogârla mai există şi astăzi aproape neschimbată şi până în 1945 a găzduit un schit
de maici Samurcaşi.
197 Cartea mică de istorie, pag. 305.
246
Stahl să producă pe roata de olar apreciatele urcioare de faianţă albă. Foarte curând s-au bucurat de o
aşa mare popularitate, încât, după cum povesteşte Johannes Waldner, chiar şi principele Alexandru
Ghica cu doamna sa au venit în Ciorogârla ca să vadă atelierul198.
În primăvara anului 1768 Josef Kuhr şi Paul Glanzer au călătorit peste Carpaţi la Sibiu şi Vinţu. Paul
Glanzer şi-a vizitat soţia, pe Barbara, care era închisă în primăria din Sibiu şi care născuse aici o fiică,
Susanne, pe 19 aprilie 1768. Josef Kuhr însă vroia, după cum afirmă Johannes Waldner, să îşi ia cei
trei copii, Michael, Andreas şi Grete la Ciorogârla, dar Michael ţinea prea mult la bogăţia sa aşa că şi-a
încălcat promisiunea de a merge cu fraţii săi mai mici, Andreas şi Grete în Valahia (Ţara Românească).
Din registrul bisericii se poate socoti că Andreas Kuhr avea pe atunci de-abia 14 ani, iar Grete Kuhr
doar 11. Ambii au ajuns de-abia în 1783 la tatăl lor în Wirschinka, în 1790 le-a urmat şi nepotul Josef
Kuhr199.
Aşa că la început părea că aşezarea din Ciorogârla va prospera şi va căpăta prestigiu, dar în vară a venit
prima lovitură. Cei din Kärnten (Carintia) nu au suportat clima prea caldă, în plus apa nu era
sănătoasă şi în anotimpul canicular a izbucnit malaria. Adesea zăceau până la douăzeci de persoane cu
febră şi în curând comunitatea a avut primii morţi de plâns. Pe 2 august 1768 a murit mai întâi
Magdalena Gurl, în vârstă de 61 de ani, apoi pe 16 august 1768 Georg Waldner în vârstă de 53 de ani.
Acesta fusese învăţătorul copiilor de la întemeierea gospodăriei din Criţ şi avea şi meritul său în
ridicarea ţesătoriei. Pe 11 septembrie 1768 a murit micuţa Rebecca Stahl, pe 16 octombrie Magdalena
Hofer născută Wurtzy, soţia în vârstă de 29 de ani a lui Johann Hofer, pe 28 octombrie 1768 au urmat
Margarete Wurtzy, fiica în vârstă de 4 ani a lui Andreas Wurtzy, iar pe 29 octombrie Maria Kleinsasser,
cea mai mare fiică a lui Joerg Waldner şi soţia lui Matthias Kleinsasser, în vârstă de doar 21 de ani. Pe
9 noiembrie a urmat Georg Gurl, în vârstă de 57 de ani, soţiei sale Magdalena, iar pe 10 noiembrie
1768 a murit Ursula, fiica lui Josef şi Elisabeth Mueller200.
Pe 27 martie 1768 următorii membri primiseră botezul adult: Johann Wipf (15), Johann Stahl jun.
(15), Christian Wurtzy (14), Josef Hofer (15), Christina Kleinsasser (15) şi Barbara Mueller (14)201.
Multele îmbolnăviri au împiedicat ca biserica să poată începe cu construcţia caselor, după cum fusese
planificat. Se ocupau pe deplin să strângă recolta roadelor de iarnă şi vară. ________
198 Producerea de urcioare habane era singurul meşteşug din Vinţu care amintea de perioada
înfloritoare a meşteşugului hutterit. Despre asta vezi H. Klusch, Siebenbuergische Toepferkunst (Arta
transilvană a olăritului).
199 Cartea mică de istorie, pag. 306.
200 Registrul bisericii, decese.
201 Registrul bisericii, botezuri adulte.
247
După ce au făcut asta, fraţii au decis să părăsească Ciorogârla din nou şi să caute un loc mai sănătos, în
special un loc cu apă potabilă mai bună. Dar au fost nevoiţi să petreacă şi iarna 1768/69 tot în colibe de
lut.
În această iarnă au avut multe griji şi îngrijorări. S-a ajuns la un incident care pur şi simplu a aruncat
comunitatea în cele mai mari greutăţi. Unul dintre fraţi, al cărui nume nu este amintit de Johannes
Waldner202, doborâse cu îndrăzneală una dintre numeroasele cruci pe care valahii le ridicau la
răscruci de drumuri şi în faţa cărora îşi făceau semnul crucii înainte de a începe să muncească
pământul şi fusese văzut de localnici. Pentru profanarea crucilor de pe drum era o pedeapsă severă, şi
anume, tăierea mâinii sau plata unei sume foarte mari de bani de penitenţă203. Josef Kuhr, cel care
stăpânea limba valahă la perfecţie, şi astfel reprezenta comunitatea în faţa autorităţilor, a fost citat la
moşier, care i-a cerut să îl predea pe răufăcător jurisdicţiei ca să fie pedepsit după obiceiul ţării. Kuhr a
scuzat fapta, spunând că fratele era nou în ţară şi de aceea nu îi erau cunoscute legile şi obiceiurile, şi a
promis să aibă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple, dar popii au ameninţat, în ciuda multelor scuze
şi rugăminţi, că vor anunţa fapta la principe. De aceea comunitatea îşi făcea griji foarte mari şi a dispus
ca făptaşul să dispară pentru un timp, până ce fapta sa va fi uitată204.
În primăvară fraţii au găsit un loc foarte frumos unde să se aşeze, în satul Prisiceni pe malul râului
Argeş, la doar 9 km sud de Ciorogârla. Terenul se numea „piciorul raiului“ şi aparţinea unui boier pe
numele Prisiceanu. Aici fusese mai devreme o moşie a boierului, dar între timp se dărăpănase; era o
grădină foarte frumoasă cu meri, cireşi, nuci şi pruni, teren arabil foarte bun şi multă păşune. În plus,
în apropiere era o pădure, aşa încât fraţii puteau tăia suficient lemn de construcţie de aici. Pentru că
Prisiceni era aşa aproape de Ciorogârla, fraţii au vrut să dărâme casea lui Jakob Woelfl şi să o
reconstruiască în Prisiceni, dar boierul din Ciorogârla le-a interzis. Era mânios că fraţii vroiau să
părăsească pământul său, dar nu putea să îi împiedice205. În timp ce Johannes Stahl cu atelierul său
de olărie şi femeile şi copiii au rămas la început încă în Ciorogârla, bărbaţii adulţi şi băieţii s-au mutat
pe 3 aprilie 1769 la Prisiceni şi au construit
_________
202 Cartea mică de istorie, pag. 307.
203 Johannes Waldner menţionează că suma la care se ridica suma de penitenţă era de 50 de pungi a
câte 500 de guldeni germani, deci 25.000 de guldeni, ceea ce cu siguranţă este exagerat.
204 Cartea mică de istorie, pag. 307.
205 Nemţii, respectiv austriecii şi saşii erau consideraţi drept străini în Valahia (Ţara Românească) şi
de aceea nu erau legaţi de pământ ca ţăranii localnici, ci se bucurau de dreptul de liberă alegere a
domiciliului.
248
în această primăvară şi vară trei case spaţioase şi un grajd; după felul ţării construiau din lut. Acest
mod de a construi are multe avantaje, e nevoie de puţine materiale de construcţii, este foarte ieftin iar
construcţiile sunt ridicate foarte repede. Aceste construcţii sunt răcoroase şi plăcute vara iar iarna sunt
calde. Ridicarea lor este simplă: pentru fiecare perete se ridică un rând de stâlpi care sunt legaţi sus şi
jos prin grinzi transversale, peste acestea se punea şarpanta acoperişului. Aceasta solicită dulgheri
pricepuţi. Pe dinăuntru şi pe dinafară pereţii sunt îmbrăcaţi cu o împletitură de nuiele de răchită iar
între aceste împletituri se îndesa lut amestecat cu paie şi bălegar de vacă. Aşa ia naştere un perete
puternic gros de circa 30 cm care uscat este tare ca piatra. Pe dinăuntru şi pe dinafară pereţii sunt
tencuiţi cu lut iar la sfârşit văruiţi cu lapte de var. Dacă cei care construiau se străduiau să facă
suprafeţele drepte, netede şi verticale, o astfel de casă nu poate fi deosebită de una de cărămizi. Pentru
că Paul şi Veit Glanzer erau zidari de meserie şi se pricepeau la dulgherie, începând cu vara anului
1769 comunitatea avea la dispoziţie case frumoase şi spaţioase.
Johannes Waldner consemnează că în această vară au venit cinci soldaţi dezertori din oastea imperială
peste graniţă şi au lucrat cu biserica, dar când a venit toamna au dispărut din nou în secret, dar nu fără
să jefuiască biserica înainte206.
Până în octombrie erau toate clădirile gata, plus un nou cuptor de calcinat construit pentru Johannes
Stahl. Recolta era strânsă. Fraţii se obligaseră să îi plătească principelui 40 de taleri pe an ca impozit
iar în plus pentru fiecare oaie, porc şi cal câte 5 parale207, la fel şi pentru stupi. Fostul senior primea
15 guldeni bani lichizi şi zeciuielile din roadele câmpului, noul senior din Prisiceni, un boier mai sărac,
se mulţumea cu 5 guldeni şi zeciuiala din fructele câmpului. Johannes Waldner nu menţionează clar,
dar din informaţiile sale se deduce că biserica a ieşit astfel foarte convenabil şi a putut face economii
considerabile. Acest lucru s-a întâmplat sub conducerea gospodăriei lui Andreas Wurtzy, „slujitorul
chemării temporare a naturii” care era un ţăran şi gospodar cu experienţă. De aceea a fost o lovitură
grea pentru toată biserica când Andreas Wurtzy a murit în pace pe 13 noiembrie 1769 în Prisiceni. Apoi
a fost ales ca „slujitor al chemării temporare a naturii” Paul Glanzer208. Dar biserica a mai pierdut
prin deces în acest ani şi în primăvara următoare membri valoroşi: pe 16 mai 1769 a murit Margarete
Wurtzy în Ciorogârla în vârstă de doar 46 de ani, pe 3 decembrie a urmat Peter Mueller în vârstă de 48
de ani, pe 16 ianuarie 1770 Anna, fiica de 20 de ani a soţilor _________
206 Cartea mică de istorie, pag. 308.
207 Un piastru a 40 de parale era moneda turceasă de pe atunci care era valabilă în ambele principate
româneşti.
208 Cartea mică de istorie, pag. 309 şi registrul bisericii, decese.
249
Wurtzy, pe 25 martie 1770 Susanne Zuelch (Zillich) şi pe 29 martie 1770 văduva Dorothea Nagler în
vârstă de 47 de ani. Aceasta fusese bucătăreasa comunităţii de la întemeierea ei. Dimpotrivă, a fost
născut un singur copil. Pe 25 noiembrie 1769 a venit pe lume în Prisiceni Lorenz, fiul lui Johann şi al
Judithei Stahl.
Deşi printre membrii bisericii era un număr considerabil de tineri la vârsta căsătoriei, registrul
bisericii nu înregistrează nicio căsătorie. Nu cunoaştem motivele, dar este de presupus că Hans
Kleinsasser a zorit ca mai întâi să fie terminată gospodăria înainte să încheie noi căsătorii. Şi mai
ciudat e însă faptul că de-abia în noiembrie 1772 s-a născut următorul copil deşi în comunitate existau
câteva cupluri de proaspăt căsătoriţi. E foarte greu de presupus că asta a fost doar o coincidenţă.
Probabil că Hans Kleinsasser i-a obligat la abstinenţă strictă pentru că un alt mod de a controla
naşterile nu era cunoscut pe vremea aceea iar avorturile nici nu intrau în discuţie la creştinii
credincioşi. Cu privire la acest fenomen nu menţionează nimic nici unul dintre cronicari. Oricum, pe
19 martie 1769 în Prisiceni au fost botezaţi de Hans Kleinsasser din nou încă doi membri: Annele Wipf
(15) şi Maria Nagler (15)209.
Comunitatea spera să poată petrece iarna 1769/1770 în pace în noua gospodărie construită, dar tocmai
acum, după ce părea că cele mai mari lipsuri fuseseră depăşite prin hărnicia neobosită a tuturor, a fost
implicată în confruntările războinice dintre turci şi ruşi.
Trupele ruseşti, predominant organizaţii cazace, traversaseră Moldova şi au atacat oraşul port la
Dunăre, Galaţi. Pe 5 noiembrie 1769 o trupă puternică de cazaci a atacat capitala Valahiei, Bucureşti, şi
au jefuit curtea princială şi oraşul. Prinţul Ghica a fugit cu curtea sa din oraş, dar a fost prins prin
surprindere de cazaci în hanul Şerban Vodă împreună cu curtea sa şi a fost luat prizonier. Mareşalul
conte Rumjanzow a dispus să fie dus la Petersburg, unde a rămas până la încheierea păcii în 1774.
Luarea în captivitate a prinţului a declanşat panică printre boieri şi aceştia au părăsit în grabă capitala.
Ţara era fără conducere şi a fost lăsată pradă cetelor jefuitoare ale partizanilor care s-au năpustit
asupra ei în următoarele luni. Printre ei erau, după cum consemnează biv vel stolnicul Dumitrache ca
martor ocular, numeroşi tâlhari şi hoţi de drumul mare care s-au folosit de haosul din ţară pentru
expediţiile lor de jefuit. Una dintre victimele acesor bande de tâlhari care erau formate în principal din
arnăuţi dezertori, soldaţi albanezi ai turcilor, a fost gospodăria fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia)
din Prisiceni.
Deja la 16 noiembrie fuseseră încartiruite două unităţi turceşti în
_________
209Registrul bisericii, botezuri.
250
gospodărie, biserica a trebuit să se îngrijească de ei şi să le pună la dispoziţie fân şi orz pentru cai.
Pentru că se temeau pentru siguranţa femeilor, acestea au fost ascunse împreună cu copiii într-o
pădurice din apropiere. Turcii au plecat mai departe fără să facă vreun rău comunităţii. Dar când
bandele de tâlhari au început să jefuiască ţara şi într-o seară au spionat şi gospodăria, fraţii au fost
avertizaţi cu privire la un atac prin surprindere, dar nu au luat avertismentul în serios. Pe 24
noiembrie 1769 una dintre aceste bande de tâlhari a atacat prin surprindere gospodăria. Doar o parte a
locuitorilor au putut scăpa la timp, ceilalţi au fost luaţi prizonieri şi conducătorul i-a cerut lui Josef
Kuhr, să aducă banii lichizi. Pentru că gospodăria frăţească ieşea în evidenţă faţă de toate celelelate
colibe de lut mai sărace ale celorlalţi consăteni prin clădirea sa impunătoare, tâlharii credeau că aveau
de-a face cu o moşie deosebit de bogată. Josef Kuhr le-a explicat totuşi că biserica nu avea bani lichizi
pentru că veniseră recent din Transilvania în ţară şi folosiseră toate mijloacele pentru construcţia
caselor. Tâlharii nu au vrut să creadă asta şi au scotocit şi răscolit mai multe locuri în căutarea banilor.
Cu ocazia asta şi-au însuşit tot ceea ce li s-a părut de valoare. Când nu au găsit nici un ban s-au mâniat
pentru că au crezut că fraţii îşi ascunseseră banii şi i-au torturat pe Johann Stahl şi Velt Glanzer, ca să
afle de la ei unde erau ascunşi banii comunităţii. Când aceştia au refuzat să spună, au fost ameninţaţi
că vor fi torturaţi cu brăzdarul încins. Hans Kleinsasser era bolnav în pivniţa casei. Şi el a fost
ameninţat de tâlhari, care l-au bătut ca şi pe Josef Kuhr, Josef Kleinsasser, Lorenz Tschetterle şi
Christian Hofer, dar au susţinut în continuare că biserica nu mai avea alţi bani decât cei pe care
tâlharii şi-i însuşiseră deja. Deşi l-au ars pe Josef Kuhr cu fierul încins şi pe Peter Mueller l-au bătut
atât de rău încât opt zile mai târziu a murit din cauza maltratărilor, fraţii au persistat în afirmaţia lor că
nu aveau niciun ban. Tâlharii i-au ameninţat până la urmă că vor da foc la case şi îi vor tăia capul lui
Hans Kleinsasser, dar acesta a îndurat toate chinurile. Spre seară au plecat în sfârşit după ce
încărcaseră pe cai tot ceea ce li se păruse a avea vreo valoare. Comunităţii i-a rămas din ceea ce avusese
doar vitele care fuseseră mânate de acolo la timp şi ascunse, şi o provizie de porumb din recolta acestui
ani. Pagubele cauzate de acest atac s-au ridicat la 394 de guldeni210.
De-abia plecase această bandă de tâlhari, că a venit următoarea. Când aceasta a văzut că gospodăria
fusese deja jefuită, a plecat mai departe, dar nu înainte de a fura şi ultimele lucruri de valoare care
rămăseseră. Dar şi valahii din împrejurime au folosit ocazia să fure câte ceva. Au mai venit câteva cete
de câteva ori la gospodărie, au cerut fân, lemn şi găini şi au provocat daune comunităţii. Până la
________
210 Cartea mică de istorie, pag. 310315 şi j. Mueller, pag. 29.
251
urmă s-au văzut siliţi să părăsească gospodăria şi să lase în urmă doar câţiva fraţi adulţi, vitele, femeile
şi copiii fuseseră ascunşi în pădurea şi ţinutul mlăştinos de cealaltă parte a râului Argeş.
Cazacii se baricadaseră în mănăstirea Comana pe Neajlov şi în mănăstirea Văcăreşti la sud de
Bucureşti. La începutul lui ianuarie 1770 a intrat general-maiorul Zamjatin cu 1300 oameni în
Bucureşti ca avangardă a unei armate a generalului Grigori Alexandrovici Potemkin. Pe 3 ianuarie
1770 generalul Potemkin a atacat portul Brăila apărat de Abli Paşa. Suleiman Paşa de Rumili şi Ali
Paşa s-au grăbit să îi sară în ajutor. Pe 15 ianuarie turcii au atacat mănăstirea Văcăreşti, dar atacul a
fost respins. Bubuitul tunurilor mănăstirii care se afla la doar 10 km de gospodăria fraţilor se auzea
până acolo.Generalul Porucic de Stomfil a ars suburbiile cetăţii Brăila, i-a alungat pe turci până la
Dunăre şi la final i-a atacat pe turci în fortăreaţa Giurgiu. O parte din trupe a traversat Dunărea pe la
Zimnicea şi a atacat Sviştov. Turcii au suferit pagube mari, dar când All Moldovang Paşa de Khalil
Paşa, i-a succedat fiului lui Aivat Mehmet Paşa ca vizir, rezistenţa turcilor s-a consolidat din nou şi au
trecut la ripostă. La sfârşitul lui februarie generalul Zamjatin şi Porucic von Stomfil s-au întors din nou
în Moldova şi au cedat Valahia (Ţara Românească) turcilor şi bandelor jefuitoare.
Luptele dintre ruşi şi turci care se mutau când într-o parte când în alta au decis şi soarta aşezării din
Prisiceni. Hans Kleinsasser şi Josef Kuhr se duseseră la Bucureşti după atacul din 24 noiembrie 17651,
ca să primească un bilet de liberă trecere de la comandantul trupelor ruseşti, generalul Zamjatin. Au
trebuit să aştepte mult până să fie primiţi la el, dar când acesta a auzit cine erau, i-a fost milă de ei şi
le-a dat un salvconduct. Dar şi acesta le-a folosit prea puţin împotriva cazacilor şi arnăuţilor
scandalagii. Femeile şi copiii au trebuit să se ascundă în continuare în pădure şi nesiguranţa era mare.
De aceea s-au hotărât să părăsească ţara şi să se mute într-o regiune care să le poată oferi depărtare şi
siguranţă de toate confruntările cu caracter războinic. Când l-au anunţat pe generalul Zamjatin, acesta
i-a sfătuit să se mute în Rusia. Fraţii însă doreau să aibă certitudinea că acolo le este garantată
libertatea religioasă şi i-au înmânat generalului un memoriu în care declarau articolele lor de credinţă.
Generalul Zam)'atin i-a asigurat că pot să vină în Rusia fără nicio grijă, căci împărăteasa Ecaterina a II-
a îi asigurase pe menoniţi într-un manifest din 23 iulie 1763 că se vor bucura, în calitate de colonişti,
de toată libertatea religioasă şi nu vor trebui să intre în serviciul militar. Trebuiau să se mute la Kiev,
care atunci se găsea la graniţa cu Polonia şi să se înscrie acolo
252

la guvernatorul de acolo. Pentru asta le-a emis un paşaport şi le-a dăruit o căruţă şi doi boi pentru
călătorie211.
Astfel s-a luat hotărârea. Comunitatea s-a decis ca imediat ce vremea de la începutul anului o va
permite să părăsească Prisiceni şi să se mute în Rusia. Până atunci însă mai aveau de îndurat câteva
griji. Turcii fuseseră împinşi înapoi până la Dunăre, dar odată cu retragerea trupelor ruseşti, au apărut
din nou în Valahia (Ţara Românească). Ţăranii valahi din cîmpiile de la Dunăre folosiseră înfrângerea
ca să mâne de la turci mii de oi, vite şi bivoli şi să le ascundă în câmpiile joase ale Argeşului. Pe 27
martie 1770 a venit o mare ceată de turci călare în Prisiceni în căutarea acestor turme, i-a luat prin
surprindere pe Josef Mueller, Aenne Waldner, Johannes Waldner şi cei trei fraţi Christian, Paul şi
Michael Hofer şi i-a luat prizonieri ca să îi ducă cu de-a sila în sclavie. Când au aflat însă că fraţii erau
nemţi care veniseră de curând în ţară, i-au eliberat. Cei şase s-au ascuns şi au trebuit să privească seara
cum turcii au târât cu sila, pe lângă cirezi şi nenumăraţi bărbaţi, femei şi copiii ca prinşi către Giurgiu.
De la un valah care scăpase au aflat mai târziu că aceştia fuseseră vânduţi ca sclavi în Giurgiu. Atunci
fraţii s-au hotărât să nu mai aştepte ci să dărâme tabăra din pădure imediat şi să plece de acolo. Pe 10
aprilie 1770 au venit încă o dată în gospodărie. Între timp se făcuse primăvară, copacii înfloriseră şi
câmpiile erau verzi, dar toată ţara era părăsită, toţi locuitorii fugiseră. Trei ani şi jumătate trăiseră
fraţii hutteriţi în Valahia (Ţara Românească). Fusese o ţară roditoare şi bună, dar vremurile oribile de
război o făcuseră de nelocuit aşa că şi-au luat rămas-bun cu speranţa că în Rusia vor avea parte de un
loc mai liniştit şi mai sigur unde să se stabilească212. Comunitatea scăzuse la 66 de capete.
Următoarele persoane au luat parte la migraţia cu căruţele către Rusia:
---copiii lui Christian Glanzer, care murise: Anne (17), Andreas (15);
---Paul Glanzer (38) cu copiii Barbara (7) şi Rebecca (4);
---Velt Glanzer (40);
---văduva Anna Hofer (53) cu copiii Anna (29), Michael (24), Christian (21), Paul (19), Jakob (17),
Maria (15) şi Gretl (12);
---Johann Hofer (32) cu copiii Johann (8) şi Samuel (5);
---Hans Kleinsasser (47) cu soţia sa Barbara (46) şi copiii Christian (17), Barbara (15), Dorothea (11),
Elisabeth (8) şi Johann (6);
---Josef Kleinsasser (30) cu soţia sa Christina şi fiul Stephanus (4);
---Matthias Kleinsasser (32), văduv, cu fiica sa Mariele (4);
---Josef Mueller (4 1) cu soţia sa Elisabeth (40) şi cu copiii Josef (19), Barbara (16), şi Matthias (13);
---văduva lui Peter Mueller, Elisabeth (3 1) cu copiii Katharina (5) şi Peter (2);
_________
211 Cartea mică de istorie, pag. 317.
212 Cartea mică de istorie, pag. 318320, şi J. Mueller, pag. 29 şi următoarea.
253
---cei trei orfani Katharina (20), Christiiina (18) şi Maria (16) Nagler, Rosina Pichler (40);
---văduva Aenne Waldner (45) cu copiii Johann (17), Christian (20), Barbara (14), Anne (12) şi Hester
(8);
---Christina Winkler;
---cei patru orfani Christian (16), Sara (12) şi Andreas (9) şi Michael Wurtzy (1);
---văduvul Josef Kuhr (56);
---Johann Stahl (45) cu soţia sa Judith (43) şi copiii Johann (17), Margarethe (11), Heinrich (9),
Benjamin (7) şi Lorenz (1/2);
---Lorenz Tschetterle (22);
---copiii Aennei Wipf: Elias (19), Johannes (17), Annele (16), Samuel (12);
---Grete Wipf (19).
Numărul celor din Kärnten (Carintia) se ridica acum la doar 52, cel al celor din Vinţu la 14.
255
Listă
a transmigranţilor din Kärnten (Carintia) şi a familiilor din Vinţu de Jos care au luat parte la exodul cu
căruţe din Valahia (Ţara Românească) la Wirschinka în Ucraina în anul 1770:
Cei din Kärnten (Carintia):
1. Copiii lui Glanzer Marla.....................................................în total...2
2. Glanzer Paul.......................................................................în total...3
3. Glanzer Velt........................................................................în total...1
4. Hofer Anna.........................................................................în total...8
5 Hofer Johann jng. ...............................................................în total...3
6. Kleinsasser Hans...............................................................în total...7
7. Kleinsasser Josef..............................................................în total...3
8. Kleinsasser Mathlas...........................................................în total...2
9. Mueller Josef......................................................................în total...5
10. Văduva lui Mueller Peter..................................................în total...3
11. Orfanii Nagler'sche.........................................................în total...3
12. Pichler Rosina..................................................................în total...1
13. Văduva lui Waldner..........................................................în total...6
14. Winkler Christina..............................................................în total...1
15. Orfanii lui Wurtzy..............................................................în total...4
Cei din Vinţu de Jos:
16. Kuhr Josef........................................................................în total...1
17. Stahl Johann.....................................................................în total...7
18. Copiii Aennei Wipf........................................................în total...4
19. Tschetterle Lorenz...........................................................în total...1
20. Grete Wipf II. ..................................................................în total...1
___________
66
254
12. Emigrarea în Rusia în anul 1770.
Pe 10 aprilie 1770 convoiul din Prisiceni a pornit la drum către Rusia. Acum era format din 42 de adulţi
(5 bărbaţi căsătoriţi, 4 femei căsătorite, 4 văduvi, 3 văduve, 15 bărbaţi necăsătoriţi peste 15 ani, 12
femei necăsătorite peste 15 ani), 16 minori (7 băieţi şi 9 fete între 6-14 ani) şi 8 copii (4 băieţi şi 4 fete
sub 6 ani). Tot ce aveau fusese încărcat în cinci căruţe cu boi, fiecare trasă de câte doi boi şi mai mânau
şi un număr semnificativ de vaci, viţei şi oi. Pe 16 aprilie convoiul a ajuns la Buzău, tocmai când
populaţia oraşului se pregătea să fugă de turci. La scurtă vreme după aceea trupele truceşti au atacat
oraşul şi l-au jefuit. De aceea fraţii au ocolit urcând pe muntele din apropiere şi pe 22 aprilie 1770 au
ajuns la oraşul de graniţă Focşani trecând prin Râmnicul Sărat. De aici şi-au urmat drumul prin
Moldova trecând prin Adjud, Bacău până în Roman, unde au ajuns deja pe 29 aprilie 1770. Podurile de
peste râul Moldova fuseseră rupte de inundaţie şi au trebuit să aştepte o săptămână până să poată
traversa Moldova şi Siretul. Trecând prin Târgu-Frumos au ajuns la 8 mai 1770 în Botoşani, pe 13 mai
au traversat Prutul şi au ajuns la 19 mai 1770 în fostul oraş de graniţă între Moldova şi regatul Poloniei,
Hotin. Dar nu li s-a permis să treacă graniţa pentru că în Valahia (Ţara Românească) şi Moldova
izbucnise ciuma şi contumaza de la graniţă fusese înăsprită. Oricine trebuia să rămână 6 săptămâni în
carantină înainte să aibă voie să treacă graniţa. Pe fraţi i-a afectat foarte tare pentru că mai aveau
foarte puţine alimente şi de zile întregi sufereau de foame213.
Din fericire, mareşalul conte Pjotr Rurnjanzow îşi instalase tabăra lângă Hotin ca să invadeze din nou
Moldova. Josef Kuhr, Paul Glanzer şi Ellas Wipf au mers aşadar în tabăra rusească să prezinte
paşaportul emis de generalul Zamjatin
_________
213 Cartea mică de istorie, pag.. 320322, şi J. Mueller, pag. 30.
255
şi să îi prezinte contelui dorinţa lor. La început nu au reuşit, au fost reţinuţi de pază şi au trebuit să
aştepte mai multe zile. De-abia după ce au venit şi Hans Kleinsasser şi Lorenz Tschetterle au reuşit să
vorbească în faţa mareşalului şi să îi prezinte cererea lor pentru permisiunea de a se aşeza în Kiev.
Mareşalul conte Rumjanzow le-a făcut oferta să îi aşeze pe moşiile sale din Mica Rusie, cum era
numită Ucraina pe atunci. Pentru că biserica nu era în stare să parcurgă drumul lung până acolo fără
sprijin, l-au rugat pe conte să le dea un avans dacă se putea. Până la urmă a fost făcut un contract la
începutul lunii iunie 1770 în care mareşalul conte Pjotr Rumianzow s-a declarat gata, în caz că biserica
vroia să se stabilească pe moşiile sale, să le garanteze libertatea religioasă deplină, să nu îi oblige
vreodată să apară în faţa vreunei instanţe sau să depună jurăminte, să nu îi oblige vreodată la serviciu
militar şi să le permită să trăiască în comunitatea de bunuri în comun şi să plătească impozitele şi
dările în comun. Pentru dobânzi şi dări la senior li se acordau trei ani liberi. Pe zi comunitatea trebuia
să primească pentru hrană o baniţă de făină iar în timpul călătoriei 30 de ruble. Pe timpul construcţiei
li se dădea în avans lemn şi bani. Ceea ce confecţionau puteau să vândă liberi. Dacă mai târziu vor vrea
să se mute de pe moşiile sale, vor trebui să plătească a zecea parte din avere ca taxă de migraţie. După
cei trei ani liberi trebuiau să plătească chirie pentru teren şi locuinţă în bani lichizi. Până la terminarea
locuinţelor lor trebuiau să fie cazaţi; de asemenea, trebuiau să primească la început 80 de care cu fân
pentru vitele lor214.
Contele Pjotr Rumjanzow (1725-1796) s-a dovedit a fi un senior generos şi binevoitor care le-a oferit
fraţilor hutteriţi din terenurile libere sub cele mai convenabile condiţii un cămin pe moşiile sale. El a
urmat astfel exemplul împărătesei Ecaterina a II-a care în timpul domniei sale s-a străduit să aducă
colonişti nemţeşti în ţara sa ca să colonizeze teritoriile roditoare dar slab populate ale Rusiei cu oameni
harnici şi destoinici. Bineînţeles că pe el îl interesa mult şi să aibă arendaşi destoinici pe moşia sa
deoarece chiria de la aceştia i-ar fi mărit venitul, totuşi putem să presupunem că în întocmirea acestui
contract a nutrit şi dorinţa să îi faciliteze comunităţii persecutate aşezarea după cum îşi imagina
aceasta. După persecuţia duşmănoasă în Transilvania şi ororile războiului din Valahia (Ţara
Românească), generozitatea şi toleranţa ruşilor i-a umplut de recunoştinţă pe fraţi. Erau hotărâţi să îşi
îndeplinească în sfârşit aici visul lor, acela de a avea o gospodărie.
Până ce s-au încheiat tratativele cu contele, a trecut şi contumaza prescrisă de şase săptămâni, şi
comunitatea
_________
214 Cartea mică de istorie, pag.. 324 şi în continuare.
256
a putut la 29 iunie 1770 să treacă graniţa pe la Hotin. Însoţiţi de zece cazaci şi un vagmistru, un neamţ
din Letonia, au trecut Nistrul, au traversat sudul Poloniei şi au atins pe 19 iulie graniţa rusească pe
Nipru la Perejaslaw, 80 km sud de Kiev. Pe 1 august 1770 fraţii hutteriţi au ajuns în satul Wirschinka
pe Desna în raionul Cernigow, situat între oraşul Cernigow şi Nowgorod Seversk. În 16 săptămîni
parcurseseră pe jos 1200 km215.
Oficialii contelui Rumjanzow au sprijinit aşezarea fraţilor în Wirschinka cu toată puterea. Li s-au dat
ca domiciliu la început nişte case goale care se găseau între vechea şi noua biserică, unde au putut să
îşi instaleze copiii şi bolnavii. De la administraţia bunurilor primeau zilnic o baniţă de făină ca să coacă
pâine. Li s-a permis să îşi aleagă câmpurile pentru semănătura de iarnă şi li s-a permis şi să hotărască
singuri unde vor să îşi ridice casele. Contele avea pe moşia sa un specialist în construcţii care a primit
instrucţiuni să îi ajute la ridicarea caselor împreună cu patru dulgheri. Deoarece clădirile în care
urmau să locuiască nu puteau fi gata în această iarnă, li s-a permis adulţilor să îşi facă cartierul pe
iarnă în satul vecin Cereşnika în câteva case ţărăneşti. Pentru semănătura de iarnă le-a pus contele
sămânţa la dispoziţie şi ţăranii trebuiau să le împrumute plugurile şi grapele; „dar de arat am arat noi
cu vitele noastre” consemnează mândru Johannes Waldner216.
Pentru că pierduseră o mare parte din ceea ce avuseseră, mai ales haine, în urma atacului asupra
gospodăriei din Prisiceni, funcţionarii le-au dat 50 de blănuri de oaie şi au dispus ca blănarii să le
pregătească îmbrăcămintea de iarnă corespunzătoare pentru iarna rusească grea. Ce au primit de la
seniorat a fost scris curat şi mai târziu, când comunitatea a avut un pic de avere, a fost plătit înapoi.
Deşi comunitatea a trebuit să petreacă această iarnă tot în sărăcie şi modestie în condiţii mizere, s-a
considerat totuşi norocoasă să fi ajuns în sfârşit într-un loc al siguranţei şi păcii.
Prima grijă a fraţilor erau acum membrii lăsaţi în urmă în Transilvania. Când contele Rumjanzow a
trimis un om în Wirschinka în primăvara anului 1771 ca să se informeze cum erau administrate
bunurile sale, fraţii au cerut să li se permită să poată să trimită pe cineva cu el. L-au ales pentru asta pe
Paul Glanzer, a cărui soţie se găsea printre cei închişi în Sibiu. Paul Glanzer a călătorit în Valahia (Ţara
Românească), a urcat muntele pe la Braşov şi a ajuns cu bine în Sibiu. Cei rămaşi în urmă auziseră că
biserica fusese jefuită,
________
215 Cartea mică de istorie, pag.. 325 şi în continuare.
216 Cartea mică de istorie, pag.. 326.
257
dar nu ştiau încotro se îndreptaseră fraţii după aceea117.
Cei închişi sperau să li se dea drumul curând din închisoare, căci cele două surori Strauss, care din
1758 se găseau în închisoarea din Sibiu, trimiseseră prin prieteni buni o cerere împărătesei în care îi
spuneau de prizoneratul lor ce dura de ani buni şi o rugau să fie lăsate în afara ţării218. De la Viena
venise porunca, ca întemniţaţii să fie lăsaţi să plece în afara ţării, dar se pare că Pater Delpini a
împiedicat aceasta.
_________
217 Cartea mică de istorie, pag. 329.
218 Cartea mică de istorie, pag.. 328
258
13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor
În închisoarea din Sibiu, care pe atunci se găsea în vechea primărie, se găsea Matthias Hofer din 1757.
Cele două fiice vitrege ale lui Andreas Wurtzy, Christine şi Elisabeth Strauss, şi Anna Ehgarter erau
închise din 1759. În toamna anului 1767 au mai venit Martin Glanzer, cumnata sa Maria Glanzer
(văduva lui Christian Glanzer) cu fiul ei Christian, sora lui, Margarete Glanzer, şi tânăra lui cumnată
Barbara (soţia lui Paul Glanzer) cu fiica ei Susanna născută în aprilie 1768, precum şi Grete Wipf, cea
mai mică fiică a Aennei Wipf. Aceste şase persoane fuseseră prinse în Dacia (Stein) când botezatorii au
fugit în Valahia (Ţara Românească) şi au fost duse la Sibiu. În plus, din mai 1767 şi Aenne Wipf din
Vinţu de Jos se găsea în închisoare. În total erau zece botezatori din Kärnten (Carintia) şi doi din Vinţu
de Jos, trei bărbaţi şi şapte femei, o fată şi un copilaş. Un proces verbal din 18 decembrie 1770 al unei
comisii care se ocupa cu probleme religioase în Transilvania219 aminteşte însă doar opt „rebotezători”,
şi anume, 2 bărbaţi, 4 femei, un orfan de cinci ani (Grete Wipf?) şi o fată de doisprezece ani (Susanne
Glanzer), deci doar persoanele închise din 1767; toate mărturisiseră mai devreme că aparţin
confesiunii augsburgice220. Prizonieratul era foarte dificil pentru toţi, dar se găseau acolo doar din
cauza încăpăţânării lor, pentru că erau liberi să adere la una din religiile recunoscute. „Învăţătura lor
greşită nu poate fi tolerată în stat, pentru că are cele mai detestabile urmări, în special asupra
poporului”. Comisia ajunge la concluzia că trebuie fie transportaţi într-o altă ţară, fie lăsaţi să moară în
închisoare (!). Aici sunt totuşi
_________
219 Proces verbal al consiliului de stat in religionibus Transilvanicis v. lg. Dec. 1770.
220 Aici este greşit în procesul verbal, Aenne Wipf provenea dintr-o familie veche habanică din Vinţu
de Jos, în care deja din 1700 Wipf apare ca „slujitor al Cuvântului”. Şi W. Schmidt o categoriseşte
greşit drept transmigrantă.
258
complet „inutili”, pentru că nu erau dornici să lucreze ceva. Doar pentru surorile Strauss şi Anna
Ehgarter trebuiseră să cheltuiască până atunci 907 de guldeni şi 30 de crăiţari. Cel mai rău la
învăţătura lor abătută este „Communicatio bonorum” (este vorba despre „Communitas bonorum”),
comunitatea de bunuri. Procesul verbal se încheie cu propunerea să fie deportaţi în Polonia sau Turcia,
„pentru că sunt oameni răi şi încăpăţânaţi care nu merită deloc compasiune”, copiii ar trebui însă să fie
luaţi de la ei şi să fie băgaţi în orfelinatul catolic din Sibiu221. Ultima propoziţie deconspiră faptul că şi
aici intervenise Pater Delpini.
Acest proces verbal a fost prezentat consiliului de stat pentru consultare. Consilierul statal, seniorul
von Gebler a fost în favoarea propunerii ca rebotezătorii să fie duşi imediat peste graniţă în Polonia,
dar consilierul Stupan a fost împotrivă. rebotezătorii ar trebuit totuşi toleraţi câtă vreme nu câştigă noi
membri pentru comunitatea lor, pentru că orice sciziune a „acatolicilor” este doar un avantaj pentru
biserica catolică. Deoarece în consiliul de stat nu se putea ajunge la o înţelegere, a fost orânduită o
„recirculare”, adică toţi consilierii de stat au fost instruiţi să mai vadă încă o dată actele. Atunci a
recunoscut consilierul seniorul von Gebler că a propus expulzarea lor imediată doar pentru că nu
cunoscuse actele şi deciziile mai vechi. Acum se angaja pentru eliberarea prizonierilor. Consilierul de
stat seniorul Friedrich Binder von Kriegelstein s-a alăturat acestui punct de vedere şi astfel a urmat la
8 februarie 1771 porunca împărătească a eliberării222.
Această rezoluţie imperială nu a fost însă executată niciodată. Klima recunoaşte că, din actele
consiliului de stat nu reiese cauza, şi presupune că Bajtay, episcopul catolic de Alba Iulia a zădărnicit
executarea ei, Johannes Waldner îl învinovăţeşte din nou pe părintele iezuit Delpini, spune că acesta ar
fi cerut ca Anne Wipf să fie dusă înapoi în Vinţu de Jos iar Grete Wipf şi micuţa Susanne Glanzer ar fi
trebuit să fie aduse în orfelinatul său catolic223.
Ca şi cum rezoluţia imperială din 8 februarie 1771 nu ar fi existat niciodată, comisia pentru religie a
consiliului de stat a dezbătut din nou problema rebotezătorilor pe 19 februarie 1772. Consilierul
Stupan, care tratase mereu această problemă cu cea mai mare obiectivitate şi lipsă de emoţie, s-a
enervat pentru că, în 1771, când fusese bolnav, se hotărâse expulzarea anapabtiştilor pe la spatele lui,
deşi mai înainte fusese decisă tolerarea lor. Însă niciuna dintre cele două orânduiri nu a fost executată
în realitate. Susţinea că este inuman ca aceşti oameni să fie lăsaţi să lâncezească în închisoare din 1760
şi până la moartea lor din cauza credinţei lor. Maiestatea sa ar trebui în final să decidă care dintre
_________
221 H. Klima, pag. 134.
222 Actele consiliului de stat 227/1771.
223 H. Klima, pag. 135.
259
cele două orânduiri, expulzare sau eliberare, să fie executată, dar în orice caz, rebotezătorii trebuiau
eliberaţi imediat din închisoare. El susţinea în continuare că doar zelul impertinent al prelaţilor
catolici a dat prilej ca rebotezătorii să fie întemniţaţi, pentru că făcuseră de ruşine atât pe catolici cât şi
pe protestanţi prin obiceiurile lor bune. Dar mai ales, rebotezătorii şi cei din Herrnhutter fuseseră
constant confundaţi şi întrega problemă a fost tratată foarte dezordonat. De aceea el se declara în
favoarea eliberării lor imediate din închisoare şi a înmânării averii care le fusese reţinută fără nici un
drept. La această părere au aderat şi consilierii de stat seniorul von Loehr şi seniorul von Gebler. Dar
consilierul de stat, contele Carl Friedrich von Hatzfeld a dat apoi o direcţie complet nouă problemei. El
a afirmat foarte hotărât că există o mare diferenţă între fraţii din Mähren (adică rebotezătorii) şi cei
din Herrnhutter. În timp ce fraţii din Mähren sunt doar nişte „pietişti”, cei din Herrnhutter au o lege
să se sustragă oricărei jurisdicţii bisericeşti. Constituiau un „corp separat” şi nu erau toleraţi nicăieri.
De aceea aceşti „herrnhutteri” din închisoarea din Sibiu trebuiau daţi afară din ţară imediat fără să li
se reţină ceva pentru costul hranei224. Rezoluţia imperială a urmat la 28 martie 1772. După aceea,
rebotezătorii reţinuţi în închisoarea din Sibiu au fost alungaţi din ţară ca „herrnhutteri”! Klima explică
această inconsecvenţă în special prin diferenţele de opinie în consiliul statal. Dar este clar că
necunoştinţa revoltătoare de cauză a consilierilor de stat a fost cea care a dus la acest sfârşit absurd.
În timp ce discuţia despre soarta lor se întindea pe ani buni în consiliul de stat din Viena, deţinuţii din
Sibiu se confruntau în închisoare cu dificultăţi interne. Matthias Hofer, care era întemniţat din 1757,
un bun cunoscător al Bibliei, dar tinzând către interpretări nejustificabile şi exagerate, şi deosebit de
încăpăţânat, a început să se certe cu surorile Strauss şi cu Martin Glanzer despre felul rugăciunii. Cum
aceştia nu i-au împărtăşit părerea, a scris o scrisoare prezbiterului Hans Kleinsasser în Ciorogârla
(aceasta se întâmpla în primăvara anului 1768) şi a încercat să îl convingă pe acesta de perspectiva sa.
Şi Martin Glanzer a scris o scrisoare din închisoare către fraţii din Ciorogârla şi şi-a apărat poziţia.
Această problemă a cerţii a dezbinat toată comunitatea atât de mult încât mai era puţin şi s-ar fi
împărţit în două partide, una trebuind să o oblige pe cealaltă să părăsească gospodăria care tocmai
începuse să fie construită. Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy şi-au dat seama însă la
timp de acest pericol şi au căzut de acord ca să păstreze rugăciunea aşa cum
_________
224 Actele consiliului de stat 640/1772 şi H. Klima, pag. 136.
260
prescriau „vechile orânduiri”, adică recunoşteau părerea lui Josef Kuhr drept corectă225.
Câţiva ani mai târziu s-a găsit o soluţie pentru astfel de cazuri de ceartă. Martin Glanzer a putut să
achiziţioneze în închisoarea din Sibiu o serie de manuscrise vechi, printre care şi unul care este de
nepreţuit şi astăzi pentru fraţii hutteriţi, dar în acelaşti timp reprezintă şi o sursă pentru toate
problemele interne: „Marea carte de istorie” sau „Cartea de istorie comună”. Această cronică de peste o
mie de pagini a fost începută de căpetenia Kaspar Braitmichel în Mähren şi dusă până în 1542, apoi a
fost continuată de căpetenia Hanns Krael până în 1581. Exemplarul achiziţionat de Glanzer provine din
mâna sa. A fost continuat apoi de către Haupprecht Zapff, scriitorul comunităţii lui Krael până în 1593
şi de cinci scriitori anonimi până în 1614, 1624, 1629 şi 1665. Conţine, pe lângă o cronică exactă a
diverselor comunităţi frăţeşti din Mähren şi Ungaria Superioară, şi informaţii detaliate despre
evenimente din comunităţi, astfel încât biserica putea să găsească aici, ca din Biblie, indicaţii pentru
modul de a acţiona. Martin Glanzer a adus mai târziu Marea carte de istorie în Wirschinka, de aici
biserica a luat-o în Raditschewa şi apoi în colonia din Huttertal (Valea hutteriţilor). Când fraţii
hutteriţi s-au mutat, Marea carte de istorie a rămas în posesia familiei lui Joerg Waldner, prezbiterul
fierarilor din colonia Bon Homme, Tabor, South Dakota, SUA, unde probabil că se mai găseşte şi
astăzi. A. J. F. Ziglschmid de la Northwestern University (Universitatea Northwestern) a putut folosi
originalul pentru a scoate o ediţie fidelă literal originalului pe care a publicat-o în 1943 cu sprijinul
fundaţiei Carl-Schurz-Memorial. Cu ajutorul Standoff-Colony din Macleod, Alberta, Canada,
profesorul universitar vienez, Dr. Rudolf Wolkan a putut scoate în 1923 o ediţie în ortografia modernă,
din care Macmillan-Colony din Cayley, Alberta, Kanada, a scos o ediţie nouă în1974.
Glanzer a putut salva această comoară pentru biserică printr-o întâmplare fericită. Când părintele
iezuit Delpini a început în noiembrie 1763 în Vinţu de Jos cu convertirile silite, prezbiterii au bănuit că
se va încerca să li se confişte cărţile, şi Maertl Roth, prezbiterul de atunci, a ascuns cele mai valoroase
manuscrise într-o cutie pitulată. Maertl Roth a devenit catolic, a primit pentru asta şi o pensie anuală,
dar a spus locul ascunzătorii cărţilor doar fiului său Heinrich. Acesta s-a căsătorit cu Margarete
Schneeweiss, deportată din regiunea Spittal pe Drau, o compatrioată de-a fraţilor Glanzer, şi aceasta îi
vizita uneori pe fraţii Glanzer în închisoarea din Sibiu. Cu ocazia unei vizite ea, care era lutherană, a
povestit despre cărţile care se găseau în grija soţului ei şi i le-a oferit lui
________
225 Cartea mică de istorie, pag. 331-346.
261
Martin Glanzer pentru o sumă modestă, care din fericire a recunoscut valoarea lor şi le-a luat
imediat226.
Când Paul Glanzer a venit în primăvara anului 1771 în Sibiu şi i-a vizitat pe prizonieri, toţi erau plini de
speranţă că vor fi eliberaţi în curând. Johannes Waldner consemnează că surorile Strauss, care erau
închise aici din 1759, trimiseseră prin prieteni o cerere împărătesei în care scriseseră despre
prizonieratul lor de 12 ani din cauza credinţei şi rugau să fie lăsate să plece din ţară. Auziseră că între
timp venise poruncă de la Viena să fie lăsate să plece, dar părintele iezuit Delpini a ridicat obiecţii
împotriva acestei decizii. El cerea ca Aenne Wipf şi fiica ei, Grete, să fie trimise înapoi la Vinţu iar fiica
mică a lui Paul şi Barbara Glanzer, Susanne, să fie încredinţată orfelinatului catolic „Terezianum”
pentru a primi o educaţie catolică227.
Paul Glanzer i-a părăsit pe deţinuţi cu speranţa că în curând situaţia lor se va lămuri şi a călătorit prin
Braşov, apoi peste munte în Bucureşti ca să se întoarcă de aici la comunitate. Dar când Aenne Wipf a
auzit de intenţia lui Pater Delpini, ca ea să fie trimisă la Vinţu, a fugit cu fiica ei Grete în vârstă de 16
ani pe ascuns din închisoarea din Sibiu care nu era păzită deosebit de serios şi a plecat după Paul
Glanzer. A reuşit să treacă muntele cu bine împreună cu fiica ei şi l-a prins din urmă pe Paul Glanzer în
Bucureşti tocmai înainte ca acesta să plece mai departe. Colonelul rus Iwan, cu care venise Paul
Glanzer de la Wirschinka la Bucureşti, le-a dat o căruţă cu boi cu care au mers mai întâi la Iaşi, dar
aici, din motive necunoscute, probabil din cauza situaţiei de război, au rămas peste iarnă şi au ajuns
de-abia pe 9 iulie 1772 în Wirschinka228.
Războiul ruso-turc încă nu se încheiase. Ţarina Ecaterina a II-a vroia să obţină prin forţă o cale de
acces la Marea Mediterană. A trimis o flotă sub porunca amiralului prinţ Orlov din Petersburg pe
Marea Baltică şi Marea Nordului către Marea Mediterană şi aceasta a atacat flota turcească în rada de
la Ceşme (lângă insula Chios) în iunie 1770 şi a nimicit-o. Dar atacul cutezător prin încercuire asupra
Constantinopolului nu a reuşit, pentru că ridicarea popoarelor balcanice împotriva turcilor, răsculare
aşteptată de Ecaterina a II-a nu s-a întâmplat şi atât Austria cât şi Prusia au început să se teamă de o
putere prea mare a imperiului ţarist şi de aceea au exercitat presiuni asupra Rusiei. Trupele ruseşti au
reuşit să înainteze până la munţii Balcani, astfel încât mareşalul Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow a
primit numele de onoare „Za-Dunaiski”(Trans-dunareanul). Dar izbucnirea răscoalei cazacilor
condusă de Pugaciov pe Volga a forţat-o pe ţarină
___________
226 Cartea mică de istorie, pag. 347 şi Ziglschmid.
227 Cartea mică de istorie, pag .328.
228 Cartea mică de istorie, pag. 329.
262
să încheie pacea de la Cuciuc-Carnagi (21 iulie 1774). Pacea a adus imperiului ţarin anexarea
teritoriului cazacilor zaporojeni dintre Nistru şi Bug şi a creat premisele pentru anexarea Hanatului
tătarilor crimeeni care a avut loc în 1783 şi care a fost importantă şi pentru destinul ulterior al fraţilor
hutteriţi.
În anul 1772 s-a mai întâmplat ceva ce nu a ajuns vreodată la cunoştinţa comunităţii, dar care trebuie
amintit aici pentru că ilustrează comportamentul autorităţilor austriece, în special al celor din Kärnten
(Carintia) faţă de transmigranţi. În 1771 guvernul s-a decis să facă în sfârşit ordine în haosul calculării
banilor transmigranţilor229, şi a trimis un specialist al camerei aulice în Transilvania ca să verifice
darea conturilor a inspectoratului pentru transmigranţi sub Petrus Hann von Hannenheim. În
decursul aceste acţiuni, împărăteasa a orânduit ca lichidarea averilor transmigranţilor care mai erau
încă în Austria, Steiermark şi Kärnten (Carintia) să fie accelerată de autorităţile locale pentru că, după
aproape douăzeci de ani, încă mulţi cumpărători se îndatorau cu preţul de cumpărare pentru bunurile
deportaţilor achiziţionate de ei. Verificarea decontărilor averilor protestanţilor deportaţi în 1755 în
Transilvania, care între timp aderaseră la comunitatea de credinţă a fraţilor hutteriţi, a dat la iveală
următoarea situaţie:
Andreas Wurtzy, proprietar al moşiei Mayer din St. Peter, Spittal, avea de solicitat de la cumpărătorul
proprietăţii sale, catolicul Stephan Pruner, 1.106 de guldeni şi 23 1/4 de crăiţari, din care, în 1772, deci
după douăzeci de ani, acesta era încă dator 524 de guldeni şi 33 de crăiţari lui Wurtzy şi 167 de guldeni
şi 24 de crăiţari surorilor Strauss, deci aproape două treimi din preţul de cumpărare. Cu toate acestea,
tatăl lui Stephan Pruner a declarat în numele fiului său că în primul rând este gata să plătească doar
541 de guldeni şi 57 şi 1/4 crăiţari pretinzând că îi dăduse lui Andreas Wurtzy când fusese deportat 150
de guldeni bani lichizi şi în al doilea rând nu putea să îşi permită să plătească rate mai mari de cel mult
50 de guldeni pe an. Deşi astfel lichidarea definitivă se termina de-abia în anul 1783, comisia s-a
declarat de acord. Familia Wurtzy nu a văzut oricum niciun crăiţar din aceste plăţi, pentru că soţii
Wurtzy muriseră în 1769 în Valahia (Ţara Românească) şi copiii se găseau în Wirschinka în Ucraina;
de aceea comisia pentru religie a băgat aceste sume în buzunarul propriu.
Soţii Christian şi Dorothea Nagler aveau de solicitat pentru proprietatea Freisass în Amlach de la
cumpărătorul catolic Michael Lackner 553 de guldeni şi 53 1/2 de crăiţari, din aceştia mai datora în
1772 263 de guldeni şi 59 crăiţari; în plus, mai era dator surorilor Winkler încă 50 de guldeni şi 44 de
crăiţari. Datornicul a declarat însă comisiei că
__________
229 E. Buchinger, pag. 392.
263
era pregătit să plătească doar 10 guldeni anual, altfel va părăsi pur şi simplu terenul. Atunci comisia i-a
aprobat un termen de 10 ani şi rate de 30 de guldeni anual. Nici cele trei fiice ale lui Christian Nagler,
care murise deja din 1758 în Cincu, nu au primit vreodată vreun crăiţar din aceşti bani.
Ursula Amlacher avea de primit pentru proprietatea Stopf din Amlach suma considerabilă de 1.282 de
guldeni şi 26 1/4 de crăiţari. Cumpărătorul, catolicul Alexander Amlacher, probabil o rudă, a afirmat la
început că nu datorează nimic pentru că Ursula Amlacher îi „dăruise” proprietatea Stopf. Pentru că nu
a putut furniza nicio dovadă în acest sens, s-a convenit cu el să plătească la casa pentru religie câte 90
de guldeni pe an în următorii zece ani. Ursula Amlacher murise în 1757 în Apoldu de Sus, Johannes
Amlacher în 1764 în închisoarea din Sibiu, Christoph Amlacher însă a murit în 1775 fără urmaşi,
probabil că nici el nu a primit ceva din aceşti bani.
Georg şi Anne Waldner aveau de cerut pentru proprietatea Ertl în St. Peter de la cumpărătorul catolic
Georg Amlacher 907 de guldeni şi 48 de crăiţari, din care plătise până în 1772 502 de guldeni şi 45 1/2
de crăiţari. Nu se ştie dacă aceşti bani au ajuns în mâinile lui Waldner. În ceea ce priveşte restul
datoriei de 405 guldeni şi 7112 crăiţari, datornicul a declarat că poate plăti doar 20 sau în cel mai bun
caz 30 de guldeni din cauza „creşterii proaste” şi a cerut un termen de 20 de ani pentru asta. Comisia a
insistat până ce s-a declarat gata să plătească 8 rate anuale a câte 50 de guldeni. Nici din aceşti bani nu
a văzut familia Waldner vreun crăiţar.
Cazul menestrelului Peter Mueller este interesant. Lui îi era dator catolicul Hans Nagler 108 guldeni şi
38 3/4 crăiţari. Dar Nagler susţinea însă că o astfel de datorie nici măcar nu exista, căci Peter Mueller
fusese un „rob sărac”, care nu avusese deloc avere. Pentru că în dovezile stării materiale ale anului
1755, pe care le dăduse contabilul comisiei pentru religie în 1755, se putea vedea fără tăgadă această
datorie, Hans Nagler a consimţit până la urmă să achite datoria în trei ani. Peter Mueller, care a murit
în 1769 în urma atacului asupra gospodăriei din Prisiceni, nu a primit banii, la fel şi copiii săi.
Hans Kleinsasser, prezbiterul comunităţii între 1763-1779, fusese cel mai bogat ţăran din St. Peter
înainte de deportarea sa. Moşia Kleinsasser din Kleinsass mai există şi astăzi şi este una dintre cele mai
impozante case din acest ţinut. Kleinsasser îşi lăsase moşia surorii sale măritate cu catolicul Thomas
Gasser, care trebuia să îi plătească pentru acest transfer suma de 741 guldeni şi 53 crăiţari, astfel încât
Hans, Josef şi Matthias Kleinsasser să îşi poată achiziţiona fiecare câte o casă în Transilvania şi să
poată primi aici pământ de la Naţiunea Saşă. Thomas Gasser (ai cărui urmaşi se găsesc şi astăzi pe
moşia Kleinsasser) îi plătise doar 50 de guldeni, iar restul s-a declarat de acord după multe
264
împotriviri să îl plătească în 10 ani. Comisia l-a silit să plătească în rate de 100 de guldeni, dar niciunul
dintre fraţii Kleinsasser nu a văzut vreun crăiţar din aceşti bani.
Din păcate nu se poate conchide din acest proces-verbal păstrat în arhiva naţională din Kärnten
(Carintia) cum au stat lucrurile cu lichidarea moşiei Moertl a fraţilor Glanzer, cu moşia lui Johannes
Hofer sau cea a fraţilor Plattner230.
Cauzele pentru această lichidare catastrofală a pretenţiilor asupra averii nu sunt greu de determinat.
Comisarul pentru religie de atunci al senioratului Spittal, domnul Turtltaub von Thurnau, nu era doar
un persecutor zelos al tuturor „ereticilor”, ci şi împuternicitul prinţului Porcia ca deţinător al rangului
de conte Ortenburg în Spittal. El a dăruit gospodăriile ţărăneşti ale deportaţilor fiilor din familii
catolice, chiar dacă taţii lor nu erau în stare să plătească preţul de vânzare. Pentru el şi pentru seniorat
era important doar ca noi proprietari ai acestor gospodării ţărăneşti să plătească anual dările către
seniorat. Ce s-a întâmplat cu datoriile faţă de deportaţi, putea să îi fie indiferent; în ochii lui erau ei
înşişi ca eretici vinovaţi de surghiunuirea lor şi o eventuală pagubă materială era o pedeapsă dreaptă
pentru comportamentul lor. Când datornicii au observat că nimeni nu se ocupa de încasarea ratelor,
pentru că nu existau poziţii responsabile cu asta în administraţia tereziană231, au suspendat plăţile şi
au aşteptat să vadă ce se va întâmpla şi pentru că nu s-a întâmplat nimic, au rămas datori timp de 17
ani cu plăţile.
În Sibiu exista multă supărare din cauza dispariţiei Aennei şi Gretei Wipf din închisoare şi deţinuţi
erau păziţi mai serios acum. Doar Anne Ehgarter şi fiicele vitrege ale lui Wurtzy care erau în închisoare
din 1759, au primit permisiunea să se deplaseze libere prin oraş. Toate trei au cunoscut astfel bărbaţi,
au devenit lutherane şi s-au căsătorit. Pentru că era orânduit ca să li se remită rebotezătorilor şi
sumele pe care le mai aveau de solicitat în urma lichidării averii (lucru care privea în mod clar doar
familia Glanzer), a mai durat până pe 21 decembrie 1772, şi apoi prizonierii Martin, Christian,
Margarete, Maria şi Barbara Glanzer cu fiica Susanne şi Matthias Hofer au fost duşi la punctul de
graniţă de la trecătoarea Turnu Roşu şi au avut voie să călătorească prin Valahia (Ţara Românească) la
coreligionarii lor. Au mers mai întâi la Bucureşti unde seniorul de Wirschinka, mareşalul conte Pjotr
Rumjanzow Za-Dunaiski le-a facilitat, să călătorească pe cele mai scurte şi rapide drumuri prin Iaşi
către Wirschinka. În mijlocul iernii,
________
230 E. Buchinger, pag. 348 şi următoarele şi Arhiva naţională din Kärnten (Carintia), Actele
senioratului Spittal (Porcia), proces-verbal din 27 iunie 1772.
231 Despre transferurile averilor şi controale vezi E. Buchinger, pag. 344-356.
265
pe 26 ianuarie 1773, au ajuns aici şi au fost întâmpinaţi de biserică cu strigăte de bucurie. Matthias
Hofer petrecuse 16 ani în închisoarea din Sibiu, familia Glanzer 5 ani. Anne Ehgartner şi Christina
Strauss, care în 1774 a dat naştere unei fetiţe, au murit la scurtă vreme după aceea. Elisabeth Strauss-
Pildner, fiica ei Liesl şi nepoata Juliane Lausner au venit însă mulţi ani mai târziu în Wirschinka, în
1790 şi s-au alăturat bisericii232.
266
14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în
Ungaria.
După ce comunitatea era acum unită, a continuat cu putere construcţia. Gospodăria a fost astfel
construită încât să poată acoperi toate necesităţile locuitorilor săi. Membrii comunităţii din Kärnten
(Carintia) proveneau din familii ţărăneşti, chiar dacă Paul şi Velt Glanzer învăţaseră în plus şi
meşteşugul de zidar şi dulgher. Membrii din Vinţu de Jos, din contră, erau predominant meşteşugari.
Dar lipsa de meşteşugari şi produse meşteşugăreşti obligase deja comunitatea în Valahia (Ţara
Românească) să producă ea toate cele necesare şi ea şi-a păstrat acest obicei şi în Ucraina. Fiecare
membru de sex masculin al comunităţii trebuia să înveţe şi să practice şi un meşteşug. Nu poate fi
dovedit, dar multe lucruri indică faptul că această idee a venit de la Josef Kuhr şi din tradiţia
gospodăriei din Vinţu de Jos, care fusese întemeiată odinioară de Gabor Bethlen ca urmare a
capacităţilor meşteşugăreşti excepţionale ale botezatorilor din Mähren şi care îşi datora ascensiunea
acestor produse meşteşugăreşti.
Astfel fraţii se ocupau în Wirschinka cu cultivarea ogoarelor şi creşterea vitelor, cultivarea pomilor
fructiferi şi a legumelor, creşterea animalelor şi apicultura. În plus mai întreţineau ateliere pentru tors
şi ţesut de postav şi pânză de in, croitorie, tăbăcărie, cizmărie, tâmplărie, fierărie, lăcătuşărie,
strungărie, măturărărie şi legătorie de cărţi. Johannes Stahl a ridicat şi în Wirschinka un atelier de
olărie pentru că pe lângă el mai erau mulţi emigranţi de profesie olari şi făcători de urcioare. Din
păcate nu avem informaţii dacă atelierele de olărie din Wirschinka au dus mai departe tradiţia
„ceramicii habanice” din Transilvania şi Valahia (Ţara Românească).
Biserica avea acum timp liber să discute despre cele mai diverse păreri religioase, despre viaţa lor
spirituală de fiecare zi cu obiceiurile şi tradiţiile ei. După cum consemnează Johannes Waldner în
detaliu233, existau nu puţine controverse şi divergenţe de opinii provocate în ________
232 Cartea mică de istorie, pag. 330.
233 Cartea mică de istorie, pag.. 331-346.
266
special de Matthias Hofer, în care Hans Kleinsasser, din păcate, se arăta adesea slab şi indecis şi nici
Josef Kuhr nu se mai putea impune. Matthias Hofer s-a despărţit până la urmă de biserică, a plecat la
menoniţii din Prusia orientală şi occidentală şi de acolo în imperiu de unde a vrut să emigreze în
America de Nord la la quakerii din aşezările de acolo, dar a murit în 1784 în Hamburg.
Despre viaţa comunităţii în Wirschinka singura sursă existentă este cronica lui Johannes Waldner
scrisă în 1793. Aici trebuie însă mai întâi zugrăvită definitivarea formării bisericii prin imigrări din
Ungaria, Transilvania şi Prusia.
După ce prizonierii din Sibiu se întorseseră acasă, biserica s-a mulţumit la început cu membrii săi şi a
încercat să pună în aplicare cuvântul din Biblie „Iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă”. Dacă Hans Kleinsasser a
interzis în timpul şederii şi al primei perioade de construcţie în Valahia (Ţara Românească) şi în
Ucraina orice încheiere de căsătorie şi a dispus ca naşterile să fie drastic limitate, acest lucru s-a
schimbat radical după statornicirea în Wirschinka. Mult mai mult, acum s-a îngrijit ca toţi tinerii apţi
de căsătorie să se căsătorească curând şi să se îngrijească de binecuvântarea necesară cu copii în
biserică. Pe 19 octombrie 1771 l-a căsătorit pe văduvul Matthias Kleinsasser (33), care îşi pierduse
tânăra soţie în Valahia (Ţara Românească), pe Maria născută Waldner, cu tânăra Grete Wipf din Vinţu
de Jos, apoi pe văduvul Johannes Hofer jun. (33), a cărui soţie, Magdalena Wurtzy, murise de
asemenea în Valahia (Ţara Românească) de malarie, cu experimentata Rosina Pichler (42). În
continuare s-au căsătorit în această zi Michael Hofer (25) şi Anna Glanzer (18), Ellas Wipf (23) şi
Christina Nagler (26), Lorenz Tschetterle (23) şi Christina Kleinsasser (17), Christian Hofer (22) şi
Barbara Mueller (17).
Doi ani mai târziu, pe 13 noiembrie 1773, s-a sărbătorit din nou nuntă; s-au căsătorit: Matthias Hofer
(38) şi Rosina Pichler-Hofer care între timp rămăsese văduvă, Christian Glanzer (26) şi Grete Wipf
(18), Josef Mueller jun. (22) şi Katharina Nagler (28), Paul Hofer (22) şi Aenne Wipf jun. (18),
Johannes Waldner (20) şi Maria Nagler (19).
În anul 1775, pe 8 noiembrie, s-au căsătorit: Christian Waldner (25) şi Barbara Kleinsasser (20),
Johannes Wipf (22) şi Maria Hofer (19), Johannes Stahl jun. (22) şi Barbara Waldner (19).
Pe 8 ianuarie 1777 s-au căsătorit Lorenz Tschetterle (29) rămas văduv între timp şi Grete Hofer (19),
pe 15 februarie 1777 „slujitorul Cuvântului” Josef Kuhr (63) şi Christina Winkler (40) iar pe 19
februarie 1777 Christian Wurtzy (23) şi Grete Stahl (18)234.
Din păcate nu se cunoaşte dacă soţii s-au ales singuri sau comunitatea hotăra cine cu cine să se
căsătorească, cum ceruse Hans Kleinsasser în 1762 în Criţ, totuşi se poate
_________
234 Registrul bisericii – căsătorii.
267
presupune că tinerilor le era permis să aleagă şi comunitatea trebuia doar să îşi dea consimţământul.
Atitudinea lui Hans Kleinsassers, dar probabil şi a majorităţii membrilor comunităţii era în orice caz ca
tinerii să se căsătorească pe cât de repede posibil pentru că acum generaţia nouă de copii mici putea fi
suficient îngrijită în grădiniţa nou-construită şi mai târziu în şcoala mică şi cea mare iar comunitatea
iubea copiii şi-i dorea. Din păcate au murit cam jumătate din copii din cauza bolilor copilăriei pe
atunci foarte frecvente astfel încât comunitatea, în ciuda binecuvântării bogate cu copii (majoritatea
cuplurilor căsătorite aveau între 6 şi 8 copii), a crescut foarte încet. Deja din acest motiv se gândiseră
la imigrări. În al doilea deceniu al şederii lor în Wirschinka vor avea parte din plin de imigranţi.
Pe 16 octombrie 1779 a murit prezbiterul Hans Kleinsasser în vârstă de doar 53 de ani, după ce
condusese biserica timp de 18 ani. A avut merite deosebite în ridicarea primei gospodării în Criţ în
Transilvania şi datorită rezistenţei şi pregătirii sale de a-şi asuma riscuri membrii comunităţii din
Vinţu de Jos rămaşi fideli credinţei lor au fost acceptaţi şi astfel salvaţi în comunitatea din Criţ. În
Valahia (Ţara Românească) şi la fel şi în Wirschinka fusese oscilant şi slab în controverse privind
probleme de credinţă şi la fel şi în interpretarea anumitor principii de credinţă, dar altfel s-a implicat
cu hotărâre în aşezările din Ciorogârla şi Prisiceni şi la construcţia din Wirschinka şi a contribuit la
modelarea vieţii în biserică235.
Josef Kuhr a fost ales ca urmaş al său, prezbiter al bisericii, pe 17 octombrie 1779, „slujitor al
Cuvântului” din Vinţu de Jos din 1748 şi al noii biserici a celor din Kärnten (Carintia) în perioada 1767-
1779, în vârstă de 65 de ani. În locul său de „slujitor al Cuvântului” a fost „pus la încercare” cu 13 din 18
voturi Josef Mueller (28) iar pe 6 ianuarie 1780 a fost confirmat de Kuhr prin punerea mâinilor.
Perioada în care Josef Kuhr a fost prezbiter al bisericii (din 1779 până în 1794) a fost caracterizată de
orientarea vieţii comunităţii după orânduirile vechi preluate, aşa cum se găseau în Marea carte de
istorie şi cărţile salvate ale fostei biserici Vinţu de Jos. El a fost un oponent al tuturor direcţiilor noi sau
schimbărilor care contraziceau aceste orânduiri, lucru ce l-a determinat pe Matthias Hofer, un foarte
bun cunoscător al Bibliei, să părăsească biserica.
Pe lângă aceste eforturi, Josef Kuhr a schimbat componenţa bisericii prin strădania sa încăpăţânată de
a uni cu comunitatea pe copiii săi rămaşi în Transilvania şi pe fraţii din Ungaria convertiţi cu forţa.
Când s-a aflat în Wirschinka în 1781 că împărăteasa Maria Tereza murise în 1780 şi acum urcase
_________
235 Cartea mică de istorie, pag. 349.
268
pe tronul Imperiului habsburgic fiul ei Iosif al II-lea şi prin edictul de toleranţă din 13. 10. 1781 li se
promisese protestanţilor din ţările moştenitoare austriece tolerarea confesiunii lor, Josef Kuhr a făcut
presiuni asupra bisericii să trimită câţiva fraţi în Transilvania şi în Ungaria Superioară ca să îi viziteze
pe fraţii şi rudele rămase în urmă şi să îi aducă în Wirschinka. Fraţii Glanzer au fost de acord cu el
pentru că sperau să poată să aducă „adevărata Evanghelie” şi rudelor şi compatrioţilor lor lăsaţi în
urmă în Kärnten (Carintia). Aşa s-a ajuns la o serie de călătorii în Austria şi Ungaria care vor fi
prezentate aici pe scurt236.
P r i m a c ă l ă t o r i e 17 8 2 : mai întâi au scris fraţii trei scrisori, una fraţilor din „noua biserică
germană” din Vinţu de Jos care trecuseră la catolicism, alta celor convertiţi cu forţa din Ungaria
Superioară şi una rudelor din Kärnten (Carintia). Din Ungaria Superioară şi din Kärnten (Carintia) a
primit Josef Kuhr răspuns. Deşi el îşi lăsase trei copii în Vinţu de Jos şi Johannes Stahl avea doi fraţi în
Sabatisch, biserica a decis ca Paul Glanzer şi Josef Mueller să întreprindă prima călătorie. Le-au fost
emise paşapoarte de către contele Pjotr Rumjanzow, al cărui cumnat, prinţul Galitzin, era trimisul
ţarului la Viena, şi au călătorit prin Kiev Brody Lemberg mai întâi către Leware/Oberschuetzen în
Ungaria Superioară. „Habanii” care locuiau aici şi deveniseră catolici au fost foarte surprinşi că exista
în Rusia o biserică a fostei lor comunităţi de credinţă. Multă vreme crezuseră că toate bisericile
hutterite fuseseră nimicite. De la Viena, Paul Glanzer şi Josef Mueller au mers în Kärnten (Carintia). În
patria sa, St. Peter în Spittal, Paul Glanzer a întâlnit mulţi oameni care îl cunoşteau de mult şi care
acum l-au salutat cu bucurie. Când însă le-a povestit că aparţinea unei comunităţi a „rebotezaţilor”,
toţi s-au îndepărtat de el şi nu au vrut să mai aibă ceva de-a face cu el. Secta „rebotezaţilor” avea un
renume foarte prost printre catolici şi era urâtă de lume. Paul Glanzer şi Josef Mueller au părăsit
Kärnten (Carintia) dezamăgiţi. Îşi dăduseră seama că aici nu vor putea câştiga vreodată discipoli.
În Oberschuetzen oricum nu au mai fost primiţi la călătoria de întoarcere la fel de prietenos ca înainte.
Preotul iezuit din Leware/ Oberschuetzen aflase că aici şi în Sabatisch apăruse o mişcare printre cei
convertiţi la catolicism şi că mulţi se interesau de comunitatea care exista în Wirschinka, chiar se
gândeau dacă nu ar trebui să se mute acolo; de aceea nu mai riscau să meargă în Sabatisch. Dar Jakob
Walther, fiul prezbiterului din Sabatisch care murise, le-a dat mai multe cărţi ale bisericii şi două haine
de fraţi, două perechi de pantaloni de fraţi şi încălţăminte de fraţi, cum se purtaseră odinioară în
„gospodăriile habanice” să le ia cu ei. Acest costum tradiţional vechi a influenţat acum veşmintele
_________
236 Cartea mică de istorie, pag. 355 şi următoarele.
269
purtate de fraţi în Rusia237, care şi astăzi amintesc în mare parte de costumul tradiţional care se purta
în Kärnten (Carintia) la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Din Bratislava au mers Paul Glanzer şi Josef Mueller în Transilvania şi au ajuns prin Orăştie în oraşul
Sebeş în apropiere de Vinţu de Jos. De aici au vizitat pe cei convertiţi din „noua biserică germană” şi
le-au povestit de existenţa gospodăriei frăţeşti din Wirschinka. Dar chiar şi cei mai tineri copii ai lui
Josef Kuhr, Andreas (28) şi Grete (25), nu erau pregătiţi să plece cu ei. Fiul mai mare al lui Josef Kuhr,
Michae se căsătorise cu o unguroaică şi nu vroia să se despartă de „bogăţia” sa; a murit în 1786 în
Vinţu de Jos. Nici Elisabeth Strass-Pildner, care încă se mai agăţa de credinţă nu se putea decide să îşi
părăsească soţul lutheran. Aşa au plecat Paul Glanzer şi Josef Mueller din Sibiu fără să fi ajuns la
vreun rezultat cu Andreas şi Gretl Kuhr şi au ajuns la 12 decembrie 1781 cu bine în Wirschinka 238.
În această perioadă au venit în biserică Andreas Gross, soţia sa Christim şi fiul lor Joerg din Prusia.
Christina şi Joerg au fost botezaţi şi au rămas în comunitate, dar Andreas a murit aici fără să fie
botezat239.
A d o u a c ă l ă t o r i e ( 17 8 2): Josef Kuhr vroia să îi aducă măcar pe cei doi copii necăsătoriţi ai săi
la el, pe Andreas şi Grete. De aceea acum a călătorit el împreună cu Ellas Wipf, care avea o aptitudine
deosebită pentru limbile străine şi învăţase perfect limba rusă în primăvara anului 1782 în
Transilvania. Nu a putut să îl convingă pe fiul său mai mare, Michael, să îşi părăsească soţia
unguroaică „necredincioasă” şi averea, dar Andreas şi Grete Kuhr au urmat acum chemarea tatălui lor.
Chiar şi Elisabeth Strauss-Pildner ar fi mers cu plăcere cu ei, dar nu a îndrăznit să îşi părăsească soţul
lutheran. Aşa că Josef Kuhr şi Ellas Wipf s-au întors pe 30 iunie 1782 cu cei doi copii ai lui Kuhr înapoi
în Wirschinka.
A t r e i a c ă l ă t o r i e ( 17 8 3 ): Jakob Walther, fiului decedatului prezbiter i-a scris din Sabatisch lui
Kuhr că acum printre cei convertiţi cu forţa exista un număr semnificativ de persoane care doreau să
se alăture bisericii din Wirschinka. El dorea să le trimită pe cineva ca ajutor şi să organizeze emigrarea
lor. Comunitatea i-a ales pe Josef Mueller, care deja luase parte la prima călătorie şi pe Christian
Hofer, să meargă în Sabatisch. Pentru că Josef Mueller era însă „slujitor al Cuvântului”, biserica avea
nevoie de un alt „slujitor al Cuvântului” în timpul îndelungatei sale absenţe aşa că Johannes Waldner
în
__________
237 Fotografii deosebite ale costumului tradiţional al membrilor comunităţii hutterite de astăzi conţine
cartea lui Michael Holzach, Das vergessene Volk, (Poporul uitat), editura Hofmann und Campe,
Hamburg 1980. Portul aminteşte foarte mult de cel al „landlerilor” care trăiesc astăzi în Transilvania,
urmaşii transmigranţilor tereziani în Turnişor, Cristian şi Apoldu de Sus.
238 Cartea mică de istorie, pag. 357.
239 Cartea mică de istorie, pag. 357 şi registrul bisericii - botezuri.
270
vârstă de 30 de ani a fost „pus la încercare” ca „slujitor al Cuvântului” cu 20 din 22 de voturi pe 16
august 1782 iar pe 2 aprilie 1783 a fost confirmat de prezbiterul Josef Kuhr prin punerea mâinilor240.
În Sabatisch refuzaseră între timp mulţi dintre cei convertiţi forţat să frecventeze biserica catolică şi
astfel atrăseseră atenţia autorităţilor asupra lor. Acestea au reacţionat prompt băgând la închisoarea
din Nitra pe şase dintre cei mai „aleşi” şi ameninţându-i pe ceilalţi că vor fi şi ei duşi tot acolo dacă vor
îndrăzni în continuare să facă disidenţă de religia catolică. Aceasta i-a intimidat pe recidivişti. În plus,
s-a strecurat şi îndoiala dacă biserica celor din Kärnten (Carintia) din Wirschinka era cu adevărat o
biserică hutterită „veritabilă” după vechile orânduiri. Johannes Waldner consemnează că trimiseseră
doi fraţi la Viena care au fost primiţi în audienţă la împăratul Iosif al II-lea care îi prezentaseră cererea
lor de a se întoarce la vechea credinţă, dar împăratul refuzase şi le lăsase doar alternativa de a accepta
una dintre cele patru religii permise (romano-catolică, lutherană, reformată sau greco-ortodoxă).
Atunci toţi s-au întors din nou la religia catolică, doar Jakob Walther şi-a părăsit familia şi a mers prin
Silezia unde a fost sprijinit de bisericile menonite, prin Lemberg şi Kiev către Wirschinka, unde a ajuns
la 28 decembrie 1783241.
Între timp ajunseseră Josef Mueller şi Christian Hofer în Viena. Aici au auzit că toţi fraţii din Sabatisch
şi Leware deveniseră din nou catolici şi Jakob Walther era pe drum spre Wirschinka. Aşa că s-au decis
să încerce în Viena să intervină la autorităţi pentru proprietăţile lor vândute în Kärnten (Carintia) ca să
îşi primească banii din lichidarea acestora care le erau încă datoraţi. Cu ajutorul funcţionarilor legaţiei
imperiale ruse conduse de prinţul Galitzin, cumnatul seniorului lor, contele Pjotr Rumjanzow, au
conceput un memorandum către împărat. Christian Hofer a reuşit să obţină o audienţă la împărat.
Conform informaţiilor lui Johannes Waldner, s-a ajuns la o discuţie îndelungată între împărat şi cei
doi fraţi Josef Mueller şi Christian Hofer. Împăratul s-a interesat de toate detaliile drumului lor plin de
suferinţă şi cele ale vieţii lor de atunci242. Waldner consemnează că i-au povestit cum au ajuns din
Kärnten (Carintia) în Transilvania, de aici în Valahia (Ţara Românească) şi în sfârşit de acolo în
Ucraina unde acum îşi construiseră gospodăria şi începuseră să trăiască după orânduirile lor.
Împăratul a cerut să îi lase numele şi toate datele despre banii care le mai erau încă datoraţi şi apoi şi-a
luat la revedere de la ei cu milostenie şi cu promisiunea că le va fi remis tot. Apoi
__________
240 Cartea mică de istorie, pag. 360 şi registrul bisericii.
241 Cartea mică de istorie, pag. 360 şi în continuare.
242 Cartea mică de istorie, pag. 364. Povestirea este credibilă pentru că împăratului Iosif al II-lea îi
plăcea să vorbească cu supuşii săi şi era mereu foarte dornic de a cunoaşte lucrurile.
271
mai aveau însă de mers mult de la autoritate la autoritate şi de la cancelarie la cancelarie. Până la urmă
au primit asigurarea că va mai dura aproximativ zece săptămâni până ce se va lămuri problema pentru
că mai trebuiau trimise actele în Transilvania. Pentru că legaţia rusă a declarat că preia şi transferă mai
departe această sumă (era vorba de 2.151 de guldeni), au părăsit Viena şi au pornit către Silezia. În
timp ce erau ocupaţi în Viena cu autorităţile, îi vizitaseră Katharina Walther, soţia lui Jakob Walther,
Jakob Walemann şi Paul Tschetterle din Sabatisch. Încercaseră să o scoată din ţară pe Katharina cu
copiii ei cu un paşaport cumpărat, dar fuseseră traşi pe sfoară de un şarlatan şi acum se temeau de
poliţie. Din Silezia au mers prin Cracovia spre Prusia Răsăriteană şi au vizitat aici biserica menonită
Ellerswald, cu care veniseră în contact prin Matthias Hofer. Josef Mueller a vizitat mai multe alte
colonii menonite în Prusia de Vest şi Prusia Răsăriteană. Cu această ocazie, prezbiterul învăţător al
comunităţii menonite Ohrslasserfeld în Prusia de Vest, Heinrich Donner, a scris la 6 iunie 1783
raportul lui Josef Muellers despre fuga din Transilvania şi din Valahia (Ţara Românească)243. Prin
aceste contacte, câţiva menoniţi s-au decis să meargă cu ei în Wirschinka, ca să se alăture bisericii de
acolo şi să trăiască în comunitate cu totul de obşte. Aceştia erau Else Decker cu copiii ei Hein, Jakob,
Benjamin, Eva şi Sara Maria Schmidt cu fiica ei Maria, Liesl Knels cu fii ei Abraham, Johannes şi
Maria Isak. S-au alăturat lui Josef Mueller şi lui Christian Hofer şi au ajuns cu toţii pe 2 august 1783 în
Wirschinka244.
A p a t r a c ă l ă t o r i e ( 17 8 3 ): Jakob Walther era foarte îngrijorat pentru soţia sa, Katharina, pe
care o lăsase în urmă şi copiii săi aşa că biserica i-a permis să meargă în Ungaria împreună cu
Johannes Stahl care mai avea fraţi în Sabatisch. Cei doi au părăsit Wirschinka pe 2 mai 1783 şi au
ajuns cu bine în Sabatisch, unde Paul Tschetterle i-a primit la el. Jakob Walther a încercat să obţină în
Viena paşapoarte pentru el şi familia sa, dar a primit doar un paşaport pentru el. De aceea au decis să
aducă ilegal familia Walther peste graniţă în Silezia. Acestui plan s-a alăturat şi Andreas Stahl (un frate
de-al lui Johannes Stahl) cu fiul său Matthias, care însă a trebuit să îşi lase în urmă soţia, pe Hester, şi
pe fiicele sale, Magdalena şi Susanna. Au reuşit cu toţi să treacă graniţa
__________
243 Raportul a fost tipărit pentru prima dată în foaia bisericii menoniţilor, anul 1876, ediţia din 6 iunie
până la 11 noiembrie, în dimensiunea de 18 pagini format A5. Abraham Driessen din biserica menonită
Blumengart din zona Mării Negre a făcut o copie după original pe 12 ianuarie 1872, deci doi ani înainte
de plecarea fraţilor hutteriţi din Rusia; cuprinde 81 de pagini format A5 scris de mână. Textul se
îndepărtează de cel al foii bisericii menonite pentru că s-a dorit un stil uşor de înţeles pentru cititor.
Originalul ar trebui acum să fie la familia Waldner în comunitatea fierarilor Bon Homme din South
Dakota.
244 Cartea mică de istorie, pag. 369.
272
şi să ajungă la biericile menonite din Prusia Răsăriteană. Aici s-a mai alăturat şi prusacul Peter Isak cu
cei patru copii ai săi convoiului care a ajuns teafăr pe 14 august 1783 în Wirschinka. A doua zi au ajuns
şi Zacharias Tittel, Andreas Walemann, Jakob Tschetterle şi boemianul Paul Maendelig din Sabatisch
în Wirschinka. Cei patru bărbaţi se descurcaseră singuri până aici şi acum s-au alăturat bisericii245.
A c i n c e a c ă l ă t o r i e ( 17 8 4): În toamna anului 1783 biserica din Wirschinka a fost înştiinţată de
Gerhard Wiebe, conducătorul din Ellerswald în Prusia Răsăriteană că în biserica menonită din
Franztal sosiseră mai multe familii din Ungaria şi doreau să vină la biserica din Wirschinka. Aceştia
erau: Andreas Bollmann cu soţia sa Roesel şi copiii Johannes, Adam, Maria, Baerbel, Katharina şi Eva;
Andreas Tittel cu fiul săi Kaspar. După aceea, biserica a decis să îi trimită pe Johannes Waldner şi
Jakob Walemann la Elbing. Pe 4 martie 1784 au plecat din Wirschinka şi i-au mai întâlnit în Elbing pe
lângă cei amintiţi, pe Tobias Walemann cu soţia sa Susanna, fiica lui Jakob Walther, Josef Bollmann
cu soţia sa Judith şi fiicele Liesl, Maria şi Aennele.
În Gnadental (Valea harului), o aşezarea menonită din Silezia, Johannes Waldner s-a îmbolnăvit şi a
trebuit să întrerupă călătoria către Ungaria Superioară. El a scris după aceea la Sabatisch şi le-a indicat
oamenilor de acolo cum puteau să ajungă cel mai bine peste graniţă în Silezia. Atunci au pornit la
drum următoarele familii: Paul Tschetterle cu soţia sa Judith şi copiii Josef, Martin, Johannes,
Baerbel, Katharina şi Aennele; Katharina Walemann născută Tschetterle cu copiii Josef şi Gretl; Jakob
Walemann cu soţia Assanath şi copiii Andreas, Michael, Baerbel, Judith şi Assanath; ginerele lui
Walemann, Andreas Koller cu soţia sa Aenne şi copiii Aennele şi Baerbel; văduva Maria
Wirth/Bollmann cu copiii Andreas, Jeremias şi Mariele; Hester Stahl, soţia lui Andreas Stahl cu fiicele
ei Magdalena şi Susanna; Johann (Jaennoe) Stern, necăsătorit. Au ajuns cu toţii nevătămaţi peste
graniţă în Silezia. Seniorul comunităţii menonite Gnadental le-a dat paşapoarte prin Polonia şi aşa au
ajuns cu toţii sănătoşi în Wirschinka.
Astfel s-a încheiat cu succes prima acţiune de recuperare a lui Josef Kuhr. Prin aceasta biserica a putut
câştiga un număr semnificativ de familii destoinice din biserica Sabatisch; şi influxul menonit din
Prusia s-a integrat fără dificultăţi.
În anul 1790 au venit din propria dorinţă în biserică: Elisabeth Strauss-Pildner, fiica vitegră a lui
Andreas Wurtzy. După ce soţul ei lutheran murise în 1789 în Sibiu, ea a vrut să se întoarcă
__________
245 Cartea mică de istorie, pag. 370.
273
la fraţii ei de credinţă şi a adus-o şi pe fiica ei Liesl Pildner şi pe nepoata ei Juliana Lausner, fiica
Christinei Strauss. Lor li s-a alăturat tînărul Josef Kuhr din Vinţu de Jos, un nepot de-al lui Josef Kuhr.
Dintre menoniţi s-au mai alăturat bisericii: Hanna With din Gdansk cu fiica ei, Maria Schrag, Maria
Zerger din Polonia (1795). Din Sabatisch în Ungaria Superioară au venit în perioada 1782-1784 în total
55 de persoane în biserică, din bisericile menonite din Prusia 19 persoane, din Transilvania 4
persoane. În timp ce familiile Peter Isak, Schrag, Zerger s-au retras din nou din biserică, respectiv nu
s-au integrat deloc, alte persoane au fost botezate şi au rămas în biserica din Wirschinka246.
A ş a s e a c ă l ă t o r i e ( 17 9 3 ): după ce contactul cu convertiţii din Ungaria Superioară a fost
întrerupt în 1784 şi mulţi ani nu a mai venit nimeni la biserică, cei rămaşi în urmă i-au contactat din
nou în 1793 şi i-au rugat să trimită doi fraţi la ei, că poate pot fi salvate totuşi câteva suflete. Biserica i-
a ales Veit Glanzer şi pe Andreas Walemann pentru această călătorie, şi cei doi au pornit la 28 iunie
1793 către Ungaria. Au ajuns cu bine în Sabatisch, dar aici au constatat că nimeni nu mai era dispus să
călătorească cu ei. Majoritatea muriseră între timp, ceilalţi se resemnaseră cu starea de lucruri.
Călătoria n-a fost însă total în van. Văduva lui Josef Dangler, care în 1784 vrusese să treacă graniţa
ilegal cu 13 persoane, dar fusese prinsă de autorităţi, le-a dăruit fraţilor o căruţă cu câţiva cai şi le-a
mai dat şi nişte Biblii vechi din Zürich şi alte cărţi din inventarul bisericii 247.
A ş a p t e a c ă l ă t o r i e ( 17 9 5 ): o ultimă încercare a fost făcută de biserică în anul 1795. Acei
membri ai bisericii care mai lăsaseră rude în Ungaria Superioară au insistat să se mai încerce o dată că
poate mai sunt persoane dintre cei convertiţi cu forţa care să fie salvate şi aşa biserica a ales pe
Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann să meargă la Sabatisch. Aici au aflat însă, că după plecarea
lui Velt Glanzer şi Andreas Walemann a existat o mare nelinişte pentru că părintele iezuit din
Sabatisch a aflat că fuseseră aici şi încercaseră să ajute şi alţi convertiţi să plece în Wirschinka. Acesta
înştiinţase autorităţile şi acestea căutaseră după ei în toată ţara până în Lemberg(Liow, Lvov) după cei
doi. Dacă ar fi fost prinşi, Velt Glanzer ar fi fost închis pe viaţă, iar Andreas Walemann ar fi fost forţat
să fie militar permanent. Această înştiinţare i-a făcut pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann, să
se întoarcă acasă în cea
________
246 Cartea mică de istorie, pag. 373 şi următoarea şi registrul bisericii botezuri.
247 Cartea mică de istorie, pag. 389.
274
mai mare grabă248. În plus, biserica din Wirschinka ajunsese la o asemenea mărime încât nu mai era
loc deloc pentru alte influxuri. Aşa că s-a mulţumit cu numărul său de membri şi s-a înmulţit astfel
încet, dar constant. Cei veniţi din Sabatisch şi Prusia s-au căsătorit cu cei din Vinţu de Jos şi Kärntern
(Carintia) şi au format în curând o singură comunitate legată prin relaţii de rudenie. S-a dezvoltat în
Wirschinka sub conducerea lui Josef Kuhr obiceiul de a sărbători nunţile în prima sau a doua
săptămână din ianuarie, vârsta bărbaţilor fiind de 22 de ani, iar ceea a tinerelor de 18. Văduvii şi
văduvele obişnuiau să se căsătorească a doua şi a treia oară, atâta vreme cât erau suficient de
tineri249.
Un eveniment memorabil are loc în anul 1793, penultimul an în care Josef Kuhr a condus biserica din
Wirschinka. Atunci a început Johannes Waldner să scrie „Lucrurile memorabile”. El a vrut astfel să
continue astfel până în prezent cronica fraţilor hutteriţi, „Marea carte de istorie” începută de Kaspar
Braitmichel şi continuată până în anul 1660. Pentru epoca din 1660 până în 1763 s-a sprijinit pe ce au
putut să îi transmită fraţii veniţi din Sabatisch, sau probabil şi pe însemnările din cărţile pe care le
primise biserica Wirschinka din Sabatisch. Despre convertirea forţată a bisericilor Sabatisch, Leware,
Trentschin şi St. Johann au putut să consemneze membrii mai în vârstă ai bisericii provenind din
Sabatisch din propria lor experienţă. Despre istoria catolicizării bisericii Vinţu din Transilvania cronica
sa se baza în special pe rapoartele detaliate pe care i le-a dat Josef Kuhr, care condusese această
biserică din 1748 ca „slujitor al Cuvântului”, precum şi pe ceea ce trăiseră Johannes Stahl şi Aenne
Wipf, care fuseseră acolo la prăbuşirea bisericii. Istoria gospodăriei din Criţ o ştia Johannes Waldner
pentru că acolo copilărise, la fel şi traversarea Carpaţilor, construcţia gospodăriilor în Ciorogârla şi
Prisiceni. Fusese şi în convoiul către Rusia ca tânăr în vârstă de 17 ani. Salvarea fraţilor din Vinţu şi
Sabatisch şi construcţia din Wirschinka însă le cunoştea deja ca membru adult al bisericii. La 30 de ani
a devenit deja „slujitor al Cuvântului”!
Pentru un scriitor al istoriei, care trăia fără posibilităţile cercetătorului de astăzi departe în Rusia într-o
gospodărie frăţească închisă, cronica sa nu este doar uimitoare în ceea ce priveşte abundenţa detaliilor,
ci şi surprinzătoare în cunoaşterea şi judecarea evenimentelor. Johannes Waldner probabil că a primit
de la tatăl său o educaţie generală deosebit de bună pentru un ţăran din Kärntern (Carintia) al
secolului al XVIII-lea.
_________
248 Cartea mică de istorie, pag. 391.
249 Registrul bisericii -căsătorii.
275
Vocabularul său este bogat şi descrierile sale sunt vivide şi plastice. Pentru a instrui cititorul, adică pe
fraţii şi surorile sale din biserică şi să îi avertizeze despre certuri de orice natură, nu s-a dat în lături de
la a zugrăvi în detaliu şi evenimentele nefericite din viaţa în comunitate şi să indice consecinţele
serioase ale acestora. Din păcate, nu s-a mai găsit mai târziu niciodată un cronicar de o calitate
asemănătoare şi la acelaşi nivel. Pentru perioada de după moartea sa (1824) şi până la plecarea
bisericii din Rusia (1874) există un raport al lui Peter Hofer şi Peter Janzen, care a fost completat de A.
J. F. Ziglschmid şi continuat până în 1947, dar nu există cronici nici despre istoria în coloniile din
teritoriul Mării Negre 1842-1874, nici despre numeroasele colonii din SUA 1874-1917, nici despre
coloniile din Canada şi SUA 1917-1980 care să se poată măsura cu „Lucrurile remarcabile” ale lui
Johannes Waldner. Istoria celor aproximativ 300 de colonii de astăzi ar trebui mai întâi să fie scrisă.
Poate dă această lucrare un impuls în acest sens?
276
15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.
Pe 2 mai 1794 a murit Josef Kuhr, prezbiterul bisericii Wirschinka, în vârstă de 80 de ani. Din 1748
fusese „slujitor al Cuvântului” în comunitatea din Vinţu de Jos până la lichidarea ei, apoi din 1767 până
în 1779 „slujitor al Cuvântului” în Ciorogârla şi Prisiceni în Valahia (Ţara Românească) iar în
comunitatea Wirschinka a fost conducător ca prezbiter timp de 15 ani, în perioada 1779-1794.
Johannes Waldner, cronicarul şi urmaşul său direct, se găsea cu siguranţă prea mult sub impresia
acestei personalităţi ca să poată fi pe deplin corect faţă de ea în cronica sa. În plus, cu siguranţă îi
lipsea şi distanţa în timp pentru a putea privi în urmă şi aprecia astfel lucrurile. Dacă astăzi studiază
cineva istoria apariţiei comunităţii frăţeşti a celor din Kärntern (Carintia) în Transilvania şi Valahia
(Ţara Românească) şi chiar a celei din Wirschinka în Ucraina, nu poate evita impresia că Kuhr a fost
tatăl acestei creaţii. El a fost cel care în Vinţu de Jos le-a transmis celor doi deportaţi din Kärntern
(Carintia) Andreas Wurtzy şi Georg Waldner care erau plini de amărăciune şi îşi căutau de lucru în
mod clar nu la întâmplare ci conştient şi cunoscând importanţa acţiunii sale învăţăturile de credinţă,
conştient de faptul că astfel încălca o interdicţie a misionariatului care fusese respectată timp de 130 de
ani. El a furnizat tinerei comunităţi din Criţ şi Dacia (Stein) cărţile şi învăţăturile necesare şi un
„slujitor al Cuvântului” şi a devenit un model pentru aceste biserici tinere prin rezistenţa sa în
închisoarea din

276
Cluj. El a avut ideea salvatoare de a conduce biserica ameninţată de distrugere în Valahia (Ţara
Românească) într-o traversare plină de aventuri a Carpaţilor. Şi decizia de a transplanta comunitatea
de aici în Ucraina s-a datorat în mare parte lui Josef Kuhr, precum şi negocierea contractului de
aşezare cu contele Pjotr Rumjanzow. Chiar şi despre acţiunea de salvare a convertiţilor cu forţa care
trăiau în Sabatisch se poate stabili foarte clar drept iniţiativă a sa. Chiar şi la construcţia şi modelarea
gospodăriei frăţeşti din Wirschinka şi la stabilirea normelor vieţii ei spirituale în viaţa cotidiană pare
să fi fost cel mai activ, modelator şi creativ alături de Hans Kleinsasser. Comunitatea de credinţă îi
datorează în special acestui om neobişnuit, cu un caracter puternic, experimentat şi cu o voinţă
puternică faptul că astăzi există încă în Canada şi în SUA mai mult de 300 de comunităţi hutterite în
care se poate trăi în comunitatea de bunuri după „vechile orânduiri” ale lui Jakob Hutter. Fraţii şi
surorile hutterite ar trebui să îi păstreze deci un omagiu celui a cărui familie s-a stins deja în 1813
odată cu moartea fiului său Andreas şi a nepotului său Josef.
Fraţi adulţi l-au ales în unanimitate pe Johannes Waldner ca urmaş al lui Josef Kuhr ca conducător şi
prezbiter al bisericii Wirschinka. Acesta avea 41 de ani şi era „slujitor al Cuvântului” din 1783; a
condus comunitatea timp de 30 de ani. În locul lui Johannes Waldner a fost ales ca „slujitor al
Cuvântului” Andreas Wurtzy cu doar 8 din 29 de voturi, a fost „pus la încercare” şi confirmat pe 16
ianuarie 1793 încă de Josef Kuhr prin punerea mâinii250.
În decembrie 1796 a murit mareşalul conte Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow-Za-Dunalsky, seniorul
din Wirschinka, în vârstă de 71 de ani. Fusese un senior cu inimă caldă şi mereu binevoitor faţă de
fraţii din Wirschinka. Odată cu el comunitatea a pierdut pe patronul şi ajutătorul său. Moşiile sale au
fost moştenite de fii săi Sergej Petrowitsch şi Nikolal Petrowitsch. Contele Sergej Petrowitsch
Rumianzow era consilier secret la curtea din Petersburg şi vroia să schimbe moşiile sale cu cele ale
principelui Kurakin. Când fraţii au amintit de contractul lor cu fostul conte, moştenitorii au refuzat să
îl reînnoiască. Problema a fost prezentată ţarului Pavel I, care a decis că ei, pentru că locuiau pe
pământul unui proprietar nobil, nu se puteau bucura de privilegiile pe care le acordase coroana
menoniţilor din provinciile ereditare ale coroanei, dar totuşi trebuit lăsaţi temporar aşa cum au fost
sub mareşalul Rumjanzow. Dar contele Sergej a cerut comunităţii să contribuie la suplimentarea
recruţilor şi, în plus, a dublat taxa la 300 de ruble pe an. Acum comunitatea a apelat la punctul din
contract care le garanta în orice moment posibilitatea de a pleca, şi au solicitat
_________
250 Cartea mică de istorie, pag. 425 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului.
277
aprobarea de a se muta în provincia ereditară a coroanei; mai întâi fără să succes. Când prezbiterul
Johannes Waldner şi Jakob Walther au mers la Petersburg ca să se ocupe de problema fraţilor, ţarul
Pavel I a fost ucis la 12 martie 1801 şi ţarul Alexander I a urcat pe tron. Fraţii s-au adresat noului
domnitor cu o petiţie care a fost deja decisă pe 22 mai 1801 printr-un ucaz al ţarului. El le-a permis să
se aşeze pe provincia ereditară a coroanei, unde fiecare familie trebuia să primească 65 de desjatin
(1,065 ha) de teren. În plus, ţarul le-a acordat privilegiile de care se bucurau toţi menoniţii, eliberarea
de serviciul militar şi administrarea autonomă. Pentru asta comunitatea trebuia să plătească 45 de
copeici pentru fiecare desiatin. Ca loc al aşezării i-a fost indicat comunităţii satul Raditschewa pe
Desna, unde comunitatea avea deja din 1796 teren în arendă251.
Mutarea s-a amânat până pe 20 martie 1802. În această zi au început fraţii să plece din locuinţele din
Wirschinka şi să meargă spre Raditschewa care se găsea la 15 km depărtare. Aici a fost ridicată noua
gospodărie după nevoile bisericii care trăia în „comuniune”. S-au construit case cu un etaj. La nivelul
inferior au fost amenajate diversele ateliere, la cel superior fiecare familie avea o cameră de locuit,
respectiv o cameră de dormit. Existau ateliere pentru torcătorie, ţesătorie, croitorie, cizmărie, atelier
de făcut pălării, tăbăcărie, tâmplărie, strungărie, lăcătuşărie, fierărie, olărie şi un atelier de făcut
mături. Toate aceste meşteşuguri erau practicate de fraţi, în parte doar pentru nevoile comunităţii, în
parte pentru vânzare. Pe lângă brutărie a fost înfiinţată şi o distilerie iar pe Desna fraţii aveau în
folosinţă o moară proprie252.
În 1802 comunitatea era formată din 44 de familii cu 99 de membri masculini şi 102 feminini, în total
201 persoane. Conform legii, avea dreptul la 2.860 desjatini (3.065 hectare) de teren, dar din motive
necunoscute i-au fost repartizaţi doar 463 de desjatini de teren arabil de o parte şi 312 de cealaltă parte
a râului, deci 775 desjatini (825 hectare). Această repartizare insuficientă de teren arabil a devenit
câteva decenii mai târziu unul dintre motivele pentru declinul comunităţii din Raditschewa253.
Construcţia gospodăriei din Raditschewa, pentru care comunitatea a primit un credit de la stat de
4.000 de ruble, s-a încheiat în câţiva ani. Pe lângă case de locuit şi ateliere s-a construit o casă mare de
rugăciune, o şcoală pentru copiii mici şi una pentru cei mai mari. În această perioadă comunitatea era
la apogeul înfloririi sale. Trăia în pace sub conducerea conducătorului său Johannes Waldner, fără
„necesităţi naturale vremelnice” şi era foarte apreciată datorită vieţii ireproşabile şi a moravurilor
stricte ale membrilor ei.
_________
251 Cartea mică de istorie, pag. 400 şi următoarea.
252 Cartea mică de istorie, pag. 411.
253 Cartea mică de istorie, pag. 411.
278
Apoi, pe 20 mai 1810 a murit „slujitorul Cuvântului”, Andreas Wurtzy, care slujise comunităţii 18 ani
ca predicator, iar în locul său a fost ales şi „pus la încercare” pe 29 mai 1810 Jakob Walther în vârstă de
41 de ani cu doar 8 din 37 de voturi. Matthias Hofer obţinuse 20 de voturi la această alegere dar din
motive care nu îi sunt clare din cronica lui Waldner, s-a ajuns la alegere prin tragere la sorţi şi sorţul l-
a ales pe Jakob Walther. În ciuda alegerii împotriva regulilor de odinioară ale „vechii orânduiri”,
Johannes Waldner l-a confirmat pe 22 ianuarie 1811 prin punerea mâinii254.
Jakob Walther (1769-1855) era nepotul lui Zacharia Walther, fostul prezbiter al bisericii din Ungaria
Superioară. Fusese botezat ca şi catolic şi a venit de-abia în 1783 cu tatăl său Jakob Walther în
comunitatea din Wirschinka, deci crescuse în era gospodăriei private în Sabatisch. Din „Lucrurile
remarcabile” ale lui Johannes Waldner nu se poate deduce clar din păcate care erau diferenţele dintre
acesta şi Johannes Waldner, dar deja la doar câţiva ani după alegerea sa ca „slujitor al Cuvântului” s-a
ajuns la conflicte serioase între Johannes Waldner care ţinea la tradiţie şi la vechile orânduiri şi Jakob
Walther care cerea inovaţii. În mod evident, aici au avut un rol şi diferenţele de gospodărire. Primul
„slujitor al necesităţilor temporare ale naturii”, Andreas Wurtzy, nu fusese doar unul dintre prezbiterii
din Criţ şi Valahia (Ţara Românească), ci şi un ţăran destoinic şi cu experienţă şi de aceea un
administrator excepţional al comunităţii, la fel şi urmaşii săi, Paul Glanzer şi Josef Hofer. Chiar şi
Jakob Hofer, care a deţinut această funcţie din 1807 până în 1811, pare să fi dus încă o administraţie
strictă. Cu Darius Walther, fratele lui Jakob Walther lucrurile au stat altfel. Johannes Waldner scrie
despre acest lucru:
„Când aceşti oameni şi bătrâni dragi, după cum s-a scris, şi-au sfârşit alergarea, au luptat o luptă bună,
de la care nu au fost excluşi, şi au mers în odihna veşnică (cu ei au mai mers şi mulţi alţi fraţi şi surori
evlavioşi şi credincioşi care sunt prea mulţi ca să fie amintiţi aici, printre care şi cei destoinici din
ateliere şi alte locuri care se gândeau la folosul şi bunăstarea comunităţii), au fost aleşi a l ţ i i în locul
lor. Aceştia au primit porunca şi însărcinarea să fie în slujba comunităţii, dar nu s-a găsit şi nu s-a
arătat curând la majoritatea aceeaşi credincioşie, onestitate sau zel ca la cei vechi în slujbele şi
îndatoririle care le-au fost încredinţate pentru că nu erau cu adevărat vigilenţi şi în timpul frumos,
liniştit, de care se bucurau, au adormit… Şi aşa a crescut cu timpul d r a g o s t e a d e s i n e, e g o i s m
u l şi n e c r e d i n c i o ş i a în comunitate, în cea mai mare parte la cei implicaţi în meşteşuguri. Pentru
că
_________
154 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului.
279
astfel veniturile au scăzut din ce în ce mai mult, au apărut greutăţi în acoperirea nevoilor comunităţii şi
să poată plăti taxele. Comunitatea a început rapid să s ă r ă c e a s c ă.”255
Astfel a început comunitatea să se „împuţineze”. Unii dintre membri erau conştienţi de pericol pentru
că, după cum aflau din Cartea Mare de Istorie, se întâmplase ceva asemănător pe vremea prezbiterului
Andreas Ehrenpreiss (1639-1662), dar Johannes Waldner nu a avut puterea să schimbe mersul
lucrurilor. În plus, în această perioadă au murit mulţi fraţi şi surori merituoşi care trecuseră prin
vremurile grele de persecuţie şi lipsuri. Apoi au început să se răspândească tot mai mult propriul folos,
partinitatea, lenea şi indolenţa în a face binele, în învăţătură şi în rugăciunea în comun, rebeliunile
împotriva prezbiterului Waldner nu erau rare, şi din acestea s-a dezvoltat ura şi invidia.
În anul 1817 conflictele şi tensiunile au ajuns la punctul culminant când Jakob Walther, „slujitorul
Cuvântului”şi fratele său, Darius Walther, administratorul de până atunci, au părăsit comunitatea şi au
construit case pentru ei şi familiile lor în afara comunităţii, care s-au numit malenki (cele mici). În
curând şi alţii i-au urmat, iar până la urmă comunitatea s-a divizat în două grupuri. 30 de familii cu
143 de persoane (69 de membri de sex masculin şi 74 de sex feminin) au cerut de la guvern să li se dea
partea lor din averea comunităţii în bani lichizi ca astfel toţi aceştia să se poată muta în ţinutul de la
Marea Neagră, în aşezarea menoniţilor de la Khortitz, un afluent al Niprului în raionul Jekaterinoslaw
(lângă Alexandrowsk). Acest grup a plecat într-adevăr în anul 1818 din Raditschewa şi au fost mai întâi
primiţi de menoniţii din Khortitz. Prezbiterul Johannes Waldner şi 20 de familii au vrut să menţină
proprietatea în comun şi au rămas în gospodăria frăţească din Raditschewa, dar au trebuit să plătească
fiecărei familii care s-a mutat câte 400 de ruble ca şi cotă parte din averea comunităţii256. După ce la
15 octombrie 1818 soţia sa, Maria născută Nagler a murit după 45 de ani de căsnicie, Waldner s-a mai
căsătorit o dată, şi anume, în 1819 cu văduva lui Michael Hofer, Elisabeth Pildner, fiica Elisabethei
Strauss-Pildner257. Un raport de Klaus Bunin, cel care fusese însărcinat de către comptoarul de tutelă
pentru medierea conflictelor în comunitate, ajunge la concluzia că, criza din comunitate a rezultat din
cauza împrejurărilor. Atâta vreme cât comunitatea ameninţată de persecuţii a dus o viaţă mizeră,
fiecare membru s-a simţit pe deplin responsabil de întreţinerea vieţii şi
_________
255 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi urm.
256 Cartea mică de istorie, pag. 431.
257 Cartea mică de istorie, pag. 425. Încheierea căsătoriei nu este însă înregistrată în registrul bisericii.
Michael Hofer nu a fost fiul Lieslei, ci soţul ei, Josua a fost însă fiul lui David Hofer; aici se înşală A. j.
F. Ziglschmi
280
şi de grija pentru hrana zilnică. În această perioadă a fost uşor să menţină comunitatea de bunuri
cerută de Jakob Hutter. Când însă comunitatea a ajuns în Wirschinka să fie protejată de persecuţii
externe şi încet-încet să aibă o proprietate adevărată, atunci s-a trezit din nou dorinţa membrilor de a
avea o proprietate privată adevărată, în special a celor ca Jakob Walther, care în Sabatisch crescuse în
proprietate privată. Acum membrii comunităţii nu mai atribuiau de multă vreme bunurilor
pământeşti, trecătoare, o valoare neînsemnată faţă de bucuriile veşnice, cereşti, după cum se
convinseseră singuri la început. În special maiştrii care conduceau atelierele cereau independenţă şi
autonomie. În această vreme în Raditschewa mai existau încă şapte ţesători de in, şapte olari, patru
fierari, patru tâmplari şi trei pălărieri. Acum fiecare îşi cumpăra singur materialele şi îşi vindea
produsele fără să mai verse câştigul în casa comunităţii. Dar mâncau, beau şi se îmbrăcau pe costul
comunităţii. Odată cu creşterea bunăstării materiale a început tendinţa de trândăvie şi consum pe
socoteala obştei, acest lucru a paralizat activitatea şi a dus la duşmănii, indivie şi nemulţumire. Despre
Johannes Waldner Bunin scrie că în această vreme fusese un bătrân slab (deşi avea doar 64 de ani),
care era „supus orbeşte” prescripţiilor comunităţii sale. Jakob Walther, dimpotrivă, recunoscuse mai
bine „cauzele răului” (şi anume tendinţa naturală a omului spre proprietate şi posesiune) şi de aceea s-
a ajuns la o luptă intensă între cei doi, în care Jakob Walther a ştiut să atragă de partea sa marea
majoritate a comunităţii. Când acesta, împreună cu fratele său şi copiii săi adulţi s-a mutat din
comunitate, şi-a construit o casă proprie şi a început să îşi însuşească din bunurile comunităţii, acesta
a fost începutul decăderii, sfârşitul comunităţii de bunuri, şi abandonarea celui mai important
principiu pe care îl stabilise şi realizase Jakob Hutter în 1530 în Mähren258.
Dacă Bunin are dreptate şi dacă comunitatea de bunuri şi bunăstarea s-au armonizat şi s-au menţinut
pe durată, este o problemă de principiu, care nu trebuie şi nu poate fi tratată aici mai pe larg. La un
nivel superficial nu ne îndoim că Jakob Walther şi fratele său Darius au dus la dezintegrarea
comunităţii din Raditschewa. S-au mutat deci în anul 1818 cu rudele lor în stepă, dar mai înainte să se
poată stabili aici, o nenorocire a schimbat starea lucrurilor. Printr-o neatenţie în fierărie, a izbucnit un
incediu în primăvară şi a prefăcut în cenuşă întreaga gospodărie. Când cei care se mutaseră în stepa
rusească au auzit de nenorocire, s-au întors în Raditschewa, dar nu aveau nici puterea şi nici dorinţa
de a construi din nou
__________
258 Raportul lui Bunin în Cartea mică de istorie, pag. 426-429.
281
gospodăria distrusă, ci au început să împartă terenul între ei. 25 de familii s-au aşezat de o parte a
râului Desna, 24 de familii de cealaltă parte a râului. Aici a apărut într-o pădure de pini o nouă aşezare
numită Neudorf (Satul Nou), aici trăiau familiile acum în proprietatea privată. Fiindcă aveau foarte
puţin pământ, (aproape 4 hectare de familie), trăiau într-o mare sărăcie259.
Johannes Waldner a trăit retras în anii următori în Neudorf în pădurea de pini cu cea de-a doua soţie,
Liesl. S-a îngrijit puţin de comunitatea care trăia acum în proprietate privată şi a murit amărât şi
dezamăgit pe 14 decembrie 1824 în vârstă de 71 de ani260, după ce fusese „slujitor al Cuvântului” timp
de 42 de ani şi conducător al comunităţii din Wirschinka şi Raditschewa timp de 31 de ani. A avut
merite deosebite la ambele comunităţi, în special datorită cronicii sale şi al registrului bisericii
completat cu grijă de el din 1762 până în 1824. După moartea sa comunitatea l-a ales pe Jakob Walther
ca prezbiter, şi pentru că acum trăiau în proprietatea privată, comptoarul de tutelă pentru rezidenţi
străini l-a desemnat drept „şoltuz” iar pe Jakob şi Peter Hofer drept „asesori”.
Părerea lui Johannes Waldner despre urmaşii săi ulteriori în funcţia de prezbiter, reiese din
însemnările pe care le-a făcut cu mâna lui în registrul bisericii: când pe 26 decembrie 1820 patru
membri ai bisericii au fost botezaţi de Jakob Walther, Johannes Waldner consemnează în registrul
bisericii261: „Atenţie! În anul 1820, 26 decembrie, au fost botezate cele patru persoane notate alături
de către Jakob Walther. Acestea sunt primele botezate astfel, după ce a încetat comunitatea şi a fost
distrusă de a c e s t a.” Iar sub însemnarea din 7 mai 1794: „După despărţirea de scumpul frate Joseph
Kuhr a fost ales fratele Johannes Waldner să poarte de grijă bisericii Domnului. Acest lucru s-a
întâmplat în anul 1794, pe 7 mai”, scrie pe 30 octombrie 1822: „Acesta a condus biserica din
Ratitschew ca prezbiter până în anul 1817. După aceea, Jacob Walther din Sabatisch, care a venit în
1810 ca învăţător şi a slujit lângă el ca ajutor al său, s-a revoltat împotriva lui. Cu ajutorul discipolilor
săi a abrogat comunitatea şi şi a blocat proprietatea, a respins vechile orânduieli ale comunităţii şi a
introdus totul după specific menonit. Prin puterea autorităţii bisericii a fost pus ca protector şi
predicator şi acum întreaga biserică este condusă de el şi de cei doi asesori atât în cele spirituale cât şi
în cele vremelnice.”
Faptul că Jakob Walther s-a mutat în 1818 cu toţi susţinătorii săi în Khortitz la menoniţii de acolo şi a
cerut desfiinţarea
_________
259 Cartea mică de istorie, pag. 425.
260 Din Cartea Mică de Istoria şi registrul bisericii reiese că Johannes Waldner a trăit 74 de ani, dar de
fapt, fiind născut în 1753, a avut 71 de ani.
161 Înregistrare făcută de el însuşi în registrul bisericii.
282
comunităţii de bunuri, împreună cu această observaţie a lui Johannes Waldners, face să apară
bănuiala că Jakob Walther a tins în mod conştient către o conformare a comunităţii frăţeşti hutterite la
cea a menoniţilor, pentru a putea ajunge să se bucure de privilegiile de care aceştia se bucurau din
timpul domniei lui Pavel I, şi eforturile sale în deceniile următoare pentru aprobarea mutării în
teritoriul de la Marea Neagră întăresc această presupunere. Aceste eforturi îşi aveau probabil
îndreptăţirea lor pentru că s-a dovedit în curând că fraţii hutteriţi nu puteau să existe în comunitatea
de bunuri pentru că deţineau prea puţin teren arabil.
283
16. Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.
Pe baza manifestului ţarinei Ecaterina a II-a din 22 mai 1763, în anul 1789 veniseră câteva mii de
menoniţi nemţi în Rusia şi se statorniciseră în zona Mării Negre, zonă pe care Ecaternia a II-a o
smulsese turcilor în 1783 prin anexarea Hanatului tătarilor crimeeni. Ţarii Pavel I şi Alexander I îi
ridicaseră prin privilegiile acordate la o stare proprie. Se bucurau de libertate religioasă deplină,
eliberarea de orice serviciu militar, reduceri la impozite şi primeau subvenţii de la stat pentru aşezare.
Aveau administrare locală autonomă şi puteau astfel să îşi aleagă singuri şoltuzii lor în sat. Le era
permis de asemenea să construiască un sistem de învăţământ propriu prin biserica lor menonită.
Datorită acestor privilegii menoniţii nemţi au putut să îşi păstreze specificul lor naţional. Trăiau în
zona Mării Negre în sate germane închise în care îşi puteau alege singuri şoltuzul şi doi asesori. Mai
multe sate menonite formau un district (wolost), care era condus de un oficiu superior şoltuz.
Deasupra acestor organe administrative alese de ei înşişi se găsea un oficiu de control al statului, aşa-
numitul „comptoar al cancelariei de tutelă pentru străini”. Pentru zona Mării Negre exista în Odessa
„comitetul de asistenţă”, ambele erau subordonate Cancelariei de Tutelă (Cancelaria de Protecţie) din
Petersburg. Instanţa superioară era însă, pentru că menoniţii se stabiliseră în provincia ereditară a
coroanei, Ministerul pentru Domeniile Imperiului. Astfel nici şcolile din satele menonite nu erau
subordonate Ministerului rus al Educaţiei, ci Ministerului pentru Domeniile Imperiului, lucru care s-a
dovedit foarte convenabil mai târziu când au început tendinţele de rusificare262.
Conducerea dădea fiecărei familii menonite din provincia ereditară a coroanei 65 desjatin de teren
arabil, deci 70 de hectare. Pentru că zona cernoziomului

_________
262 Cartea Mică de istorie, pag. 396, observaţia 1, pag. 397, 411, 451, observaţia 3.
283
este cel mai roditor sol din Europa, coloniştii aveau cele mai bune premise să ajungă aici la bunăstare
prin hărnicie şi folosirea metodelor moderne în agricultură. Aceste condiţii justifică de ce s-a străduit
Jakob Walther în anii următori să primească aprobarea de la „Comitetul de asistenţă” din Odessa
pentru aşezarea în această zonă. Comunitatea din Raditschewa crescuse între timp ajungând la 69 de
familii cu 384 de capete (185 de sex masculin şi 199 de sex feminin), care locuiau în 49 de locuinţe
proprii, şi mai aveau în plus o casă de rugăciune, două şcoli, precum şi un hambar pentru cereale, dar
numai 270 desjatin de teren arabil bun propriu261. Pentru că buna reputaţie pe care o avusese
comunitatea fraţilor hutteriţi la începutul secolului al XIX-lea sub Johannes Waldner fusese pierdută
de mult şi conflictele din perioada 1817-1820 implicaseră autorităţile împotriva comunităţii,
„Comitetul de asistenţă” a refuzat la început toate cererile de aşezare în zona Mării Negre. De-abia
când Johann Cornies, cel însărcinat cu supravegherea menoniţilor din Molotschna şi Nogai a acceptat
cererile lor şi a intervenit la Ministerul pentru Domeniile Imperiului i-a fost acordată comunităţii în
sfârşit în 1842 permisiunea de a se aşeza pe provincia ereditară a coroanei în teritoriul Molotschna.
În anul 1842 fraţii hutteriţi au părăsit aşezarea Radischewa, unde trăiseră 16 ani în comunitatea de
bunuri şi 24 în posesiunea privată. Pe râul Molotschna, la circa 20 km de oraşul Melitopol, au
întemeiat în stepa din provincia ereditară a coroanei, pe care o arendase până atunci Johann Cornies,
noua comunitate Huttertal (Valea Hutteriţilor). 78 de familii au construit aici mai întâi 46 de case de
locuit, o fântână pentru alimentarea cu apă şi o şcoală, în care deja din 1845 erau şcoliţi nu mai puţin
de 91 de elevi. Fiecărei familii i-au fost repartizaţi de la stăpânire 65 desjati (70 hectare) de teren
arabil, în plus, s-a dat tuturor familiilor la comun 15.000 de ruble ca avans. Johann Cornies a avut
merite deosebite în înfiinţarea acestei colonii, el s-a îngrijit ca să se introducă aici cultura pomilor
fructiferi şi a viermilor de mătase, i-a învăţat pe fraţi agricultura celor patru câmpuri şi i-a determinat
să crească oi, cai şi vite. S-a ocupat de asemenea de construirea instalaţiilor de irigat şi a drumurilor.
Conducerea şcolii din Huttertal a fost preluată de menonitul Janzen. În aceste condiţii, a poposit din
nou ordinea în comunitate în cele „vremelnice şi spirituale” după un trimestru întreg de decădere,
sărăcie şi declin. În 1843 a putut Johann Cornies, protectorul noii comunităţi Huttertal, să anunţe
Ministerul pentru Domeniile Imperiului că fraţii hutteriţi Huttertal „sunt oameni muncitori care se
comportă ordonat, curat, în pace şi ascultare şi sub o conducere bună şi sub o administraţie bună ar
putea atinge în curând o stare înfloritoare”264.
_________
263 Cartea Mică de istorie, pag. 439.
264 Cartea Mică de istorie, pag. 439 şi urm. şi 435.
284
ele Wald-predicţia lui Johann Cornies s-a îndeplinit în realitate. Noii colonii îi mergea cu adevărat bine
„în cele vremelnice”, s-a dezvoltat şi s-a înmulţit astfel încât în anul 1852 17 familii din Huttertal au
trebuit să se mute ca să întemeieze o colonie la patru kilometri mai spre nord, care din recunoştinţă
pentru ajutorul lui Johann Cornies s-a numit Johannisruh (liniştea lui Johann). În 1857 număra
Huttertal 50 de familii cu 255 de membri de sex masculin şi Johannisruh 21 de familii cu 72 de
suflete265. În anul 1857 a fost întemeiată comunitatea Neu-Hutterdorf (Noul Sat Hutterit) la circa 125
km nord de Huttertal, în raionul Jekaterinoslaw, în care Joerg Waldner a fost prezbiter şi Zacharias
Walther, fiul lui Jakob Walter, „slujitor al Cuvântului”. O a treia aşezare-fiică a fost întemeiată pe
terenul proprietarei Dobritscha, se chema Dobritscha sau Neu-Huttertal (Valea Nouă a Hutteriţilor);
conducătorii ei erau Paul Tschetterle şi Joseph Wipf266.
În anul 1818 a fost ales Josef Kleinsasser ca „slujitor al Cuvântului” şi pe 20 iunie 1822 a fost confirmat
de Jakob Walther; a murit în 1839. După moartea lui Johannes Waldner au fost aleşi Jakob Hofer şi
Georg Waldner, fiul lui Johannes Waldner, ca „slujitori ai Cuvântului” şi pe 10 ianuarie 1825 au fost
confirmaţi de Jakob Walther. În 1839, după moartea lui Josef Kleinsasser, a fost ales David Hofer ca
„slujitor al Cuvântului” şi a fost confirmat de Jakob Walther; a murit în 1868. În 1846 l-a ales Jakob
Walther pe Georg Waldner, zis Joergele, drept conducător al Huttertal-ului. Jakob Walther a murit în
1855 în vârstă de 86 de ani în Huttertal; celălalt prezbiter, Georg (Joergele) Waldner l-a urmat în
toamna anului 1857 în vârstă de 68 de ani.
După moartea lui Joergele Waldner au fost aleşi în 1857 ca „slujitori ai Cuvântului” pentru Huttertal:
Martin Waldner, Peter Hofer şi Jakob Wipf pentru Huttertal şi Joerg Hofer, Michael Waldner şi
Darius Walther pentru Hutterdorf. În anul 1865 au fost apoi aleşi Michael Stahl şi Johann Waldner şi
în 1866 Paul Tschetterle ca „slujitori ai Cuvântului”261.
După ce comunitatea din Huttertal a fost construită şi a ajuns treptat din nou la bunăstare, au început
câţiva din comunitate să se gândească că se trăia în continuare după învăţăturile lui Jakob Hutter, dar
principiul comunităţii bunurilor, pe care el îl instituise în comunitatea sa era neglijat. Comunitatea
avea o comoară de cărţi vechi şi manuscrise din care îşi trăgeau credinţa, dar treptat devenea din nou
conştientă că nu respecta „vechile orânduiri” care reglaseră „o viaţă adevărată de creştin” trăind ca
menoniţii în proprietatea privată. În fruntea celor care doreau să se întoarcă din nou la viaţa în comun
în comunitatea de bunuri predicată de Jakob Hutter se găsea Joergele Wald-
_________
265 Cartea Mică de istorie, pag.. 437 şi pag. 440.
266 Cartea Mică de istorie, pag. 444 şi urm. şi pag. 447.
267 Cartea Mică de istorie, pag. 445 şi registrul bisericii.
285
ner, fiul conducătorului din Wirschinka şi Raditschewa, Johannes Waldner. Din nou s-au despărţit cei
care doreau proprietatea comună de cei care ţineau la proprietatea privată, şi a apărut din nou
dezbinare între fraţi. Ca urmare, Joerg Waldner şi Jakob Walther (!) au adresat o petiţie pe 20
octombrie 1848 „Comitetului de asistenţă” din Odessa şi au cerut în numele a 50 de familii, să li se dea
posibilitatea ridicării unei gospodării frăţeşti. La început, comitetul a refuzat această cerere, dar în
anul 1856 a fost totuşi de acord. Familiile şi-au vândut proprietăţile fraţilor rămaşi în proprietatea
privată şi au cumpărat împreună din banii obţinuţi de 21.000 ruble de la proprietara de teren
Kutschewa 1500 desiatin de teren (1600 de hectare). 33 de familii s-au implicat la cumpărare şi au
mers acolo la 1 martie 1857 ca să întemeieze o gospodărie frăţească şi să trăiască în proprietatea în
comun. Dar deja la ridicarea gospodăriei pe care au numit-o Kutschewa după proprietara terenului s-a
ajuns la conflicte şi sciziuni şi când în toamna anului 1857 a murit Joergele Waldner, sufletul acestei
întreprinderi, gospodăria a decăzut şi a fost împărţită între cele 33 de familii261. Experimentul lui
Joergele Waldner de reîntoarcerea în proprietatea comună a fost nefericit la început, dar încercarea nu
le-a dat pace fraţilor. A mai fost repetată de trei „slujitori ai Cuvântului”.
1. Deja din 1859 a întemeiat Michael Waldner (1834-1889), un nepot de-al lui Johannes Waldner, o
comuniune în Hutterdorf împreună cu Jakob Hofer din Huttertal şi Joerg Hofer din Hutterdorf, la
care au aderat mai mulţi fraţi şi surori. Din această comuniune au luat naştere aşa-numiţii F i e r a r i.
2. Un an mai târziu (1860) „slujitorul Cuvântului”, Darius Walther (1835-1903), un nepot de-al
prezbiterului Jakob Walther a ridicat împreună cu fraţii săi de trup şi cu alţii tot în Hutterdorf o
comunitate din care au descins mai târziu aşa-numiţii o a m e n i a i l u i D a r i u s.
3. În anul 1864 mişcarea de reînnoire a comunităţii de bunuri a cuprins şi cele două colonii Huttertal şi
Johannisruh. În fruntea ei s-au aşezat Jakob Wipf (1837-1896), un strănepot de-al lui Ellas Wipf, care
în 1766 venise în comunitatea Criţ din Vinţu de Jos, precum şi Martin Waldner, învăţător în Huttertal,
David Hofer, Peter Hofer, Samuel Kleinsasser şi mulţi alţii, în total 23 de taţi de familie. Din această
comuniune au apărut aşa-numiţii î n v ă ţ ă t o r i.
Astfel au existat din nou trei comunităţi care trăiau în comunitate de obşte. În Hutterdorf locuiau
fierarii la un capăt al satului, oamenii lui Darius la celălalt capăt şi în centru cei care se deciseseră
pentru păstrarea proprietăţii private. În Johannisruh membrii au făcut una dintre case casă de
rugăciune, o casă unde să
_________
268 Cartea Mică de istorie, pag. 444 şi urm.
286
mănânce bărbaţii, a treia casă unde să mănânce femeile, a patra cămin de copii etc. şi au amenajat din
nou ateliere comune pentru diversele meşteşuguri. S-a dovedit însă curând că o astfel de transformare
a caselor nu era raţională. Multe case stăteau astfel goale, altora le lipsea spaţiu pentru scopul în care
fuseseră destinate. În special femeile s-au luptat împotriva acestei acţiuni şi a trebuit să se recurgă la
măsuri de constrângere împotriva lor. Curând a început în cadrul comunităţii discuţia dacă forma
externă a comunităţii de bunuri era într-adevăr cea potrivită să aducă rezultatele dorite pentru viaţa
sufletească. Mulţi au ajuns de părerea că o adevărată comuniune nu era realizabilă „deocamdată”
pentru că membrii comunităţii nu erau pătrunşi de adevăratul „Duh Sfânt”. Acest lucru a dus la
desfiinţarea comunităţilor din Johannisruh şi Huttertal. După Rusaliile din 1868 s-au întors din nou la
proprietatea privată. Doar fierarii din Hutterdorf şi-au vândut proprietatea şi s-au mutat într-un loc la
circa 16 km de Hutterdorf, unde au început să întemeieze o nouă gospodărie frăţească cu numele
Scheromet. La aceştia s-a mutat şi Samuel Kleinsasser cu familia sa precum şi „slujitorul Cuvântului”,
David Hofer, care însă a murit în anul 1867 în vârstă de 68 de ani269.
_________
269 Cartea Mică de istorie, pag. 445 şi urm.
287
17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
În timp ce comunităţile nou-înfiinţate ale fraţilor hutteriţi erau încă ocupate cu dificultăţile lor
interioare şi se străduiau să găsească forme noi ale vieţii în comun în sensul vechilor orânduiri, s-a
întâmplat ceva care le-a îndreptat destinul într-o direcţie cu totul nouă.
Sub ţarul Alexander al II-lea a început în Rusia o epocă a rusificării. Printr-un ucaz din anul 1870 ţarul
a anulat privilegiile pe care le acordaseră predecesorii săi Pavel I şi Alexander I menoniţilor.
„Comitetului de asistenţă” din Odessa trebuia să fie desfiinţat şi administrarea coloniilor menonite să
aibă loc direct din Petersburg. Limba rusă a devenit limbă obligatorie în oficiile comunale şi obiect
obligatoriu de studiu în toate şcolile, şcolile germane erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei.
Cea mai dură lovitură a fost însă obligarea tuturor de a face serviciul militar în armata rusă. Pentru
îndeplinirea tuturor schimbărilor orânduite de ţar era stabilit un termen de zece ani.
Fraţii hutteriţi, ca şi menoniţii, fuseseră mereu de părere că manifestul ţarinei Ecaterina a II-a
287
din 22 iunie 1763 şi privilegiile ţarului Pavel I din 1800 şi confirmarea lor de către ţarul Alexander I în
1801 le asigurase eliberarea de serviciul militar pentru totdeauna şi pentru orice vreme. Prin ucazul
ţarului şi-au văzut acum puse în pericol nu doar libertatea religioasă şi eliberarea de serviciul militar,
ci s-au temut şi că vor putea fi împiedicaţi să mai folosească limba germană – pentru ei o premisă
indispensabilă pentru exercitarea credinţei lor270. Acest lucru însemna pentru ei distrugerea
comunităţii lor religioase şi de aceea au întreprins imediat măsuri ca să obţină prin cereri adresate
ţarului şi guvernului păstrarea privilegiilor. Au trimis trei „slujitori ai Cuvântului”, Paul Tschetterle,
Michael Stahl şi Jakob Wipf, la Petersburg, dar toate eforturile lor au rămas fără succes. Fraţii hutteriţi
şi menoniţii au început atunci să se gândească în ce ţinut s-ar putea muta. În interiorul Rusiei s-au
gândit la o aşezare în Turkistan sau în regiunea Amur, dar mai mult s-au gândit la o aşezare peste
ocean. America de Nord şi de Sud şi Noua Zeelandă au fost luate în considerare, deşi foarte puţini
dintre ei aveau o idee despre aceste locuri. Până la urmă menoniţii şi împreună cu ei fraţii hutteriţi s-
au adresat la reprezentanţele Marii Britanii, Canadei şi Statelor Unite ale Americii şi au cerut
informaţii despre posibilitatea stabilirii acolo sub premisa acordării libertăţii religioase, a menţinerii
comunităţii de bunuri şi a eliberării de serviciul militar271.
Comisarul special trimis de guvernul canadian le-a propus fraţilor o călătorie de explorare a
continentului american şi fraţii i-au ales pentru asta pe „slujitorul Cuvântului” Paul Tschetterle şi pe
unchiul său Lorenz Tschetterle. Cei doi au pornit la drum pe 14 aprilie 1873 şi s-au întors pe 27 iulie
1873. Paul Tschetterle (1842-1919) a ţinut un jurnal despre călătoria de paisprezece săptămâni prin
America de Nord care a fost publicat de A. J. F. Ziglschmid în ediţia sa a „Micii cărţi de istorie” în
limba germană272. Atât el cât şi ceilalţi menoniţi au propus comunităţii să emigreze în Statele Unite
ale Americii deşi din partea guvenului de acolo nu au putut primi asigurări la fel de precise precum
cele din partea celui din Canada. Între timp, guvernul rus a devenit conştient
__________
270 Pentru fraţii hutteriţi limba germană şi Biblia în germană a lui Martin Luther precum şi Marea
carte de istorie a lor scrisă în germană erau o parte componentă a învăţăturii lor de credinţă.
Comunitatea nu a folosit limba germană doar în vremea întemeierii sale în Mähren, ci constant şi mai
târziu în Ungaria Superioară, unde locuitorii nativi vorbeau slovaca, şi în Vinţu de Jos în Transilvania
unde nativii din zona lor vorbeau româna şi maghiara; la fel în Rusia unde se vorbea rusa, ucraineana
şi tătara. Şi astăzi toţi membrii comunităţii din SUA şi Canada vorbesc în comunitate dialectul celor
din Kärnten (Carintia).
271 Cartea mică de istorie, pag. 454.
272 În ediţia mea din anul 1974 nu dispuneam de aceasta, din păcate.
288
de faptul că odată cu anularea privilegiilor erau pe cale să piardă circa 40.000 până la 50.000 de
colonişti nemţi harnici şi le-a propus menoniţilor un compromis. Trebuiau să facă un fel de serviciu
civil în locul serviciului militar. O parte dintre menoniţi a acceptat această soluţie dar fraţii hutteriţi şi
mulţi menoniţi nu mai aveau încredere în guvern acum şi s-au decis să emigreze. Circa 18.000 de
menoniţi şi hutteriţi au părăsit până în 1880 Rusia, majoritatea au imigrat în SUA şi în Canada273.
Pentru că aveau voie să vândă bunurile imobile doar menoniţilor, majoritatea emigranţilor au pierdut
o parte din avere, dar şi-au asumat acest lucru pentru a putea trăi peste ocean fără să le fie ameninţate
învăţăturile de credinţă. Chiar şi fierarii lui Michael Waldner din Scheromet şi-au vândut gospodăria
frăţească unui menonit şi au plecat la 14 iunie 1874, ca trecând prin Koenigsberg, Berlin şi Hamburg să
ajungă în America. Pe 5 iulie 1874 au păşit, după cum consemnează un jurnal de-al lui Peter Janzen,
„plini de încredere” pe pământul Statelor Unite. La scurtă vreme după aceea i-au urmat oamenii lui
Darius sub conducerea lui Darius Walther şi învăţătorii sub conducerea lui Jakob Wipf274.
_________
273Conform unei informaţii a lui Ziglschmid în Mica istorie, pag. 456, observaţia 4, au emigrat 10.000
de menoniţi în SUA şi 8000 în Canada.
274Cartea mică de istorie, pag. 457. Cartea mică de istorie, pag. 459.
289
18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.
Fierarii sub conducerea lui Michael Waldner şi a „slujitorului Cuvântului”, Jakob Hofer, s-au stabilit
mai întâi temporar în Lincoln în statul Nebraska şi au început să se informeze unde ar putea găsi un
loc potrivit în statele din centru-vest pentru o aşezare şi ridicare a unei gospodării frăţeşti. Când însă a
izbucnit aici o epidemie care a ucis un număr semnificativ de copii, s-au mutat în Yankton în statul
Dakota de Sud. Aici a găsit Michael Waldner în ţinutul Bon Homme, la 25 km vest de Yankton, în
apropierea oraşului Tabor, la graniţa cu Nebraska şi aproape de Missouri un ţinut potrivit într-o zonă
deluroasă de prerie. Pentru 25.000 de dolari fierarii au cumpărat 2500 de acri (1012 ha) teren arabil
de la un proprietar privat de terenuri şi au construit acolo în anul 1874 gospodăria frăţească B o n H o
m m e , care mai există şi astăzi şi a devenit mai târziu colonia-mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti
ale fierarilor275.
Darius Walther şi oamenii lui Darius s-au stabilit mai întâi în 1874 în Silver Lake, au petrecut iarna aici
în colibe de pământ şi au cumpărat apoi 5400 de acri (2185 ha) de pământ la Wolf Creek lângă râul
James în Dakota de Sud.
_________
275Cartea mică de istorie, pag. 459.
289
Aici au întemeiat gospodăria frăţească W o l f C r e e k, care a existat până în 1932 şi a devenit colonia-
mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti ale oamenilor lui Darius276.
Învăţătorii sub Jakob Wipf şi predicatorul277 David Peter Hofer au început de-abia în 1876 cu
aşezarea. Au cumpărat 5440 de acri (2200 ha) de teren lângă oraşul Parkston în Country Hutchinson,
Dakota de Sud şi au ridicat aici gospodăria frăţească E l m s p r i n g. Aceasta a devenit colonia-mamă a
tuturor gospodăriilor frăţeşti ale învăţătorilor278.
Faptul că toate cele trei comunităţi, cea a fierarilor, a lui Darius şi a învăţătorilor, s-au stabilit în
ţinutul de prerie în centrul-vestul Americii şi mai târziu au întemeiat şi toate coloniile-fiice ale lor în
această centură de cereale şi porumb a SUA şi Canada, a avut mai multe cauze. Pe de o parte, preria
întinsă, uşor deluroasă le amintea de patria lor în ţinutul Molotschna la Marea Neagră. Apoi, aici mai
exista teren arabil bogat încă necultivat, care le oferea posibilitatea să ridice gospodării frăţeşti ceva
mai deoparte faţă de celelalte populaţii, gospodării frăţeşti care, pe de o parte erau izolate într-o
anumită măsură, pe de altă parte puteau însă să plaseze surplusul produselor lor agricole şi
meşteşugăreşti. Fraţii hutteriţi nu au acceptat nici un teren gratis de la guvern la care fiecare colonist
avea dreptul, căci ar fi fost obligat să locuiască pe aceşti 160 de acri (56 ha) şi să îi deţină în proprietate
privată. Asta contrazicea însă principiul hutterit al proprietăţii comune pe care vroiau să îl realizeze
aici toate cele trei grupe de imigranţi. Au preferat să achiziţioneze teren de la proprietari de pământ ca
să îşi ridice gospodăriile frăţeşti pe acesta.
Cele trei gospodării frăţeşti au fost construite ca ferme de producţie colective, pentru că principala
ocupaţie a fraţilor hutteriţi era şi a rămas agricultura. S-au familiarizat însă în curând cu instalaţiile
agricole tehnice moderne din America şi le-au folosit cu un mare succes în fermele lor. Pe lângă
creşterea vitelor şi (mai ales în ultima vreme) avicultura foarte modernă279 au păstrat în continuare
tradiţia hutterită de a face în gospodării ateliere pentru toate meşteşugurile, de a produce produsele
pentru nevoile coloniei, pentru a fi pe cât posibil independenţi de piaţă280.
În special o învăţătură au tras din nenumăratele conflicte în Raditschewa şi din zona Molotschna: pe
viitor nu au mai permis ca o aşezare să devină prea mare şi prea numeroasă în membri, ci s-au limitat
la
__________
276 Cartea mică de istorie, pag. 459f.
277 De când s-au stabilit în America, fraţii hutteriţi obişnuiau să îi numească în comunitate pe
„slujitorii Cuvântului” predicatori.
278 Cartea mică de istorie, pag. 461.
279 Gospodăria frăţească a fierarilor Forest River lângă Fordville în Dakota de Nord, întemeiată în
1949, are o fermă de creştere a curcanilor de la 60.000 până la 80.000 de păsări anual, aceasta fiind
practicată pe lângă agricultură. Gospodăria frăţească numără aproximativ 100 de membri (informaţii
de la Tony Waldner).
280 Michael Holzach, Das vergessene Volk, (Poporul uitat) Hamburg 1980.
290
comunităţi de 12-24 de familii astfel încât ca şi colectivitate erau uşor de supravegheat iar ca unităţi
economice erau uşor de condus. Când numărul membrilor unei colonii se dubla, se înfiinţa o colonie-
fiică, jumătate din locuitori se mutau în această nouă colonie şi ridicau aici o nouă gospodărie
frăţească, iar colonia-mamă cotiza de fiecare dată cu capitalul necesar pentru construire. După cum
consemnează Michael Holzach dintr-o colonie canadiană a oamenilor lui Darius, în acest caz stabilea
sorţul care familii trebuiau să se mute în colonia-fiică.
Pentru că surplusul de naşteri al familiilor hutterite este printre cele mai ridicate din lume, astăzi o
colonie se dublează în circa douăzeci de ani. Surplusul de populaţie a constrâns coloniile hutterite
mereu la noi întemeieri de colonii. Astăzi, numărul coloniilor hutterite existente în SUA şi în Canada ar
fi trebuit să depăşească de mult 300281.
Cum au apărut aceste colonii-fiice, ne poate arăta un exemplu al fierarilor: în 1874 a apărut colonia-
mamă Bon Homme în Dakota de Sud, în 1878-1883 exista de asemenea în Dakota de Sud colonia
Tripp-Neuhof. S-a mutat apoi în 1884 în Tidioute în Pennsylvania şi a existat până în 1886. De aici a
întemeiat colonia Milltown în Dakota de Sud, care a existat din 1886 până în 1922. Din Milltown a fost
întemeiată în 1901 colonia Rodedal în Dakota de Sud, care s-a mutat în 1918 în Canada şi a ridicat
acolo Rosedal în Manitoba. Din Rosedal-Manitoba a fost întemeiată colonia Iberville în Manitoba
(1922) şi de aici în 1944 colonia New Rosedal, Manitoba. Această colonie a ridicat din nou, la rândul ei,
în 1949 colonia de astăzi, Forest River Colony lângă Fordville în Dakota de nord.
Despre creşterea gospodăriilor frăţeşti (colonii), A. J. F. Ziglschmid dă următoarea statistică282:
1874............ 3 gospodării frăţeşti............?.......suflete
1900.......... 10 gospodării frăţeşti........... 1000 suflete
1915.......... 17 gospodării frăţeşti........... 1700 suflete
1926.......... 29 gospodării frăţeşti........... 3000 suflete
1944...........57 gospodării frăţeşti.......... .6200 suflete
1947...........64 gospodării frăţeşti............7400 suflete
_________
281 Din păcate nu am la dispoziţie o cercetare exactă, nu-mi este cunoscut dacă acestă cercetare există.
Estimarea se bazează după o proiectare făcută după anii 1900-1974.
282 Cifrele provin de la Ziglschmid din Cartea mică de istorie, pag. 471. John A. Hostetler se ocupă de
ceva timp cu gospodăriile frăţeşti hutterite. Tabelul de ansamblu (vezi anexa) mi-a fost pusă la
dispoziţie de Tony Waldner din gospodăria frăţească Forest River din Dakota de Sud.
291
Un tabel de ansamblu al lui John A. Hostetler din anul 1974 dă la iveală următoarele283:
Provincie/Stat............. Fierari .........Învăţători............. Ai lui Darius..........În total:
Alberta, Canada .................................29............................ 53..................82 gospodării frăţeşti
Saskatchewan, Canada......................... 15......................... 13....................28 gospodării frăţeşti
Manitoba, Canada......... 57........................................................................57 Gospodării frăţeşti
Dakota de Nord, SUA..... 3........................................................................ 3 Gospodării frăţeşti
Dakota de Sud, SUA.... 33................................................................... 33 Gospodării frăţeşti
Montana, SUA..................................... 18......................... 8................. 26 gospodării frăţeşti
Minnesota, SUA............ 1............................................................... 1 gospodărie frăţească
Washington, SUA............................................................... 2 ...................2 gospodării frăţeşti
______________________________________________________________________
______________
În total: ........................94....................... 62...................... 76............. 232 gospodării frăţeşti
======================================================================
===============================
Dacă considerăm pentru fiecare gospodărie frăţească între 110-120 de persoane, numărul fraţilor
hutteriţi care trăiau în comunitatea de bunuri în 1974 ar fi trebuit să se ridice la circa 27.000 de suflete
iar între timp (1981) să fi crescut la circa 300 de colonii cu aproximativ 30.000 de suflete. Dacă această
creştere şi mărire a populaţiei fraţilor hutteriţi este deja ceva uimitor şi neobişnuit, componenţa
coloniilor de astăzi este şi mai uimitoare. În cele 232 de gospodării frăţeştin ale anului 1974 apar doar
16 nume de familii! Cu alte cuvinte, după influxurile din perioada 1782-1795, comunitatea a primit
doar foarte puţine influxuri noi, din cercul menoniţilor din Molotschna familia Janzen şi din menoniţii
elveţieni din Polonia (aşa-numiţii „Amish”) familia Enntz. Locuitorii celor 234 de gospodării frăţeşti
provin aşadar fără excepţie din acele familii care
a) în 1756 s-au alăturat comunităţii din cercul transmigranţilor din Kärnten (Carintia),
b) proveneau din urmaşii puţinelor familii care au venit din Vinţu de Jos în gospodăria frăţească din
Criţ,
c) proveneau din convertiţii salvaţi din Sabatisch şi
d) din urmaşii puţinelor familii care s-au mutat la ei din Prusia, Polonia şi Rusia de la menoniţi.
Mai există încă
nume de familie din K ä r n t e n (C a r i n t i a): Hofer, Waldner, Wurtz, Kleinsasser şi Glanzer,
nume de familie din V i n ţ u d e J o s: Stahl, Tschetter şi Wipf,
nume de familie din S a b a t i s c h : Walther, Wollmann (Bollmann sau Walemann) şi Maendel şi
nume de familie m e n o n i t e: Gross, Decker şi Entz.
_________
283 O cercetare a dialectului vorbit de fraţii hutteriţi a fost publicată de germanistul profesor
universitar dr. Kurt Rein de la Muenchner Institut fuer Deutsche Philologie (Institutul din München
de Filologie Germană) sub titlul „Religioese Minderheiten als Sprachgemeinschaftsmodelle Deutsche
Sprachinseln taeuferischen Ursprungs in den Vereinigten Staaten von Amerika” („Minorităţi religioase
ca modele de comunităţi lingvistice ale insulelor lingvistice de limbă germană din Statele Unite ale
Americii”) în revista pentru dialectologie şi lingvistică în 1977.
292
Pentru că aşezările din Criţ şi Dacia (Stein) au erau compuse la început exclusiv din familii de
transmigranţi din Kärnten (Carintia) şi pentru că acestea au avut rolul dominant în ciuda venirii
familiilor Kuhr, Stahl, Wipf şi Tschetterle în aşezările din Ciorogârla şi Prisiceni în Valahia (Ţara
Românească), limba folosită în aşezările din Wirschinka şi mai târziu Raditschewa din Ucraina a
rămas dialectul celor din Kärnten (Carintia) din zona Spittal pe Drava şi a fost preluată de copiii celor
care au venit mai târziu din Vinţu de Jos (Kuhr) şi Sabatisch. De aceea, până în zilele noastre se
vorbeşte în toate gospodăriile frăţeşti din Canada şi din SUA dialectul din Kärnten (Carintia) al
secolului al XVIII-lea, îmbogăţit cu expresii care au fost împrumutate de la locuitorii din diversele
locuri pe unde au trecut, deci de la saşii transilvăneni, valahi, ruşi, ucrainieni şi tătari precum şi acum
de la americani şi canadieni281, se scrie în germana standard a Bibliei lui Luther şi a Marii Cărţi de
Istorie. Fraţii hutteriţi îşi desemnează limba pe care o vorbesc drept „Daitsch”.
O listă a predicatorilor („slujitori ai Cuvântului”) care trăiau în 1970 ai diverselor gospodării frăţeşti
din Canada şi SUA arată următoarea împărţire a numelor de familie284:
Nume de familie: .......Învăţători ......Ai lui Darius ..........fierari ...................În total:
Hofer 24 40 35 99
Waldner 18 7 53 78
Kleinsasser 15 -- 9 24
Wurtz 9 9 4 22
Glanzer -- -- 3 3
Stahl -- 19 1 20
Tschetter -- 19 1 20
Wipf 25 4 12 41
Walther -- 13 -- 13
Wollmann -- 5 13 18
Maendel 5 -- 6 11
Gross 2 8 12 22
Decker 2 -- 5 7
Entz 18 -- -- 18
___________________________________________________________
În total: 118 124 154 396
===========================================================
Frecvenţa fiecărui nume în parte permite o concluzie şi cu privire la frecvenţa prezentă a numelor de
familie în cadrul comunităţii. Pentru că registrul bisericii a fost completat doar incomplet (naşteri
parţial până în 1843, botezuri până în 1878, căsătorii până în 1871, decesuri până în 1843) după
moartea lui Johannes Waldner în 1824,
___________
284 Ediţia din 1974 a Cărţii mici de istorie a fraţilor hutteriţi din Macmillan Colony, Cayley, Alberta,
Kanada, conţine în anexă o listă a celor 197 care au deţinut funcţia de predicatori (slujitori ai
Cuvântului) a gospodăriilor frăţeşti de atunci din SUA şi Canada.
293
lipsesc documentele pentru o cercetare genealogică285. Nu am putut afla cine se ocupă de registrul
stării civile al coloniilor în prezent.
Despre istoria fraţilor hutteriţi din SUA şi Canada a redactat A. J. F. Ziglschmid un raport în ediţia sa a
„Micii cărţi de istorie a fraţilor hutteriţi” pentru perioada 1874-1947, raport care până în 1897 se
bazează pe însemnările lui Peter Hofer şi Peter Janzen. Datele mai târzii au fost determinate de el
însuşi286.
Întemeietorii celor trei colonii-mame au mai trăit mulţi ani dezvoltarea acestor gospodării frăţeşti.
Michael Waldner, întemeietorul comunităţii fierarilor, a murit în 1889 în gospodăria frăţească Bon
Homme din Dakota de Sud, Jakob Wipf, întemeietorul comunităţii învăţătorilor a murit în 1896 în
gospodăria frăţească Rockport din Dakota de Sud, şi Darius Walther, întemeietorul comunităţii lui
Darius, a trăit chiar până în secolul al XX-lea, a murit în anul 1903 în gospodăria frăţească Wolf Creek
din Dakota de Sud.
În decursul anilor a fost iniţiat un raport de prietenie faţă de locuitorii americani ai fermelor şi
localităţilor din apropiere în ciuda izolării gospodăriilor frăţeşti de restul locuitorilor statului Dakota
de Sud, în special atunci când meşteşugarii gospodăriilor frăţeşti hutterite au început să se specializeze
în repararea maşinilor agricole. Faima excepţională a meşteşugarilor hutteriţi i-a determinat în curând
pe fermieri să le dea aparatele lor la reparat, ceea ce a adus coloniilor încasări bune.
Această relaţie bună s-a schimbat din păcate în timpul Primului Război Mondial când o propagandă
rea, aţâţătoare a instigat patima populaţiei Americii din SUA împotriva nemţilor. Pentru că fraţii
hutteriţi se considerau mereu drept o comunitate „germană” şi ţineau cu tenacitate la „limba lor
germană”, propaganda instigatoare s-a îndreptat şi împotriva lor. Au fost înfieraţi şi bănuiţi atât ca
„pro-nemţi” cât şi din 1917 ca „pro-bolşevici” (din cauza comunismului lor creştin), consideraţi
sabotori sau trădători de secrete militare. Când SUA a intrat apoi în 1917 în război, ura a culminat cu
ostilităţi. Pentru că fraţii hutteriţi au refuzat cu fermitate să acorde împrumuturi de război din motive
de credinţă, isteria maselor a izbucnit ca o vijelie. Reprezentanţii celor trei comunităţi, David Hofer
pentru învăţători, Ellas Walther pentru oamenii lui Darius şi Josef Kleinsasser pentru fierari, s-au
adresat preşedintelui Woodrow Wilson într-un memorandum şi au cerut, după ce şi-au prezentat pe
scurt principiile
___________
285 O cercetare genealogică a familiilor hutterite ar fi deosebit de interesantă, totuşi până în
momentul de faţă lipsesc documentele necesare. Există o singură genealogie cuprinzătoare din 1962
scrisă de Gary J. Waltner în limba engleză a familiei lui Andreas Waldner, fiul cronicarului Johannes
Waldner, familie care a trecut la menoniţii elveţieni („amish”).
286 Cartea mică de istorie, a cincea parte de Ziglschmid.
294
lor de credinţă şi istoria comunităţii, să li se respecte credinţa şi protecţie pentru comunităţile lor. Dar
guvernul nu prea s-a ocupat de asta şi nu a dat nici un răspuns până în 1918. Atunci s-au decis fraţii
hutteriţi să părăsească SUA şi să se mute în Canada, în provinciile Alberta, Saskatchewan şi Manitoba.
Această tendinţă a fost întărită şi de faptul că în primăvară gloata a atacat gospodăria frăţească din
Jamesvill şi a mânat de aici vite în valoare de 40.000 de dolari ca să le liciteze în locul împrumutului
de război refuzat. Oricum, din aceştia au fost plătiţi doar 15.000 de dolari la casieria statului, restul a
fost furat de „patrioţi”287. Fraţii tineri obligaţi să satisfacă serviciul militar au fost concentraţi şi
obligaţi în diverse lagăre împotriva refuzului lor să facă serviciu cu arma, chinuiţi şi abuzaţi. Doi fraţi,
Josef şi Michael Hofer, au fost ţinuţi astfel în închisoarea fortului Leavenwort încât au murit, un al
treilea frate, David Hofer, a rezistat tratamentului, la fel ca şi Jakob Wipf, şi a rămas în viaţă288.
Urmarea acestei atitudini a populaţiei americane şi a autorităţilor a fost că majoritatea fraţilor hutteriţi
au părăsit Statele Unite ale Americii în perioada 1918-1925. Din şaptesprezece gospodării în anul 1915
au rămas doar două în SUA, celelalte au fost părăsite şi fraţii s-au mutat în Canada289. Fierarii s-au
mutat în provincia Manitoba, oamenii lui Darius şi învăţătorii au preferat provinciile Alberta şi
Saskatchewan. Deşi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a ajuns la violenţe asemănătoare,
şi în ambele state fraţii hutteriţi au rămas scutiţi de prestarea serviciului militar şi de plata
împrumuturilor de război, centrul de greutate al comunităţii se găseşte şi astăzi în Canada. În 1974
existau în Canada 167 de gospodării = 72%, iar în SUA dimpotrivă erau doar 65 de gospodării = 28%.
Cea mai mare problemă a prezentului pare să fie cererea ambelor guverne, al SUA şi Canada, ca, copiii
din şcolile din gospodăriile fraţilor hutteriţi să se poată bucura de cursuri de limba engleză şi istorie.
Pentru că nu există profesori potriviţi pentru asta, îi instruiesc persoane care nu sunt membri ai
comunităţii, deci „oameni din lume” pe copii, ceea ce nu aduce doar dezavantajul limitării germanei şi
al învăţământului religios, ci şi multe influenţe nedorite ale lumii de afară. Câteva gospodării frăţeşti,
spre exemplu gospodăria frăţească din River Forest lângă Fordville în Dakota de Nord au început să îi
trimită pe băieţii înzestraţi la universităţi pentru a putea astfel să poată angaja profesorii necesari din
propriile biserici. Tânărul Tony Waldner, un urmaş direct al cronicarului şi conducătorului Johannes
Waldner, a obţinut în
__________
287 Cartea mică de istorie, pag. 465, 467, 469, 477.
288 Cartea mică de istorie, pag. 478-486.
289 Cartea mică de istorie, pag. 489.
295
vara anului 1980 diploma pentru predare la şcolile populare şi medii şi este acum învăţătorul în Forest
River Colony.
Cu câţiva ani în urmă, un tânăr jurnalist şi scriitor din Hamburg Michael Holzach, s-a decis de
bunăvoie să trăiască un an într-o colonie a fraţilor hutteriţi din Canada. Colonia Wilson a oamenilor lui
Darius din Alberta, în apropiere de oraşul Lethbridge, l-a acceptat la început un pic neîncrezătoare, dar
apoi receptivă. Mai târziu s-a mutat în colonia Waterton a oamenilor lui Darius. Despre viaţa sa în cele
două gospodării frăţeşti a scris o relatare remarcabilă care a apărut ca şi carte sub titlul „Poporul uitat”
în 1980 la editura Hofmann şi Campe (Hamburg). Lectura acestei cărţi nu poate fi decât recomandată
cu toată căldura tuturor celor care se interesează de fraţii hutteriţi care trăiesc acum în America şi de
viaţa lor.
296

19. Concluzie
În această istorie a fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) în Transilvania şi în Valahia (Ţara
Românească) în perioada 1755-1770 m-am străduit să expun faptele istorice, dar, după posibilităţi, să
nu le interpretez, adesea luptând bineînţeles împotriva ispitei de a o face. Dar această istorie
zugrăveşte acţiuni şi decizii de voinţă ale unor oameni care erau profund pătrunşi de o credinţă, care
mie, ca „om din lume” îmi este total departe. Cum se pot oare atunci înţelege acţiunile şi hotărârile lor?
La sfârşitul acestei relatări istorice să îmi fie însă permis să scriu câteva păreri şi înţelegeri complet
personale.
Este foarte clar că bisericile habanice din Ungaria Superioară şi cea din Vinţu de Jos din Transilvania
erau pe drumul spre „trecere”. Renunţaseră de multe decenii la principiul important pe care li-l
predase Jakob hutteritul fraţilor din Mähren, „comunitatea de bunuri”. Habanii acceptaseră în 1725 în
Ungaria chiar şi botezul copiilor şi îndeplineau botezul adult în secret, fără cunoştinţa autorităţilor. Se
poate pune deci pe bună dreptate întrebarea cât ar mai fi rezistat prin ei înşişi.
Împărăteasa Maria Tereza a scurtat probabil durata de viaţă doar la câteva decenii atunci când în 1760
le-a dat mână liberă iezuiţilor să recatolizeze cele patru comunităţi habanice frăţeşti din Ungaria
Superioară din Sabatisch, Leware, St. Johann şi Trentschin. Dacă îi acordăm toată încrederea
cronicarului hutterit Johannes Waldner, acest lucru s-a întâmplat prin constrângere. Cel mai
convingător mijloc al convertirii care a mânat pe membrii acestori comunităţi înapoi în sânul bisericii
catolice se pare că a fost administrarea continuă de bătaie.
296
Eu am însă impresia, că nu se poate să fi fost doar aceasta, deoarece comportamentul fraţilor hutteriţi
în comunitatea Vinţu de Jos din Transilvania arată că aici s-a exercitat constrângerea foarte puţin şi
doar periferic. Mult mai mult a reuşit părintele iezuit Johannes Theophil Delpini (Delphini) în câţiva
ani să transforme toată comunitatea frăţească hutterită într-o „nouă comunitatea c a t o l i c ă”. Din
aşezarea înfloritoare de odinioară au rămas doar câţiva puţini fideli în credinţă. În fruntea lor Josef
Kuhr, „slujitorul Cuvântului”, familiile Aennei Wipf şi a lui Johannes Stahl şi alte câteva. Şi Josef Kuhr
a fost cel care a transmis mai departe învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi cu doar câţiva ani
înainte de declinul comunităţii din Vinţu de Jos tinerilor transmigranţi din Kärnten (Carintia).
Bineînţeles că fraţii hutteriţi sunt de părerea fermă că aceasta a fost exact voia lui Dumnezeu care nu a
vrut să Îşi lase poporul să se stingă. Istoricul raţional sau cei interesaţi de istorie nu pot să nu
sublinieze câteva reflecţii şi legături, care să i se pară, pe lângă călăuzirea Providenţei divine, dar mai
mult decât coincidenţe pure, cauze şi efecte în decursul istoric.
Apoi este în primul rând recunoaşterea surprinzătoare că tocmai marea Împărăteasă Maria Tereza a
fost cea care orânduise recatolicizarea comunităţilor frăţeşti hutterite în 1760 şi 1763, dar prin
rezoluţia ei de a-şi transmigra supuşii protestanţi din ţară, fie că erau din Enns, Steiermark sau
Kärnten (Carintia), a dispus să fie deportaţi în Transilvania tocmai acei oameni care au reînsufleţit
moştenirea comunităţii hutterite din Vinţu de Jos şi care au păstrat-o până în prezent. Nu poate fi
eliberată de responsabilitatea iniţierii acestui proces prin câteva directive personale. Depărtându-se de
exemplul tatălui ei, împăratul Carol al VI-lea, de a îi aşeza pe protestanţii din ţările ereditare austriace
în aşezări pregătite şi locuibile din momentul în care au ajuns acolo, dar mai ales, să fie aşezaţi în
locuri de gospodării finanţabile, ea i-a târât cu sila cu miile din gospodăriile lor din Austria fără să le
creeze nici minimul necesar pentru aşezare, nici măcar premisele necesare de natură organizatorică şi
financiară, lăsând lichidarea bunurilor transmigranţilor în seama senioratelor şi făcând-o astfel
inoperabilă timp de decenii întregi iar când în sfârşit a ales pe un linguşitor complet incapabil şi om
slugarnic ca să conducă lucrarea de aşezare a transmigranţilor şi l-a lăsat să administreze într-un mod
nimicitor din 1752 până în 1756, a creat ea însăşi inconvenienţele deplorabile şi îngrozitoare la
aşezarea deportaţilor. Când transmigranţii din Kärnten (Carintia) au ajuns fără niciun ban în Romos în
Transilvania în mai şi septembrie 1755 şi în mai 1756, două mii de transmigranţi din anii 1752-1754
aşteptau în diverse sate săseşti cazaţi provizoriu în grajdurile ţăranilor să li
297
se indice gospodăriile ţărăneşti pentru a căror cumpărare însă favoritul împărătesei, consilierul curţii,
Martin Wankhel von Seeberg folosise demult banii transmigranţilor pentru construcţia iraţională a
„retranşamentului”.
Revolta vechilului din Sicking, a lui Matthias Ennser şi a prietenilor lui, i-a făcut pe deportaţi să
izbucnească. Se simţeau alungaţi de clericii din patria lor, înşelaţi de împărăteasă şi administraţia ei şi
au vrut orice, numai să nu fie stabiliţi în această ţară pe care o urau atât de mult, Transilvania. Aceasta
a fost scânteia aprinzătoare între ei ca să caute alte drumuri şi să îşi propună alte ţeluri. Întâlnirea lui
Josef Kuhrs cu zilierii amărâţi care căutau de lucru, Georg Waldner şi Andreas Wurtzy, odinioară
ţărani de vază în Kärnten (Carintia), a fost atunci „momentul măreţ” care le-a indicat drumul şi le-a
revelat noul ţel.
Se poate afirma cu o probabilitate foarte aproape de certitudine că Waldner, Wurtzy, Hofer, Glanzer,
Mueller, Kleinsasser ar fi devenit ţărani în Apoldu de Sus dacă aşezarea lor sub Maria Tereza ar fi
funcţionat măcar pe jumătate la fel de bine precum cea a tatălui ei împăratul Carol al VI-lea. Urmaşii
acestor familii ar fi fost „landleri” sau saşi cumsecade în Transilvania şi nu ar mai fi ajuns niciodată în
preriile Canadei şi SUA.
Nici rolul lui Josef Kuhr, ultimul „slujitor al Cuvântului” din Vinţu de Jos nu trebuie să fie subapreciat.
Johannes Waldner, cronicarul comunităţii hutterite în perioada 1755-1824, nu a pierdut niciun cuvânt
despre importanţa acestui om al cărui urmaş a deveni, dar cine citeşte cu atenţie istoria fraţilor
hutteriţi în Transilvania şi în Valahia (Ţara Românească) în perioada 1755-1770 probabil va fi de acord
cu mine, că Josef Kuhr a fost unul dintre cei despre care Martin Luther se spune că a spus că istoria
este făcută de „câţiva oameni remarcabili”.
Tind spre convingerea că Josef Kuhr le-a împărtăşit tinerilor transmigranţi tari în credinţă din
Kärnten (Carintia) în deplină cunoştinţă de „trecerea” comunităţii din Vinţu de Jos şi de importanţa
încălcării legii, pentru că doar aşa ştia moştenirea lui Jakob Hutter în capete şi inimi bune şi capabile
pe viitor. Şi nu există îndoială că bisericile din Criţ şi Dacia (Stein) ar fi fost lichidate de Pater Delpini
dacă Josef Kuhr nu ar fi avut doar ideea salvatoare a mutării în Valahia (Ţara Românească) şi nu ar fi
realizat-o cu un angajament exemplar. Şi a fost din nou Josef Kuhr, cel experimentat, umblat şi
talentat la limbi străine care s-a informat la ruşi de posibilitatea aşezării şi apoi a organizat convoiul
către Wirschinka pe Desna în Ucraina. Dar mai ales a fost Josef Kuhr, cel care în 1782-1794 a solicitat
acţiunea de salvare a convertiţilor forţaţi din Ungaria Superioară, a iniţiat-o şi a dispus executarea ei,
astfel comunitatea primind influxul

298
care mai târziu i-a dat puterea să reziste două sute de ani şi să se mai găsească şi astăzi într-o înflorire
exemplară.
Astfel nu trebuie însă cu nici un chip să fie micşorate meritele bărbaţilor precum Hans Kleinsasser sau
Andreas Wurtzy, ale fraţilor Glanzer sau ale lui Josef şi Peter Mueller în apariţia primelor gospodării
frăţeşti. Cu toţii au contribuit la faptul că astăzi în Canada şi în SUA există circa 300 de gospodării
frăţeşti înfloritoare în care fraţii hutteriţi încă vorbesc dialectul din Kärnten (Carintia) şi pot trăi după
vechile orânduieli şi porunci ale lui Jakob hutteritul.
Istoria lor este o bucăţică a istoriei celor din Kärnten (Carintia) în Transilvania, Valahia (Ţara
Românească), Ucraina, ţinutul de la Marea Neagră şi acum în SUA şi Canada. Este valoroasă pentru a
deveni familiar cu şi conştient de istoria celor din Kärnten (Carintia) şi a fraţilor hutteriţi.
299
Anexă
1.
Numele de localităţi după Ernst Wagner: cartea toponimică istorico-statistică pentru Transilvania,
volumul 4 din Studia Transylvanica,
Koeln 1977 (numărul locuitorilor din 1787)
H e r m a n n s t a d t / Sibiu / Nagyszeben / 14.066 locuitori
N e u i n a r k t / Târgul Mureş/ Maros-Vasarhely
W i n z / Alvinc / Vinţul de jos 2.146 loc.
K l a u s e n b u r g / Cluj-Napoca / Kolozsvar / 13.928 loc.
K a r l s b u r g - W e i s s e n b u r g /Alba.Iulia/Gyulafehervar/8.30l loc.
N e p p e n d o r f / Turnişor / Kis-Torony / 856 loc.
G r o s s a u / Cristian / Keresztenysziget / 1,283 loc.
K r o n s t a d t / Braşov / Brassц / 17.792 loc.
B i s t r i t z / Bistriţa / Beszterce / 4.637 loc.
T e m e s v a r / Timişoara / Temesvar /
H e l t a u / Cisnădie / Nagy-Disznod / 2.162 loc.
B r o o s / Orăştie Szaszvaros / 3.221 loc.
R u m e s / Romos/ Romos 1.300 loc.
D i e m r i c h / Deva / Deva /2.917 loc.
G r o s s p o l d /Apoldul de Sus / Nagy-Apold / 1.050 loc.
R e u s s m a r k t / Miercurea Sibiului / Szerdahely / 903 loc.
E i b i s d o r f / Ighişul nou / Szaszivanfalva / 763 loc.
B a a s s e n / Bazna / Bazna / 844 loc.
G r o s s a l i s c h / Seleuşul Mare / Nagy Szoelloes / 863 loc.
H e n n d o r f / Brădeni / Hegen / 899 loc.
G r o s s s c h e n k / Cincu Mare / Nagysink / 2.269 loc.
S t e i n / Dacia (Stein) / Garat / 960 loc.
D e u t s c h k r e u z (Kreuz) / Criţ / Szaszkeresztur / 851 loc.
S c h a a s s / Şaeş / Segesd / 777 loc.
M e d i a s c h / Mediaş / Medgyes / 4.586 loc.
S c b a e s s b u r g/ Sighişoara / Segesvar / 5.517 loc.
R e p s / Rupea /Koehalom / 2.015 loc.
R e p s - F r e i t h u m / Tuzun / Tozun
S t r a s s b u r g / Aiud / Nagyenyed / 3.897 loc.
N u s s b a c h / Măieruş / Szaszmagyaros / 1.044 loc.
R o t h b a c h / Rotbav / Szasveresmart / 919 loc.
M a r i e n b u r g / Feldioara / Foeldvar / 1. 596 loc.
H o n i g b e r g / Hărman / Szaszhermany/ 1.684 loc.
M u e h l b a c h / Sebeşul săsesc / Szaszsebes /3.154 loc.
L a n g e n t h a l /Satulung / Hosszufalu / 2.885 loc.
B l a s e n d o r f /Blaj / Balaszfalva / 926 loc.
F o g a r a s c h / Făgăraş/ Fogaras / 3.336 loc.
T h o r e n b u r /Turda /Torda / 6.374 loc.

Pentru pronunţarea numelor localităţilor româneşti:

Ci şi Ce sunt pronunţate ca Tschi şi Tsche, a este un e scurt surd e, ş se pronunţă sch iar ţ ca tz, â sună
ca un ь surd: also Ciorogârla = Tschiorogьrla
Ploieşti = Plo-escht
Prisiceni = Prisitschen
Giurgiu = Dschiurdschiu
Iaşi = Iasch
Dumitrache = Dumitrake
300
Surse şi bibliografie.
2.
- A r h i v a n a ţ i o n a l ă a A u s t r i e i , Viena:
a.) Acte ale arhivei de casă, curte şi stat, acte ale consiliului de stat;
b.) Acte ale arhivei camerei aulice;
c.) Acte ale arhivei de război.
- A r h i v a n a ţ i o n a l ă d i n K ä r n t e n (C a r i n t i a ), Klagenfurt:
a.) Acte ale senioratului Spittal (Porcia);
b.) Acte ale consensului religiei.

- Fosta a r h i v ă a U n i v e r s i t ă ţ i i N a ţ i o n a le t r a n s i l v a n o- s a ş e, Sibiu, acum filiala

Sibiu/Hermannstadt a arhivei naţionale a României:
a.) Acte din cutiile transmigranţilor (ca microfilme ale arhivei de stat austriece);
b.) Acte ale magistraturii Sibiu (ca microfilme ale arhivei de stat austriece).

-colecţii de manuscrise ale lui Reissennnberger şi Zimmermann ale M u z e u l u i B r u k e n t h a l din

Sibiu (ca microfilme ale arhivei de stat austriece

-A r h i v a n a ţ i o n a l ă m aaa g h i a r ă / Magyar Orszaos Leveltar, Budapesta, Acte ale cancelariei

curţii transilvane.
a.) Istoria fraţilor hutteriţi:
-A. J. F. Z i g l s c h m i d Das Grosse Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Marea carte de
istorie a fraţilor hutteriţi), ediţia diplomată a Carl-Schurz-Foundation,
Ithaka, N. Y. 1943.

-A. J. F. Z i g l s c h m i d Das Kleine Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Cartea mică de

istorie a fraţilor hutteriţi), ediţie a Carl-Schurz-Foundation, Ithaka, N. Y.
1947. Ediţia prescurtată a Macmillan Colony, Cayley, Alberta / Kanada 1974
(doar paginile 201-493).

-Rudolf W o l k a n Das Grosse Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder (Marea carte de

istorie a fraţilor hutteriţi), ediţie în ortografia modernă, Standoff-
Colony, Macleod / Kanada 1923.

-Josef B e c k Die Geschichtsbuecher der Wiedertaeufer in Oesterreich-Ungarn in der Zeit

von 1526-1785 (Cărţile de istorie a rebotezătorilor în Austria-Ungaria în perioada 1526-1785) în:
Fontes Rerum Austriacarum (FRA) - II. dep. Diplomataria et Acta, vol XLVII, Viena, 1883.

-Joseph M u e l l e r Kurzer Bericht von den Taufgesinnten Christen, welche die Hutterischen
Brueder genannt werden, sowohl von ihrem Ausgang aus dem Papstthume als auch von den
darauffolgenden Verfolgungen bis zu ihrer Niederlassung in Russlan / (Scurt raport despre creştinii
convinşi de botez, care sunt numiţi fraţii hutteriţi, atât ieşirea lor din papism cât şi persecuţiile care au
urmat până la stabilirea lor în Rusia) descris de prezbiterul învăţător Heinrich Donner din
Ohrloferfeld în Prusia Occidentală, 1783;
a.) Redactare din foaia bisericii menonite, anul 1876, caietul 6 (iunie) - caietul 11 (noiembrie),
b.) Copie manuscris a originalului de Abraham Driessen în Blumengart (Rusia) 1872.

Alexa P o p o v i c i Istoria Rebotezatorilor în România, Disertaţie, tipărită la Chicago 1976 (în

limba română).

Johannes W a l d n e r KIRCHENBUECH Darinnen Beschriben und auff gezeichnet sein Die

Namen / so wohl auch das Jar / und monnath tag/ der Kinder so in der Gmain Gebohren werden. Zum
anderen Deren, welche auff lren Bekanten Glauben getaufft, Zum driten, der Jennigen, welche sich in
den Ehestandt begeben, Zum vierten, Deren in den HERREN Entschlaffen. Vernewert und
umgeschriben / Irn 1795 Jar zu Wirschink in Klein-Russland / durch den Bruder Johannes Waldner.
(REGISTRUL BISERICII în care sunt specificate şi însemnate numele, precum şi anul, luna, ziua când
s-au născut copiii în comunitate. Apoi cei care au fost botezaţi în urma mărturisirii credinţei lor. În al
treilea rând cei care s-au căsătorit iar în al patrulea rând cei care au adormit în Domnul. Înnoită şi
rescrisă în 1795 în Wirschnicka în Ucraina de către fratele Johannes Waldner.)

Helmut K l i m a Das Verhalten der Wiener Regierung unter Maria Theresia gegen die
Siebenbuergischen Wiedertaeufer und Herrnhutter, (Comportamentul guvernului vienez sub Maria
Tereza faţă de rebotezătorii şi herrnhutterii transilvani) în: Suedostforschung (SOF) – cercetarea sud-
estului, vol. VII/1942, pag. 118-136.

Wilhelm S c h m i d t Die Stiftung des katholischen Theresianischen Waisenhauses bei

Herrnannstadt (Întemeierea orfelinatului catolic terezian în Sibiu), Sibiu 1869.

Hans J e k e l i Die Herrnhutter Bewegung in Siebenbuergen, (Mişcarea herrnhutterilor în

Transilvania) în: arhiva uniunii pentru cunoaşterea ţării vol. 46/1931, caiet 1-2, Sibiu.
301
-Hans P e t r i Die hutterischen Brueder in Suedosteuropa und Suedrussland, (Fraţii
hutteriţi în Europa sud-estică şi în Rusia de Sud) în: Ştiinţa est-germană, anuarul consiliului pentru
cultură est-germană, vol. XI/1964, pag. 181207, Muenchen.

-Ernst W a g n e r-- Zur Geschichte des Winzer Distriktes, (Despre istoria districtului Vinţu de
Jos) în: revista pentru cunoaşterea ţării transilvane,
-Hans Gunnesch an 72/1978, caiet 2, pag. 81-119.

Biv vel Stolnic-D u m i t r a c h e Cronica lui Biv vel Stolnic Dumitrache despre războiul ruso-
turc în Valahia (Ţara Românească) 1769-1774, publicată la Academia română a ştiinţelor de către 1. A.
Urechia, Bucureşti 1886 (în limba română).

-Max Udo K a s p a r e k Convoiul rebotezătorilor în Slovacia, în: foaia naţională a sud-germanilor,

an V/1956, Muenchen.
b.) Fraţii hutteriţi în prezent:
Michael H o l z a c h Das vergessene Volk, (Poporul uitat) Hamburg 1980.
-John I. H o s t s t l e r Hutttterite Life, (Viaţa hutterită) Stolldal, Pennsylvania 1968.
-Gary I. W a l t n e r ZZZu Besuch auf einem hutterischen Bruderhof in Sueddakota, (În vizită
într-o gospodărie de-a fraţilor hutteriţi din Dakota de Sud) în: calendarul bisericii menonite,
Monsheim (BRD) 1969.
-Gary I. W a l t n e r AAAmong the Habaner of Czechoslovakia, (Printre habanii din
Cehoslovacia) în: Viaţa menonită, an XXI/1966, caietul aprilie Nr. 2.
c.) Transmigraţiile:
-Ernst N o w o t n y Transmigraţa protestanţilor din Austria Superioară şi Centrală în
Transilvania în secolul al XVIII-lea. O contribuţie la istoria landlerilor, Marburg 1931.
-Erich B u c h i n g e r „LLLandlerii” în Transilvania. Preistorie, desfăşurare şi rezultat al unei
aşezări silite în secolul al XVIII-lea. Vol 31 al seriei de cărţi a comisiei istorice sud-germane, Muenchen
1980.

-Hans v. Z w i e d i n e c k- Die Geschichte der religioesen Bewegung in Inneroesterreich im 18.

Jahrhundert, (Istoria mişcării religioase în Centrul Austriei în secolul al XVIII-lea) în: arhiva Austriei,
istoria zonei de sud, Viena 1875.

Friedrich T e u t s c h Kurze Geschichte der Siebenbuerger Sachsen, (Scurtă istorie a saşilor

transilvăneni) Darmstadt 1965.

Georg L o e s c h e Geschichte des Protestantismus im vormaligen und jetzigen Цsterreich

(Istorie a protestantismului în Austria de ieri şi de azi), Viena 1930.

Grete Mecenseffy Geschichte des Protestantismus in Цsterreich, (Istorie a protestantismului în

Austria) Kцln/Graz 1956.
d.) Ceramica habanică:
Horst K l u s c h Arta olăritului transilvan, Bucureşti 1980.
Horst K l u s c h Habanii şi atelierul lor de olărie în Vinţu de Jos, în: Noua Cale.
Horst K l u s c h Die Habaner in Siebenbuergen, (Habanii în Transilvania) în: cercetări
pentru cunoaşterea ţării şi a poporului, 2/1968, Sibiu.
Kurt Csallner Habanii şi ceramica lor în Transilvania.
Bela K r i s z i n o v i c h Habaner Fayenom4A Haban Fayance) Budapest 1962 (în limba maghiară).
302