Calvinismul în Transilvania

Pentru a putea vorbi de începuturile acestei noi confesiuni în ţinuturile

intracarpatice, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, şi pentru a putea
înţelege mai bine rapiditatea cu care ea s-a răspândit, ar fi bine să precizăm mai
întâi contextul istoric în care ideile reformei au pătruns spre estul Europei.
La începutul secolului al XVI-lea, o mare parte din popoarele Europei
erau, din punct de vedere bisericesc, sub directa ascultare a Romei. Excepţie
făceau: românii şi ruşii (care aveau domnitori autohtoni- mai puţin
transilvănenii), sârbii, bulgarii, şi grecii (care acum se aflau sub stăpânire
musulmană). Propaganda catolică, prin misionari, a încercat să atragă şi aceste
popoare la catolicism.
În Apus, frământările interne din secolele anterioare, legate de “cearta
pentru investitură”, “captivitatea papilor de la Avignon”, “Schisma papală”,
abuzurile clerului superior, inchiziţia (care a fost ca o “spadă” în mâna
papalităţii, în dorinţa de a supune popoarele ce făceau parte din Biserica de
Apus), diferite obiceiuri şi practici oculte ce s-au încetăţenit în cultul Bisericii şi
multe altele, parcă cereau o reorganizare a Bisericii de Apus pe principii noi.
Jugul catolic a devenit tot mai greu de suportat. În secolele XIV-XV, Wycliff,
Hus şi chiar Savonarola, au încercat să trezească credincioşii, şi să scuture acest
“jug” dar, nu au reuşit mare lucru. Ceea ce nu au reuşit ei, au realizat în secolul
al XVI-lea Luther, Zwingli şi Calvin, în centrul Europei, şi Henric al VIII-lea, în
Anglia.
Atât reforma lui Luther, în Germania, cât şi cea a lui Zwingli şi Calvin în
Elveţia, au avut mai mult un caracter naţional-local decât unul general. Ideile lor
promovau tocmai libertatea de gândire şi acţiune, de care au simţit că nu prea au
parte în catolicism. Modul în care ei au pus problema, a făcut ca, multă vreme,
papalitatea să nu fie în stare să se apere cu contraargumente şi să stăvilească
răspândirea reformei. Astfel, în prima fază, 2/3 din Germania şi aproape întreaga
Elveţie, au devenit protestante. Minimalizând tot ceea ce a exagerat
catolicismul, protestantismul, a adus o simplificare şi o sărăcire a cultului şi a
vieţii religioase, în general. Pe de altă parte, promovând traducerea Sfintei
Scripturi în limbile naţionale şi înlocuirea limbii latine din cult şi administraţie
cu cea naţională, au dus la promovarea limbii literare în rândul popoarelor ce au
îmbrăţişat ideile reformei şi la apariţia umanismului.
Cu repeziciune, ideile lui Luther, s-au răspândit în ţările vecine, prinzând
“rădăcini” mai adânci, mai ales, în Elveţia. Prin negustorii, ce cutreierau Europa
întreagă, prin studenţii trimişi din diferite ţări ca să înveţe carte în Germania şi
Elveţia, prin misionari şi ,chiar, prin ambasadori din diferite state, protestantismul
a fost cunoscut aproape în întreaga Europă. Astfel, peste tot au apărut ici şi colo
comunităţi noi. Dintre cei ce au îmbrăţişat luteranismul îi putem aminti şi pe saşii
din Transilvania, grupaţi în jurul oraşelor Braşov, Sibiu şi Bistriţa.
Situaţia politică din Transilvania în secolul al XVI-lea

Ungarii, se ştie că, s-au aşezat în Panonia pe la sfârşitul secolului al IX-lea

(896). În încercarea lor de a cuceri, încă de atunci, teritoriile intracarpatice, s-au
lovit de rezistenţa dârză a strămoşilor noştri grupaţi în cnezate şi voievodate. În
secolul al XI-lea şi-au reluat ofensiva asupra cnezatelor române şi au reuşit să
cucerească întreaga Transilvanie pe la sfârşitul secolului al XIII-lea.
La începutul secolului al XVI-lea, Transilvania făcea parte din regatul
feudal maghiar care, îşi avea capitala la Buda. În lupta de la Mohaci (1526),
turcii zdrobesc armata ungară, cuceresc Buda şi îl aşează ca rege al Ungariei pe
Ioan Zapolya (1526-1540). Sprijinit de nobilimea mică şi de turci, Zapolya
încearcă să îşi consolideze poziţia în regat. Privit, însă, de aristrocaţia maghiară
ca o unealtă în mâna turcilor, regele Zapolya (care între anii 1510-1526 a fost
principe al Transilvaniei), devine ţinta uneltirilor marii nobilimi din Ungaria.
Aceştia, încercând o apropiere de habsburgii catolici, îl aleg şi îl recunosc ca
rege al Ungariei pe Ferdinand I de Habsburg ( fratele lui Carol Quintul al
Germaniei, 1519-1559). Nobilimea maghiară a făcut acest lucru temându-se ca
nu cumva turcii să încerce islamizarea populaţiei. Astfel, între Zapolya şi
Ferdinand, a început un conflict ce a culminat cu lupta dintre cei doi, de la
Feldioara (lângă Braşov) în 1538, unde oştile lui Ferdinand au fost înfrânte. Cu
toate ostenelile militare şi diplomatice ale lui Ferdinand, coroana regală de pe
capul lui Zapolya nu a putut fi smulsă. Între cei doi s-a încheiat, la data de 24
februarie 1538, la Oradea, un armistiţiu ce prevedea ca după moartea lui
Zapolya teritoriile din Ungaria de Est şi Transilvania să revină Habsburgilor.
Pe de altă parte, tot în această perioadă, Transilvania era condusă de
principii Ştefan Mailath (1534-1540) şi Emeric Balassa (1539-1540). Ei au
încercat să obţină autonomia Transilvaniei dar nu au reuşit.
La 21 iulie 1540, regele Ioan Zapolya moare în localitatea Sebeş. Sultanul
Soliman I Magnificul (1520-1560) l-a recunoscut, ca rege al Ungariei, la 15
septembrie 1540, nu pe Ferdinand de Habsburg ci, pe Ioan Sigismund Zapolya-
fiul lui Ioan Zapolya, care, era încă minor. Habsburgii reîncep ostilităţile, fapt ce
îl determină pe Soliman să vină din nou cu oşti în Ungaria, s-o cucerească şi s-o
transforme în paşalâc, în 1541, şi să pună astfel capăt pretenţiilor teritoriale, atât
Habsburgilor cât şi a Familiei Zapolya şi a altor pretendenţi. În aceste condiţii,
Ungaria de Nord a rămas pe mai departe în stăpânirea Habsburgilor, iar cea Estică
şi de Sud a revenit turcilor care au stăpânit aici până în anul 1688 când întreaga
Ungarie a fost încorporată impriului Habsburgic.
Transilvania, după 1541, s-a constituit într-un principat autonom sub
suzeranitatea turcească. Şi acest principat a fost încorporat, în 1688, imeriului
Habsburgic, iar, din 1867, a fost reanexată Ungariei, vreme de 50 de ani, în
cadrul statului dualist austro-ungar.
Pierzând titlul de rege al Ungariei, Ioan Sigismund Zapolya, a fost
recunoscut de Soliman ca principe al Transilvaniei (împreună cu mama să
Izabela), principat ce îşi avea reşedinţa la Alba Iulia.
Fire bolnăvicioasă şi nehotărâtă, principele, încredinţează problemele
administrative episcopului orădean -catolic- Gheorghe Martinuzzi. Acesta
complotează, în ascuns, cu Ferdinand de Habsburg, şi reuşete să îl determine pe
principe să părăsească, în 1551, Transilvania. În acest context, nobilii unguri se
pun sub ascultarea lui Ferdinand. Drept răsplată pentru serviciul făcut
Habsburgilor, episcopul Martinuzzi a fost asasinat din ordinul generalului
Castaldo (trimis de către Ferdinand cu oşti în Transilvania).
În locul lui Ioan Sigismund Zapolya, Ferdinand, îi numeşte ca şi
guvernatori ai Transilvaniei, mai întâi, pe Andrei Bathory (1552-1553) şi, apoi,
pe Ştefan Dobo împreună cu Francisc Kendy (1553-1556).
În anul 1556, Dieta, din 12 martie, ţinută la Sebeş, hotărăşte rechemarea
familiei Zapolya, întrucât, guvernarea Habsburgilor a lăsat mult de dorit. Ioan
Sigismund revine în Transilvania, în cursul aceluiaşi an, şi a condus destinele
Transilvaniei încă 15 ani. După ce a condus (haotic) Transilvania, vreme de
aproape 25 de ani (1540-1571), cu o întrerupere între 1551-1556, principele Ioan
Sigismund moare la 14 martie 1571. După moartea lui, la conducerea
Transilvaniei, au fost numiţi Ştefan Bathory şi Beches Gaspar. Între cei doi au
existat mereu diferenţe de opinii (primul fiind catolic iar al doilea protestant). Ei
au condus destinele Transilvaniei între 1571-1575 după care, urmează Cristofor
Bathory (fratele lui Ştefan) între 1576-1581, apoi Sigismund Bathory (fiul lui
Cristofor), între 1581-1597, 1598-1599, 1601-1602.

Situaţia religioasă în regatul de la Buda și Transilvania,

până la mijlocul secolului al XVI-lea.

O dată ajunşi în Panonia, ungurii au fost cercetaţi de misionari răsăriteni

îmbrăţişând creştinismul de rit răsăritean. După aceea (la fel ca în Bulgaria), au
apărut şi misionarii apuseni şi astfel, pe timpul regelui Ştefan cel Sfânt (997-
1038), ungurii au intrat în sfera de influenţă a creştinismului de rit apusean,
punându-se, totodată, şi bazele statutului maghiar catolic. De atunci ritul latin a
devenit ritul oficial al statului maghiar şi, a avut acest statut, până pe la mijlocul
secolului al XVI-lea, când, ungurii (în majoritatea lor), au îmbrăţişat
calvinismul.
După reforma din Germania, ideile lui Luther, s-au răspândit cu
repeziciune, nu numai în ţările din vecini ci, aproape în întreaga Europă. Cu
siguranţă că, pe timpul regelui Ioan Zapolya (1526-1540), aceste idei au pătruns
şi în regatul maghiar. Se cunoaşte faptul că, în 1549, în estul Ungariei, în ţinutul
Zemplin, în localitatea Saros Patak, a funcţionat o şcoală luterană, care, mai
târziu, a devenit un puternic centru academic al protestantismului.
Rămâne o enigmă, cum de a fost posibil acest lucru ( că ungurii au
îmbrăţişat atât de repede protestantismul) într-un stat eminamente catolic, mai
ales că, regii unguri se mândreau cu creştinismul lor ce vine “direct de la
Roma”. Probabil că, dependenţa de turci, după 1526, a dus la slăbirea
catolicismului în Ungaria. Probabil, acesta a fost un lucru voit de sultanul
Soliman I, care, a preferat această nouă orientare religioasă (deşi nu se poate
spune că a favorizat-o în mod deosbit), unei legături (fie ea şi religioasă), cu
marile puteri ale Apusului catolic.
Şi totuşi, ungurii nu au îmbrăţişat luteranismul ci calvinismul. De ce ?
Poate tot dependenţei de turci se datorează acest lucru. Se ştie că, luteranismul s-
a răspândit şi consolidat, mai întâi, în Germania, pe vremea lui Carol Quintul
(1519-1556) împărat care a fost cunoscut ca un înfocat catolic. Fratele lui Carol,
pe nume Ferdinand, a încercat să uzurpe tronul Ungariei dar nu a reuşit. După
moartea regelui Ioan Zapolya turcii l-au recunoscut ca rege al Ungariei pe Ioan
Sigismund Zapolya, care datorită lui Ferdinand a trebuit să se mulţumească cu
principatul Transilvaniei. Probabil, tocmai în dorinţa de a nu mai avea de-a face
cu nimic ce provine din Germania, principele, a acceptat şi sprijinit ideile
reformatoare ale lui Calvin.
Jean Calvin (1509-1564), şi-a început activitatea de reformator după
1534, la Geneva. Aici, în calitate de “Lector al Sfintei Scripturi”, a propovăduit,
compus şi tipărit, în 1536, lucrarea intitulată “Institutio Religionis Christinae”.
Sămânţa aruncată de el a încolţit în sufletele multora, nu numai în Elveţia ci şi în
Ungaria. Dintre cei care au îmbrăţişat noua învăţătură îi putem aminti pe, sasul
Gaspar Heltai (care înainte a îmbrăţişat luteranismul) şi pe Ştefan Kiss din
Szeged. Heltai poate fi considerat părintele calvinismului în Ungaria, întrucât, a
reuşit să-i atragă pe mulţi unguri la calvinism. Spre a-şi uşura misiunea, a tradus,
în 1551, Sfânta Scriptură în limba maghiară, traducere după care, s-a dovedit că,
în 1582, s-a tipărit în româneşte Palia de la Orăştie. S-a ajuns, astfel ca, pe la
1559, calvinismul să fie binecunoscut în Ungaria, întrucât, în acest an, calvinii s-
au adunat într-un Sinod la Csenger, unde s-a alcătuit şi o “Confesio Ungarica”.
În mod oficial, calvinismul a fost recunoscut, în Ungaria, ca religie de stat, abia,
în 1567, după Sinodul de la Debrecen.