UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ZOOTEHNIE ȘI BIOTEHNOLOGII

PROIECT
COMUNICAREA ÎN CADRUL EDUCAȚIONAL
COMUNICAREA PROFESOR-ELEV

Student: Paven Maria Mihaela

Specializarea: Zootehnie
An: III

CLUJ-NAPOCA
 2022

COMUNICAREA

Comunicarea joacă un rol esenţial în cadrul vieţii sociale, reprezentând una din formele
fundamentale ale interacţiunii omului cu cei din jur. Comunicarea, reprezentând una din trebuinţele
spirituale fundamentale ale oamenilor, este indispensabilă desfăşurării eficiente a oricărei acţiuni,
rezolvării unor probleme de grup, fără ea viaţa socială fiind fadă, lipsită de sens, practic imposibilă.
În ceea ce priveşte definirea noţiunii de comunicare, părerile diverşilor autori sunt în general
neconcordante:
- unii lărgesc foarte mult sfera noţiunii, înţelegând prin comunicare orice schimb ce are loc
între două sau mai multe persoane sau grupuri;
- alţii îngustează nepermis de mult sfera comunicării, excluzând formele de comunicare
bazate pe mijloace nonverbale (mimică, pantomimică). Pentru aceşti autori, comunicarea se reduce
la prezenţa unui mesaj compus într-o limbă comună interlocutorilor (Zlate, M., 1972, p.159).
Deşi mai există unele controverse, se admite totuşi că prin comunicare se înţelege
transmiterea unui conţinut (mesaj) de la emiţător la receptor prin intermediul unui canal, ea fiind o
relaţie posibilă sau reală între doi sau mai mulţi indivizi, între care se produce un schimb de
substanţe, de energie sau de semnificaţii. Considerată ca specifică fiinţelor umane, comunicarea a
fost definită ca „mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor, realizat prin
intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale realităţii, în vederea obţinerii
stabilităţii, ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup” (Dicţionar de
psihologie socială, 1981, p. 54).
Pentru a-şi transmite mesajul, emiţătorul foloseşte un anumit cod (un ansamblu de semne cu
semnificaţii verbale sau nonverbale), pe care receptorul îl identifică (deopotrivă) cu semnele din
repertoriul său (atât emiţătorul, cât şi receptorul posedă repertorii de semne mai mult sau mai puţin
comune, comunicarea sprijinindu-se în esenţă pe partea comună a celor două ca în fig. nr.9).

Emiţător Canal fizic Receptor

Re Rr

2
Fig. nr. 9. Procesul comunicării (conform cu Păun, E., 1982)

Mărirea progresivă a părţii comune a celor două repertorii de semne constituie un proces de
învăţare pe termen lung. Efectul de învăţare al comunicării se soldează cu acumulări în toate
planurile personalităţii (cognitiv, afectiv), volumul şi valoarea acestora fiind dependente de
concordanţa dintre repertoriul emiţătorului şi cel al receptorului.

COMUNICAREA MANAGERIALĂ ÎN CADRUL EDUCAȚIONAL

Materialul verbal (conţinutul cunoaşterii) suferă în cadrul transmisiei şcolare o dublă

prelucrare: de către profesor (cu scopul de a-l face mai inteligibil) şi de către elev care, pe de o parte
îl decodifică pentru a-şi însuşi semnificaţiile, iar pe de altă parte îl foloseşte la elaborarea
răspunsului verbal (Ezechil, L., 2002, p. 27).
Ca urmare a cerinţei de a se face înţeles, cadrul didactic va trebui să dezvolte o serie de
conduite cum ar fi:
a) explicarea termenilor, folosind pauzele în vorbire sau apelând la explicaţii suplimentare;
b) precizarea punctelor de vedere, a perspectivelor din care cadrul didactic abordează o
situaţie, de învăţare normală sau de criză, obişnuindu-i pe elevi să practice şi ei acelaşi stil
metalingvistic (funcţia metalingvistică – reprezintă asigurarea înţelegerii corecte a mesajului de
către receptor, fiind întâlnită şi în comunicarea scrisă sub forma notelor explicative);
c) anticiparea, încă din timpul proiectării conţinutului informaţional, a multor nelămuriri ce
pot apărea în timpul desfăşurării activităţii.
Prin limbaj persoana se pune în valoare, se impune, influenţează şi primeşte influenţe.
Din punctul de vedere al procesului de interinfluenţare, putem distinge (Golu, P., 1974, p.
137):
- comunicare verbală simplă, care se referă la transmiterea unei informaţii de la o persoană
la alta, în vederea coordonării conduitei unui individ sau grup cu conduita altor indivizi, grupuri sau
factori sociali externi;
- convingerea, care are la bază demonstraţii logice şi presupune atitudinea conştientă a celui
ce primeşte informaţia;
- sugestia, care se caracterizează prin faptul că receptorul percepe mesajul în mod necritic,
iar cel sugestionat nu are capacitatea de a controla conştient curentul informaţiei primite (utilizează
funcţia expresivă şi persuasivă a limbajului, care permite schimbul reciproc de informaţie
emoţională, spre deosebire de primele două care utilizează funcţia cognitivă şi comunicativă a
limbajului, permiţând schimbul reciproc de informaţii raţionale).
În orice organizaţie, subliniază Sofia Chirică (1996, p.261) acţionează două reţele de
comunicaţii (paternul comunicării interpersonale dintre membrii grupului sau organizaţiei, arătând
cine poate să vorbească şi cui poate să vorbească):

3
 1. Comunicarea prin reţele formale, care protejează managerii ierarhic superiori de
informaţia nedorită şi le întăreşte autoritatea. În cadrul acestui tip de comunicare există trei fluxuri
comunicaţionale majore:
a) ascendente, care cuprind informări ale subordonaţilor cu privire la desfăşurarea
activităţilor la care participă, şedinţele de luare a deciziilor în grup, rapoarte asupra performanţei. Nu
este vorba numai de a-i lăsa pe subordonaţi să se exprime, de a valoriza exprimarea lor: esenţial este
ca subordonaţii să se simtă ascultaţi, luaţi în considerare, respectaţi. Un instrument considerat
chintesenţa informaţiei ascendente este ancheta de opinie, pentru că ea restrânge în mod direct şi
anonim opiniile subordonaţilor pentru a le transmite managerilor;
b) descendente (de sus în jos) – este folosită de managerii care ocupă diferite poziţii în
ierarhia organizaţională, pentru a influenţa subordonaţii. Ea vizează orientarea subordonaţilor prin
stabilirea legăturii dintre scopurile generale ale organizaţiei şi obiectivele particulare ce le revin,
clarificarea căilor de realizare a acestora, motivarea performanţelor lor;
c) orizontale (laterale), care se realizează între manageri sau subordonaţi situaţi la aceleaşi
niveluri ierarhice;
2. Comunicarea prin reţele informale – acest tip de comunicare ocoleşte canalele oficiale,
luând cel mai des forma interacţiunii “faţă în faţă” (informaţia se poate referi la aspecte personale,
sociale, de muncă etc).
Unii autori (Chirică, S., 1996) împart reţelele de comunicare “faţă în faţă” în:
1. reţele centralizate, în care întâlnim:
a) comunicarea în lanţ, în care fluxul comunicării vine de sus în jos şi merge apoi în sus respectând
liniile de comandă formale;
Lanţ - se sugerează 5 niveluri ierarhice, pe primul loc situându-se, de
exemplu, managerul

b) comunicarea în stea sau roată

– este paternul de comunicare permis de structura “plată” a unui grup sau
organizaţii. Graficul poate sugera 4 subordonaţi care comunică
managerului problemele lor, iar acesta comunică fiecăruia obiectivele,
instrucţiunile de lucru

2. reţele descentralizate, în care întâlnim

a) comunicarea în cerc
– caracteristică grupului constituit pentru realizarea unei sarcini
specificate

4
b) comunicarea în cristal
– în care oricine poate iniţia comunicarea şi se poate adresa oricui.

În cadrul comunicării verbale un loc important îl ocupă limbajul paraverbal, îndeosebi

următoarele aspecte:
a) volumul vocal – trebuie să varieze de la un moment al discursului la altul. Se recomandă
să se vorbească mai tare la începutul şi la sfârşitul prezentării, pentru a sublinia obiectivele şi
concluziile;
b) ritmul vorbirii – trebuie să fie variat pentru a sparge monotonia. Se recomandă să se
vorbească mai rar când se subliniază ideile principale, să se mărească ritmul la pasajele de tranziţie
şi să se menţină alert la pasajele descriptive şi la cele familiare clasei;
c) tonalitatea – trebuie să fie normală. Ridicarea tonului este recomandabilă pentru a sublinia
ideile esenţiale şi pentru calmarea unei săli turbulente;
d) articularea cuvintelor – trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a putea fi învinuită de
pedanterie.
b) comunicare neverbală, care se realizează prin intermediul expresiilor emoţionale
(mimică, gestică etc.).
Chiar dacă nu spunem nimic şi rămânem imobili, transmitem un anume mesaj, care
depăşeşte conţinutul semantic al cuvintelor pe care le utilizăm (unele cercetări au evidenţiat faptul că
în timpul unui discurs în faţa unui grup, 55 % din impactul acestuia se datorează limbajului corporal
(postură, gesturi, contact vizual), 38 % tonusului vocii şi doar 7 % conţinutului verbal al mesajului
transmis).
Citându-l pe Nicki Stanton, Sachelarie, O.M., şi Petrişor, F.(1998, p.122), arată că oamenii
pot comunica prin:
- expresia feţei – un zâmbet, o încruntare;
- gesturi – mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
- poziţia corpului – modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
- orientarea – dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
- proximitatea – distanţa la care stăm faţă de interlocutor;
- contactul vizual – dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim;
- contactul corporal – o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
- mişcări ale corpului – pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja
interlocutorul să continuie;
- aspectul exterior – înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
- aspectele nonverbale ale vorbirii – variaţii ale înălţimii sunetelor şi rapiditatea vorbirii,
calitatea şi tonul vocii (paraverbal);
- aspectele nonverbale ale scrisului – scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi
aspectul vizual general.
5
 În funcţie de numărul de persoane care participă, există:
- comunicare interpersonală, când emiţătorul şi receptorul sunt două persoane individuale;
- comunicare de grup, în care, fie emiţătorul, fie receptorul este reprezentat de o multitudine
de persoane legate printr-un sistem de interacţiuni.
Comunicarea din clasă, depăşeşte stadiul de comunicare interpersonală şi se transformă în
comunicare de grup atunci când profesorul transmite mesaje elevilor, prin care urmăreşte obţinerea
unor modificări la fiecare dintre ei (pentru aceasta este necesar ca profesorul să lucreze cu mai mulţi
elevi şi nu cu doi, trei ). În mediul educaţional, comunicarea (în pofida notelor sale distinctive) nu
reprezintă alte caracteristici decât cele ale comunicării general-umane. Putem spune doar că ea
(comunicarea) „este influenţată în forme, mijloace şi conţinut de scopurile specifice acestui domeniu
de activitate” (Ezechil, L., 2002, p.10).
Comunicarea instrumentală, deşi preponderentă, se completează cu comunicarea
consumatorie într-o manieră specifică domeniului activităţilor educaţionale, întrucât actul
transmisiei şcolare nu se face în mod mecanic, ci pe fondul unui climat interuman.
Orice acţiune educaţională se realizează între minimum două persoane (educatorul şi
educatul), luând forma unei relaţii educaţionale care comportă cel puţin trei aspecte:
1. relaţii de comunicare, care se referă la toate comportamentele şi acţiunile presupunând
procesul de transmitere şi asimilare a cunoştinţelor;
2. relaţii sociale, care se referă la comportamentele şi acţiunile privind participarea socială;
3. relaţii interpersonale, care desemnează comportamente şi acţiuni privind dezvoltarea
personalităţii elevilor ca indivizi.
În grupurile şcolare, comunicarea este modalitatea esenţială de existenţă a acestora, o clasă
fiind înainte de toate un mediu de comunicare. Întrucât procesul instructiv-educativ presupune
transmiterea de cunoştinţe, de mesaje, predominantă este comunicarea instrumentală, care se
realizează prin diferite modalităţi şi conduite de comunicare (prin prelegeri, întrebări, răspunsuri).
La nivel şcolar „comunicarea reprezintă o necesitate nu numai pentru fiecare profesor, ci şi pentru
elevi, întrucât aceştia trebuie să se ajute reciproc, să coopereze, să răspundă la lecţii, fie în procesul
de verificare a cunoştinţelor, fie în cel de predare” (Zlate, M., 1972, p.162).
Desfăşurarea şi eficienţa comunicării educaţionale sunt influenţate atât de caracteristicile
psihosociale ale partenerilor, cât şi de cele ale grupului şcolar, la nivelul căruia se structurează un
ansamblu de norme de comunicare (norme de participare sau neparticipare la actul comunicării,
norme privind autorizarea sau nu a feed-back-ului).
La nivelul clasei, comunicarea poate fi verticală (profesor-elevi) sau orizontală (elevi-elevi),
între ele existând suprapuneri şi interferenţe care pot avea efecte pozitive, sau negative în funcţie de
poziţia profesorului în grup şi de atitudinea sa faţă de nivelul orizontal al comunicării. Datorită
caracteristicilor lor psihosociale, educatorul şi educatul se raportează parţial diferit la limbă, ca
mijloc de comunicare în procesul instructiv-educativ, existând diferenţieri în funcţie de gradul de
stăpânire şi manipulare a limbii şi între diferite grupuri de elevi. Din acest motiv, apare de multe ori
o distanţă socioculturală între profesor şi diferite categorii de elevi, în acest context manifestându-se
o serie de distorsiuni de comunicare.
Calitatea actului de comunicare depinde în mare măsură de atitudinile pe care le adoptă
educatorul faţă de educat şi de atitudinile sale faţă de procesul relaţionării, faţă de schimbul
6
informaţional. Elevii se diferenţiază în funcţie de disponibilităţile comunicative – unii intră mai uşor
în relaţie cu profesorii sau colegii, alţii mai greu.
Calitatea de bun mediator, din punct de vedere comportamental, a profesorului, înseamnă
(Ezechil, L., 2002, p.105):
a) să nu faci reproşuri inutile;
b) să nu părtineşti pe cineva pentru a favoriza pe altcineva;
c) să nu judeci, ci să tratezi orice situaţie cu detaşare;
d) să îţi oferi ajutorul într-o manieră de respect mutual;
e) să nu obligi pe nimeni să te asculte, ci să te faci ascultat;
f) să fi discret şi să inspiri încredere.
În scopul eficientizării interacţiunilor şcolare se sugerează profesorului câteva acţiuni:
a) să ştie să se raporteze la un interlocutor şi să ştie să producă un interlocutor;
b) să se asigure de utilizarea de către parteneri a aceluiaşi cod în procesul comunicării;
c) să lase interlocutorului libertatea de a răspunde în ritmul său;
d) să atenueze efectul surselor de zgomot intern şi extern ori de câte ori este posibil.
Adoptând asemenea comportamente, profesorul contribuie la instaurarea unui climat de
încredere, care generează un mai mare impact al mesajelor asupra elevilor, din perspectiva sa,
comportamentul comunicativ fiind un comportament gândit, nu numai intuit, pentru a veni în
întâmpinarea interlocutorului.
Există numeroşi factori ce pot influenţa pozitiv sau negativ comunicarea educaţională, între
care amintim:
1. condiţiile în care se realizează comunicarea şi care pot fi:
- condiţii operatorii, care se referă la particularităţile ce trebuie îndeplinite de mesaj, pentru
ca acesta să poată trece de la profesor la elevi şi să poată fi asimilat şi utilizat. Principalele condiţii
operatorii sunt: pertinenţa mesajului în raport cu sistemul de noţiuni ce urmează a fi transmis;
formularea mesajului în termeni semnificativi pentru elevi; o relativă noutate a mesajului în raport
cu cel transmis anterior;
- condiţii afective, care se referă la atitudinile reciproce ale profesorului şi elevului în
procesul comunicării.
Condiţiile afective sunt: atitudinea pozitivă a elevilor faţă de mesajul transmis de profesor şi
faţă de persoana acestuia; acceptarea profesorului de către elevi; existenţa unui dialog regulat între
profesor şi elevi.
2. mărimea grupului;
Grupurile mici creează condiţii optime pentru comunicare, în timp ce în grupurile mari
comunicarea se realizează greoi, fiind dificilă antrenarea tuturor în procesul comunicării;
3. poziţia spaţială în timpul comunicării;
Nu orice poziţie spaţială a membrilor într-o încăpere, favorizează în egală măsură
comunicarea, motiv pentru care unii autori au propus modificarea aşezării actuale a elevilor în bănci
(unul în spatele celuilalt) cu alte modalităţi de aşezare (în cerc);
4. reţelele şi structurile de comunicare, adică modalităţile concrete de interacţiune între subiecţi;
Există două mari categorii de reţele de comunicare:
- orizontale, care conţin reţelele în cerc şi în lanţ;
7
- verticale, în care se încadrează reţelele în Y şi în roată.
C. Flament face o analogie între reţeaua de comunicaţie şi sarcina de realizat, utilizând
metoda grafului (un ansamblu de puncte între care se definesc relaţii). El defineşte graful
comunicaţiilor prin termenul de „model”, prezentând trei astfel de modele în care există o anumită
relaţie între membrii grupului şi sarcina de realizat (Flament, C., 1965, p.173):

a) modelul omogen, care presupune relaţii între toţi membrii, fiecare centralizând informaţiile în
vederea elaborării soluţiilor;
A

C B

b) modelul centralizat, în care un singur subiect centralizează informaţiile pentru a obţine soluţia şi a
o furniza celorlalţi;

A A
+ +

+
C B C B
+
A

+
C B

c) modelul intermediar, care cuprinde doi centralizatori, al treilea subiect fiind exclus de la rezultat.

A
A

C B C B

8
 C B

5. structura grupului (ierarhizarea statutelor şi rolurilor);

Deoarece există diferenţe de statut între profesor şi elev, şi chiar la nivelul elevilor,
comunicarea de la un nivel la altul (elev-profesor şi invers) capătă o serie de particularităţi impuse
de statutele celor doi parteneri. În schimb, comunicarea la acelaşi nivel (al elevilor sau al
profesorilor) este mult mai eficientă, mai vie, mai dinamică.
În funcţie de poziţia şi rolul pe care îl are liderul grupului educaţional, întâlnim două
structuri distincte (Zlate, M., 1972):
a) în prima, profesorul comunică cu clasa prin intermediul şefului, iar toţi elevii comunică
cu profesorul tot prin şeful clasei;
Şeful de clasă capătă astfel o poziţie centrală, devenind figura cea mai importantă pentru profesor şi
pentru elevi.

A B C D

b) în cea de-a doua, profesorul comunică cu ceilalţi fie în mod direct, fie prin intermediul
şefului de clasă care îşi pierde din importanţă pe linia comunicării, apărând posibilitatea conturării
unui alt lider.
P

9
 A B C D

6. coeziunea;
Există o strânsă corelaţie între gradul de coeziune şi eficienţa comunicării: cu cât un grup
este mai coeziv, cu atât comunicarea se va realiza în condiţii mai bune şi eficiente, în caz contrar,
comunicarea capătă un caracter conflictual.
7. poziţia profesorului în grupul şcolar şi în cadrul relaţiei cu elevul;
Modalităţile de comunicare determinate de poziţia profesorului pot fi:
- unidirecţionale, ce presupun relaţii centrate pe profesor, având ca efect lateralizarea comunicării şi
absenţa feedback-ului;
- multidirecţionale, care se referă la comportamente didactice axate pe grup.

Bibliografie:
1. Chirică, S., Psihologie organizaţională – Modele de diagnoză şi intervenţie, Cluj-Napoca,
Casa de Editură şi Consultanţă “Studiul Organizării”, 1996;
2. Ezechil, L., Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2002;
3. Flament, C., Reseaux de comunication et structures de groupe, Paris, Dunod, 1965;
4. Golu, P., Psihologie socială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974;
5. Leavitt, H.J., Some Effects of Certain Communication Patterns on Group Performance,
1951, în Grama, D., Preferinţa interpersonală. Elemente de psihosociologie aplicată,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974;
6. Păun, E., Sociopedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982;
7. Rusu, C., Management, Bucureşti, I.M.M., 1996
8. Sachelarie, O., Petrişor, N., Resursele umane – o provocare pentru managementul
contemporan, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998;
9. Stanton, N., Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, 1996

10