Reprezentarea semnalelor de bandă îngustă cu ajutorul anvelopei complexe.

Emiţătorul radio generalizat.

Numere complexe
Un număr complex c poate fi scris în două feluri:

c=a+ j ∙ b

unde a reprezintă partea reală şi b reprezintă partea imaginară a numărului complex c, iar j
este numărul imaginar unitate (a = Re{c}, b = Im{c}, j2 = -1),
sau:

c=|c|∙ e
j ∙ arg ( c )

unde |c| = r se numeşte modulul numărului complex c, iar arg(c) = θ se numeşte

argumentul numărului complex c:

|c|=r= √ a2+ b2
arg ( c )=arctg ( ba )=θ
Numărul c poate fi reprezentat ca un punct în planul numerelor complexe:

Fig.1. Reprezentarea numărului c ca punct în planul numerelor complexe, utilizând un sistem de

coordonate cartezian (a şi b fiind coordonatele carteziene ale lui c) sau un sistem de coordonate polar
(r şi θ fiind coordonatele polare ale aceluiaşi număr complex c).

Coordonatele carteziene ale numărului complex (a şi b) pot fi exprimate în funcţie de

coordonatele sale polare (r şi θ) astfel:

a=r ∙ cos θ=|c|∙ cos ( arg ( c ) )

b=r ∙sin θ=|c|∙ sin ( arg ( c ) )

Numărul c* se numeşte numărul complex conjugat cu c, dacă:

c ¿ =a− j ∙b=|c|∙ e− j ∙ arg (c )=r ∙e− j ∙θ

Una dintre cele mai importante formule matematice este formula lui Euler:
 j∙θ
e =cosθ + j ∙ sinθ

Constanta matematică e este un număr iraţional transcedental, cu proprietatea că valoarea

derivatei funcţiei f(x) = ex în punctul x = 0 este exact 1. Funcţia f(x) = ex este numită
funcţie exponenţială, şi inversa ei este logaritmul natural, sau logaritm în baza e.
Numărul e mai este cunoscut sub numele de numărul lui Euler, (după matematicianul
elveţian Leonhard Euler). Valoarea sa, cu o aproximaţie de cinci zecimale, este:

e ≈ 2,71828.

Fizicianul Richard Feynman a numit formula lui Euler „bijuteria noastră“ şi „cea mai
remarcabilă formulă din matematică“.
Pentru cazul particular θ = π [rad] avem identitatea:

ej·π + 1 = 0

care combină într-o formulă simplă cele cinci numere fundamentale 0, 1, j, π şi e.

Formula lui Euler furnizează o legătură puternică între analiza matematică şi
trigonometrie, aducând o interpretare a funcţiilor sinus şi cosinus ca sume ponderate ale
funcţiei exponenţiale:
j∙θ − j ∙θ
cosθ=ℜ { e
j ∙θ
}= e + e
2
−j∙ θ j ∙θ
e −e
sinθ =ℑ { e }=
j∙ θ
2∙ j

Semnalele periodice şi seriile Fourier ale acestora.

Semnalele electrice periodice sunt funcţii v(t) continue şi derivabile pe porţiuni, de

argument real timpul şi sunt integrabile la pătrat pe orice interval [t 0, t0+T] (T fiind
perioada semnalului), adică:
t0 +T

∫ |v ( t )| dt <+∞
2

t0

Un astfel de semnal (funcţie) poate fi scris ca o sumă infinită (sau serie) de semnale
(funcţii) sinusoidale legate armonic:

( )
A0 ∞ 2∙ π
v ( t )= + ∑ A n ∙ sin n ∙ ∙ t+ φn
2 n=1 T
Deoarece:

sin ( α + β )=sin α ∙ cos β +sin β ∙ cos α

rezultă:
a0 ∞
[ ( ) ( )]
∞ 2 ∙π
2∙π 2∙ π j∙n∙ ∙t
v ( t )= +∑ a n ∙ cos n ∙ ∙ t +b n ∙ sin n∙ ∙t = ∑ c n ∙ e T
2 n=1 T T n=−∞
unde: a0 = A0, an = An·sin(φn), bn = An·cos(φn) şi

{
An j ∙ φ 1
∙ e = ∙ ( a n− j ∙ bn ) , n>0
n

2∙ j 2
cn ≝ 1 1
∙ A 0= ∙ a0 , n=0
2 2
¿
c|n| , n< 0

relaţiile inverse între coeficienţii seriei Fourier sunt:

an
An =√ a2n +b2n , φn=arctg
bn
an, bn şi cn se numesc coeficienţii Fourier ai lui v(t) şi se calculează astfel:

{
t 0+T
2
(
an= ∙ ∫ v ( t ) ∙ cos n ∙
T t 0
2∙π
T
∙ t dt )
t 0 +T

b = ∙ ∫ v ( t ) ∙ sin ( n ∙ ∙ t ) dt
2 2∙ π
n
T t0
T
t 0 +T 2∙ π
1 − j ∙n ∙ ∙t
c n= ∙
T
∫ v (t) ∙ e T
dt
t0

2∙ π
Dacă se notează T =ω, semnalul periodic v(t) mai poate fi scris astfel:

a0 ∞ ∞
v ( t )= +∑ [ a n ∙ cos ( n ∙ ω ∙t ) +bn ∙ sin ( n∙ ω ∙ t ) ]= ∑ c n ∙ e j ∙n ∙ ω ∙t
2 n=1 n=−∞

Orice semnal electric periodic v(t) poate fi scris ca o sumă de semnale (perfect) armonice,
sau, altfel spus, orice semnal electric periodic v(t) poate fi scris ca o serie Fourier.

Metoda anvelopei complexe poate fi utilizată la determinarea (calculul) răspunsului unui

circuit excitat cu semnale armonice modulate (semnale de bandă limitată).
Permite analiza şi caracterizarea precisă semnalelor armonice modulate din domeniul
comunicaţiilor, independent de valoarea frecvenţei purtătoare a acestora.
Această metodă face apel la noţiunea de semnal analitic a cărui principală proprietate este
că spectrul său conţine doar componente cu f > 0.
Deoarece în definiţia semnalelor analitice intervine transformata Hilbert a unui semnal,
aceasta va fi detaliată mai întâi.
Este important de menţionat că transformările descrise în continuare nu duc la pierderi de
informaţie conţinută de către semnalul original. Astfel, semnalul original va putea fi
reconstruit cu uşurinţă.

Transformata Hilbert a unui semnal

Operaţia de transformare a unui semnal numită transformată Hilbert poate fi descrisă în

cuvinte astfel:
„Toate componentele spectrale cu frecvenţă negativă din spectrul semnalului primesc un
defazaj de +90° şi toate componentele spectrale cu frecvenţă pozitivă din spectrul
semnalului primesc un defazaj de -90°“.
Transformata Hilbert a unui semnal v(t) a fost definită ca fiind convoluţia (în timp) dintre
acest semnal şi semnalul 1/(π·t):
∞
1 1 v(τ)
^v ( t ) ≝ ∗v ( t )= ∙ ∫ dτ
π ∙t π −∞ t−τ

Transformata Fourier a semnalului 1/(π·t) este:

F { π1∙ t }=− j ∙ sgn ( f )={−+ jj ,, pt . f > 0

pt . f < 0

Una dintre proprietăţile transformatei Fourier se poate enunţa astfel:

„Transformata Fourier a unei convoluţii dintre două semnale este egală cu produsul
transformatelor Fourier ale celor două semnale“.
Dacă se notează cu V(f)=F{v(t)} transformata Fourier a semnalului v(t) şi cu
^ (f )=F { v^ (t )} transformata Fourier a transformatei Hilbert a lui v(t), atunci:
V

V
{
^ ( f ) =− j ∙ sgn ( f ) ∙ V ( f )= − j∙ V ( f ) , pt . f >0
+ j∙ V ( f ) , pt . f <0

Câteva proprietăţi ale transformatei Hilbert:

P1. Transformata Hilbert a unei funcţii pare este o funcţie impară şi vice-versa.
P2. Când transformata Hilbert este aplicată de două ori unui semnal, rezultatul este
semnalul inversat (defazat cu 180°).
Dacă v(t) = cos(ω·t):

cos ( ω∙ t ) H sin ( ω ∙ t ) H −cos ( ω ∙t ) H −sin ( ω ∙ t ) H cos ( ω ∙ t )

→ → → →

P3. Transformatei Hilbert i se mai spune şi filtrul în cuadratură. Acesta este un filtru
„trece-tot“ care modifică doar fazele componentelor spectrale ale semnalului care îl
„străbate“ (în funcţie de semnul frecvenţei acestora).
Acest filtru nu are nici un efect asupra amplitudinilor componentelor spectrale.
P4. Semnalul şi transformata sa Hilbert sunt semnale ortogonale.
P5. Semnalul şi transformata sa Hilbert au aceeaşi energie, deoarece defazarea unui
semnal nu modifică energia acestuia.

Semnalul analitic

Semnalul v(t) şi transformata sa Hilbert sunt utilizate pentru a defini semnalul analitic:

v a ( t ) ≝ v ( t )+ j ∙ ^v ( t )

care este un semnal complex al cărui spectru nu conţine componente spectrale cu

frecvenţe negative.
Semnalul analitic este obţinut prin însumarea în cuadratură a semnalului real cu
transformata Hilbert a acestuia.
Semnalul analitic al unui semnal cosinusoidal:

v ( t )=cos ( ω ∙t ) H v^ ( t )=sin ( ω ∙ t )
→

j ∙ ω ∙t
v a ( t )=cos ( ω ∙t ) + j ∙ sin ( ω∙ t )=e ¿

Semnalul analitic al unui semnal sinusoidal:

v ( t )=sin ( ω ∙ t ) H v^ (t )=−cos ( ω ∙ t )
→

j ∙ω ∙ t
v a ( t )=sin ( ω ∙ t )− j ∙ cos ( ω ∙ t )=− j ∙ [ cos ( ω ∙t ) + j ∙ sin ( ω ∙t ) ]=− j∙ e

Dacă se cunoaşte va(t), atunci se poate reface semnalul original v(t) astfel:

v ( t )=R e {v a ( t ) }

În domeniul radiocomunicaţiilor (al radiotehnicii) se utilizează semnale armonice,

de înaltă frecvenţă, modulate, purtătoare de informaţie. Dacă v(t) este un astfel de semnal
armonic modulat, atunci poate fi exprimat, la modul cel mai general, sub forma:

v ( t )=V ( t ) ∙ cos [ ω p ∙ t+ φv ( t ) ] =V ( t ) ∙ cos Φ ( t )

oricare ar fi tipul modulaţiei şi oricare ar fi semnalul modulator m(t).

- Astfel de semnale au componentele spectrale concentrate într-o bandă îngustă aflată în

imediata vecinătate a frecvenţei purtătoare fp, adică sunt semnale de bandă limitată.
- Spectrul lor nu are componentă continuă (energia unei eventuale componente continue a
semnalului injectat în antena de emisie nu va fi convertită în energia undei radio).

V(t) se numeşte amplitudinea semnalului v(t), φv(t) se numeşte faza iniţială a lui v(t), iar
mărimea Φ(t)= ωp·t+ φv(t) se numeşte faza lui v(t).

Aceşti parametri sunt funcţii de semnalul modulator m(t), din banda de bază:
V(t) = V[m(t)], φv(t) = φv[m(t)], Φ(t) = Φ[m(t)].

Expresiile lor matematice depind şi de tipul modulaţiei lui v(t).

ωp = 2·π·fp este pulsaţia purtătoarei armonice supuse procesului de modulaţie.

m(t), V(t), φv(t), Φ(t) variază în timp foarte lent, comparativ cu viteza de variaţie în timp a
semnalului armonic purtător nemodulat şi valorile lor sunt reale.

m(t), V(t), φv(t), Φ(t) sunt semnale reale, în banda de bază.

Transformata Hilbert a unui astfel de semnal armonic modulat, v(t), este:

 ^v ( t )=V ( t ) ∙ sin [ ω p ∙t +φ v ( t ) ]=V ( t ) ∙ sin Φ ( t )

iar semnalul analitic este:

v a ( t ) ≝ v ( t )+ j ∙ ^v ( t )=V ( t ) ∙ {cos [ ω p ∙t +φ v ( t ) ] + j ∙sin [ ω p ∙t +φ v ( t ) ] }

j ∙ [ ω p ∙t + φv ( t ) ] j∙ φ v (t ) j ∙ω p ∙t
v a ( t )=V ( t ) ∙ e =V ( t ) ∙ e ∙e

Semnalul V̇ ( t ) =V (t ) ∙ e j∙ φ ( t ) se numeşte anvelopa complexă a semnalului v(t).

v

V̇ (t ) este un semnal complex, lent variabil în timp (în banda de bază) şi expresia sa
depinde de tipul modulaţiei şi de semnalul modulator m(t): V̇ (t )=V̇̇ [m(t)].

V̇ (t ) fiind un semnal complex, mai poate fi scris şi astfel:

V̇ ( t ) =x ( t )+ j ∙ y ( t )

Semnalele x(t) şi y(t) sunt semnale reale, în banda de bază şi expresiile lor matematice
depind de semnalul modulator m(t) şi de tipul modulaţiei: x(t) = x[m(t)] şi y(t) = y[m(t)]

x(t) se numeşte componenta modulatoare în fază a anvelopei complexe, asociată lui v(t).
y(t) se numeşte componenta modulatoare în cuadratură a anvelopei complexe, asociată lui
v(t).

x ( t )=R e { V̇ (t ) }
y ( t ) =I m {V̇ ( t ) }

|V̇ ( t )|=√ x 2 ( t )+ y 2 ( t )
φ v ( t )=arg [ V̇ ( t ) ] =arctg [ ]
y (t)
x (t )

Semnalul analitic va(t) poate fi scris în funcţie de componentele în fază x(t) şi în cuadratură
y(t) ale anvelopei complexe astfel:

v a ( t )=V̇ ( t ) ∙ e j ∙ω ∙t =[ x ( t ) + j ∙ y ( t ) ] ∙ e j ∙ω ∙t =¿
p p

¿ [ x ( t ) + j ∙ y ( t ) ] ∙ [ cos ( ω p ∙t ) + j ∙ sin ( ω p ∙t ) ] =¿
¿ x ( t ) ∙ cos ( ω p ∙t ) − y ( t ) ∙ sin ( ω p ∙ t ) + j ∙ [ x ( t ) ∙ sin ( ω p ∙ t ) + y ( t ) ∙ cos ( ω p ∙ t ) ]

Dacă se cunoaşte expresia anvelopei complexe V̇ (t ) a unui semnal armonic modulat

de bandă îngustă v(t), adică dacă se cunosc expresiile componentei modulatoare în fază
x(t) şi componentei modulatoare în cuadratură y(t) ale anvelopei complexe, semnalul v(t)
poate fi construit (generat) cu uşurinţă astfel:
 v ( t )=R e {v a ( t ) }
adică:
v ( t )=x (t ) ∙cos ( ω p ∙ t ) − y ( t ) ∙sin ( ω p ∙ t )

Această relaţie poate fi utilizată pentru a genera orice fel de semnal armonic,
modulat, de înaltă frecvenţă şi bandă îngustă v(t), plecând de la semnalul modulator m(t)
şi cel purtător cos(ωp·t), ştiind tipul modulaţiei şi valoarea frecvenţei purtătoare fp, aşa cum
se va arăta în capitolul dedicat excitatorului unui emiţător radio generalizat.
În acest scop, trebuie generate mai întâi purtătoarea armonică, nemodulată, de înaltă
frecvenţă, p(t) = cos(ωp·t) şi respectiv componentele anvelopei complexe a semnalului v(t)
care se doreşte a fi obţinut, adică următoarele semnale din banda de bază:
x(t) = x[m(t)] şi y(t) = y[m(t)].
Aceste semnale de joasă frecvenţă sunt funcţii reale de semnalul modulator din
banda de bază m(t), iar expresiile lor matematice depind şi de tipul modulaţiei care se
intenţionează a fi impusă purtătoarei radio.
Expresiile componentelor anvelopei complexe pentru câteva tipuri de modulaţii sunt
date în tabelul 3.1 din manualul Tehnica radiocomunicaţiilor, Vol.1, Editura A.T.M,
Bucureşti, 2009, autor Constantin Bălan.

Instalaţia de radio emisie. Emiţătorul radio generalizat

Emiţătorul radio este un echipament electronic care generează semnalul electric,

armonic, modulat, de înaltă frecvenţă şi bandă limitată v(t) şi care are o putere adecvată
pentru aplicaţia deservită (de către emiţătorul respectiv). Acest semnal electric v(t),
purtător de informaţie, este injectat la bornele antenei de emisie prin intermediul unui
fider (linie de transmisie).
Emiţătorul radio, fiderul şi antena de emisie alcătuiesc împreună instalaţia de radio
emisie.
Uneori, în literatura de specialitate se întâlnesc cazuri în care fiderul şi antena de
emisie se consideră ca făcând parte din compunerea emiţătorului radio. Nu întotdeauna
acest lucru este absolut corect.
Iată câteva exemple de emiţătoare radio în care fiderul (dacă există) şi antena pot fi
considerate ca făcând parte din compunerea emiţătorului respectiv:
- emiţătoare miniatură, portabile pentru telecomandă la mică distanţă (acţionarea uşilor
unui garaj, închiderea centralizată a uşilor unui autovehicul, comanda de la distanţă de
către un termostat de cameră wireless a unei centrale pentru încălzirea locuinţelor,
comanda radio a unui aeromodel de mici dimensiuni etc.)
- emiţătoarele radio ale dispozitivelor pentru comunicaţii wireless pe distanţe foarte scurte
(dispozitive bluetooth, unele dispozitive WiFi etc.)
- emiţătoarele radio ale telefoanelor mobile,
- emiţătoarele radio ale staţiilor portabile de emisie-recepţie tip „walkie-talkie“.

Impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“ (ZINfider) constituie

impedanţa de sarcină a emiţătorului.

Fiderul instalaţiei de emisie

 Fiderul este o linie de transmisie cu ajutorul căreia semnalul radio modulat, generat
de către emiţătorul radio, este adus la bornele antenei de emisie (tot cu ajutorul fiderului
semnalul electric de radio frecvenţă, de la bornele unei antene de recepţie, este adus la
intrarea receptorului radio).
Cuvântul „fider“ face parte din dicţionarul limbii române şi provine din englezescul
„feeder“.
Fiderul este necesar atunci când, din motive tehnice, antena trebuie amplasată la o
distanţă oarecare faţă de emiţătorul radio.
Este întâlnit cu preponderenţă în cazul instalaţiilor de emisie (recepţie) staţionare
(fixe) sau mobile (aflate la bordul unui vehicul terestru, naval, aerospaţial).
Tipul fiderului se alege în funcţie de:
- valoarea frecvenţei purtătoare fp a semnalului,
- puterea şi amplitudinea semnalului radio modulat care îl străbate,
- distanţa dintre emiţător şi antena de emisie etc.
Următoarele linii de transmisie sunt cele mai des utilizate fidere într-o instalaţie de
radio emisie:
a) Linii bifilare de tip „scăriţă“. Aceste linii sunt alcătuite din două conductoare metalice,
identice din punct de vedere al materialului conductor, al formei şi dimensiunilor secţiunii
transversale, dispuse paralel unul faţă de altul, aerul fiind de obicei dielectricul dintre ele.
Distanţa dintre conductoare (de obicei de ordinul centimetrilor) este menţinută constantă
cu ajutorul unor distanţiere din material dielectric solid, dispuse transversal între cele două
conductoare, din loc în loc de-a lungul linei, ceea ce conferă liniei aspectul unei „scăriţe“.
Sunt folosite cu preponderenţă în gama de frecvenţe 30kHz - 30MHz care acoperă benzile
de unde lungi (UL), unde medii (UM) şi unde scurte (US). În prezent, sunt utilizate mai rar
în benzile FIF (30MHz - 300MHz) şi UIF (300MHz - 3GHz).
b) Cabluri coaxiale. Sunt folosite cu preponderenţă în gama de frecvenţe 3MHz - 3GHz.
c) Ghiduri de undă. Sunt utilizate de obicei la frecvenţe mai mari de 3GHz.
d) Linii de tip microstrip, stripline, slotline, ghid de undă coplanar etc. Sunt folosite de
regulă la frecvenţe mai mari de 3GHz, când puterea şi amplitudinea semnalului permit
acest lucru (adică sunt suficient de mici) şi doar atunci când distanţa dintre antenă şi
circuitele electronice ale emiţătorului este mică.

Antena de emisie

Antena de emisie va converti (cu un randament ηAnt < 100%) o bună parte din
energia semnalului electric v(t) aplicat la bornele sale în energia undelor electromagnetice
emise în spaţiu.
Antena de emisie poate fi „văzută“ nu numai ca un convertor de energie ci şi ca
interfaţa dintre emiţătorul radio şi mediul de propagare al undei radio modulate, purtătoare
de informaţie.
Deoarece semnalul electric v(t) este armonic şi modulat (având frecvenţa purtătoare
fp), componentele undei radio emisă în spaţiu, adică vectorii intensitatea câmpului electric
E(t) şi respectiv intensitatea câmpului magnetic H(t), vor varia în timp tot după o lege
armonică cu frecvenţa fp şi vor avea aceeaşi lege de modulaţie ca şi semnalul electric care
le-a generat.
Pe măsură ce frontul undei radio se propagă prin spaţiu, depărtându-se tot mai mult
de antena de emisie care a generat-o, amplitudinile vectorilor E(t) şi H(t) se micşorează
progresiv.
 În momentul în care frontul undei radio a ajuns în locul în care este amplasată
antena de recepţie, cel puţin una dintre componentele E(t) şi H(t) ale undei interacţionează
cu antena de recepţie inducând în elementele metalice ale acesteia curenţi variabili în timp,
iar la bornele antenei de recepţie se va induce o tensiune electromotoare variabilă în timp
e(t).
Deoarece componentele undei electromagnetice E(t) şi H(t) variază în timp după o
lege armonică cu frecvenţa fp având aceeaşi lege de modulaţie ca şi semnalul v(t) care le-a
generat, tensiunea electromotoare e(t) indusă de către aceste componente la bornele
antenei de recepţie va fi tot un semnal armonic, cu frecvenţa fp şi cu aceeaşi lege de
modulaţie.
Practic, semnalul e(t) indus la bornele antenei de recepţie va fi aproape identic (din
punct de vedere al legii de variaţie în timp, deci şi al legii de modulaţie) cu semnalul radio
modulat v(t) generat de către emiţătorul radio şi injectat la bornele antenei de emisie.
Principala deosebire dintre e(t) şi v(t) constă în faptul că semnalul indus la bornele
antenei de recepţie are o putere mult mai mică.

Amplificarea semnalului radio modulat înainte de a fi injectat în sistemul

„fider - antenă de emisie“

Semnalul electric e(t) indus de către unda radio la bornele antenei de recepţie va fi
prelucrat de către receptorul radio care va încerca să extragă din e(t) semnalul modulator
m(t), adică informaţia „transportată“ până în „punctul“ de recepţie de către unda radio
modulată.
Pentru ca extragerea semnalului m(t) din semnalul e(t) să se facă fără pierderi
semnificative de informaţie, semnalul e(t) de la bornele antenei de recepţie trebuie să aibă
o putere de câteva ori mai mare decât un anumit prag.
Valoarea acestui prag este dictată de suma dintre:
- puterea echivalentă la intrarea în receptor a zgomotelor proprii ale instalaţiei de recepţie
şi
- puterea eventualelor semnale perturbatoare induse la bornele antenei de recepţie, semnale
care „cad“ în banda de trecere a receptorului şi care pot fi generate de diverse surse de
perturbaţii care sunt „străine“ aplicaţiei respective).
Puterea lui e(t) depinde de foarte mulţi factori. Unul dintre aceşti factori este
amplitudinea vectorilor E(t) şi H(t) în zona din spaţiu în care este amplasată antena de
recepţie (zonă căreia i se mai spune şi „punctul“ de recepţie).
Deci, ca să fie posibilă extragerea informaţiei m(t) din semnalul e(t) indus de către
unda radio purtătoare la bornele antenei de recepţie, amplitudinile vectorilor E(t) şi H(t) în
„punctul“ de recepţie trebuie să aibă valori adecvate.
Amplitudinile vectorilor E(t) şi H(t) (componentele undei electromagnetice
purtătoare) în „punctul“ de recepţie depind şi ele de foarte mulţi factori, unul dintre
aceştia fiind puterea semnalului de radiofrecvenţă modulat v(t) injectat de către emiţătorul
radio la bornele antenei de emisie.

Din aceste considerente rezultă necesitatea ca emiţătorul radio să aibă în compunere

un amplificator de radio frecvenţă care să mărească puterea semnalului radio modulat v(t),
până la un nivel adecvat aplicaţiei.
Acest amplificator este cunoscut sub numele de amplificator de radiofrecvenţă de
putere (prescurtat ARFP).
 În vocabularul tehnic specific domeniului emiţătoarelor radio, denumirea de ARFP
se poate utiliza chiar şi atunci când puterea semnalului util v(t) de la ieşirea
amplificatorului respectiv este mică, de ordinul zeci - sute de miliwaţi.
Dispozitivele electronice active utilizate cu preponderenţă în construcţia ARFP sunt
tranzistoarele de radiofrecvenţă de putere.

A amplifica un semnal electric oarecare înseamnă a-i mări puterea, fără a-l
distorsiona.

Filtrarea semnalului radio modulat de la ieşirea ARFP înainte ca acesta să fie

injectat în sistemul „fider - antenă de emisie“

Ideal ar fi ca semnalul radio modulat injectat de către emiţătorul radio la bornele

antenei de emisie să aibă aceeaşi lege de variaţie în timp (deci şi aceeaşi compoziţie
spectrală) pe care o avea înainte de a fi amplificat în ARFP.
În realitate semnalul armonic modulat va suferi anumite distorsiuni în procesul de
amplificare.

În general, distorsiunile la care poate fi supus un semnal pot fi de mai multe tipuri:
- distorsiuni armonice (la trecerea semnalului prin circuite neliniare),
- distorsiuni de intermodulaţie (la trecerea prin circuite neliniare a unui semnal care are
mai multe componente spectrale),
- distorsiuni de fază (la trecerea prin unele tipuri de circuite liniare sau neliniare a unui
semnal care are mai multe componente spectrale).

Dependenţa neliniară dintre intensităţile curenţilor care străbat tranzistoarele din

compunerea ARFP şi tensiunile aplicate între electrozii acestora, la care se adaugă faptul
că, în general, amplitudinea semnalului v(t) la intrarea în ARFP are un nivel cel puţin de
ordinul sutelor de milivolţi şi creşte pe măsură ce acesta străbate etajele ARFP conectate în
cascadă, constituie împreună unul dintre factorii cei mai importanţi care pot cauza
distorsiuni armonice şi distorsiuni de intermodulaţie asupra semnalului v(t) în procesul
de amplificare.
Mai multe detalii despre acest aspect vor fi prezentate în capitolul destinat
amplificatoarelor de radiofrecvenţă de putere.

Alţi factori care pot cauza distorsiuni în procesul de amplificare (într-un ARFP) a
unui semnal armonic de înaltă frecvenţă modulat sunt:
- variaţia (dependenţa) capacităţii Cj (deci şi a reactanţei XC = 1/j·ω·Cj) a unei joncţiuni
semiconductoare a tranzistorului amplificator în funcţie de valoarea instantanee a
tensiunii care polarizează invers acea joncţiune;
De exemplu, în regim dinamic valoarea instantanee a tensiunii care polarizează invers
joncţiunea B-C a unui tranzistor bipolar dintr-un etaj ARFP variază în limite largi, de
ordinul volţilor sau zecilor de volţi, în ritmul semnalului de înaltă frecvenţă supus
amplificării.
Acest lucru atrage după sine variaţia capacităţii joncţiunii B-C, având drept consecinţă
distorsionarea curentului de radiofrecvenţă prin colectorul tranzistorului (electrodul de
ieşire al tranzistorului). Altfel spus, curentul prin electrodul de ieşire al tranzistorului va
avea o formă de variaţie în timp diferită (într-o oarecare măsură) faţă de cea a tensiunii de
comandă.
- miezurile ferimagnetice ale bobinelor şi transformatoarelor de radiofrecvenţă au ciclul de
histerezis neliniar şi atunci când sunt parcurse de curenţi cu amplitudine mare,
inductanţa lor L (deci şi reactanţa XL = j·ω·L) poate să varieze în funcţie de valoarea
instantanee a intensităţii curentului care le străbate.
Bobina cu miez ferimagnetic este predispusă să se transforme într-o componentă pasivă
neliniară, dacă este străbătută de curenţi suficient de intenşi. Forma de variaţie în timp a
curenţilor printr-o astfel de bobină nu coincide cu cea a tensiunii variabile aplicată la
bornele ei.
Mai multe detalii despre acest aspect vor fi prezentate în capitolul destinat bobinelor şi
transformatoarelor de radiofrecvenţă.

Ideal ar fi ca legea de variaţie în timp a curentului prin electrodul de ieşire al unui

tranzistor amplificator şi compoziţia sa spectrală să fie identice cu legea de variaţie în
timp şi compoziţia spectrală a tensiunii de comandă a tranzistorului respectiv.

În practică însă, cu cât semnalul armonic, aplicat între cei doi electrozi care definesc
portul de intrare într-un tranzistor, are amplitudinea mai mare, cu atât mai mari vor fi
distorsiunile armonice ale semnalului cules dintre cei doi electrozi care definesc portul de
ieşire din tranzistorul respectiv.
Dacă semnalul armonic mai este şi modulat (adică spectrul său are mai multe
componente spectrale), cu cât amplitudinea lui la portul de intrare într-un tranzistor este
mai mare, cu atât mai mari vor fi şi distorsiunile de intermodulaţie ale semnalului
amplificat de la portul de ieşire din tranzistor.

Pentru că în procesul de amplificare semnalul armonic modulat v(t) poate suferi

anumite distorsiuni, la ieşirea ARFP trebuie să se afle un filtru trece-jos sau trece-bandă
care să elimine o parte din aceste distorsiuni, înainte ca semnalul radio modulat să ajungă
la bornele antenei de emisie.

Distorsionarea unui semnal armonic modulat la trecerea lui printr-un circuit

înseamnă modificarea, într-o oarecare măsură, a formei sale de variaţie în domeniul timp.

În domeniul frecvenţă, distorsiunile armonice şi cele de intermodulaţie pe care le

capătă semnalul armonic modulat v(t) la trecerea printr-un circuit neliniar, se manifestă
prin apariţia, în spectrul semnalului de la ieşirea circuitului care le-a cauzat, a unor
componente spectrale străine, care nu existau în spectrul semnalului original de la intrarea
circuitului respectiv.
Unele dintre aceste componente spectrale nedorite sunt concentrate în imediata
apropiere a unor armonici de ordin superior ale purtătoarei semnalului v(t), adică în
vecinătatea unor multipli întregi k ai frecvenţei fp.

Filtrul de la ieşirea ARFP are rolul să atenueze substanţial acele componente

spectrale ale semnalului amplificat, concentrate în jurul unor armonici de ordin superior
ale purtătoarei semnalului v(t), motiv pentru care se mai numeşte şi filtrul armonic al
emiţătorului.
Este evident că în acest scop nu pot fi utilizate filtre de tip trece-sus.
 Prin atenuarea consistentă a acestor componente spectrale de către filtrul de la
ieşirea ARFP, semnalul care ajunge la bornele antenei de emisie va avea o lege de variaţie
în timp şi o compoziţie spectrală mai apropiate de cele pe care le avea înainte de a fi
amplificat (şi distorsionat) de către ARFP.

 Rolul primordial al filtrului (trece-jos sau trece-bandă) de la ieşirea ARFP este de a

reduce poluarea spectrului electromagnetic cu semnale nedorite care apar în mod inerent
în interiorul emiţătorului radio în procesul de generare şi amplificare a semnalului radio
modulat v(t).

Dacă semnalul radio modulat v(t) de la ieşirea ARFP (care a fost distorsionat într-o
oarecare măsură în procesul de amplificare) nu ar fi obligat să treacă printr-un astfel de
filtru, componentele spectrale nedorite, de ordin superior, ale acestuia ar ajunge la bornele
antenei de emisie, iar aceasta le-ar radia în spaţiu sub formă de unde electromagnetice.
Aceste unde electromagnetice (modulate) cu frecvenţe purtătoare de forma:

f = k·fp , unde k = {2, 3, …},

pot perturba funcţionarea altor sisteme radiotehnice care eventual utilizează frecvenţele
respective.
Prin atenuarea componentelor spectrale nedorite, de ordin superior, ale semnalului
v(t) de la ieşirea ARFP de către filtrul armonic al emiţătorului, energia undelor
electromagnetice perturbatoare, radiată în spaţiu de către antena de emisie, va fi mult
diminuată.
A atenua un semnal electric înseamnă a-i micşora puterea (fără a-l distorsiona).

Filtrele pot fi considerate a fi nişte atenuatoare selective, pentru că valoarea

atenuării la care este supus un semnal armonic la trecerea printr-un filtru depinde de
frecvenţa acelui semnal.
Valoarea atenuării mai depinde şi de numeroşi alţi factori, cum ar fi: tipul filtrului,
frecvenţele sale de tăiere, ordinul filtrului, tipul şi „calitatea“ componentelor din alcătuirea
acestuia etc.
Semnale armonice cu frecvenţe diferite pot fi supuse unor atenuări cu valori diferite
la trecerea printr-un filtru oarecare.
Semnalele armonice a căror frecvenţă se află în interiorul benzii de trecere a unui
filtru vor fi atenuate mai puţin, în timp ce semnalele armonice a căror frecvenţă se află în
banda de oprire a filtrului vor fi supuse unor atenuări mai mari.
Într-un emiţător radio, tipul filtrului de la ieşirea ARFP, ordinul acestuia şi
frecvenţa/frecvenţele lui de tăiere trebuie alese astfel încât:
- componentele spectrale de ordin superior, care au apărut „accidental“ în procesul de
amplificare a semnalului radio modulat v(t), să se afle în banda de oprire a filtrului pentru
a fi substanţial atenuate (şi astfel să ajungă cu puteri cât mai mici la antena de emisie),
- iar componentele spectrale ale semnalului radio modulat, concentrate în jurul frecvenţei
purtătoare fundamentale şi care trebuie emise în spaţiu sub formă de unde
electromagnetice, să se afle în interiorul benzii de trecere a filtrului respectiv pentru a fi
cât mai puţin atenuate (astfel încât să ajungă la bornele antenei de emisie cu puteri cât mai
apropiate de cele pe care le aveau la ieşirea din ARFP).
 În construcţia emiţătoarelor radio ale căror frecvenţe purtătoare fp sunt mai mici de
300MHz, se utilizează filtre de ieşire pasive, de tip LC, care fac parte din categoria
circuitelor cu constante concentrate, realizate cu bobine şi condensatoare.
Pentru frecvenţe purtătoare cuprinse între 100MHz şi 300MHz, reactanţele şi
circuitele rezonante cu constante distribuite sunt mai rar utilizate în construcţia filtrului de
la ieşirea ARFP din cauza dimensiunilor fizice mari ale liniilor de transmisie prin
intermediul cărora aceste reactanţe sunt implementate.

La frecvenţe mai mari de 300MHz, filtrele de ieşire pasive pot fi din categoria
circuitelor cu constante distribuite sau din categoria circuitelor mixte (cu constante
concentrate şi distribuite).
În varianta cu constante distribuite, reactanţele capacitive şi inductive ale filtrului
sunt realizate din segmente de linii de transmisie, de diverse tipuri şi lungimi.

Uneori filtrul de la ieşirea ARFP este proiectat şi ca un circuit de adaptare a

impedanţei de ieşire din ARFP cu impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de
emisie“ (în scopul maximizării transferului de putere de la ieşirea ARFP către antena de
emisie).

Maximizarea transferului de putere a semnalului radio modulat de la ieşirea

emiţătorului către sistemul „fider - antenă de emisie“

Emiţătorul radio este echivalent cu un generator de semnal armonic, de înaltă

frecvenţă, modulat.
Oricare generator de semnal electric alternativ este caracterizat printr-o impedanţă
internă ZG ≠ 0, iar la bornele sale se conectează o impedanţă de sarcină ZS.
 Pentru ca transferul de putere de la generatorul de semnal armonic la impedanţa de
sarcină să fie maxim, aceasta din urmă trebuie să îndeplinească următoarea condiţie:

ZS = ZG* ,

cunoscută şi sub numele de condiţia de adaptare a impedanţelor în curent alternativ.

Întrucât valoarea unei impedanţe este funcţie de frecvenţa curentului alternativ

care o străbate, este evident că relaţia de mai sus trebuie îndeplinită pentru frecvenţa
semnalului generat de către generatorul respectiv.

În cazul emiţătorului radio descris în acest capitol, impedanţa internă ZG a

generatorului echivalent este impedanţa de ieşire ZOUT din ansamblul „ARFP - filtru
armonic“ (adică impedanţa de ieşire din filtrul armonic al cărui port de intrare este
conectat la portul de ieşire al ARFP).
Între cele două borne ale acestui generator echivalent (adică la portul de ieşire al
filtrului armonic) trebuie conectată impedanţa de sarcină ZS a emiţătorului.

Impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“ (ZINfider) constituie

pentru emiţătorul radio impedanţa de sarcină (ZS) a acestuia.
 ZINfider = ZS

 Adaptarea impedanţei de ieşire (ZOUT) din ansamblul „ARFP - filtru armonic“ cu

impedanţa lui de sarcină ZS, în scopul maximizării transferului de putere a semnalului
radio modulat v(t) de la ieşirea ARFP către antena de emisie, este de importanţă crucială
pentru buna funcţionare atât a emiţătorului respectiv cât şi a sistemului de
radiocomunicaţii din care acesta face parte.

Atât proiectantul emiţătorului radio sau al instalaţiei de radio emisie cât şi operatorii
acestora trebuie să asigure realizarea adaptării de impedanţe dintre emiţător şi sistemul
„fider - antenă de emisie“.
Transferul maxim de putere a semnalului radio modulat v(t) de la ieşirea cu
impedanţa ZOUT a emiţătorului radio (a ansamblului „ARFP - filtru armonic“) la intrarea cu
impedanţa ZINfider în sistemul „fider - antenă de emisie“ se poate realiza numai dacă este
îndeplinită condiţia de adaptare a impedanţelor în curent alternativ:

ZS = ZINfider = Z*OUT ,

unde Z*OUT este valoarea complex conjugată a lui ZOUT .

Condiţia de realizare a transferului maxim de putere de la un generator de semnal

alternativ cu impedanţa internă ZOUT (emiţătorul radio acordat pe frecvenţa fp) la impedanţa
sa de sarcină ZS (adică impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“) este ca
valoarea impedanţei de sarcină (la frecvenţa fp) să fie egală cu valoarea complex
conjugată a impedanţei interne a generatorului şi poate fi rescrisă astfel:
¿ ¿
Z S=Z INfider ¿ R INfider + j ∙ X INfider =Z OUT =( ROUT + j∙ X OUT ) =R OUT − j ∙ X OUT

relaţie care este echivalentă cu îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:

RINfider = ROUT
partea rezistivă (reală) a impedanţei de sarcină să fie egală cu partea rezistivă a impedanţei
interne a generatorului şi

XINfider = - XOUT
partea reactivă (imaginară) a impedanţei de sarcină să fie egală în modul, dar de semn
contrar, cu partea reactivă a impedanţei interne a generatorului. Când una dintre impedanţe
are natură inductivă, cealaltă trebuie să aibă natură capacitivă.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, rezultă următoarele consecinţe:

- aproape toată puterea semnalului radio modulat v(t) de la ieşirea emiţătorului (de la
ieşirea ansamblului „ARFP - filtru“) este injectată la bornele antenei de emisie (mai puţin
puterea care se pierde la propagarea prin fider) pentru a fi convertită (cu un randament ηAnt
< 100%) în energia undelor electromagnetice emise în spaţiu;
- în fider se stabileşte un regim de undă progresivă (caracterizat prin absenţa reflexiilor)
pentru care coeficientul de reflexie Γ = 0 şi raportul de unde staţionare este VSWR = 1;
- amplitudinile vectorilor E(t) şi H(t) (componentele undei electromagnetice) în „punctul“
de recepţie vor atinge valorile maxime;
- amplitudinea şi puterea tensiunii electromotoare e(t) indusă la bornele antenei de recepţie
de către unda radio (produsă de instalaţia de emisie respectivă) vor atinge valorile maxime
permise de particularităţile sistemului radiotehnic şi de condiţiile în care sistemul respectiv
funcţionează.

VSWR înseamnă „Voltage Standing Wave Ratio“ (în limba română: „raport de unde
staţionare“) şi se calculează cu formula:

1+| Γ|
VSWR=
1−|Γ|

În cazul emiţătoarelor radio a căror frecvenţă purtătoare fp aparţine benzii cuprinse

între 3MHz şi 3GHz:
- amplificatoarele de radio frecvenţă de putere (ARFP) sunt cel mai adesea proiectate
pentru a debita puterea maximă pe o impedanţă de sarcină pur rezistivă de 50Ω, iar
- filtrele armonice de la ieşirea ARFP sunt şi ele proiectate, de regulă, pentru terminaţii
egale, pur rezistive, de 50Ω la cele două porturi ale acestora.

În aceste situaţii, impedanţa de ieşire ZOUT din ansamblul „ARFP - filtru armonic“ va
fi şi ea pur rezistivă şi egală cu 50Ω:

ZOUT = ROUT + j·0 = 50Ω,

iar transferul de putere către sistemul „fider - antenă de emisie“ va fi maxim numai dacă
impedanţa de sarcină ZS (adică impedanţa de intrare în fider ZINfider) va fi şi ea pur rezistivă
şi egală cu 50Ω:

ZS = ZINfider = RINfider + j·0 = 50Ω.

RINfider = ROUT este condiţia de realizare a transferului maxim de putere în cazul în

care cele două impedanţe sunt pur rezistive.

Multe dintre sistemele radiotehnice (militare) sunt proiectate astfel încât frecvenţele
undelor electromagnetice purtătoare radiate în spaţiu să poată fi modificate într-o bandă
largă, în funcţie de necesităţi.
Atunci când frecvenţa fp a curenţilor purtători generaţi de către emiţătorul radio este
modificată într-o bandă relativ largă, valoarea impedanţei (la bornele) antenei de emisie în
care aceşti curenţi vor fi injectaţi (ZAnt) poate varia substanţial.
Curenţi purtători cu frecvenţe fp (mult) diferite „văd“ impedanţe de valori diferite la
bornele aceleiaşi antene de emisie.

 Altfel spus, impedanţa (la bornele) unei antene de emisie este funcţie de frecvenţa
curenţilor armonici cu care această antenă este excitată.

Mai mult, în funcţie de tipul antenei de emisie, pentru anumite valori ale frecvenţei
fp, impedanţa ZAnt poate avea caracter capacitiv, pentru alte valori ale lui fp impedanţa
aceleiaşi antene poate avea caracter inductiv, iar pentru anumite valori particulare ale lui
fp impedanţa aceleiaşi antene poate avea caracter pur rezistiv (aceste valori particulare
fiind frecvenţele proprii de rezonanţă ale antenei).
 Din acest motiv şi impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“
(ZINfider) va avea valori diferite pentru frecvenţe purtătoare diferite ale semnalului radio
modulat, generat de emiţătorul radio.

Acest fapt rezultă din ecuaţia impedanţei de intrare în liniile de transmisie lungi.

Dacă se consideră un fider (linie de transmisie) de lungime l, fără pierderi, la unul

din capetele căruia este conectată antena cu impedanţa ZAnt, atunci impedanţa de intrare în
fider, la celălalt capăt, se calculează cu formula:

Z INfider=Z 0 ∙
Z Ant + j∙ Z 0 ∙tg ( 2λπ ∙l )
∙tg (
λ )
2π
Z 0 + j∙ Z Ant ∙l

formulă în care:
- Z0 este impedanţa caracteristică a fiderului (impedanţă pur rezistivă, adică mărime reală
şi independentă de lungimea fiderului în cazul fiderului fără pierderi),
- λ este lungimea de undă în linia de transmisie (fider) a semnalului cu frecvenţa fp.

Lungimea de undă în linia de transmisie (în fider) se poate calcula cu formula:

λ0 1 c
λ≅ = ∙
√ εr √ε r f p

εr fiind permitivitatea dielectrică relativă a materialului electroizolant dintre cele două

conductoare ale liniei de transmisie (fiderului),
λ0 este lungimea de undă în vid a semnalului cu frecvenţa purtătoare fp, iar
c este viteza de propagare în vid a luminii (a undelor radio).

1
Mărimea k = ε ≤ 1 se numeşte coeficientul de scurtare al fiderului sau factorul de
√ r
velocitate al fiderului.

Pentru că ZINfider este funcţie de ZAnt şi de λ , iar ZAnt şi λ sunt funcţii de fp, rezultă că
ZINfider este funcţie de fp.

Rezultă că acordarea emiţătorului radio pe altă frecvenţă purtătoare fp poate

determina modificarea valorii impedanţei sale de sarcină (deoarece impedanţa de sarcină a
emiţătorului este chiar impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“, ZINfider).

 Deci, condiţia de realizare a transferului maxim de putere de la emiţător la antena

de emisie s-ar putea să nu mai fie îndeplinită dacă se modifică frecvenţa purtătoare fp a
semnalului radio modulat v(t), generat la ieşirea emiţătorului
 În situaţia în care nu va (mai) fi îndeplinită condiţia de adaptare a impedanţelor (de
realizare a transferului maxim de putere către antena de emisie) rezultă următoarele
consecinţe:
- numai o parte din puterea semnalului radio modulat v(t) care se propagă dinspre ieşirea
ARFP către antenă (semnal care mai este numit şi undă directă) este injectată în antena de
emisie pentru a fi convertită în unde electromagnetice emise în spaţiu;
- cealaltă parte din puterea semnalului radio v(t) se va întoarce (prin acelaşi fider) de la
antenă înapoi la etajul final al ARFP sub forma unei unde reflectate;
- întrucât doar o fracţiune din puterea semnalului radio modulat v(t) a fost „absorbită“ de
către antena de emisie (pentru a fi convertită în unde radio), amplitudinile vectorilor E(t) şi
H(t) (componentele undei radio) în „punctul“ de recepţie vor avea valori mai mici decât în
cazul îndeplinirii condiţiei de adaptare a impedanţelor;
- amplitudinea şi puterea tensiunii electromotoare e(t) indusă la bornele antenei de recepţie
de către unda radio vor fi mai mici decât în cazul îndeplinirii condiţiei de adaptare
(receptorul va primi la portul de intrare un semnal mai „slab“);
- de-a lungul fiderului (care leagă ieşirea emiţătorului cu antena de emisie) unda reflectată
interferează (se compune vectorial) cu unda directă, iar în fiderul respectiv ia naştere un
aşa-numit regim de unde staţionare, caracterizat prin apariţia de-a lungul fiderului, din loc
în loc, a unor maxime şi minime ale amplitudinii tensiunii de radiofrecvenţă;
- o parte din puterea undei reflectate, ajungând înapoi la ieşirea ARFP se disipă sub formă
de căldură pe tranzistoarele etajului final al ARFP, ducând la creşterea temperaturii
acestora şi având ca posibil efect scurtarea duratei lor de bună funcţionare;
- prin compunerea (sumarea) vectorială a undei directe cu cea reflectată, uneori pot apare
maxime de tensiune pe tranzistoarele etajului final al ARFP, crescând pericolul
străpungerii acestor tranzistoare;
- în cazuri extreme, maximele de tensiune (ce apar din loc în loc de-a lungul fiderului la
distanţe egale cu λfider/2) pot provoca străpungerea materialelor dielectrice utilizate la
construcţia fiderului. Dacă materialul dielectric este de natură solidă şi a fost străpuns,
fiderul respectiv va trebui înlocuit.

Neîndeplinirea condiţiei de adaptare a impedanţelor la ieşirea emiţătorului ca

urmare a modificării impedanţei sale de sarcină (a impedanţei de intrare în sistemul „fider
- antenă de emisie“) se mai poate întâmpla şi în următoarele situaţii care trebuie
cunoscute de către operatorii instalaţiei de emisie:

a) se schimbă (se înlocuieşte) fiderul;

b) la ieşirea fiderului se cuplează altă antenă de emisie (cu altă valoare a impedanţei ZAnt);
c) la ieşirea emiţătorului se conectează alt sistem „fider - antenă de emisie“;
d) antena de emisie trebuie reconfigurată din motive obiective;
e) se modifică distanţa şi/sau poziţia relativă dintre antenă şi alte obiecte apropiate, bune
conducătoare de electricitate.
f) se modifică înălţimea sau poziţia unghiulară a antenei de emisie în raport cu suprafaţa
bună conducătoare de electricitate deasupra căreia este fixată (suprafaţa Pământului,
suprafaţa metalică a vehiculului, etc);

Explicaţii:
pentru cazul a) Impedanţa de intrare ZINfider în sistemul „fider - antenă de emisie“ se va
modifica, iar transferul maxim de putere nu se va mai realiza, dacă se înlocuieşte fiderul
cu unul din aceeaşi categorie, dar care are altă impedanţă caracteristică Z0 (fapt care
rezultă din ecuaţia impedanţei de intrare în liniile de transmisie lungi).
Din aceeaşi ecuaţie rezultă şi posibilitatea ca transferul maxim de putere să nu se mai
realizeze în unele situaţii particulare în care fiderul este înlocuit cu altul de acelaşi tip, care
are aceeaşi impedanţă caracteristică Z0, dar care are lungimea fizică l şi/sau valoarea
factorului de scurtare k diferite.
pentru cazul b) Dacă se utilizează o nouă antenă, care are altă valoare a impedanţei la
borne (ZAnt), rezultă (din ecuaţia impedanţei de intrare în liniile de transmisie lungi) că
ZINfider se va modifica şi deci condiţia de adaptare a impedanţelor nu va mai fi îndeplinită.
pentru cazul c) A se vedea explicaţiile a) şi b).
pentru cazul d) Numai anumite tipuri de antene pot fi reconfigurate. De exemplu, dacă se
reconfigurează o antenă HF dipol simetric coliniar ca antenă „V inversat“, impedanţa la
bornele sale s-ar putea modifica. În consecinţă se va modifica şi impedanţa de intrare în
sistemul „fider - antenă de emisie“.
Reconfigurarea unei antene poate fi dictată de:
- lipsa unor elemente de infrastructură în câmpul tactic (pentru instalarea desfăşurată la
orizontală a unei antene HF de tip dipol este nevoie de doi piloni verticali de susţinere
suficient de înalţi şi bine ancoraţi; dacă unul dintre aceştia a fost deteriorat, pilonul rămas
disponibil este suficient pentru instalarea aceleiaşi antene dipol în configuraţia „V
inversat“);
- lipsa unui spaţiu suficient de mare pentru instalarea într-o anumită configuraţie; pentru
instalarea antenei dipol în configuraţia dipol coliniar oblic (înclinat) sau „V inversat“ este
necesar un spaţiu cu dimensiune mai mică pe orizontală;
- necesitatea modificării caracteristicii de directivitate a antenei sau a polarizării undei
radio generate.
pentru cazul e) Prezenţa unor obiecte bune conducătoare de electricitate în vecinătatea
anumitor tipuri de antene poate duce la modificarea impedanţei antenei (mai ales atunci
când distanţele respective şi dimensiunile obiectelor sunt comparabile cu lungimea de
undă).
pentru cazul f) A se vedea explicaţia pentru cazul e). Mai mult, pentru anumite tipuri de
antene, suprafaţa conductoare deasupra căreia antena este montată face parte din structura
radiantă a antenei şi din acest motiv valoarea impedanţei antenei (precum şi alţi parametri
ai acesteia) depind de poziţia relativă a părţilor constructive.

Refacerea transferului maxim de putere către antena de emisie poate fi realizată, în

cazul emiţătoarelor reacordabile precum şi în celelalte situaţii descrise mai sus, prin
intercalarea între ieşirea ansamblului „ARFP - filtru de ieşire“ şi intrarea în sistemul
„fider - antenă de emisie“ a unui circuit suplimentar, acordabil (reglabil, eventual şi
reconfigurabil) şi cu pierderi mici de energie prin intermediul căruia să se restabilească
condiţia de adaptare a impedanţelor.
Acest circuit acordabil este numit în literatura tehnică anglo-saxonă „antenna
tuner“.

Circuitul pentru adaptarea impedanţei de ieşire din emiţător cu impedanţa de

intrare în sistemul fider - antenă de emisie este un circuit pasiv alcătuit din reactanţe
variabile, capacitive şi inductive.
 La frecvenţe mai mici de 300MHz, acest circuit de adaptare este un circuit cu
constante concentrate, adică este realizat cu condensatoare variabile şi cu bobine a căror
inductanţă poate fi variată continuu sau în trepte (discret).
La frecvenţe mai mari de 300MHz, circuitul de adaptare poate fi un circuit cu
constante distribuite sau un circuit mixt (cu constante concentrate şi distribuite).
În varianta cu constante distribuite, reactanţele variabile capacitive şi inductive ale
circuitului de adaptare sunt realizate cu linii de transmisie prevăzute cu posibilitatea de
modificare a lungimii lor electrice.
Circuitul de adaptare a impedanţei de ieşire din emiţător cu impedanţa de intrare în
sistemul fider - antenă de emisie poate fi:
- cu acţionare manuală,
- cu acţionare automată.

Între filtrul armonic (sau bancul de filtre suboctavice) de la ieşirea ARFP şi circuitul
de adaptare a impedanţelor (numit în literatura anglo-saxonă „antenna tuner“), trebuie
intercalat un reflectometru (măsurător de unde staţionare).

Reflectometrul (sau măsurătorul de unde staţionare) este un circuit electronic care

permite măsurarea valorii efective a undei directe şi respectiv a undei reflectate.
Prin undă directă se înţelege semnalul radio care se propagă prin fider de la emiţător
către antena de emisie, iar prin undă reflectată se înţelege semnalul radio care se reflectă şi
se propagă tot prin fider dinspre antena de emisie înapoi către emiţător, atunci când nu este
îndeplinită condiţia de adaptare a impedanţelor.

În mod ideal, ar fi de dorit să existe adaptare perfectă între impedanţa de ieşire din
emiţător cu impedanţa de intrare în sistemul „fider - antenă de emisie“, caz în care nu va
exista undă reflectată. În această situaţie se spune că în fider există un regim de undă
progresivă.

Cele două valori efective (cea a undei directe şi respectiv cea a undei reflectate) pot
fi afişate cu ajutorul unui instrument analogic (galvanometru) cu două ace încrucişate,
pentru a putea fi citite de un operator uman.
Afişarea nivelului undei directe şi respectiv a celei reflectate este absolut necesară
atunci când adaptarea impedanţei de ieşire a emiţătorului cu impedanţa de intrare în
sistemul „fider - antenă de emisie“ se face manual de către operatorul instalaţiei sau
personalul care asigură mentenanţa (prin intermediul unui „antenna tuner“ cu acţionare
manuală).
Înainte de reglarea (acordul) circuitului de adaptare a emiţătorului cu impedanţa de
intrare în sistemul fider - antenă de emisie, operatorul va efectua mai întâi următoarele
operaţii:
1) Va verifica legătura dintre antena de emisie şi fider precum şi legătura dintre
fider şi portul corespunzător de ieşire al circuitului de adaptare.
Dacă circuitul de adaptare face parte nemijlocită din compunerea emiţătorului şi se
află în interiorul carcasei protectoare a acestuia, se poate trece la pasul următor.
Dacă circuitul de adaptare utilizat este un bloc distinct de restul emiţătorului, având
carcasă protectoare proprie, prevăzută cu mufe de intrare şi de ieşire adecvate, operatorul
va verifica şi legătura dintre portul de ieşire al emiţătorului cu portul de intrare în circuitul
de adaptare.
 A se evita cu orice preţ declanşarea funcţionării emiţătorului radio cu ieşirea în gol
sau în scurt!
„Pornirea“ accidentală a emiţătorului radio a cărui ieşire este în scurt-circuit (de
exemplu, ca urmare a unei defecţiuni pe fider) sau a cărui ieşire a fost „uitată“ în gol,
poate conduce la distrugerea tranzistoarelor din etajul final al ARFP, mai ales în cazul
emiţătoarelor cu puteri mari şi care nu au fost prevăzute cu circuite de protecţie la astfel de
evenimente.
Într-o astfel de situaţie, aproape toată puterea semnalului generat de către ARFP se
va întoarce la acesta, sau va rămâne la nivelul ultimului etaj (neavând cine să o preia), fapt
care poate duce atât la supraîncălzirea tranzistoarelor din etajul final, dar şi la apariţia unor
supratensiuni de radiofrecvenţă între electrozii (de ieşire) ai acestor tranzistoare (ceea ce
poate să declanşeze străpungerea tranzistoarelor).
2) Va micşora (atunci când este posibil) nivelul de putere al semnalului radio de la
ieşirea emiţătorului până la o valoare care, pe de o parte, să fie superioară pragului de
sensibilitate a reflectometrului şi pe de altă parte să fie inferioară valorii care ar putea
provoca distrugerea tranzistoarelor din etajul final al ARFP în cazul unei dezadaptări
severe. Această micşorare a puterii se poate face fie prin acţionarea unui comutator de pe
panoul frontal al emiţătorului (care acţionează asupra unui atenuator rezistiv, reglabil, aflat
la intrarea ARFP), fie prin intermediul unui sub-meniu al interfeţei software în cazul
emiţătoarelor cu control software al elementelor de reglaj a funcţionării.
Dacă puterea undei reflectate este prea mare, tranzistoarele din etajul final al ARFP
se pot distruge. Micşorând puterea semnalului generat la ieşirea emiţătorului, se va
micşora şi puterea undei reflectate care apare în cazul unei dezadaptări majore.
3) Va acorda emiţătorul pe noua frecvenţă purtătoare dorită şi va activa emisia în
regim de undă continuă nemodulată.

După efectuarea acestor operaţii, operatorul instalaţiei de radioemisie poate trece la

realizarea acordului circuitului de adaptare („antenna tuner“). Acordul circuitului de
adaptare urmăreşte obţinerea unei unde directe cu amplitudinea cât mai mare în condiţiile
date şi a unei unde reflectate cu amplitudine cât mai mică (dacă se poate, zero), adică a
unui raport de unde staţionare cu valoarea cât mai apropiată de 1 (cazul ideal).
Abia după ce s-a făcut acordul circuitului de adaptare cu sistemul „fider - antenă de
emisie“, operatorul instalaţiei poate mări puterea de emisie la valoarea nominală.

Excitatorul unui emiţător radio generalizat

În prima parte a acestei lecţii s-a arătat că orice semnal radio modulat v(t) poate fi
obţinut dacă se generează mai întâi purtătoarea armonică nemodulată p(t), componenta
modulatoare în fază x(t) şi componenta modulatoare în cuadratură y(t) ale anvelopei
complexe, plecând de la semnalul modulator m(t) şi tipul de modulaţie care se doreşte a fi
impusă purtătoarei.
Ansamblul de blocuri constructive care permit obţinerea semnalelor x(t), y(t), p(t) şi
care implementează operaţiile matematice descrise în relaţia:

v ( t )=x (t ) ∙cos ( ω p ∙ t ) − y ( t ) ∙sin ( ω p ∙ t )

în scopul generării semnalului radio modulat v(t), se numeşte excitatorul emiţătorului

radio generalizat.
 Schema bloc cea mai generală a unui astfel de excitator este prezentată în figura
următoare:

Fig.2. Schema bloc a excitatorului unui emiţător radio generalizat de tip I-Q. Semnalul
radio modulat v(t) se obţine cu ajutorul componentelor în fază - x(t) şi în cuadratură - y(t)
ale anvelopei sale complexe. Săgeţile reprezintă semnale analogice.

Semnalul radio modulat v(t) cu frecvenţa purtătoare fp, care se obţine la ieşirea
excitatorului are de obicei o putere (mult) mai mică (de ordinul sute de μW - mW) decât
cea pe care o va avea atunci când va ajunge la bornele antenei de emisie.

Procesarea în banda de bază a semnalului modulator m(t) în scopul generării

semnalelor x(t) şi y(t), poate fi implementată:
- fie utilizând un circuit analogic (a cărui configuraţie va depinde de legea de modulaţie ce
se doreşte a fi impusă semnalului radio),
- fie un procesor numeric de semnal (DSP) care rulează rutinele software adecvate legii de
modulaţie care se doreşte a fi obţinută.

Procesarea în radiofrecvenţă poate fi şi ea efectuată în cele două moduri:

- utilizând circuite analogice de radiofrecvenţă, sau
- numeric, caz în care generarea purtătoarei, defazarea ei cu π/2 radiani, cele două operaţii
de înmulţire şi cea de scădere sunt implementate cu un procesor numeric de semnal (DSP)
sau cu ajutorul unei arii de porţi logice programabile (FPGA) pe care rulează rutine
software adecvate.

Excitatorul unui emiţător radio poate avea în practică următoarele configuraţii:

a) procesare analogică în banda de bază şi procesare analogică în RF;
b) procesare numerică în banda de bază şi procesare analogică în RF;
c) procesare numerică în banda de bază şi procesare numerică în RF;
 În cazul b) în care procesarea în banda de bază se face numeric, iar procesarea în RF
se face analogic, dacă semnalul modulator m(t) este analogic el trebuie mai întâi eşantionat
şi convertit în semnal numeric m(n) cu ajutorul unui convertor analog-numeric (CAN).
Acest semnal numeric m(n) este prelucrat de către DSP obţinându-se două semnale
numerice x(m(n)) = x(n) şi y(m(n)) = y(n).
La rândul lor, semnalele numerice x(n) şi y(n) vor trebui convertite în semnale
analogice, x(t) şi y(t), cu ajutorul a două convertoare numeric-analogic (CNA), deoarece
urmează procesarea analogică în radiofrecvenţă.
În cazul c) în care procesarea în banda de bază se face numeric, iar procesarea în RF
se face tot numeric, dacă semnalul modulator m(t) este analogic el trebuie mai întâi
eşantionat şi convertit în semnal numeric m(n) cu ajutorul unui convertor analog-numeric
(CAN).
Acest semnal numeric m(n) este prelucrat de către DSP sau de către FPGA
obţinându-se două semnale numerice x(m(n)) = x(n) şi y(m(n)) = y(n).
Semnalele numerice x(n) şi y(n) vor intra în algoritmul de procesare numerică în
radiofrecvenţă din care va rezulta semnalul numeric v(n).
Pentru că din excitator trebuie să iasă întotdeauna semnal radio analogic (ARFP
amplifică numai semnale analogice, iar antena de emisie trebuie excitată cu semnal radio
analogic), semnalul numeric v(n) va fi convertit în semnal analogic v(t) cu un convertor
numeric-analogic (CNA).

Dacă semnalul radio modulat, de mică putere v(t), cu frecvenţa fp obţinut la ieşirea
excitatorului este amplificat cu un amplificator de radiofrecvenţă de putere şi apoi este
filtrat şi injectat în antena de emisie, această configuraţie se numeşte emiţător radio cu
conversie directă.

Dacă semnalul radio modulat, de mică putere, cu frecvenţa fp obţinut la ieşirea

excitatorului este mai întâi translatat pe o nouă frecvenţă purtătoare fs mai mare decât cea
pe care o avea iniţial cu ajutorul unui schimbător de frecvenţă şi abia după aceea va fi
amplificat cu un ARFP, filtrat şi injectat în antena de emisie, această configuraţie se
numeşte emiţător radio cu conversie de frecvenţă (sau emiţător radio de tip
superheterodină).

Emiţătorul radio cu conversie directă

Ori de câte ori condiţiile tehnice o permit, se recomandă ca excitatorul emiţătorului

radio generalizat să genereze semnalul radio modulat v(t) direct pe frecvenţa purtătoare
dorită fp.
Atunci când este posibil şi convenabil din punct de vedere tehnic, emiţătoarele radio
sunt proiectate după o schemă cu conversie directă.
Arhitectura unui emiţător cu conversie directă este prezentată în figura 4 şi în
alcătuirea ei intră:
- excitatorul emiţătorului (un ansamblu de blocuri constructive care permite generarea
semnalului radio modulat cu o putere mică, de ordinul mW),

Semnalul armonic modulat v(t) este mai întâi generat cu ajutorul unui excitator
configurat după una dintre cele două scheme prezentate în figurile 2 şi 3, astfel încât v(t)
să aibă chiar frecvenţa purtătoare dorită fp.
 Dacă emiţătorul trebuie proiectat astfel încât frecvenţa purtătoare fp a semnalului
generat de către acesta să poată fi modificată într-o bandă relativ largă, fp{fpmin,.., fpmax},
purtătoarea nemodulată p(t) va fi generată cu ajutorul unui sintetizor de frecvenţă care să
asigure atât controlul precis al valorii frecvenţei purtătoare precum şi stabilitatea în timp a
acesteia.
Dacă emiţătorul va funcţiona pe o frecvenţă purtătoare fixă, generatorul purtătoarei
poate fi un simplu oscilator armonic de radiofrecvenţă pilotat de către un rezonator cu
cuarţ, sau alt tip de rezonator capabil să asigure stabilitatea în timp a frecvenţei purtătoare
fp.
Generatorul purtătoarei nemodulate p(t) face parte din compunerea excitatorului
emiţătorului radio.

Fig.3. Schema bloc a unui emiţător radio cu conversie directă.

Semnalul armonic modulat v(t) de la ieşirea excitatorului generalizat va fi filtrat

apoi cu ajutorul unui filtru „trece - jos“ FTJ1 (uneori cu un filtru „trece - bandă“).
Această filtrare are ca scop eliminarea din spectrul semnalului v(t) a unor eventuale
armonici de ordin superior şi a altor componente spectrale nedorite, apărute pe parcursul
generării lui.
La trecerea prin FTJ1 semnalul v(t) va fi supus unei atenuări mici, egală cu
atenuarea de inserţie a filtrului corespunzătoare benzii sale de trecere.
La trecerea prin FTJ1 armonicele de ordin superior ale semnalului v(t) precum şi
unele dintre celelalte componente spectrale nedorite, care pot apare pe parcursul generării
lui de către excitator, vor fi supuse unor atenuări mari, egale cu atenuarea de inserţie a
filtrului corespunzătoare benzii de oprire (a FTJ1).
În acest scop, frecvenţa de tăiere fT a FTJ1 trebuie să îndeplinească următoarea
condiţie: fp < fT < 2·fp. Atunci când este posibil, se recomandă ca proiectantul filtrului să
aleagă o frecvenţă de tăiere fT ≈ 1,2·fp, pentru ca armonicele de ordinul 2, 3, … (în special
cele de ordinul 2) ale semnalului modulat v(t) să se afle, pe axa frecvenţelor, cât mai
departe de banda de trecere a FTJ1, pentru a fi cât mai mult atenuate, înainte ca semnalul
să fie aplicat la intrarea ARFP.
Semnalul v(t) de la ieşirea FTJ1 este amplificat cu ajutorul amplificatorului de
radiofrecvenţă de putere (ARFP). Acest amplificator este alcătuit de obicei din mai multe
etaje conectate în cascadă, pentru ca puterea semnalului v(t) să ajungă la un nivel adecvat
aplicaţiei.
Dacă excitatorul emiţătorului radio este proiectat în aşa fel încât să poată genera, în
funcţie de necesităţi, semnale armonice v(t) cu diverse tipuri de modulaţie (de exemplu
AM, AM-SC-DSB, AM-SC-SSB, dar şi FM, PM etc), ARFP trebuie să fie capabil să
amplifice cu distorsiuni minime oricare dintre aceste semnale modulate, adică trebuie să
fie un amplificator liniar.
Chiar şi în aceste condiţii, semnalul v(t) de la ieşirea ARFP (proiectat şi construit
practic astfel încât să aibă o bună liniaritate) va fi într-o oarecare măsură distorsionat,
adică:
- forma de variaţie în timp a semnalului radio modulat de la ieşirea ARFP se va abate
întrucâtva de la forma armonică ideală (pe care se presupune că o avea înainte de trecerea
prin amplificatorul de putere),
- în anumite condiţii, legea de variaţie în timp a anvelopei sale poate să difere întrucâtva
faţă de cea pe care semnalul v(t) o avea la intrarea în ARFP,
- în anumite condiţii, în spectrul semnalului de la ieşirea ARFP (spectru dispus în imediata
vecinătate a frecvenţei purtătoare fp) pot apare, datorită fenomenului de intermodulaţie, noi
componente spectrale care nu existau în spectrul semnalului de la intrarea ARFP.
Din punct de vedere al compoziţiei spectrale, unele dintre aceste distorsiuni se vor
„materializa“ prin apariţia în spectrul semnalului amplificat v(t) de la ieşirea ARFP a unor
armonice de ordin superior. Acestea se vor afla concentrate în apropierea unor multipli
întregi ai frecvenţei purtătoare fp, adică în apropierea frecvenţelor 2·fp, 3·fp, …
Armonicele de ordin superior ale semnalului v(t) (care pot apare la trecerea sa prin
ARFP) trebuie atenuate suficient de mult (sau chiar suprimate, dacă este posibil) înainte de
a ajunge la antena de emisie pentru a nu fi şi ele radiate în spaţiu sub formă de unde radio.
Această sarcină îi revine filtrului „trece-jos“ FTJ2 care se află la ieşirea ARFP.
Componentele spectrale fundamentale ale semnalului armonic modulat v(t),
concentrate în vecinătatea frecvenţei sale purtătoare fp, trebuie să se afle în interiorul
benzii de trecere a FTJ2 (adică frecvenţa de tăiere fT a acestui filtru trebuie să fie mai
mare decât fp).
Componentele spectrale de ordin superior ale semnalului v(t), concentrate în
vecinătatea unor multipli întregi ai frecvenţei purtătoare fp, trebuie să „cadă“ în banda de
oprire a FTJ2 (adică frecvenţa de tăiere fT a acestui filtru trebuie să fie mai mică decât
2·fp, 3·fp, ...).
Răspunsul în frecvenţă (sau caracteristica de selectivitate) pentru filtrele „trece-jos“,
spectrul de amplitudini al semnalului v(t) precum şi armonicele sale de ordinul 2 şi 3 care
apar în procesul de generare şi amplificare sunt reprezentate în figura 5.
S-a ales pentru exemplificare cazul particular în care semnalul v(t) este un semnal
armonic modulat în amplitudine - AM.
Fig.4. Spectrul semnalului v(t) de la ieşirea ARFP din schema emiţătorului radio
generalizat cu conversie directă, în cazul modulaţiei de amplitudine (AM) şi caracteristica
de selectivitate a FTJ.

Dacă frecvenţa de tăiere fT a FTJ îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, adică
fp < fT < 2·fp, componentele spectrale fundamentale ale semnalului v(t), vor trece prin
FTJ2 fără a fi atenuate (în mod semnificativ) şi apoi vor fi injectate în antena de emisie,
dar componentele sale spectrale de ordin superior vor fi mult atenuate (suprimate).

Acordul în frecvenţă al emiţătorului.

A acorda un circuit/dispozitiv/echipament de radiofrecvenţă înseamnă a regla cu o

anumită precizie frecvenţa sa de lucru.
Banda sau gama de frecvenţe cuprinse între f0 şi 10·f0 se numeşte decadă, iar cea
cuprinsă între f0 şi 2·f0 se numeşte octavă, indiferent de valoarea lui f0 în spectrul
electromagnetic.
Banda sau gama de frecvenţe cuprinse între f0 şi 1,5·f0 se numeşte semioctavă,
(jumătate de octavă) indiferent de valoarea lui f0 în spectrul electromagnetic.
În cele două scheme ale unui excitator radio generalizat prezentate în figurile 2 şi 3,
blocul denumit „generator al purtătoarei“ trebuie să fie un sintetizor de frecvenţă atunci
când se doreşte ca emiţătorul radio (din care face parte excitatorul generalizat) să poată fi
acordat într-o plajă largă de frecvenţe.
Concomitent cu modificarea frecvenţei purtătoarei generată de sintetizorul de
frecvenţă al emiţătorului radio, deseori trebuie modificate şi frecvenţele de tăiere ale
filtrelor „trece-jos“ şi frecvenţele centrale ale benzii de trecere pentru filtrele „trece-
bandă“ prin care trece semnalul radio modulat, astfel încât noua valoare a frecvenţei
purtătoare să „cadă“ în banda de trecere a acestora, iar armonicele de ordin superior şi alte
semnale indezirabile apărute în lanţul de generare şi procesare al semnalului radio modulat
să „cadă adânc“ în banda de oprire a acestor filtre (cât mai departe de banda de trecere) şi
să fie astfel cât mai mult atenuate (suprimate).

Acordul în frecvenţă al emiţătorului radio generalizat cu conversie directă

Pentru acordul în frecvenţă al emiţătorului radio generalizat cu conversie directă

(din fig. 4) trebuie să se modifice frecvenţa semnalului purtător nemodulat p(t) generat de
sintetizorul de frecvenţă din compunerea excitatorului, însă acest lucru este rareori
suficient.
Dacă banda de frecvenţe în care trebuie acordat emiţătorul radio din figura 4 este
mai mare decât o jumătate de octavă (interval de frecvenţe de tipul fpmin ÷ fpmax = 1,5·fpmin),
un singur FTJ cu frecvenţa de tăiere fixă nu mai poate atenua suficient de mult armonicele
de ordinul doi din spectrul semnalului aflat la limita inferioară a benzii respective (pe
frecvenţa fpmin).
Aceste armonice vor ajunge la bornele antenei de emisie şi vor fi radiate în spaţiul
liber sub formă de unde radio, „poluând“ inutil şi inadmisibil din punct de vedere legal
spectrul electromagnetic.
În această situaţie, în locul FTJ cu frecvenţa de tăiere fixă se poate utiliza un filtru
„trece - jos“ (sau „trece - bandă“) reacordabil (cu frecvenţa de tăiere variabilă), construit
cu condensatoare variabile şi bobine cu inductanţă variabilă, asupra cărora se poate acţiona
manual, sau automat, prin intermediul unor motoare de curent continuu sau pas cu pas
prevăzute cu mecanisme cu roţi dinţate pentru demultiplicarea turaţiei.

Această soluţie tehnică are următoarele dezavantaje:

- proiectarea, construcţia şi reglarea (acordul) unui astfel de filtru sunt mult mai dificil de
realizat decât în cazul unor filtre cu frecvenţa de tăiere fixă;
- viteza de acord a filtrului (viteza de reglaj a frecvenţei sale de tăiere) este mică, timpul
necesar acordului în frecvenţă putând fi de ordinul secundelor, sau chiar ceva mai mult;
- condensatoarele variabile şi bobinele cu inductanţă variabilă sunt componente mult mai
scumpe şi mai voluminoase decât condensatoarele cu capacitate fixă şi bobinele cu
inductanţă fixă (datorită părţilor mobile);
- motoarele electrice şi mecanismele demultiplicatoare sunt de asemenea scumpe şi
voluminoase;
- pentru acţionarea motoarelor electrice este nevoie să se proiecteze şi să se construiască
un modul electronic de comandă şi control;
- dimensiunile fizice, masa şi consumul de energie al emiţătorului vor creşte, iar
fiabilitatea lui va scădea.
O astfel de soluţie tehnică ar trebui evitată atunci când emiţătorul radio trebuie să
fie:
- cu agilitate în frecvenţă (viteză mare de reacordare în frecvenţă),
- compact şi mobil / portabil,
- alimentat cu energie electrică de la un acumulator,
- este supus la şocuri şi vibraţii mecanice în timpul funcţionării (este montat pe tanc,
transportor blindat, elicopter, avion etc).

Din aceste motive, atunci când emiţătorul radio trebuie să poată fi acordat într-o
bandă cu lăţimea mai mare decât o jumătate de octavă, se preferă adesea o altă modalitate
de atenuare (suprimare) a armonicelor de ordin superior ale semnalului radio modulat, care
apar în procesul de amplificare în putere, înainte ca aceste armonici să ajungă la antena de
emisie.
La ieşire, amplificatorul de radiofrecvenţă de putere (ARFP) al emiţătorului este
prevăzut cu un banc de filtre alcătuit din mai multe filtre „trece - jos“ cu frecvenţe de
tăiere fixe dar diferite.
La un moment dat, din cele n filtre „trece - jos“ ale bancului de filtre, doar unul
singur este intercalat în lanţul de procesare al emiţătorului radio şi anume acel filtru care
îndeplineşte următoarele condiţii:
- în banda sa de trecere se află spectrul semnalului radio modulat v(t) (adică purtătoarea cu
frecvenţa fp şi celelalte componente ale spectrului lui v(t) aflate în imediata apropiere a
purtătoarei),
- în banda sa de oprire „cade“ spectrul componentelor armonice de ordinul doi, trei
ş.a.m.d. ale semnalului radio modulat v(t) (adică armonicele de ordinul k ale purtătoarei şi
celelalte armonice de ordinul k ale componentelor din spectrul lui v(t), unde k  2, k  N).
Pentru selectarea filtrului adecvat (care îndeplineşte condiţiile de mai sus), la
intrarea şi la ieşirea bancului de filtre sunt prevăzute:
- relee electromecanice de radiofrecvenţă (cu contacte normal deschise), atunci când
puterea semnalelor RF este mare (zeci - sute de waţi), sau
 - comutatoare electronice (cu diode PIN, sau cu tranzistoare MOSFET, FET GaAs,
MESFET, sau comutatoare realizate în tehnologie MEMS), atunci când puterea
semnalelor RF este mică (de ordinul waţilor, sau mai mică).
Intercalarea filtrului adecvat în circuitul emiţătorului radio se face prin închiderea
numai a releelor / comutatoarelor aferente filtrului respectiv prevăzute la intrarea şi la
ieşirea bancului de filtre, direcţionând astfel semnalele prin filtrul selectat.
Celelalte comutatoare vor fi deschise şi semnalele de radiofrecvenţă vor „ocoli“
celelalte filtre ale bancului.
Schema bloc a unui astfel de emiţător radio cu conversie directă, prevăzut cu un
banc de filtre „trece - jos“ este prezentată în figura următoare.

Fig.5. Schema bloc a emiţătorului radio generalizat cu conversie directă, acordabil într-o
bandă largă de frecvenţe. Acordul în frecvenţă al emiţătorului presupune atât modificarea
frecvenţei purtătoare generată de sintetizorul de frecvenţă cât şi selecţia FTJ adecvat.

Schema bloc din figura 5 este o dezvoltare a celei din figura 3, cu următoarele
modificări:
- filtrul „trece - jos“ FTJ1 nu a mai fost figurat (pentru simplificarea desenului),
- filtrul FTJ2 a fost înlocuit cu un banc de filtre „trece - jos“ (FTJ2.1, 2.2, …, 2.6)
prevăzute la intrare şi la ieşire cu comutatoare electronice sau electromecanice (relee RF)
pentru selecţia filtrului corespunzător,
- a fost figurat şi microcontroler-ul prin intermediul căruia se face acordul în frecvenţă al
emiţătorului, împreună cu tastatura şi dispozitivul de afişare a frecvenţei purtătoare.
În această schemă, reglarea frecvenţei purtătoare este iniţiată printr-o comandă
manuală cu ajutorul unei tastaturi (se tastează valoarea frecvenţei dorite) sau prin rotirea
manuală a butonului de reglaj al unui traductor incremental rotativ. Rotirea către stânga a
traductorului incremental are ca efect micşorarea frecvenţei, iar rotirea lui către dreapta are
ca efect mărirea frecvenţei semnalului generat de sintetizor, cu un pas de variaţie dat de
rezoluţia sintetizorului de frecvenţă.
Noua valoare a frecvenţei este citită de microcontroler şi pe baza ei acesta
calculează şi generează cuvintele binare (semnale TTL) pentru comanda sintetizorului pe
care apoi le trimite serial sau paralel către acesta. Sintetizorul le citeşte şi modifică în
concordanţă valoarea frecvenţei semnalului armonic pe care îl generează (purtătoarea
emiţătorului).
Aproape concomitent, microcontroler-ul generează şi semnalele de comandă
necesare comutatoarelor electronice sau electromecanice aflate la intrarea şi la ieşirea
bancului de filtre „trece - jos“, în scopul introducerii în schemă a filtrului corespunzător
noii frecvenţe purtătoare.
Pe durata acestor operaţii, emisia undelor radio este inhibată fie prin întreruperea
alimentării cu curent continuu a ARFP, fie prin împiedicarea semnalului radio de mică
putere generat de către excitator să ajungă la portul de intrare al ARFP. Această comandă
de inhibare a emisiei este generată tot de către microcontroler, dar nu a fost reprezentată în
schemă. Emisia poate reîncepe doar după ce sintetizorul a reintrat în regim permanent de
funcţionare, generând semnal armonic stabil cu noua frecvenţă purtătoare şi după ce
comutatoarele electronice sau electromecanice selectate s-au închis „ferm“.

Exemplu numeric

Dacă emiţătorul din figura 9 trebuie să poată fi reacordat în toată banda de unde
scurte (prescurtat US în limba română, sau HF în limba engleză) cuprinsă între 3 şi 30
MHz, această bandă va fi împărţită de către proiectant în game de frecvenţe cu lăţimea de
aproximativ o jumătate de octavă, începând de la limita inferioară. Rezultă şase game de
frecvenţe ale căror limite fpmin şi fpmax ≈ 1,5·fpmin sunt date în tabelul 1.

Tabelul 1. Împărţirea benzii 3÷30MHz în semioctave şi valorile frecvenţelor de tăiere ale

FTJ corespunzătoare fiecărei semioctave.
Semioctavă Frecvenţa de
Gama de tăiere a FTJ,
fpmin fpmax ≈ 1,5·fpmin 2·fpmin
frecvenţe fT ≈ 1,2·fpmax
[MHz] [MHz] [MHz]
[MHz]
1 3,00 4,50 5,40 6,00
2 4,50 6,75 8,10 9,00
3 6,75 10,12 12,14 13,50
4 10,12 15,18 18,21 20,24
5 15,18 22,77 27,24 30,36
6 22,77 30,00 36,00 45,54

Cea de-a şasea gamă de frecvenţe, cuprinsă între 22,77 şi 30 MHz are o lăţime mai
mică decât o semioctavă.
Pentru fiecare gamă se proiectează câte un FTJ, a cărui frecvenţă de tăiere fT să fie
de aproximativ 1,2 ori mai mare decât limita superioară a gamei respective (fT ≈ 1,2·fpmax).
Acest lucru este necesar pentru ca semnalele aflate la limita superioară a gamei să
fie supuse unei atenuări tot atât de mici ca şi cele aflate la limita inferioară sau la mijlocul
gamei respective atunci când vor trece prin filtrul „trece - jos“ respectiv.
 S-a avut în vedere faptul că dacă la intrarea unui filtru s-ar aplica un semnal armonic
cu frecvenţa egală cu cea de tăiere a filtrului, acest semnal va fi atenuat cu 3dB, adică va
ieşi din filtru cu puterea înjumătăţită.
Se reaminteşte faptul că la intrarea FTJ se aplică semnalul radio modulat (generat de
către excitator) şi amplificat în putere de către ARFP. În procesul de amplificare acest
semnal v(t) va fi distorsionat într-o oarecare măsură. În consecinţă, la ieşirea ARFP vor
apare şi armonici de ordin superior ale semnalului v(t) pe care FTJ trebuie să le atenueze
cât mai mult.
Cel mai dificil de atenuat de către FTJ sunt armonicele de ordinul 2 ale semnalului
v(t), deoarece ele se află pe axa frecvenţelor cel mai aproape de banda de trecere a FTJ.
Frecvenţele de tăiere ale celor şase FTJ sunt date în tabelul 1, iar în ultima coloană a
tabelului este trecută valoarea frecvenţei armonicii de ordinul 2 a purtătoarei semnalului
aflat la limita inferioară a gamei (semioctavei) respective (2·fpmin).
Se observă că dacă la intrarea FTJ se aplică un semnal radio modulat v(t) cu
frecvenţa purtătoare fpmin (aflată la limita inferioară a semioctavei căreia i s-a asociat filtrul
respectiv), componentele spectrale de ordinul doi ale acestui semnal, concentrate în jurul
frecvenţei 2·fpmin se află în afara benzii de trecere a FTJ (se află în jurul unei frecvenţe mai
mari decât fT , 2·fpmin > fT), dar nu suficient de departe.
Comparând valorile fT şi 2·fpmin din ultimele două coloane ale tabelului 1 se poate
aprecia că valorile 2·fpmin se vor afla într-o zonă corespunzătoare flancului caracteristicii de
selectivitate a FTJ sau la începutul benzii de oprire a FTJ, adică se vor afla pe axa
frecvenţelor într-o regiune în care atenuarea introdusă de către FTJ nu este suficient de
mare.
Acest lucru este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. 6. Armonicele de ordinul 2 ale semnalului radio modulat aflat la limita

inferioară a semioctavei se pot afla în zona flancului caracteristicii de selectivitate, adică
într-o regiune în care atenuarea introdusă de către FTJ este insuficientă. Aceste
armonice, nu vor fi suficient de mult atenuate de către FTJ, vor ajunge la antena de emisie
şi vor fi radiate în spaţiu sub formă de unde radio, poluând în mod inadmisibil spectrul
electromagnetic.

Face excepţie semnalul de la limita inferioară a gamei de frecvenţe (suboctavei)

numărul şase (fpmin = 22,77MHz) căreia îi este asociat filtrul „trece - jos“ cu frecvenţa de
tăiere fT = 36MHz. Componentele spectrale de ordinul 2 ale acestui semnal se află
concentrate în jurul frecvenţei 2·fpmin = 45,54MHz, adică la 9,54MHz depărtare de
frecvenţa de tăiere a FTJ asociat şi în consecinţă aceste componente spectrale vor fi
suficient atenuate de către un FTJ de ordinul 5, de exemplu.
O posibilă soluţie tehnică pentru rezolvarea acestei probleme (atenuarea insuficientă
a unor componente spectrale de ordinul 2 la intrarea în antena de emisie) constă în
proiectarea şi utilizarea unui ARFP de bandă largă alcătuit numai din etaje de amplificare
în configuraţie contra-timp (push-pull) care au proprietatea că din spectrul semnalelor
distorsionate de la ieşirea acestora lipsesc componentele spectrale de ordin par (deci şi cele
de ordinul 2).
O altă soluţie ar putea fi cea care implică proiectarea şi utilizarea unor FTJ mai
selective, care să aibă:
- flancul răspunsului în frecvenţă mai abrupt şi
- atenuarea semnalelor din banda de oprire mai mare.
Creşterea selectivităţii unui filtru „trece-jos“ se poate face prin:
- mărirea ordinului FTJ (de la 5 la 7, de exemplu) şi prin
- alegerea unui anumit tip de FTJ care să aibă flancul răspunsului în frecvenţă mai abrupt
(de exemplu un FTJ de tip Cebîşev are flancul răspunsului în frecvenţă mai abrupt decât
unul de tip Butterworth de acelaşi ordin).