1.5.

Operatori liniari pe spaţii vectoriale

Fie X , Y spaţii vectoriale peste acelaşi corp K.

K K
Definiţie
O funcţie T : X → Y se numeşte operator liniar dacă:
1) ()x, y  X : T ( x + y ) = T ( x) + T ( y ) (funcţie aditivă)
2) ()  K , x  X : T (x) =   T ( x) (funcţie omogenă)

Observaţie: Condiţiile 1) şi 2) din definiţie se pot înlocui cu:

()x, y  X , ,   K : T (x + y) =   T ( x) +   T ( y)
Exemple:

1. T : X → X T ( x) = x operator identitate pe X
2. T : Rn  X  → Rn −1 X  T ( P ) = P ' operatorul de derivare
3. T : R 3 → R 2 T ( x) = ( x1 , x2 + 2 x3 ) pentru x = (x1 , x2 , x3 )  R3
t

Propoziţie Operatorul liniar T : X → Y are proprietăţile:

a) T (0) = 0
b) T (− x) = −T ( x)
n n
c) T ( i xi ) =  i  T ( xi )
i =1 i =1
Demonstraţie

a) T (0) = T (0  x) = 0  T ( x) = 0
b) T (− x) = T ((−1)  x) = (−1)  T ( x) = −T ( x)
c) se demonstrează prin inducţie

Notăm L( X , Y ) = T : X → Y / Toperatorl iniar mulţimea operatorilor liniari din spaţiul X în

spaţiul Y.
Pe această mulţime introducem operaţiile:
- adunarea operatorilor (operaţie bine definită, adică T1 + T2 este operator liniar)
()T1, T2  L( X ,Y ) → T1 + T2  L( X , Y )
def .
(T1 + T2 )(x ) = T1 ( x) + T2 ( x)
- înmulţirea operatorilor cu scalari (operaţie bine definită, adică T este operator liniar)
()  K ,T  L( X ,Y ) → T  L( X ,Y )
def .
(T )(x ) = T (x )
Observaţie ( L( X , Y ),+,) este spaţiu vectorial peste corpul K.
 Matricea ataşată unui operator

Fie X ,Y spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K.

K K
E = ei i =1, n o bază în X, G = g K K =1, m o bază în Y.
 a1i 
 
a 
Fie T  L( X , Y );T (ei )  Y , i = 1, n şi T (ei )G =  2i 

 
a 
 mi 
Definiţie
Matricea A = (aij )1i  m = (T (e1 )G ,...,T (en )G )  M (m, n; K ) se numeşte matricea operatorului
1 j  n

în bazele E şi G. Se va nota cu A sau AT .

T ( x)G = AT  xE - reprezintă scrierea operatorului T cu ajutorul matricei ataşate AT .
Exemplu:

 2 x1 
 
 2 x1 − x2 
T ( x) =  T : R3 → R 4
x2 + 3 x3 
 
 − 2x 
 1 

 2 0 0
 x1   
   2 −1 0
T ( x) = A   x2  ; A =   M (4,3, R)
x  0 1 3
 
 3 − 2 0 0 


1.6. Vectori şi valori proprii.

Definiţie Fie V un spaţiu vectorial n - dimensional peste corpul de scalari K şi T : V → V o

aplicaţie liniară. Un scalar   K se numeşte valoare proprie pentru aplicaţia liniară T dacă
există cel puţin un vector nenul v  V astfel încât :
Tv = v (1)
Vectorul nenul v  V care verifică relaţia (1) se numeşte vector propriu pentru aplicaţia liniară
T asociat valorii proprii . .

Determinarea vectorilor şi valorilor proprii pentru o aplicaţie liniară

Fie T : V → V ' o aplicaţie liniară cu matricea aplicaţiei AT în baza B = a1 ,..., a n . Relaţia (1) se
mai scrie:
Tv − v = 0 sau: ( AT − E n )v = 0V (2)
  a11  a1n  1  0  v1 
     
unde: AT =      , E n =      şi v =  
a  0  1 v 
 n1  a nn     n

Relaţia (2) conduce la sistemul:

(a11 −  )v1 + a 21 v 2 + ... + a n1v n = 0

a v + (a −  )v + ... + a v = 0
 12 1 22 2 n2 n

 (3)
a1n v1 + a 2 n v 2 + ... + (a nn −  )v n = 0

Deci coordonatele vectorului propriu v nenul sunt soluţiile sistemului omogen (3). Soluţiile
sistemului omogen (3) nu sunt toate nule, numai dacă determinantul sistemului este nul.

Determinantul sistemului (3) este:

a11 −  a 21  a n1
a12 a 22 −   an2
P ( ) =
   
a1n a2n  a nn − 

se numeşte polinomul caracteristic asociat aplicaţiei liniare T. Ecuaţia P( ) = 0 se numeşte

ecuaţie caracteristică a aplicaţiei T.

Teoremă Fie T : V → V ,   K este o valoare proprie a aplicaţiei liniare T dacă şi numai dacă
este rădăcină a ecuaţiei caracteristice.

Observaţii

1. Polinomul caracteristic, deci şi ecuaţia caracteristică nu depind de baza aleasă.

2. Vectorii proprii asociaţi aplicaţiei liniare T : V → V pentru valorile proprii determinate
se obţin înlocuind valorile proprii în sistemul (3) şi rezolvând sistemul. Soluţiile
sistemului vor fi coordonatele vectorilor proprii asociaţi aplicaţiei T în raport cu baza B.
3. Fiecărei valori proprii  îi corespund o infinitate de vectori proprii. Sistemul omogen (3)
este compatibil nedeterminat, deoarece P( ) = 0 . Mulţimea soluţiilor formează un
subspaţiu numit subspaţiu propriu (spectrul) ataşat valorii proprii respective. Se notează:
E  = v / v  V − {0}, Tv = v
4. Un vector propriu v poate fi asociat ca vector propriu unei singure valori proprii asociate
aplicaţiei liniare T. Observaţia se demonstrează presupunând că pentru v, vector propriu
 al lui T () două valori proprii adică: Tv = v şi Tv = v , v  0V  v = v sau
( −  )v = 0   −  = 0,  =   presupunerea este falsă.
Aplicaţii:

1.Să se determine valorile şi vectorii proprii asociaţi aplicaţiei liniare T : R 2 → R 2 cu

T (v1 , v 2 ) = (v1 + 2v 2 ,2v1 + v 2 )

 1 2
Soluţie: Matricea aplicaţiei este: AT =  
2 1
1−  2
Ecuaţia caracteristică este: det( A − I ) = 0  = 0  2 − 2 − 3 = 0 cu soluţiile:
2 1− 
1 = −1
2 = 3
Vectorii proprii asociaţi valorii proprii 1 = −1 au coordonatele în raport cu baza canonică date
de sistemul de ecuaţii:
 
( A − 1 I )   1  =   
0
 2   0 
 1   0 
( A + I )    =   
 2   0 
 2 2   1   0  2 + 2 2 = 0   1 = − 2
     =     1
 2 2   2   0  2 1 + 2 2 = 0  2 = k , k  R
Subspaţiul vectorilor proprii asociaţi lui 1 este:

E1 = v / v = (− k , k ) , k  R
t

Vectorii proprii asociaţi valorii proprii  2 = 3 au coordonatele în raport cu baza canonică date de
soluţiile sistemului:

 1   0 
( A −  2 I )    =   
  2   0

 1   0   − 2 2   1   0  − 2  1 + 2  2 = 0
( A − 3I )  
 =         =     cu soluţia

 2   0  2 − 2    2  0 2  1 − 2  2 = 0
nedeterminată  1 =  2 = h, h  R
Subspaţiul propriu este:

E2 = v / v = (h, h ) , h  R
t

2. Să se determine valorile proprii şi spaţiile corespunzătoare de vectori proprii pentru matricea:
 2 − 5 − 3
 
A =  − 1 − 2 − 3
 3 15 12 
 

Soluţie: Ecuaţia caracteristică este: det( A − I ) = 0

2− −5 −3
−1 − 2 −  − 3 = 0  ( − 3)(− 2 + 9 − 18) = 0
3 15 12 − 
1 = 3;  2 = 3; 3 = 6
 x   0 x
     
( A − 1 I )   y  =  0  , unde v =  y , x, y, z  R
 z   0 z 
     

 − 1 − 5 − 3  x   0 
     
Pentru 1 = 3   − 1 − 5 − 3    y  =  0 
 3 15 9   z   0 
     
Obţinem sistemul:
− x − 5 y − 3 z = 0

− x − 5 y − 3z = 0 cu soluţia: z =  , y =  , x = −5 − 3 , ,   R
3x + 15 y + 9 z = 0


 
Subspaţiul propriu este: E1 = v / v = (− 5 − 3 , ,  ) , ,   R
t

 x   0
   
( A − 3 I )   y  =  0 
 z   0
   
 − 4 − 5 − 3  x   0 
     
Pentru 3 = 6   − 1 − 8 − 3    y  =  0 
 3 15 6   z   0 
     

− 4 x − 5 y − 3z = 0

− x − 8 y − 3z = 0
3x + 15 y + 6 z = 0

 z =  ,  R

Rezolvând sistemul obţinem soluţiile: x=−
3

y=−
3

    
t

Subspaţiul propriu este: E 3 = v / v =  − ,− ,   ,   R 
  3 3  