4.

RISCURI ŞI HAZARDE GEOMORFOLOGICE

Fenomene de risc geomorfic.

a) Definiţie şi Clasificare
Riscul geomorfic reprezintă ansamblul de ameninţări cauzate de procesele care conduc la
modificarea caracteristicilor suprafeţei terestre (a formelor de relief) şi care au un impact negativ
asupra populaţiei, mediului şi infrastructurilor.
Procesele geomorfologice pot fi clasificate după mai multe criterii:
- procese de versant
- procese de albie
- alte tipuri (eoliene, litorale, glaciare)
Procesele de versant se pot grupa în:
- procese gravitaţionale - de deplasare a maselor pe versant sub impulsul gravitaţiei
- procese hidrice de versant - procese în care, pe lângă gravitaţie intervine şi apa.
Ambele tipuri de procese influenţează şi calitatea solului.
În literatura de specialitate, în funcţie de criteriul utilizat sunt definite mai multe tipuri de
deplasare a maselor şi, implicit, mai multe tipuri de procese gravitaţionale astfel:
- procese de deplasare prin cădere
- procese de deplasare cauzate de sufoziune şi prin tasare
- procese de deplasare prin alunecare (alunecările de teren)
- procese hidrice de versant (avalanşele de zăpadă, gheţarii)
- procese de deplasare prin prăbuşiri şi căderi de stânci.

4.1. Procese de deplasare prin cădere.

Prăbuşirile - sunt deplasări bruşte sub forma căderilor de rocă cu dimensiuni mari sau a unor
depozite, pe versanţi cu declivitate foarte mare (cca.900).
- sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi prin cădere liberă,
prin salturi sau prin rostogolire
Acest tipuri de procese sunt cunoscute şi sub denumirea de procese gravitaţionale sau
„pornituri prin cauze mecanice”.
După caracterul mişcării pot fi deplasări bruşte sau lente.
Tipuri de prăbuşiri:
- prăbuşiri individuale când desprinderea şi punerea în mişcare se face pentru particule de
diferite dimensiuni (proces similar căderilor libere).
- prăbuşiri de mase şi prăbuşiri de versant - când se prăbuşesc mase mari de materiale sau
porţiuni de versant.
Cauzele producerii prăbuşirilor:
- înclinarea mare a stratelor de rocă
- gradul ridicat de diaclazare şi fisurare
- eroziunea laterală a albiilor (subsăparea bazei versantului prin acţiunea râurilor sau prin
acţiunea valurilor mării asupra falezelor).
- subsăparea bazei versanţilor prin activităţi antropice etc.
- alternanţa îngheţ-dezgheţ la munte
Prăbuşirile sunt mai frecvente la sfârşitul iernii şi primăverii datorită alternanţelor îngheţului
şi dezgheţului, care lărgesc crăpăturile, micşorează coeziunea rocilor şi favorizează desprinderea
unor stânci sau a unor pachete de straturi. Trenele de grohotişuri din etajul alpin al Munţilor Carpaţi
evidenţiază rolul important al fenomenelor de îngheţ-dezgheţ în producerea acestor fenomen.
- cutremure de pământ;
- erupţii vulcanice
Materialele în deplasare parcurg o distanţă mare prin aer şi se acumulează la baza versanţilor
abrupţi sub forma unor trene de sfărâmături. Aceste procese sunt mai larg răspândite pe versanţii
abrupţi din munţii înalţi şi reprezintă un risc pentru căile de comunicaţie şi pentru aşezările din
apropierea lor.
 Prăbuşirile au loc în roci puternic coezive care au fost fisurate şi dezagregate în timp, sub
acţiunea unor factori naturali (vânt, apă, cutremure) sau antropici (explozii).
Există şi prăbuşiri pe verticală a unor mase situate deasupra unor cavităţi (peşteri, mine sau
cavităţi rezultate în urma unor exploatări subterane, a dizolvării rocilor ş.a.).
Surpările - se produc de obicei în roci cu coeziune redusă, favorabilă mecanismelor de
întindere şi forfecare( marne, argile, loessuri).
Surpările se produc acolo unde panta limită a fost depăşită de o anumită greutate cauzată
dislocării suportului iniţial, prin eroziunea versantului. Sunt frecvente pe malurile concave ale
râurilor, în sectoarele cu coturi ale acestora situate la baza versanţilor, în falezele marine, lacustre.
În depozitele loessoide surpările se produc în releu şi duc la formarea teraselor de surpare.
Rostogolirile – sunt procese de mişcare a particulelor cauzate de pierderea echilibrului
static, ca urmare a acţiunii concomitente a 3 factori:
- greutatea masei de material
- panta
- forţa de gravitaţie
Viteza de deplasare a materialelor este direct proporţională cu unghiul pantei.
Desprinderea şi mişcarea se realizează individual, pentru particulele de diferite dimensiuni,
în funcţie de factorii menţionaţi anterior.
Rostogolirea particulelor de rocă se produce astfel încât blocurile de dimensiuni mai mari se
distanţează mai mult faţă de locul desprinderii şi de baza versanţilor, iar cele fine mai puţin.
Se formează:
- trena de grohitiş (pe pante relativ uniforme pe distanţe mari)
- conurile de grohotiş sau formaţiuni de rostogolire.
La formarea trenelor contribuie şi materialele rezultate prin cădere liberă, particulă cu
particulă (de diferite dimensiuni), desprinse din partea superioară sau medie ale versantului spre
baza acestuia.
Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea
Hazardul legat de eroziunea în suprafaţă şi de ravenare se manifestă pe suprafeţe întinse pe
glob şi produc mari pierderi materiale prin îndepărtarea stratului fertil de sol care asigură existenţa
plantelor. Suprafaţa totală afectată de procesele de eroziune intensificate de activităţile omului este
de 1,1 miliarde hectare, dintre acestea 56% fiind situate în regiunile umede şi 44% în cele aride şi
semiaride.
Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de sol prin
acţiunea apei, care se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie instabile, care îşi
modifică mereu traseul.
Apa care se scurge pe versant poate să provină din următoarele surse:
- ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât apa infiltrată;
- topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau este îngheţat;
- pânzele subterane, în locurile în care acestea intersectează suprafaţa versantului.
Activităţile umane (despăduririle, arăturile în lungul pantei, suprapăşunatul) contribuie la
intensificarea proceselor de eroziune şi la distrugerea stratului fertil de sol bogat în humus.
În natură sunt rare situaţiile în care scurgerea apei se desfăşoară sub forma unei pânze
uniforme. Apa se concentrează în şiroaie instabile, care îşi schimbă mereu traseul şi sculptează mici
canale efemere numite rigole. Acestea au adâncimi reduse de până la 30-40 cm şi sunt acoperite de
lucrările agricole care se realizează anual.
Materialul erodat prin formarea rigolelor se dispune, la orice schimbare de pantă, sub forma
unor mici conuri sau trene.
În România 20,6% din teritoriile agricole sunt afectate de procese intense şi foarte intense de
eroziune cu un potenţial de eroziune de 8-16/t/ha/an; 19% sunt afectate de procese cu intensitate
medie şi 3% sunt afectate de procese de eroziune cu intensitate redusă.
Pe versanţii despăduriţi, pânzele de apă care se scurg la suprafaţa versantului se unesc în
şuvoaie din ce în ce mai puternice care fierăstruiesc solul, adâncindu-se de la o ploaie la alta.
În acest fel, de la rigole se trece la ogaşe, care au adâncime de 0,5-2 m, şi la ravene, când
adâncimea şanţului săpat în versant depăşeşte 2 metri.
 4.2. Procesele de tasare şi sufoziune.
Sufoziunea - este procesul de îndepărtare a particulelor fine din interiorul rocilor afânate sau
poroase de către apa care circulă prin roci.
În funcţie de agentul principal care determină fenomenul există 2 tipuri de sufoziuni:
- sufoziune chimică
- sufoziune hidrodinamică
Sufoziunea Chimică - este procesul de îndepărtare a particulelor fine prin dizolvarea
sărurilor depuse pe porii rocilor şi transformarea lor în soluţie. În spaţiile libere are lor migrarea
particulelor fine şi accentuarea golurilor, apoi tasarea acestora şi formarea unor microdenivelări la
suprafaţa terestră.
Sufoziunea hidrodinamică (mecanică) - este procesul de antrenare de către apa subterană a
celor mai fine particule din masa rocilor nisipoase, atunci când în timpul filtrării se depăşeşte o
anumită viteză (viteza critică). Este frecventă în zona săpăturilor pentru construcţii, în iazurile de
decantare a sterilului etc.
În cazul scurgerii subterane naturale a apei are loc o sufoziune hidrodinamică lentă.
Sufoziune hidrodinamică rapidă şi foarte rapidă are în cazul antrenărilor din săpături pentru
fundaţii sau în alte scopuri.

4.3. Alunecările de teren.

Alunecările de teren sunt rezultatul afectării echilibrului existent ca urmare a acţiunii unor
factori ce produc modificări ale eforturilor, deformaţiilor şi rezistenţei pământului.
Clasificarea alunecărilor
Alunecările se pot clasifica pe baza unor criterii diferite, în funcţie de scopul investigaţiilor,
astfel:
a) În funcţie de grosimea materialelor deplasate (anexa nr. 5)
- alunecări superficiale - când grosimea materialului deplasat este până la 1,5 m.
- alunecări cu profunzime medie (1-3 m);
- alunecări profunde (peste 3 m).
b) În funcţie de gradul de activitate (anexa nr. 7).
- alunecări stabilizate - când alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru reluarea
mişcării.
- alunecări parţial stabilizate - caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare.
- alunecări active - caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi
este în curs de desfăşurare.
c) În funcţie de forma suprafeţei de rupere (anexa nr. 5).
- circular - cilindrice (rotaţionale).
- de translaţie.
- după o suprafaţă de rupere cu formă oarecare.
- mixte.
- retrograde.
d) În funcţie de sensul de extindere (anexa nr.6)
- delapsive şi detrusive.
e) În funcţie de viteza de deplasare (anexa nr. 6).
- extrem de rapidă - prăbuşiri de roci, viteza mai mare de 3 m/s.
- foarte rapidă - alunecare propriu-zisă cu viteza între 3 m/s şi 0,3 m/min.
- rapidă - alunecare propriu-zisă cu viteza între 0,3 m/s şi 1,5 m/zi.
- moderată - alunecare propriu-zisă cu viteza între 1,5 m/zi şi 1,5 m/lună.
- lentă - alunecare propriu-zisă cu viteza între 1,5 m/lună şi 1,5 m/an.
- foarte lentă - alunecare propriu-zisă cu viteza între 1,5 m/an şi 0,06 m/an.
- extrem de lentă - creeping (curgerea lentă a deluviului) cu viteza mai mică de 0,06 m/an.
f) În funcţie de natura rocilor (anexa nr. 7).
- suprafaţa de alunecare afectează numai deluviul;
- suprafaţa de alunecare se situează la limita deluviului - rocă de bază;
- suprafaţa de alunecare afectează atât deluviul cât şi roca de bază.
 g) În funcţie de poziţia suprafeţei de rupere faţă de stratificaţia rocilor (anexa nr.7)
- consecvente;
- insecvente (obsecvente);
- asecvente.
După dinamica mişcării de alunecare, cele mai frecvente deplasări în teren sunt:
- alunecări rotaţionale - în care un bloc de pământ se desprinde şi se deplasează pe o suprafaţă
curbă având frecvent ca urmare înclinarea şi răsturnarea parţială a blocului;
- alunecări de translaţie - în care un strat sau blocuri desprinse din el se deplasează pe o
suprafaţă aproximativ plată;
- curgeri lente de pantă - ce reprezintă deformaţii ale pământului sub acţiunea forţelor
gravitaţionale care pot fi limitate la straturi de suprafaţă, având caracter sezonier sau pot fi de
profunzime, cu caracter permanent;
- prăbuşiri sau surpări - care se formează pe versanţi sau pe taluzuri cu pante mai mari de 40-
500 în care un rol important îl joacă eforturile de întindere spre zona de creastă; în cazul
cutremurelor, exploziilor, îngheţului, presiunii hidrostatice crescute în urma unor ploi torenţiale sau
al eroziunilor de picior, în condiţiile când elementele de discontinuitate din masiv (stratificaţie,
şistozitate, fisuri etc.) au căderea de aceeaşi parte cu panta versantului, se pot produce prăbuşiri
bruşte;
- curgerile - sunt mişcări ale unei mase de pământ mai greu de definit datorită varietăţii lor. O
trăsătură caracteristică a lor o constituie faptul că materialul care alunecă este puternic frământat şi
amestecat sub formă de pastă în care sunt incluse bucăţi de material intact. Pot fi distinse curgeri de
pământ moale, curgeri de noroi sau curgeri de detritus.
După modul de propagare a alunecării se pot distinge:
- alunecări delapsive sau regresive - reprezintă cedări ale bazei versanţilor sau taluzurilor
provocate de regulă de eroziunea râurilor sau de activitatea inginerească. Ele au ca mai largă
răspândire în natură. Baza versantului se deformează spre exterior. Din această cauză, pe versant
masa alunecătoare este supusă longitudinal unor forţe de întindere, care se propagă în sens contrar
celui în care se deplasează masa alunecătoare, extinzându-se spre cote mai înalte ale versantului
(alunecare regresivă).
- alunecări detrusive împingătoare - reprezintă cedări ale versantului şi taluzurilor care încep
în partea lor superioară sau mijlocie. Masa alunecătoare este supusă unor forţe de compresiune care
se transmit la straturile din aval, procesul de alunecare avansând treptat spre baza versantului în
acelaşi sens cu masa care alunecă. Din acest motiv se numesc şi alunecări progresive deoarece
progresează treptat spre baza versantului.
- alunecări mixte cuprind atât zone delapsive cât şi zone detrusive şi se întâlnesc pe versanţii
de întindere mare.
- alunecările de tip curgere lentă de teren sunt un tip aparte de deformaţii ale pământului.
Caracteristica principală a acestora constă în faptul că masa de pământ se poate afla în mişcare lentă
pe distanţe şi adâncimi mari, fără existenţa unei suprafeţe de alunecare, ce apare numai la o anumită
mărime atinsă de deformaţii dezvoltându-se atunci în alunecări de tip delapsiv sau detrusiv.
La o alunecare se disting următoarele părţi componente:
Râpa de desprindere locul din care s-a desprins masa de pământ alunecată, prezentându-se
sub forma unui abrupt.
Patul alunecării (suprafaţa de ruptură sau de alunecare), suprafaţa care separă materialul în
mişcare de substratul rămas pe loc şi care poate să formeze la contactul rocilor permeabile cu cele
impermeabile sau la contactul depozitelor de alterare cu roca în loc. Când suprafaţa de alunecare
este curbă, alunecările sunt de tip rotaţional; atunci când această suprafaţă este rectilinie deplasarea
materialului se face prin translaţie; când suprafaţa de alunecare este neregulată, se formează
alunecările complexe; în care se combină mai multe tipuri de mişcare.
Corpul alunecării, masa de pământ deplasată având conformaţii diferite în funcţie de
caracteristicile materialului antrenat şi de modul în care se produce mişcarea. Astfel corpul
alunecării poate fi: în valuri, în brazde sau în trepte. Corpul alunecării se diferenţiază într-un sector
de deplasare, situat sub nivelul iniţial al versantului şi un sector de acumulare în care materialul
acoperă suprafaţa versantului.
 Fruntea alunecării este partea din aval a materialului deplasat care poate fi lină sau poate să
aibă înfăţişarea unei denivelări accentuate.
Cauzele producerii alunecărilor
Declanşarea alunecărilor reprezintă o rupere bruscă a stării de echilibru a versantului şi este
provocată de o mare diversitate de cauze, care pot fi grupate după cum urmează:
a) modificarea stabilităţii versantului;
b) excesul de apă pe versanţi;
c) şocurile produse de cutremure puternice;
d) modificările utilizării terenurilor.
a) Cauze legate de modificarea stabilităţii versanţilor cuprind:
- subsăparea bazei prin acţiunea de eroziune a râurilor, prin acţiunea valurilor mării sau prin
activităţile omului (“tăierea” versantului pentru construirea de şosele, căi ferate);
- supraîncărcarea versantului prin amplasarea unor construcţii grele sau printr-un aport de
materiale dinspre partea superioară a versantului. Lacurile de acumulare în regiuni cu roci slab
consolidate determină declanşarea alunecărilor datorită îmbibării cu apă a bazei versanţilor.
b) Cauze legate de apariţia unui exces de apă pe versanţi provenit din precipitaţii abundente,
din topirea zăpezii şi din izvoare, considerându-se că alunecările se pot produce în regiunile cu
cantităţi de precipitaţii anuale de peste 250 mm.
c) Cauze legate de şocurile produse de cutremurele puternice, care determină slăbirea
coeziunii materialelor existente pe versanţi şi ruperea bruscă a stării de echilibru în care se află.
Alunecarea care a dus la formarea Lacului Roşu din Carpaţii Orientali a fost declanşată de un
cutremur produs în anul 1840. Cutremurul din 4 martie 1977 şi precipitaţiile abundente căzute
ulterior au determinat declanşarea unei alunecări care a barat Valea Zăbalei în sectorul montan,
distrugând şi drumul forestier din lungul acestei văi.
d) Cauze legate de modificarea utilizării terenurilor. În special, despăduririle reprezintă o
cauză majoră a declanşării alunecărilor pe versanţii cu înclinări accentuate.
Curgerile de noroi şi de grohotişuri
Procesele de curgere a maselor de depozite de pe versanţi sunt fenomene extrem de
periculoase în regiunile montane cu versanţi abrupţi şi despăduriţi din regiunile cu precipitaţii
abundente.
În urma îmbibării cu apă a rocilor alterate, acestea încep să curgă pe versanţi sub forma unor
fluide vâscoase a căror viteză poate să ajungă la zeci de kilometri pe oră. Materialul deplasat poate
să fie alcătuit din noroi sau din sfărâmături de roci (grohotişuri) îmbibate în proporţie de 10-60%,
viteza fiind diferită în funcţie de pantă şi de fluiditatea materialului.
Curgerile de noroi, a căror lungime este cuprinsă între câteva zeci de metri şi mai mulţi
kilometri, se formează în lungul văilor preexistente sau pe versanţii nefragmentaţi anterior de
eroziune. Datorită densităţii mari a materialului noroios, care depăşeşte de 1,5-2 ori densitatea apei,
curgerile de noroi au o mare putere de transport şi de distrugere. Masa de pământ fluidă antrenează
în deplasare copaci, bolovani uriaşi, clădiri, acoperind căi de comunicaţie, părţi din aşezări şi alte
obiective construite de om.
Cauzele producerii curgerilor de noroi sunt: precipitaţiile abundente, şocurile seismice şi
erupţiile vulcanice.
Părţile componente ale unei curgeri de noroi
Părţile componente ale unei curgeri de noroi sunt:
a) obârşia;
b) canalul (sectorul de transport);
c) conul (sectorul de acumulare).
a) Obârşia are forma unui amfiteatru, în unele cazuri asemănător cu o nişă de nivaţie sau cu
un circ glaciar, în care se acumulează, de-a lungul timpului, materiale alterate şi sfărâmături de roci.
Canalul curgerii are forma unui şanţ îngust, cu lăţimi şi adâncimi variabile, adeseori corespunzând
unei ravene prin care materialul noroios se scurge periodic, atunci când curgerea de noroi este
activă.
b) Conul curgerii de noroi este localizat la o schimbare bruscă de pantă, la contactul
versantului cu o terasă sau cu lunca unui râu.
 4.4. Avalanşele
Avalanşele sunt procese gravitaţionale reprezentate de masele de zăpadă şi gheaţă care
alunecă sau se rostogolesc mărindu - şi volumul, viteza şi greutate spre aval.
Factori potenţiali:
- acumularea zăpezii
- structura stratelor de zăpadă
- rezistenţa păturii de zăpadă.
Factori declanşatori:
- factorii potenţiali, când depăşesc pragurile care determină dezechilibrarea maselor de
zăpadă.
- volumul zăpezii
- trepidaţiile antropice
- cutremurele ş.a.
Grosimea zăpezii este considerat factorul principal.
Riscul de avalanşă depinde de:
- importanţa ( cantitatea/volumul) precipitaţiilor
- structura mantalei de zăpadă
Rezistenţa păturii de zăpadă este determinată de acţiunea forţei de gravitaţie materializată
prin unghiul de pantă.
Tipuri de avalanşe
- după grosimea stratului de zăpadă antrenată în mişcare:
- avalanşă de suprafaţă
- avalanşă de adâncime
- după calitatea zăpezii
- avalanşă cu zăpadă prăfoasă(pudroasă) proaspătă
- cu zăpadă viscolită
- cu zăpadă proaspătă umedă
- cu zăpadă în grăunţi rotunjiţi.
Alte clasificări - avalanşe în plăci (care alunecă pe versanţi), avalanşe de primăvară etc.
Avalanşele de zăpadă prăfoasă, uscată, se produc în zăpada proaspătă, fără coeziune, la
scurt timp după căderea ei.
Avalanşele cu zăpadă proaspătă umedă se formează în zăpada îmbibată cu apă 9zăpadă
gra). Deplasarea are loc pe diferite culoare cu viteze de 30..80 km/h. Presiunea acestui tip de
avalanşă este foarte mare putând atinge 10-20 t/m2.
Avalanşele în plăci se produc după 3-4 zile de la căderea zăpezii când se formează o crustă
superficială şi o anumită consolidare şi datorită vântului. Deplasarea este determinată de straturile
de zăpadă care acţionează ca un lubrifiant, potenţând alunecarea
Avalanşele de primăvară se produc în zăpezi mai grele şi mai vechi, la primele temperaturi
mai ridicate de primăvară. Sunt avalanşe de adâncime care antrenează şi o parte din materialele de
pe versanţi. Ele se produc în zone/locuri previzibile/cunoscute, de aceea pagubele sunt mai reduse.

4.5. Efectele manifestării fenomenelor geomorfologice asupra comunităţilor.

În vederea caracterizării efectelor, evenimentelor şi situaţiilor cu caracter de dezastre vor fi
avute în vedere următoarele categorii principale de elemente expuse:
- mediul natural;
- mediul construit, considerat ca ansamblu fizic şi sistem funcţional din punct de vedere
socio-economic la nivel de localitate, judeţ, zonă;
- populaţia, în ansamblu, ca şi o serie de grupuri de oameni cu atribuţii speciale;
- bunurile de valoare (fond construit, lucrări inginereşti, dotări tehnologice diverse, valori
cultural artistice);
- capacităţile productive şi funcţionale pe diferite categorii (fabrici şi uzine, sisteme de
comunicare în masă);
 - lucrările care includ surse de mare risc (un potenţial important de poluare radioactivă,
chimică sau bacteriologică, de generare a unor explozii sau incendii puternice, de deversare a unor
mari mase de apă într-un regim necontrolat).
Identificarea detaliată a volumului efectelor va fi efectuată luând în considerare elementele
de caracterizare/clasificare a alunecărilor de teren (“Ghid privind identificarea, monitorizarea
alunecărilor de teren şi stabilirea soluţiilor cadru de intervenţie asupra terenului în vederea
prevenirii şi reducerii efectelor acestora pentru siguranţa în exploatare a construcţiilor, refacerea şi
protecţia mediului”):
- forma suprafeţei de rupere, conform Anexei nr. 5.;
- adâncimea maximă a suprafeţei de alunecare, conform Anexei nr. 5;
- sensul de deplasare a frontului de desprindere, conform Anexei nr. 6;
- viteza de deplasare a masei de roci care alunecă, conform Anexei nr. 6;
- natura rocii afectată de suprafaţa de alunecare, conform Anexei nr. 7;
- starea fizică a rocilor din masa alunecării, conform Anexei nr. 7;
- gradul de stabilizare a masei alunecătoare, conform Anexei nr. 7;

Anexa nr. 3

a b c

d e f

g h i

Tipuri de alunecări
a – alunecare asecventă în teren omogen în întregime;
b – alunecare asecventă în teren omogen acoperitor;
c – alunecare insecventă neomogen;
d - alunecare insecventă neomogen;
e – alunecare insecventă în alternanţe de straturi;
f – alunecare consecventă pe stratificaţie;
g – alunecare insecventă prin direcţii diferite ale stratificaţiei;
h – alunecare consecventă pe plan de faliere;
i – alunecare consecventă pe direcţia incluziunilor de roci moi.
1– roci tari stabile;
2 – roci moi plastice
 Eluvi u

Deluvi u

Proluv iu
(Colu viu - pentru
pante mici)
Zona de alterare
Aluviu (suprafata potentiala
de al unecare)

Roca de baza

Anexa nr. 5
Tipuri genetice ale formaţiunii acoperitoare: eluviu, deluviu, proluviu şi aluviu

Clasificarea alunecărilor de teren după forma suprafeţei de rupere

a – circular-cilindrice (rotaţionale); b – de translaţie; c – după o suprafaţă de rupere cu formă
oarecare; d – mixte; e – retrograde.
 Clasificarea alunecărilor după adâncimea suprafeţei de rupere

Tipul de alunecare Adâncimea suprafeţei de alunecare

Superficială < 1,00 m
De adâncime medie 1,00 - 5,00 m
Adâncă 5,00 – 20,00 m
Foarte adâncă > 20,00 m
Anexa nr. 6

Clasificarea alunecărilor de teren după sensul de extindere a acestora

a – alunecări delapsive; b – alunecări detrusive

Clasificarea alunecărilor după viteza şi tipul de deplasare

Caracterizarea deplasării Viteza de deplasare Tipul de deplasare

Extrem de rapidă >3 m/s Prăbuşiri de roci
Foarte rapidă 3 m – 0,3 m/min
Rapidă 0,3 m/min – 1,5 m/zi
Moderată 1,5 m/zi – 1,5 m/luna Alunecare propriu-zisă
Lentă 1,5 m/luna – 1,5 m/an
Foarte lentă 1,5 m/an – 0,06 m/an
Creeping (curgerea lentă a
Extrem e lentă < 0,06 m/an
deluviului
 Anexa nr. 7

Clasificarea alunecărilor după natura Clasificarea alunecărilor după

rocilor poziţia suprafeţei de rupere faţă de
a – suprafaţa de alunecare afectează numai stratificaţia rocilor
deluviul; a – consecvente;
b – suprafaţa de alunecare se situează la b – insecvente (obsecvente);
limita deluviu-rocă de bază; c – asecvente.
c – suprafaţa de alunecare afectează atât
deluviul cât şi roca de bază
Clasificarea alunecărilor după gradul de stabilizare

Tipuri de alunecări Caracterizare

Active Procesul de alunecare se află în desfăşurare
Alunecările au ajuns într-un stadiu de echilibru stabil dar este posibil
Temporar stabilizate ca acestea să fie reactivate sub acţiunea unuia sau mai multor factori
favorizanţi care pot acţiona în viitor.
Alunecările au ajuns într-un stadiu de echilibru stabil şi indiferent de
Stabilizate natura şi intensitatea factorilor favorizanţi care pot apare nu mai există
pericolul reactivării lor.
 Identificarea şi cercetarea zonelor alunecate şi a celor potenţial alunecătoare.
La evaluările de teren se va ţine seama că efectele de acest tip sunt cu atât mai greu de
identificat cu cât sunt mai vechi. În timp, alunecările trec din stare activă (de mişcare) în stare
stabilă. Procesele ulterioare de eroziune şi transport precum şi evoluţia vegetaţiei de la suprafaţa
versanţilor în general au drept mascarea din ce în ce mai accentuată a vechilor alunecări, fapt ce
îngreunează identificarea acestora. Indicii asupra prezenţei unor alunecări de teren pot fi obţinuţi
prin observarea directă la suprafaţa versanţilor a unor elemente specifice acestor fenomene:
- prezenţa unor trepte de denivelare de formă circulară sau paralele cu curbele de nivel;
- delimitarea pe suprafaţa versanţilor a unor zone în care terenul se prezintă sub forma unor
valuri orientate paralel cu curbele de nivel;
- existenţa unor suprafeţe, sub formă de limbă, cu axa mare orientată paralel cu linia de cea
mai mare pantă a suprafeţei versanţilor, delimitată lateral şi la partea superioară de zone mai
coborâte;
- prezenţa în interiorul suprafeţelor considerate ca fiind afectate de alunecări a unor zone cu
exces de umiditate în care se dezvoltă plante hidrofile;
- existenţa unor izvoare sau emergenţe difuze de apă în special în jumătatea inferioară şi la
baza zonelor considerate ca fiind alunecate;
- prezenţa copacilor cu trunchiuri aplecate în direcţii diferite, în principal către baza
versanţilor şi redresate la verticală dacă alunecarea a devenit stabilă.
Identificarea la suprafeţele versanţilor, cu diverse grade de certitudine, a unor zone alunecate,
este urmată de cercetarea acestor zone prin mijloace specifice: cartări geologice, prospecţiuni prin
metode geofizice, foraje, lucrări miniere, teste de forfecări rotaţionale.
Deşi în situaţiile de dezastru nu se pot efectua imediat toate aceste investigaţii, este
necesară delimitarea spaţială a masei de roci alunecate, natura litologică, caracteristicile fizico-
mecanice şi hidrologice ale rocilor alunecate, precum şi ale rocilor de sub alunecare.
Cunoaşterea acestor elemente este necesară pentru prognozarea evoluţiei alunecării şi
întocmirea programelor de măsuri în vederea diminuării efectelor produse de alunecare.
Pentru categoriile de elemente afectate de alunecări de teren, care nu se încadrează în
construcţii de tip clădire, respectiv pentru funcţiunile afectate de alunecări de teren, evaluarea
efectelor se va face potrivit reglementărilor specifice domeniilor respective.
Pentru localizarea, limitarea şi înlăturarea urmărilor vor fi evaluate resursele necesare
următoarelor tipuri de acţiuni de intervenţie:
- cercetarea-căutarea şi deblocarea-salvarea, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor prăbuşite,
afectate de alunecările de teren şi al victimelor potenţial captive sub ruine sau mase de pământ;
- limitarea avariilor la reţele şi instalaţii, în funcţie de caracterul efectelor;
- sprijiniri şi consolidări temporare, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor inspectate şi
declarate nesigure;
- intervenţii primare pentru stabilizarea şi monitorizarea proceselor de alunecare a versanţilor;
- evacuarea, supravegherea şi controlul clădirilor şi zonelor nesigure, în funcţie de natura şi
caracterul efectelor asupra mediului natural şi construit;
- asigurarea numărului de unităţi locative pentru locuirea temporară, în funcţie de numărul de
unităţi locative distruse şi numărul de sinistraţi; asigurarea asistenţei sociale şi psihologice pentru
zonele afectate; necesităţi specifice pentru categoriile de populaţie defavorizate;
 - deblocarea unor căi de circulaţie, în funcţie de numărul şi tipul clădirilor prăbuşite, distruse
sau acoperite de mase de pământ şi al efectelor asupra reţelelor;
- primul ajutor medical, trierea şi transportul victimelor, ajutorul medical şi asistenţa medicală
de urgenţă, profilaxia, în funcţie de numărul de persoane afectate sau expuse riscului şi condiţiile
conjuncturale;
- restricţii de consum, în funcţie de afectarea unor capacităţi comerciale şi de aprovizionare,
izolarea temporară a zonei;
- paza, ordinea, restricţii de circulaţie şi îndrumarea circulaţiei, în funcţie de natura şi
mărimea distrugerilor;
- operaţiuni specifice în zonele afectate de sursele de mare risc;
- degajarea victimelor şi înhumarea cadavrelor, în funcţie de ritmul operaţiunilor de cercetare-
căutare şi deblocare-salvare;
- demolarea, transportul şi depozitarea materialelor rezultate, în funcţie de capacitatea de
lucru a unităţilor specializate.
Până la stabilirea unor criterii cantitative detaliate de către organele de specialitate, adecvate
pentru alunecările de teren, pot fi luate în considerare orientativ şi criteriile şi procedurile din
domeniu la nivelul comunităţii europene şi internaţionale, care în cele mai multe cazuri impun
declararea oficială ca zone de dezastru/stare de urgenţă a teritoriilor eligibile pentru eventuale
măsuri de asistenţă internaţională la dezastru.
Factorii cauzali :
- factori climatologici: ploi, zăpadă, îngheţ, dezgheţ, temperatură, presiune, vânt, secetă etc.;
- factori ai activităţii umane (antropogeni): lucrări de terasamente, instalaţii edilitare,
îndepărtarea vegetaţiei, intensitatea ameliorării teritoriului, derocări prin explozii, crearea de lacuri
de acumulare etc.;
- factori biotici: prezenţa sau absenţa vegetaţiei, natura vegetaţiei, dezvoltarea
microorganismelor care conduce la transformări chimice cu posibilitatea apariţiei diferenţei de
potenţial electric între straturi şi creşterea presiunii gazelor din pori etc.;
- factori mecanici naturali: eroziune, abraziune, sufozie, seisme etc.;
- alţi factori cauzali (în prezent pot fi necunoscuţi)
Nivelurile factorilor perturbatori pot fi exprimate cantitativ numai pentru o parte din ei, restul
putând fi apreciaţi numai cantitativ. Nu se dispune de suficiente elemente pentru a stabili nivelurile
critice ale acestor factori. Pe măsură ce se va dispune de noi mijloace de investigaţie şi se vor
acumula suficiente date şi cunoştinţe se vor putea stabili corelaţii şi expresii cantitative adecvate.