Metodă de învățământ tradițională și metodă de învățământ modernă

Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:

• pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a
educaţiei;
• sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al
instruirii, așadar comunicarea este unidirecțională;
• sunt predominant comunicative;
• sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a
cunoștințelor;
• au un caracter formal şi stimulează competiţia;
• stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
• relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă.
Aceste metode generează pasivitatea în rândul elevilor.
Metodele de învățământ tradiționale pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării
lor la exigențele învățământului modern. Poate evolua spre modernitate în măsura în care
secvențele procedurale care le compun permit restructurări inedite sau când circumstanțele de
aplicare a acelei metode sunt cu totul noi.
 DEMONSTRAŢIA - Este o metodă didactică frecvent folosită în practica didactică
tradiţională. Metoda demonstraţiei constă în folosirea unui şir de raţionamente logice însoţite de
utilizarea concomitentă a unor mijloace intuitive (scheme, planşe etc.), pentru a concretiza,
vizual, relaţiile abstracte din limbă. Deci metoda demonstraţiei confirmă, raţional şi totodată
intuitiv, consistenţa unor adevăruri, teze, teorii, uşurează executarea corectă aunor acţiuni
( analiză, comparare, sinteză, generalizare), precum şi formarea deprinderilor şi
comportamentelor corespunzătoare. Ea ajută elevul să pătrundă sensul structurii de bază a unor
fenomene lingvistice, prin conlucrarea celor două sisteme de semnalizare: al cuvintelor şi
al imaginilor, le permite să se ridice la nivelul unei activităţi euristice. Metoda
demonstraţiei are câmp larg de utilizare în procesul didactic al înţelegerii specificului fiecărei
propoziţii secundare din cadrul frazei. Procedeul frecvent folosit este expansiunea şi contragerea.
La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:
• acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei;
• sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului
educaţional;
• sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;
• sunt orientate spre proces;
• sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi,
evaluarea fiind una formativa;
• stimulează motivaţia intrinsecă;
• relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina
derivă din modul de organizare a lecţiei.
Prin metodele moderne se încurajează participarea elevilor, inițiativa și creativitatea.
  PROBLEMATIZAREA - Învăţarea prin rezolvare de situaţii-problemă e o variantă
modernă a euristicii, reprezentând o altă modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învăţării
prin descoperire. Ca tehnică de instruire, problematizarea îşi găseşte locul oriunde apar
situaţii contradictorii, care urmează a fi rezolvate prin gândire. Esenţa acestei metode constă în
faptul că profesorul nu comunică pur şi simplu concluziile finale ale ştiinţei, cunoştinţe
gata elaborate, ci dezvăluie elevilor embriologia adevărurilor;
Nu trebuie confundată problema ca exerciţiu de aplicare a unor reguli, cunoştinţe însuşite, cu
situaţia-problemă, care implică esenţa unor contradicţii între cunoştinţe ştiute şi ceea ce nu e
cunoscut. O întrebare devine problemă când generează o nedumerire, o incertitudine, o nelinişte,
care alertează subiectul ca un conflict lăuntric, rezolvabil prin tatonări repetate, prin demonstraţii
şi argumentări raţionale. Sarcina, deloc uşoară, a profesorului, este aceea de a crea asemenea
situaţii conflictuale de cunoaştere, pentru ca învăţarea să devină astfel un experiment gândit.
Importanţa învăţării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează
spiritul de observaţie, reflecţia adâncă, capacitatea de a formula întrebări-problemă, de a elabora
ipoteze, puterea de analiză, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raţionamente deductive, de
a generaliza, de a realiza transferul de cunoştinţe.
Distinge următoarele posibile etapte în rezolvarea unor situaţii-problemă:
 definirea punctului de plecare şi a scopului urmărit
 punerea problemei
 organizarea informaţiei
 transformarea informaţiei (pe cale inductivă, deductivă, analogică, intuitivă)
 luarea deciziei (opţiunea pentru soluţie)
 verificarea soluţiei şi a rezultatelor 
Rolul profesorului este de a prezenta situaţia-problemă, de a orienta, discret, elevii spre
identificarea contradicţiilor, pentru a face mai clare datele problemei, prin modificări,
reorganizarea datelor, pentru prefigurarea, eventual, a căii de elucidare a contradicţiei.Condiţia
esenţială în aplicarea metodei este ca elevii să dispună, în prealabil, de cunoştinţele implicate în
procesul rezolvării situaţiilor-problemă, să aibă anumite deprinderi intelectuale.
Strategia este legată de obiectivele operaționale și conținuturile școlare și are implicații
directe privind performanța școlară, deoarece rezultatele școlare sunt dependente de modul de
aplicare și dirijare de către profesor a interacțiunilor dintre strategiile didactice și obiectivele
didactice.
O strategie didactică prescrie modul în care elevul este pus în contact cu conținutul de
învățare, adică traiectoria pe care urmează să-i fie condus efortul de învațare. Ea conferă soluții
de ordin structural procedural cu privire la proiectarea și combinarea diferitelor metode,
mijloace, forme și resurse de predare-învățare, pentru ca elevii să ajungă la achizițiile dorite, iar
obiectivele educaționale să fie atinse.
Strategia în instruirea școlara exprimă acțiunea de urmat în elaborarea proiectării didactice:
 se stabilesc la început obiectivele-cadru (generale), apoi cele de referinţă şi operaţionale,
precizându-se activităţile de învăţare;
 urmează analiza resurselor umane (clasa de elevi), ţinând seama de nivelul de inteligenţă
al elevilor, de motivaţia învăţării şi de aptitudinile lor. Se vor avea în vedere golurile din
cunoştinţe, nivelul de cunoştinţe al elevilor, deprinderile şi modul de învăţare;
 conţinuturile procesului de predare - învăţare se stabilesc în funcţie de obiective, de
resursele umane şi materiale existente;
  strategiile didactice şi metodele de predare - învăţare - evaluare se stabilesc în raport de
obiectivele educaţionale şi de conţinuturi;
 în funcţie de obiective, conţinuturi şi strategii se precizează formele de organizare a
activităţilor didactice, adică tipurile de lecţii şi alte activităţi educaţionale;
Din toate cele menţionate rezultă faptul că profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi
metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de educaţie
permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate.
Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea tradiţională
psihopedagogică şi metodică, pot asigura înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate-libertate, ca
nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din procesul educaţional
şcolar.