PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

Constantin RĂDULESCU MOTRU

În cartea sa Psihologia poporului român,
publicată în jurul anului 1937, C-tin Rădulescu Motru
descrie calităţile şi defectele acestuia, subliniind că nu
este nici pe departe o operă de patriotism ci o serioasă
operă de ştiinţă. De ce? Pentru că această cunoaştere
trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care
stabileşti orice altă cunoaştere despre lumea fizică.
Astfel, continuă el, în acest demers trebuie dată la o
parte intenţia de a premări sau micşora neamul.
Pornind la disecarea însuşirilor sufleteşti ale
poporului român, sub latura socială şi economică,
autorul prezintă metoda prin care au fost conturate –
prin compa-raţie cu cele ale popoarelor culte apusene.
Individualismului românesc. Potrivit studiului, românului îi place să fie de
capul lui. Stăpân absolut la el în casă şi pe al său pământ, oricât de mic ar fi acesta.
Însă acest individualism nu răzbate şi în viaţa economică, politică şi socială. Mai exact,
românul ia iniţiative la el în casă, în gospodărie… şi atât. Când vine vorba de mersul
lucrurilor în economie, societate, politică fiecare român face ce crede că va face toata
lumea. A ieşi din rândul lumii este pentru săteanul român “nu doar un simplu risc, ci o
nebunie.”
Neperseverenţa la lucrul început. O altă carecteristică a sufletului românesc
prezentată de autor este neperseverenţa la lucrul început. Fapt care se reflectă şi în
proverbele populare, dintre care cel mai grăitor este cel al lui Creangă – “Românului îi
este greu până se apucă de ceva că de lăsat se lasă uşor.” Autorul adaugă însă că această
caracteristică nu trebuie extinsă la orice lucru. De exemplu, un român proprietar de
pământ este cel mai perseverent muncitor agricol, fie-i câstigul cât de mic.
Neperseverenţa în lucru şi-a făcut apariţia abia prin secolul XIX când organi-
zarea statului român a fost înlocuită, înnoită – perioadă ce a deschis drumul mulţimii
de politicieni şi funcţionari la stat.
Însă întrucat acestora le trebuia o specializare, iar structura statului român doar
ce se înnoise, au preluat specializările prin imitaţie după alte state străine. Astfel începe
epoca improvizaţiilor profesionale.
Dacă la alte popoare perseverenţa la lucru se asigură printr-o selecţie serioasă a
candidatului, bazată pe aptitudini şi competenţe, la români aceasta a fost facută “ca în
codru”… cu efectele cunoscute.
Îngrăşăm porcul în Ajun. Sufletului românesc i s-a mai spus că este
nedisciplinat în ceea ce priveşte munca pe terenul economic. Dacă popoarele din Apus
muncesc metodic, românului îi place să lucreze în salturi, cu lungi perioade de odihnă,
la nevoie concentrând toata munca pe ultima sută de metri sau cum o altă vorbă
populară zice “îngrăşând porcul în Ajun”.
 Mai mult de atât, românului îi lipseşte spiritul comercial. Acesta nu se pricepe
la aprecierea valorii de schimb a lucrurilor. “Un ţăran român vinde aproape pe nimic
produsele pe care le are în cantitate mare şi dă un preţ disproporţionat de mare pentru
marfa de care are absolută nevoie.”
Legat de muncă şi comerţ stă strâns şi timpul, cu care românul este cheltuitor.
“La târg stă şi se tocmeşte ceasuri întregi pentru un lucru de nimic. Tot aşa la petrecere
stă şi pierde zile şi nopţi întregi.”
În ceea ce priveşte legile, C-tin Rădulescu Motru prezintă o atitudine de sfidare
a acestora din partea poporului român. Nici cei care le fac nu le respectă nici cei pentru
care se fac nu le respectă. Însă ceea ce subliniază autorul este că la români acest lucru
este văzut ca un lucru de mărire şi putere.
Pe terenul economiei, românii s-au obişnuit să pretindă. Nu există pentru ei
liberă concurenţă. “Românul cere beneficii pe baza dovezii că este român. În nicio altă
ţară nu se respectă aşa des expresiile: fiu al poporului, fiu al ţării…”
Ajuns şi la şcoala românească, autorul arată lipsurile acesteia de a forma o
tinerime competitivă cu cea din Apus. Tinerimea ieşită de pe bancile şcolii nu fuge de
muncă însă vrea condiţii speciale, fără liberă concurenţă. Un loc sigur de muncă în
cadrul marii familii naţionaliste “căreia Dumnezeu i-a hărăzit să muncească pe veci
pământul pe care locuieşte.”
Părerea lumii. Una dintre însuşirile cele mai pregnante a sufletului românesc
este interesul crescut faţă de părerea lumii. “Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în
care gura lumii, gura satului, să aibă mai multă trecere.” Adunările cu ale lor dezbateri
şi convingerile românului nu sunt trecute printr-un filtru personal ci sunt întemeiate pe
zvonul public. “Când un român stă la îndoială, fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o
convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea.”
Tocmai de aceea apreciaţi sunt toti cei ce intră în rândul lumii şi nu cei care fac notă
discordantă.
Dacă în grup românii sunt eroi, plini de iniţiativă, luaţi individual sunt blânzi
şi supuşi. “La oricine care arată sabia, el se pleacă; când simte însă cotul tovaraşului,
când este în ceată, atunci deîndată se ridică.”
Dacă în grup entuziasmul românilor este de neclintinit, odată răsfiraţi aceştia
îşi pierd din motivaţie şi le vine foarte greu să pună în practică hotărârea luată în grup.
Când se readună încep recriminările. “Este ruşine domnilor! Trebuie să începem odată!
Patria îşi are ochii îndreptaţi asupra noastră. Ne privesc străinii!” Dacă în grup se
judecă foarte sever, în parte fiecare devine indulgent: “Lasă să înceapă alţii. Apoi ce
sunt eu ca să îndrept lumea!”
La fel se intamplă şi cu naţionalismul. Românul este bun în a-l predica… până
la faptă. Aspectul mai grav punctat de autor este că cei care fac parade de naţionalism
se apreciază între ei însă “Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un
meseriaş priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac parade de naţionalism, nu sunt
naţionalişti; în schimb orice pierde-vară care munceşte pe apucate, dacă face parada
este considerat naţionalist.”
Este foarte important acest aspect pentru autor întrucât, potrivit convingerilor
acestuia, doar din activitatea personală, din conştiinţa valorii proprii, din fapte şi
iniţiative se echilibrează o societate. În schimb, românul aşteaptă bagheta magica a
politicii care poate transforma totul.
“Politica reglementează numai condiţiile externe ale vieţii sociale, sământa
faptelor sociale stă în sufletul fiecărui cetăţean. Fără calitatea acestei seminţe nu
există niciun progress, oricâte legi politice s-ar face.” Însă pentru români, fericirea
neamului întreg, împlinirea personală pot fi aduse doar prin politică; “Dacă aş fi eu la
guvern”, “dacă aş face eu legea, cum s-ar mai îndrepta lucrurile…”. “Toţi aşteaptă
mântuirea de la acţiunea poporului întreg – iată ce trebuie să facem noi românii şi nu
– iată ce trebuie să fac eu, Ion, Gheorghe.”
Întotdeauna preocupat de ce zic alţii, uşurelnic când vine vorba să ia hotărâri în
numele său, naţionalist de ochii altora, românul pare a trăi mai mult cu conştiinta de
grup.
Potrivit autorului am putea fi înclinaţi să credem că aceste însuşiri ar putea
realiza idealul solidarităţii. Departe de aşa ceva. Pentru a împlini solidaritatea socială
este nevoie de voinţă şi de sacrificiu conştient. Ceea ce poate fi confundat cu
solidaritatea la români este de fapt, gregarismul acestora. “Gregarismul se produce
prin imitaţie pe când solidaritatea, prin încordare şi stăpânire de sine.”
Dacă o bună perioadă de vreme forţa imitaţiei a ţinut poporul român laolaltă,
prin deprinderi mecanice, de acum încolo este imperios necesar să renunţăm la ea
întrucat s-a produs o mare schimbare – însemnătatea pe care a dobândit-o lupta econo-
mică în determinarea progresului şi existenţei statelor moderne. Ori pentru aceasta
luptă metoda imitaţiei devine inutilă şi periculoasă. Nu putem fi competitivi în comerţ,
în industrie, păstrându-ne vechile deprinderi, ci trebuie să inovăm să ne cultivăm noi
aptitudini. Să renunţăm la a mai fi “meşteri de gură şi răi de faptă.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_R%C4%83dulescu-Motru

https://discerne.wordpress.com/2015/11/01/recenzia-cartii-psihologia-poporului-roman-de-daniel-
david/