Calendarul

Arhiepiscopiei Timişoarei
pe anul de la Hristos

2014
 Catehizarea adolescenţilor prin
extinderea programului catehetic
„Hristos împărtăşit copiilor”
Preot drd. Sorin Lungoci

Introducere

Exigenţele pastorale actuale, şi nu numai, impun cunoaşterea

adolescenţei ca o etapa din viaţă care înregistrează o multitudine de
transformări pe toate planurile: somatic, psihologic, cultural, social,
spiritual etc. În acelaşi timp, ea face trecerea de la copilărie la etapele
adulte, semănând mult cu o naştere. Dacă la naştere suntem separaţi
de mamă prin tăierea cordonului ombilical, în cazul acesta are loc o
depărtare progresivă ce manifestă pregnant tendinţele de emancipare
de sub „normele” impuse de adulţi.
Adolescenţa este etapa plină de transformări biosomatice şi
mai ales psiho­logice, de un extrem de complex efort de adaptare a
fiinţei umane la caracteristicile exigenţelor şi diversităţii structurilor
vieţii sociale, profesionale, culturale, spirituale, politice, ideologice,
economice, de nivel de trai, de nivel cultural şi de conservare a sănătăţii
prin norme elementare igie­nice. Adaptarea e încărcată de confruntări şi
situaţii stresante, de forme de interrelaţionări foarte diverse. La acestea
se adaugă seismele interioare, confruntările de conştiinţă, numeroasele
structuri de care trebuie să se ţină seama în decizii, organizarea de
atitudini, de interese so­ciale, cerinţele de temperare a aspiraţiilor şi
intereselor în funcţie de situaţii şi condiţii, conştientizarea idealurilor
etc. Adolescenţa începe după 10 ani şi durează până la vârsta de 25 de
133
anii, primii patru ani constituind pu­bertatea sau preadolescenţa. Este o
perioadă relativ lungă, în care, deşi se trece prin numeroase schimbări,
nu poate fi neglijată formarea spirituală a adolescenţilor.
În cursul acestui stadiu, unele componente ale personalităţii
se consolidează şi se amplifică, aşa cum sunt aptitudinile şi caracterul
sau idealul de viaţă. Altele se formează acum, iar personalitatea se
prezintă pentru prima dată ca un ansamblu organizat şi unitar, deşi încă
insuficient de consolidat şi armonizat. Personalitatea adolescentului
nu este încă nici omogenă, nici definitivată. Abia la sfârşitul
adolescenţei şi în adolescenţa prelungită se ajunge la o autonomie mai
crescută pentru a permite adaptarea la situaţii variate, la un anumit
echilibru între aspiraţii şi posibilităţi sau între viaţa personală şi cea a
anturajului, se conturează un sistem orientativ mai clar, se acţionează
mai eficient în vederea atingerii scopurilor propuse. Însă toate acestea
se dobândesc după trecerea printr-o perioadă mai scurtă sau mai lungă
de negare, de opoziţie, de contestare, perioadă cunoscută ca fiind „criza
de originalitate” a adolescentului. Ea începe în pubertate şi poate să
dureze până la sfârşitul adolescenţei. Totodată, această structură de
personalitate a adolescentului tinde să fie unică, specifică fiecăruia.
Se menţine însă o anumită vulnerabilitate care solicită cu necesitate
sprijin din partea familiei, profesorilor, psihologilor, preoţilor etc. Este
diferită ca intensitate, durată, conţinut al prefacerilor interioare, de la
persoană la persoană. Marea transformare produsă de criză constă
în despărţirea de atitudinile şi comportamentele proprii copilăriei.
Perioada adolescenţei este încăr­cată şi de o intensă maturizare pe toate
planurile.
Formarea duhovnicească este o componentă capitală. Nu se
realizează de la sine şi de aceea este necesar să fie tratată o asemenea
temă, cu atât mai mult cu cât semnalăm că în această etapă, componenta
spirituală se manifestă tot mai evident. Contextul actual îi determină
pe adolescenţi să trăiască într-o lume scindată, tensionată, agitată,
în plină alertă, o lumea ce se dezvoltă, robotizată, informatizată,
computerizată, lumea telefonului mobil şi a internetului. În aceste
condiţii, adolescentul trebuie să-şi organizeze conduita morală.
134
 Vulnerabilitatea, fragilitatea psihică, precum şi dinamizarea
energetică a momentului impune ca familia, Biserica şi toţi factorii
educaţionali abilitaţi să-şi manifeste susţinerea, atât pe plan moral-
religios, cât şi pe plan psihologic. Însă pentru o atare implicare este
nevoie de o cunoaştere detaliată a fenomenului, sub cele două aspecte
menţionate.

A. Definiţii şi delimitări

Din mulţimea şi diversitatea definiţiilor, de multe ori

contradictorii, privind această etapă a vieţii, rezultă complexitatea şi
necesitatea tratării subiectului cu cea mai deplină seriozitate. Definiţiile
date de specialişti din diverse domenii sunt relevante, conturând
caracterul complex şi inedit al vârstei. Unii o consideră vârstă ingrată,
alţii, dimpotrivă, vârsta de aur. Pentru J.J. Rousseau este vârsta celei
de-a doua naşteri, este vorba, evident, de naşterea întru maturitate1.
Ea a fascinat spiritul uman dintotdeauna determinând, la
începutul secolului al XIX-lea, apariţia unei discipline speciale, numită
hebeologie, al cărei părinte este G. Stanley Hall. În lucrarea sa, din 1904,
acesta lansează pentru prima dată opinia caracterului de criză a acestei
vârste, caracteristică ce este împărtăşită de majoritatea specialiştilor
în domeniu. Concret, este o etapă de „furtună şi stres” care semnifică
o perpetuă oscilaţie între extreme, între exuberanţă şi apatie, cruzime
şi sensibilitate, hărnicie şi lene. Din acest motiv, etapa a acumulat
denumiri diferite: „criză juvenilă”, „criză de originalitate”, „vârstă
dificilă”, „vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”,
„vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu”,
„vârsta marilor idealuri”, „vârsta integrării sociale”, „ulei fierbinte”,
„vârsta contestaţiei, a marginalităţii şi subculturii”, „vârsta
participării la progresul social”, „problemă moral-psihologică” etc2.
Important este de semnalat caracterul de criză al vârstei, chiar dacă
nu unanim recunoscut de autorii literaturii de specialitate, şi caracterul
1 Anca Munteanu, Psihologia copilului şi a adolescentului, Ed. Augusta, Timişoara,
1998, p. 234.
2 Ibidem
135
tranzitoriu dinspre copilărie înspre maturitate. Cel puţin, sunt de acord
cu toţii, că adolescenţa este etapa din viaţă umană ce face trecerea de
la copilărie la etapele adulte. Şi, ca orice perioadă de tranziţie, e firesc
să fie încărcată de transformări, eforturi de adaptare la noua situaţie,
„seisme”, ezitări, bravuri, tensiuni, conflicte interioare şi exterioare.
Unele cercetări au evidenţiat caracterul „anormal”, de „criză” al
trecerii de la adolescenţă la tinereţe, pe ideea că această perioadă este
marcată de profunde modificări comportamentale şi atitudinale. Este o
vârstă critică, în care se manifestă pregnant tendinţele de emancipare
de sub „normele” impuse de adulţi. Ca primăvară a vieţii, e normal să
fie impregnată de albul inocenţei infantile, „dar şi de anumite porniri
exuberante”, sub razele zburdalnice ale entuziasmului adolescentin3.
Într-un mod cu totul aparte, Françoise Dolto denumeşte
această perioadă sau viaţă intermediară ca fiind complexul homarului4.
Homarii, spune autorul, când îşi schimbă carapacea, o pierd întâi pe
cea veche, rămânând fără apărare cât timp îşi fac una nouă. În tot
acest timp sunt în mare pericol. În preajma unui homar fără protecţie,
există totdeauna un ţipar de mare care stă la pândă, gata să-l devoreze.
Pentru adolescenţi, este aproape acelaşi lucru. Adolescenţa este drama
homarului, ţiparul de mare al nostru, tot ceea ce ne poate ameninţa,
dinăuntru şi dinafară. Ţiparul de mare poate fi copilaşul din noi, care
nu vrea să dispară şi căruia îi este teamă să piardă protecţia părinţilor.
Ne reţine în copilărie şi împiedică naşterea adultului care vom fi.
Ţiparul este copilul din noi care crede că făcând pe adultul devine
adult. Ţiparul poate fi şi acel adult periculos, uneori profitor, care se
învârte în jurul adolescenţilor pentru că îi ştie vulnerabili.
Cu toate acestea, adolescenţa este etapa cea mai dinamică a
dezvoltării umane care excelează prin multitudinea, diversitatea şi
complexitatea modificărilor la care este supus organismul. La această
vârstă intră în funcţiune cele mai dramatice contradicţii, manifestate
între dezvoltarea somatică şi cea social-psihologică, între aspiraţii şi
3 Pr. dr. Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti.
Contribuţii de metodologie şi pedagogie creştină, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001,
p. 196.
4 Françoise Dolto, Cuvinte pentru adolescenţi sau complexul homarului, trad. de
Nicolae-Florentin Petrişor, Ed. Paradigme, Piteşti, 2006, p. 11.
136
posibilităţi, între diferitele categorii de trebuinţe şi modalităţile de
împlinire a lor, între realitate şi ficţiune5.
Adolescenţa este, în general, şi epoca tatonărilor, a încercărilor
nesfârşite, având ca scop pregătirea adolescentului pentru viaţa adultă.
În ea se întersectează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele
serioase ale adultului. Întreaga structură psiho-fizică a adolescentului
prezintă o lipsă generală de stabilitate în orice direcţie. Un criticism
extrem caracterizeză latura sa intelectuală, adolescentul nu mai
primeşte nimic fără a trece prin filtrul propriei judecăţi6. Din acest
punct de vedere, o caracteristică fundamentală a vârstei o constituie
îndepărtarea de concretismul copilăriei în direcţia spiritualizării şi a
abstracţiunii.
Criza apare când persoana nu reuşeşte să treacă, pe baza noilor
achiziţii dobândite, dintr-o dată de la stadiul de copil la cel de adult.
Adolescentul oscilează între copilărie şi maturitate, chiar dacă se
orientează preponderent spre lumea adultului. Fără îndoială, putem
aprecia că această vârstă constituie o etapă incendiară, la capătul
căreia apare o nouă calitate, persoana umană7.

B. Dezvoltarea personalităţii

Este cunoscut că la naştere omul nu este o personalitate, ci un

candidat la dobândirea acesteia, dobândire realizată în timp, cu eforturi,
cu încercări reuşite şi mai puţin reuşite. Pubertatea (preadolescenţa)
şi adolescenţa se caracterizează prin definitivarea şi stabilizarea
structurilor de personalitate. Pubertatea este văzută ca un substadiu
al adolescenţei în care se pregătesc schimbările ce vor caracteriza
adolescenţa propriu-zisă. Nota dominantă a întregii etape o constituie
intensa dezvoltare a personalităţii. Deloc întâmplător, adolescenţa a
fost numită şi laboratorul de plămădire a personalităţii8.
5 Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate, Psihologia copilului, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 156.
6 Lucian Bologa, Psihologia vieţii religioase, Ed. Cartea Românească, Cluj-Napoca,
1930, p. 71.
7 Anca Munteanu, Op. cit., p. 235.
8 Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate, Op. cit., p. 161.
137
 În cursul acestui stadiu, unele componente ale personalităţii
se consolidează şi se amplifică, aşa cum sunt aptitudinile şi caracterul
sau idealul de viaţă. Altele se formează acum, iar personalitatea se
prezintă pentru prima dată ca un ansamblu organizat şi unitar, deşi încă
insuficient de consolidat şi armonizat. Personalitatea adolescentului nu
este încă nici omogenă, nici precizată în mod definitiv. Abia la sfârşitul
adolescenţei şi în adolescenţa prelungită se ajunge la o autonomie mai
crescută pentru a permite adaptarea la situaţii variate, la un anumit
echilibru între aspiraţii şi posibilităţi sau între viaţa personală şi cea a
anturajului, se conturează un sistem orientativ mai clar, se acţionează
mai eficient în vederea atingerii scopurilor propuse. Însă toate acestea
se dobândesc după trecerea printr-o perioadă mai scurtă sau mai lungă
de negare, de opoziţie, de contestare, perioadă cunoscută ca fiind criza
de originalitate a adolescentului. Ea începe în pubertate şi poate să
dureze până la sfârşitul adolescenţei. Totodată, această structură de
personalitate a adolescentului tinde să fie unică, specifică fiecăruia. Dar
se menţine încă o anumită vulnerabilitate care solicită cu necesitate
sprijin din partea familiei, profesorilor, psihologilor, preoţilor etc. Este
diferită ca intensitate, durată, conţinut al prefacerilor interioare, de la
persoană la persoană. Marea transformare produsă de criză constă în
despărţirea de atitudinile şi comportamentele propriei copilării (latura
negativă a crizei) şi în dezvoltarea forţei eului, a conştiinţei de sine, a
disponibilităţilor creatoare (latura pozitivă a crizei)9.
Procesul de definitivare a personalităţii este marcat de trei
dominante:
• cristalizarea conştiinţei de sine;
• identitatea vocaţională;
• debutul independenţei10.
În ce priveşte conştiinţa de sine, în pubertate şi adolescenţă, ea
înregistrează un salt calitativ remarcabil, datorită frecventelor replieri
înspre propriul for interior. Adolescentul se studiază interior cu cea mai
judicioasă atenţie, aflându-se într-o permanentă căutare şi descoperire
9 Tinca Creţu, Psihologia vârstelor, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Polirom,
2009, p. 298-299.
10 Anca Munteanu, Op. cit., p. 246.
138
de sine, autovalorificare şi autoimplicare. Prin acest proces, deloc
uşor, se diferenţiază de alţii, îşi găseşte propria identitate şi se afirmă
ca personalitate. Apar o serie de întrebări cu conţinut existenţial: Cine
sunt eu? În ce cred? Unde trebuie să ajung? Ce fel de ocupaţie trebuie
să urmez? Ce fel de viaţă trebuie să duc?, întrebări menite să clarifice
identitatea de sine11.
Conştiinţa de sine este considerată ca fiind primul pas în
făurirea sinelui. În adolescenţă, conştiinţa de sine se accentuează
şi este direcţionată către cunoaşterea de sine şi definirea propriei
identităţi. Printre factorii care contribuie la accentuarea conştiinţei de
sine, amintim: eul corporal (schimbările corporale), eul spiritual (noile
capacităţi cognitive), eul social (schimbările atitudinilor şi cerinţelor
celor din jur faţă de adolescent, care nu mai este tratat acum ca un
copil). Începând cu vârsta de 12-13 ani, orientarea către propria fiinţă
este tot mai frecventă. Autoexaminarea propriilor conduite în diverse
împrejurări, observarea conduitelor altora, tendinţa de comparare şi
confruntare cu ceilalţi, autoreflecţia, autoanaliza, implicarea directă
în activităţi sunt căi de (auto)cunoaştere care stau la îndemâna
adolescenţilor12. Prin autoconoaştere, adolescentul nu urmăreşte doar
constatarea, ci şi schimbarea şi optimizarea propriei fiinţe, devenind
astfel coautor la propria dezvoltare. Prin parcurgerea unui anumit
traseu se modifică imaginea de sine, modificare, ce duce uneori, la
apariţia unor momente de melancolie, o nostalgie a copilăriei.
După cum ne putem da seama, imaginea de sine a
adolescentului depinde de ceilalţi; el caută popularitatea şi se teme de
ostracizare. De fapt, aici se ascund nevoile fundamentale ale vârstei:
nevoia de afecţiune, de relaţii şi comunicare în grup, de independenţă
şi de autodeterminare, de unicitate şi originalitate, de afirmare şi de
realizare, nevoia de împlinire spirituală etc13.
Se ştie că adolescenţa se caracterizează prin răzvrătiri, furtuni,
excentricităţi, nonconformism, criticism, agresivitate şi teribilisme de
tot felul: comportamentale, vestimentare, de limbaj etc. La finalul atâtor
11 Pr. dr. Eugen Jurca, Op. cit., p. 201.
12 Tinca Creţu, Op. cit., p. 265.
13 Pr. dr. Eugen Jurca, Op. cit., p. 202.
139
stratageme de afirmare, după vârsta de 14-15 ani, când se stabilizează
dimensiunile de personalitate, adolescentul intuieşte că sub ambalajul
ieftin în care singur s-a înveşmântat, se ascunde o lume plină de taine
pe care vrea s-o exploreze. În acest scop, el se refugiază în propriul său
loc interior pentru a-şi diseca fiecare gest, fiecare trăire, o maieutică
interioară ce îl ajută nu numai să-şi îmbogăţească imaginea de sine
(prin inventarierea calităţilor şi defectelor), dar îi inoculează şi apetitul
pentru investigarea problemelor ontologice14.
La capătul acestor frământări interioare vine marea iluminare,
respectiv identificarea (identitatea) vocaţională, cu dubla semnificaţie:
pe de o parte desemnează abilitatea de autoinvestigaţie, de analiză, iar
pe de altă parte, capacitatea de a decide pentru opţiunea profesională.
Pe baza studiului vârstei s-a putut realiza o distincţie semnificativă,
respectiv, dacă puberul manifestă abilitatea, îndeosebi în cunoaşterea
trăsăturilor de caracter, în schimb adolescentul devine capabil de a-şi
defini aptitudinile. Problema identităţii vocaţionale este mai mult
decât o simplă opţiune profesională. Este una de sens existenţial, cu
puternice implicaţii soteriologice. Reuşita sau eşecul vocaţional se
resimt şi pe planul mântuirii15.
A treia dominantă a personalităţii adolescentului o reprezintă
debutul independenţei (autonomiei). În realitate, pubertatea şi adolescenţa
aduc doar o autonomie pe plan valoric, întrucât, în pofida atitudinii
sale de bravare, dependenţa materială şi afectivă a adolescentului faţă
de propria familie rămâne activă încă un timp îndelungat. Cât priveşte
independenţa valorică (de mentalităţi), ea se structurează la capătul
unei atitudini apoape sadice, de „incendiere” a tuturor decorurilor care
i-au populat copilăria: principii, obiceiuri, norme, reguli de politeţe,
pe care familia a încercat să i le inoculeze. Dacă pe la 10-12 ani,
criticismul adolescentului este direcţionat îndeosebi asupra părinţilor,
între 13-14 ani, se focalizează, cu prioritate, asupra dascălilor lui. Este
un negativism global, fără nuanţe şi concesii care se va tempera, treptat,
odată cu vârsta16. Deşi nevoia de independenţă îmbracă forma atâtor
14 Anca Munteanu, Op. cit., p. 247.
15 Pr. dr. Eugen Jurca, Op. cit., p. 204.
16 Anca Munteanu, Op. cit., p. 249.
140
stridenţe şi excentricităţi ridicole, cu timpul, adolescentul va realiza atât
penibilul situaţiei, cât şi faptul că doar asimilarea şi crearea valorilor va
fi singura cale autentică de emancipare şi valorizare. Dacă în orientarea
sa, preponderent către viitor, începe să-şi cristalizeze un ideal de viaţă,
prin identificarea cu persoane renumite şi valori consacrate, cu atât mai
important este ca acest ideal să nu fie lipsit de perspectiva religioasă, de
împlinirea întru Dumnezeu.

C. Formarea caracterului creştin la adolescenţi prin programul

catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”

În acord cu noile provocări ale societăţii moderne, aflate într-o

dinamică accelerată, proiectul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”,
prin specificul său, resimţit în cei 5 ani de aplicare la nivelul tuturor
eparhiilor din ţară, şi-a propus aducerea mai aproape de tineri a
Cuvântului lui Dumnezeu într-o formă atractivă, uşor de înţeles şi de
asimilat, care să le deschidă inimile spre un set de valori autentice într-o
lume seculară înţesată de pseudovalori17. Tinerii cărora li se adresează
acest program naţional se află în perioada formării personalităţii lor şi
sunt cei mai vulnerabili în faţa unei lumi fără Dumnezeu.
Fără a neglija componenta informaţională, programul „Hristos
împărtăşit copiilor” implică o componentă acţională importantă, cu
valenţe formative care urmăresc interiorizarea valorilor religioase,
formarea atitudinilor şi a deprinderilor de comportament moral-
religios, stimularea iniţiativei, a gândirii critice şi a creativităţii,
pregătirea pentru o viaţă responsabilă18.
Plecând de la premiza că orele de cateheză aduc Cuvântul lui
Dumnezeu la nivel personal, asociindu-l întotdeauna cu experienţele
de viaţă personale ale participanţilor, în cazul de faţă al adolescentului,
extinzându-l la nivelul familiei şi al grupului de prieteni, se impun mai
multe precizări:
17 *** Comunicat de presă, Al doilea Congres Naţional „Hristos împărtăşit copiilor”,
28 august 2009.
18 Dorin Opriş, Monica Opriş, Metode active de predare-învăţare. Modele şi aplicaţii
la religie, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2006, p. 7.
141
 a) Se ştie că pe planul pastoraţiei colective, educaţia religioasă
se realizează prin grupul de dialog catehetic. Specificul grupului
catehetic, în raport cu alte grupuri de interes sociologic, terapeutic sau
psihosocial, constă în prezenţa lui Hristos în mijlocul celor adunaţi în
numele Lui şi a Duhului Adevărului, care-i luminează şi călăuzeşte
spre o mai profundă înţelegere a realităţilor spirituale şi spre o adâncire
a comuniunii ecleziale19.
Un astfel de demers îl constituie programul catehetic „Hristos
împărtăşit copiilor”. Acest program, care îşi propune infiinţarea de
grupuri catehetice (pe categorii de vârste) şi promovează cateheza de
grup, constituie expresia misionarismului şi dinamismului didactic
parohial. Prin aceasta, educaţia în grupul catehetic reprezintă o
introducere în experienţa comunitară eclezială, dezvoltând relaţii de
solidaritate şi influenţare reciprocă între membrii săi. Grupul catehetic
„Hristos împărtăşit copiilor”, pe lângă faptul că îndeplineşte un rol
instructiv-educativ, devine şi un important factor de influenţare a
personalităţii şi de dezvoltare a simţului comunitar-eclezial.
Făcând parte din tehnologia educaţională colectivă, promovată
de numeroase orientări psihopedagogice actuale, cateheza de grup
„Hristos împărtăşit copiilor”, pe lângă faptul că oferă un cadru
propice dezvoltării personalităţii moral-duhovniceşti şi de stimulare a
creativităţii, este şi un mijloc remarcabil de învăţare a adevărurilor de
credinţă şi de formare duhovnicească atât a copilului, cât şi a celorlalte
vârste. Programul impune o nouă viziune catehetică, hristocentrică şi
pnevmatizată, care are drept scop nu doar simpla informare teologică,
ci înduhovnicirea adolescentului.
b) Un element distinctiv îl constiuie organizarea grupurilor
catehetice pe categorii de vârstă, sub influenţa vădită a principiului
accesibilităţii (numit şi principiul respectării particularităţilor de vârstă
şi individuale sau principiul psihologic). Acest principiu determină
ca desfăşurarea procesului de catehizare să fie corelată permanent cu
posibilităţile de receptare ale tinerilor. Ghidurile catehetice, folosite în
cadrul proiectului, sunt concepute într-un limbaj aflat în concordanţă
cu nivelul de înţelegere al fiecărei vârste, cuprinse între 6 şi17 ani.
19 Pr. dr. Eugen Jurca, Op. cit., p. 185.
142
Preotul catehet, cunoscând stadiile dezvoltării psiho-fizice ale elevilor,
are menirea de a adapta exigenţele didactice la vârsta şi nivelul de
înţelegere al tinerilor. Totodată, are în vedere mediul familial din care
provin elevii, nivelul pregătirii anterioare, capacitatea intelectuală,
precum şi diverse alte particularităţi ale acestora.
Chiar dacă nu sunt epuizate cunoştinţele într-o oră, aşa cum
sunt ele prevăzute în ghidurile catehetice, important este ca ceea ce
predăm să poată fi înţeles, asimilat, reţinut şi aplicat în viaţă cu folos.
Mulţimea informaţiilor nu trebuie să fie descurajatoare pentru elevi.
Catehetul va selecta din ele atât cât este necesar pentru o întâlnire,
urmând ca restul materialului să fie utilizat pe parcursul altei ore
catehetice, potrivit cu râvna, interesul şi nevoile fiecăruia. El trebuie să
dozeze foarte bine materia pe care o predă, în aşa fel încât asimilarea
să se facă în condiţii optime. Doar aşa se pot preîntâmpina anumite
urmări negative în rândul elevilor, cum ar fi saturaţia, surmenajul,
învăţarea mecanică, dezinteresul, atitudinea pasivă, indiferenţa,
stagnările în dezvoltarea psihică etc20.
Însuşi Mântuitorul a utilizat în permanenţă principiul
psihologic, S-a adaptat întotdeauna la mentalitatea, cunoştinţele şi
preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel a vorbit cu cei simpli,
în alt fel cu Nicodim cel erudit, autoritar cu Petru cel impulsiv, dar
plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit.
Pentru realizarea accesibilităţii cunoştinţelor, este necesar
ca demersul să se facă gradat, de la uşor la greu, de la cunoscut la
necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la
simplu la complex21.
c) Proiectul catehetic propune o metoda modernă de predare
a cunoştinţelor religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice,
iconografice etc.) astfel încât accentul să cadă pe însuşirea şi aplicarea
în viaţa de zi cu zi a acestor cunoştinţe. Adolescentul este călăuzit să
descopere el însuşi adevărul prin activitatea proprie. Această metodă
prezintă avantajul implicării active şi directe, al participării afective
20 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2004, p.119.
21 Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, Metodica
predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 53.
143
şi efective a tinerilor la procesul catehizării şi al cunoaşterii22. Nu este
vorba doar de acceptarea pasivă a unor cunoştinţe gata formulate. Ea are
menirea de a dezvolta capacitatea de autoinvestigaţie a adolescentului,
punând bazele unei gândiri autonome, învăţându-l să descopere, să ştie
ce şi cum să caute, să problematizeze, să vadă dincolo de aparenţe cauza
interioară a manifestărilor comportamentale, a atitudinilor, „îl ajută să
descopere esenţa vieţii, nu numai cu mintea, ci cu întreaga lui fiinţă”23.
Prin proiectul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” catehetul
are posibilitatea de a folosi cât mai multe metode activ-participative24
care să faciliteze însuşirea cunoştinţelor religioase pentru ca, apoi, să
fie puse în practică.
În procesul de catehizare, cel mai important aspect al instruirii
active îl constituie faptul că elevii devin coparticipanţi la propria
instruire şi educare religioasă25, ştiindu-se bine că o achiziţie este cu
atât mai mult a cuiva, cu cât a avut mai multă iniţiativă la dobândirea
ei26. În conformitate cu principiului participării active, preotul catehet
are posibilitatea să valorifice întotdeauna înclinaţia către activitate27,
care este ceva natural pentru copii şi tineri. Când se implică activ
în activitate, ei învaţă cu plăcere, iar capacitatea lor de înţelegere
creşte. Învăţarea agreabilă dă naştere sentimentului de împlinire şi
autorealizare28.
22 Sophie Koulomzin, Biserica şi copiii noştri, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 155-
156, recomandăm capitolul IV „Şcoala duminicală”, pp. 145-169.
23 Ioannis V. Kokulis, Îmbisericirea elevilor – pentru o educaţie religioasă liturgică,
Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 138.
24 De real folos este lucrarea soţilor Dorin şi Monica Opriş, Metode active de
predare-învăţare. Modele şi aplicaţii la religie, apărută la Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2006.
Printre metodele prezentate aici, regăsim „brainstormingul”, „ciorchinele”, „cubul”,
„unul stă, trei circulă”, „turul galeriei”, „jocul de rol”, „mozaicul”, „studiul de caz”,
„Phillips 6-6” etc.
25 Monica Opriş, Religie, morală, educaţie. Perspective teologice şi pedagogice, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2011, p. 139.
26 Pr. Prof. Dumitru Călugăr, Catehetica. Manual pentru Facultăţile de Teologie,
Ediţia a IV-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 202.
27 Nu vom ezita să-i lăsăm să lucreze singuri sau în echipă, mai ales dacă devin
captivaţi de o activitate, deoarece vor reţine mai multe informaţii operând cu ele,
decât auzindu-le.
28 Ion Al. Dumitru, Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Ed. de Vest,
144
 Catehizarea conştientă şi activă îi conduce pe elevi la dorinţa
de a învăţa mai mult, de a studia singuri, prin urmare, la învăţarea
proprie. Un program catehetic este activ atunci când reuşeşte să
schimbe caractere, să zdruncine opinii şi mentalităţi, să purifice de
relele deprinderi, să formeze oameni pentru mai bine şi mai frumos29.
Utilizarea metodelor activ-participative în proiectul „Hristos
împărtăşit copiilor” generează o serie de avantaje30: contribuie la
dezvoltarea spiritului de echipă la adolescenţi, a capacităţii de a
fi cooperant, de a accepta opiniile colegilor; are efect stimulativ
şi relaxant; permite implicarea activă a adolescenţilor la propria
catehizare; încurajează exprimarea liberă a tuturor opiniilor;
favorizează confruntarea de idei şi opinii cu respectarea fiecăreia
dintre acestea; stimulează reflecţia personală; permite dezvoltarea
potenţialul creativ; favorizează asimilarea activă a cunoştinţelor;
permite sistematizarea şi aprofundarea cunoştinţelor primite la ora
de religie; contribuie la aprecierea valorilor creştine; încurajează
interiorizarea şi aplicarea cunoştinţelor religios morale; determină
asumarea unui comportament creştin.
d) Fiecare cateheză (conţinut, temă, subiect, aplicaţie, exerciţii,
dialog etc) din proiectul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” are
avantajul că favorizează utilizarea un limbaj adecvat, în concordanţă cu
nivelul de înţelegere al fiecărei vârste, încât se asigură interactivitatea
în cadrul lecţiilor de cateheză şi implicarea directă a adolescenţilor în
procesul de educaţie. Catehizarea efectuată după metoda propusă în
ghidurile „Hristos împărtăşit copiilor” creează o adevărată emulaţie
religioasă în rândul lor, adolescentul fiind în permanenţă îndemnat să
discute cu ceilalţi membri ai grupului catehetic, ai familiei sau prieteni
şi să aplice, în viaţa de zi cu zi, cunoştinţele dobândite prin cateheză;
e) Proiectul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” propune
şi valorifică educaţia centrată pe elev. În accepţiunea pedagogiei
Timişoara, 2000, p. 32.
29 Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. p. 171.
30 Dorin Opriş, Monica Opriş, Metode active de predare-învăţare. Modele şi aplicaţii
la religie, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2006, p. 15.
145
moderne31, centrarea întregului demers didactic pe elev/adolescent, cu
nevoile şi particularităţile sale de dezvoltare, presupune: respectarea
autonomiei celui care învaţă; cunoaşterea caracteristicilor sale socio-
cognitive, a cunoştinţelor anterioare, a competenţelor şi abilităţilor de
care dispune; participarea şi implicare activă a elevului în învăţare;
profesorul îndeplineşte rolul de facilitator, organizator şi furnizor de
resurse; colaborarea profesorului cu elevul devine resursă de învăţare;
valorificarea experienţei personale a elevilor; promovarea dezvoltării
gândirii critice; încurajarea elevilor de a-şi cunoaşte propriile stiluri de
învăţare, să valorifice resursele disponibile şi să îşi formeze deprinderi
de învăţare; învăţarea este un proces flexibil şi democratic.
Sunt doi factori32 pe care îi are în vedere proiectul catehetic
„Hristos împărtăşit copiilor” pentru ca procesul de catehizare să fie
concentrat pe elev/adolescent:
1) în primul rând, prin conştientizarea importanţei elevului/
adolescentului, aflat în plin proces de formare a personalităţii, avându-l
în vedere pe elev în toate aspectele planificării şi derulării lucrării
catehetice; scopul învăţăturii scripturistice fiind acela de a schimba
vieţile elevilor.
2) o a doua implicaţie majoră este aceea că preoţii/cateheţii
folosesc metodele cele mai eficiente prin care se realizează schimbul
de informaţii, prin care se înregistrează schimbările de atitudine şi de
comportament ale adolescenţilor cu care se lucrează.
În cadrul proiectului „Hristos împărtăşit copiilor” centrarea
pe elev înseamnă că activitatea catehetului, înţelepciunea Sfintelor
Scripturi, resursele curriculum-ului şi puterea lui Dumnezeu sunt
toate concentrate pe fiecare elev şi către progresul său spre deplina
maturitate spirituală. Cu alte cuvinte, chiar şi cele mai bune materiale
de educaţie creştină şi cei mai dedicaţi cateheţi pot avea un impact
scăzut asupra elevului dacă nu este provocată o schimbare într-un
anumit fel. Este imperativ să se folosească doar acele metode de
predare care pot determina o schimbare în viaţa fiecărui elev.
31 Cf. Ioana Todor, Perspective actuale în psihologia învăţării. Suport pentru
dezbateri, Alba Iulia, 2011, p. 11.
32 *** Atelier de formare „Hristos împărtăşit copiilor”, suport de curs tehnoredactat,
pp. 8-9.
146
 f) Un alt element demn de reţinut este şi acela că proiectul
catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” asigură o cateheză captivantă,
atractivă şi ziditoare pentru adolescenţi, care solicită şi impune o
atmosferă relaxantă, dar plină de evlavie. Adolescentul doreşte să se
detaşeze (să scape) de tiparele existente în şcoală. El nu mai vrea o
altă oră de religie, care îşi are limitele şi neajunsurile ei. La biserică
nu mai există constrângerea vreunei note. El vine din plăcere, pentru
a afla lucruri noi. Se aşteaptă să găsească altceva. De aceea, preotul
este chemat, ca prin tactul său pastoral şi prin experienţa sa didactică,
să asigure un climat psiho-afectiv relaxant. O asemenea atmosferă are
ca efect consolidarea grupului, asigurarea continuităţii lui, stimulează
gândirea, creativitatea, comunicarea, oferă echilibru interior, încredere
personală în exprimarea opiniilor, favorizează propria cunoaştere.
Întâlnirea catehetică devine, în aceste condiţii, o adevărată
sărbătoare a dialogului şi a frăţietăţii, în care adolescentul se simte
în elementul lui, se poate deschide, spune ce gândeşte, ce simte, ce îl
frământă, întreabă la rându-i, are sentimentul susţinerii, comuniunii şi
comunicării sincere cu preotul şi cu colegii săi33.
g) Activitatea de catehizare se desfăşoară în biserică, la
iniţiativa preotului, pentru a spori cunoştinţele religioase ale tinerilor,
în vederea întăririi lor în credinţă şi în dragoste de Dumnezeu şi
aproapele. Creştinismul nu este teorie, ci viaţă. Atunci când se transmit
tinerilor cunoştinţele se are în vedere transpunerea lor în viaţă34. Nimic
nu trebuie învăţat doar pentru cultivarea minţii şi înnobilarea inimii,
ci şi pentru a pune voinţa în mişcare, în aşa fel încât cunoştinţele
teoretice să se regăsească în viaţa personală de zi cu zi.
h) Formarea caracterului creştin în rândul adolescenţilor, prin
programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, nu se limitează doar
la orele propriu-zis de cateheză. Programul în sine permite o extindere
a catehezei prin promovarea unor activităţi cu caracter formativ şi, în
acelaşi timp, recreativ. În funcţie de vârsta pe care o au şi de interesul
pentru activităţile propuse, tinerii participă la cercuri de pictură,
33 Pr. dr. Eugen Jurca, Op. cit., p. 172.
34 Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş, Op. cit.,
p. 55.
147
desen şi grafică, sculptură, folclor, teatru, literatură, muzică, poezie,
informatică, concursuri, audiţii şi proiecţie de film religios, oratorie,
tenis, fotbal, volei, baschet etc. De asemenea, de o importanţă majoră
sunt excursiile şi pelerinajele la obiective turistice şi religioase, precum
şi antrenarea în activităţi filantropice în parohie (ex. Concursul naţional
de miniproiecte de educaţie social-filantropică „Copilul invaţă iubirea
lui Hristos”, desfăşurat în anul 2012 în multe parohii din ţară).
O activitate aparte o reprezintă taberele de creaţie pentru tineri.
Taberele pentru adolescenţi au menirea de a contribui la dezvoltarea
abilităţilor personale ale adolescenţilor - comunicare, socializare,
expresie artistică - şi la responsabilizarea lor în relaţia cu prietenii,
părinţii, şcoala, comunitatea locală şi Biserica. Propunând un alt mod
de a petrece timpul liber, prin catehizare, dezvoltare personală şi
rugăciune, tabăra este o încercare de descoperire firească a aproapelui,
a sinelui şi a lui Dumnezeu. În cadrul taberelor, sunt organizate ateliere
artistice, tematice şi sportive, dezbateri pe diferite teme, întâlniri cu
personalităţi ale vieţii publice, drumeţii, jocuri şi pelerinaje la locurile
încărcate de spiritualitate. În acest sens, reprezentative sunt cele 235
tabere de creaţie „Licăr de Lumină”, organizate prin proiectul „Alege
Şcoala!”, la care au participat aproximativ 9.618 tineri (câte trei din
cele 3.206 parohii incluse în proiect). Copiii au participat la trei ateliere
de creaţie: un atelier de creaţie religioasă, constând în confecţionarea
de diferite obiecte religioase din materiale refolosibile şi nu numai,
un atelier religios ce a cuprins activităţi legate de studiul Bibliei, de
orientare turistică, de lecţii demonstrative, dar şi un atelier de pictură,
desen şi grafică. Pentru o parte din tineri, aceste tabere au fost adevărate
căi de iniţiere în tainele credinţei, în cunoaşterea frumuseţilor ţării, dar
şi a propriei generaţii, întâlnite în orizontul credinţei.
În contextul actual, al agitaţiei şi al confuziei de ordin existenţial,
spiritual, social, cultural şi educaţional tinerii, captivaţi de calculator
şi televizor, devin necomunicativi, se interiorizează, creându-şi o lume
imaginară şi paralelă cu cea reală. Şi din acest considerent, proiectul
catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” are menirea de a contribui
la reorganizarea vieţii personale a adolescenţilor, la transformarea
interioară şi spirituală a lor, la formarea şi dezvoltarea personală. Ne
148
manifestăm convingerea că proiectul catehetic „Hristos împărtăşit
copiilor” arată preocuparea Bisericii noastre pentru lucrarea educativ-
misionară a noi generaţii. Este un impuls de revigorare a catehezei
parohiale, este o invitaţie de implicare în demersul de creştere a
copiilor în iubirea lui Hristos. Prin el, Biserica dă un răspuns35 la o
paletă tot mai largă de tineri şi copii, care încearcă să-şi regăsească
rostul şi propriul drum în viaţă.

Concluzii

Într-un mesaj adresat tinerilor români ortodocşi din

Scandinavia, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „Fiecare
om trăieşte la vârsta tinereţii o dorinţă puternică a dăruirii de sine şi
a primirii iubirii altora, dar şi dorinţa de a da sens vieţii sale proprii.
Tinerii încearcă să orienteze această dăruire de sine în căutarea unui
sens al vieţii. Biserica lui Hristos, prin lucrarea sa cu tinerii, iese în
întâmpinarea acestei căutări, deoarece tânărul creştin poartă deja harul
baptismal ca arvună a vieţii şi bucuriei veşnice în iubirea Preasfintei
Treimi”.
De o mare importanţă în viaţa omului, adolescenţa, drumul
spre maturitate şi integrare în viaţa adulţilor, este o perioadă cu un
parcurs sinuos, mai ales în condiţiile complicate pe care ni le oferă
societatea de astăzi. Dimensiunea intelectuală cu cea afectivă, puse
împreună sub amprenta moralităţii, formează personalitatea, care
se schiţează din copilărie şi care urmează să se cristalizeze în anii
adolescenţei.
Chiar dacă între componenta psihologică şi cea morală nu
putem pune un semn deplin de egalitate, ele nu se exclud, deşi în unele
situaţii nu suntem de acord, ci dimpotrivă se completează şi, nu de
puţine ori, se intersectează, ca două faţete ale aceleiaşi realităţi.
După cum s-a putut constata, datorită maturizării biologice,
adaptarea socială a adolescentului capătă o încărcătură nouă, adeseori
fără avertizări prealabile, încărcătură legată de restructurarea
35 Pr. Iacob Cismaş, Preotul – misionar în contextul lumii contemporane, Ed.
Renaşterea, Cluj Napoca, 2010, p. 243.
149
trebuinţelor. O atitudine plină de responsabilitate şi competenţă ne
conduce către o educaţie autentică. Aceasta pentru că deficienţele
care se întâlnesc pe această linie sunt, de regulă, rodul unei educaţii
deformate, rigide. Pentru a evita derapajele ar fi indicat o cateheză
firească menită să înlăture elementele care deformează.
Această lucrare catehetică nu elimină rezultatele cercetării altor
ştiinţe, ci dimpotrivă îmbie la căutare şi la valorificare. Dacă o cateheză
austeră poate duce la grave confuzii de identitate şi sens existenţial sau
chiar la eşecuri vocaţionale, cu atât mai mult, înregistrăm consecinţe
grave în cazul lipsei catehezei. La fel de dăunător este îndoctrinarea
forţată, fără a ţine cont de particularităţile de vârstă şi intelectuale
ale subiectului de educat. În acest caz, lipsa discernământului este
o cale sigură spre repulsie sau conformism. Un tratament expeditiv
(ex. spovedania la minut) şi inadecvat aplicat adolescentului, fie
din ignoranţă, fie din ignorarea problemelor specifice vârstei, riscă
să compromită definitiv legătura sa cu cele sfinte, cu Biserica, fapt
cu posibile consecinţe morale dezastruoase pe toata viaţa. Oamenii
spun că vorbesc cu copiii lor, dar adese­ori vorbesc de fapt copiilor lor.
Trebuie să privim la ini­ma adolescenţilor noştri şi nu doar la aspectul
lor exterior, oricât de şocant ni s-ar părea.
Adolescenţii noştri trebuie să ajungă singuri la etapa convingerii
mature cu privire la credinţă. Acest proces nu înseamnă desigur „în
izolare de ceilalţi”, ci „prin propria lor experienţă”. Adolescenţii noştri
trebuie să se simtă liberi să-şi spună păsurile, îndo­ielile, criticile şi, în
general, punctele lor de vedere. Ei trebuie să simtă că ne interesează
în mod real ce­ea ce fac şi gândesc ei. Fireşte, trebuie să le respec­tăm
secretele, dar prin purtarea noastră şi felul nostru de a vorbi trebuie să
încurajăm un dialog deschis. Dacă nu există acest contact real, atunci
chiar şi cele mai binevoitoare sfa­turi vor fi luate drept pisălogeli.
O anumită îngrădire a libertăţii le dă tinerilor o anumită
siguranţă îndeosebi dacă au încredere şi îşi respectă adulţii. Problemele
se ivesc atunci când adulţii sunt atât de severi, încât copiii încep să aibă
resentimente faţă de ei; atunci inima lor se răceşte faţă de ei şi faţă de
tot ce reprezintă ei, inclusiv Bise­rica sau chiar Domnului Însuşi. Calea
împărătească (de mijloc) între libertatea totală şi ocrotirea exage­rată
150
trebuie căutată şi iarăşi căutată fără încetare cu rugăciune şi cu multă
înţelegere36.
Şi pe baza acestor precizări, considerăm că un rol capital îl
are preotul prin taina spovedaniei, prin programul catehetic „Hristos
împărtăşit copiilor”, dar şi prin multitudinea de activităţi la care
adolescenţii pot participa activ şi creativ. În funcţie de modul în care
au fost acceptaţi, ascultaţi, apreciaţi, încurajaţi, valorizaţi tot aşa se
vor manifesta. Catehizarea autentică a tinerilor este una din misiunile
cele mai delicate la care este pusă la încercare pastoraţia în rândul
lor. Deşi programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” a parcurs 5
ani de aplicare în toate eparhiile, el întâmpină încă greutăţi. Cu toate
acestea, roadele programului catehetic încep să se vadă. De aceea,
suntem convinşi că acest proiect, aşa cum a început, va continua şi
se va dezvolta în anii următori, desigur cu paşi mărunţi, dar siguri,
devenind o lucrare permanentă şi coerentă a Bisericii.

36 Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura

Deisis, Sibiu, 2002, p. 84.
151