SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ „SFÂNTUL APOSTOL

ANDREI”

MANAGEMENTUL COMPORTAMENTAL AL PACIENTULUI

COPIL ȘI AL ADOLESCENTULUI

Coordonator Medic rezident

Șef lucrări Bartok-Nicolae Cristina Pavel Lucian Sorin

CONSTANȚA
2020
 CUPRINS

ARGUMENT
CAPITOLUL 1. COMUNICAREA CU PACIENTUL COPIL
1.1 Principii de comunicare
1.2 Metode de comunicare
1.3 Tehnici pentru îmbunătățirea comunicării
CAPITOLUL 2. COMUNICAREA ADECVATĂ
CAPITOLUL 3. DENTOFOBIA, FRICA DE STOMATOLOG
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită

prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe,
experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.
Comunicarea consta în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane.
Comunicarea medic-pacient este o componentă majoră a procesului de îngrijire a sănătății. Din
studiile ultimilor ani rezultă că îmbunătăţirea comunicării medic-pacient influenţează în mod direct
actul medical, gradul de satisfacţie al pacientului, precum şi reducerea numărului de procese de mal-
praxis. Comunicarea cu pacientul trebuie să fie în concordanţă cu starea lui actuală, cu posibilităţile
lui de înţelegere şi asociată cu elemente de sprijin pentru a influenţa pozitiv evoluţia bolii sale.
În ceea ce privește comunicarea cu pacientul copil, implicarea pacienților in discuții este
foarte importantă in procesul de vindecare, de aceea, ar trebui sa se comunicăm cu aceștia nu numai
despre starea lor fizică, ci și despre starea lor psihică. Implicarea copilului trebuie sa fie constientă și
deliberată. Încurajarea unei comunicări adecvate este elementul fundamental în construirea unei cul-
turi a sănătății medicale centrate pe pacienți și pe nevoile acestora. Informațiile trebuie transmise într-
o manieră clară și angajatoare, care ajută personalul medical și oferă în același timp copiilor și fami-
liei posibilitatea de a deveni parteneri în cadrul consultației și îngrijirii.
Comunicarea eficientă trebuie să invite copilul să vizualizeze, să-şi imagineze, să audă și să
creeze. Copiii care vin cu durere în cabinetul stomatologic au nevoie să se simtă în siguranță, iar pe-
dodonții și personalul medical trebuie să fie conștienți de acest lucru și dispuși să ofere micilor pa-
cienți sprijinul și consilierea extrem de necesare, pe lângă intervenția strict medicală.
Comunicarea este cea mai importantă metodă de tratament comportamental care are ca obiec-
tiv modificarea atitudinii copilului față de tratamentul stomatologic. Ea este o formă de tratament psi-
hologic care se realizează prin intermendiul procesului educațional și care oferă reale avantaje în
comparație cu metodele farmacologice sau de constrângere.
Comunicarea cuprinde mai multe tehnici de tratament, dintre care cele mai utilizate sunt:
Tell-Show-Do, consolidarea comportamentului pozitiv, modelarea comportamentului, desensibi-
lizarea sistematică, creșterea controlului pacientului asupra medicului, comunicarea non-verbală,
controlul tonului vocii, distragerea atenției, prezența părinților, păcălirea pacientului, recompensarea
pacientului.
 Capitolul 1. COMUNICAREA CU PACIENTUL COPIL
1.1 PRINCIPII DE COMUNICARE

Comunicarea eficientă presupune atât exprimarea conţinutului de idei, cât şi a intenţiei

partenerilor de comunicare. Ea este, în primul rând, o chestiune de încredere şi de acceptare a ideilor
şi sentimentelor celorlalţi. La baza celor mai multe aspecte legate de situația de comunicare stă de
cele mai multe ori ideea de credibilitate. Fiecare vede lumea prin prisma sistemelor proprii de refer-
inţă, influenţate de sentimente, de convingeri şi de comportamente. Cele mai multe dintre problemele
credibilității pot fi rezolvate dacă cel puţin una dintre părţile implicate îşi dă seama că receptarea
mesajelor celuilalt partener de comunicare este o problemă de percepţie.
Comunicarea eficientă este un proces care presupune disponibilitatea de a folosi, printre al-
tele, empatia ca modalitate de stabilire a relației de comunicare. Este, de asemenea, un proces prin
care partenerii de comunicare încearcă fiecare să clarifice orizontul de aşteptare al celuilalt, să-și con-
centreze atenția asupra intereselor comune și să inventarieze opţiuni din care să câştige toţi cei impli-
caţi în situația de comunicare.
Principiul 1 - Comunicarea cu pacientul copil trebuie să fie adaptată vârstei şi să se bazeze pe
prietenie.
Recomandările pentru acest principiu includ:
- Utilizarea unui limbaj adaptat, personaje, poveşti, muzică şi umor;
- Încurajarea şi modelarea interacţiunii pozitive şi a gândirii critice;
- Utilizarea unor efecte speciale în mod judicios şi înţelept.
Principiul 2 - Comunicarea cu pacientul copil trebuie să abordeze holistic copilul şi se bazează pe re-
comandări ca:
- Utilizarea unei abordări integrate în comunicare;
- Oferirea de modele pozitive pentru adulţi în relaţia lor cu copiii;
- Crearea unor aşa-numite “zone de siguranţă.” Comunicarea ce are la bază zonele de
siguranţă este extrem de importantă deoarece siguranţa şi securitatea sunt fundamente pentru dez-
voltare şi învăţare. Zonele de siguranţă sunt spaţii unde copiii vulnerabili – bolnavi sau abuzaţi - se
pot refugia în timp de criză, fie că este vorba de locuri fizice, mentale sau emoţionale, unde copiii
simt că sunt ascultaţi şi înţeleşi, unde se simt protejaţi şi pot debândi încredere şi optimism.
Principiul 3 - Comunicarea cu copiii trebuie să fie pozitivă şi bazată pe puncte forte - se bazează pe
recomandări ca:
- Construirea încrederii;
- Folosirea modelelor pozitive;
- Rolul activ al copilului;
- Evitarea daunelor/prejudiciilor.
Principiul 4 - Comunicarea cu copiii trebuie să răspundă nevoilor tuturor copiilor, inclusiv ale celor
dezavantajaţi şi se bazează pe următoarele recomandări:
- Respectarea demnităţii fiecărui copil, indirerent de religie, rasă, culoare, limbă, naţionalitate;
- Comunicarea trebuie să fie liberă de stereotipuri;
- Încurajarea aspectelor pozitive ale culturii locale şi tradiţiilor.
Pentru toate grupele de copii, comunicarea trebuie să invite copilul să vizualizeze, să-şi imagineze, să
audă, să creeze.
Comunicarea trebuie să fie:
- Deschisă și completă, adaptată nevoilor copilului și particularităților sale de dezvoltare;
- Bazată pe demnitate și respect (medicii şi personalul medical ascultă pacientul și iau în considerare
nevoile și preferințele sale în luarea deciziei privind planul de îngrijire a sănătăţii);
- Realizată prin colaborare: personalul medical, pacienții și familiile acestora, precum și personalul
administrativ colaborează pentru realizarea unui act medical de înaltă calitate, eficacitate și eficiență.
Comunicarea adecvată cu pacientul și familia acestuia are scopul de a transmite un mesaj, dar
și de a stabili o legătură cu pediatrul şi personalul medical, pornind de la valorile primordiale ale pro-
fesiei medicale - dorința de a ajuta atât la oferirea unei îngrijiri medicale de înaltă calitate, cât și la
suportul moral şi psihologic oferit celor care suferă.
Pe lângă comunicarea verbală și nonverbală, în comunicarea pediatrică se pot utiliza și alte
strategii: jocuri, cărți, jucării, imagini și activități cu caracter ludic, acestea contribuind la eliberarea
de stres și scăderea anxietății.
 Purvis(2009) abordează provocările comunicării cu care medicii pediatri se pot confrunta
atunci când interacționează cu copiii și importanța aplicării celor patru elemente: empatie, angajare,
înrolare și educație. Autorul subliniază importanța comunicării cu un copil, subliniind semnificația
activităților verbale, nonverbale și de comunicare, importanța luării în considerare a etapelor cogni-
tive și de dezvoltare ale acestuia și adaptarea la nevoile specifice ale sugarilor, copiilor și
adolescenților. Comunicarea cu pacienţii copii necesită abilități speciale, talent și instruire.
Cea mai bună strategie de comunicare pentru copii se bazează pe ceea ce personalul medical
poate învăța chiar de la copii. Prin urmare, cel mai important lucru pe care îl pot face este să le
acorde toată atenția, să petreacă timp cu ei, să le solicite şi să le respecte părerea despre ceea ce li s-a
comunicat. În măsura în care este posibil, medicul pedodont trebuie să ofere copilului control asupra
examinării medicale, de exemplu: "Vrei să ne uităm împreună la dinții tăi?" " Vrei să numărăm dinții
împreună?", "Vrei să ții tu oglinda/aspiratorul?". De asemenea, faptul de a permite copilului să par-
ticipe activ la ședința de tratament, nu numai că îl convinge că nu reprezintă o amenințare, ci îi oferă
un control asupra a ceea ce se întâmplă.
Copilul trebuie informat. Un dialog care se desfășoară în timpul examinarii îmbunătățește co-
operarea și ajută la atenuarea anxietății. Toți pacienţii îşi doresc să cunoască procedurile şi manevrele
care se efectuează asupra corpului lor. Chiar şi la vârste mici, de doi sau trei ani, copilul trebuie infor-
mat despre ceea ce îi face medicul şi ce îi va face, de exemplu: „Acum ne uităm la dinții tăi” sau
„acum te voi spăla pe dinți” etc. Un zâmbet prietenos, o atingere blândă și o vorbă bună pot ajuta
copiii, iar micile glume pot face examinarea mai puțin înfricoșătoare. Copiii sunt, în general, atât cu-
rioși, cât și concreți în gândirea lor. Ei vor aprecia o explicație a ceea ce aveți de gând să faceți și de
ce. Apoi explicați-le ce aţi găsit într-un limbaj adecvat stadiului lor de dezvoltare.
În timpul controlului medical este indicat să folosim un limbaj simplu, fără termeni medicali,
să folosim analogii, imagini deoarece acestea îmbunătățesc înțelegerea și memoria. Se recomandă
utilizarea tehnicilor de tipul teach-back or show-me (arată-mi, învaţă-mă) (Schillinger et al., 2003).
Dacă comunicarea este distractivă și inspirată, copiii vor adera cu siguranţă la sensul dorit.
Povestirile pot fi un instrument eficient de comunicare şi influenţare a pacienţilor copii datorită
capacităţii lor de a angrena cititorul sau ascultătorul. Povestirile sunt folosite în intervenţiile terapeu-
tice deoarece îmbunătăţesc relaţia cu pacienţii copii, le evaluează nivelul de teamă şi anxietate şi le
explică procedurile, pregătindu-i pentru următoarele tratamente. De exemplu, posterul „Să ne spălăm
pe mâini” a fost elaborat pentru copiii de vârstă şcolară în timpul unui atelier de construire a capac-
ităţilor de dezvoltare holistică a copiilor din Indonezia. Grupul de lucru a ales ca model pentru poster
o fetiţă şi a prezentat secvenţial spălarea corectă pe mâini prin intermediul acestei „poveşti”
(umezirea, folosirea săpunului, frecarea şi clătirea). S-a folosit de asemenea o rimă pentru fiecare
imagine, posterul terminându-se cu fetiţa bucuroasă examinându-şi mâinile curate. Activităţile supli-
mentare au inclus adaptarea rimei la un cântecel ce se cântă la şcoală sau acasă când copiii se spală
pe mâini. Posterul a integrat educaţia în domeniul igienei, învăţarea prin rimă, consolidarea încrederii
în sine şi poate fi folosit ca model pentru predarea diferitor deprinderi, atât copiilor, cât şi adulţilor.
Atunci când copiii ascultă, medicul va relata o poveste similară cu ceea ce pacientul va exper-
imenta în timpul unei proceduri sau investigații, pentru a explica indirect ceea ce se va întâmpla, prin
ochii personajului. Ea poate reprezenta un punct de plecare în iniţierea unei comunicări cu copilul
atunci când acestuia îi este greu să vorbească despre sentimentele sale, prin crearea unei punţi de legă-
tură interpersonală între sine şi evenimentele din poveste.
Încurajarea minimală, ca și parafrazarea, ajută la adâncirea conversației, dându-i celuilalt sen-
timentul că este ascultat. Ambele abilități se bazează pe concentrarea asupra cuvintelor-cheie.
Încurajările minimale verbale sunt cuvintele scurte, care îl ajută pe vorbitor să vorbească mai departe.
O încurajare minimală poate fi, în unele cazuri, și tăcerea atunci când celui ascultat i se oferă timpul
necesar pentru a da un răspuns.
Ascultarea activă este capacitatea de a extrage informații relevante, pe măsură ce pacientul
vorbește, prin ascultare, observare și facilitare a expunerii pacientului. Aceasta poate conține urmă-
toarele elemente:
· Menținerea contactului vizual cu pacientul (privirea trebuie să fie intermitentă, nu fixă și evazivă; e
recomandat de a evita contactul vizual atunci când pacientul este furios sau plânge).
· Poziția corporală neutră (care nu sugerează graba): ambele picioare pe podea, umerii relaxați, ușor
aplecați în față, expresia facială prietenoasă, mâinile pe genunchi.
· Eliminarea barierelor fizice dintre medic și pacient (ex.: masă, calculator, cărți etc.).
· Folosirea întrebărilor deschise (care nu presupun răspunsuri de tipul „da/ nu”).
· Oferirea de feedback pozitiv: încurajarea prin mișcări afirmative făcute din cap
· Folosirea perioadelor de tăcere, ca pacientul să-și organizeze gândurile
· Folosirea clarificării
· Folosirea repetiției
· Folosirea rezumării și verificarea opiniei pacientului cu privire la rezumat
· Invitarea pacientului să pună întrebări.

1.2. METODE DE COMUNICARE

“Poţi descoperi mai mult despre o anumită persoană într-o oră de joacă decât într-un an de
conversaţie” (Plato)
1.2.1 Activități ludice
Există mai multe motive care determină frica copiilor de medici, asistente medicale și spitale în gen-
eral, ca de exemplu anticiparea evenimentelor dureroase, a unui mediu neprietenos sau necunoscut, a
fețelor nefamiliare, a lipsei de înțelegere a ceea ce se întâmplă, și, nu în ultimul rând, a amenințării cu
pedeapsa prin "doctor / injecţie", frecvent folosită de părinți când copiii sunt răi. Necunoscutul poate
provoca teamă și anxietate, atât la copii cât și la părinți. Deoarece jocul este expresia naturală a
copilului, el nu îl asociază cu stresul și teama
Prin urmare, prin implicarea copiilor în jocuri și jocuri de rol, preocupările, îngrijorările și temerile
lor pot fi ocolite, copiii fiind implicaţi indirect într-o situație medicală în care nu se tem să pună între-
bări și chiar să ia parte la luarea deciziilor despre starea lor și suferință. Utilizarea jucăriilor și a
păpușilor reprezintă o strategie de comunicare ce reduce stresul, prin care se atrage atenția asupra
mesajului mai degrabă decât asupra fricii și anxietății pe care copilul o întâmpină.
Pe lângă faptul că acordă atenție mesajelor principale, intenționate, copiii învață însă şi din ele-
mentele accidentale și neintenționate ale unui joc (de exemplu, dacă personajele se comportă în
funcție de rolurile tradiționale prescrise de gen, cum reacționează îngrijitorii, vizual la temerile sau
greșelile copiilor etc.). Prin urmare, este important să acordăm o atenție deosebită tuturor aspectelor
mesajelor unei activităţi ludice, atât evidente cât și mesaje subliminale.

1.2.2 Comunicarea prin imagini

Imaginile sunt elemente importante ale comunicării. Copilul care priveşte imaginile va fi captivat de
personaje. Comunicarea vizuală prin imagini se realizează la nivel psihic într-o manieră conștientă.
Imaginile folosite în comunicarea cu pacienții copii trebuie să fie clare, explicite și, de asemenea,
atractive.
Folosirea de povestiri, cuvinte, elemente vizuale și modele care construiesc încrederea și competența
ar trebui să fie dublate de un limbaj adecvat ("Sunt atât de mândră că ai înghițit tabletele", "Uite cât
de repede am dat dințișorul la zâna măseluță!” “Eşti un model pentru ceilalți cât de cu imte ai fost!").
În loc să descrie situații sau imagini înfricoșătoare, comunicarea ar trebui să se bazeze pe modalități
prin care copiii se pot ajuta singuri atunci când se tem (vorbind cu un adult în care au încredere, cân-
tând un cântec, gândindu-se la o amintire fericită etc.).
Copiii cu nevoi complexe de comunicare (CCN) au aceleași nevoi sociale, emoționale sau fizice ca şi
ceilalți copii. De asemenea, unele proceduri spitalicești pot duce la imposibilitatea de a comunica din
cauza intubării, traheotomiei. În acest sens, comunicarea prin imagini, clip art, reprezintă un ajutor
pentru a evalua localizarea durerii pacientului și a ajuta la comunicarea anumitor mesaje în perioada
în care copiii nu pot vorbi. Fotografii ale prietenilor, familiei, animalelor de companie, activitățile
preferate sunt adesea plasate pe peretele salonului pentru a permite unui copil internat în spital și care
poate fi temporar incapabil să vorbească, să-i spună medicului pediatru, asistentelor medicale și viz-
itatorilor despre cum este el / ea în viaţa obişnuită = propria sa carte de vizită.

1.2.3 Poveștile

Principiile educației bazate pe prietenie se aplică în egală măsură unei comunicări bazate pe prietenia
cu pacienţii copii. Adulţii şi în special copiii, învață cel mai bine când conținutul este prezentat în
moduri interesante și sub forma unor povestiri, mai degrabă decăt dintr-o prezentare didactică. Aceste
tehnici includ, printre altele, învățarea activă în care sunt incluse nevoile și opiniile copiilor. Dacă co-
municarea este distractivă și inspirată, copiii vor adera cu siguranţă la sensul dorit. Povestirile pot fi
un instrument eficient de comunicare şi influenţare a pacienţilor copii datorită capacităţii lor de a an-
grena cititorul sau ascultătorul. Povestirile sunt folosite în intervenţiile terapeutice deoarece îm-
bunătăţesc relaţia cu pacienţii copii, le evaluează nivelul de teamă şi anxietate şi le explică proce-
durile, pregătindu-i pentru următoarele tratamente. De exemplu, posterul „Să ne spălăm pe mâini” a
fost elaborat pentru copiii de vârstă şcolară în timpul unui atelier de construire a capacităţilor de dez-
voltare holistică a copiilor din Indonezia. Grupul de lucru a ales ca model pentru poster o fetiţă şi a
prezentat secvenţial spălarea corectă pe mâini prin intermediul acestei „poveşti” (umezirea, folosirea
săpunului, frecarea şi clătirea). S-a folosit de asemenea o rimă pentru fiecare imagine, posterul ter-
minându-se cu fetiţa bucuroasă examinându-şi mâinile curate. Activităţile suplimentare au inclus
adaptarea rimei la un cântecel ce se cântă la şcoală sau acasă când copiii se spală pe mâini. Posterul a
integrat educaţia în domeniul igienei, învăţarea prin rimă, consolidarea încrederii în sine şi poate fi
folosit ca model pentru predarea diferitor deprinderi, atât copiilor, cât şi adulţilor.
În povestire, rolul copiilor poate fi fie de ascultător, fie de povestitor. Atunci când copiii ascultă,
medicul va relata o poveste similară cu ceea ce pacientul va experimenta în timpul unei proceduri sau
investigații, pentru a explica indirect ceea ce se va întâmpla, prin ochii personajului.
Copiii pot fi, de asemenea, încurajaţi să producă ei înşişi povestiri despre alți copii care au fost în
situații dificile (diagnosticați cu cancer sau HIV, au un handicap, au trecut printr-un dezastru, au pier-
dut o fiinţă dragă), dar au supraviețuit și se simt bine, pentru a-i ajuta să depășească teama de boală și
de suferință.
În cazul povestirii reciproce, pacientul poate fi rugat să continue ceea ce pediatrul a început, apoi
medicul pediatru reiterează și continuă puțin și apoi cere din nou copilului să intervină și așa mai de-
parte.
Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutică are rolul de a media durerea și suferința,
apropiindu-l pe copil de realitatea în care, în orice moment, poate apărea o resursă sau un sprijin care
să-l ajute să-şi înfrângă teama, incertitudinea, neputința. Intrând pe tărâmul poveştii, copilul se uită
pe sine. Povestea nu poate fi explicată, nu oferă soluţii sau verdicte dar poate fi înţeleasă de cel care o
ascultă. Ea poate reprezenta un punct de plecare în iniţierea unei comunicări cu copilul atunci când
acestuia îi este greu să vorbească despre sentimentele sale, prin crearea unei punţi de legătură
interpersonale între sine şi evenimentele din poveste. Există diferite moduri de realizarea a
metaforelor terapeutice: poveşti originale, desene animate, diverse teme ce pornesc de la povestiri
populare sau ştiinţifico-fantastice, pot fi create de către terapeut sau preluate din viaţa reală.

1.3. TEHNICI PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA COMUNICĂRII

Copii mari, copii mici, copii activi, copii introvertiti, indiferent de tipul pacientului, personalul medi-
cal are un rol important in vindecarea acestuia. Cu putin respect, umor si comunicare, aceasta le poate
diminua suferinta copiilor.

1.3.1 Tonalitatea vocii

Copiilor nu le place să fie certați sau să li se vorbeasca pe un ton apăsat. Avand un astfel de compor-
tament, se crează o stare de frica, ceea ce va duce la o lipsa de implicare in discutiile cu cadrele medi-
cale. Intelegerea si gestionarea asteptarilor sunt importante, de aceea este adecvat sa intrebati atat pa-
cientul, cat si parintele despre asteptarile pe care le au in ceea ce priveste controlul sau spitalizarea.

1.3.2 Empatia față de pacient

Empatia este definita cel mai bine ca fiind capacitatea de a recunoaste emotiile traite de un pacient
sau de parinte. Această caracteristică va ușura la imbunătățirea relației cu pacienții și facilitează
comunicarea cu acestia.

1.3.3 Comunicarea bidirectională

Comunicarea trebuie sa fie bidirectionala, nu trebuie să fie monolog sau un exercitiu de tip intrebare-
raspuns. Pacientul apreciază atentia deosebita a comunicarii bazata pe protocol, chiar daca este o se-
rie rigida de intrebari predeterminate. 
Iintrebările clasice pot fi introduse intr-o conversatie relaxata si deschisă cu pacientul.  
 Capitolul 3. COMUNICAREA ADECVATĂ

Comunicarea este cea mai importantă metodă de tratament comportamental și

cuprinde mai multe tehnici, dintre care cea mai utilizată este Tell- Show- Do (Spune- Arată-
Efectuează).

Aceasta este cea mai simplă și mai utilizată metodă de comunicare fiind foarte eficientă. Este
indicată la toți pacienții comunicativi. Are ca obiectiv principal familiarizarea copilului cu intrumen-
tarul, materialele și procedurile stomatologice. Tehnica include explicații verbale asupra procedurilor,
demonstrații practice prin metode vizuale, auditive, olfactive și tactile, urmând apoi efectuarea proce-
durii tocmai cum a fost descrisă. Încurajarea unei comunicări adecvate de ambele părți este un ele-
ment fundamental în construirea unei culturi a îngrijirilor medicale centrate pe pacient, abordare care
este din ce în ce mai promovată de către unitățile medicale care vor să facă saltul decisiv spre un nou
nivel de calitate, eficacitate și eficiență.
Filozofia îngrijirilor medicale centrate pe pacient are patru principii de bază:

1) comunicare deschisă și completă – cadrele medicale împărtășesc pacientului, la timp, informații

complete și obiective, într-un mod care este încurajator și util pacientului, astfel încât acesta să poată
participa la luarea deciziilor medicale;

2) demnitate și respect – cadrele medicale îi asculta pe pacienți și iau în calcul valorile, convingerile
și preferințele acestora în luarea deciziilor medicale;

3) participare – pacienții și familiile lor sunt încurajați și sprijiniți pentru a participa în actul medical
și deciziile pe care le implică;

4) colaborare – cadrele medicale, pacienții, familiile lor și conducerea administrativă a unităților

medicale colaborează pentru realizarea unui act medical de înaltă calitate, eficacitate și eficiență.
Comunicarea adecvată cu pacienții și familiile lor, primul dintre cele 4 principii de bază ale asistenței
medicale centrate pe pacient, a fost inclusă în topul factorilor care determină gradul lor de satisfacție
în privința îngrijirilor medicale primite de către pacienții consultați în cadrul unor focus grupuri orga-
nizate în 2008 de Planetree si Picker Institute.

Capitolul 3. DENTOFOBIA, FRICA DE STOMATOLOG

Dentofobia, sau frica de medicul dentist, este întâlnită la oamenii de toate vârstele. Uneori
derivă din iatrofobie (frica de medici, în general), sau din tripanofobie (frica de injecții). Dentofobia
poate fi moderată sau severă și poate avea consecințe negative asupra sănătății persoanei.

Dentofobia este diferită de anxietatea dentară. Anxietatea dentară este prezentă la majoritatea pa-
cienților, însă aceasta poate fi înfruntată și depășită. Dentofobia nu poate fi depășită ușor, iar pa-
cientul dentofob preferă să suporte durerea, pentru a evita vizita la medicul stomatolog.

Tipuri ale dentofobiei

Dentofobia poate fi împărțită în mai multe tipuri, în funcție de temerile pe care pacientul le are în
subconștient, iar persoanele afectate prezintă de regulă câteva tipuri simultan. Pacienții cu dentofo-
bie severă vor fi afectați de majoritatea sau chiar de toate tipurile dentofobiei, simultan.

Medicul dentist este văzut de pacientul dentofob ca fiind rece, în cea mai bună situație, sau sadic, în
situații de teamă extremă. Se crede că persoanele care au avut o experiență traumatizantă la
stomatolog, în special în copilărie, vor fi mai predispuse percepției medicului dentist în aceste feluri.

3.1 Durerea

Până relativ recent, nu exista procedură stomatologică fără durere. Chiar și astăzi, când tehnologia a
avansat mult, anumite proceduri implică și o mică doză de durere, chiar dacă nesemnificativă. Pen-
tru pacientul dentofob, aceasta este interpretată ca fiind insuportabilă, iar el va face tot posibilul să
nu se prezinte la medicul stomatolog, chiar dacă este informat că durerea din cadrul unei afecțiuni
netratate este cu mult mai mare decât ce va experimenta la dentist.

3.2 Injecții

Pacienții cu teamă de injecții pot dezvolta teamă exacerbată de medicul dentist care aplică anestez-
icul înainte de procedura stomatologică.
3.3 Teama de anestezie

Există persoane cărora le este frică de anestezie, mai ales cele care au avut experiențe traumati-
zante într-un anumit moment al vieții legate de respirație (senzația de sufocare). Acestea se tem că,
în urma anesteziei nu vor mai putea respira sau înghiți.

3.4 Zgomote și mirosuri

Anumite persoane au o teamă excesivă de zgomotele din cabinetul stomatologic și/sau mirosul spe-
cific unui cabinet stomatologic. De asemenea, aceștia dezvoltă o frică teribilă de freza dentară.

CONCLUZII

Comunicarea este una dintre cele mai frecvente activităţi la care participă fiinţa umană. Prin
comunicare transmitem şi primim mesaje, iniţiem şi menţinem relaţii, rezolvăm conflicte. Comuni-
carea este un act social care poate fi efectuat în mod deliberat sau involuntar, conștient sau inconș-
tient - prin gesturi, mimică, postură, stil de îmbrăcăminte, chiar și prin tăcere fiind posibilă trans-
miterea unor mesaje specifice.
Comunicarea medic-pacient este o componentă majoră a procesului de îngrijire a sănătății. Medicii se
află într-o poziție unică de respect și putere. Comunicarea efectivă între medic și pacient poate fi o
sursă de motivație, stimulare, reasigurare și susținere. O bună relație medic-pacient poate spori satis-
facția profesională și poate întări încrederea de sine a pacienților, motivația și viziunea pozitivă
asupra stării lor de sănătate, care ar putea influența rezultatele îngrijirii medicale.
În ceea ce privește comunicarea cu pacientul pediatric (în ambele sensuri, către şi dinspre acesta), în-
curajarea unei comunicări adecvate este elementul fundamental în construirea unei culturi a sănătății
medicale centrate pe pacienți și pe nevoile acestora.
Informațiile trebuie transmise într-o manieră clară și angajatoare, care ajută personalul medical şi
oferă în acelaşi timp copiilor și familiei lor posibilitatea de a deveni parteneri în cadrul consultaţiei şi
îngrijirii.
 BIBLIOGRAFIE

1. Doctor-patient communication: A review https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/

PMC3096184/
2. Effective Communication in Children’s Hospital
3. Pediatric Nursing – Caring for Children and Their Families (2012)
4. https://medijobs.ro/blog/sfaturi-de-comunicare-daca-lucrati-pe-sectia-de-pediatrie
5. Peretti A., Legrand J. A., Boniface J., TEHNICI DE COMUNICARE , Ed. Polirom, 2001.
6. The Most Important Skill in Medicine - http://www.medscape.com/viewarticle/764270
7. Patient-Physician communication: the why and how http://jaoa.org/article.aspx?
articleid=2093086
8. Doctor-patient communication: A review https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/
PMC3096184
9. Communicating with children https://www.unicef.org/cwc Purvis, M. John. (2009). The Chal-
lenges of Communicating with Pediatric Patients. AAOS http://www.aaos.org/news/
aaosnow/feb09/clinical5.asp
10. Communicating with Pediatric Patients and their Families: the Texas Children’s Hospital
Guide for Physicians, Nurses and other Healthcare Professionals https://media.bcm.edu/docu-
ments/2015/76/palazzi-et-al-tch-guide-to-patient-communication.
11. Pediatric Therapy corner – Achieving effective joint communication through social stories
http://www.pediastaff.com/blog/pediatric-therapy-corner-acheiving-effective-joint-communi-
cationthrough-social-stories
12. Managementul comportamental al copilului și adolescentului SCRIBD.
13. Do Patients Understand? https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3037129/
14. SmallTalk Pain Scale http://itunes.apple.com/us/app/smalltalk-painscale/id403058256?mt=8
15. https://www.dentalbrothers.com/what-is-dentophobia/