VI. Profilul profesorului de religie. Rolul modelelor în educaţie.

Dinamica relaţiei
profesor-elev în cadrul educaţiei religioase.

Profesorul de religie trebuie să ştie el intruchipeaza activitatea învăţătorească a

Mântuitorului Hristos, îndrumând spre perfecţiune ceea ce are omul mai de preţ: sufletul. El
trebuie să aibă o bună pregătire pedagogică şi teologică, dar trebuie să aibă şi vocaţie.
Vocaţia îl face pe profesorul de religie să simtă în interiorul lui dorinţa de a învăţa pe elevi
cuvântul lui Dumnezeu. Vocaţia în învăţământul religios asigură existenţa unui profesor
născut, nu făcut. Vocaţia asociată cu studiul sistematic şi aprofundat duce la îmbogăţirea
personalităţii profesorului de Religie. O altă latură a personalităţii profesorului de religie este
moralitatea sa. El întruchipează conştiinţa morală pe linia unui ideal superior, către care nu se
poate merge şi nici alţii nu pot fi conduşi , decât prin exemplul unei trăiri curate.Toate acestea
sunt încununate de convingerea religioasă de care trebuie să fie stăpânit profesor de religie.
Numai când sufletul profesorului este închinat Mântuitorului Iisus Hristos, atunci acel suflet
poate să ducă alte suflete la înălţimea lui Hristos. Realizările educative izvorâte din
convingere sunt deosebite. Cine are convingere religioasă, are şi entuziasm pedagogic, are
seninătate, linişte, înţelegere, răbdare, îngăduinţă în faţa elevilor săi. Activitatea profesorului
de religie înseamnă apostolat, înseamnă iubire creştină pentru binele şi mai binele elevilor,
pentru mântuirea lor sufletească.
Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:
Reuşita orei de religie depinde de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia prin
prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra
materiei în sine. Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un
om cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o
permanentă strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună
cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele,
inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist
în materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i
permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul
de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din
domeniile ajutătoare. Mai ales, el nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un
propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin, din
punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire
neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie
trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin
şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu
celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci
profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus
Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte
izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată
şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea
interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin
cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El
trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Catedra
orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare:
 a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de
factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi
secvenţelor educaţionale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în
funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia
teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală,
cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu
întotdeauna are şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în
cauză. Etapa a doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele
îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare
un moment critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism
şi revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări.
Etapa a treia e marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra
se constituie într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să
apară o formă de plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi
desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece
de la competenţă si profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice,
am putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară
colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul.
Important este să conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună
pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere
ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.
Rolul modelelor în educaţie
Ştiinţele educaţiei şi experienţa didactică au căutat să identifice dacă valorile
religioase creştine sunt prezente în spaţiul educaţional din România. Cercetarea arată că
există un transfer al valorilor creştine în cultura şcolii. Valorile creştine sunt prezente în viaţa
şcolii din România rezultând din interacţiunea dintre curriculumul oficial (reprezentat de
religie ca disciplină inclusă în trunchiul comun de discipline) şi curriculumul ascuns.
„Curiozitatea intelectuală” care a generat această cercetare este reprezentată de faptul că într-o
societate globalistă concetrată asupra desacralizării spaţiului, marcată de valori materiale,
există o reală nevoie a tinerilor de a se împlini spiritual. Trebuie să identificăm cum se
raportează tinerii la modele creştine în general. Care sunt valorile creştine la care se
raportează, care sunt mediile în care le-au întâlnit, care sunt spaţiile în care doresc şi se simt
liberi să-şi facă cunoscute căutările spirituale? Şcoala este mediul prielnic pentru o astfel de
întânire, căci prin ora de religie cultivăm următoarele valori dominante: iubirea, credința,
toleranța, milostenia/mila, modestia/smerenia, răbdarea, nădejdea, înțelepciunea, rânduiala
bisericii, adevărul, virtutea, râvna, martirajul. În şi prin Hristos, Fiul Lui Dumnezeu,
Dumnezeu-Omul, modelul desăvârşit al pedagogiei creştine, pedagogia care este artă şi ştiinţă
a educaţiei, este fundamental lucrare divină. În Biserica întemeiată de Fiul lui Dumnezeu,
Iisus Hristos este El însuşi Pedagogul. Cu Iisus Hristos ca model suprem, prin lucrarea
Duhului Sfânt, s-a dezvoltat pedagogia creştină. Hristos şi-a trăit învăţătura, a trăit în
Dumnezeu, Tatăl Său şi Tatăl nostru, şi ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne-a făcut şi pe noi fii ai
aceluiaşi Părinte. Mântuitorul Iisus Hristos este Pedagogul lumii, Pedagogul desăvârşit,
modelul nostru suprem. El este Dumnezeu-Omul. În Mântuitorul Iisus Hristos avem
plenitudinea modelului, în El redescoperim icoana desăvârşită de plinătate a vieţii. Zidirea în
noi a chipului după Icoana Mântuitorului este ceea ce are în vedere pedagogia creştină.
Dinamica relaţiei profesor-elev în cadrul educaţiei religioase.
Profesorul de religie, are datoria să vorbească despre Hristos şi despre cuvintele lui
Hristos. Pentru a vorbi despre Hristos şi despre învăţătura Lui în faţa elevilor, profesorul
trebuie să iubească copiii aşa cum îi iubeşte şi Hristos, care cere mamelor să-şi lase pruncii să
vină la El pentru a se bucura împreună cu El de bucurii şi de fericire veşnică (Matei 19, 24).
Are nevoie elevul din ciclul primar de dragostea profesorului de religie pentru a înţelege
autentic dragostea lui Hristos. Îi este de folos elevului de gimnaziu să fie respectat cu dragoste
de către profesorul de religie ca să înţeleagă bucuria şi fericirea în care trăiesc cei care sunt în
preajma lui Hristos şi să dorească această bucurie. Dragostea vine şi la elevul din clasele
liceale ca un mod de a fi, ca un mod propriu adolescentului. Elevii trebuie să se simtă
respectaţi cu dragoste şi iubiţi cu respect. Aceasta este slujirea profesorului de religie: să-i
conştientizeze pe tinerii elevi că Hristos îi vrea personae responsabile; dialogul cu tinerii elevi
la ora de religie făcându-se în vederea abordării corecte a persoanelor şi a lucrurilor.
Profesorul de religie trebuie să slujească pe elevii săi ca o autoritate competentă. Adevărata
autoritate nu se exercită însă ca putere, ci ca adevăr care convinge şi călăuzeşte la libertate.
Profesorul de religie are datoria de a pune baza unei solide prietenii între el şi elevi.
În contextul social actual, pe fondul crizei economice şi a celei financiare, se
cristalizează tot mai profund criza socială, dar în special cea morală, în detrimentul familiei
creştine. Necesitatea unui trai decent îi împinge pe părinţi spre locuri de muncă unde petrec
foarte multe ore, iar copiii îşi iau modelele morale din mediul în care trăiesc, dar mai ales din
ceea ce văd la televizor şi în mass-media. Rolul important care îi revine profesorului de religie
este acela de a implementa cunoştinţe despre Ortodoxie, dar şi a înrădăcina şi consolida
precepte morale structurale. Profesorul de religie nu trebuie să fie doar dascălul clasei, ci
catalizatorul spre Sfânta Biserică, îndrumătorul şi coordonatorul tinerelor suflete pe calea
mântuirii. Doar ora de religie nu este suficientă profesorului, la aceasta trebuind să vină, în
completare, şi alte activităţi extracurriculare, concursuri, simpozioane şi programe
educaţionale menite să întregească acest cerc al cunoaşterii lui Hristos. Relaţia elev-profesor
este obligatoriu să se înscrie pe o axă bilaterală, centrată pe elev şi nevoile sale spirituale şi
morale.