Duminica a 2-a după Rusalii

„Vă voi face pescari de oameni“

Pr. prof. dr. Vasile Stanciu

Explicarea Evangheliei Duminicii a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi: pe Simon ce se
numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; şi le-a zis:
Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi,
de acolo mergând mai departe, a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui,
în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe
tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi
propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

În Duminica a 2-a după Pogorârea Duhului Sfânt se citeşte la Sfânta Liturghie un fragment din
Evanghelia după Matei, cap. 4, 18-23, în care Evanghelistul Matei relatează cu lux de amănunte
episodul chemării la apostolie a primilor patru Apostoli: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu.
Evenimentul în sine nu prezintă în aparenţă interes deosebit, dacă avem în vedere că Mântuitorul
Hristos, pe când umbla pe lângă Marea Galileii, împânzită de pescari, între care şi cele două perechi
de fraţi, s-a hotărât instantaneu să le facă o ofertă de a-L urma necondiţionat. Faptul că cei patru
pescari acceptă oferta lui Iisus fără nici o urmă de îndoială, faptul că cei patru pescari se încred în
cuvintele unui necunoscut, faptul că cei patru îşi abandonează îndeletnicirea lor prin care îşi câştigau
existenţa, dar şi familia, acestea toate ne fac să ne întrebăm: ce i-a determinat oare pe cei patru
pescari să-L urmeze pe Iisus necondiţionat? „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El“, fiind
vorba de Petru şi Andrei, iar Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, „îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au
mers după El“.

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm toţi factorii care au concurat la
realizarea acestei chemări şi implicit la statornicia urmării lui Hristos din partea celor patru pescari,
deveniţi prin chemare Apostoli. Mai întâi, să vedem cine este Cel ce i-a chemat, Cel ce a lansat oferta
de a-L urma, chiar cu preţul abandonării meseriei lor şi a familiei lor. Cel ce i-a chemat nu este altul
decât un semen de-al lor, din neamul lor, care umbla pe lângă Marea Galileii, născut în Nazaret, fiul
lui Iosif din Nazaret şi al Mariei, din neamul lui David, care tocmai îşi făcuse intrarea în viaţa publică
prin Botezul de la râul Iordan, când, după ce a fost botezat şi a ieşit din apă, Ioan a văzut Duhul lui
Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Mt. 3, 16-17). Prin urmare, acest străin era
mai mult decât un semen de-al lor, sau din neamul lor, era Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a început să
propovăduiască în Galileea neamurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“ (Mt. 4, 17).
Cu siguranţă cei patru pescari l-au văzut şi L-au auzit pe Iisus rostind aceste cuvinte, iar puterea
cuvintelor ar fi putut fi atât de mare, încât Iisus le-a câştigat încrederea, iar ei L-au considerat vrednic
de a putea fi urmat. Dar au fost suficient de convingătoare cuvintele Mântuitorului auzite de cei
patru pe malul Mării Galileii? Sau a mai fost ceva, irezistibil, de-a dreptul spontan şi concret? Poate
au mai existat şi alţii care să le facă o asemenea ofertă, eventual să-şi schimbe profesia, ce părea
neatractivă şi fără profitul scontat, dar ei n-au acceptat, nu s-au lăsat ademeniţi de oferte omeneşti,
himerice, utopice, n-au acceptat să devină slugile altora, ci au preferat să rămână propriii lor patroni,
în sărăcie, dar în siguranţa zilei de mâine. Ei bine, acest Iisus, numit de Tatăl Fiul Său, nu numai că îi
cheamă după El, să-L urmeze peste tot, dar le lansează uluitoarea alternativă ca în locul profesiei de
pescari să devină pescari de oameni. Nimeni nu le mai făcuse o asemenea ofertă. Şi nu o puteau
refuza. Dovada? „Îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.“ Persoana Mântuitorului
Hristos a întrunit toate atributele unui Învăţător perfect, ale cărui metode de formare nu puteau da
greş.
Al doilea factor din ecuaţia acestei chemări îl reprezintă cei patru pescari: Petru şi Andrei, Iacob şi
Ioan. Aceştia au fost vizaţi de Învăţătorul, nu ştim după ce criterii, dar intuim că Mântuitorul a văzut
în ei calitatea lor sufletească, simplitatea şi sinceritatea lor, modestia şi caracterul lor, virtuţi pe care
se putea clădi ceva trainic. Nimeni nu-şi poate lua cinstea aceasta dacă nu este chemat precum
Aaron, dar nimeni din cei chemaţi nu devine o certitudine dacă nu se dedică în întregime chemării.
Această lucrare sinergică este absolut obligatorie în viaţa unui Apostol. Iar cine se încrede fie doar în
chemare, fie doar în calităţile personale, poate deveni un profesionist, dar nu un Apostol, nu un
pescar de oameni.

Acest fragment evanghelic al chemării primilor patru Apostoli este unul dintre cele mai intime şi
gingaşe momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos, cu profunde implicaţii în viaţa
Bisericii Sale astăzi, dar mai ales cu profunde implicaţii în formarea viitorilor slujitori sau Apostoli ai
Bisericii. Este un moment de intimitate pentru că s-a derulat într-un cadru familial, neostentativ, fără
paradă, aproape în taină, respectând libertatea totală a deciziei finale; şi gingaş, pentru că cei patru
au răspuns pe loc, fără a tatona situaţia creată, fără a pune în calcul eventualele beneficii sau
profituri imediate; a fost un gest spontan, atât din partea Mântuitorului, cât mai ales din partea celor
patru pescari. Şi plecarea lor din familie s-a consumat cât se poate de natural. Siguranţa familiilor lor
rezida de fapt nu în a rămâne alături de cei dragi, ci în a-L urma pe Cel ce poartă grijă tuturor celor
ce-L iubesc şi-L urmează, iar soarta acestora a fost încredinţată Celui ce i-a chemat. Urmarea lui
Hristos ca şi consecinţă a chemării nu diminuează intensitatea comuniunii dintre membrii familiei, ci
o sporeşte prin încredinţarea vieţii lor Celui ce i-a chemat. La un moment dat Petru, oarecum
contrariat de cuvintele lui Iisus: „Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“, îi zice: „iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat“, prin urmare, de
ce nu ne mântuim? Iar Iisus le răspunde: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă,
sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie. Şi să
nu ia însutit - acum, în vremea aceasta de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar
în veacul ce va să vină: viaţă veşnică“ (Mc. 10, 29-30). Jertfa pentru Hristos şi Evanghelia Sa nu
rămâne niciodată nerăsplătită.
Prietenia dintre Apostoli şi Mântuitorul

În urma chemării la apostolie a celor patru pescari din Galileea, între aceştia şi Hristos s-a legat o
prietenie pilduitoare, în ciuda faptului că ucenicii, la început cei patru, apoi şi ceilalţi opt, nu s-au
ridicat întotdeauna la nivelul calitativ al prieteniei oferite lor de către Învăţătorul. În cele ce urmează,
doresc să ne oprim împreună asupra câtorva aspecte ce vizează relaţia de prietenie dintre Apostoli şi
Mântuitorul.

În general, când se vorbeşte despre prietenie, dicţionarele explicative dau definiţii şi definiţii,
concluzionând la unison că prietenia este o relaţie afectivă şi de cooperare între două persoane. Este
un sentiment de simpatie, respect, afinitate reciprocă dintre două fiinţe umane, care presupune
bunăvoinţă, loialitate, bună-credinţă, încredere şi altruism. Mântuitorul aşază prietenia pe alte
fundamente, mult superioare celor enunţate, fără a le anula sau dispreţui pe acestea. În duioasa
cuvântare de despărţire sunt enunţate fundamentele esenţiale ale prieteniei dintre Mântuitorul şi
ucenici:

Iubirea reciprocă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,
aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste unii faţă de alţii“ (In. 13, 34-35). Iubirea dintre ucenici să fie după măsura iubirii
Învăţătorului, şi nu după alte criterii. Aceasta este singura în măsură să devină mărturisitoare în
lumea în care trăim şi în care domină egoismul, egocentrismul, narcisismul. Aceasta singură poate
convinge pe oameni că este posibilă iubirea dintre noi după modelul iubirii lui Iisus faţă de noi. Cu
atât mai mult iubirea dintre ucenicii lui Iisus, care sunt modele de iubire şi pentru alţii. Fără această
măsură a iubirii care consolidează prietenia, relaţia dintre noi este una falsă, bazată pe interese
ascunse şi pur personale, care nu are consistenţă şi trăinicie. Se diluează odată cu diluarea interesului
şi dispare, lăsând în locul ei decepţie şi amărăciune sufletească. Or, o astfel de iubire nu poate
antrena şi susţine prietenia, iar cei ce o afişează trăiesc într-o continuă amăgire generatoare de
neîncredere şi suspiciuni. Poate o astfel de iubire egoistă să transforme, să convingă, să dureze în
timp, să devină mărturisitoare? Nicidecum! Iisus avea nevoie de ucenici care să menţină flacăra iubirii
dintre oameni nestinsă, iar aceştia să creadă în realitatea unei astfel de iubiri pe baze concrete,
pragmatice, şi nu doar pe bază de concepte teoretice, ideatice, fără consistenţă.

Păzirea poruncilor, consecinţa iubirii reciproce: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!“ (In. 14, 15).
Fără păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă o iubire reciprocă autentică. Cei ce se iubesc
unii pe alţii au aceeaşi bază morală de convieţuire, se ghidează după aceleaşi principii, nu fac
compromisuri cu imoralitatea, cu minciuna, cu trădarea, ci sunt animaţi de spiritul trăirii lui Hristos şi
se fac una cu El.

Pacea, ca liant al comuniunii, şi ca dar al lui Hristos pentru întărirea acestei comuniuni de prietenie.
Pacea lui Hristos nu este ca pacea lumii, bazată pe interese egoiste şi imanente, este o stare
ontologică de stabilitate duhovnicească, de confort spiritual generator de armonie în gânduri, simţiri,
acte. Pacea lui Hristos dă putere, forţă înrâuritoare pentru cei contaminaţi de ea, şi transformă pe cel
învăluit de puterea ei miraculoasă în izvor de pace şi linişte pentru cei din jur. Hristos ca Om al păcii
nu putea forma pe ucenicii Lui decât în acest spirit, deşi unii dintre ei, vezi cazul lui Petru în Grădina
Ghetsimani, dorea să facă dreptate cu sabia, iar Hristos îl mustră spunându-i: „Pune sabia în teacă.
Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?“ (In. 18, 11). Doar omul cuprins de pacea lui Hristos
poate oferi şi altora pacea. În misa catolică s-a păstrat tradiţia ca înainte de comuniunea euharistică,
toţi cei prezenţi să îşi poată manifesta sentimentul de împăciuire cu celălalt, oferindu-i chiar dacă
doar declarativ pacea: „Pacea să fie cu tine!“, iar în Liturghia ortodoxă preotul de nenumărate ori
exclamă: „Pace tuturor!“, iar comunitatea răspunde: „Şi cu duhul tău!“ Aceasta este atmosfera sau
ambianţa specifică spiritului autentic creştin, pe care a cerut-o Hristos şi ucenicilor Săi.

Egalitatea dintre stăpân şi slugă, nemaiîntâlnită până la Hristos şi care era considerată o gravă
abatere de la etica ce domina viaţa publică a Antichităţii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni
nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă
poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi
prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (In. 15, 13-15).
Această deschidere extraordinară spre o nouă filosofie de viaţă propusă de Hristos a revoluţionat
lumea şi a structurat toate politicile sociale ale Europei şi ale lumii. Filosofia propusă de Hristos e
mult mai mult decât un concept social sau politic, este viaţă din viaţa Sa. Prin întrupare Hristos
devine fratele nostru şi noi fraţii Lui.

El a hotărât să ne fie Prieten, nu noi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am
rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere
în numele Meu“ (In. 15, 16).
Misiunea de apostol

Cum ar putea tânărul teolog de azi să se identifice cu exigenţele misiunii de apostol cerute de
Mântuitorul? Iată câteva posibile soluţii:

1. Să-şi actualizeze şi să-şi verifice mereu chemarea. Nu ştim când ea s-a ivit, când a apărut. Este
posibil ca această chemare a lui Hristos să existe din naştere şi să o fi conştientizat mult mai târziu.
Acel „Veniţi după Mine“ cred că există în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar acel glas al chemării uneori
se stinge şi poate chiar dispare pentru câtva timp, dar nu definitiv. Glasul chemării se poate stinge
atunci când nu mai conştientizăm consecinţele chemării. Chiar şi atunci când viaţa noastră este
încorsetată de păcate, Dumnezeu ne cheamă, pentru că El are un plan bine definit cu fiecare dintre
noi. Vă aduceţi aminte de convertirea lui Saul din Tars. Dumnezeu îi porunceşte lui Anania să meargă
în cada lui Iuda, unde Saul, cel ce prigonea Biserica, era în rugăciune. Saul îl vede pe Anania în
vedenie cum acesta îşi pune mâinile peste el pentru a-şi recăpăta vederea. Anania se împotriveşte,
amintindu-i lui Dumnezeu despre trecutul păcătos al lui Saul. Dumnezeu insistă, spunându-i: „Mergi,
fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui
Israel“ (F.A. 9, 15).

2. Să ieşim din imobilismul robotizat şi inert al actelor, sau aşa-numitelor „servicii religioase“, prin
care de fapt ne transformăm în slujbaşi zilieri, cu un anumit program afişat pe uşa bisericii,
nemaiacceptând „deranjul“ din afara programului. Un slujitor de vocaţie trece uşor peste aceste
bariere. Preoţia lui nu este circumscrisă în tiparele timpului acestei lumi, ci transcende timpul fizic,
pentru că slujirea lui este una liturgică, de tot timpul, ba chiar şi dincolo de timp. La Înălţarea
Domnului, după ce un nor luminos L-a luat pe Iisus de la ochii Apostolilor, aceştia cuprinşi şi de
durerea despărţirii de Învăţătorul lor priveau la cer stând, imobilizaţi oarecum de evenimentul ce se
desfăşura sub ochii lor. Atunci, au stat lângă ei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, care le-a zis:
„Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?“ (F.A. 1, 11). La cer privim nu în stare de repaus, nu
imobilizaţi şi încremeniţi în propriile noastre slăbiciuni şi neputinţe, nu lamentându-ne, ci la cer sau la
Iisus privim în stare de lucrare duhovnicească, în activitate sfântă, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat
după întâlnirea cu cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe. Evanghelistul Luca ne spune că ei s-au
întors în Ierusalim, într-o încăpere unde obişnuiau să se adune toţi Apostolii, prezenţa lor era pusă
sub scutul unităţii, pentru că într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria,
mama Lui şi cu fraţii lui. Iar Pogorârea Duhului Sfânt le-a dat forţa şi curajul şi dinamismul şi
exuberanţa şi bucuria de a-L vesti pe Hristos Cel înviat pretutindeni. Care a fost consecinţa? „Domnul
adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau“ (F.A. 2, 47).
Preoţia universală

Acestea ar fi câteva sugestii adresate tinerilor teologi, pregătiţi să îmbrace haina misiunii preoţeşti.
Dar Evanghelia de azi se adresează şi credincioşilor din Biserică, cei ce sunt mădulare ale Trupului
tainic al lui Hristos. Chemarea la apostolie a fost adresată cu preponderenţă celor patru pescari mai
întâi, apoi şi celorlalţi Apostoli, dar ea se răsfrânge şi asupra tuturor celor ce au fost botezaţi în
numele lui Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri. Sfântul Apostol Petru vorbeşte şi despre o preoţie
universală, în virtutea căreia fiecare membru al Bisericii este chemat să facă lucrător harul Sfântului
Duh primit la Botez în viaţa sa personală, dar şi în comunitatea euharistică parohială. „Voi sunteţi
«seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt», popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în
lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată“ (I Petru 2, 9). Această
seminţie aleasă şi preoţie împărătească, acest neam sfânt şi popor agonisit de Dumnezeu sunt şi
creştinii de azi. Se ridică oare aceştia la demnitatea preoţiei împărăteşti la care au fost chemaţi prin
Botez? Sau chemarea lor de azi este înţeleasă ca o simplă apartenenţă la o confesiune sau alta.
Pentru ca această chemare să îşi dovedească veridicitatea, este absolut necesar ca viaţa
duhovnicească a creştinilor de azi să fie la fel cu cea a creştinilor din primele veacuri. Stăruinţa în
rugăciune şi frângerea pâinii a slăbit considerabil, iar creştinii acestui veac nu mai au o viaţă liturgică
serioasă. Arhimandritul Vasilios Bacoianis se întreabă pe bună dreptate: „Cum poate fi liturgizat omul
de astăzi? Cum poate fi depăşită distanţa ce separă agonia şi setea omului modern de belşugul vieţii
celei noi şi de creativitatea Părinţilor? Sau cum poate fi abolită distanţa ce separă între ele teologia şi
viaţa?“ Şi tot el este în măsură să dea şi soluţia: „Când se va realiza aceasta, atunci noi curente de apă
vor uda pământul nostru însetat şi sevele adânc înrădăcinate ale Tradiţiei noastre ortodoxe vor
reînnoi vlăstarele curajului şi ale vieţii noastre. Atunci vom simţi unitatea, unicitatea şi sobornicitatea
(catolicitatea) Ortodoxiei, care recapitulează toate“.

Este nevoie aşadar de o liturgizare a omului contemporan, iar apostolii de azi ai lui Hristos să rupă
barierele dintre teologie şi viaţă.
Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască şi azi apostoli demni de chemarea sfântă a Preoţiei, iar aceştia
la rândul lor să adauge Bisericii în fiecare moment pe cei ce se mântuiesc. Demnitatea şi sublimitatea
Preoţiei sacramentale, ca şi cea a preoţiei împărăteşti, vor avea forţa necesară prin lucrarea Duhului
Sfânt să schimbe această lume prin puterea iubirii jertfelnice şi pilduitoare a lui Hristos întrupată în
fiecare dintre noi. Amin!