Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu a apărut în perioada interbelică (1921) marcând un moment novator

în contextul prozei româneşti prin sincronizare cu literatura universală.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern

de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al
autenticităţii şi al experienţei.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un

roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează
interesul spre estetica autenticităţii, naraţiunea concentrându-se asupra
evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea
“exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă “adevărate”. Este
un roman al experienţei şi al autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai
intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii.

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu

surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de
iubire, „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu
războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu).

Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe

fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii.

Simetria titlului corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa
cuvântului „noapte” în ambele părţi ale titlului este o sugestie a tenebrelor
interioare ce marchează cele două experienţe în care se consumă frământările
personajului: iubirea si razboiul.

Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de

expunere, prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi
indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, sentimente iar dialogul susţine
veridicitatea.

Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana

I, sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv
internă, subiectivă, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât
dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria involuntară).

Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui

Gheorghidiu cu sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).
Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele
romanului: cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de
protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi

exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de

front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului
1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate,

pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia
infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie îi declanşează lui
Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par
fericiţi. Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache
schimbă radical viaţa tânărului cuplu. Noul statut social şi material o
transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la
destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena,
lipsita de griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar
Ştefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma acestuia. Stefan începe
să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.

Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia.

Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui
sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la cale o întragă
activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din
toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de
conştiinţă.

După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei

petrecerea verii la Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are
certitudinea că acesta este în oraş pentru a se vedea cu Ela şi prin urmare îi
este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi, dar planul îi
este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă

reală a autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi
articole şi documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă
autenticitate romanului.
Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului,
imaginea acestuia fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe front
modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale
existenţei sale.

Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în erectie, el se

întoarce în Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă
seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o
părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la
cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”, rămânând
singur.

Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea

se concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace
moderne de analiză psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari
(iubirea, războiul, statul).

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi

timp şi personajul – narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă
asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al autorului. El trăieşte în două
realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte
întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care
analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate
în jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât
experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a razboiului.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută

cu încăpăţânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză

lucidă şi introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam
imbecil şi ridicol şi naiv”.

Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele

lui cât şi din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.

Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul

superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut.

Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii.

Fire pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună
progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le
analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de
acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de iubire
şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.
Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a
mea în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie:
„Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din duioşie”, dar mai ales din orgoliu.
Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul
tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează
criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan,
care refuză să adopte comportamentul superficial al celorlalţi.

Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării

cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.

A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi

care lasă definitiv în umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic
şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, păduchi, murdărie şi mai ales
frică – descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului.

Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că

voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia
trupul”. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator
faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.

În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un

suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent”.

Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea

sunt înlocuite cu analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor,
susţine autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate,
sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un
roman al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi
războiul), prin complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii
asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan
interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin
valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.