Lecția unei învățătoare despre

porecle, jigniri și insulte, la ora

de Dezvoltare Personală. Ce au
învățat copiii
Săptămâna aceasta m-am confruntat cu realitatea aceasta crudă a faptului că unii
elevi își adresează cuvinte jignitoare sau „glume nevinovate” (cum le numesc
ei) chiar dacă sunt doar clasa I. De aceea, m-am frământat și m-am tot gândit
cum să îi fac să conștientizeze că „glumițele nevinovate”, spuse uneori chiar și
în rime glumețe ticluite cu dibăcie, produc răni în sufletul celor cărora le sunt
adresate.

Ideea salvatoare a venit de la „doamna de arhitectură” (cum îi spun copiii), o

persoană extraordinară alături de care învăț și experimentez în fiecare vineri
frumusețea colaborării profesor – profesor. Ea m-a ajutat să îmi pregătesc
materialele necesare activității și tot ea m-a încurajat să aplic această metodă.

Întâi de toate, am desenat conturul corpului celei mai scunde fetițe din clasă
pe o foaie de flipchart și l-am decupat. Am realizat astfel 6 „umbre” de copii
pe care le-am fixat cu magneți pe tablă. Chiar după ora de arhitectură, la
Dezvoltare Personală, am început activitatea cu o discuție despre aceste
umbre: dacă au sau nu gen, nume, personalitate.

Apoi am împărțit clasa în 6 echipe. Fiecare echipă a primit câte o „umbră” cu

cerința de a o personaliza prin desen. I-au stabilit genul, i-au dat nume, i-au ales
vârsta, culoarea ochilor și a părului, i-au desenat îmbrăcămintea. Totul în doar 30
de minute (cu timerul proiectat pe tablă pentru a fi eficienți și concentrați).

Fiecare echipă și-a prezentat personajul în fața clasei și l-a fixat cu magneți de tablă
pentru a fi văzut ușor de întreaga clasă. Am analizat cu atenție toate personajele,
admirând detaliile realizate de membrii echipei: ceasuri de mână, curele, unghii
ojate, fundițe în păr, volănașe, emblema de membru al unui club sportiv…tot ceea
ce copiii au ales ca personajul lor să poarte.
Am discutat și despre conflictele apărute în echipe și am ajuns la concluzia că
fiecare copil a dorit ca ideile lui să fie cât mai mult implementate deoarece
dorința fiecăruia a fost aceea de a crea un personaj cât mai frumos, care să îi
reprezinte. (În urma acestor conflicte, copiii au învățat și să negocieze, iar acolo
unde nu a avut loc negocierea ci ruperea colaborării, s-au putut observa efectele –
spre exemplu, neîncadrarea în timp).

La finalul acestei analize, se putea citi în ochii copiilor mândria și bucuria de a vedea

un personaj în mărime naturală, creat conform dorințelor lor.

Pe acest fond de bucurie, împlinire și succes, am lansat următoarea provocare.

Am chemat fiecare echipă în fața clasei și le-am cerut să își jignească

personajul, privindu-l în față. Le-am cerut să îi adreseze porecle, jigniri, lucruri
neadevărate, dar nu am lăsat loc înjurăturilor și limbajului vulgar. În
momentul când au auzit ce le cer, am putut citi pe fața copiilor frica, uimirea,
mila, regretul.

Inițial, m-au refuzat spunându-mi că „nu-l pot jigni pe cel pe care tocmai l-au
desenat”. Dar jocul trebuia continuat și în cele din urmă, s-au dezlănțuit. Unii
cu reținere, alții cu sete. Unii distrându-se de asocierile de cuvinte interesante
pe care tocmai le inventaseră, alții cu lacrimi mijindu-le în ochi. La fiecare
jignire spusă de ei, eu am rupt câte o bucățică din corpul fiecărui personaj. Cu
cât au spus mai multe jigniri, cu atât personajul a fost rupt mai tare. Le-am
înmânat bucățelele rupte și am restabilit liniștea.

Așezându-se în bănci, am văzut cum zâmbetul le dispare și o liniște tristă s-a

așternut peste clasă. Se uitau cu toții la tablă, la ceea ce rămăsese din
personajele lor. După momentul de liniște, am analizat din nou: cum s-au
simțit când au jignit, de ce unii au râs, de ce alții au plâns, de ce s-au simțit
victorioși până în momentul când au ajuns în bancă și ce emoție i-a cuprins
când au văzut rezultatul. Toate răspunsurile lor au fost profunde, reale, bine
gândite și cel mai important, gândite de ei pentru că eu nu le-am sugerat nimic,
doar am adresat întrebări, provocându-i la reflecție.

Concluzia a fost că în acele câteva secunde au simțit o satisfacție „malefică”

(vorba unui copil), dar acum, văzând rezultatul, regretă. Le-am spus că se
poate repara cerând iertare. Le-am dat personajele din nou în echipe și le-am
spus să își ceară iertare. Și au făcut-o cu sinceritate. Apoi le-am spus că pot
lipi bucățelele la loc. Și a început din nou munca de echipă și de această dată
nu a mai existat conflict. Toți s-au străduit să lipească perfect, astfel încât „să nu
se vadă ce s-a întâmplat”. Dar unii copiii pierduseră bucățile și unele personaje au
rămas fără o mână sau cu un picior mai scurt.

O singură echipă, una formată doar din băieți, a reușit să lipească totul la
milimetru. Victorioși, l-au adus pe al lor Ronaldo la tablă lăudându-se că la ei nu se
mai vede nimic. Le-am dat dreptate și le-am spus că așa e și în realitate. După ce
ne cerem iertare și încercăm să reparăm ce am stricat, lucrurile par să revină
la normal. Aici, am lăsat un moment de tăcere pentru efect, m-am îndreptat
încet înspre Ronaldo și am întors personajul pe dos, lăsând să  se vadă
scotchul maro care cârpea toate rupturile. În suflet rămân urme, care se șterg
mai greu. Se șterg în timp, dacă cel care ți-a adus jigniri își schimbă
comportamentul față de tine și îți demonstrează în timp că nu te mai rănește.

Activitatea s-a lăsat cu lacrimi, promisiuni și declarații că nu vor mai jigni pe

nimeni niciodată. Spre aducere aminte, vom păstra personajele…cine știe când
vom avea din nou nevoie de ele?”