SIMBOLISMUL

Este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al

XIX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului, a parnasianismului şi a
naturalismului. Numele acestui curent a fost dat de către Jean Moréas în
articolul-manifest intitulat „Le symbolisme” (1886), scriitorul francez fiind
considerat iniţiatorul mişcării literare.
Printre marii poeţi francezi de orientare simbolistă îi amintim pe:
Charles Baudelaire (vol. „Florile răului”), Paul Verlaine, Arthur Rimbaud,
Stephane Mallarmé. Acesta din urmă a definit rostul şi rolul poeziei
simboliste: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea
pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu
încetul; a sugera, iată visul.”
La noi simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al.
Macedonski, cel care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician. Printre
reprezentanţii români ai simbolismului se numără: George Bacovia, Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Elena Farago.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus
parnasianismului, ci l-a integrat astfel că, în rondelurile lui Al. Macedonski apar
elemente preluate din ambele curente.

Trăsăturile simbolismului

- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei

interpretări multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări sufleteşti
vagi, confuze (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare, etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte,
între obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are
drept corespondent în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu
o sonoritate surdă care simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile
acestui metal: apăsare sufletească, angoasă, instabilitate psihică, claustrare într-un
spaţiu, fără posibilitate de evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale sau a ariilor ca
simbol, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (creată de sonorităţi verbale,
repetiţii, refren, aliteraţii). Al Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul punându-se pe
forma şi ritmul versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin culori cu valoare
de simbol (Ex: verdele care sugerează irascibilitatea, nevroza), fie este sugerată prin
corespondenţe (Ex. simbolul „plumb” duce cu gândul la culoarea cenuşiu ce
determină un sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în general,
mirosurile puternice cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai multor senzaţii
(auditive, vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual.
- impunerea poemului în proză

Teme şi motive lirice

- condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială;

- tema iubirii – resimţită ca nevroză;
- tema naturii receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească;
- tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut;
- motivul oraşului sau al târgului provincial, caracterizat prin monotonie şi viaţă
mediocră, ce determină nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase;
- motivul ploii şi al toamnei
- motivul singurătăţii fiinţei;
- motivul instrumentelor muzicale ce acompaniază melancolia sufletească,
exprimând emoţii grave (vioara, mandolina, harfa) sau violente (fanfara).

GEORGE BACOVIA (1881 – 1957)

Universul liric

George Bacovia este reprezentatul de seamă al simbolismului românesc.

Volumele sale de versuri: „Plumb” (1916), „Scântei galbene” (1926), „Cu voi”
(1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanţe burgheze” (1946).
Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferă. Referindu-se la aceasta,
Eugen Lovinescu observă că este dominantă dezolarea: „de toamne reci, cu ploi
putrede, cu arborii cangrenaţi, limitat într-un peisaj de mahala, de oraş provincial,
între cimitir şi abator (…) atmosferă de plumb (…) în care pluteşte obsesia morţii şi
a neantului”.
Pretutindeni în versurile bacoviene pluteşte tristeţea, spaima de neant care
devine obsedantă. Volumele de poezii poartă în chip vădit pecetea influenţei lui
Edgar Allan Poe şi mai ales a unor simbolişti francezi precum Rollinat, Laforque,
Baudelaire şi Verlaine.
Influenţele de factură simbolistă se concretizează la Bacovia prin: gustul
pentru satanic, atmosfera de nevroză, ideea morţii, cromatică, olfactiv şi nu în
ultimul rând prin predilecţia pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin
corespondenţe muzicale, prin culoare, ele fiind tributare unor pictori impresionişti ca
Renoir sau Degas. Cele mai importante motive simboliste din lirica bacoviană sunt:
plumbul (sugerând starea de apăsare, căderea în moarte sub greutatea de plumb a
destinului universal), oraşul de provincie (spaţiu dezolant cu ploi putrede de toamnă
şi copii bolnavi de tuberculoză), ploaia depresivă, solitudinea, golul, plictisul,
somnul, plânsul, agonia etc.

1
 George Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creează
impresia de sfârşit de lume, al verilor toride, când cadavrele se află în descompunere
sau al primăverilor iritante, nevrotice (Ex. de poezii: „Cuptor”, „Decembre”,
„Lacustră”, etc).
Cadrul de manifestare îl constituie adesea oraşul de provincie în care totul este
cenuşiu, în parcurile solitare cântă o fanfară militară, cafenelele sunt marcate de
sărăcie. Pe acest fundal înspăimântător, alături de copii, de fecioarele tuberculoase,
de muncitorimea palidă şi de poetul însuşi, aflat într-o continuă peregrinare, se mai
proiectează toamna, primăvara, vara, frigul, golul, somnul, răceala, umezeala,
nevroza, plânsul, ploaia, descompunerea, tristeţea etc. Într-o asemenea ambianţă
poetul rămâne un inadaptat, de unde nevoia sa de evadare din această lume.
Sentimentul singurătăţii, acela al pustietăţii interioare, este realizat prin
corespondenţa între sentiment şi culoare. Gama de culori, care este foarte restrânsă,
se bazează pe o serie de motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea,
vagabondajul, monotonia – acestea având corespondenţe în universul instrumentelor
muzicale.
Toate aceste elemente demonstrează faptul că Bacovia cultivă un simbolism
de esenţă şi nu unul formal, iar starea poetică se transmite cititorului ca trăire
interioară.

Principalele motive, teme ale universului poetic bacovian

Motivul singurătăţii preluat din romantism, se regăseşte adesea în poezia

bacoviană, devenind element de recurenţă (motiv care se repetă) în volumul de debut
„Plumb” din 1916.
- sentimentul singurătăţii este asociat uneori cu spaţiul camerei. Camera
poetului nu este o ambianţă benefică sau un spaţiu de creaţie, ca la Eminescu ori
Macedonski, ci un loc înspăimântător („Miezul nopţii”).
- sentimentul singurătăţii este asociat alteori cu spaţii exterioare: parcul,
străzile sau oraşul de provincie.
- în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de
comunicare cu ceilalţi, ceea ce determină dorinţa de evadare.
- dragostea sau actul creator sunt uneori cele care îl salvează pe poet şi îl
scapă de solitudine („Decembre”).
Lumea oraşului de provincie, a târgului sufocant reprezintă un motiv
adesea întâlnit în lirica bacoviană.
- mahalaua este populată de o lume bolnavă, aflată într-o latentă
descompunere, sub acţiunea intemperiilor: ploaia, zăpada, vântul, frigul,arşiţa etc.
(„Sonet”).
- apare oraşul în ruină, în care coexistă cadavrele aflate în descompunere cu
fastul burghez iar poetul este dominat de obsesie, spaimă, nevroză („Singur”,
„Decor”).
- oraşul poate fi un loc înspăimântător, periculos, un loc în care se petrec fapte
îngrozitoare („În parc”).
- alteori oraşul este văzut ca un muzeu al figurilor de ceară („Panoramă”).
2
 Natura se află sub puterea unor forţe distructive, traducând stările de spirit pe
care le încearcă poetul. În poezia bacoviană, natura nu mai este cadrul intim,
familiar, în care poetul se retrage pentru a medita în linişte ori pentru a se întâlni cu
iubita, ci devine ostilă.
- anotimpurile sunt obsedante şi creează stări nevrotice („Moină”)
- apa, nu mai este, ca în poezia eminesciană, un element al vieţii, ci unul
distructiv, degradant ce provoacă irascibilitatea, disperarea („Lacustră”).
- zăpezile apocaliptice acoperă lumea, fără posibilitatea de salvare („Tablou
de iarnă”)
- primăvara nu este anotimpul în care natura renaşte la viaţă (aşa cum se
întâmplă în poezia lui Coşbuc sau Alecsandri), ci determină stări sufleteşti
apăsătoare, isteria, nevroza („Nervi de primăvară”). Toamna este anotimpul mohorât
al ploilor interminabile, ce pustieşte sufletul şi amorţeşte simţurile. Iarna este
infernală, domină întreaga lume şi determină pierderea oricărei speranţe de bine.
Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se descompun, ca în
poezia „Cuptor”.
Iubirea nu este văzută ca un sentiment înălţător, benefic pentru umanitate.
- iubita este o fecioară palidă, despletită, care cântă la clavir muzică funebră
(„Nevroza”).
- alteori, iubita este descrisă cu accente pamfletare, poetul exprimându-şi
dispreţul („Contrast”, „Unei fecioare”).
- în unele poezii, femeia reprezintă însă, un refugiu, casa ei devenind un loc de
adăpost, compasiune şi ocrotire („Decembre”).
Moartea devine în poezia bacoviană o obsesie, o stare de disperare, de
dezagregare a materiei („Plumb”, „Cuptor”). Rareori provoacă panică. De obicei,
moartea este dorită şi aşteptată pentru a curma suferinţa eului liric.

Particularităţi ale simbolismului regăsite în

poezia bacoviană

Muzicalitatea, ce sugerează stări ale eului liric este dată de:

- instrumente muzicale: clavirul, buciumul, vioara, flautul, fluierul, lira,
goarna, flaşneta, ţambalul etc.
- compoziţii muzicale: simfonia, marşul funebru, valsul.
- diverse zgomote: scârţâituri, foşnete, trosnete, plânsete, suspine, oftaturi,
şoapte, tuse, ecouri etc.
- verbe ce determină imagini auditive sugestive: „a scârţâi”, „a ploua”, „a
striga”, „a plânge”, „a izbi” etc.
- muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu
consoanele („plumb”), prin aliteraţii, repetiţii, versuri – refren.
Cromatica sugerează, de asemenea, stări sufleteşti.
- verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză.
- violetul sugerează halucinaţia iar albul – inexistenţa.
- negrul şi roşul sugerează moartea.
3
 - galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul declară, depresia („Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdei … în plumb văd culoarea galbenă.”)
Utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă ceea ce oferă posibilitatea
unei interpretări multiple (Ex. simbolul „plumb”).
Olfactivul este ilustrat prin mirosuri puternice, sugerate sau exprimate direct.
Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări sufleteşti
vagi, confuze (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare etc).
Relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între
obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are drept
corespondent în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate
surdă, care simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal:
apăsare sufletească, angoasă, instabilitate psihică, claustrare într-un spaţiu fără
posibilitate de evadare).