Indrazneste Sa Visezi Eseuri Motivationa

Valentin Dedu
Îndrăzneşte să visezi
Eseuri motivaţionale pentru depăşirea limitelor
Editura Metanoia®
Timişoara, 2007
Dacă nu există altă speciicare, pentru citatele biblice s-a folosit
traducerea Cornilescu a Bilbiei
Eseuri motivaţionale pentru depăşirea limitelor
Copyright © 2007 - Valentin Dedu. Toate drepturile rezervate.
Centrul Creştin Metanoia Timişoara

ofice@metanoiaorg.ro
www.metanoiaorg.ro
C.P. 1113, O.P. 8
Timişoara, 300890
Coperta: Mihai Mariş

Tipărit la Romlair, Oradea, Tel. 0259 437793
Cuprins
Cu cine mă lupt? 5
„Cum îţi este numele?” 13
Bucuria Domnului este tăria mea! 21
Ce câştig dacă Te slujesc? 29
Sunt lămând! 35
Mila care jigneşte 45

Toleranţa nu este o virtute! 47
Amprenta principiilor 51
Există taine 61
Nica şi Bela 67
Credinţa: cuvântul-cheie în viaţa creştinului 71
Călătoria creştinului 75
Întoarcerea Regelui 81
Moştenirea robilor Domnului 99
Puterea mărturiei 115
Glasul mărturiei 123
Semniicaţia Cinei Domnului 135
Paradoxul succesului 157
Paradoxul biruinţei 167
Viaţă din belşug 181
Bătălia Îi aparţine Domnului! 197
Pregătiţi pentru scena inală 211
Puterea cuvântului unui părinte 237
Îndrăzneşte să visezi 257
3
Cu cine mă lupt?
Fiecare om are o deiniţie a vieţii. Viaţa este un test, un credit,

o pregătire, o luptă… Deiniţia pe care o dai vieţii va determina
comportamentul şi caracterul tău. Desigur, cei mai mulţi
oameni nu îşi deinesc în mod conştient concepţia pe care o au
despre lume şi viaţă, dar cu siguranţă au una care le ghidează
atitudinile şi acţiunile. Spune-mi care sunt faptele unui om şi îţi
voi spune cum îşi deineşte el viaţa. Romanii spuneau: „Viaţa
este o luptă; deci, luptă”, sau „Viaţa înseamnă a lupta”1.
Ce este o luptă? O confruntare de forţe cu scop deinit sau
imperceptibil. Viaţa, prin natura ei, este o luptă. În calitate de
creştini, suntem într-o continuă confruntare spirituală. Există o
luptă pe care o dăm cu Diavolul. Strategia biblică cu privire la
această luptă este următoarea: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.
Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.“ (Iacov 4:7)
O a doua luptă pe care creştinul o poartă este lupta cu poftele.
Aceasta este lupta cea mare, pe care credinciosul nu are voie
să o piardă, deşi este cea mai grea. Strategia biblică referitoare
la această luptă este recomandată de apostolul Pavel tânărului
Timotei: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea,
credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul
dintr-o inimă curată.“ (2 Timotei 2:22) Dacă din faţa Diavolului
nu avem voie să fugim, în faţa poftelor nu avem voie să stăm.
În primul caz, trebuie să unim supunerea faţă de Dumnezeu cu
rezistenţa spirituală; însă, în cel de-al doilea caz, trebuie să unim
capacitatea de a evita ispita cu dorinţa de părtăşie frăţească. Nu
fugim de ispită în izolare, ci în comuniune ediicatoare.
Dar există o a treia luptă pe care o purtăm în viaţa noastră.
Aceasta este lupta care ne solicită cel mai mult. Cea mai grea
luptă a vieţii noastre nu este împotriva poftelor sau împotriva
1. Seneca – „Vivere militarer est” – o replică dată prietenului său Licilius, care,
potrivit concepţiei sale pesimiste asupra vieţii, spunea: „Să suportăm totul cu
resemnare”.
5
Diavolului, ci împotriva lui Dumnezeu. Este o luptă teribilă,

pe care o ducem de cele mai multe ori în mod inconştient. Nu
neg realitatea războiului spiritual cu puterile satanice, dar, aşa
cum spunea Ronald Donn, cred că este mai uşor să spui „nu”
Diavolului decât să-i spui „da” lui Dumnezeu2.
Noi Îl numim pe Dumnezeu „Stâncă”, „Adăpost”, „Scut”,
dar în perioade de tensiune, necaz, suferinţă şi încercări nu ne
mai amintim de aceste lucruri şi facem din El ţinta atacurilor
noastre. Cel care se luptă cu Dumnezeu are câteva caracteristici:
Îl acuză pe Dumnezeu, este nemulţumit, protestează şi are
pretenţii de la Dumnezeu.
Nu trebuie să răsfoim prea mult paginile Bibliei pentru a
susţine cele airmate.
Ieremia, profetul lacrimilor, avea o problemă cu caracterul
lui Dumnezeu. „Am ajuns de râsul poporului meu, şi toată ziua
sunt pus în cântece de batjocură de ei. M-a săturat de amărăciune,
m-a îmbătat cu pelin. Mi-a sfărâmat dinţii cu pietre, m-a acoperit cu
cenuşă. Mi-ai luat pacea şi nu mai cunosc fericirea. Şi am zis: „S-a
dus puterea mea de viaţă, şi nu mai am nicio nădejde în Domnul.”
„Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!” Când
îşi aduce aminte suletul meu de ele, este mâhnit în mine.“ (Plângerile
lui Ieremia 3:14-20)
Cei mai mulţi citesc versetele imediat următoare acestora:
„Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag
nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt
la capăt, ci se înnoiesc în iecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este
atât de mare!“ (Plângerile lui Ieremia 3:21-23), însă mesajul lui
Ieremia cuprinde şi cuvintele de protest, pe care el le îndreaptă
către Dumnezeu când simte greutatea slujirii. Ieremia deplânge
stigmatizarea socială în care se ala în calitate de slujitor al lui
Dumnezeu. Face voia lui Dumnezeu, dar nu este răsplătit, ci
batjocorit de poporul care se laudă cu Legea lui Dumnezeu, se
închină în Templul sfânt şi se bazează pe Legământul levitic.
Viaţa sa a devenit un iad, iar Dumnezeu nu a intervenit! Aşa
2. Ronald Donn, Când cerul tace, Ed. Logos, 2000

Cu cine mă lupt?
se întâmplă şi astăzi; uneori, viaţa slujitorului lui Dumnezeu

devine un iad, dar, asemenea lui Ieremia, sensibilitatea
slujitorului autentic se ampliică şi dependenţa de Dumnezeu
devine mai puternică. În acelaşi timp, slujitorul va i pasionat
de salvarea suletelor din iadul veşnic. Noi spunem că „viaţa
a devenit un iad”, sau „Viaţa a devenit un calvar”. Este bine,
pentru că numai înţelegând „iadul” şi „calvarul” vom dori Raiul
şi mântuirea. Dumnezeu ne ţine uneori în iadul vieţii, pentru a
ne face să înţelegem iadul veşnic şi pentru a ne dori Raiul.
David avea o aşteptare neîmplinită cu privire la Dumnezeu.
El era profund dezamăgit de îndelunga întârziere a lui
Dumnezeu. „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când
Îţi vei ascunde Faţa de mine? Până când voi avea suletul plin de
griji, şi inima plină de necazuri în iecare zi? Până când se va ridica
vrăjmaşul meu împotriva mea? Priveşte, răspunde-mi, Doamne,
Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul
morţii.“ (Psalmi 13:1-3) David era sătul de aşteptare, se lupta
cu Dumnezeu şi protesta faţă de întârzierea Lui. Uneori avem
impresia că Dumnezeu nu ţine pasul cu evenimentele, este
pierdut undeva în trecut, nu ţine pasul cu modernitatea… Ne-
am dori ceva de genul: „Doamne, iată dorinţa mea azi”, iar
Dumnezeu să spună: „Iată-Mă.” În lumea contemporană totul
este fast - fast-food, fast-thinking - şi second-hand. Cred că cel
mai greu lucru să-l înţelegem despre Dumnezeu este faptul
că El e Dumnezeu şi nu Îşi negociază statutul cu nimeni. El,
pur şi simplu, nu Se conformează, nu dă explicaţii, nu intră în
tipare, nu ţine să ie la modă, să ie cum vrem noi. Adevărul
este simplu: Dumnezeu e Dumnezeu. Acest adevăr ar trebui să
înlăture întrebările scepticilor, nebunia ateilor, ignoranţa liber-
cugetătorilor şi pretenţiile credinciosului miop.
Vrăjitorii sunt înşelaţi să creadă că pot manipula puterea
demonică, dar acest lucru îi vor conduce la o ireversibilă robie.
Duhurile rele se lasă aparent purtate de capriciile vrăjitorului, ca
3. Sindromul vitezei – mâncare rapidă, gândire rapidă – şi mentalitatea care

acceptă lucruri de „mâna a doua”.
7
acesta, odată cu adâncirea în ocultism, să ie posedat deinitiv.

Acelaşi lucru ni-l sugestionează şi nouă Diavolul: să credem că
puterea lui Dumnezeu poate i manipulată, că El ascultă de noi
sau că va juca după regulile noastre. Ispita de a i Dumnezeu nu
este nouă; de fapt, este cea mai veche ispită – ispita din grădina
Edenului. Ne gândim că, dacă am i Dumnezeu, măcar pentru
o zi, noi am şti cum să rezolvăm lucrurile, la timpul potrivit şi
bine. Dumnezeu este Dumnezeu şi aşa va rămâne. Ne rugăm şi
El nu răspunde, întrebăm şi El tace, protestăm şi El râde.
Iona nu a acceptat misiunea pe care i-a încredinţat-o
Dumnezeu din cauza caracterului Său. El ştia că, dacă se va
duce la Ninive şi ei se vor pocăi, Dumnezeu îi va ierta, iar el
nu dorea acest lucru. Ninive constituia un pericol permanent
pentru Israel, iar Iona dorea nimicirea lor. Problema lui Iona nu
erau oamenii din Ninive, ci caracterul lui Dumnezeu. Scopurile
lui Dumnezeu sunt cele care se împlinesc, nu ale omului. Omul,
prin capriciile lui, nu face decât să-şi cauzeze lui însuşi rău.
Iona a fugit de Dumnezeu, însă nu s-a putut ascunde de El.4
Dumnezeu i-a pregătit lui Iona mijlocul de transport, care l-a
purtat exact până în portul potrivit: cetatea Ninive. În pântecele
chitului, Iona s-a pocăit de idolii pe care îi avea în viaţa lui:
reputaţia lui de profet, confortul personal, naţionalismul îngust
şi teologia sa mioapă. Ştiaţi că Dumnezeu are simţul umorului
şi, uneori, este ironic? Ironia lui Dumnezeu constă tocmai în
faptul că te trimite pe tine să vesteşti dreptatea Lui tocmai
vrăjmaşilor tăi.
Iov, în acelaşi fel, avea o problemă cu caracterul lui
Dumnezeu. În suferinţa lui, el nu s-a plâns de absenţa lui
Dumnezeu, ci de prezenţa Lui stingheritoare, care nu-l lăsa să
îndure suferinţa singur. Uneori, când ne alăm în suferinţă, ne
îndoim chiar şi de existenţa lui Dumnezeu. Iov, însă, nu punea
sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu, ci caracterul Lui.
Iov se gândea: „Eu sunt un om neprihănit, şi El nu are dreptate să
mă pedepsească!”
4. „You can run, but you can’t hide!”
8
Cu cine mă lupt?
Nu am dreptul să-l judec pe Iov, însă pot să fac o observaţie.

Cred că preocuparea principală a lui Dumnezeu a fost să-l
înveţe pe Iov cum să pună problema. Şi Iov şi prietenii lui, până
în capitolul 38, pun greşit problema, însă Dumnezeu îl învaţă
pe Iov să pună întrebări. Un bun punct de vedere nu înseamnă
că este şi perspectiva lui Dumnezeu. O idee bună nu înseamnă
că este şi ideea lui Dumnezeu.
Asaf, în Psalmul 73, duce şi el o luptă cu Dumnezeu. Asaf
era să se „clatine” în credinţa lui, uitându-se la creaţia lui
Dumnezeu. Asaf Îl acceptă pe Dumnezeu, însă respinge creaţia
Lui. Această lume este nedreaptă, este plină de oameni bogaţi
şi fără probleme. Luptăm cu Dumnezeu când nu înţelegem
rostul lucrurilor. Lupta cu Dumnezeu este alimentată de
limitările noastre. El este Dumnezeu şi ştie totul, iar noi avem
o cunoaştere limitată, dar avem o curiozitate cât Dumnezeu de
mare. Iar Dumnezeu nu-Şi răspunde curiozităţii noastre. Pur şi
simplu, El nu răspunde întrebării „De ce?”. Chiar şi perfectul
poate i contestat. Dumnezeu a fost contestat de imperfecţi.
Biblia nu satisface curiozităţile omului, ci îşi împlineşte scopul
de a-L face cunoscut pe Hristos, de a mântui iinţa umană şi
de a creşte credinţa credinciosului; restul sunt detalii. Cea mai
mare dovadă de maturitate este oferită atunci când accepţi
voia lui Dumnezeu chiar dacă nu o înţelegi. Acceptarea voii lui
Dumnezeu înseamnă înmormântarea voii noastre. Trebuie să
aplicăm în viaţa noastră voia lui Dumnezeu, nu voia noastră
„acceptată” de Dumnezeu, ci voia Lui cea sfântă, universal
valabilă, independentă şi indiscutabilă.
Asaf s-a luptat cu Dumnezeu pentru că El este bun cu
păcătoşii, îi tolerează pe bogaţii corupţi şi nu intervine în
suferinţă. În circumstanţele grele ale vieţii, când ar trebui să
căutăm mai mult protecţia şi pacea lui Dumnezeu, tocmai atunci
facem din El nu Scutul nostru, ci ţinta acuzaţiilor noastre.
Acceptarea voii lui Dumnezeu înseamnă maturitate. Cei
trei tineri din Babilon, prietenii lui Daniel, când li s-a cerut
închinarea în faţa idolului turnat, ei au spus: „Iată, Dumnezeul
9
nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne

va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii,
împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina
chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:17-18 – sublinierea
îmi aparţine.)
Habacuc, profetul Domnului, are o nedumerire cu privire
la modul lui Dumnezeu de a aplica dreptatea Sa. De ce suferă
slujitorii lui Dumnezeu? Cum poate privi Dumnezeu mişelia
şi exploatarea celui neprihănit şi să tacă? (Habacuc 1:13 -
parafrazare)
„Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până
când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să
văd nelegiuirea, şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac
sub ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă.“ (Habacuc
1:2-3) Problema lui Habacuc era că Dumnezeu îl tratează pe
cel nedrept ca şi pe cel neprihănit. Cum poate Dumnezeu să
pedepsească poporul Lui folosindu-se de un popor mai păcătos
decât Israel? Habacuc spune: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu
pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!” (Habacuc 1:13a)
- nu pentru a recunoaşte sinţenia Lui, ci pentru a o contesta:
„Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci, când cel rău mănâncă
pe cel mai neprihănit decât el?” (Habacuc 1:13b) În acest fel
Habacuc spunea: ,,Pentru că eşti sfânt, pur, curat, nu vei putea
să pedepseşti nedreptatea prin nelegiuire.’’
Ceea ce este evident din toate aceste exemple este faptul că
Dumnezeu nu a trebuit să se schimbe, ci omul. Aceste personaje
sunt exemple bune pentru că s-au schimbat şi au învăţat să
accepte voia lui Dumnezeu, însă mulţi creştini se luptă astăzi
cu Dumnezeu fără să conştientizeze măcar poziţia pe care o au
în relaţia lor cu Dumnezeu.
Iona a contestat bunătatea lui Dumnezeu, însă este nevoit să
recunoască faptul că bunătatea lui Dumnezeu este universală şi
nu poate i monopolizată sau obstrucţionată.
Iov contestă prezenţa lui Dumnezeu, însă după ce s-a
confruntat cu Dumnezeu, acceptă perspectiva lui Dumnezeu,
10
Cu cine mă lupt?
se pocăieşte, Îi recunoaşte prezenţa Lui şi îşi recunoaşte limitele

personale.
Asaf contestă dreptatea lui Dumnezeu, dar când intră în
Casa lui Dumnezeu primeşte o altă perspectivă, iar capacitatea
de a pătrunde lucrurile se şlefuieşte şi prinde esenţă: „Cât pentru
mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu.” (Psalmul
73:12)
David contestă favoarea lui Dumnezeu, însă, când primeşte
„lumina lui Dumnezeu” pentru „ochii lui”, atitudinea şi
perspectiva sa se schimbă. Astfel, El îşi declară încrederea în
Dumnezeu, bucuria sa pentru certitudinea că Dumnezeu l-a
izbăvit şi povesteşte prin cântare lucrările Lui.5
Ieremia a contestat credincioşia lui Dumnezeu, însă, când
a privit mai adânc în inima lui, şi-a dat seama că bunătatea şi
credincioşia lui Dumnezeu sunt sigure, dar nu şi sentimentele
lui.
Habacuc contestă judecata lui Dumnezeu, însă transformarea
lui este uluitoare atunci când acceptă suveranitatea lui
Dumnezeu. El spune: ,,Chiar dacă îmi vor lipsi cele materiale,
eu tot mă voi bucura în Domnul.6’’ Bucuria nu este dependentă
de măsura bogăţiei, ci de decizia personală de a te încrede în
Dumnezeu.
Care este câmpul tău de luptă?

L – loialitatea lui Dumnezeu, precum Ieremia
u – unealta lui Dumnezeu, precum Habacuc
p – prezenţa lui Dumnezeu, precum Iov
t – tăcerea lui Dumnezeu, precum David
a – autoritatea lui Dumnezeu, precum Iona
5. Psalmul 13:5, 6 „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din
pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”
6. Habacuc 3:17-19 „Căci chiar dacă smochinul nu va înlori, viţa nu va da niciun
rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule
şi nu vor mai i boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în
Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele
ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”
11
Este surprinzător faptul că, ce conteşti mai mult, va deveni

domeniul în care Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu mai bine.
Lupta cu Dumnezeu ascunde în sine sămânţa maturităţii,
pasiunii şi consacrării totale, sau sămânţa amărăciunii, rebeliunii
şi ateismului practic.
Lupta cu Dumnezeu este personală şi directă, conştientă sau
inconştientă, dar nu putem nega că ea nu există. Pentru iecare
credincios, această luptă este normală, dar numai în anumite
cazuri se sfârşeşte pozitiv. Faţeta pozitivă a acestei lupte este în
controlul omului.
12
„Cum îţi este numele?”
Istoria poporului Israel stă înaintea noastră ca un model al

Providenţei Divine. Iacov este tatăl celor doisprezece ii care
au format cele douăsprezece seminţii ale poporului. Noi îi
cunoaştem pe ii, îi caracterizăm, dar cunoscându-l pe tatăl lor,
vom putea să ne dăm seama de ii. Spune-mi cine este tatăl tău,
ca să-ţi spun cine eşti. Iacov este modelul omului obişnuit cu
cutumele şi virtuţile lui, însă el are ceva care l-a făcut diferit, şi
a devenit cel mai iubit dintre patriarhi pentru poporul Israel.
Episodul cel mai proeminent şi reprezentativ al vieţii sale este
lupta cu Dumnezeu.
Iacov este tipul de om care face totul ca să-i meargă bine,
care ştie să proite de pe urma iecărei relaţii, exploatează iecare
situaţie în favoarea sa, speculează iecare greşeală a vrăjmaşului
său pentru a câştiga. Iacov l-a înşelat pe tatăl său, proitând de
lipsa de vedere a acestuia; i-a furat dreptul de întâi-născut al
lui Esau, speculând momentul de epuizare izică a acestuia; s-a
îmbogăţit valoriicând înţelegerile pe care le-a avut cu Laban,
întorcând totul în favoarea sa. Este interesant cât de mult îl
moştenesc evreii pe Iacov, nu întâmplător au repetat istoria
luptei lui Iacov cu Dumnezeu în viaţa lor: „Domnul este în ceartă
cu Iuda şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după
faptele lui. Încă din pântecele mamei, l-a apucat Iacov pe frate-său
de călcâi, şi în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu
îngerul, şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el.” (Osea 12:2-5)
Pe când fugea de Esau, Dumnezeu i s-a descoperit lui Iacov
în timpul unei vedenii de noapte, şi când s-a dezmeticit a
exclamat: „Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.”
(Genesa 28:16) Cu toate acestea, întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu
nu l-a transformat. Nu rareori am auzit pe unii creştini „foarte
evlavioşi”, care spuneau: „Dacă Dumnezeu îmi va vorbi
într-un mod special, într-un mod neobişnuit, atunci voi face…”,
13
„Dacă numele meu va i scris pe cer cu litere de foc, atunci Îl voi

sluji pe Dumnezeu…”; „Vreau ca Dumnezeu să mă cheme pe
nume ca să-L pot auzi în mod incontestabil…” Oamenii doresc
semne de la Dumnezeu, dar dacă semnele nu l-au schimbat pe
Iacov, nici pe tine nu te vor schimba. „Un neam necredincios şi
preacurvar cere un semn, însă nu i se va da niciun semn decât
semnul incontestabil al învierii lui Hristos” (ca să parafrazez
ceea ce a spus Hristos). Poţi experimenta minuni multe şi tot
neschimbat să rămâi, poţi trăi adevărate revelaţii şi tot acelaşi
să rămâi. Nu minunile te schimbă, ci ascultarea de Cuvântul lui
Dumnezeu.
„Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: «Dacă va i Dumnezeu cu mine
şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să
mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa
tatălui meu, atunci Domnul va i Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe
care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va i casa lui Dumnezeu, şi
Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.»” (Genesa 28:20-22)
Iacov face o rugăciune prin care îşi dovedeşte caracterul său.
El foloseşte cuvintele: „dacă… atunci”, prin care condiţionează
relaţia lui cu Dumnezeu. Slujirea lui era condiţionată, inima
lui era condiţionată, consacrarea şi ascultarea sa depindeau
de acest târg imatur, viclean şi voluptuos. Dar, este ciudat că
Dumnezeu Se prinde în acest joc al condiţionării. Dumnezeu ne
împlineşte acel „dacă”, dar problema apare atunci când trebuie
să împlinim şi noi acel „atunci”. Dumnezeu nu poate i prins la
înghesuială sau constrâns să facă ceva, însă ce se întâmplă cu
ceea ce noi Îi promitem?
Cum Îl tratezi pe Dumnezeu în rugăciunile tale, aşa îi tratezi

pe oameni în relaţiile tale.
Conţinutul rugăciunii tale dovedeşte:
• Maturitatea ta – Cât de mult Îl cunoşti pe Dumnezeu?
O rugăciune cu tentă manipulatoare dovedeşte o teologie
mioapă.
14
• Motivaţia ta – Cu ce scop te rogi? O rugăciune cu

tentă materialistă dovedeşte un sulet mic. O rugăciune cu
acoperire mică dovedeşte o mentalitate mărginită.
• Maleabilitatea ta – Cât de mult eşti dispus să te
schimbi?
• Mobilitatea ta – Cât de mult eşti dispus să te mişti în
direcţia în care ţi-o indică Dumnezeu, sau poate nici nu te
interesează dacă Dumnezeu are ceva de spus!?
• Metoda ta – Iacov a dorit să proite de pe urma
relaţiei lui cu Dumnezeu, aspect dovedit şi în relaţiile sale
cu oamenii. Iacov a dorit să facă din Dumnezeu şi oameni
mijloace prin care să-şi poată îndeplini scopurile.
• Mărturia ta – Rugăciunea ta vorbeşte oamenilor despre
Dumnezeu şi lui Dumnezeu despre oameni. În rugăciunea
ta poţi să-I vorbeşti lui Dumnezeu despre problemele tale,
şi problemelor tale despre Dumnezeul tău. În rugăciunea
ta poţi să-I vorbeşti lui Dumnezeu despre tine, şi ţie despre
Dumnezeu. Tu alegi care este valoarea mărturiei tale!
• Moştenirea ta – Rugăciunile tale îi inluenţează pe
copiii tăi. Copiii lui Iacov, poporul Israel, nu de puţine ori
L-au tratat pe Dumnezeu, în închinarea şi rugăciunile lor, în
acelaşi fel cum a făcut-o şi tatăl lor, Iacov.
Rugăciunea ta vorbeşte despre tine, despre Dumnezeul tău,
despre relaţiile tale şi despre perspectiva ta. Rugăciunea este un
istoric al trecutului răscolind memoriile, un profet al viitorului
testând speranţele, o busolă a caracterului evaluând faptele.
În capitolul 32 al cărţii Genesa, Iacov era pus într-o situaţie

cu totul nouă, contrară personalităţii lui. Pentru prima dată în
viaţa lui trebuia să se confrunte cu cineva faţă în faţă. Din spate
venea Laban, pe care îl înşelase şi nu se putea întoarce; din faţă
venea Esau, pe care îl furase şi nu se putea eschiva. Trebuia să
ia o decizie. Iacov se înspăimântă şi se îngrozi la gândul morţii.
Era un bun strateg, un bun negociator, un bun diplomat, însă,
de data aceasta, nu mai putea i vorba de dialog, negociere sau
15
diplomaţie. Iacov a simţit, ca pe un ior rece, noutatea acestei

ipostaze. S-a simţit inconfortabil, a început să se gândească, să
se frământe, să pună la cale strategii. Exploatează iecare minut,
recunoaşte importanţa acelui moment, trăieşte intens iecare
clipă. Îşi trimite înainte averea, robii, soţiile şi chiar iii. Este
interesant că suntem gata să renunţăm la tot ce avem pentru a ne
cruţa pielea. Este mai uşor să Îi dăm totul lui Dumnezeu, decât
să ne dăm pe noi înşine. Iacov a rămas singur pentru a evita
confruntarea, pentru a se proteja, pentru a se eschiva, pentru a
mai trăi măcar o noapte liniştită. Este ciudat cum, în momentele
de confort, pierdem mult timp fără să-l contabilizăm, însă, în
momentul când simţim pericolul, preţuim iecare secundă şi
facem orice pentru a întârzia momentul critic.
El rămâne singur pentru acea noapte… Cea mai mare greşeală
pe care o poate face un om care se ală într-o situaţie de criză
este izolarea. Însă, parcă în natura noastră se ală acest sindrom
al fugii, al izolării, care se instaurează atunci când viaţa ne este
ameninţată. Când Diavolul te-a atacat şi i-ai simţit iorii răutăţii
lui, greşeala fatală pe care ai putea să o faci este să te izolezi de
fraţi, de cei dragi, de cei care ar putea să te asculte, de cei care
ar putea să plângă alături de tine, de Cuvânt, de Dumnezeu.
Nu trebuie să rămâi niciodată singur cu Diavolul, mai ales când
este noapte în viaţa ta.
Iacov era încordat, îşi făcea griji, îşi punea întrebări. Ce se va
întâmpla mâine? Îi va accepta fratele său darurile sale, sau îl va
ucide? Şi dintr-odată, fără veste, un „om” se iveşte din întuneric
şi îl doboară la pământ. La cine s-a gândit Iacov? La îngerul
Domnului? Nicidecum. La Esau? Sau poate unul din oamenii
lui Esau, trimis să-l ucidă, sau la un tâlhar? Sau cine ştie? Nu
ştiu cine credea Iacov că era „omul”, dar ştiu că, cine credea el
că este, nu era. Cu siguranţă, nu s-a gândit la un prieten care a
venit să îl binecuvânteze. A avut loc o luptă teribilă în întuneric,
o luptă pe viaţă şi pe moarte, o luptă până în revărsatul zorilor.
Iacov s-a luptat cu Dumnezeu toată viaţa lui, prin faptele,
atitudinea şi caracterul său neschimbat, însă, de această dată,
16
Dumnezeu S-a luptat cu Iacov. De cele mai multe ori, lupta cu

Dumnezeu este o luptă pe care o ducem inconştient, întinsă
pe perioade mari de timp; însă vine un moment în viaţă când
Dumnezeu întoarce armele şi îl confruntă pe om cu el însuşi. În
tot timpul vieţii, ne este uşor să ne confruntăm cu alţii, mai ales
că modelul şi criteriile sunt impuse de noi. Însă confruntarea lui
Dumnezeu este de cu totul altă natură. El ne confruntă pe noi
cu El, cu sinţenia Lui şi apoi pe noi cu cel care ar trebui să im,
cu modelul lui Hristos care trebuie să ie asumat, internalizat.
Oricine are o revelaţie a sinţeniei lui Dumnezeu, nu poate
să rămână acelaşi. Este paradoxal, pentru că atunci când eşti
martor mut la sinţenia lui Dumnezeu, începi să ţi-o doreşti,
deşi prin natura noastră umană avem înclinaţia să o respingem,
să o negăm. Astfel, se creează un conlict: între dorinţa după
sinţenia lui Dumnezeu şi asumarea ei, şi dorinţa după natura
păcătoasă şi confortul ei. Conlictul dintre consacrare şi confort.
Când biruie sinţenia lui Dumnezeu, suntem transformaţi.
Dimineaţa, îngerul este gata să plece, în timp ce Iacov se
dezmeticeşte şi îşi dă seama cu cine luptă. Iacov are acum
din nou o revelaţie: „Ce…!? Nu este un vrăjmaş, cineva care
vrea să mă omoare?” „Eu am venit să te binecuvântez, dar tu
te-ai luptat în tot acest timp împotriva binecuvântării. Acum
plec!” „Dar acum vreau binecuvântarea!” „Da… Cât de tare o
vrei!? Spune-mi numele tău, spune-mi adevărul despre tine.
Aceasta este condiţia binecuvântării.” Dumnezeu hotărăşte
să te binecuvânteze înainte ca tu să te hotărăşti să te schimbi.
Oamenii se împiedică deseori de adevăr, dar se ridică, se scutură
şi merg mai departe. Îngerul nu cerea informaţie, ci mărturisire.
Dumnezeu îl silea pe Iacov să înfrunte adevărul despre sine
însuşi, şi acest lucru înseamnă luptă. Omul nu poate suporta
mult adevăr deodată, mai ales adevărul despre sine însuşi, iar
acest adevăr să ie rostit chiar de el însuşi. Îngerul Domnului
nu dorea informaţie, ci mărturisire; nu date, ci confesiune; nu
atingere, ci schimbare; nu părere de rău, ci pocăinţă.
17
„Spune-mi cine eşti şi Iacov va muri!” Şi el a strigat: „Iacov!”

De fapt, el a spus: „Mincinos, înşelător viclean, necinstit,
reprobabil”. Iacov şi-a strigat caracterul, pe care acum îl
confrunta. Este interesant faptul că profetul Ieremia, când
spune „inima este nespus de rea şi de înşelătoare” (Ieremia 17:9),
foloseşte acelaşi cuvânt: „Inima este un Iacov”.
Dar de ce este lupta atât de necruţătoare? Deoarece Dumnezeu
doreşte să ne schimbe, iar noi ne opunem cu îndârjire. Refuzăm
transformarea pe care o aşteaptă Dumnezeu, pentru că acest
lucru ar însemna moartea lui Iacov din noi. Dumnezeu luptă
până când ajungem să capitulăm. Capitularea înseamnă biruinţa
lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră. În lupta cu Diavolul
trebuie să stăm tari, în lupta cu poftele trebuie să fugim, însă
în lupta cu Dumnezeu trebuie să ne predăm. Secretul victoriei
constă în a şti ce bătălie trebuie să pierzi. Eşti biruitor când
te împotriveşti Diavolului, când fugi din faţa ispitelor, dar
în lupta cu Dumnezeu eşti biruitor numai atunci când pierzi.
Doar în acest caz capitularea, înfrângerea, zdrobirea reprezintă
adevărata victorie.
Voia lui Dumnezeu este locul binecuvântării. Cea mai
aprigă luptă a noastră este dată până când suntem gata să
acceptăm voia lui Dumnezeu, când predăm controlul în mâna
lui Dumnezeu. Iacov a devenit Israel. Iacov nu mai este cel care
luptă cu Dumnezeu, ci acela care luptă alături de Dumnezeu.
Acum este de partea câştigătoare, este un biruitor care umblă în
biruinţă. Biruinţa este regula, biruinţa este destinul!
Gândiţi-vă la Iacov după această experienţă. Această luptă
i-a lăsat urmări izice, dar mai ales spirituale. Iacov era acum
Israel, care a trecut pe la Peniel şi a văzut faţa lui Dumnezeu.
Poţi să vezi faţa lui Dumnezeu numai când Iacov „a murit” şi a
devenit Israel.
Imediat după acest episod, când s-a dus să-şi întâlnească
familia, Iacov avea să ie de nerecunoscut. Şchiopătând, cu
părul răvăşit, cu cămaşa ruptă, trece râul, se îndreaptă spre
tabără, la soţiile şi iii săi. Aceştia, când îl văd, se apropie de el şi,
18
alarmaţi, întreabă: „Ce s-a întâmplat, Iacov, cu tine azi-noapte?”

Şi el, cu un zâmbet ce contura o faţă murdară, răspunde: „Azi-
noapte am fost binecuvântat.” Dumnezeu ţine mai mult la
binecuvântarea noastră spirituală, decât la sănătatea noastră
izică sau perspectiva materială. Aceste lucruri sunt foarte
importante pentru existenţa noastră izică, însă Dumnezeu
nu le cruţă atunci când este vorba de binecuvântarea noastră
spirituală specială.
Adevărata binecuvântare este o binecuvântare spirituală.
Până acum el a avut prosperitate, bogăţie, soţii, copii, dar, într-
o noapte, a fost binecuvântat prin faptul că a fost transformat.
Adevărata binecuvântare vine prin înfrângere. Răsărea soarele
când Iacov a trecut pe la Peniel.
Iacov este un exemplu fericit. Lupta lui cu Dumnezeu s-a
încheiat în modul cel mai de dorit. Nu totdeauna se termină
în felul acesta. „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om”, sau
în alte traduceri, „Duhul Meu nu va lupta pururea cu omul.”
(Genesa 6:3) Rolul Duhului Sfânt în viaţa oamenilor este să
câştige această luptă pentru Dumnezeu.1 Dar nu totdeauna
reuşeşte, pentru că victoria se câştigă prin capitulare, decizie
care îi aparţine omului. Isus plânge pentru Ierusalim tocmai
pentru că această „luptă” s-a încheiat prin „înfrângerea lui
Dumnezeu”. „Dacă ai i cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile
care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”
(Luca 19:42) Este atât de trist că mulţi creştini nu au „câştigat”
această luptă pentru că nu au capitulat înaintea Celui care poate
să le dăruiască victoria prin înfrângere.
Iona a zis: „Mântuirea este a Domnului”, şi a acceptat
bunătatea Lui valabilă chiar şi pentru niniveni. Iov a zis:
„Tu eşti atât de puternic, şi mă pocăiesc.” David a cerut: „Dă
lumină ochilor mei ca să nu adorm somnul morţii,” şi lumina
1. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele irii pământeşti. Căci
irea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva irii pământeşti:
sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.“
(Galateni 5:16-17)
19
Domnului a schimbat perspectiva vieţii lui. Asaf a intrat în

casa lui Dumnezeu şi a ştiut că nu este loc mai plăcut decât în
părtăşie cu El.
Habacuc, profetul Vechiului Testament, ne dovedeşte
atitudinea potrivită a slujitorului lui Dumnezeu care şi-a
încheiat lupta: „Căci chiar dacă smochinul nu va înlori, viţa nu
va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da
hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai i boi în grajduri, eu tot
mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii
mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea.” (Habacuc 3:17) Aceasta
este atitudinea potrivită a unui biruitor. Orice altă atitudine
este port ilegal de atitudine. În loc de „dacă”, el spune „chiar
dacă”. În loc de condiţionare, el decondiţionează. Nimic nu mă
va împiedica să mă bucur, să fac din Dumnezeu tăria mea şi să
mă las călăuzit de El pe înălţime, la Peniel.
20
Bucuria Domnului
este tăria mea!
„Căci chiar dacă smochinul nu va înlori, viţa nu va

da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu
vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai i
boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi
bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”
Habacuc 3:17-19
Aceste cuvinte ale lui Habacuc cuprind, într-un mod

comprimat, perspectiva bucuriei din punct de vedere biblic,
potrivită naturii noastre şi plăcută lui Dumnezeu:
Bucuria nu este o datorie, este o decizie - „Chiar dacă…

eu tot mă voi bucura.” Habacuc alege să se bucure. El ridică
bucuria la rang de dispoziţie spirituală permanentă şi face
din bucurie o strategie de luptă spirituală. Am fost învăţaţi să
ne creăm atmosferă, să batem din palme, să ironizăm viaţa,
însă aceste lucruri nu sunt surse ale bucuriei, ele sunt doar o
copie falsă şi palidă a adevăratei bucurii. Bucuria este o stare
a inimii dependente de Domnul, divertismentul este o stare a
irii dependente de stimuli contextuali; bucuria este o decizie a
duhului, divertismentul este o reacţie la impulsurile haioase şi
lipsite de conţinut.
Prin forţarea anumitor texte din Scriptură s-a creat o doctrină
a bucuriei, care în loc să ie cadrul desfătării spirituale a devenit
o dogmă legalistă, chiar dacă este îmbrăcată într-o haină
modernă. Această vorbărie modernă, despre bucurie, produce
mai degrabă tristeţe şi vinovăţie, ascunse în spatele unei măşti
vesele şi dubioase, decât libertate şi pace autentică. Bucuria
21
nu are de-a face cu modernitatea, ci cu spiritualitatea. Bucuria

este naturală omului nou şi o povară pentru cel care nu este
născut din nou. Bucuria credinciosului pare o nebunie pentru
cei care nu înţeleg sursa bucuriei lui. „Ne bucurăm chiar şi în
necazuri” (Romani 5:2) nu pentru că suntem nebuni, ci „pentru
că ştim…” Cunoaşterea lui Dumnezeu, a planului Său, a naturii
Sale, a voii Sale ne face să ne bucurăm. Bucuria credinciosului
nu este fără motiv, ci are un motiv bine întemeiat: credincioşia
lui Dumnezeu. Adevărata bucurie nu este alimentată numai de
motive care se văd, ci mai ales de motive care nu se văd. Motivele
vizibile se sfârşesc, însă cele care nu se văd sunt veşnice.
Aceasta este diferenţa dintre bucurie şi fericire. Fericirea
este prezentă atunci când circumstanţele şi situaţiile din viaţă
se potrivesc aşteptărilor tale. Bucuria nu are de-a face cu
circumstanţele, ci cu natura aşteptărilor tale. Bucuria în Domnul
este să ştii că, indiferent prin ce treci, Dumnezeu este cu tine
şi că El nu te va părăsi şi nu te va abandona niciodată. Vor i
vremuri când în viaţa ta vor veni furtuni pe care nu le vei putea
controla; şi s-ar putea ca El să nu oprească furtuna, dar te va
îmbrăţişa şi te va ţine sub aripa Lui, până când furtuna va trece.
Aceasta este speranţa pe care noi o avem în Hristos! Fericirea
este prezentă atunci când lucrurile în viaţă îţi merg bine.
Bucuria nu este o diplomaţie, este o declaraţie. Bucuria

nu este expresia infantilismului, ci a maturităţii spirituale.
Habacuc nu a fost inconştient când a spus: „chiar dacă totul se
prăbuşeşte… eu tot mă voi bucura în Domnul”, ci în cea mai
deplină stare de curaj spiritual a declarat bucuria ca atitudine a
vieţii lui. Habacuc nu a vrut să-L impresioneze pe Dumnezeu
sau pe cei care l-au auzit, ci, pur şi simplu, a declarat ceea ce
dorea să domnească în viaţa sa. Cuvântul declarativ are putere
decisivă pentru a ne direcţiona viaţa.
„Prin rodul gurii ai parte de bine” (Proverbe 13:2) – pasaj care
face referire la puterea declarativă a cuvântului. Judecătorul
foloseşte cuvântul declarativ pentru a emite, pentru a comunica
22
sentinţa: „declarat vinovat”; oiţerul de stare civilă foloseşte

acelaşi cuvânt când oiciază o căsătorie: „vă declar căsătoriţi”.
Peste cuvântul declarativ nu mai trece nimic, el pecetluieşte o
stare de drept. Cuvântul declarativ nu poate i desiinţat decât
de un alt cuvânt declarativ. Iacov spune că „limba” (cuvântul,
comunicarea) este alimentată ie de iad, ie de rai şi devine cârma
vieţii.1 „Prin binecuvântarea oamenilor fără prihană se înalţă
o cetate.” (Proverbe 11:11) Viaţa şi moartea, binecuvântarea
şi blestemul, stau în puterea limbii. Cuvântul declarativ este
cârma vieţii tale, are putere prin sursa pe care o foloseşti: raiul
sau iadul. Foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a declara
binecuvântările, protecţia, pacea, prezenţa lui Dumnezeu peste
viaţa ta.
Bucuria este o declaraţie a bunătăţii şi credincioşiei lui
Dumnezeu. Dumnezeu este onorat de maturitatea noastră,
de încrederea noastră în El, lucruri care sunt exprimate prin
entuziasmul nostru. De fapt, termenul entuziasm vine din limba
greacă şi este compus din două cuvinte în theos (in theos) care
înseamnă a i în Dumnezeu. Bucuria trebuie declarată, pentru
că ea nu este o stare naturală a inimii noastre şi nici nu trebuie
să ne aşteptăm să ie. Bucuria se cultivă.
Bucuria nu este un discurs, este o demonstraţie. Unele

meserii au ajuns să includă zâmbetul, buna dispoziţie, ca
datorie profesională. Unii fac atâta caz de asta, încât consideră
că exprimarea bucuriei, ie ea şi artiicială, este cheia succesului.
Bucuria creştinului nu este o datorie morală, este o demonstraţie
naturală a relaţiei cu Dumnezeu. Bucuria dovedeşte relaţia
noastră cu Dumnezeu. Nu poţi i în Dumnezeu fără să ai bucurie
(entuziasm - a i în theos).
Bucuria nu este o dezbatere, este o destăinuire. Bucuria pe

care Habacuc o declară nu este un subiect pe marginea căruia
trebuie să argumentăm sau să contraargumentăm, ci este o
1. Iacov 3
23
dezvăluire sinceră a unui model de stil de viaţă. Mesajul lui

Habacuc este următorul: nu sunt dependent de circumstanţe,
de veştile rele, de cursul vremurilor, de părerile oamenilor, ci
sunt dependent de Dumnezeu şi de aceea mă bucur. Mesajul
lui Habacuc nu are rol apologetic, ci unul evanghelistic
– transmite o veste bună: Dumnezeu este suicient! Putem să
împărtăşim acest mesaj, să-l trăim sau să rămânem indiferenţi,
să nu credem sau să găsim argumente prin care să ne justiicăm
mediocritatea.
Bucuria nu este o depărtare de probleme, este un depozit de

belşug. În momentul în care vei pierde totul şi nu îţi mai rămâne
nimic decât Dumnezeu, vei ala că Dumnezeu este suicient.
Habacuc a trăit într-o perioadă neagră a istoriei poporului
Israel, chiar înainte de captivitatea babiloniană, iar profeţii erau
văzuţi ca nişte duşmani ai poporului, ca trădători care anunţau
dărâmarea Templului şi captivitatea lui Israel în Babilon, iar
acest mesaj de la Dumnezeu a făcut viaţă grea mai multor
profeţi, şi Habacuc nu a făcut excepţie de la regulă. Habacuc
era în mari necazuri, însă a declarat bucuria Domnului peste
viaţa sa şi acest lucru a devenit tăria lui în acele momente grele.
Această atitudine, cu care el a privit viaţa, a devenit un motto
pentru generaţia care s-a întors din Babilon, şi Neemia, Ezra şi
ceilalţi lideri îndemnau poporul astfel: „Bucuria Domnului este
tăria voastră.” (Neemia 8:10)
În momentul în care Habacuc a primit mesajul judecăţii
lui Dumnezeu asupra poporului, a avut o reacţie naturală: s-a
clătinat pe picioare, i s-au încleştat buzele, îi tremurau genunchii
şi a simţit iorul groazei în toată iinţa lui,2 însă, în poida acestei
stări, el nu a privit la probleme, sau la el, ci la Dumnezeu şi
a început să declare bucurie peste viaţa lui. Toate vin şi trec,
însă Dumnezeu rămâne. Dacă ne agăţăm de lucrurile trecătoare
2. Habacuc 3:16 „Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea
aceasta, mi se înioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, şi-mi tremură genunchii.
Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge
împotriva poporului?“
24
trecem şi noi odată cu ele, dacă ne prindem tare de Dumnezeu

vom rămânea veşnic cu El.
E natural să avem probleme, e natural să ne panicăm atunci
când auzim veşti rele, însă nu aceste lucruri trebuie să deinească
viaţa noastră, ci credinţa declarată în Dumnezeu. Frica, panica,
sunt doar lash-uri contracarate de credinţă şi acţiune. Frica este
reacţia naturală, credinţa este reacţia supranaturală. Groaza este
reacţia omenească, bucuria este reacţia dumnezeiască. Habacuc
a declarat bucurie peste viaţa lui nu pentru a nega problema,
ci pentru a declanşa minunea. Bucuria ta Îl pune în mişcare
pe Dumnezeu. Nu te poţi bucura în Dumnezeu fără credinţă.
Nu Îl poţi onora pe Dumnezeu într-un mod mai frumos decât
atunci când te bucuri de relaţia ta cu El. Bucuria declanşează
belşugul spiritual: „Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.“
(Proverbe 15:15).
Bucuria nu este un duh, este un drum. Lui Habacuc i-a

fost greu să declare bucuria sa în Domnul, dar a ştiut că va i
şi mai greu dacă nu o declară. Este adevărat, tot ceea ce declari
are preţul său, însă ceea ce nu declari are un preţ şi mai mare.
Pavel, printre alte îndemnuri3 pe care le-a dat ilipenilor, a fost
acesta: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“
(Filipeni 4:4) Bucuria este una dintre roadele Duhului Sfânt.
Bucuria este cultivată prin lucrarea Duhului Sfânt în viaţa
noastră. Nu ştiu de ce Dumnezeu alege calea necazului ca să
dezvolte în noi o atitudine mulţumitoare şi recunoscătoare, dar
se dovedeşte că nu îţi poţi porunci: „Acum mă bucur!” Trebuie
să ai un motiv, iar Dumnezeu dezamorsează toate motivele
artiiciale pentru a ne putea baza bucuria noastră numai pe El.
Adevărata bucurie nu vine din dispoziţia noastră afectivă,
ci este un dar pe care Duhul Sfânt îl cultivă în noi. Habacuc s-a
luptat cu Dumnezeu, a fost mânios, a fost plin de amărăciune,
însă a învăţat că bucuria în Domnul este cea mai mare comoară
3. Îndemnuri este un cuvânt de amortizare, însă cuvântul potrivit este porunci

(n. a.).
25
pe care o are şi nu îşi poate permite să o piardă. Bucuria începe

în obişnuinţa vieţii şi se cultivă în monotonia evenimentelor
zilnice. Bucuria nu ţine de personalitate, ţine de disponibilitate.
Bucuria nu este calitatea celor extrovertiţi, ci a celor care au
cultivat dependenţa de Dumnezeu şi mulţumirea personală.
Dacă nu te poţi bucura astăzi, în banalitatea evenimentelor
zilnice, nu îţi poţi impune să te bucuri în perioada de încercare.
Bucuria nu este o dorinţă, este o dinamică. Bucuria se cultivă
zilnic.
Bucuria nu este o distracţie, este o disciplină. Habacuc nu s-

a bucurat pentru a părea mai ciudat, ci a ales bucuria, atitudine
cu care îşi confrunta situaţia vieţii. Bucuria lui Habacuc nu
derivă din sursă afectivă, ci este o decizie a credinţei prin care
alege să-L onoreze pe Dumnezeu. În situaţia în care se ala
Habacuc numai de bucurie nu poate i vorba, însă inima lui
Habacuc a fost predată Domnului şi el a acceptat situaţia ca o
expresie a voii lui Dumnezeu. Când te întristezi şi slăbeşti în
necazurile vieţii, pui un semn de întrebare asupra suveranităţii
lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran, ţine totul în control,
iar cel credincios care acceptă suveranitatea Lui se bucură că
planul Lui se va împlini în istorie şi în viaţa iecărei persoane.
Sentimentul pe care l-a trăit Habacuc este asemănător
sentimentului pe care cei mai mulţi oameni îl trăiesc astăzi,
şi anume, acela că lucrurile au scăpat de sub control; însă,
după ce s-a confruntat cu Dumnezeu, inima lui s-a liniştit şi
a căpătat pace, pentru că şi-a dat seama că Dumnezeu ştie ce
face şi cum face, iar el nu are nici capacitatea, nici autoritatea să
judece modul în care Dumnezeu lucrează. El s-a bucurat pentru
că a realizat cine este Dumnezeu – „Dumnezeul Suveran”, şi
de ceea ce face Dumnezeu – providenţă – lucrarea prin care
Dumnezeu Îşi împlineşte planul Său, „Dumnezeul mântuirii
mele.” Adevărata bucurie este „în Domnul” – Dumnezeu este
sursa şi suportul bucuriei noastre.
26
Bucuria Domnului este tăria mea!
Bucuria nu este o deşertăciune, este un deznodământ. În

acel moment, Habacuc ştia deznodământul şi avea la dispoziţie
două posibilităţi: ie să tacă, ie să vorbească. „Aş putea aştepta
în tăcere ziua necazului?” El alege să declare: „Mă voi bucura
în Domnul.” Există mentalitatea că nu contează dispoziţia,
atitudinea cu care abordezi lucrurile. Fie că mă bucur, ie că nu,
e acelaşi lucru; ie că declar binele peste viaţa mea, ie că nu,
situaţia rămâne aceeaşi; ie că sunt trist sau bucuros nimic nu
se schimbă. Ba se schimbă! Atitudinea cu care abordezi viaţa,
va deini viaţa ta. Dacă priveşti cu resemnare viaţa, vei avea o
viaţă înfrântă; dacă priveşti cu entuziasm viaţa, vei avea o viaţă
împlinită. Nu este vorba de magie, este vorba de principiu. Viaţa
noastră nu stă în puterea noastră, ci în puterea lui Dumnezeu.
Atunci când ne bucurăm o facem nu pentru că suntem naivi, ci
pentru că ştim cine este Dumnezeu, iar bucuria noastră este în
El. Dumnezeu este sursa, suportul şi scopul vieţii noastre.
Spune-mi cum îţi deineşti viaţa şi îţi spun ce viaţă ai! Deşi
aparent deznodământul era ştiut, Habacuc a ales să declare
bucuria sa în Domnul, dependenţa sa de El şi, astfel, a declarat
un alt deznodământ. Vei avea parte de deznodământul pe care
îl aştepţi. Dacă nu te încântă direcţia vieţii tale, declară un alt
deznodământ: „Voi merge pe înălţime cu Dumnezeu.” Viaţa ta
stă în puterea ta, în cuvintele tale. Cuvintele tale deinesc viaţa
ta. Nici Dumnezeu nu trece peste cuvintele tale, pentru că ele
exprimă deciziile tale, iar El a ales să te creeze cu voinţă liberă,
însă este încântat să onoreze cuvântul credinţei tale.
27
Ce câştig dacă Te slujesc?
De unde ştiu dacă Îi slujesc cu adevărat lui Dumnezeu?
Aceasta este o întrebare vitală pentru un creştin. Ea dobândeşte o
importanţă decisivă şi imperioasă în minţile şi inimile celor care
îşi cercetează sincer adevăratele motivaţii. Răspunsul la această
întrebare este cu atât mai greu de dat, cu cât foarte puţini ştiu ce
este slujirea adevărată. Mulţi sunt cei care confundă slujirea cu
activitatea profesională, cu acţiuni periodice ale bisericii şi chiar
cu interesul personal.
Se vorbeşte atât de mult despre slujire, însă realitatea
este atât de descurajatoare; slujirea a rămas undeva la nivel
supericial. Vehiculăm un termen care a devenit prea familiar
ca să mai aibă vreo relevanţă pentru noi. Suntem prea obişnuiţi
cu slujirea, încât L-am uitat pe Cel căruia trebuie să-I slujim.
Am uitat să ne mai cercetăm motivaţia, atitudinea şi acţiunea
slujirii noastre.
Slujire condiţionată. Această slujire este practicată doar

când sunt îndeplinite anumite condiţii. Cel care slujeşte în acest
fel lui Dumnezeu aşteaptă un beneiciu (de cele mai multe ori
material) din partea lui Dumnezeu.
„Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: «Dacă va i Dumnezeu cu mine
şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să
mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa
tatălui meu, atunci Dumnezeu va i Dumnezeul meu.»” (Genesa
28:20-22)
Motivaţia unei astfel de slujiri este fundamental egoistă.
Scopul unui astfel de slujitor este să câştige ceva în schimb.
Termenii pe care îi foloseşte în relaţia lui cu Dumnezeu sunt:
„dacă”, … „atunci”. Ceea ce contează este interesul personal
care trebuie împlinit. E trist că această categorie de slujitori are
un număr considerabil. Ei nu îşi dau seama că slujirea pe care
o propun este o slujire ieftină, care nu poate aduce satisfacţie
29
şi care nu-şi merită niciodată preţul. „Slujesc dacă mă ajuţi

să…” „Dacă mă binecuvântezi… atunci o să… dau zeciuială, o să
iu darnic, ospitalier…”, „Te voi iubi dacă vei face…”, „Voi merge
misionar dacă…”
Iacov întruchipează tipologia slujitorului socotitor. El
îşi condiţionează relaţiile sale cu oamenii şi cu Dumnezeu
doar de dragul interesului personal. Dacă acea condiţie
nu era îndeplinită de cel condiţionat, relaţia se va rupe.
Condiţionarea unei relaţii dovedeşte fragilitatea ei. Modul în
care pune problema este falimentar tocmai prin faptul că orice
condiţionare impusă limitează ambele părţi implicate. O astfel
de relaţie dovedeşte lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu. Nu te poţi
apropia de Dumnezeu cu prejudecăţile şi pretenţiile tale şi să ii
împlinit spiritual în acelaşi timp.
Slujire cauzată. În acest caz, Dumnezeu este slujit sau iubit

pentru ce este, are sau face. Acest tip de motivaţie relectă
atitudini de tipul: „Te slujesc pentru că… eşti bun, m-ai mântuit,
m-ai protejat, mi-ai dat prosperitate…”
Acest tip de slujire poate părea destul de bun, mai ales când
judecăm din perspectivă umană. Toţi dorim să im iubiţi şi
apreciaţi pentru ce suntem şi pentru ceea ce facem. Acest tip de
slujire este preferabilă tipului de slujire condiţionată, dar totuşi
o astfel de slujire este nesigură şi vremelnică.
Acuza pe care o prezintă Satan lui Dumnezeu cu privire la
Iov este tocmai aceasta: Iov slujeşte cauzat; anulează cauza şi ai
să vezi că şi efectul va dispărea: „Si Satana a răspuns Domnului:
«Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el,
casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi
turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-Te de tot ce
are, şi sunt sigur că Te va blestema în faţă»” (Iov 1:9-11). Oricine ar
dori să Ţi se închine în felul acesta, dar suspendă proitul şi Iov
va renunţa la Tine.
În spatele provocării lui Satan, descoperim o problemă mai
adâncă: este posibilă evlavia şi închinarea adevărată?
30
E cu putinţă o loialitate totală şi necondiţionată, sinceră faţă

de Dumnezeu, fără să-I punem condiţii, fără rezerve, fără
promisiuni de care să ne ancorăm?
Iov este victima unui rămăşag făcut în cer, un rămăşag de
care el nu ştia. Şi care a fost „vina” lui? Faptul că „era neprihănit
şi nu mai era nimeni ca el”. Ceea ce i s-a întâmplat lui Iov este
o tragedie incredibilă şi nemeritată. Rând pe rând, mesagerii
au sosit cu veştile lor cutremurătoare, iar Iov face un lucru care
ne uluieşte pe toţi. A căzut cu faţa la pământ şi I-a dat slavă
lui Dumnezeu: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă
voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat,
binecuvântat ie Numele Domnului!” (Iov 1:22)
Cu siguranţă omul modern nu întâlneşte în viaţa lui datele
problemei lui Iov: dar de ce sunt atât de puţini oameni care mai
au o asemenea reacţie în faţa realităţilor în care trăiesc? Continui
să cred că imaginea lui Iov este singulară şi că nu a mai fost
nimeni ca el în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinea cu
care a confruntat suferinţa, deşi sunt mulţi care au experimentat
suferinţa.1 Nu vom avea niciodată parte de suferinţa lui Iov, dar
nici nu trebuie s-o avem pentru a ne cunoaşte gradul dedicării
noastre. Contextul este altul, dar datele esenţiale ale problemei
rămân aceleaşi.
Slujire circumstanţială. Cea de-a treia formă de slujire este

strâns legată de a doua şi are caracter temporar şi situaţional.
Etica unui astfel de slujitor se adaptează situaţiei, nu are
standard, permanenţă sau continuitate. Acest om nu ştie ce
înseamnă satisfacţia victoriei, pentru că niciodată nu luptă. Ce
este mai uşor şi mai proitabil contează pentru el şi nu ezită în
a alege simplul şi imediatul. Dumnezeu, pentru el, nu este o
prioritate, dar nici o absenţă. În lista lui lungă pe care o are, Îi dă
şi lui Dumnezeu o părticică, dar să nu ocupe prea mult timp. În
funcţie de solicitări, îşi stabileşte programul. Ce este urgent va
i în capul listei, iar ceea ce este important este greşit evaluat.
1. Desigur, facem abstracţie de suferinţa lui Hristos
31
Ideea lui Shakespeare despre viaţă era: „Viaţa e un teatru,

lumea este o scenă, iar eu sunt un simplu actor.” Desigur, piesa
vieţii pe care o jucăm are mai multe acte, dar ceea ce se schimbă
în această dramă sunt doar costumele şi decorurile, însă eu
rămân acelaşi. Orice decor ar i şi orice costum aş îmbrăca, toate
acestea au o inluenţă de suprafaţă asupra mea. De aceea, nu-i
pot înţelege pe cei care, la iecare schimbare de decor, joacă un alt
rol, făcând astfel o altă piesă; care de-acum îşi urmează cursul,
dar niciodată nu i se va şti inalul. Finalul este imprevizibil, nu
datorită decorului, ci datorită labilităţii actorului.
Iov trebuie să suporte noi dispoziţii ale „rămăşagului” dintre
Dumnezeu şi Satan. În al doilea episod al „pariului” miza se
măreşte. „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.
Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui, şi sunt
încredinţat că Te va blestema în faţă. Domnul a zis Satanei: ,,Iată
ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa.” (Iov2:4-6) Şi Satan a plecat
să-i dea lui Iov un nou costum şi un nou decor, în speranţa că
tragedia îl va transforma pe Iov într-un alt personaj al unei noi
piese. Previziunea Diavolului s-a dovedit mincinoasă datorită
verticalităţii lui Iov.
Slujire, şi atât. Acest tip de slujire este pe cât de rară, pe

atât de frumoasă. Este vorba de slujire necondiţionată. Esenţa
acestei slujiri este dăruirea. Esenţa celorlalte tipuri de slujire
este proitul. Acest tip de slujire se poate descrie şi elogia în mii
de cuvinte, însă se reduce la un singur cuvânt: „slujire,” după
care urmează punctul.d
„Chiar dacă smochinul nu va înlori, viţa nu va da niciun rod,
rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri
din staule şi nu vor mai i boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în
Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc
3:17-18) Această declaraţie a profetului Habacuc este dovada
unei dedicări necondiţionate, a unei consacrări totale care
acceptă orice sacriiciu.
32
Acest tip de slujitor nu ia în calcul costul slujirii, ci, chiar

dacă pierde totul, ştie că se va câştiga pe sine. În această slujire
el uită de sine pentru că dragostea lui Dumnezeu îi captează
toată atenţia. Chiar dacă se jertfeşte, nu consideră acest lucru
drept un sacriiciu furat sau cerşit, ci dăruit din dragoste.
,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu;
aceasta va i din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani12:1)
Dacă slujirea trebuie făcută în mod voluntar, permanent şi
loial, de ce îi îndeamnă Pavel pe cititorii săi să iniţieze acest
act? Adevărata dedicare are loc fără o constrângere exterioară.
Slujirea este supusă voinţei umane? Răspunsul este decât unul
singur: da. Nu putem face nimic fără acordul total al voinţei
noastre. Suntem liberi şi responsabili. A i liber înseamnă a
alege. Şi care poate i expresia cea mai sublimă a libertăţii mele
decât să aleg să mă supun lui Dumnezeu? Omul va i răsplătit
de Dumnezeu nu pentru rezultatul slujirii lui, ci pentru acţiunea
slujirii; pentru că s-a supus atunci când putea să nu se supună.
Adevărata slujire biblică are loc atunci când mă supun de
bună voie lui Hristos; El îmi este Domn şi Stăpân, iar eu un
rob fericit. Aceasta nu este o perspectivă elitistă sau extremă,
ci una foarte practică. Aceasta este slujirea pe care o aşteaptă
Dumnezeu.
33
Sunt lămând
„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, vă spun,

că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă
nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa
veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.»“
Ioan 6:53-56
Devii ceea ce consumi!

Există o caracteristică universală a omului de care depinde
mântuirea sau osândirea lui. Această caracteristică îi poate
aduce una dintre cele mai mari plăceri, dar abuzată poate
produce foarte multă durere. Este vorba de o nevoie a omului
– nevoia de a se hrăni; şi o acţiune a acestei nevoi – a mânca.
Deiniţia cea mai exploatată a omului în contextul culturii
seculare este următoarea: „Omul este consumator”. Economia,
strategiile de marketing, agenţiile de publicitate au, ca raţiune
fundamentală a campaniilor lor de promovare a diferitelor
produse, tocmai această deiniţie a omului. Nu numai că omul
este un consumator, ba chiar unul feroce, lămând, care vrea
din ce în ce mai mult.
Aserţiunea de bază a comunismului a fost egalizarea
resurselor, pentru ca toate nevoile omului să ie satisfăcute. De
aceea, s-au concentrat pe studii care aveau ca scop deinirea cât
mai exactă a nevoilor şi modalitatea de satisfacere a acestora.
În acest fel, ei au luat în calcul nevoile şi resursele, iar soluţia a
fost uniformizarea acestora. Norma de bază a comunismului,
formulată de Marx, este principiul trebuinţelor rotative –
35
iecăruia după nevoi, iecare după capacităţi. Greşeala de bază

a comunismului a fost negarea unei nevoi fundamentale a
omului – nevoia spirituală, nevoia de Dumnezeu.
În societatea capitalistă omul este deinit drept consumator,
iar consumul lui creşte şi se diversiică. Greşeala societăţii
capitaliste seculare este ignorarea nevoii spirituale a omului.
Dacă în cazul comuniştilor avem de-a face cu negarea ei, în
cazul capitaliştilor avem de-a face cu ignorarea acesteia. Toate
nevoile sunt exploatate în societatea capitalistă „democratică”
- iecare are dreptul să-şi împlinească nevoia lui indiferent de
costuri, de opinia celuilalt, de morală. Această societate este
deinită, prin anarhie, un haos generalizat, în care relativismul,
materialismul, utilitarismul şi senzualismul domnesc. Întreaga
metaizică este redusă la un semn de întrebare.
Această abordare nu-l mulţumeşte pe om, pentru că în felul
acesta el devine din ce în ce mai înfometat, iar dacă nu este
servit va căuta în el şi în oferta imediată şi instantă hrana lui.
S-a obişnuit să cumpere totul de la piaţă, să ie servit imediat,
şi aceste aspecte s-au transferat şi în domeniul spiritual al vieţii
lui. Societatea de consum are ofertă pentru orice solicitare,
cere şi vei primi imediat, iar dacă nu ştii ce trebuie să ceri te
învăţăm.
„Omul este ceea ce mănâncă,” a airmat ilosoful materialist
german Feuerbach, gândindu-se că prin această aserţiune
va pune capăt tuturor speculaţiilor idealiste care doresc să
deinească într-un mod comprehensiv şi exhaustiv natura
umană. De fapt, el a exprimat fără să ştie o concepţie pur
religioasă despre om. Aceasta este deiniţia regăsită în paginile
Sintei Scripturi, încă din primele capitole ale cărţii Genesa.
În relatarea biblică, omul este prezentat ca o iinţă înfometată
şi întreaga lume ca hrană a sa. Prima poruncă pe care i-o dă
Dumnezeu omului este: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis:
«Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care
se mişcă pe pământ.” Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă
36
Sunt lămând!
care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom,
care are în el rod cu sămânţă: aceasta să ie hrana voastră.»” (Genesa
1:28,29). Omul trebuie să mănânce ca să trăiască; el trebuie să
primească lumea în trupul său şi să o transforme în propriul
sine, în trup şi sânge.1 Această imagine a ospăţului este prezentă
pe tot cuprinsul Bibliei, imaginea centrală a existenţei omului.
Omul este ceea ce mănâncă, iar lumea este masa de ospăţ.
Misiunea creştină are drept mesaj: „Veniţi la ospăţ să mâncaţi
şi să beţi” (pilda iului de împărat). Creştinismul a devenit o
religie bazată pe principiul seriozităţii, pe acţiune socială,
pierzând mult din experienţa bucuriei şi contagiunii sale. Omul
„mâncător” şi „băutor” trebuie recâştigat şi adus la ospăţ. Noi
trebuie să ne pocăim pentru că am transformat creştinismul
într-o religie a misticii şi contemplaţiei rezervată numai câtorva
„aleşi”. Sunt cărţi despre spiritualitate, închinare şi slujire, dar
s-au neglijat acele probleme existenţialiste, acele întrebări şi
nevoi la care omul înfometat simte necesitatea de a i se răspunde.
Dacă nevoia lui nu este îndeplinită de creştinism, el şi-o va
hrăni cu altceva. Dacă nu participă la Ospăţul Împărăţiei, atunci
participă la un alt „ospăţ” – ospăţul desfrâului, al ocultismului, al
ereziei.
Nevoia omului de a mânca l-a făcut pe om să ie în dependenţă
şi comuniune cu ceea ce mănâncă. Dumnezeu l-a creat pe om
cu această plăcere: de a mânca. Căderea şi ridicarea omului
au început aici. Dumnezeu i-a dat această poruncă omului:
„mâncaţi” – pentru că, în felul acesta, Dumnezeu a intenţionat
ca omul să se simtă bine împlinind-o. Dumnezeu nu a vrut ca
poruncile Lui să ie o povară, ci, mai degrabă, o libertate, un
privilegiu, pentru a i împlinite cu bucurie şi entuziasm.
Episodul trist al căderii are în centrul ei un fruct oprit, o
hrană interzisă. Rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului a
declanşat moartea în natura umană. Omul a fost destinat să aibă
comuniune cu Dumnezeu, cu Cel care dă hrană, dar omul a ales
comuniunea cu hrana în sine. Dumnezeu a dorit să rămânem
1. Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 7
37
dependenţi de El, dar omul a ales să ie dependent de hrană.

Omul a folosit hrana într-un mod utilitarist, materialist şi, în
acest fel, lumea a devenit opacă; nu mai are acea caracteristică
transcendentă, acea funcţie de a-L revela pe Dumnezeu. Totul a
devenit sec şi, în acelaşi timp, ademenitor. Păcatul originar nu
constă numai în faptul că omul nu „s-a supus” lui Dumnezeu;
ci, mai ales, că omul a încetat să ie înfometat de Dumnezeu şi
numai de El, a încetat să-şi vadă întreaga sa viaţă depinzând de
comuniunea cu Dumnezeu.2
Multe lucruri s-au schimbat în natura omului, dar unul
singur a rămas acelaşi; un aspect care traversează iecare
secţiune a istoriei mântuirii – nevoia omului de a se hrăni, de
a consuma. Această caracteristică a naturii umane a existat în
Eden, înainte de Cădere, la Cădere şi după Cădere, în întregul
curs al istoriei şi va continua în Cer. Un lucru sigur care se va
întâmpla în Cer este ospăţul de la nunta Mirelui, masa alături
de Avraam, Isaac şi Iacov.
Dumnezeu l-a conştientizat pe om că mai există o hrană pe
care omul trebuie să o consume: hrana spirituală. „Omul nu va trăi
numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
( Deuteronom 8:3, Matei 4:4). Dumnezeu l-a creat pe om cu
această caracteristică a trebuinţelor nesatisfăcute, dar omul a
pervertit-o. Dumnezeu a creat iinţa umană cu nevoi, pentru ca
omul să-şi găsească împlinirea în El. Dumnezeu trebuia să ie
sursa împlinirii nevoilor noastre. Cea mai mare jignire pe care
I-o aduce omul lui Dumnezeu este tocmai aceasta: că El nu este
capabil să îi satisfacă nevoile sale.
Cea mai fascinantă caracteristică a lui Dumnezeu este
următoarea: El nu renunţă. Omul devine din ce în ce mai
înfometat, devine egoist în satisfacerea nevoilor lui, criminal în
dorinţa lui de a consuma, individualist în pofta sa nestăpânită.
Dar Dumnezeu nu a renunţat; deşi tot visul Lui cu privire la
om s-a năruit, visul părtăşiei intime, visul bucuriei nepătrunse,
visul biruinţei neştirbite, El a continuat să-l caute pe om.
2. Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 17
38
Sunt lămând!
Paradoxul istoriei derivă din această inconştienţă a omului

faţă de înfometarea lui, cu cât caută să-şi stingă foamea, cu atât
devine mai înfometat. David Rockefeller, cel mai mare bancher
al secolului trecut, a fost întrebat odată: „Domnule, cât vreţi să
vă mai îmbogăţiţi?” La care Rokeffeller a răspuns: „Încă puţin!”
Acest „încă puţin” nu are nicio limită.
Dumnezeu i-a spus omului: „Omul nu va trăi numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Însă
omul neglijează, şi această foame devine aproape insesizabilă,
imperceptibilă, dar ea există. Acel gol în formă de Dumnezeu,
despre care vorbea Augustin, există în inima iecărei iinţe
umane, dar omul, în neghiobia lui, a încercat (şi încearcă) să-l
umple cu altceva, mai degrabă cu surogate spirituale, decât cu
Dumnezeu.
În societatea seculară contemporană, am fost învăţaţi că
totul este de vânzare, totul poate i cumpărat, şi numai un lucru
cumpărat este al tău, ceea ce vreau să cumpăr îmi este disponibil
repede, foarte repede, chiar instant.
„Ferice de cei lămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor

i săturaţi!” (Matei 5:6) Această foame ne face să-L căutăm pe
Dumnezeu, să dorim prezenţa Lui. Tocmai această foame
universală explică existenţa sentimentului religios, indiferent
de forma lui. Dumnezeu a ştiut că singura modalitate ca omul
să dorească părtăşia cu El, este să devină El însuşi o hrană.
„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Psalmul 34:8) El a devenit
o hrană şi a făcut tuturor invitaţia de a se hrăni cu El. Cei mai
mulţi predicatori se mulţumesc să-L descrie pe Dumnezeu, dar
nu ne mai invită să-L gustăm. E ca şi cum aş invita pe cineva
la masă, aş aranja cadrul foarte frumos după toate regulile
design-ului, dar, în acelaşi timp, m-aş echipa cu cunoştinţele
necesare ca să explic armonia culorilor şi îmbinarea luminilor,
după aceea aş pregăti cele mai alese bucate, dar aş i pregătit să
fac o reprezentaţie gastronomică, prin care să explic procesul
de preparare. Invitatul intră şi eu încep să-i descriu secretele
39
gastronomiei, el adulmecă cu ochii, iar cuvintele mele trec

pe lângă urechile lui fără să creeze niciun fel de efect. Nu mă
ascultă, dar încerc să-i descriu în continuare; poate, poate am
să-i captez atenţia. Nu aş i ridicol în acest context?
Este nostim acest exemplu şi considerăm această scenă
caraghioasă. Dar, de ce nimeni nu sesizează când predicatorii de
azi devin numai nişte chelneri, care, în loc să servească hrana, ei
doar ne-o explică? Prieteni, oamenii nu vin să asculte dizertaţiile
noastre despre gastronomie, ci vin să se hrănească. Noi trebuie
să invităm oamenii să guste, să mănânce, nu să le explicăm doar
care este gustul. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-
are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte,
fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu
hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?
Ascultaţi-Mă dar, şi veţi mânca ce este bun, şi suletul vostru se va
desfăta cu bucate gustoase.” (Isaia 55:1-2)
Predicatorii nu pot să explice care este gustul lui Dumnezeu,
şi nici nu trebuie să încerce să o facă, acest efort nu ajută pe
nimeni. Care este gustul mărului, care este gustul bananei, care
este gustul lui Dumnezeu sau gustul lui Hristos. Nu trebuie să
explic, ci să exempliic (prin faptul că mănânc eu însumi) şi să-i
invit şi pe ceilalţi la acest lucru. Bisericile sunt pline de creştini
subnutriţi, creştini care lâncezesc săptămână după săptămână,
sperând că cineva, cumva, se va ridica şi le va da hrană, nu
numai să le vorbească despre ea.
Hristos Şi-a dat trupul pentru viaţa lumii, pentru hrana
lumii. Omul trebuie să se hrănească cu Hristos. „Trupul Meu
este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.”
(Ioan 6:55) Foamea este un motor care determină căutarea
omului după Dumnezeu. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu,
când voi trimete foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă,
ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci
de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviţi
încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului (Amos 8:11).
Dumnezeu a ştiut că omul este o iinţă înfometată, şi ca să vină
în întâmpinarea acestei nevoi a devenit El Însuşi hrană.
40
Sunt lămând!
Hristos este o hrană vie, nu o jertfă moartă. El este singura

hrană cu adevărat suicientă şi cu adevărat săţioasă; este iubirea
devenită hrană. Creştinismul este sfârşitul oricărei religii.
Religia este necesară acolo unde există un zid despărţitor între
om şi Dumnezeu. Dar Hristos, care este Dumnezeu şi om, a
dărâmat zidul despărţitor. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o
nouă religie. Isus este „Răspunsul” la toate religiile, pentru că,
în El, viaţa pe care omul o pierduse, i-a fost înapoiată.3
Isus discută cu un norod care L-a cunoscut ca pe Unul care
face minuni, dar nu acestea l-au atras la El, ci minunea înmulţirii
pâinilor. Isus, în calitatea Sa de Bun Învăţător, a ştiut să folosească
iecare remarcă sau întrebare a oamenilor şi s-o transforme într-
o oportunitate de a Se dezvălui pe Sine ca Trimis al Tatălui.
Aceşti oameni cereau un semn pentru a-L recunoaşte pe Mesia.
Capernaumul, locul în care Isus a făcut cele mai multe minuni, a
devenit locul cu cei mai împietriţi oameni; ei au făcut referire la
o minune trăită de părinţii lor pentru a nega minunea trăită de
ei. Este posibil să crezi că părinţii tăi au trăit minuni mai mari,
pentru a nega minunile pe care le-ai trăit tu însuţi. De obicei,
minunile povestite sunt considerate mai mari decât minunile
trăite. Oamenii din Capernaum negau minunea înmulţirii
pâinilor tocmai pe considerentul că aceasta nu poate egala
minunea manei din pustie. În acest moment, Isus are un discurs
argumentativ foarte tranşant care îi zguduie în convingerile lor
chiar şi pe ucenicii Lui. În acest moment, Isus a făcut diferenţa
dintre El (Pâinea din Cer) şi mana din pustie.
Mana era o hrană moartă, Isus este o hrană vie; mana este
o hrană izică, Isus este o hrană spirituală; mana era trecătoare,
Isus este o hrană veşnică; mana se epuiza, Isus este suicient;
mana susţinea viaţa pământească, Isus este sursa şi suportul
vieţii veşnice; mana a fost trimisă din nori, Isus a venit din Cer,
de la Dumnezeu.
Isus i-a mustrat pe farisei tocmai pentru acest lucru, ei se
considerau sătui, neprihăniţi şi fără nevoi spirituale. Există
3. Schmemann, A., Pentru viaţa lumii, 2001, 19, 20
41
opt fericiri, dar şi opt vaiete. Una dintre fericiri este destinată
celor care sunt „lămânzi” şi promite îndestulare spirituală, iar
unul dintre vaiete condamnă sentimentul de îndestulare pe
care îl aveau fariseii. Ei credeau că au totul, că deţin monopolul
resurselor spirituale, că au sub controlul lor accesul în Împărăţia
lui Dumnezeu şi nu erau conştienţi de nevoia lor spirituală. În
aceeaşi stare era şi biserica din Laodiceea, aceeaşi boală, aceeaşi
inconştienţă spirituală. „Sunt bogat, nu duc lipsă de nimic,
şi nu şti că eşti ticălos, orb şi gol.” (Apocalipsa 3:17) Cea mai
groaznică stare este inconştienţa. Să ii bolnav şi să nu şti, să ii
mort spiritual şi să nu şti, să ii falimentar şi să nu şti…
Biserica din Efes este mustrată de Isus pentru că şi-a părăsit
„dragostea dintâi.”4
Mulţi, când interpretează acest text, se gândesc că „dragostea
dintâi” este pasiunea pe care creştinul efesean a pierdut-o. Nu
cred că se referă la acest lucru, pentru că pasiunea implică
maturitate, responsabilitate şi scop, lucruri pe care un nou
creştin nu le are. Dragostea dintâi este cea care te-a atras prima
dată la Dumnezeu, cea care te-a făcut să-L cauţi, cea care te-a
făcut să-L iubeşti; şi anume, foamea după Dumnezeu. Dovada
este promisiunea pe care a făcut-o Isus acestei biserici: „Celui ce
va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în Raiul lui
Dumnezeu.”
Foamea după Dumnezeu este combustibilul care menţine

dependenţa şi dragostea noastră faţă de El. Din inerţie, poţi să
faci lucrarea lui Dumnezeu, poţi să predici, poţi să cânţi, poţi
să faci fapte bune, şi, în acelaşi timp, să-ţi lipsească acea nevoie
conştientă după Dumnezeu, acel glas interior care strigă:
„Vreau mai mult din Tine!” Efesenii erau activi, erau buni
apologeţi, însă nu mai erau înfometaţi după Dumnezeu. Poţi
să ii dinamic pentru El; însă Dumnezeu se bucură atunci când
noi ne apropiem de El pentru a i satisfăcuţi de El, când nevoile
noastre se împlinesc în El. Promisiunea Lui este că El ne va da
4. Apocalipsa 2: 1-7
42
Sunt lămând!
să mâncăm din Pomul Vieţii. Această foame este permanentă

şi, cu cât o satisfaci mai mult, cu atât ea se ampliică, devine
mai nesatisfăcută. Isus este o adevărată hrană, o adevărată
băutură; hrănindu-ne cu El, devenim vii. A nu ne hrăni cu El
înseamnă părtăşia cu o lume muribundă. Despărţirea de El este
un „suicid.”
Ce te-a adus la Hristos aceea te va ţine lângă El. Dacă nu
ai venit la Hristos împins de înfometarea spirituală şi ai venit
motivat de dorinţa de avea mai mulţi prieteni, sau pentru a
i ajutat, sau pentru a asculta un anumit gen de muzică, sau
pentru că îţi place stilul de predică, acestea te vor ţine legat
de ele şi nu de Hristos. Dacă dispare foamea spirituală, rămân
doar activităţile de rutină. Omul gustă din tot ce poate pentru
a ajunge la Dumnezeu. Există două tipuri de fructe spirituale
cu care pot să mă hrănesc, unele care îmi dau viaţă şi unele
care îmi produc moartea. Erau doi pomi în grădină, unul a adus
moartea, însă altul aduce viaţa.
Foamea după Dumnezeu este combustibilul rugăciunii.

Nu poţi să te rogi, sau să te disciplinezi, dacă aceste lucruri nu
se nasc dintr-o foame spirituală. „Inima îmi zice din partea Ta:
«Caută Faţa Mea!» Şi Faţa Ta, Doamne, o caut! Nu-mi ascunde Faţa
Ta, nu îndepărta cu mânie pe robul Tău! Tu eşti ajutorul meu, nu mă
lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!” (Psalmul 27:8.9)
Foamea după Dumnezeu este combustibilul trezirii

spirituale. Trezirea nu este adusă de intensiicarea activităţilor
noastre, misiune, evanghelizare, ci se naşte din acea „foame
după Dumnezeu”. Biserica din Efes era concentrată pe
activitatea pentru Dumnezeu, dar Îl pierdeau din vedere pe
Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să căutăm lucrarea Lui, ci să-
L căutăm pe El. Noi nu trebuie să căutăm trezirea spirituală,
ci faţa lui Dumnezeu. „Dacă poporul Meu peste care este chemat
Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va
abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul
şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14)
43
Foamea după Dumnezeu este combustibilul pasiunii

spirituale. „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai
fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În iecare zi sunt o pricină
de râs, toată lumea îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc,
trebuie să strig: «Silnicie şi apăsare!» Aşa încât cuvântul Domnului
îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: «Nu voi
mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!», iată că în
inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l
opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:7-9) Atunci când pasiunea este
alimentată de foamea după Dumnezeu, aceasta nu poate i
stinsă de nimic, este ca un foc care devorează inima noastră.
Când pasiunea este motivată de dorinţa de popularitate, de
renume, de recunoaştere, aceasta se va stinge la un moment
dat, pentru că adevărata pasiune înseamnă zel încins în focul
iubirii de Dumnezeu.
Nu poţi auzi chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa ta dacă nu

eşti însetat şi înfometat după Dumnezeu. Dumnezeu nu te va
îndupleca, tu însuţi vei recunoaşte că trebuie să ii instrumentul
Lui, şi nu vei înceta să ii slujitorul Lui chiar dacă toţi oamenii
ar i împotriva ta, chiar dacă ai avea o mie de contestaţii pe zi,
chiar dacă ai decide tu însuţi să o laşi mai moale, nu vei putea
pentru că focul este în inima ta. Nu vei putea să taci, nu vei
putea să te ascunzi, nu vei putea să nu „arzi” la starea spirituală
a oamenilor, nu vei putea să nu rosteşti Cuvântul Lui, nu vei
putea să nu iubeşti în Numele Lui. Această pasiune nu este o
carceră de care vrei să scapi, ci un cuptor al iubirii în care îţi
place să te mistui chiar şi atunci când este încins tare, pentru că,
astfel, eşti pe deplin împlinit. Mistuirea ta înseamnă proslăvirea
Lui, micşorarea ta înseamnă înălţarea Lui.
Fiul risipitor, când a fost găsit de tatăl, a fost chemat la
ospăţ. Hristos este adevărata hrană pentru suletele noastre,
vie şi veşnică. Când Hristos devine singura noastră hrană, noi
trăim prin viaţa Lui. Prin El trăim şi pentru El trăim. Omul
este ceea ce consumă. Dacă ne hrănim cu El, El trăieşte în noi,
iar noi devenim asemenea lui Hristos.
44
Mila care jigneşte
Articol scris în numele prieteniei mele cu Cosmin!
Mila este un sentiment care se naşte în mine atunci când mă

întâlnesc cu o persoană care se ală într-o situaţie indezirabilă.
Mila este o provocare la acţiune. Mila dă naştere unui disconfort
psihic, care mă culpabilizează. Nu îmi doresc să iu în situaţii
care să atragă mila celorlalţi, dar nici în situaţii care să mă facă
să experimentez mila. Mila este însoţită de anumite reacţii
viscerale, sentimente de vinovăţie şi ruşine. Ca să scap de aceste
„dezechilibre”, încep să dăruiesc cerşetorului din metrou, să
împrumut celui lămând şi ultima bucată de pâine.
Mila este practicată din vanitate, nu din virtute. Devine un
mecanism de apărare. Ne este teamă de situaţia care provoacă
milă, de persoana vrednică de milă, şi atunci când acţionăm în
virtutea milei, sperăm să im scutiţi de experienţa care să ne
poată pune în situaţia de a avea nevoie de mila semenilor.
Avem un cuvânt mai cald şi mai elocvent, considerat sinonim
cuvântului milă: compasiune. Compasiunea implică empatie,
angajare, responsabilitate şi iubire. Mila nu se gândeşte la celălalt,
ci la sine. Nu se angajează, ci se eschivează. Compasiunea nu
este acelaşi lucru cu mila. Compasiunea îl preţuieşte pe cel în
nevoie, mila îl ignoră; pur şi simplu, nu-l vede. Pentru cel milos,
nu există „Florin cel orb”, ci există „cel orb”. Compasiunea nu
neagă problema, ci o recunoaşte şi o confruntă; dar în aşa fel
încât să nu-l jignească pe cel care o primeşte. Valoarea morală
a persoanei este mai importantă decât „darul” tău. Dacă eşti în
stare să ajuţi, cel mai mare ajutor este atunci când reuşeşti să
transmiţi valoare şi preţuire. Privirea ta să-i întâlnească ochii,
mâna ta să-i atingă pielea, iar gura ta să-i rostească numele.
45
Cei mai mulţi nu se interesează de persoanele cărora le oferă

ajutor, nu le cunosc, nu le ştiu numele, pentru că nu cel pe care
l-au ajutat este important, ci actul pe care ei l-au făcut. Mila lor,
mobilul carităţii, este vanitate, egoism, mândrie, ipocrizie…
Articolul meu nu trebuie interpretat ca un protest făcut
carităţii, ci ca unul îndreptat împotriva atitudinii care uneori
o însoţeşte. Persoana cu dizabilităţi nu are nevoie de milă, are
nevoie de preţuire. Ştie că este diferită şi că tu cunoşti acest lucru.
Mai ştie că, uneori, te poate încurca. Nu este cel mai dezirabil
personaj al contextului social, dar se vrea acceptat - nu tolerat,
inclus - nu suportat, iubit - nu unul care să primească milă. Nu
este un milog; este un om capabil, cu raţiune, sentimente şi
determinare. Doreşte iubire, dar nu o iubire generală, universală,
abstractă, platonică, ci una personală, concretă şi generoasă. Nu
vrea să ie un „vampir al societăţii”, o „legumă”, o „lipitoare”;
nu vrea să i se acorde şanse, nu vrea să ie înţeles, nu vrea să ie
„diferit”. Vrea să ie ce este şi, mai ales, să ie. Nu are nevoie de
milă, dar tânjeşte după compasiune. Nu are nevoie de toleranţă,
dar geme după acceptare. Nu are nevoie de ajutor, dar doreşte
să ie de folos; să ie observat, criticat, să ie ca ceilalţi. Nu are
pretenţia să ie pus în rândul celorlalţi, în locul care nu i se
potriveşte. Niciun orb nu va pretinde să ie şofer, niciun olog să
joace fotbal, niciun mut să cânte în orchestră, însă toţi vor avea
dorinţa de a nu i discriminaţi atunci când pot face ceva.
Nu cer decât să iu, să exist, dar nu eu… orbul…, mutul…,
handicapatul…, ci eu… omul. Persoana cu dizabilităţi nu
este un cerşetor. Cerşetorul speră să primească de la oamenii
milostivi. Îşi calcă pe demnitate şi se declară o victimă; o victimă
ce are nevoie de o mână întinsă şi generoasă. Pentru Numele
lui Dumnezeu, nu faceţi dintr-o persoană cu dizabilităţi un
cerşetor! Această comparaţie este jignitoare... Persoana cu
dizabilităţi este un om cu raţiune, cu sentimente, cu voinţă, cu
demnitate; iubeşte şi dispreţuieşte. „Nu cer milă, cer să iu tratat
ca un om. Scuză-mă, nu cer, airm! Astfel, poate vei înţelege…
că sunt om!”
46
toleranţa nu este o virtute
Latinii înţelegeau prin toleranţă capacitatea de „a suporta”,

„a îndura”, „a rezista”. Sensul cel mai potrivit ar i: „a suporta
în tăcere”. Toleranţa este atitudinea legitimată social, o datorie
opresivă moral, care nu este însuşită din convingere sau
plăcere; ba mai mult, te supune unor eforturi peste dispoziţia
uzuală, peste disponibilitatea obişnuită. În accepţia comună,
toleranţa semniică, în primul rând, „indulgenţă”, „îngăduinţă”,
„răbdare”.
Omenirea a avut nevoie de „Declaraţia Drepturilor Omului”
ca să statornicească dreptul la opinie, religie, educaţie, muncă…
A fost nevoie de „Legea Drepturilor Civile” şi de acţiunea
militantă a lui Martin Luther King pentru a elimina atitudinile
de rasism şi ură de clasă, în cea mai democratică şi liberă ţară
din lume la data respectivă (1969).
Oare omul nu este în stare să practice virtutea, decât ca un
act impus, exterior şi sancţionabil? Intoleranţa este sancţionată
moral şi penal, prin normele sociale şi prin legislaţia statelor
europene. Dacă avem nevoie de legi care să ne „oblige” să
respectăm, să nu calomniem, „să nu…” etc., mai putem avea
pretenţia unei conduite morale?
Conotaţia contemporană a termenului se distinge de cea
latină, tocmai prin socializarea conceptului, care trece din sfera
privată în cea publică. O conotaţie acceptată a toleranţei este
cea de clemenţă. Clemenţa este îngăduinţa, iertarea pe care o
dovedeşte cel dintr-o poziţie superioară, faţă de cel alat într-o
poziţie inferioară. „Clemenţa aceasta, din care s-a făcut o virtute,
se practică uneori din vanitate, câteodată din lene, adesea din teamă
şi, mai totdeauna, pentru toate trei la un loc” (La Rochefocauld).
Toleranţa este, astfel, o formă de superioritate.
„Este limpede”, spunea Voltaire, „că orice ins care persecută

un alt om, pe fratele său, pentru că nu are aceeaşi părere ca a lui,
este un monstru”. Pentru a scăpa de această etichetă socială
de „monstru” intolerant, suntem gata să practicăm toleranţa.
Deci, toleranţa este un mecanism de eschivare, un mod de a
scăpa de „dinţii iarei sociale” şi de îmblânzire a „monstrului
contingent”.
Este necesar să facem distincţie între tolerarea persoanei
şi tolerarea ideilor emise de respectiva persoană. Tolerarea
persoanei este o normă socială, nu mă costă nimic, poate doar
şifonarea orgoliului meu prostesc; oricum, toleranţa mă costă
mai puţin decât intoleranţa. Este un calcul pe care mi-l fac, un
calcul meschin şi mercantil, care devine o înclinaţie maladivă
a societăţii postmoderne. Ipocrizia socială, care a canonizat
toleranţa, a devenit şi ea o normă. Am ajuns să-mi ie ruşine
de chipul meu dacă nu are o mască, atunci când mă privesc în
oglinda comunitară.
Tolerarea celor diferiţi mie, în ceea ce priveşte culoarea pielii,
apartenenţa socială, cariera profesională sau a persoanelor cu
dizabilităţi, este imperativă social, iar eu o practic în virtutea
sloganului prea generos: „armonie în diversitate”. Toleranţa
nu este o practică născută din înclinaţie, din nativul persoanei;
toleranţa nu este practicată din plăcere, ci din ipocrizie, din
neasumarea responsabilităţii sociale. Abel trăieşte în continuare
în lumea lui Cain, dar acum, Cain nu mai poate să lovească pe
la spate. I s-a spus să tolereze, şi asta face: tolerează. Toleranţa
lui Cain este o mimare a înţelegerii, o simulare a acceptării, o
mască a agreării lui Abel. Abel există în lumea lui Cain, dar el
trăieşte ca un neobservat, ca un rebut, într-o lume a indiferenţei,
care este cinică atunci când simulează toleranţa.
Cea mai întâlnită formă de toleranţă este ignoranţa. Având
impresia că „n-am ştiut”, micşorează responsabilitatea morală
a omului faţă de om. Neştiinţa micşorează, dar nu şterge vina.
Ignorantul este vinovat de însuşi ignoranţa sa. Sloganul unei
campanii, „ignoranţa te face complice”, este foarte inspirat.
48
Toleranţa nu este o virtute!
Tolerarea ideilor diferite de ale mele este o formă de

slăbiciune. Pentru că mă iubesc atât de mult, doresc ca toţi să
gândească asemenea mie, dar pentru că nu pot să fac nimic în
direcţia alinierii gândirii celorlalţi la ideile mele, atunci tolerez.
Deci, toleranţa este o atitudine născută dintr-un sentiment de
neputinţă. Toleranţa nu este o virtute, ci este mascarea unui
faliment personal. În acest context, este vorba de o competiţie
de idei, de concepţii, de ideologii, de mentalităţi. Doresc să
inluenţez, să îmi pun amprenta pe gândirea celorlalţi, iar acest
lucru implică intoleranţa faţă de alte concepţii.
Nu este vorba de o confruntare de persoane, ci de o
confruntare de idei. Problema celor mai mulţi este că nu pot
să facă o disociere între concepţie şi persoana care o susţine.
Gândirea că individul este ideea, este falsă. E adevărat că ceea
ce gândesc mă reprezintă, dar, dacă nu îţi convine, nu trebuie
să arunci cu pietre în mine sau să îmi pui un căluş în gură, ci să
mă convingi că ideea mea merită abandonată în favoarea ideii
tale. Voi renunţa bucuros la „binele” meu pentru „binele” tău,
dar niciodată nu-mi voi părăsi „binele” meu numai pentru că
ţie ţi se pare amar, şi nu eşti capabil să îmi oferi ceva mai bun
în schimb.
Ne iubim foarte mult ideile. Orice idee care poartă amprenta
noastră este însoţită de un fond afectiv foarte puternic. Oamenii
nu îşi dau viaţa pentru o cauză, cât pentru ideile lor. Noi suntem
identiicaţi cu ideile noastre şi ne place să ie remarcate de
cineva, în aşa fel încât să ni se pună în valoare ideile, gândirea.
Cea mai frumoasă muzică este muzica născută din rezonanţa
ideilor noastre: postulatele lui Euclid (euclidianism), teoria
augustiniană (augustinianism), gândirea lui Toma d’Aquino
(tomism). Acest ism este „mirosul” pe care vrem
să-l recunoaştem în discuţiile celorlalţi despre noi. Ism-ul nostru:
iată ce iubim, iată ce construim!
Ca să-mi construiesc propriul meu ism, trebuie să eclipsez
alte ism-uri. Ism-ul meu se ală în competiţie cu alte
ism-uri, pe care nu am voie să le tolerez, dacă vreau ca ism-ul
49
meu să supravieţuiască; pentru că despre asta este vorba: de

supravieţuirea ideilor, nu de existenţa lor. Ism-ul meu va i cu
atât mai valoros cu cât este mai proeminent, cu cât umbreşte
sau aruncă în întuneric alte ism-uri.
Între idei se dă o luptă „pe viaţă şi pe moarte”. Ideile nu
trăiesc în virtutea existenţei autorului. Ideea are existenţă
autonomă, dar, pentru a-i conferi independenţa şi vigurozitatea
necesară, trebuie să-i creez un cadru şi să-i câştig un teren. Ideea
este emisă şi nu-mi mai aparţine. Este discutată, contestată, şi
uneori apreciată. Îşi caută independenţa, eu o leg de mine şi de
numele meu. Ideea mea vreau să ie ism-ul meu.
Dacă toleranţa nu este o virtute, ci o neputinţă, de ce să
facem o virtute dintr-un faliment?
50
Amprenta principiilor
Lumea în care trăim este o lume în care domneşte

relativismul, materialismul, individualismul, senzualismul,
dar şi sentimentul că lucrurile au scăpat de sub control. Într-
un asemenea mediu, este foarte uşor să trăieşti sentimentul
neputinţei: „Când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel
neprihănit?“ (Psalmi 11:3)
Temelia moralităţii se surpă într-o societate decăzută prin
abdicarea de la orice standard şi acceptă promovarea imoralităţii
şi a iresponsabilităţii morale. Corupţia, manipularea şi
exploatarea umană sunt prezente într-o societate în care numai
satisfacţia imediată contează. Familia clasică nu mai prezintă
interes. Noţiunea de cuplu este redeinită. Concubinajul,
divorţul, avorturile şi abuzurile sunt aşa de frecvente, încât
au devenit un aspect normal al societăţii postmoderne. Latura
spirituală este căutată în ocultism şi practici mistice, sau este
satisfăcută prin simple speculaţii metaizice. Dumnezeu,
mântuirea, judecata inală şi învierea se reduc toate la un semn
de întrebare, ignorat cât de mult se poate.
În această societate dominată de compromis şi ură, unde
întunericul este din ce în ce mai adânc, trebuie să existe oameni
care prin viaţa şi mărturia lor păstrează echilibrul necesar.
Aceştia sunt creştinii autentici, care îşi găsesc semniicaţia vieţii
în Dumnezeu şi în slujirea semenilor.
Este nevoie de creştini care să-L cunoască pe Dumnezeu în
mod personal, creştini care să ie o mărturie vie a interesului
lui Dumnezeu pentru neprihănire şi evlavie. Aceşti creştini îşi
cunosc misiunea şi mesajul şi nu fac altceva decât să-l proclame
într-un mod simplu şi pertinent. Mesajul lor este actual şi
accesibil şi, în acelaşi timp, răspunde nevoilor oamenilor.
51
Cum să-ţi prezinţi mesajul tău, când nimeni nu este interesat

de el? Cum să vorbeşti de neprihănire, când nelegiuirea se
proclamă de pe vârf de munte, iar tu te ali la poalele lui? Cum
să transferi mesajul creştin din domeniul pieţei (al cererii şi
ofertei), în sfera nevoii? Sunt câteva principii evidente, care au
rolul să confere relevanţă mesajului creştin.
1. Principiul identităţii
Maladia spirituală de care suferă mulţi creştini este că
nu-L cunosc pe Dumnezeu în mod intim şi pe ei în raport cu
El. Dumnezeul nostru este Dumnezeul cerului şi al pământului
(Creator), El face tot ce vrea (Atotputernic) şi este în controlul
tuturor lucrurilor (Suveran). Este direct interesat şi implicat faţă
de tot ce se întâmplă pe pământ şi, desigur, de eicienţa noastră
de a-L prezenta şi reprezenta pe El în lume.
Cunoaşterea identităţii lui Dumnezeu duce la cunoaşterea
identităţii noastre în El. Dumnezeu i S-a prezentat lui Moise
prin sintagma: „Eu sunt cel ce sunt.” (Exod 3:14) Prin această
expresie înţelegem, asemenea lui Moise, că Dumnezeu nu este
ceea ce credem noi că este sau ceea ce am vrea să ie. Dumnezeu
este decât ceea ce este. De aceea, perspectiva noastră despre
Dumnezeu trebuie să ie biblică, revelată, nu construită.
Dumnezeul creştinilor este Tatăl Domnului Isus Hristos. Prin
Hristos, noi suntem „copii ai lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne
acordă toată valoarea de care avem nevoie. Dacă ne cunoaştem
identitatea, ne vom comporta în consecinţă. Dacă suntem
„ii ai luminii”, vom trăi în lumină şi nicidecum în întuneric.
Trebuie să ne cunoaştem statutul pentru a avea demnitatea
şi comportamentul speciic lui. Dumnezeu ne-a împlinit
sentimentul de valoare personală astfel încât noi să nu mai im
egoişti şi aroganţi unii cu alţii. Statutul de „ii ai lui Dumnezeu”
este cel mai înalt statut ce poate i acordat vreodată vreunui
om. Această realitate este suicientă să ne dea demnitate şi să
ne vindece de egoism. Conştiinţa că acest lucru s-a realizat prin
52
Hristos ne va menţine într-o stare de smerenie, care va birui

orice gând arogant. Suntem egali pe cea mai înaltă treaptă a
scării valorice.
Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru şi noi suntem iii Lui,
atunci vom avea o comunicare ilială bună. Comunicarea cu
Dumnezeu (rugăciunea) va duce la o comunicare mai bună
cu ceilalţi (părtăşie); astfel vom transmite caracterul Lui, care
este dragoste, dreptate şi sinţenie. Vom inluenţa şi nu vom
i inluenţaţi, vom avea verticalitate şi nu vom i clătinaţi sub
presiunea anturajului.
Cunoaşterea acestui principiu duce la cunoaşterea
autorităţii noastre prin Dumnezeu. Biserica este instituită de
Hristos şi nu poate i înfrântă de nicio cultură, sistem politic
sau social. Biserica va renaşte datorită lui Hristos. Biserica este
vie pentru că Hristos este viu. Autoritatea Bisericii se datorează
lui Dumnezeu şi Scripturii, standardelor morale şi adevărului
absolut la care ne raportăm.
2. Principiul exemplului
Acest principiu decurge din aplicarea primului principiu.
Creştinul care îşi cunoaşte identitatea va i un exemplu. El va
i „lumina lumii” pe vârf de munte, nu ascuns între zidurile
unei biserici. Trebuie să ne deosebim de lume prin modul
nostru de viaţă. Într-o societate în care cuvântul de ordine este
„schimbarea”, într-o cultură antitetică creştinismului, creştinii
trebuie să ie distincţi. Legile se schimbă, tehnologia se schimbă,
cultura suferă transformări; totuşi, în aceste schimbări, creştinii
trebuie să-şi păstreze „calea cea dreaptă” opunându-se valului
vremii şi secularizării crescânde.
Modul în care creştinii îşi folosesc timpul şi banii sunt domenii
în care trebuie să dovedim o altă abordare. Mulţi oameni îşi
pierd cea mai mare parte a timpului uitându-se la televizor, iar
majoritatea programelor nu sunt ediicatoare, în cel mai bun
caz sunt deconectante. Statisticile spun că omul de rând petrece
53
zilnic mai bine de patru ore în faţa televizorului, iar această

cifră se pare că este valabilă şi în cazul creştinilor. Fără să mai
vorbim de celelalte efecte negative ale vizionării programelor
TV, ne punem întrebarea: merită un aparat atât de mult timp
din timpul nostru? Scriptura ne spune: „Răscumpăraţi vremea că
zilele sunt scurte.” (Efeseni 5:16) Timpul nostru trebuie investit
eicient. Singurul lucru care nu mai poate i recuperat, odată
cheltuit, este timpul. Putem să-l investim pentru veşnicie sau
îl irosim împreună cu viaţa noastră. Timpul înseamnă viaţă.
Timpul şi viaţa se scurg concomitent. A investi timpul eicient
înseamnă a trăi o viaţă realizată. A nu preţui timpul înseamnă
a nu preţui valoarea vieţii. Creştinii îşi dovedesc înţelepciunea
atunci când ştiu şi dovedesc practic importanţa timpului şi a
vieţii.
În domeniul folosirii banilor şi al altor resurse, trebuie să ne
deosebim de lume. Toţi suntem afectaţi de inlaţie, dar cuvântul
„bogăţie” îşi capătă sensul numai când folosim banii noştri
pentru lucrarea lui Dumnezeu. Unii din noi nu dăm nici zeciuiala
instituită încă din Vechiul Testament, darămite viaţa, suletul şi
tot ce avem pentru bunul mers al Împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi
Biserica are resurse materiale pentru a converti lumea, ea este
limitată din cauza zgârceniei şi îngustimii viziunii unor membri
de-ai ei. Orice investiţie pentru misiune, evanghelizare, proiecte
sociale, susţinerea studenţilor, educaţie etc. este o nemăsurată
comoară în ceruri. De ce să trăim săraci când avem principiul
prosperităţii la îndemâna noastră? „Daţi şi vi se va da!” Dacă
iecare creştin ar i credincios acestui principiu al Bibliei, alta ar
i starea Bisericii, misiunilor şi chiar nivelul de trai al societăţii.
Creştinii trebuie să creadă mai mult în promisiunile Bibliei,
decât în glasul falimentar al societăţii. Dumnezeu merită mai
mult credit decât orientarea societăţii. Circumstanţele în care
trăim reprezintă realitatea, dar nu şi adevărul. Adevărul este
Dumnezeu. Noi alegem să im robiţi de circumstanţe, sau să
im liberi acceptând adevărul.
54
Poate cel mai important domeniu în care trebuie să ne

deosebim de lume este cel al eticii sexuale. Mai ales în ceea ce
priveşte concepţia noastră despre căsătorie şi comportamentul
care trebuie să caracterizeze viaţa familială. Familia este
instituţia de bază a societăţii, însă societatea contemporană
subminează familia. Prin acţiunea ei, societatea seamănă cu
cel care îşi taie singur craca ce îl susţinea. Jurământul depus
la căsătorie de soţii creştini trebuie să ie valabil pentru toată
viaţa, „până când moartea îi va despărţi”. Aceasta este voia lui
Dumnezeu cu privire la căsătorie. Familia trebuie să continue
să existe în poida tuturor presiunilor sociale. Maladiile sociale
şi morale, precum rata tot mai mare a divorţurilor, avortul,
concubinajul, prostituţia, pornograia, homosexualitatea, toate
acestea lovesc aprig în instituţia sacră a familiei. Creştinii trebuie
să ie familişti convinşi nu numai pentru a susţine echilibrul
societăţii, ci pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu.
Creştinul trebuie să ie exemplu pentru societate. Pentru
aceasta trebuie să renunţe la sentimentul că sunt casta tolerată
în lume, ei trebuie să-şi facă simţită prezenţa în societate fără
complexe. Noi trebuie să im farul care luminează în noapte.
Responsabilitatea lepădată de noi nu o poate lua altcineva. A-L
sluji pe Dumnezeu înseamnă mai mult a i decât a face.
3. Principiul apostolatului
„Noi suntem trimişi, împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum
Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm ierbinte în Numele lui
Hristos împăcaţi-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5:20) Noi suntem
ambasadorii lui Dumnezeu în această lume, purtând cu noi
un mesaj numit „Evanghelie”. Evanghelia este prezentarea lui
Hristos ca Mântuitor şi Domn al lumii. Esenţa Evangheliei este
Vestea Bună care acordă speranţă tuturor oamenilor, şi anume,
că există posibilitatea înnoirii vieţii tuturor celor care cred.
Pledoaria pentru morală creştină, Decalogul, profeţiile, poezia
biblică, nu reprezintă mesajul Evangheliei, toate acestea sunt
elemente ale mesajului, însă nu esenţa lui. Mesajul Evangheliei
55
este unul singur: Hristos. Hristos Biruitorul morţii, Lumina

Lumii, Mântuitorul omului, Speranţa Bisericii. Biserica trebuie
să-L prezinte doar pe Hristos ca soluţie pentru lume. Cel mai
păgubos mesaj este adus atunci când Hristos este prezentat ca
soluţie alternativă, sau, pentru unii, ca variantă retrogradă. Există
o atitudine practic generală a creştinilor, prin care consideră că
Biblia nu are toate răspunsurile pentru întrebările existenţiale
ale omului şi, în consecinţă, se poate apela la răspunsuri date de
ilozoie şi psihologie, sau chiar alte „ştiinţe” suspecte.
Psihologia are în ea un mesaj periculos prin faptul că acordă
omului care face abstracţie de Dumnezeu o şansă. Psihologia
este bună; însă, atunci când secondează mesajul Evangheliei,
devine devastatoare. Psihologia are în ea mesajul următor: dacă
ştii teoriile psihologiei, poţi să-ţi controlezi viaţa de familie,
relaţiile, viaţa interioară. Nu ai nevoie de Dumnezeu pentru a
avea pace sau relaţii solide, ci de aplicarea corectă a anumitor
teorii. În acelaşi fel, ştiinţa are şi ea un mesaj periculos; şi
anume, că progresul generat de ştiinţă va determina bunăstarea
ideală pentru om. Ştiinţa este bună; însă problema sa apare
atunci când omul obişnuit începe să creadă că ştiinţa este
„mântuitoare”, că îi poate asigura raiul aici pe pământ. Putem
beneicia de pe urma ştiinţei, de pe urma psihologiei, însă nu
atunci când acestea au în aria lor de atracţie numai promisiuni
care au rolul să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, de Isus
Hristos, de Evanghelie. Dumnezeu are un singur Mântuitor, şi
acesta este Isus Hristos. Dacă mântuirea, echilibrul vieţii, pacea
suletului, bucuria pământească poate i asigurată prin orice
altceva, atunci Hristos nu este Mântuitor. Mesajul Bisericii este
unul şi numai unul: Hristos.
Proclamarea Evangheliei este datoria iecărui creştin.
Principiul apostolatului este următorul: „Să-ţi cunoşti mesajul şi
să-l proclami!” Răspândirea Evangheliei înseamnă proclamarea
neprihănirii şi a vieţii acolo unde domneşte păcatul şi moartea.
Dacă va exista vreodată o renaştere a religiei, atunci promotorii
ei nu vor i oameni care vor apela la orice metodă numai ca
56
Toleranţa nu este o virtute!
să ie relevanţi pentru omul modern ce preamăreşte raţiunea.

Evanghelia nu are nevoie de ajustări sau de adăugiri, ea trebuie
transmisă cu maximă acurateţe. Evanghelia este un mesaj care
trebuie transmis cu idelitate, el nu are nevoie de adaptare
sau apărare. Peter Berger a scris în revista Needed: „Izbugnirile
puternice ale credinţei au fost caracterizate întotdeauna de apariţia
unor oameni cu convingeri ferme, care nu acceptă niciun fel de
compromis. Perioadele credinţei nu sunt caracterizate de dialog, ci
de proclamare.” Preocuparea pentru structurile instituţionale
ale Bisericii va i zadarnică dacă nu există o nouă atitudine,
autoritate şi convingere faţă de Evanghelie şi evanghelizare.
4. Principiul actualităţii şi accesibilităţii mesajului

creştin
Un motiv al irelevanţei mesajului creştin este caracterul
legalist pe care l-a căpătat din cauza unor predicatori
fundamentalişti. Mesajul multor predicatori se potriveşte mai
degrabă Evului Mediu decât secolului XXI. Acest principiu
atrage atenţia asupra pericolului caracterului rigid ce o poate
căpăta comunicarea adevărului creştin pentru cei nemântuiţi.
Despre David este scris că: „a slujit după planul lui
Dumnezeu, celor din vremea lui.” (Faptele apostolilor 13:36)
Avem o singură generaţie ca să câştigăm o generaţie. Trebuie
să ne adresăm generaţiei din care facem parte, şi nu celei
trecute sau viitoare. Ceea ce facem sau spunem trebuie să
aibă un caracter practic pentru generaţia noastră. Dumnezeu
ne va judeca pentru modul în care am reuşit să ne îndeplinim
misiunea faţă de generaţia în care trăim.
Este necesar un echilibru între forma şi fondul mesajului.
Fondul mesajului creştin nu se schimbă, ci doar metodele de
adresare. În ceea ce priveşte prezentarea mesajului, predicatorul
creştin trebuie să îşi adapteze mesajul oamenilor culturii din
timpul lui. Esenţa creştinismului nu se schimbă, ci transcede
cultura şi perspectiva societăţii.
57
Esenţa creştinismului constă în doctrinele ce formează

teologia sa fundamentală din care fac parte doctrine precum:
infaibilitatea Scripturii, Trinitatea, divinitatea şi umanitatea lui
Hristos, neprihănirea prin credinţă etc. Dacă ne-am schimba
în aceste doctrine, ne-am desiinţa prin inconsecvenţa noastră,
însă schimbarea metodelor nu are de-a face cu principiul
noncontradicţiei. Trebuie să articulăm marile doctrine biblice
ce au puterea de a schimba structurile societăţii, acestea putând
deveni fundamente ce pot sta la baza societăţilor.
Airmăm că numai perspectiva creştină despre lume şi
viaţă poate asigura echilibrul unei societăţi. O societate care se
raportează la Dumnezeu şi este bazată pe responsabilitate şi
creativitate, va i o societate prosperă. Nu vorbim doar ipotetic,
ci avem corespondent în realitate (Coreea de Sud) şi în istorie
(societatea americană a cărei Constituţie a fost promulgată pe
baza principiilor biblice). Această societate a fost şi va i prosperă
atât timp cât va aplica aceste principii. Decăderea oricărei
mari puteri a început prin decăderea morală. Corespondentul
biblic pentru dezideratul nostru este Împărăţia spirituală a
lui Dumnezeu şi evanghelizarea globală profeţită de Hristos.
(Matei 24:14)
Accesibilitatea mesajului este asigurată de folosirea
termenilor actuali cunoscuţi omului de rând. Prin caracterul
său universal, mesajul creştin poate i transmis de orice creştin
oricărui om. Pentru ca toţi oamenii să beneicieze de cunoaşterea
lui, este necesar ca predicatorul creştin să-şi pună problema
privind natura ascultătorilor şi a mesajului său. Folosirea unui
limbaj doar teologic va priva pe mulţi ascultători nefamiliarizaţi
cu limbajul creştin consacrat.
Predicatorul are rolul să creeze o punte de legătură între
contextul său şi cel biblic. El are datoria să extragă mesajul care
transcede cultura şi să-l aplice omului contemporan. Prăpastia
temporală de douăzeci de secole nu trebuie ignorată. Omul
are nevoie de un mesaj speciic nevoilor lui. Mesajul creştin
îşi capătă şi îşi păstrează sensul dacă răspunde întrebărilor de
ordin existenţial ale omului.
58
5. Principiul dependenţei
Trebuie să ne deosebim de lume în ceea ce priveşte
dependenţa noastră vizibilă de Dumnezeu. Nimic altceva nu
poate capta mai bine atenţia lumii seculare decât trăirea noastră
exemplară cu Dumnezeu. Teologul şi învăţătorul Paul Tilich
spunea: „În mod potenţial, Biserica este un Trup puternic, care are
la dispoziţie arsenalul necesar schimbării caracterului moral al acestei
lumi. Faptul că acest lucru nu are loc ne face să ne dăm seama cu
tristeţe că potenţialul ei nu este atins. Ceea ce este posibil nu este
înfăptuit, deoarece, în poida faptului că Biserica dispune de dinamita
Evangheliei, ea şi-a pierdut detonatorul (caracterul exploziv).
Datorită acestei inactivităţi, lumea vede o Biserică slabă, timidă,
împărţită şi care se târăşte în loc să zboare.” Această situaţie poate
i schimbată prin rugăciune, evanghelizare, mărturie creştină şi
dependenţă totală de Dumnezeu. Noi suntem instrumentele pe
care Dumnezeu vrea să le folosească. Acest lucru ar trebui să ne
scoată din starea de pasivitate şi să ne motiveze la acţiune.
59
Există taine
Care este cel mai mare dar dat omului de către Dumnezeu?
Viaţa, libertatea, gândirea, uimirea, sensul, scopul, speranţa,
dragostea... Dar există un „cel mai mare dar” cu adevărat? Şi,
dacă există, de ce trebuie neapărat să-l numim? Doar pentru a-l
folosi ca pivot al unei ierarhizări? Şi apoi, prin subiectivitatea
care ne caracterizează, vom considera mai multe daruri ca având
statutul de „cel mai...” Şi dacă sunt darurile lui Dumnezeu, de
ce trebuie să le analizez, să le ierarhizez, să le pătrund cu mintea
mea nemulţumită, în loc să le folosesc şi să mă bucur de ele?
Cu sau fără voia lui, omul a creat o istorie care îl descrie.
De-a lungul vieţii lui, omul a experimentat zâmbetul şi lacrima,
curajul şi teama, dragostea şi ura, siguranţa şi neliniştea,
sănătatea şi suferinţa, pacea şi lupta, sărăcia şi bogăţia,
libertatea şi robia, cunoaşterea şi dezinformarea. Toate acestea
au constituit o permanentă provocare pentru îmbogăţirea
bagajului său informaţional şi relaţional moştenit de la părinţi.
Putem numi această provocare care-l confruntă pe om căutare.
Dorinţa omului de semniicaţie, schimbare şi nou, a impus
căutarea drept o constantă a existenţei lui.
În dorinţa lui de a înţelege fenomenele lumii a căutat
explicaţii, şi-a pus întrebări cu privire la tot ceea ce există,
a aşteptat ca cineva să-i răspundă. Dar cine? Un alt om care
are aceleaşi nedumeriri ca şi el, a putut doar să-i adâncească
neliniştea. Nemulţumit, a pornit el însuşi în cursa căutării
propriilor explicaţii. Prin efortul lui de a găsi dezlegarea
tainelor lucrurilor, problemele nu se simpliică, ci se complică,
transformându-se în „neînţelegeri şi mai mari.”1 El îşi dă seama
că ceea ce părea neproblematic şi clar îi apare acum ca iind
obscur şi încurcat. Filozoia este dovada căutării nesfârşite
1. Sintagma îi aparţine lui Lucian Blaga
61
a omului. Căutarea aceasta în cadrul misterelor lumii nu îl

descurajează, ci îl incită. Chiar dacă nu ajunge la certitudini, el
va continua să caute de dragul căutării. Căutarea este plăcerea
lui, iar găsirea constituie o umbră. Pune sub semnul îndoielii tot
ceea ce consideră că ştie, şi dacă nu poate primi răspunsuri mai
clare, îşi poate considera neliniştea o nelinişte mai înţeleaptă.
În nevoia lui de a se relaţiona, omul a investit încredere.
Omul a căutat prieteni şi protecţie, dar a fost înşelat şi astfel
s-a ridicat un zid. În locul comunicării şi relaţiilor, el a preferat
o siguranţă artiicială. În vulnerabilitatea lui s-a simţit rănit şi
trădat de către semenul său, şi-a stabilit un domeniu propriu
pe care l-a apărat cu preţul vieţii lui. A biruit şi a fost înfrânt.
Fiecare înfrângere a devenit un nou impuls pentru căutare. Să
caute spre „mai bine”.
Omul modern a învăţat să zboare, să umble repede, să
supună jungla, să fabrice unelte, să exploreze spaţiul, să
comunice instant... Pentru ce? Acum se ală între computere,
în blocuri-turn cu sisteme de securitate foarte performante. Şi-a
găsit el siguranţa şi răspunsurile de care avea nevoie? A încetat
căutarea lui? A învăţat să vândă şi să cumpere totul! Vinde
şi cumpără dragoste, libertate, sănătate, plăcere şi apreciere.
Succesul sau eşecul este deinit exclusiv în termeni materiali.
Câştigarea banilor înseamnă succes, iar pierderea lor înseamnă
eşec. Astfel a apărut noţiunea de faliment.
O iluzie a lumii moderne este modernismul şi accesibilizarea
relaţiilor. Poţi cumpăra o casă, dar nu un cămin; poţi cumpăra
pastile, dar nu sănătate, poţi cumpăra o femeie, dar nu iubire!
A falimentat omul în căutarea lui? Căutarea este un drept
inerent iinţei umane. Un drept care îl capătă prin naştere, îl
descoperă şi foloseşte prin existenţă şi nu piere nici măcar odată
cu moartea. Deşi, de multe ori nu ştie ce caută, se încumetă să
se avânte pe un nou teren al nedesluşitului. Dacă nu găseşte, se
consideră nefericit şi are dreptul la compătimire şi înţelegere.
Este un eşec al căutării?
62
Există taine
Unii numesc această căutare „căutarea fericirii”. Dacă

fericirea are un sens pentru iecare om, atunci sensul căutării
trebuie să-i aparţină în totalitate iecărui om. Nimeni nu este
responsabil de fericirea mea, deci nici de căutarea mea. Şi dacă
nu găsesc fericirea, voi i eu cu adevărat profund dezamăgit?
Şi dacă am găsit fericirea, şi astfel căutarea mea a încetat, sunt
eu oare cu adevărat fericit? Eu zic că nu; fericirea mea nu poate
i despărţită de căutare. Renunţ mai degrabă la fericire decât
la căutare. Căutarea îmi este o certitudine, pe când fericirea
nu. Dar poate am găsit fericirea? Atunci de ce o mai caut?
De ce să caut ceea ce am găsit deja? Dar dacă nu am găsit-o?
Atunci o caut în continuare. Dar ce mă face să cred că o voi
găsi cândva? E ceva care îmi spune: caută! Dacă nu o voi găsi,
mă voi mulţumi doar cu căutarea şi nu voi renunţa la ea. Dar
stai puţin, dacă ceea ce doresc mai mult este căutarea, oare nu
căutarea înseamnă fericire? Eu caut! Cine mă poate împiedica?
Cine îmi poate lua acest drept? Cine mă poate împiedica să mă
bucur de fericire?
Căutarea este bogăţia pe care nu mi-o poate fura nimeni.
Caut şi doresc să găsesc, dar după ce am găsit, căutarea mea să
nu înceteze. Îmi plac tainele, pentru că ele constituie provocarea
permanentă ce ţine treaz instinctul căutării. Nu aş i fericit dacă
nu ar exista taine în lume. Ce bine că există taine, ele îmi justiică
permanenta mea căutare. Nimeni nu poate spune că greşesc,
deoarece sunt în căutare.
„Mister al lumii, Te iubesc, şi nu doresc să Te strivesc,

E o minune că exişti, mister fermecător ce eşti;
râvnit de unii, urât de alţii, Tu naşti nelinişti şi aspiraţii
Atins şi totuşi neatins; eşti de minte necuprins,
privesc spre Tine, Tu mă seduci şi mă atragi în căutare.”
E plăcută căutarea, e provocatoare taina, dar căutarea este

nesfârşită şi tainele sunt multe. Ce pot căuta mai cu folos? Mai e
plăcută căutarea când taina este cunoscută? Ştiu care este Taina,
63
am localizat-o, dar nu am pătruns-o. Dar, de ce sunt taine în

lume, dacă nu pentru a i pătrunse? Sunt atâtea taine în lume,
că nu îmi ajunge timpul să le cunosc pe toate.
Inima îmi spune: „Caută!” Dar ce?

„Caută Taina care merită tot timpul.”
„Cine este această Taină?”
„«Dumnezeu» numit de unii, «Tată Bun» numit de alţii”.
În această căutare am alat de Revelaţie. Dar ce este această

Revelaţie? Revelaţia nu este suma rezultatelor căutărilor
omului, ci este descoperirea de Sine a Tainei. Revelaţia nu
trebuie căutată, ci trebuie acceptată. Şi ce-mi spune Revelaţia?
Să-mi continui căutarea, dar să am un obiect al căutării şi acesta
să ie Dumnezeu. Acum mă ajută Revelaţia, acum Îl caut pe
Dumnezeu. Dar de ce să-L caut dacă El mi Se descoperă? Ce
paradox! Dumnezeu Se revelează şi rămâne Taină. Dacă este
aşa, căutarea mea are sens? Dacă eu voi persevera în căutarea
mea, voi ajunge vreodată să o sfârşesc?
Vreau să Te cunosc mai mult...

Vreau să cunosc Frumuseţea Ta, chiar dacă astfel îmi
descopăr hidoşenia.
Vreau să pătrund bunătatea Ta, chiar dacă astfel îmi înţeleg
ticăloşia mea.
Vreau să pricep dreptatea Ta, chiar dacă acest lucru înseamnă
judecata mea.
Vreau să percep măreţia Ta, chiar dacă astfel o să-mi
întâlnesc micimea mea.
Vreau…
Omul îşi doreşte să Te cunoască, dar nu e capabil să-şi asume
riscul acestei cunoaşteri, adevărul despre el.
Eu Te cunosc numai atât cât îmi îngădui Tu să Te cunosc.
Voi cunoaşte vreodată pe deplin?
Când Te voi cunoaşte pe deplin, voi i ca Tine.
64
Există taine
Va înceta Dumnezeu să ie Taină? Pentru mine rămâne

Scumpa Taină ce mă absoarbe în căutare. Am găsit Taina, am
gustat-o, dar n-am epuizat-o. Deşi eu caut, îmi dau seama că nu
aş i găsit nimic, dacă Taina nu m-ar i lăsat să o pătrund. Am
crezut că Taina se va sfârşi repede, dar nu a fost aşa. Taina m-a
cuprins şi am văzut că Taina e-n mine şi eu sunt în ea. Taina
îmi dezvăluie alte taine pe care nu le-am cunoscut până acum,
taine despre mine de care îmi este profund ruşine. Aş vrea să
le ascund, să îngrop aceste taine undeva unde numai eu să pot
pătrunde. Dar nu mai pot. Odată ce Taina m-a învăluit, i-am
devenit vulnerabil şi nu-I mai pot ascunde nimic. Mi-e frică
să explorez în Taină, pentru că mă descopăr pe mine. Pentru
prima dată am sentimentul că doresc să încetez căutarea, dar de
dragul Tainei nu o voi face indiferent care va i preţul. Îl accept
pentru că iubesc Taina.
Am găsit-o, dar nu am terminat căutarea, ci aceasta s-a
înteţit. Cu cât înaintez în căutare, cu atât devine mai tainică
Taina. Dar nu mă descurajez, ci chiar mă entuziasmez, prind
forţe noi; căutarea are un nou sens, unul deplin, unul plăcut,
unul sublim.
Ce am vrut să spun? Dar înţelege!

Iar dacă nu, te reculege!
65
Nica şi Bela
Discurs imaginat în faţa unui deţinut
Salut! Ce mai faci?

Nu ştiu ce să-ţi spun, nu cunosc lumea ta, nu te cunosc pe
tine, suntem din două lumi diferite, dar cred că avem ceva în
comun, şi anume: dorinţa de mai bine. Astăzi stau în faţa ta, tu
te uiţi la mine ca la un moralist care vine să-ţi aducă aminte că
eşti vinovat, că pentru societate eşti un stigmatizat.
Aş vrea să iu deschis cu tine, aş vrea să te ajut cumva, să-
ţi iu de folos. Eşti într-un loc în care natura lucrurilor face să
mă asculţi şi eu pot sta de vorbă cu tine. Nu am fost niciodată
în puşcărie, nu am avut pe nimeni apropiat care să i trecut pe
aici. Mă face acest lucru mai bun, mai moral? Da, mai dezirabil
în societate, dar cine sunt eu să-ţi dau sfaturi, cine sunt eu să te
judec? Eu nu pot să te condamn, nici măcar nu pot şi nici n-am
de gând s-o fac. Nu te justiic, încerc să te înţeleg, să înţeleg ceva
din lumea ta, lumea în care ai intrat fără să doreşti acest lucru, o
lume care a devenit a ta drept consecinţă a faptelor tale.
Tu nu mă cunoşti, eu nu te cunosc. Ne privim în faţă şi ne
analizăm. Eu îţi spun anumite cuvinte, te faci că mă asculţi;
poţi să mă auzi, dar să nu asculţi un cuvânt din ceea ce-ţi spun.
Putem face ca acest timp să ie productiv sau irosit. Nu ştiu ce
sentimente trăieşti, nu îţi ştiu numele, nu îţi ştiu problemele, nu
îţi ştiu nevoile, nu îţi ştiu rănile pe care le ai. Nu ştiu ce urăşti,
nu ştiu ce iubeşti.
Pot să deduc, pot să intuiesc, pot să sper că ceea ce voi spune
îţi va folosi. Sunt aici, înaintea ta, în calitate de slujitor al lui
Dumnezeu. Nu vreau să iu identiicat drept moralist. Dacă îţi
spun că eşti vinovat, cu ce te-am ajutat? Ştii şi tu acest lucru.
Vreau să-ţi iu prieten.
67
Vreau să-ţi spun o întâmplare adevărată. Am cunoscut

o familie care avea doi copii; pe cel mai mare îl chema Nica,
iar pe celălalt îl chema Bela. Au crescut în aceeaşi familie, în
aceeaşi casă, aceeaşi mamă şi acelaşi tată. Erau fraţi de sânge.
Trăiau într-un sat de câmpie. Părinţii lor aveau câteva ogoare şi
oi. De oi se ocupa Bela, iar pământul era muncit de Nica. Bela
era iubit de mama sa. În iecare dimineaţă acesta îi aducea lapte
proaspăt de la oi, urdă dulce şi brânză. Nica pleca dimineaţa de
acasă la câmp şi se întorcea seara, dar nu aducea nimic cu el.
Când stăteau la masă, Işa, mama celor doi fraţi, îl lăuda pe Bela
şi îi mulţumea pentru lapte, pentru urdă, pentru caş, pentru
brânză, pentru toate produsele. Nu erau rare serile când tot ce
era de mâncare fusese preparat din lapte sau friptură de miel
din turmele care erau în grija lui Bela.
La un moment dat, în sat a avut loc un bal. Familia a
organizat o sărbătoare a recoltelor. Au fost invitaţi prietenii
apropiaţi ai familiei şi oamenii cu vază din sat. Fiecare şi-au
adus aprecierile faţă de produsele pe care familia le-au expus.
Işa, mama lui Nica şi a lui Bela, a început să facă prezentarea
produselor de care se îngrijea Bela. Au fost tăiaţi câţiva miei, s-a
făcut o mămăligă mare şi oamenii au băut lapte. În acel an a fost
secetă pentru produsele câmpului şi recolta a fost tare slabă.
Invidia alimentată din serile pe care Nica şi Bela le petreceau
alături de mama lor, acum s-a ampliicat şi a ajuns acută. Nica
îl ura pe fratele său. Ce şi-a zis? „De ce fratele meu este cel mai
iubit, iar eu sunt mereu urât? De ce fratele meu este apreciat,
iar eu sunt desconsiderat? Eu mă trezesc în iecare dimineaţă
şi stau toată ziua în soare, iar el stă degeaba. Mare lucru nu
face, priveşte nişte oi, de care vede mai degrabă câinele decât
el!” Aceste frustrări se amestecau în inima lui Nica, însă Bela şi
părinţii nu aveau habar de sentimentul fratelui mai mare.
Într-o zi, Nica îl invită pe Bela pe câmp să-i arate ogoarele.
L-a chemat seara, pentru că ziua trebuia să vadă de oi şi nu se
putea dezlipi de ele. Pe când erau pe câmp, Nica a luat sapa şi
l-a lovit cu ea în cap pe Bela. L-a lăsat acolo întins pe câmp şi s-a
îndreptat spre casă.
68
Nica şi Bela
Mama lor era deja îngrijorată. „De ce nu vin copiii acasă la

masă?” Ea pregătise masa, dar copiii nu mai veneau. Aşteaptă,
aşteaptă… şi în cele din urmă apare Nica. Îl vede mai agitat ca
de obicei, însă el se face că nu o vede, dă să treacă mai departe,
dar mama îl întâmpină şi-l întreabă: „De ce aţi întârziat atât?”
„Unde aţi umblat?” … „Dar unde este Bela, ce s-a întâmplat cu
el?” Citea pe faţa lui Nica că ceva s-a întâmplat, ceva nu este în
regulă. „Nu ştiu! Ce-mi pasă mie de el?” „Ce ai făcut…?”, ţipă
mama. „Unde este Bela?” Şi fuge, şi fuge pe câmp…
Mama îl căutase o noapte întreagă plângând, s-a dus la
vecine, a sculat tot satul: „Unde este Bela?”, „L-aţi văzut cumva
pe Bela?” Un om din sat îi spune: „L-am văzut cu fratesu’ pe
câmp, dar acum nu ştiu. Nu s-au întors?” Înspre dimineaţă,
ajutată de vecine, Işa îşi găseşte copilul plin de sânge, cu ţeasta
capului spartă. „Este mort!” Plânge… îl spală de sânge, strigă:
„Bela…” „Bela…” Bela nu răspunde. Îşi strânge copilul la piept
şi plânge.
Doi fraţi, aceeaşi familie, aceeaşi mamă, acelaşi tată, acelaşi
sânge. Ce l-a determinat pe Nica să comită fratricid? Bela nu a
făcut nimic deosebit, a fost un copil cuminte, stătea lângă mama
sa, îşi iubea mama, îşi iubea fratele, nu s-ar i gândit niciodată
să ie superior fratelui său; ştia ce înseamnă un frate.
În aceeaşi noapte Nica a fugit în lume, a ajuns un pribeag,
parcă toţi auziseră de fapta lui. A trăit o viaţă de pribeag, o
viaţă de proscris, o viaţă departe de lume, departe de oameni,
departe… A ajuns un fugărit, un urmărit… Cineva vrea să se
răzbune. Cine vrea să-l răzbune pe Bela decât un alt „Nica?”
Tot ce am spus până acum nu este decât istoria veche a
lui Cain şi Abel. Numele pe care le-am folosit sunt aceleaşi,
numai că am inversat literele. Există un Cain şi există un Abel;
există o lume a lui Cain şi o lume a lui Abel. Acest conlict este
permanent: Cain încearcă să-l ucidă pe Abel şi de cele mai multe
ori reuşeşte. Există un Cain în iecare din noi, însă există şi un
Abel în interiorul nostru. Şi Hitler, înainte de a deveni Cain,
69
a fost cândva Abel, a fost cândva copil, a fost cândva inocent.

Osama Bin Laden, înainte de a i Cain-ul americanilor, a fost şi
el un Abel.
Şi tu eşti şi Cain şi Abel. Lumea, de dincolo de zidurile
puşcăriei, nu este nicidecum lumea lui Abel, este o lume în care
Abel trăieşte în lumea lui Cain. Aici eşti văzut drept Cain şi se
poate să ii aşa. Poate că l-ai ucis pe Abel din tine sau doar l-ai
închis. Îţi este ruşine să mai recunoşti că în tine mai trăieşte şi
Abel. Toţi îl recunosc doar pe Cain, dar pe Abel nu-l cunoşti
decât tu. Atunci când îţi pleci capul pe pernă şi te întorci de
pe o parte pe alta, există acolo un glas care îşi spune: „Sunt şi
eu aici!,” este un glas atât de irav, aproape imperceptibil, este
glasul lui Abel din tine. Eşti într-un loc unde numai Cain ar
putea trăi, între „caini” numai pentru Cain este loc. Abel nu are
ce căuta în lumea aceasta. Dacă apare, este ucis imediat.
Poţi să încerci să continui să-l ucizi pe Abel, însă există un
glas, „un glas al sângelui”, care strigă din adâncul inimii tale la
Dumnezeu. Nu poţi să-i opreşti glasul, este „glasul sângelui.”
Poţi să fugi de realitate, dar nu poţi fugi de tine. Poţi să fugi de
Dumnezeu, dar nu poţi să te ascunzi de el. Nu te-ai creat tu,
te-a creat Dumnezeu, de aceea, oricât de mult te-ai lupta cu El,
întotdeauna Dumnezeu are un aliat în interiorul tău, conştiinţa
ta. Conştiinţa ta este de partea mea. Acum am devenit moralist,
nu am venit să-ţi aduc aminte de Abel din tine pentru a te acuza,
ci pentru a-ţi spune că Abel din tine este salvarea ta.
Isus a fost un Abel în lumea lui Cain. Cain L-a pus pe
cruce, L-a ucis, dar „glasul sângelui” nu a încetat să strige la
Dumnezeu. Abel nu strigă la Dumnezeu ca să se răzbune, ci ca
fratele lui, Cain, să ie salvat. „Glasul sângelui” lui Abel nu cere
condamnare, ci iertare. Cea mai mare minune pe care o poate
suporta pământul acesta este transformarea unui Cain în Abel.
Abel este cel care a murit ca să învie Cain.
70
Credinţa: cuvântul-cheie în
viaţa creştinului
Habacuc 3:4
Cartea lui Habacuc este unică printre cărţile profetice.

Această carte nu este un mesaj către oameni, ci este un dialog al
profetului cu Dumnezeu care, aparent, nu vrea să explice de ce
se întâmplă ceea ce se întâmplă.
Contextul în care se ala poporul iudeu în timpul lui Habacuc
era dezastruos. Pe plan politic, nesiguranţă şi teamă din cauza
extinderii imperiului Babilonian; pe plan social, dezordine şi
haos din cauza nerespectării Legii lui Dumnezeu. Dreptatea
a fost înlocuită cu nedreptatea, încrederea în Dumnezeu cu
încrederea în braţul omului. Hoţia, lăcomia, batjocura erau
prezente din plin. Nelegiuirea şi necredinţa domneau peste
tot.
Dilema lui Habacuc era: de ce îngăduie Dumnezeu ca
nelegiuirea să rămână nepedepsită, şi cel neprihănit să ie
biruit? „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu
poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea să priveşti pe cei mişei, şi să
taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el.” (Habacuc
1:13,14) Răspunsul lui Dumnezeu la plângerea lui Habacuc este
scurt şi clar, dar totodată surprinzător: „Cel neprihănit va trăi
prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4)
Creştinul de azi trăieşte şi el într-o lume care îi neagă
credinţa. Societatea în care trăim, în loc să promoveze valorile
creştine şi credinţa în Dumnezeu, se îndreaptă tot mai mult
spre nonvaloare şi materialism. Generaţia noastră caută numai
împlinirea dorinţelor şi a plăcerilor, recurgând la tot felul de
metode pentru a le satisface. Nimeni parcă nu se mai gândeşte
la Dumnezeu, la dreptate, la cinste sau onestitate, ci se recurge
la manipulare, intimidare şi nedreptate, ca un individ să ie pe
deplin „împlinit”, pe când celălalt să sufere. Auzim tot mai des:
71
„Din viaţă scapă cine poate”, şi proverbul latin „homo hominis

lupul” – omul cu om este lup – este mai potrivit ca niciodată.
Dacă eşti creştin în această lume decăzută, unde cel
neprihănit pare un străin, credinţa în Hristos este singura care
salvează din disperare, nesiguranţă şi întristare şi transcede în
lumea neprihănirii, speranţei, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt.
Deiniţia credinţei formulată de apostolul Pavel este
următoarea: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se
văd.” (Evrei 11:1) După cum televizorul este receptorul lumii
audio-vizuale, la fel credinţa este receptorul lumii spirituale.
După cum prin cele cinci simţuri putem percepe lumea vizibilă,
şi tot ce ţine de aceasta, la fel credinţa este „simţul” care percepe
lumea invizibilă şi tot ce ţine de ea. „Noi nu ne uităm la lucrurile
care se văd, ci la cele care nu se văd, pentru că ce se vede este trecător,
pe când ce nu se vede este veşnic.” (2 Corinteni 4:18) Credinţa
reglementează viaţa creştinilor.
Prin credinţă creştinul are viaţă deplină în Hristos. „Cine

crede în Fiul are viaţă veşnică, cine nu crede în Fiul nu va avea viaţa.”
(Ioan 3:36) Există o diferenţă între viaţa biologică (gr. bios) şi
viaţa spirituală (gr. zoe). Viaţa biologică, pe care o primim de
la natură, are tendinţa permanentă de a se altera, astfel încât
poate i menţinută prin subvenţii permanente din partea naturii
sub formă de apă, aer, hrană etc. Viaţa spirituală, care este din
Dumnezeu, este veşnică. Apostolul Pavel subliniază această
idee când spune: „Omul nostru de afară se trece, pe când omul
nostru dinăuntru se înnoieşte zi de zi.” (2 Corinteni 4:16) Această
viaţă veşnică se capătă prin credinţa în Domnul nostru Isus
Hristos. De fapt, dorinţa Domnului Hristos pentru toţi cei care
sunt ai Lui este ca ei să aibă viaţă deplină. „Eu am venit ca oile
Mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10) Mulţi creştini
trăiesc astăzi o viaţă de sărăcie spirituală, ei supravieţuiesc greu
lăsându-şi crucea şi trăind în nemulţumire şi tristeţe în iecare
zi. Creştinul nu este chemat să supravieţuiască, ci să aibă o viaţă
îmbelşugată în Hristos.
72
Credinţa: cuvântul-cheie în viaţa creştinului
Prin credinţă creştinul are viaţă neprihănită. „În Evanghelii

este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin
credinţă şi care duce la credinţă după cum este scris: «Cel
neprihănit va trăi prin credinţă»” (Romani1:17) Din acest verset
surprindem două aspecte importante: (1) Neprihănirea se
capătă de la Dumnezeu prin credinţă şi (2) Această neprihănire
dezvoltă credinţa. Aceste două idei ne conduc la următoarea
airmaţie: nu poţi spune că ai credinţă dacă nu ai implicit o viaţă
neprihănită, după cum nu poţi avea o viaţă neprihănită fără credinţă.
Mulţi oameni se înşeală când îşi mărturisesc credinţa lor,
deoarece o neagă prin faptele lor, trăind o viaţă nelegiuită.
Fiecare din noi ar trebui să veriicăm dacă mai suntem în
credinţă privind la viaţa noastră confruntându-ne cu principiile
din Cuvântul lui Dumnezeu.
„Prin credinţă noi primim Duhul făgăduit.” (Galateni 3:14)

Făgăduinţa Duhului este arvuna Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ceea ce experimentăm astăzi din partea Duhului Sfânt este o
mică parte din ceea ce vom primi când vom intra cu adevărat
în Împărăţia Cerurilor lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este Cel
care adânceşte experienţa noastră spirituală şi ne călăuzeşte
pe calea cea dreaptă. Duhul Sfânt este cel care ne mângâie şi
ne îmbărbătează în perioadele grele ale vieţii. Nu putem trăi
o viaţă după voia lui Dumnezeu fără ajutorul Duhului Sfânt
şi, numai prin credinţă, putem intra în părtăşie cu El. „Şi cel
neprihănit va trăi prin credinţă, dar, dacă dă înapoi, suletul Meu nu-
şi găseşte plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi
ca să piară, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea suletului.”
(Evrei 10:38,39)
Calea credinţei este văzută adesea ca iind parte din viaţa
de după momentul convertirii şi până la moarte. Aceasta este
perspectiva cea mai simplistă dacă nu iei în considerare gradul
de apropiere de Domnul, aspect deloc neglijabil. Calea credinţei
înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu tot mai mult în iecare zi
din umblarea ta cu El. Fără credinţă, este cu neputinţă să ne
73
apropiem de Dumnezeu. Creştinul poate trăi prin credinţă o

viaţă neprihănită. Astfel, orice circumstanţă a vieţii nu îl va
doborî din neprihănirea, bucuria şi perseverenţa sa.
74
Călătoria creştinului
Motivul călătoriei este des întâlnit în Biblie. Călătoria este

un moment folosit de Dumnezeu pentru a interveni în vieţile
oamenilor. Famenul Etiopian1 şi Saul2 au fost mântuiţi de
Dumnezeu în timpul călătoriilor pe care le făceau. Dumnezeu
este interesat de direcţia şi scopul călătoriei, dar mai ales de
călătorul sensibil la glasul Lui mântuitor.
În plan real sau spiritual, călătoria semniică o ieşire din
orizontul cunoscut şi intrarea într-un necunoscut al lumii, gata
de a i explorat. Acest necunoscut nu este numai al spaţiilor
străbătute în orizontul exterior, ci în egală măsură se dovedeşte
a i şi explorarea orizontului interior. „Trebuie să cunoşti pe alţii
ca să te cunoşti pe tine.”3 Necunoscutul din noi este dezvăluit în
confruntare cu necunoscutul din afara noastră. Iată un teritoriu
contemplativ al experienţei de cunoaştere pe care călătoria o
face posibilă.
Nu întâmplător, călătoria reprezintă o cale a îmbogăţirii.
Îmbogăţirea constă în nonidentitatea dintre persoana care
pleacă şi cea care ajunge. Cea mai neînsemnată călătorie poate
îmbogăţi pe cel sensibil la trăirile oamenilor, la natură, locuri şi
evenimente, la ceea ce poate ala despre alţii, dar şi la ceea ce
poate ala despre sine, despre ceea ce este cu adevărat vrednic
de cunoscut.
Simbolismul călătoriei este extrem de bogat, însă se
poate rezuma la căutarea adevărului, a păcii, la căutarea şi
descoperirea unei semniicaţii spirituale pentru viaţă.
Biblia dezvoltă şi nuanţează această temă, dar în esenţă,
scoasă în evidenţă, este călătoria spirituală a iecărui creştin
1. Faptele Apostolilor cap. 8
2. Faptele Apostolilor cap. 9
3. Tudor Vianu, Dicţionar de maxime comentat, Editura Saeculum I. Q.,
Bucureşti, 1997
75
care aspiră spre locurile promise celui biruitor, acolo unde

poate dobândi desăvârşirea, împlinirea spirituală şi părtăşia
deplină cu Dumnezeu.
Pornind de la Scriptură şi de la experienţa personală,
Fericitul Augustin scrie opera vieţii sale Cetatea lui Dumnezeu.
În ea, Augustin caută să analizeze tendinţele care există în
preocupările omeneşti şi vede Împărăţia lui Dumnezeu ca ţel al
vieţii individuale, cât şi al întregii istorii. John Bunyan, urmând
acelaşi motiv, a scris Călătoria Creştinului în care realizează
o alegorie a vieţii omului ca o călătorie plină de zbucium şi
căutare a ceea ce îi poate mântui suletul. „Intraţi pe poarta cea
strâmtă, căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi
mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este
calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o ală.” (Matei 7:31-14)
Înainte de a deveni creştin, omul călătoreşte fără să ştie care
este ţinta căutării lui. Gânditorul român, Petre Ţuţea, a spus
foarte sugestiv: „Omul fără Dumnezeu vine de niciunde şi merge către
nicăieri”. Călătoria creştinului, în viziunea lui Bunyan, începe cu
intrarea pe poarta cea strâmtă la îndemnul evanghelistului, iar
după ce găseşte mântuire şi har la cruce, porneşte la drum pe
muntele greutăţilor şi prin valea umbrei morţii. Creştinul izbuteşte
să scape de toate obstacolele, trece cu bine peste râul morţii şi
este primit în Cetatea cerească.
Călătoria creştinului începe cu „a gusta din bunătatea lui
Dumnezeu”4 şi este urmată de o apropiere şi părtăşie zilnică cu
El. Creştinul, în călătoria lui, are ca scop să-L cunoască tot mai
mult pe Hristos şi să devină asemenea Lui. Părinţii capadocieni5,
în secolul al IV-lea, spuneau: „În Isus Dumnezeu S-a făcut om,
ca oamenii să devină dumnezei.”
Această călătorie poate i asemuită cu urcuşul lui Moise pe
muntele Sinai pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Să contemplăm
elementele acestei imagini din cartea Exod capitolul 19, elemente
ce se potrivesc călătoriei noastre spirituale care ţinteşte aceeaşi
inalitate.
4. Psalmul 34.8
5. Vasile cel Mare, Grigore de Nissa şi Grigore de Nazianz
76
Moise începe prin a asculta chemarea lui Dumnezeu la

dedicare. Această dedicare trebuie să o transmită întregului
popor şi poporul a ascultat condiţiile legământului lui
Dumnezeu, care, împlinite, îi acordau dreptul să ie poporul
ales, iar poporul a promis ascultare.
Pentru întâlnirea cu Dumnezeu, este necesară o curăţire (gr.
catarsis). Trebuie părăsit tot ce este necurat. Culmile sublime
ale sinţeniei trebuie urcate, lăsând în urmă tot ce ar putea
împiedica părtăşia cu Dumnezeu. Moise începe prin a se curăţa
despărţindu-se de cei necuraţi, numai atunci aude trâmbiţele
cu sunet puternic, vede fumul gros ce se înalţă şi focul unde
Dumnezeu urmează să coboare. Totuşi, pe treapta aceasta el nu
este în legătură cu Dumnezeu, el nu-L contemplă pe Dumnezeu,
căci Dumnezeu nu este vizibil, ci doar locul unde se va întâlni
cu Dumnezeu.
Teologul rus, Vladimir Lossky, scrie cu privire la această
limitare a cunoaşterii lui Dumnezeu: „În ordinea văzută precum
şi în cea inteligibilă, cele mai dumnezeieşti şi cele mai înalte
obiectivări nu sunt decât raţiunile ipotetice ale atributelor care
se potrivesc cu adevărat Aceluia care este cu totul transcendent
raţiunii care revelează prezenţa, Aceluia care este mai presus
de orice putere de pricepere a minţii mai presus de culmile cele
mai sinte locuri ale Sale.”6
Numai după ce a depăşit lumea materială, Moise pătrunde
într-o cunoaştere care este mai presus de orice pricepere. Aici
aparţine în întregime lui Dumnezeu, căci nu-şi mai aparţine lui,
iind unit cu El. Odată ajunşi pe vârful cel mai înalt, suntem
eliberaţi de conceptele care ne înlănţuie mintea şi de percepţia
umană; altfel spus, „să ne eliberăm atât de subiectul cât şi de
obiectul percepţiei, pentru că Dumnezeu nu se înfăţişează ca
obiect, întrucât nu mai este vorba de cunoaştere, ci de unire.”
(Lossky)
6. V. Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia,

Bucureşti, 1990
77
Când vorbim de experienţa lui Moise care urcă la Dumnezeu

(Exod 19:20), ne referim la raportul dintre cunoaşterea raţională
şi cunoaşterea prin revelaţie. Sensul cunoaşterii se schimbă nu de
la om spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre om. Sunt anumiţi
creştini care cred că gradul de cunoaştere a lui Dumnezeu este
similar cu gradul de cunoaştere despre Dumnezeu. Creştinismul
nu este o şcoală ilozoică care speculează pe marginea unor
concepte abstracte, ci, înainte de toate, este o părtăşie cu
Dumnezeul cel viu.
Un alt pas al urcuşului lui Moise a fost singurătatea. În această
privinţă, Sfântul Grigore de Nazianz, contemplând empatic
imaginea lui Moise pe muntele Sinai, spune: „Dumnezeu îmi
porunceşte să pătrund în nor spre a vorbi cu El. Aş i dorit
ca vreun Aaron să ie lângă mine, să mă însoţească în această
călătorie, chiar dacă nu ar i îndrăznit să intre în nor.” Preoţii
rămân mai jos, iar poporul care nu este vrednic de această
suită, nici în stare de o vedere atât de înaltă, rămâne la poalele
muntelui, fără să se apropie, iindcă este necurat şi profan şi ar
risca să se piardă. Dacă s-a anevoit cumva să se curăţească, va
auzi de departe sunetul trâmbiţelor şi glasul, adică o tâlcuire
simplă a tainelor.”
În momentul de singurătate cu Dumnezeu, fără niciun
mediator în această relaţie, Moise intră într-o şcoală de educaţie
a suletului, spre a se ediica şi a contempla imaginea unirii
depline cu Dumnezeu. Treptat, speculaţia cedează locul
contemplaţiei, cunoaşterea raţională se şterge din ce în ce mai
mult în faţa cunoaşterii practice. „Cine se lipeşte de Domnul se face
un singur duh cu El.” (1 Corinteni 6:17) Aceasta este atitudinea
existenţială care îl angajează pe om în întregime. Nu există
teologie fără trăirea ei. Trebuie să te schimbi, să devii un om
nou pentru a împlini menirea călătoriei tale spirituale. „A vorbi
despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un lucru şi mai
mare a te curăţi şi a trăi pentru El”, spunea Sfântul Grigore de
Nazianz.
78
Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să te apropii

de El în iecare zi. Nu eşti creştin dacă nu urmezi calea unirii
cu Dumnezeu. Urmează-ţi călătoria prin care devii tot mai
asemănător Lui.
79
Întoarcerea Regelui
Isaia 52:1-16
Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost un eveniment istoric

consemnat de evanghelişti şi dezbătut în multe rânduri.
Diferitele semniicaţii ale evenimentului au atras atenţia
istoricilor şi teologilor de-a lungul timpului.
Semniicaţia profetică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este

împlinirea unor profeţii ale Vechiului Testament.
Zaharia 9:9 „Saltă de veselie, iica Sionului! Strigă de bucurie,
iica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit
şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar…” Această profeţie este o
imagine plastică exactă a ceea ce s-a întâmplat în ziua intrării lui
Isus în Ierusalim. Sunt profeţite (1) entuziasmul şi exuberanţa
poporului din Ierusalim, (2) măgarul, animalul de povară, pe
care nu a încălecat nimeni înaintea lui Hristos şi (3) faptul că El
este primit ca Rege „neprihănit şi biruitor”.
O altă profeţie relevantă este Daniel 9:24-26: „Şaptezeci de
săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale
cele sinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor,
până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice,
până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea sfântului
sinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea
din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor
trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele
şi gropile vor i zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.
După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va i stârpit, şi nu
va avea nimic.”
Daniel profeţeşte pentru poporul Israel o istorie de „70 de
săptămâni”. O „săptămână” este interpretată, de majoritatea
81
teologilor biblici, ca reprezentând 7 ani. Făcând un calcul

simplu, Daniel priveşte panoramic şi profetic viitorul lui Israel,
care se întinde pe o perioadă de 490 de ani. Această perioadă
este împărţită în două grupe: „69 de săptămâni şi săptămâna a
70-a.” Prima perioadă de „69 de săptămâni” (69x7=483 de ani)
se întinde de la „darea poruncii” - decretului lui Cir (14 Martie
445 î.H.) - până la moartea lui Mesia („Unsul va i stârpit”).
În socotelile profetice se vorbeşte despre ani solari de câte 360
de zile, şi dacă se fac socotelile de rigoare se ajunge exact la
ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim.1 Evanghelistul
Luca ne spune că evenimentele relatate de el se întâmplau în
timpul „domniei lui Tiberiu Cezar.”2 Ştiind că Tiberiu şi-a început
domnia la 19 august, anul 14 d.H., ajungem cu socoteala la anul
29 d.H., sau exact 483 de ani de la „porunca pentru zidirea din
nou a Ierusalimului.”
În confruntările lui Isus cu liderii religioşi ai vremii,
foloseşte, în mod deliberat, un limbaj confuz prin care învăluia
în obscuritate anumite airmaţii pe care le făcea despre Sine. De
multe ori Isus vorbea despre „ceasul care nu a venit încă.” Era
vorba de „ceasul profetic” al împlinirilor mesianice.3 În repetate
rânduri Isus le-a interzis ucenicilor să nu spună nimănui despre
divinitatea Sa, dar în Ziua Floriilor a primit slava mulţimilor
care L-au primit ca pe Mesia. Când Fariseii au protestat,
invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul
Isus le-a răspuns: „Aceasta este ziua! (este ceasul!)” „Vă spun că
dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga în locul lor.”4
Ierusalimul trăia împlinirea unei profeţii şi se comporta
conform acesteia, dar nu era conştient de semniicaţia crucială
a acelei zile. „Dacă ai i cunoscut măcar în această zi, lucrurile
care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii
tăi… pentru că n-ai cunoscut vremea (ceasul) în care ai fost
cercetată.”5
1. Vezi Biblia cu Explicaţii, explicaţii la cartea Daniel
2. Luca 3:1
3. Ioan 2:4; 7:8; 8:20
4. Luca 19:40
5. Luca 42-44
82
Să rezumăm profeţia lui Daniel şi semniicaţiile ei:

• 70 de săptămâni - întreaga istorie profetică a Israelului
(490 de ani).
• 69 de săptămâni - perioada dintre decretul lui Cir până
la Mesia (483 de ani).
• Primele 7 săptămâni din cele 69 - perioada de rezidire a
Ierusalimului (49 de ani).
• 62 de săptămâni din cele 69 - perioada cât Ierusalimul
va rămânea reconstruit (434 de ani).
• Între săptămâna 69 şi 70 se întinde „vremea Bisericii”,
„taina ţinută ascunsă de veacuri”, nedescoperită celor din
Israel (Efeseni 3:2-13). Profeţii Vechiului Testament au văzut
prin Duhul profetic întreaga istorie a lui Mesia, prima Lui
venire, a doua Lui venire, însă nu au văzut Biserica.6
• Săptămâna 70 – ultima săptămână în care apare
Antihristul. Acesta face un legământ de 7 ani cu Ierusalimul şi
le înlesneşte evreilor reconstruirea Templului. La jumătatea
acestei perioade, rupe pactul şi în Templul reconstruit din
Ierusalim se proclamă drept Dumnezeu, şi îşi dezlănţuie
deciziile despotice şi samavolnice ale guvernării lui.
Un alt text care profeţeşte intrarea lui Isus în Ierusalim

este Isaia 52. De fapt, cele trei capitole din Isaia: 52, 53 şi 54,
trebuie interpretate împreună ca o imagine profetică a ultimei
săptămâni din viaţa pământească a lui Isus Hristos. Isaia 52 este
o profeţie a intrării lui Isus în Ierusalim. Isaia 53 este o profeţie a
suferinţelor „Robului Domnului”, care culminează cu moartea
Sa pe cruce. Isaia 54 este o profeţie a beneiciilor aduse de
biruinţa Robului Domnului, moştenirea pentru cei ce cred în
El, robii Domnului.
6. Imaginea arată perspectiva profetică a Vechiului Testament în care se observă

cum profetul poate să vadă în viitor anumite evenimente precum Betleemul,
Calvarul, Pentecostul, Evenimentele din urmă, fără să aibă capacitatea de a
vedea Biserica. Schiţa îi aparţine pastorului Clarence Larkin (1850-1924).
83
84
Isaia 52, pe lângă semniicaţia profetică, are şi o semniicaţie

practică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este un eveniment istoric,
singular, cu semniicaţiile şi implicaţiile imanente lui, dar prin
iluminarea Duhului Sfânt el devine un eveniment episodic
şi actual. Isus a intrat în Ierusalim pentru a îndeplini voia
desăvârşită a Tatălui, iar acum vrea să intre ca Domn al Bisericii
Sale.
Sunt trei tipuri de biserică şi, implicit, trei tipuri de

credincioşi.
Biserica „Laodicea”. „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude
cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el
cu Mine.” (Apocalipsa 3:20) Aceste cuvinte sunt adresate unei
biserici, nu celor necredincioşi. În bunătatea Lui, Hristos îi
mai dă o făgăduinţă bisericii din Laodicea, aceea a întoarcerii
Sale în mijlocul lor, dacă aceştia se pocăiesc şi se înlăcărează
faţă de lucrarea Lui. Această făgăduinţă este adresată întregii
biserici, dar, de ea, beneiciază doar cel care „aude glasul
Lui”. Automulţumirea şi autosatisfacţia poate conduce la
inconştienţă spirituală, ignoranţă şi împietrire. Această biserică
şi-a pierdut sensibilitatea spirituală de a „auzi bătaia în uşă”.
Cea mai groaznică stare spirituală este să „nu şti” că „eşti
ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Creştinul laodicean nu
simte nevoia progresului (ticălos), el este inconştient de nevoile
lui (nenorocit, sărac), nu este capabil să se evalueze (orb) şi nu
are ruşine (gol).
Totuşi, în Laodicea pot exista şi credincioşi care se pot bucura
de promisiunea lui Hristos. Adevărul este că oricât de căzută
ar i o biserică sau un om, Dumnezeu doreşte să se întoarcă
în viaţa lor şi să facă un ospăţ al părtăşiei spirituale, pentru că
El Se întronează într-un loc unde a domnit haosul şi indecizia.
Restaurarea Lui este mai mare decât căderea noastră.
Biserica „Efes”. „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea
ta…dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…”
(Apocalipsa 2:3-5) Biserica „Efes” este tipul de biserică în care
85
Isus este primit cu bucurie, lăudat, adorat…, însă doar pentru

o perioadă scurtă. Ei se aseamănă cu sportivul care sprintează
la un maraton cu viteza necesară cursei de 100 de metri, iar
după debut nu rămâne din efortul lui decât amintirea că,
pentru câteva clipe, a fost în fruntea plutonului. Au un start
extraordinar, dar nu reuşesc să inalizeze; se pierd pe undeva,
în timpul cursei. Asemenea Ierusalimului, care L-a recunoscut
pe Isus drept Mesia doar pentru o singură zi, biserica Efes Îl
întronează pe Hristos o perioadă scurtă după care uită totul,
parcă nimic nu s-ar i întâmplat. Biserica „Efes” este asemenea
unui foc de paie uscate, care se aprinde repede, dar se stinge la
fel de repede.
Biserica „Filadelia”. „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o
uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere,
ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu…” (Apocalipsa
3:8). Biserica „Filadelia” are întotdeauna o „uşă deschisă” pe
care nu o va închide, nici nu va dori să o închidă. Această „uşă”
este pentru toţi cei care vor să se alăture Filadeliei (dragostea
de fraţi), şi mai ales pentru Domnul. Pentru ca Regele Isus să Se
întoarcă în Biserică, în Ierusalimul Său, caută o „uşă deschisă”.
Întoarcerea Regelui înseamnă binecuvântare, veste bună,

gând bun, împlinirea profeţiilor, voia Tatălui, perspectivă
îmbelşugată, pace, prosperitate… Regele Se întoarce în regatul
Său. Ce este o împărăţie? Împărăţia este un domeniu peste care
domneşte un Împărat. Credinciosul este o parte a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Biserica este domeniul lui Hristos. Peste Biserică,
şi implicit peste credincios, trebuie să domnească numai
Dumnezeu.
Ce înseamnă întoarcerea Regelui?
Întoarcerea Regelui, într-un cuvânt, înseamnă trezire
spirituală. Aspectele pe care le vom observa în textul din
Isaia nu sunt altceva decât elementele procesului de trezire
spirituală. Am spus intenţionat proces, pentru că trezirea
spirituală este mai întâi un proces, şi apoi un fenomen, un
86
eveniment. Niciodată nu se va întâmpla un fenomen de trezire

spirituală dacă, în prealabil, nu a existat un proces pregătitor
fenomenului. Nu există campioni olimpici fără să i trecut prin
procesul asiduu de pregătire. Nu există laureaţi ai premiului
Nobel, fără ca aceştia să aibă în spate mii de ore de cercetare, de
studiu, de muncă. Nu există trezire spirituală fără angajamentul
mijlocitorilor pentru rugăciune.
Atunci când Dumnezeu vrea să facă ceva, a observat John
Wesley, mai întâi motivează pe cineva să se roage pentru
acel lucru. Pentru ca Dumnezeu să facă lucruri extraordinare,
supranaturale, mai întâi pregăteşte oameni prin care să le
facă. Dumnezeu a ales să nu facă nimic fără a-l implica pe om.
Dumnezeu putea să scoată poporul evreu din Egipt fără ca
Moise să ie implicat, dar modul de lucru al lui Dumnezeu a
fost prin intermediul lui Moise. În Judecători, Dumnezeu putea
să izbăvească poporul, dar, de iecare dată când a făcut-o, a
pregătit un om care să înlesnească un cadru în care Dumnezeu
să Se manifeste. Noi nu putem să facem nimic fără Dumnezeu,
iar El a ales să nu facă nimic fără noi.7
Pentru trezire spirituală, pentru întoarcerea Regelui, este
nevoie de un om care să pregătească terenul unde ploaia trezirii
să cadă. Isus S-a întrupat, dar a existat cineva care a pregătit
Calea Domnului. Pentru ca minunile lui Dumnezeu să aibă loc,
trebuie să creezi cadrul.
1. Înviorare spirituală, vv.1-2. Trezirea spirituală începe

printr-o revigorare a lucrurilor existente.
1. „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba

ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime,
cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om
netăiat împrejur sau necurat.
7. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa

slujitorilor Săi proroci.“ (Amos 3:7)
87
2. Scutură-ţi ţărâna de pe tine, scoală-te, şi şezi în

capul oaselor, Ierusalime! Dezleagă-ţi legăturile de la
gât, iică, roabă a Sionului!“
Ierusalimul, în ziua intrării lui Isus, este înviorat, zgomotos,

dinamic şi entuziasmat. Această euforie era dată de o veste
bună: „vine Cineva în Numele Domnului”; un eveniment
neobişnuit, care a produs mecanismul de contagiune prin care
indivizii devin o mulţime însuleţită (toţi devin ca unul), care
are un singur gând, o singură inimă, o singură concentrare, o
singură acţiune. Comportamentul omului este deinit de două
elemente esenţiale: caracterul şi contextul. Comportamentul în
particular este diferit de cel public, comportamentul de grup
faţă de comportamentul maselor. Masele se simt puternice
atunci când sunt unite, de aceea presiunea şi puterea lor poate
da naştere unor reacţii şi decizii care nu ar i fost luate în context
obişnuit. De teama mulţimii, Irod nu l-a ucis pe Ioan Botezătorul,
decât atunci când şi-a putut justiica fapta. Isus nu a fost arestat
de aprozi „de frica norodului”. Pilat a fost manipulat tot prin
presiunea mulţimii. Mulţimea nu conduce, nu ia decizii, nu
guvernează, dar este o forţă care poate i folosită atât spre
bine, cât şi spre rău. Conducerea este arta de a folosi forţa mulţimii!
Forţa nu înseamnă înţelepciune, ci putere. Înţelepciunea dă
sens puterii. Dacă înţelepciunea luptă contra puterii, pierde şi
se iroseşte, dacă o câştigă de partea ei devine indestructibilă.
Puterea fără înţelepciune este faliment furtunos, puterea unită
cu înţelepciunea înseamnă succes.
Mulţi oameni adunaţi în acelaşi loc nu sunt o mulţime.
Mulţimile au un sulet, o legătură metaizică, pe care cei
participanţi o simt. Sunt cu toţii în acelaşi acord. Ei nu sunt o
mie de indivizi, ci unul. În mulţime individualitatea dispare.
Cei care nu sunt în asentimentul mulţimii nu sunt din mulţime,
cei care împărtăşesc starea de spirit iau parte cu bucurie la acea
manifestare.
88
Un alt element ce a înviorat Ierusalimul a fost o aşteptare

care a făcut ca mulţimea să vibreze, să tresalte, să reacţioneze.
Laudele oamenilor din Ierusalim nu erau altceva decât cuvinte
prin care îşi proiectau aşteptările. Osanalele, lorile, ramurile
de inic au fost gesturi sincere ale unei mulţimi care îşi exprima
aşteptările cu privire la Mesia. Multe dintre complimentele
pe care le facem nu sunt altceva decât proiectarea anumitor
aşteptări, un mesaj codiicat pe care îl transmitem implicit.
Rugăciunile de laudă sunt oglinzi care relectă aşteptările
noastre faţă de Dumnezeu. Dacă aş avea ocazia să te ascult în
timpul tău de rugăciune, laudă şi închinare îmi pot da seama ce
aştepţi de la Dumnezeu. Spune-mi ce cuvinte de laudă Îi aduci
lui Dumnezeu şi îţi voi spune ce aştepţi de la Dumnezeu.
Întoarcerea Regelui înseamnă înviorare. Când vei vedea o
biserică vie, poţi i sigur că acea biserică a fost vizitată de Isus.
Hristos este viu, iar bisericile în care El este prezent sunt vii.
Am fost în „biserici” (să nu jignesc un cuvânt sacru) care erau
ca un cimitir, iar fraţii veneau la biserică să se plimbe printre
„morminte”, să se uite la cruci şi să vadă cine a mai murit.
Biserica lui Hristos este vie, după cum El este viu, este înviorată
de iecare vizită a Lui.
II. Întronarea Regelui, vv. 3-6.
3. Căci aşa vorbeşte Domnul: „Fără plată aţi fost

vânduţi, şi nu veţi i răscumpăraţi cu preţ de argint.”
4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară
poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în
Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.
5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când
poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui
strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de
mare este batjocorit Numele Meu.
6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu;
de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-
Mă!”
89
Nu ajungi la trezirea spirituală dacă totul se opreşte la o

simplă înviorare. Câţiva picuri de rouă răcoresc pământul,
dar soarele dogoritor va usca şi mai tare solul, până îl va
pietriica. După înviorare trebuie să urmeze întronarea Regelui
şi dărâmarea oricărei alte domnii din viaţa ta. Ce domneşte în
viaţa ta? Spune-mi cu ce (cine) îţi petreci cel mai mult timpul şi
îţi voi spune cine (ce) domneşte în viaţa ta (televizorul, drogul,
dezamăgirile, necazul, boala…). Toate acestea nu au drept să îţi
ceară tribut odată ce Isus este Domnul vieţii tale.
Încetează să mai plăteşti tribut bolii, Diavolului… Destul!
Cea mai periculoasă stare în care te poţi ala nu este boala sau
necazul, nu sunt datoriile sau problemele, ci normalizarea
acestora în viaţa ta. Obişnuinţa cu boala, cu suferinţa, cu
falimentul, este cea mai păguboasă atitudine. Dacă ai încetat
să mai lupţi, să mai conteşti dreptul lor de a i în viaţa ta, nu
mai există şansă de izbăvire. Izbăvirea începe prin contestarea
dreptului acestor robii. Dumnezeu te-a creat să ii liber, să ii al
Lui. Nu trebuie să accepţi decât voia absolută a lui Dumnezeu
pentru tine. Nu pot exista doi stăpâni în viaţa ta, în acelaşi timp.
Recunoaştem dreptul de domnie al cuiva (ceva) în viaţa noastră
prin ascultarea de acel lucru. „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva,
ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, ie că este vorba
de păcat care duce la moarte ie că este vorba de ascultare care duce la
neprihănire?” (Romani 6:16).
Ce spune textul nostru despre robie şi libertate?

1. Înrobirea s-a făcut în mod gratuit. Păcatul te-a cumpărat
ieftin.
2. Răscumpărarea ta nu s-a făcut cu bani, ci prin sângele lui Isus
Hristos.
3. Robia, de orice natură ar i ea, nu are drept peste viaţa ta.
Dumnezeu nu-Şi împarte slava Sa cu nimeni! Când Slava Lui
este peste viaţa ta, nimic nu trebuie să o umbrească! Dumnezeu
nu-Şi împarte autoritatea Sa cu nimeni. Tu, prin decizia ta, poţi
activa o anumită domnie în viaţa ta.
90
4. Poţi contesta dreptul robiilor din viaţa ta prin manifestarea

deciziei de a asculta de Dumnezeu.
4a. Un paradox destul de ciudat este următorul: de ce a
lăsat Dumnezeu lucruri atât de importante în virtutea alegerii
noastre? Voinţa liberă este elementul esenţial prin care omul
este deinit. Fără capacitatea de a alege, omul nu ar mai i om.
Liberul-arbitru este aspectul care îl înnobilează pe om; dar,
prin decizia sa, omul a căzut în păcat. Câteodată îmi doresc
ca anumite decizii să nu mai ie în puterea mea, sunt lucruri
prea importante precum: mântuirea, veşnicia, părtăşia cu
Dumnezeu, fericirea, împlinirea spirituală, ca să ie lăsate în
virtutea deciziei mele, dar, totuşi, sunt.
Mai sunt două aspecte demne de subliniat aici: (1) există
o diferenţă între voinţă şi înfăptuire (Filipeni 2:13) şi (2) omul
poate să decidă acţiunile sale, dar nu şi consecinţele care
derivă din acele acţiuni. Primul aspect este observat în diferenţa
dintre dorinţă şi împlinirea lor. Dacă ar sta în puterea voinţei
noastre, atunci dorinţa nu ar mai exista pentru că ea ar deveni,
imediat, fapt real. Eu pot să decid un lucru, dar acel lucru să
nu se realizeze pentru că nu stă în puterea mea, sau dacă stă
în puterea mea, totuşi trebuie să depun efort şi să realizez ceea
ce vreau. Deci, voinţa, decizia, liberul-arbitru, nu sunt „atât
de libere” precum se spune. Decizia noastră are relevanţă în
momentul în care poate i pusă în aplicare.
În acelaşi timp, omul poate să decidă să păcătuiască sau
să se apropie de Dumnezeu, însă nu poate decide cât de mult
poate însemna aceasta. Există o mare imprevizibilitate în
rezultatul deciziilor noastre, atât în sens negativ cât şi în sens
pozitiv. Adam a ales să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu,
însă nu a putut controla efectele neascultării lui. David a ales
să păcătuiască la un moment dat, dar nu a putut alege să scape
de consecinţele păcatului, chiar dacă momentul declanşării lor
a fost momentul deciziei lui de a se pocăi. Avraam a dorit să ie
diferit şi să nu urmeze sistemul idolatru al familiei sale; astfel,
a ales să creadă în singurul Dumnezeu. Ascultarea lui Avraam
91
de Dumnezeu a avut efecte extraordinare, efecte la care el nu

s-a gândit, nici nu le-a prevăzut. Cred că în cer Avraam încă va
i uimit cât de mult a folosit Dumnezeu ascultarea lui pentru a
inluenţa toate generaţiile de oameni. Nu cred că Pavel a putut
să prevadă efectele pe care scrierile lui le-a putut avea asupra
istoriei. Nu cred că s-a gândit că epistolele lui vor i buchisite şi
vor i obiectul de studiu principal al multor Universităţi, că vor
aduce mântuire la multe popoare şi că Biserica lui Hristos din
toate timpurile îşi va clădi doctrina pe ceea ce el a scris. Cred
că vom i uimiţi în cer cât de mult am inluenţat prin cuvintele
noastre, sau prin rugăciunile noastre; sau cât de mult am rănit
prin atitudinea noastră, şi cât de mult am împiedicat progresul
lucrării creştine prin pasivitatea noastră. Cu siguranţă, nu
trebuie să im supericiali în deciziile noastre. Este atât de
uşor să te depravezi, sau atât de uşor să devii instrumentul
sfânt al lui Dumnezeu în lumea actuală. Mulţi vor ajunge în
Iad pentru un „da” spus unui mic păcat, care a atras după sine
consecinţe mari – şi orice păcat are ca plată moartea. Mulţi vor
ajunge în Rai pentru un „da” pe care l-au spus lui Isus într-o zi.
Deciziile noastre sunt prea importante să nu le supunem total
lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a lui Dumnezeu, dar şi
a Diavolului, este da-ul tău.
4b. Un alt paradox pe care îl sesizez este acesta: decizia
noastră are mai multă putere în domeniul spiritual decât în
domeniul izic. Acest lucru este numit de multe ori principiul
autorităţii. Pot să-mi decid veşnicia, dar nu pot să decid să ie
îmbunătăţirea stării mele inanciară. Ba pot să o decid, dar acest
lucru nu se va întâmpla doar că am decis, trebuie să fac ceva ca
decizia mea să se împlinească. Decizia trebuie să parcurgă un
drum până la înfăptuire.
4c. Un alt paradox este următorul: decizia mea are ca limită
voia lui Dumnezeu. Nu pot să decid nimic dincolo de limita
pe care a trasat-o Dumnezeu. Nu voi putea să decid să trăiesc
veşnic, dacă acest lucru nu ar i fost mai întâi decis de Însuşi
Dumnezeu. Nu pot să decid ca gravitaţia să nu acţioneze
92
asupra mea. Nu pot să decid lucruri ilogice, ca cercul să ie

pătrat, iar pătratul cerc. Ceea ce pot să decid este ca decizia mea
să ie viabilă, adică să recunosc limitele care mi s-au impus şi să
trăiesc în libertatea acordată de aceste limite.
4d. Dacă vorbim despre voinţă este bine să vorbim şi despre
resortul, raţiunea care stă în spatele acţiunilor.
Există trei tipuri de etică:
• Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea
contextului;
• Etica deontologică, în care omul acţionează în virtutea
unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau îi
sunt impuse. Această etică are o natură contractualistă.
• Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele
acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă
a comportamentului lor etica teleologică, decizia este
luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe.
Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci
vorbim de eicienţă; dacă nu, atunci vorbim de eşec sau
faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru
că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale.
În grădina Edenului, Eva a decis să mănânce din rodul
pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din
rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată
a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se
potriveşte şi după ce decizia a fost luată.
Ce nu a înţeles Ierusalimul a fost că numai Hristos este
Rege. Ei s-au obişnuit că pot să aibă mai mulţi conducători,
conducerea religioasă prin Marele Preot, conducerea laică prin
Irod şi Pilat, sau Cezar. Pentru ei, mai era loc pentru încă un
rege. Hristos nu-Şi împarte Scaunul Său cu nimeni, nici măcar
cu tine. A i liber înseamnă a avea capacitatea de a alege, iar
cea mai frumoasă expresie a libertăţii tale este decizia de a-L
întrona pe Isus ca Rege în viaţa ta.
5. Întronarea Regelui Mesia este posibilă prin cunoaşterea Lui.
„Poporul meu va cunoaşte Numele Meu” (v.6). Ierusalimul a
93
văzut în Isus Regele, Eliberatorul, dar nu L-au cunoscut. Toţi

teologii timpului au eşuat în interpretarea propriei lor legi.
Hermeneutica lor a fost falimentară.
6. Întronarea Regelui are ca rezultat comunicarea cu El. Isus este
singurul Rege cu care poţi comunica deschis. Dumnezeu vrea
să-i vorbească omului. El ne-a creat pentru a trăi în părtăşie
cu El. Părtăşia înseamnă comunicare, relaţia cu El înseamnă
comunicare, revelaţia Lui înseamnă comunicare. Domnia Lui
va conduce la o mai bună comunicare. Domnia Lui nu este o
domnie despotică şi samavolnică, ci una care se bazează pe
dragoste. Dragostea înseamnă tot comunicare.
7. Domnia lui Hristos înseamnă garanţia prezenţei Lui. „Eu îţi
zic: Iată-mă!” Dacă Hristos este Domn al vieţii tale, atunci când
te rogi El este prezent. Domnia Lui este împlinirea promisiunilor
Lui.
III. Împărtăşire, vv. 7-10.
7. „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce

aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce
aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele
celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»
8. «Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă
glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum
Se întoarce Domnul în Sion.
9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie,
dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie
pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.
10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt,
înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile
pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului
nostru.»“
Întoarcerea Regelui este o veste bună care trebuie împărtăşită.

Toată lumea trebuie să ştie că „Dumnezeul nostru împărăţeşte”
(v.7), că Hristos domneşte în Biserică şi în viaţa credincioşilor.
94
Unii din cei care vor cunoaşte că Dumnezeu împărăţeşte, că

Isus Hristos este Domnul, se vor alătura glasului care proclamă
această veste, iar alţii, inspiraţi de duhul antihrist, vor nega.
În ziua intrării lui Isus în Ierusalim, au venit la Filip „nişte
greci” care au dorit să-L vadă pe Isus. Isus trebuia prezentat ca
un „superstar”, ca un vindecător, profet şi un mare învăţător. În
acest context, Filip trebuia să joace rolul de creator de imagine;
iar pentru acest lucru s-a dus să se consulte şi cu Andrei. Grecii
sunt oameni învăţaţi, ei nu cunosc profeţiile, ei nu înţelegeau de
ce Isus a fost primit cu atâta fală. Ei trebuiau să ale răspuns chiar
de la Isus, şi trebuia să ie unul raţional. Poate grecii se gândeau
că vor avea o dezbatere ilozoică despre Socrate, despre Platon,
Aristotel sau chiar Filon, ilozoful iudeu din Alexandria care
a făcut cunoscută ilozoia iudaică în mediul elenistic. Drept
răspuns, Isus le spune: „Vine ceasul să ie proslăvit Fiul Omului.”
Sigur n-au înţeles mare lucru din ceea ce li s-a spus, dar mesajul
pentru noi este clar: singura veste care trebuie transmisă este
aceasta: Isus Hristos este Domnul! (Filipeni 2). În acel moment
Isus S-a tulburat în duhul Său şi s-a rugat: „Tată, proslăveşte-
Ţi Fiul!” Un tunet s-a auzit pentru oameni, dar pentru Isus s-
a auzit un glas desluşit, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai
proslăvi.” În acel moment spune Isus: „S-a făcut judecata lumii,
iar stăpânitorul ei este aruncat afară.” Când Isus este proslăvit,
Diavolul este osândit. Când Isus este proclamat ca Domn în
viaţa cuiva, Diavolul este scos afară din acel teritoriu. Nu ai
decât două posibilităţi, ori îl chinui tu pe Satan, ori te chinuie
el pe tine; posibilitatea armistiţiului sau a ignorării reciproce
nu există.
1. Vestea întoarcerii Regelui trebuie răspândită printr-un sol,
solul care vine înaintea Regelui şi vesteşte domnia Lui. Ioan
Botezătorul a fost un astfel de sol. El a spus: „Eu sunt glasul
care strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului.»” Glasul lui Ioan
Botezătorul încă mai strigă să pregătim „calea Domnului”.
Generaţia sfârşitului, care suntem noi, este un glas care strigă
„pregătiţi venirea Lui”.
95
2. Vestea bună trebuie „vestită pe munţi”, într-un mod

relevant, acolo de unde te poate auzi orice om.
3. Solul are un singur mesaj: „Domnul împărăţeşte!” Mesajul
acesta nu trebuie schimbat, modiicat, adăugit, modernizat.
Mesajul pe care lumea modernă l-a pierdut este tocmai
acesta: Domnul împărăţeşte. Oamenii postmodernismului
nu au pierdut nimic din ritualurile, dogmele şi teologia care
a străbătut veacurile, ba chiar le-au ampliicat, însă din viaţa
omului modern a dispărut „frica de Domnul”. Dumnezeu este
un concept ilozoic, speculaţie mistică, obiect de cult, dar numai
Dumnezeu viu şi personal de care să te „temi” nu mai este. Pe
omul modern nu mai trebuie să-l convingi că Dumnezeu există,
ci că Dumnezeu domneşte. Acesta este mesajul Bibliei, nu este
cel mai atrăgător, dar este singurul adevărat şi mântuitor.
4. Cel care vesteşte domnia Regelui trebuie să ie el
însuşi un domeniu al Regatului. El este un străjer, un sol, un
supraveghetor.
5. Vestea Bună trebuie transmisă cu entuziasm; orice altă
dispoziţie se numeşte „port ilegal de atitudine”. Dumnezeu
nu acceptă predicatori trişti. Dacă vedeţi un predicator trist, în
stilul lor de predică şi de viaţă, ei nu-L vestesc pe Dumnezeul
cel Viu, Activ şi Dinamic, ci pe dumnezeul imaginaţiei lor,
pe dumnezeul teologiei lor, pe dumnezeul speculaţiilor lor.
Adevăratul Dumnezeu trebuie vestit şi slujit doar cu entuziasm.
Bucuria în slujire este un imperativ: „Iona, bine faci tu că te
superi?” (Iona 4:4) Pe Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poţi să-
L slujeşti de silă sau din obligaţie. Jugul lui Hristos este uşor,
iar sarcina Lui este uşoară, de aceea salt şi strig de bucurie:
„Domnul împărăţeşte în Sion.” Spun Bisericii lucrul acesta şi
răspândesc entuziasm; spun lumii lucrul acesta şi răspândesc
lumină; spun iadului acest lucru şi răspândesc groază, spun
cerului acest lucru şi aduc bucurie. Îngerii sunt asistenţii mei,
ei privesc din ceruri cu curiozitate să vadă ce au mai inventat
pământenii, ca modalitate de închinare şi laudă la adresa lui
Dumnezeu. Avem motivaţie suicientă, avem cadru, avem
metode; manifestările nu trebuie să întârzie.
96
IV. Înnoire spirituală, vv. 11-15.
11. „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă

atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui!
Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!
12. Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci
Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă
va tăia calea.”
13. Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va
ridica, Se va înălţa foarte sus.
14. După cum pentru mulţi a fost o pricină de
groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult
se deosebea înfăţişarea Lui de a iilor oamenilor –
15. tot aşa, pentru multe popoare va i o pricină de
bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci
vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai
auziseră.
Ceea ce a început printr-o înviorare spirituală, este continuat

prin decizia ca Hristos să ie întronat, apoi această veste este
împărtăşită tuturor, pentru ca trezirea să cuprindă întreg
pământul; apogeul acestui proces de trezire spirituală este
momentul înnoirii. Hristos a murit nu doar să ne dovedească
dragostea sau să ne impresioneze, ci ca să facă toate lucrurile
noi. „Cel care este în Hristos este o făptură nouă, cele vechi s-au
dus şi toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)
„Ieşiţi din Babilon” – Ieşiţi din robie, din obişnuit. Isus i-
a zis bolnavului de 38 de ani: „Ridică-ţi patul şi umblă”, ca nu
cumva să te aşezi din nou în el. „Ieşiţi din Babilon”, ieşi din
obişnuit, treci dincolo de linia de confort, începe o aventură cu
Dumnezeu, ceva nou. Moise a văzut rugul aprins numai atunci
când a trecut dincolo de ţinutul în care mergea în mod obişnuit.
Dumnezeu este un Dumnezeu al neobişnuitului; neobişnuitul
este specialitatea şi domeniul Lui.
97
Ierusalimul a recunoscut că Regele a venit în vizită, cetatea

s-a înviorat, vestea a fost împărtăşită, pentru o zi Isus a fost
întronat ca Rege, dar cetatea nu a fost înnoită. Isus plângea
pentru Ierusalim pentru că, în supericialitatea lui, nu putea
intra în posesiunea adevăratelor binecuvântări. L-au întronat
ca Rege, dar numai pentru o zi; entuziasmul, evlavia şi focul lor
s-a stins precum o scânteie.
Dacă Ierusalimul a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu,
oricine o poate pierde. Astăzi poţi i pe munte cu Dumnezeu,
iar mâine în pustiu singur şi plin de frică. Ilie, în acelaşi fel, a
avut o mare biruinţă; astăzi 800 de prooroci ai lui Baal au fost
executaţi, Dumnezeu a fost proslăvit, iar el a fost recunoscut
drept slujitor al Dumnezeului Cel Preaînalt; a doua zi a fugit de
Izabela. „Astăzi” a pogorât foc din cer, „mâine” s-a ascuns. A
pierdut, a doua zi, ceea ce câştigat într-o zi de trezire spirituală.
Ziua trezirii spirituale este astăzi, aici şi acum. Am numit acest
mesaj „Întoarcerea Regelui” pentru că despre asta este vorba,
Isus vine în iecare zi şi trebuie să luăm decizia să-L întronăm şi
să im înnoiţi, după chipul Său, în iecare zi. Trezirea spirituală
pe care ai experimentat-o ieri sau acum o săptămână nu-ţi este
de folos astăzi, doar ca factor motivator pentru a căuta altă
atingere şi ungere a Duhului Sfânt. Dumnezeu este proaspăt în
iecare zi, bunătatea şi credincioşia Lui se înnoiesc în iecare zi.
Trezirea spirituală nu poate i decât astăzi. Ieri a trecut, mâine
nu a venit şi nici nu va veni, deci pentru trezire spirituală este
astăzi. Singura zi pentru întronarea Regelui Mesia, singura zi
pentru mântuire este astăzi, singura zi de veste bună este astăzi.
Nu pierde ziua de astăzi!
98
Moştenirea robilor Domnului
Isaia 54
Capitolul 54 din Isaia trebuie să-l vedem drept o completare,

un rezultat al evenimentelor profeţite în Isaia 53. Isaia 53
prezintă suferinţa Robului Domnului. Suferinţa lui Hristos nu
a fost un scop în sine, ci un mijloc prin care s-a realizat voia
Tatălui. Autorul epistolei către Evrei spune că Isus a suferit
crucea şi a dispreţuit ruşinea pentru că „avea ochii aţintiţi”
spre bucuria răsplătirii (Evrei 12:2). Versetul 10, din Isaia 53,
vorbeşte despre rezultatul suferinţelor lui Mesia: „o sămânţă de
urmaşi” „va vedea rodul muncii suletului lui şi se va înviora”.
Biserica a germinat în suferinţa lui Hristos. Când Isus priveşte
la creştini, Se înviorează.
Isus a urcat treptele victoriei privind dincolo de suferinţă.
Suferinţa este o treaptă pe care se poate coborî sau urca.
Treptele urcate de Isus au fost: Ghetsimani – locul rugăciunii
şi al agoniei suleteşti; Gabata – locul respingerii şi al agoniei
izice şi Golgota – locul răstignirii şi al autentiicării.
În capitolul 54, Isaia vorbeşte despre moştenirea robilor
Domnului. Moştenirea robilor este un paradox, pentru că robii
nu au dreptul la moştenire. Titlul de Rob al Domnului (Ebed
Iahve) este denumirea profetică a lui Mesia, care descrie totala
ascultare a Fiului faţă de Tatăl. Prin ascultare de voia Tatălui,
Hristos a împlinit planul lui Dumnezeu de mântuire a omului,
biruind păcatul. Robul Domnului este titlul celui biruitor, iar
titulatura de „Robi ai Domnului” este marca prin care cei ce
cred în Hristos sunt declaraţi biruitori. Această titulatură de
cinste îi aşează pe credincioşi pe aceeaşi poziţie valorică pe
care se ală Hristos înaintea Tatălui. Prin învierea Sa, Robul
Domului, Hristos, a primit toată puterea şi autoritatea, cheile
morţii şi ale vieţii, moştenirea şi domnia. Prin credinţa în
99
învierea Sa, Robii Domnului primesc moştenirea câştigată de

Robul Domnului. Titulatura de „Robi ai Domnului” (Ebedim
Iahve) este primită prin har, Dumnezeu ne dă aceeaşi titulatură
ca şi a Celui biruitor.
Toate promisiunile din capitolul 54 sunt posibile doar
datorită capitolului 53. Fără capitolul 53, capitolul 54 nu ar
i viabil. Moştenirea a intrat în posesia celor care beneiciază
prin credinţă de suferinţa lui Hristos. Datorită, şi prin Hristos,
vorbim de moştenire, de drepturi, de privilegii pe care nu le-am
i putut avea într-un oricare alt context. Această moştenire se
bazează pe dragostea nepătrunsă şi neînţeleasă a lui Dumnezeu,
precum şi pe jertfa substituţională a lui Hristos. Două piedici
mari stăteau în calea statutului nostru de moştenitori: (1)
Păcatul, care ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi de beneiciile
relaţiei cu El şi (2) Provenienţa naţională. Făgăduinţele, Legea,
Legămintele erau adresate în mod direct evreilor. Isus a „rupt
perdeaua dinăuntrul Templului” pentru toţi oamenii, atât
pentru păcătoşi, cât şi pentru neevrei. Moştenirea are, astfel,
caracter universal. Hristos a înlesnit accesibilitatea şi orice
piedică naturală sau naturalizată să ie înlăturată. Singura
piedică pentru om rămâne el însuşi.
Învierea lui Hristos a pecetluit o nouă eră, o eră a moştenirii,
a înierii, a libertăţii, a vieţii, a speranţei, a mărturiei, a
vindecării… Şi a pus capăt unei ere în care domnea moartea,
Diavolul, întunericul, minciuna, boala, deznădejdea… Învierea
lui Isus este o uşă între două lumi, lumea vieţii şi lumea morţii.
Uşa aceasta se deschide prin două chei: cheia cunoştinţei şi
cheia credinţei. Isaia 53:1 „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?
Cine a cunoscut braţul Domnului?” Cine a crezut promisiunile şi
cine a crezut puterea lui Dumnezeu?
În Hristosul înviat avem o moştenire pe care o activăm
prin cunoaştere şi credinţă. Isus a plâns pentru Ierusalim pentru
că nu a cunoscut planul lui Dumnezeu pentru ea: „De-ai i
cunoscut tu astăzi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar ele sunt
ascunse de ochii tăi, pentru că nu ai cunoscut ceasul în care ai fost
100
cercetată.” Primul pas spre activarea promisiunilor Lui în viaţa

ta este să cunoşti existenţa lor, şi apoi să crezi că se aplică şi
se materializează situaţiei tale. Ai nevoie de izbăvire? Trebuie
să cunoşti că Dumnezeu este izbăvitor şi să crezi că ţi-o poate
dărui şi că vrea să ţi-o dăruiască. Ai nevoie de Duhul Sfânt?
Trebuie să cunoşti mai întâi că Duhul Sfânt este o Persoană
divină, că are daruri, un botez, roade, şi să crezi că toate acestea
sunt pentru tine astăzi. Nu poţi să crezi ceea ce nu cunoşti!
Prin cunoaştere şi credinţă intri în posesia moştenirii. Fac o
deosebire între promisiunea lui Dumnezeu şi moştenirea pe care
ne-a asigurat-o Hristos. Promisiunea are caracter potenţial, şi
de cele mai multe ori este condiţionată, pe când moştenirea este
o certitudine, ca un pachet care conţine totul. Pentru moştenire
nu trebuie să te rogi, ci doar să crezi. Pentru ca promisiunea
să se materializeze trebuie îndeplinite procedurile de iecare
dată, mai ales că anumite promisiuni sunt condiţionate; pe
când odată intrat în posesia moştenirii poţi să te bucuri de ea
în orice moment într-un mod deplin. Dacă ştii ce ţi-a promis
Dumnezeu, dar dacă nu crezi acea promisiune, rămâne departe
de tine. Pentru a intra în posesia moştenirii îţi trebuie credinţă
în momentul iniţierii cererii, dar şi pe parcurs ca să-ţi susţii
relaţia ilială cu Dumnezeu. Pustia pentru Israel nu a fost voia
lui Dumnezeu, ci alegerea lor. Ei ştiau promisiunea Canaanului,
dar nu aveau credinţă de a intra în posesia lui.
I. Perspectivă, vv. 1-3.
1. „Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte

în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai
durerile naşterii! Căci iii celei lăsate de bărbat vor i
mai mulţi decât iii celei măritate, zice Domnul.”
2. „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde
învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi
funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii!
101
3. Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa

ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii.“
Moştenirea Robilor Domnului înseamnă, în primul rând,

schimbarea perspectivei. Cine nu este dispus şi deschis
schimbărilor, acela nu poate umbla cu Dumnezeu. Schimbarea
este o condiţie a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Este o nebunie să
doreşti schimbare şi să nu faci nimic în direcţia în care ţi-ai dori
schimbarea. Reuşita schimbării este domeniul lui Dumnezeu.
Ideea de speranţă se bazează tocmai pe această realitate: atunci
când nu mai este nicio şansă de schimbare, rămâne speranţa;
încrederea în Dumnezeu că mai poate face schimbări chiar şi
atunci când imposibilitatea domneşte.
Vocabularul limbii române are multe cuvinte care să exprime
ideea de schimbare: Tranziţie – atunci când schimbarea este atât
de lentă încât nici nu se vede, dar pentru că este acceptată la
nivel general necesitatea schimbării, s-a găsit un cuvânt care
să mascheze paralizia schimbării. Transcedere – este schimbarea
care are în perspectivă o inalitate bine conturată. Primenire – este
schimbarea care aduce un sulu nou, proaspăt, primăvăratic.
Înlocuire - acea schimbare cu caracter radical care anulează tot
ce a fost înainte. Transformare – este acea schimbare care ia ce
a fost vechi, şi nu numai că îi dă o faţă nouă, ci face acel lucru
cu adevărat nou. Acest tip de schimbare l-a realizat Hristos cu
viaţa noastră. Dacă ne privim viaţa şi facem comparaţie, vedem
schimbarea, vedem transformarea, vechea noastră viaţă nici nu
o mai recunoaştem.
Primul aspect al moştenirii este perspectiva nouă pe care o
căpătăm asupra lucrurilor. Metanoia înseamnă schimbarea
minţii: o nouă gândire despre păcat, şi astfel se produce pocăinţa;
o nouă gândire despre Dumnezeu, şi astfel se naşte supunerea.
O nouă perspectivă asupra circumstanţelor, şi astfel se dezvoltă
viziunea.
În Ezechiel 37, Dumnezeu îi dă o viziune dezolantă
profetului, referitoare la o vale plină de oase uscate. Dumnezeu
îl întreabă pe Ezechiel: „Vor putea oasele acestea să învie?”
102
Răspunsul lui Ezechiel este asemănător cu al omului care are

o viziune naturală asupra lucrurilor. „Nu ştiu, Tu ştii lucrul
acesta?” Ca şi Ezechiel, suntem şi noi duşi în „valea oaselor” şi
ni se cere socoteală despre viziunea şi speranţa pe care o avem.
Dumnezeu îi cere „Fiicei Sionului” să privească în perspectivă şi
să aibă o viziune glorioasă. I se cere să nu privească la sterilitate,
la pustiu, la robie, la ocară, ci la promisiunea lui Dumnezeu, şi
pe aceasta să-şi clădească viaţa.
Dumnezeu are un plan şi multiple promisiuni pentru om,
dar şi Diavolul are un plan şi o profeţie. Diavolul nu cunoaşte
viitorul, dar şi el, asemenea omului specializat în deducţii,
interpretări şi anticipări (psihologii, istorici, profetologi), poate
să anticipeze. Diavolul vrea să-ţi controleze viaţa prin amăgiri
vândute drept veşti bune. Astrologia, horoscopul, ghicitul,
magia, vrăjitoria nu sunt decât găselniţe diavoleşti prin care li
se vând, scump de cele mai multe ori, speranţe false credulilor.
Concepţia că viitorul se ală înscris în palmă sau în stele este
falsă. Viitorul este proprietatea absolută a lui Dumnezeu. „Nu
este treaba voastră să ştiţi vremurile şi soroacele” (Faptele apostolilor
1:7), „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, iar lucrurile descoperite
sunt ale omului” (Deuteronom 29:29). Niciodată Diavolul nu va
avea o veste bună pentru tine, el te urăşte şi, de iecare dată când
îţi spune ceva, te minte, şi o face cu scopul de a te distruge.
Credinţa va materializa în viaţa ta obiectul credinţei tale. Este
o prostie teoria conform căreia nu contează ce crezi, ci numai
să crezi. Credinţa are valoare doar datorită obiectului ei. Dacă
obiectul credinţei tale este planul şi promisiunile lui Dumnezeu,
pe acelea le vei poseda; dacă vei crede profeţia Diavolului, vei
i paralizat în activitatea ta de frică. Frica şi credinţa au aceeaşi
deiniţie: credinţa este o anticipare a lucrurilor care nu se văd, dar la
fel şi frica. Poţi trăi în credinţă sau poţi trăi în frică. Frica este tot
o credinţă. Deosebirea dintre cele două ţine de alegere.
Isaia 43:19 spune: „Iată voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple,
să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri
în locuri secetoase.” Dumnezeu mai are o soluţie pentru orice
103
situaţie fără soluţie. Ieremia 29:20 spune: „Eu ştiu ce gânduri am

cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să-ţi dau un
viitor şi o nădejde.”
Învierea lui Hristos îţi dă dreptul să ai speranţă. Aceasta este
garanţia credinţei creştine. Dacă Hristos nu a înviat, degeaba
am crezut, degeaba propovăduim. Creştinismul îşi asumă acest
„risc”; dacă se poate dovedi că Hristos nu a înviat, totul cade, iar
noi suntem nişte mincinoşi, spunea apostolul Pavel. Învierea lui
Hristos îţi dă dreptul la perspectivă, la viziune. William Carey
a avut o predică celebră care avea două puncte principale: (1)
Cere lucruri mari de la Dumnezeu şi (2) Încearcă (fă) lucruri
mari cu Dumnezeu.
Noua perspectivă se dovedeşte faptic. Femeia stearpă
trebuie să-şi pregătească o casă mai mare pentru viitorii copii,
în acelaşi fel omul care are o perspectivă reînnoită va acţiona în
virtutea ei.
1. O viziune dă naştere entuziasmului. Entuziasmul este o
consecinţă naturală a unei viziuni clare şi măreţe. Trebuie să
visezi un vis mai mare decât tine pentru a i sigur că numai
Dumnezeu este cel care l-a dus la îndeplinire. Trebuie să-ţi
propui lucruri atât de mari, încât eşecul să ie garantat dacă
Dumnezeu nu intervine.1 Trebuie să visezi un vis pentru
care merită să-ţi pierzi viaţa. Entuziasmul este energia unui
vizionar.
2. Viziunea este un rezultat al promisiunilor lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu îţi vorbeşte, atunci se naşte o viziune. De fapt,
viziunea nu este, sau nu trebuie să ie, altceva decât împlinirea
planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Atunci când lucrezi la
împlinirea viziunii tale, simţi că îţi împlineşti, de fapt, menirea
vieţii tale; iar menirea vieţii tale este să împlineşti scopurile lui
Dumnezeu.
3. Viziunea determină la acţiune. Vei canaliza toată activitatea ta
în virtutea viziunii. Vei polariza totul pentru a-ţi atinge scopul,
vei clasiica priorităţile, astfel încât nimic să nu umbrească sau
să împiedice rezultatul propus.
1. Bruce Wilkinson
104
4. Viziunea trebuie să aibă caracter inclusivist. Dacă viziunea

este numai pentru tine, numai pentru ego-ul tău, acea viziune
nu este de la Dumnezeu, sau dacă este de la Dumnezeu, El îţi
va transforma caracterul şi va amâna împlinirea viziunii până
vei înţelege că şi ceilalţi sunt mai importanţi decât viziunea în
sine. Valoarea unei viziuni se dovedeşte nu prin grandoarea ei,
ci prin capacitatea ei de a da valoare celor implicaţi în realizarea
ei. Cauza este importantă, dar şi mijloacele. Nu poţi călca pe
cadavre ca să urci pe tron. Iosif a trebuit să înveţe că Dumnezeu
este un Dumnezeu al salvării, iar el este un instrument în mâna
lui Dumnezeu pentru realizarea planului Său.
Iosif a învăţat să-i includă în viziunea lui atât pe cei din
familia sa, cât şi pe egipteni. Uneori în viziunea ta trebuie să-
i incluzi chiar şi pe vrăjmaşii tăi, pe cei care nu au crezut în
tine, pe cei care te-au criticat, pe cei care te-au împiedicat în
vreun fel. Viziunea este un mecanism deschis şi poate include
în mod potenţial pe oricine. Iosif a trebuit să includă în viziunea
sa pe fraţii lui care l-au vândut, pe Potifar, cel care l-a aruncat
în temniţă, pe soţia lui Potifar, care l-a acuzat pe nedrept şi i-a
pervertit imaginea. În acelaşi fel, Hristos i-a inclus în viziunea
Sa pe toţi cei care I-au făcut rău, care L-au torţionat. Un soldat
roman de sub crucea Lui a crezut în El, poate a fost unul dintre
cei care au bătut cuiele sau care a tras la sorţ pe cămaşa Lui,
sau poate unul dintre cei care au spus cuvinte de batjocură, sau
unul dintre cei care au avut ideea să-I dea oţet cu iere, sau chiar
cel care L-a străpuns. Isus l-a inclus în viziunea Sa pe Petru, cel
care s-a lepădat de El.
5. Viziunea trebuie să canalizeze eforturi, să unească idei, concepţii,
pentru a se realiza ce se are în perspectivă. Rodul viziunii tale va
contopi, va coagula, nu va dezbina, nici nu va despărţi. Când
Dumnezeu dăruieşte o nouă viziune, aceasta adună oameni,
mobilizează şi uneşte eforturi. Pentru eicientizarea viziunii, ea
trebuie să ie clară, convingătoare şi contagioasă.
105
II. Paternitate, vv. 4-6.
4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară

poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în
Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.
5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când
poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui
strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de
mare este batjocorit Numele Meu.
6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu;
de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-
Mă!”
În al doilea rând, moştenirea Robilor Domnului asigură

paternitatea noastră la Dumnezeu. Paternitate înseamnă
apartenenţă, înrudire, iliaţie. Prin Hristos, noi Îi aparţinem
lui Dumnezeu. Păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi
binecuvântările Lui, dar şi unii de alţii. Hristos a făcut din noi
ii ai Tatălui şi fraţi ai Săi. „Binecuvântat să ie Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de
binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti”. (Efeseni 1:3)
1. Paternitatea înseamnă restaurare. Hristos ne-a ridicat la un
nivel mai înalt decât cel de la care am căzut, ne-a aşezat „în
locurile cereşti”. „În El am fost făcuţi şi moştenitori, iind rânduiţi
mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul
voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte
am nădăjduit în Hristos. Şi voi, care aţi crezut cuvântul adevărului
(Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu
Duhul Sfânt care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii
noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre
lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:11-14)
2. Paternitatea înseamnă demnitate. Dumnezeu ne-a aşezat
pe aceeaşi scară valorică cu Fiul Său. Nu trebuie să ne mai ie
ruşine sau teamă, lucrurile nu vor mai avea revers. Minciuna
Diavolului este cea prin care îţi arată eşecul lucrării lui Hristos
106
în viaţa ta. Ce a făcut Hristos, ispăşirea, răscumpărarea, înierea,

unirea spirituală cu El, nu poate i zguduită, clătinată sau
contestată de nimeni, cu atât mai puţin de tine. Există o frică
inoculată de Diavol prin intermediul unei gândiri ireşti, care
are ca efect o paralizie spirituală pentru cel care o trăieşte. Odată
scos din groapa mocirloasă şi întunecoasă, odată pus pe stâncă,
există frica nejustiicată a căderii. Minciunea Diavolului este că
nu o să reuşeşti să te menţii pe stâncă. Dar e fals! Dacă lucrarea
lui Hristos a fost aşezarea ta pe stâncă, tot lucrarea Lui este să
te menţină acolo. Niciodată nu ai i reuşit prin propriile puteri
să ajungi pe stâncă şi ii sigur că nu stă în puterea ta rămânerea
ta acolo. Nu poţi spune odată ajuns pe stâncă: „Mulţumesc,
Doamne, acum mă descurc singur!” Isus nu ţi-a pus în faţă un
etalon în virtutea căruia relaţia ilială să ie menţinută. El a făcut
totul pentru ca iliaţia să ie sigură şi completă. Totul este prin
har. Relaţia dintre un tată şi un iu nu se rupe când (1) iul este
rău, sau neascultător – iii lui Eli au continuat să-i ie ii în poida
păcatului lor, (2) când iul nu mai vrea să ie iu - Fiul risipitor a
rămas iu; sau (3) când tatăl sau (4) toţi ceilalţi nu mai recunosc
legitimitatea iului. Singura legătură care se rupe este legătura
de părtăşie, care trebuie restabilită prin mărturisire şi pocăinţă.
Dacă Diavolul te acuză pe tine acum, Îl acuză pe Hristos, şi
nu are dreptul acesta. Înţelege acest lucru: Diavolul nu mai are
dreptul să te acuze! Pavel spune: „Cine va ridica pâră împotriva
aleşilor lui Dumnezeu?” (Romani 8:33) Puterea Diavolului stă
în pâră, în acuză, în intimidare şi îi devii victimă numai dacă
socoteşti drept adevăr minciunile lui. Felul cum sunt prezentate
minciunile lui Satan se potrivesc realităţii. Pare adevărat, dar
realitatea nu este adevărul, adevărul este Cuvântul. Realitatea
nu există prin sine, realitatea este un construct, o imagine, un
cumul de semniicaţii date lucrurilor. Ceea ce numim realitate
este de fapt perspectivă, modul în care vedem lucrurile, şi există
atâtea realităţi câţi ochi există.
Diavolul îţi spune: „Eşti un păcătos!” Ce te aştepţi să facă
un păcătos? Să păcătuiască! Dar Biblia spune că noi suntem
107
sinţi şi sinţiţi în Hristos. (1 Corinteni 1:2) Ne-am obişnuit

să ne asumăm perspectiva lumii asupra lucrurilor şi, având
ochii întunecaţi, să credem că şi Biblia spune acelaşi lucru. De
exemplu, bătrânii au o singură perspectivă: moartea; dar Biblia
spune cu totul altceva, că bătrânii „întineresc ca vulturii”, că
„sunt plini de suc şi verzi”. Conform Bibliei, bătrânii sunt
utili, dinamici şi plini de viaţă. Lumea spune despre tineri că
sunt supericiali, că nu pot face lucruri spirituale, că nu sunt
serioşi; dar Biblia spune: „Tineretul tău vine la Tine ca roua”;
„Vă scriu tinerilor pentru că sunteţi tari şi voi l-aţi biruit pe cel
rău”. Trebuie să hotărâm odată pentru totdeauna ce credem,
ce alegem, de partea cui suntem. Trăim în virtutea metanoii sau
conform concepţiei seculare?
Demnitatea pe care Hristos ne-o acordă şterge amintirea
ruşinii păcatelor trecute. Atunci când eşti răscumpărat în Hristos
poţi mărturisi groapa din care te-a scos, pentru că ştii că ea este
trecut, iar pentru Dumnezeu nu mai există. Dumnezeu este
singurul care te iubeşte aşa cum eşti, şi El te cunoaşte pe deplin.
Dumnezeu nu caută oameni perfecţi, ci oameni sinceri. În faţa
lui Dumnezeu nu poţi să te ascunzi. Ai momente foarte dese
când îţi spui: „Dacă ar şti fraţii ce păcat ruşinos am făcut eu, nu
m-ar mai respecta.” Sunt momente când îţi vine să te ascunzi
chiar şi de tine. Dumnezeu te cunoaşte, ştie toate faptele tale şi,
totuşi, te priveşte cu admiraţie, pentru că eşti rodul suferinţelor
Fiului Său.
& O soră a avut o vedenie pe care a povestit-o pastorului.

Ea i-a relatat cum că a văzut o Persoană divină şi a simţit un
sentiment ceresc. Pastorul a întrebat-o: „Ţi-a spus ceva? L-
ai întrebat ceva?” „Nu!”, a răspuns sora. „Data viitoare când
vei mai avea această viziune, să întrebi acea Persoană divină
despre păcatele tale.” Vedenia s-a repetat, iar sora s-a grăbit să-
L întrebe: „Ce s-a întâmplat cu păcatele mele?” „Le-am uitat!”,
a răspuns Dumnezeu. Dumnezeu are amnezie cu privire la
un singur lucru, atunci când iartă un păcătos nu-Şi mai aduce
108
aminte de păcatele lui, iar păcătosul devine sfânt. Dumnezeu

aruncă păcatele noastre în „marea uitării” şi declară „Pescuitul
interzis”. &
3. Paternitatea înseamnă identitate. Este necesară distincţia

dintre mai multe noţiuni: a i, a face, a simţi, a vrea. Identitatea
se referă la aspectul a i. Identitatea ne este conferită de relaţia
ilială cu Dumnezeu. Cel care crede în Hristos este iul lui
Dumnezeu. Tu nu eşti ceea ce alţii spun că eşti, nu eşti ceea ce
Diavolul îţi spune că eşti, nici măcar ceea ce crezi tu că eşti, nu
eşti ceea ce te simţi că eşti şi nici ceea ce ai vrea să ii, ci ceea ce
Dumnezeu spune că eşti!
III. Pace, vv. 7-10.
7. Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce

aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui
ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele
celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!”
8. „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă
glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum
Se întoarce Domnul în Sion.
9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie,
dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie
pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.
10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt,
înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile
pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului
nostru.”
În al treilea rând, moştenirea robilor Domnului înseamnă

pace. Pacea este garanţia unei relaţii adecvate cu Dumnezeu.
Pacea este un rezultat al graţierii prin Hristos. Fără învierea lui
Hristos, între noi şi Dumnezeu rămânea o prăpastie a vrăjmăşiei.
Dumnezeu este Cel care dă pacea, făcându-Se prieten cu omul.
109
Iov spune: „Împrieteneşte-te cu Dumnezeu şi vei avea pace.” (Iov

22:21) Pacea înseamnă certitudine în orice situaţie. Pacea pe
care ne-o dă Dumnezeu „întrece orice pricepere”, nu o putem
explica, dar o putem experimenta. Aşa cum curcubeul este
semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe şi circumcizia
este semnul legământului cu Avraam şi poporul Israel, pacea
este pecetea şi semnul Noului Legământ în care am intrat cu
Dumnezeu (v. 10).
Acest legământ este fundamentat pe dragoste. Dragostea
este esenţa lui Dumnezeu şi, datorită acestui fapt, El a găsit o
soluţie la problema păcatului nostru.
& În ilmul Quo Vadis este o scenă unde personajul principal

îl întreabă pe apostolul Petru: „Grecii au adus înţelepciunea,
romanii puterea; creştinii ce aduc nou?” Răspunsul vine prompt
şi uluitor pentru acel consul roman, devenit ulterior creştin:
„Creştinismul a adus iubirea!” Dragostea a biruit dreptatea.
Dragostea găseşte soluţii! Dragostea garantează veşnic. &
Principiul deinitoriu al dragostei este reciprocitatea. Ceea

ce face ca dragostea lui Dumnezeu să ie specială este faptul că
El a luat iniţiativa. „Dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul
că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”
(Romani 5:8)
Dostoievski spunea foarte frumos că, dacă nu ar i existat
decât un singur om pe pământ care să creadă şi pentru care să
moară Hristos, El nu ar i pregetat şi S-ar i sacriicat chiar şi
pentru unul singur. Dragostea nu se teme de eşec. Dragostea
care te înalţă este închinare, dragostea la nivel orizontal este
afecţiune, iar dragostea care se coboară se numeşte har.
Desigur, Dumnezeu S-a aşteptat la răspuns, dar nu a aşteptat
să vadă iniţiativă, pentru că omul este îndărătnic. Dumnezeu a
luat iniţiativa şi a investit, a găsit soluţii, a dăruit şi nu a făcut
economie, pentru că dragostea nu se teme de risipă.
110
IV. Prosperitate, vv. 11-13.
11. „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato!

Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu, şi-
ţi voi da temelii de sair.
12. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de
pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate.
13. Toţi iii tăi vor i ucenici ai Domnului, şi mare
va i propăşirea iilor tăi.“
Dumnezeu Îşi aduce poporul dintr-un climat nesigur într-

unul stabil. Dumnezeu îi dă „Fiicei Sionului” „temelii de sair”.
Stabilitatea unei cetăţi era dată de amplasament. Primul criteriu
după care un locuitor mesopotamian îşi alegea cetatea, polisul,
era securitatea. Cetăţile din zonele muntoase şi izolate erau
mai favorabile decât cele din zonele deschise şi traversate de
drumuri circulate. Cetăţile erau înconjurate de ziduri groase şi,
în cazul cetăţilor mai mari, de diguri pline cu apă. Dumnezeu
îi dă robului Său „temelii de sair”, „ziduri de rubin” şi „ocoale
(diguri, şanţuri) de nestemate”.
Binecuvântarea lui Dumnezeu aduce stabilitate în viaţa
noastră. Biblia spune „binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte,
şi El nu lasă să ie urmată de niciun necaz.” (Proverbe 10:22)
Dumnezeu ne conduce pe o cale prosperă, aceasta este voia
Sa. Prosperitatea înseamnă stabilitate şi siguranţă. Dumnezeu
nu ne dă binecuvântare ca să ne umple de griji, ci pentru a ne
elibera de ele. Isus S-a sărăcit pentru ca noi să devenim mai
bogaţi, şi acest lucru nu este valabil doar în domeniul spiritual.
Există o mentalitate păguboasă de care suferă poporul român:
pauperismul, mentalitatea sărăciei. În România s-a dezvoltat o
Evanghelie a sărăciei, care face din sărăcie o virtute. Sărăcia nu
este o virtute, iar bogăţia nu este un privilegiu. Dumnezeu este
interesat în primul rând de starea noastră spirituală, dar nu
neglijează aspectul material al vieţii noastre. Alţi credincioşi,
111
care au o spoială de evlavie, protestează împotriva evangheliei

prosperităţii, promovând astfel o mentalitate pauperă. Ambele
„evanghelii” sunt păgubitoare, una îţi vinde iluzii ieftine
(evanghelia prosperităţii), iar cealaltă te înnobilează cu minciuni
(evanghelia sărăciei). Noi nu predicăm o anumită „evanghelie”,
ci vrem să proclamăm planul lui Dumnezeu pentru noi. Planul
lui Dumnezeu este binecuvântare, fericire, pace, mântuire,
biruinţă, libertate… Dumnezeu nu se îngrijeşte doar de sulet,
ci de toate aspectele vieţii noastre: relaţii, familie, profesie…
Dumnezeu este interesat de dezvoltarea potenţialului tău prin
care Îl poţi lăuda pe Dumnezeu la un nivel maxim. O stare de
stabilitate este imperativă pentru împlinirea acestui scop.
„Mare va i propăşirea iilor tăi.” Binecuvântarea lui
Dumnezeu nu înseamnă doar împlinirea nevoilor, ci belşug.
Principiul binecuvântării este vechi, simplu şi clar: odată ce eşti
binecuvântat trebuie să binecuvântezi şi tu, la rândul tău, pe
altcineva. Acest principiu l-a învăţat Dumnezeu pe Avraam:
„Vei i binecuvântat şi vei i o binecuvântare.” (Genesa 12:4)
V. Protecţie, vv. 14-17.
14. Vei i întărită prin neprihănire. Izgoneşte

neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu
se va apropia de tine.
15. Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine;
oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta.”
16. „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care sulă
cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar
tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.
17. Orice armă făurită împotriva ta va i fără putere;
şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva
ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor
Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine,
zice Domnul.”
112
Un alt aspect al moştenirii este protecţia divină.

1. Garantul protecţiei divine este neprihănirea. Atât timp cât te
ali în aria voii lui Dumnezeu nu ai de ce să temi. Teama este o
jignire pe care I-o aduci lui Dumnezeu. (v.14a)
2. Garantarea protecţiei divine este incompatibilă cu neliniştea
suletească. Dumnezeu poate linişti furtuna şi echilibra barca,
dar nu se poate lupta cu neliniştea ta interioară. A te bucura de
pace este o decizie pe care o iei singur. (v.14b)
3. Obiectele spaimei şi ale fricii sunt inofensive. (v.17) Armele
făurite împotriva ta nu au putere, pentru că toate au fost
îndreptate şi învinse în Hristos. Apostolul Pavel întreabă: „Unde
îţi este biruinţa moarte, unde îţi este boldul moarte, boldul morţii este
păcatul…” (1 Corinteni 15:55, 56) Moartea a înipt boldul ei în
trupul lui Hristos, dar el a rămas acolo. Diavolul a „muşcat
călcâiul” lui Hristos, dar i-a rămas veninul în trupul lui Hristos.
Diavolul este un înfrânt, are capul zdrobit, tot ce mai poate să
facă este să dea din coadă.
4. Glasul celui neprihănit poate osândi nelegiuirea. (v.17b)
Odată ce Hristos a câştigat biruinţa, ne-a dăruit-o. Nimic nu ne
poate înfrânge, nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui,
nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui. Suntem de partea
câştigătoare. Biruinţa este destinul nostru. Suntem condamnaţi
să biruim. Aceasta este moştenirea Robilor Domnului.
113
Puterea mărturiei
Faptele apostolilor 2:1-41
„Voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul

Sfânt peste voi, şi-Mi veţi i martori…”
(Faptele apostolilor 1:8)
Există o diferenţă între Biserica primară şi Biserica

modernităţii. Biserica primară s-a rugat 10 zile, Petru a predicat 5
minute şi 3000 de oameni s-au pocăit. Biserica de astăzi se roagă
10 minute, predică 10 zile şi se pocăiesc 3 oameni.1 Pentru a se
pocăi 3000 de oameni, a fost nevoie de o singură predică; astăzi,
pentru a se pocăi un om, este nevoie de 3000 de predici. Biserica
primară nu avea nici mijloace de transport automatizate, nici
sistem de ampliicare a sunetului, nici măcar întreaga Biblie; nu
avea radio sau televiziune, şi totuşi „toţi cei ce locuiau în Asia,
Iudei şi Greci, au auzit Cuvântul Domnului”. (Faptele Apostolilor
19:10) Există un secret sau un principiu? Dacă este un secret, aş
vrea să-l descopăr, dacă există un principiu vreau să-l aplic.
Cu ajutorul imaginaţiei vizualizez Rusaliile, dar aş vrea să le
trăiesc personal într-un mod nou. Faptele Apostolilor, capitolul
2, relatează o sărbătoare bine circumscrisă istoric, cu personaje
şi evenimente care ne uimesc. Totuşi, cred că Cincizecimea nu
este doar o sărbătoare singulară ale cărei evenimente sunt doar
amintire, ci o sărbătoare repetabilă care poate i trăită în mod
particular de orice credincios care vrea să ie martor pentru şi
al lui Hristos. De fapt, nu poţi i un martor al lui Hristos fără
să treci pe la „Rusalii”. Experienţa Rusaliilor devine astfel un
imperativ.
1. John Maxwell, 2000
115
Mesajul rusaliilor
Participare. Sărbătoarea Rusaliilor ne vorbeşte despre
necesitatea unei participări personale a omului la această
sărbătoare. Sărbătoarea Rusaliilor era una din cele trei sărbători
însoţite de pelerinaj, alături de Paşti şi Sărbătoarea Corturilor.
Sărbătoarea Rusaliilor coincidea cu perioada în care Evreii au
primit Legământul şi Legea mozaică (Decalogul, Exod 19, 20).
Rusaliile, în Noul Testament, au o nouă semniicaţie: pecetluirea
Noului Legământ cu Duhul Sfânt, în care Legea nu mai este
scrisă pe tablele de piatră, ci profund în inimă. Acest lucru ne
spune că este mai importantă relaţia spirituală cu Dumnezeu
decât îndeplinirea ritualurilor şi ceremoniilor convenţionale
unui anumit cultural sau social. Ceremoniile moderne ţin de
tipul de îmbrăcăminte, forma de închinare, un anumit stil de
muzică etc.
Prioritate. Cincizecimea (Shavuot) este denumirea sărbătorii
care avea loc la cincizeci de zile după sărbătoarea Paştelui,
la începutul recoltării orzului şi la cincizeci de zile după
Sărbătoarea Primelor Roade.2 Cincizecimea era sărbătoarea
încheierii secerişului şi a dedicării recoltei lui Dumnezeu.
Sărbătoarea ţinea doar o zi şi se aducea o jertfă specială de
mâncare constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul
că Dumnezeu asigură pâinea de iecare zi.3 Cu această ocazie
de veselie, israelitul nu-l uita pe cel sărac şi neajutorat lăsând
pe câmp spice neculese.4 Această sărbătoare are o semniicaţie
profetică însemnată. Ea preigurează revărsarea Duhului
Sfânt asupra Bisericii.5 Cele două pâini reprezentau Evreii şi
Neamurile uniţi în Biserică. Aici aluatul reprezintă germenele
Împărăţiei lui Dumnezeu menit să crească în putere, în mod
tainic.6 Din acel moment nu se mai mănâncă pâinea întristării,
ci a bucuriei, în starea de mântuit în Isus Hristos.
2. Deuteronom 23:15-20; Numeri 28:26-31; Deuteronom 16:9-12
3. Levitic 23:15-20
4. Levitic 23:22
5. Faptele Apostolilor 2:1
6. Matei13:33-35
116
Puterea mărturiei
Pregătire. Duhul Sfânt face sărbătoare, dar tot el alege

să intervină în momente-cheie, semniicative pentru om.
De ce alege Dumnezeu să-Şi manifeste mai mult puterea în
contexte neobişnuite decât în cele obişnuite, sau în cadrul unor
evenimente notabile? Este un paradox pe care îl observăm. Isus
S-a născut în timpul unui recensământ, a instituit Cina tocmai
în seara când trebuia mâncat Paştele şi a fost prins, judecat
şi răstignit în contextul aceleiaşi sărbători. Dumnezeu alege
momente în care aşteptările omului sunt încordate, o sărbătoare,
un recensământ, o manifestare politică, sportivă sau academică.
Aceasta este metoda lui Dumnezeu, mai întâi creează un cadru
prin care intervenţia Lui să ie cât mai relevantă pentru toţi cei
ce intră sub incidenţa lucrării Lui. Apostolii au pregătit acest
eveniment în rugăciune, timp de zece zile. Trebuie să pregăteşti
cadrul, să te pregăteşti pentru „Rusalii”, botezul, umplerea cu
Duhul Sfânt.
Participanţii de la Rusalii
Ignoranţii – În perioada praznicului la Ierusalim erau
aproape două milioane de oameni. Cifra de 3000 care s-au
pocăit ni se pare mare, dar, în raport cu totalitatea celor care
au participat, nu mai pare aşa de mare. Cei mai mulţi şi-au
văzut de ritualurile lor, de slujbele lor, şi nici măcar nu i-au
băgat în seamă pe aceşti ucenici. Despre aceştia Biblia nu
spune nimic, pentru că ignorantul este străin de Dumnezeu
şi lucrarea Lui. Aceştia constituie procentul cel mai mare al
tabloului nostru. Cu aceştia nu te lupţi, nu te contrazici, pentru
că ei nu sunt interesaţi de Dumnezeu sau chestiuni religioase.
Dacă îndeplinesc eventual un ritual religios, ei nu-l trăiesc, îl fac
doar din inerţie socială. Acesta este tipul de om secular căruia
nu trebuie să-i argumentezi că Dumnezeu există şi care este
beneiciul acestui fapt pentru el. Deşi fenomenul a fost însoţit
de elemente supranaturale (sunet puternic şi limbi de foc),
totuşi, numărul ignoranţilor a fost mare.
117
Impresionaţii – Există o altă categorie de participanţi care

trăiesc doar un sentiment de uimire, uluire, stupoare. Aceştia
nu au înţeles ce se întâmplase, dar pentru că erau în căutare
de neobişnuit, au fost satisfăcuţi datorită evenimentului. Acum
aveau ce povesti.
Impertinenţii – Aceştia nu au înţeles ce se întâmplă, dar în
natura lor este impregnată batjocura, şi au găsit, astfel, un prilej
potrivit pentru a batjocori. Impertinenţii nu au înţeles limbile,
dar au pus eticheta. Este vorba de un paralogism, un argument
fals numit petiţio principi. Când se confruntă cu un fenomen
neobişnuit, omul caută o explicaţie. Omul nu poate trăi în
dezechilibru psihic şi de aceea îşi fabrică tot felul de explicaţii.
Omul nu îşi va explica, sau nu va accepta alte explicaţii decât
acelea care se potrivesc aşteptărilor şi opiniilor lui. Explicaţia
unui fenomen nou este limitată datorită lipsei de informaţii.
Înţelegerea este capacitatea de raportare a informaţiilor noi
primite la cele vechi, dar dacă informaţiile anterioare lipsesc,
explicaţia are de suferit, şi omul trăieşte o disonanţă cognitivă.
Deoarece există în natura umană nevoia de explicare, de cele
mai multe ori se recurge la o explicaţie pripită şi lejeră, care
să nu angajeze în vreun fel pe cei care o acceptă. Batjocura, în
cazul nostru, este un mecanism de apărare, ei şi-au explicat
simplu „sunt beţi”, dar acest argument nu explică sunetul sau
limbile de foc.
Împuterniciţii – O altă categorie participantă la Rusalii sunt
ucenicii care au fost investiţi de Duhul Sfânt şi împuterniciţi să
ie martori ai morţii şi ai învierii lui Isus.
Inluenţaţii - Această categorie, de peste 3000 de participanţi,
au trecut peste nivelul de impresionare şi au fost inluenţaţi, iar
viaţa le-a fost schimbată total.
Totdeauna când Duhul Sfânt intervine va atrage aceste
reacţii: uimire pentru cei mai mulţi, admiraţie pentru cei
cucernici, adversitate pentru cei religioşi şi ignoranţă pentru
ceilalţi. Stupoarea nu a fost scopul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt
nu face ceva doar ca să ne uimească, ci ca să-L gloriice pe Isus.
118
Puterea mărturiei
Tipuri de martori
Într-un proces social se citează trei tipuri de martori: martorul
ocular, expertul şi martorul care se bazează pe experienţă.
Martorul ocular - este cel care îşi certiică mărturia pe
baza participării directe la actul pentru care depune mărturie.
Ucenicii erau la Rusalii martori oculari ai învierii lui Hristos:
„Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui.”
(Fapte 2:32)
Exemple:
• Fapte 3:15 - Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care
Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.
• Fapte 5:32 - Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi
Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de
El.”
• Fapte 10:39 - Noi suntem martori a tot ce a făcut El în
ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L
pe lemn.
• Fapte 10:41 - Nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi
mai dinainte de Dumnezeu, nouă, cari am mâncat şi am
băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.
• Fapte 13:31 - El S-a arătat, timp de mai multe zile, celor
ce se suiseră cu El din Galilea la Ierusalim, şi cari acum sunt
martorii Lui înaintea norodului.
Expertul – Este martorul care îşi legitimează mărturia pe

baza profesionalismului şi cercetărilor făcute în cazul respectiv.
Luca este un astfel de martor. El îşi începe Evanghelia în felul
următor: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire
amănunţită despre lucrurile cari s-au petrecut printre noi, după cum
ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi
au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule
Teoile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor
acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele,
ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit
prin viu grai.” (Luca 1:1-4) Un alt martor expert este apostolul
119
Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,

ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul
vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim
despre ea, şi vă vestim viaţa vecinică, viaţă care era la Tatăl, şi care
ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim
şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este
cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:1-3) La Rusalii,
apostolii jucau ambele roluri, atât de martor ocular, cât şi de
martor expert. În cazul proceselor sociale moderne expertul
are cea mai mare credibilitate. Credibilitatea trebuie câştigată
şi apoi va i recunoscută. Ucenicii, deşi erau experţi, nu le era
recunoscută credibilitatea în faţa unei mulţimi care preţuia
doar cuvântul marilor preoţi şi al cărturarilor; dar Duhul Sfânt
a compensat nevoia de credibilitate oicială. Ulterior apostolii
au fost consideraţi cel mai important element de credibilitate a
mărturiei creştine. Credibilitatea este o chestiune de imagine.
Ea poate i construită şi dărâmată, câştigată sau pierdută;
credibilitatea este un capital, pe care atunci când îl ai trebuie
să-l investeşti, atunci când nu îl ai trebuie să depui un efort
deosebit pentru a-l câştiga.
Martorul empiric – Acesta îşi certiică mărturia prin

experienţa desfăşurată a vieţii. Martorul ocular poate participa
la un eveniment sau un fenomen, uneori întâmplător, şi, astfel,
devine martor; martorul empiric poate să certiice prin date şi
fapte tot cursul evenimentelor. De exemplu, atunci când cineva
este acuzat de crimă, martorul ocular poate să certiice pe baza
observaţiei, pledând pro sau contra. Expertul face cercetări, şi
pe baza datelor adunate îşi argumentează punctul de vedere.
Martorul empiric depune mărturie în virtutea relaţiei pe care a
avut-o cu acel om. El poate să certiice cu fapte despre caracterul
acelei persoane.
Duhul Sfânt ne împuterniceşte pentru a i martori pentru
Isus. Petru a devenit un martor al lui Hristos, un glas al Duhului
Sfânt. Petru a reacţionat la eticheta falsă pusă asupra lor şi a
argumentat.
120
Puterea mărturiei
Transformarea lui Petru

Privind la imaginea lui Petru ca ucenic în primii ani de lucrare
ai Domnului Isus, de la momentul când s-a lepădat, momentul
Rusaliilor şi pe tot cuprinsul Faptelor Apostolilor, observăm
o mare diferenţă. Petru rămâne acelaşi om plin de energie,
iniţiativă şi dinamism, dar mai statornic, mai perseverent şi
mai ferm. Petru devine cu adevărat o „piatră”. În acest capitol
observăm tranziţia lui Petru:
De la intimidare la îndrăzneală. Petru nu mai este cel care se
leapădă în faţa unei slujnice, nu mai scoate sabia, un act dictat
de mecanismul de apărare. Nu mai este impulsiv, ci calculat,
cu argumente şi dovezi. Confruntă o mulţime mare care îi stă
în faţă, nu îi este frică de vreo piatră care ar putea i aruncată,
nu se împiedică în impostori, ci ţine un discurs clar, cald şi
convingător. Are curajul să declare învierea lui Hristos în faţa
celor care L-au răstignit şi să acuze comportamentul lor.
De la ignoranţă la înţelepciune. De multe ori Petru a vorbit
necalculat, fără să ie întrebat, de multe ori greşit, dar acum
discursul lui Petru de la Rusalii ne evidenţiază un om care are
o succesiune logică în argumente, ştie cum să pună problema
şi ştie să se apropie de oamenii cărora se adresează. Tactul
lui Petru se dovedeşte prin folosirea unei titulaturi de cinste
pentru cei cărora li se adresa: „bărbaţi israeliţi”, iar când spune
ceva care ar putea incomoda psihic, amortizează ideea prin
„să-mi ie îngăduit, fraţilor.” Foloseşte marca de identiicare
„fraţilor”.
De la indiferenţă la integritate. Petru, până în acest context,
dorea să aibă iniţiativa, să ie lider, să ie în centrul atenţiei; singurul
personaj care conta era el. Petru este acum glasul tuturor ucenicilor,
nu se reprezintă pe sine, ci pe toţi şi, mai ales, ştie că Îl reprezintă pe
Hristos. Cei care i-au ascultat discursul nu s-au adresat numai lui
Petru: „Frate, ce să facem?”, ci tuturor, „fraţilor”, ceea ce dovedeşte
sinceritatea şi modestia lui Petru. Discursul lui Petru nu l-a făcut pe
el să strălucească, ci pe Hristos, iar ceilalţi, care au stat în picioare
alături de el, i-au fost un sprijin, fapt care a dat greutate discursului.
121
Petru a ştiut că nu este singur, ucenicii au fost o echipă, iar Petru a

fost doar gura prin care s-a auzit glasul tuturor.
De la ipocrizie la iubire. Petru îşi dovedeşte iubirea acestor
oameni predicându-le Evanghelia. Faptul că oamenii au rămas
„străpunşi în inimă” este o dovadă că au receptat fondul afectiv
prin care Petru şi-a transmis mesajul. Oamenii nu au reacţionat
ca şi cum ar i fost acuzaţi de un moralist, ci ca şi cum un prieten
i-a avertizat de situaţia periculoasă în care se ală. În loc de
adversitate, ei au manifestat încredere şi i-au cerut lui „Petru şi
celorlalţi apostoli” soluţia: „Fraţilor, ce să facem?”
122
Glasul mărturiei
Faptele apostolilor 2:1-41
I. Glasul convingerii
„Petru s-a sculat în picioare….” Nu i-a fost frică de piatra
ce putea i aruncată de vreun împotrivitor, nu i-a fost teamă
că cineva îl va contrazice, sau că întreaga mulţime se va uni
împotriva lui, aşa cum a făcut-o împotriva lui Isus. Şi-a „ridicat
glasul” şi a reuşit să treacă peste batjocuri, peste adversitate şi
să atragă atenţia, să explice şi să convingă mulţimea de natura
pozitivă a fenomenului, având o acceptanţă de peste 3000 de
oameni.
& Neprihănitul din Sodoma. Legenda spune că, înainte de a

distruge Sodoma, Dumnezeu a trimis acolo un om neprihănit
ca să vestească judecata pe care va trebui să o suporte dacă nu se
vor pocăi. A predicat în continuu o lună, două luni, un an, dar
parcă nimeni nu îl băga în seamă, nici măcar nu-l vedeau, nici
nu-l auzeau. La un moment dat, se opreşte cineva şi-l întreabă
de ce mai continuă dacă nu-l ascultă nimeni. Omul a răspuns:
„Când am venit aici, am crezut că am să schimb pe cineva şi am
să-l salvez, acum strig ca să nu mă schimbe ei pe mine!” &
Dacă vei tăcea în faţa păcatului ostentativ, acest lucru va

i interpretat drept aprobare. Glasul mărturiei se ridică atunci
când numele lui Isus este în joc. „Tăcerea e de aur”, spune
proverbul, dar uneori este doar dovada laşităţii. Nu ai voie să
taci când Numele sau lucrarea lui Dumnezeu este batjocorită.
Când Numele lui Dumnezeu este luat în deşert, trebuie să le
aminteşti celor ce fac acest lucru că Dumnezeu nu-Şi împarte
slava Sa cu nimeni, şi pentru acest lucru nu va permite ca
lucrarea Duhului Sfânt să ie hulită.
123
Pe ce se bazează convingerea noastră? Certitudinea care

inspiră un mesaj plin de îndrăzneală nu trebuie confundată cu
tupeul sau bădărănia. Certitudinea nu trebuie confundată cu
utopia sau nebunia. Certitudinea are la bază fapte, informaţii,
evenimente şi argumente incontestabile.
1. Evidenţa interioară a Duhului Sfânt. Nu poţi convinge
pe cineva de ceea ce nu eşti tu mai întâi convins. Glasul
convingerii se naşte din evidenţa interioară dată de Duhul
sfânt. Nimeni nu te poate zdruncina din ceea ce eşti convins.
De exemplu, dacă vreun ilozof ţi-ar spune că Dumnezeu
nu există, l-ai crede? Nu! De ce? Pentru că în conştiinţa ta
ai fost convins de Duhul Sfânt de existenţa lui Dumnezeu.
Sau, dacă un teolog liberal ţi-ar spune că nu eşti mântuit, l-ai
crede? Nu! De ce? Pentru că Duhul Sfânt a certiicat inimii
tale că eşti copil al lui Dumnezeu, odată ce ai crezut că Isus
este Fiul lui Dumnezeu. „Duhul este cel care mărturiseşte despre
lucrul acesta, iindcă Duhul este adevărul.” (1 Ioan 5:6b)
2. Experienţa vieţii cu Dumnezeu. Convingerile pe care ni
le formăm, în calitate de creştini, se bazează pe Scriptură.
În acelaşi timp, Dumnezeu Îşi dovedeşte Cuvântul prin
implicarea Sa în viaţa noastră. Experienţa providenţei
lui Dumnezeu este un alt element de formare a opiniilor.
Părtăşia cu alţi creştini ne ajută să ne ediicăm convingerile.
3. Exprimarea convingerilor în mod deschis. Odată ce îţi
expui public convingerile, vei avea o mai mare libertate de
exprimare şi oamenii vor şti poziţia ta, iar ambiguitatea va
dispărea. Oamenilor le este frică de străini şi de tot ceea ce
este neobişnuit, de aceea trebuie să-i familiarizăm pe cei
din jurul nostru cu gândirea creştină pe care o împărtăşim.
Acest lucru are mai multe faţete: pe de o parte, odată ce ţi-
ai expus public convingerile eşti obligat de norma socială a
consecvenţei să-ţi păstrezi aceeaşi convingere, în consecinţă
libertatea, dinamica şi mobilitatea opiniilor dispar; pe de
altă parte, omului îi este greu să gândească şi să înţeleagă
situaţii noi, de aceea tot ce apare nou este relaţionat
124
Glasul mărturiei
informaţiilor deja sedimentate. Pentru ilustraţie voi face o

analogie cu lumea politică. Dacă ai cunoscut o persoană cu o
gândire comunistă, ai etichetat-o în consecinţă, şi dacă acea
persoană îşi reconsideră poziţia eticheta socială îl obligă
să ie consecvent poziţiei lui anterioare. Niciodată nu-l vei
considera pe Ion Iliescu un om cu gânduri liberale, pentru că
el a fost preşedintele unui partid socialist; chiar dacă va dori
să-şi schimbe poziţia, nu va putea din cauza acestei etichete
socialiste. Dacă va exista vreo schimbare, aceasta va avea
loc de la indezirabil la dezirabil social. Dacă luxul opiniilor
este socialist vom avea o majoritate socialistă, dacă fondul
majoritar este liberal, atunci vom avea opinii şi oameni cu
identitate liberală.
Convingerea trebuie argumentată, dar ea depăşeşte sfera
argumentelor. Mecanismul este următorul: mai întâi eşti convins
de un anumit lucru, apoi cauţi argumente. Mai întâi apare
convingerea, apoi raţiunea se supune şi găseşte argumente.
Învierea lui Isus este fundamentală credinţei creştine şi oferă
certitudine.
Petru foloseşte cuvântul declarativ şi îşi proclamă
mesajul. Cuvântul declarativ este cuvântul care statorniceşte
argumentele. Cuvântul declarativ nu stă la masa negocierilor,
nu se milogeşte în compromisuri intelectuale şi nici nu se pierde
în speculaţii abstracte şi seci. Cuvântul declarativ proclamă
valoarea unui lucru, nu îi argumentează existenţa.
Petru declară implicit:
• Eroarea de interpretare a impostorilor.
• O nouă interpretare: evenimentul este împlinirea unei
profeţii - Ioel 2:28
• Isus a trăit făcând semne şi minuni care Îl certiică drept
Fiul lui Dumnezeu.
• Împăratul David este mort.
• Isus a murit şi a înviat.
• Isus Hristos este Domn, Mesia, Mântuitor, Speranţă
pentru omenire.
125
Stilul de predică al lui Petru ar putea i descris în felul

următor: „Începi de jos, ţinteşte sus, explodezi… şi te aşezi într-
un ropot de aplauze!”
II. Glasul cunoaşterii, vv.15-36.

Era nouă dimineaţa, şi Petru ţine un discurs argumentativ
legitimat de fenomenul la care oamenii au participat. Pogorârea
Duhului Sfânt a fost însoţită de câteva fenomene supranaturale: un
sunet „ca vâjâitul unui vânt puternic”, „limbile de foc” şi „vorbirea
în limbi”. Asupra acestor lucruri se impunea o explicaţie.
Era Ziua Rusaliilor, ziua în care evreii aduceau cele dintâi
roade ale pământului înaintea Domnului. Duhul Sfânt putea să
Se i pogorât în orice zi, dar El a ales această zi tocmai pentru a-i
da o nouă semniicaţie. Zilele de sărbătoare publică sunt zile pe
care Dumnezeu le foloseşte pentru a Se manifesta. Dumnezeu are
metodele Sale de a atrage atenţia.
Forma predicii lui Petru

Forma predicii lui Petru este foarte echilibrată. Orice discurs
bun are aceste patru elemente: informare, explicare, ilustrare şi
aplicare. Împletirea acestor patru elemente dau vigoare unui
discurs şi fac din predicare o artă.
• Informare, vv. 16-21 – Evenimentul este profeţit de Ioel.
Petru foloseşte argumentul autorităţii, făcând apel la
respectul evreilor pentru profeţii.
• Explicare, vv. 22-24, 33-36 - Isus Hristos este viu şi a trimis
Duhul Sfânt.
• Ilustrare, vv. 25-31 - David a profeţit moartea şi învierea lui
Isus, folosind un limbaj ilustrativ.
• Aplicare, vv. 38-41 – Petru, în primă fază, se eschivează
să facă aplicaţia. De ce să dai anumite sfaturi care nu îţi
sunt cerute? Arta discursivă culminează în acest punct,
să-i determini pe cei care te ascultă să-ţi ceară soluţia la
problema expusă de tine.
126
Glasul mărturiei
Conţinutul predicii lui Petru

Predica lui Petru a avut caracter hristocentric, Isus
este subiectul mesajului său proclamat pe trei adevăruri
fundamentale: Isus Hristos este Viu, Isus Hristos este Domn şi
Isus Hristos este Mântuitor.
1. Isus Hristos este Viu, vv. 22-30.
• Adeverit de Dumnezeu prin minuni v. 22
• A împlinit profeţiile vv. 25-30
• Biruitor asupra morţii v. 24
2. Isus Hristos este Domn, vv. 32-36.
• Are drept de stăpânire, v. 33a
• I se cuvine închinarea, v. 33b
• Trimite Duhul Sfânt, v. 33c
3. Isus Hristos este Mântuitor, vv. 37-42
• Iartă păcatele v.38
• Linişteşte suletul v. 40
• Asigură părtăşia v. 42
Isus Hristos este viu

Buda este în mormânt, Confucius este în mormânt,
Mahomed este în mormânt, chiar şi împăratul David este
în acelaşi mormânt în care a fost îngropat, dar mormântul
lui Isus Hristos este gol. Numele marilor oameni de stat, al
ilozoilor, al revoluţionarilor, al marilor oameni de ştiinţă au
strălucit pentru o vreme şi au dispărut; dar există un Nume
care străluceşte cu iecare generaţie mai puternic. Fiindcă Irod
nu L-a putut ucide, moartea nu L-a putut înfrânge, mormântul
nu L-a putut fereca; este adorat de sinţi, venerat de îngeri şi
proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domn al domnilor şi Împărat
al împăraţilor, Numele Lui este Hristos Domnul.
Mulţi s-au declarat dumnezei şi domni, dar unul singur
rămâne veşnic, pentru că este viu şi nu mai moare. Imperiul
lui Nebucadneţar a fost cel mai strălucitor, dar a fost cucerit.
Imperiul lui Alexandru cel Mare a fost imens, dar a fost
împărţit. Imperiul Roman a fost puternic, dar a fost slăbit, dar
127
există o Împărăţie care a început precum un grăunte de muştar

care creşte şi s-a făcut un pom viguros. Această Împărăţie nu va
i înfrântă niciodată, pentru că Regele ei este viu în vecii vecilor.
Cei ce sunt în Hristos sunt vii, după cum şi El este Viu. A te
apropia de Hristos înseamnă viaţă, pe când depărtarea de El
înseamnă sinucidere. Hristos a biruit păcatul, moartea, durerea
etc. Cât va exista lumea va exista şi Evanghelia, va exista şi
Biserica, pentru că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui,
pentru că Isus Hristos este Viu. Lumea va pieri, dar Hristos şi
Biserica Sa vor rămânea veşnic.
Isus Hristos este Domn

În calitate de Domn, Isus (1) are drept de stăpânire peste
toate lucrurile, (2) I se cuvine închinarea şi (3) trimite Duhul
Sfânt. Dumnezeu a creat totul pentru Isus, de aceea trebuie să
ne supunem domniei Lui. Supunerea înseamnă, cu ajutorul
discernământului spiritual, să recunoşti autoritatea Lui peste
viaţa ta. Petru declară ceea ce evreii au contestat cu cincizeci de
zile în urmă: domnia lui Hristos. „Să ştie bine dar, toată casa lui
Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care
L-aţi răstignit voi.” (Faptele Apostolilor 2:36)
Odată ce recunoşti domnia lui Isus Hristos, primul sentiment
este cel de reverenţă şi adoraţie. Închinarea înseamnă relaţie
personală cu El. Un prieten de-al meu deinea închinarea în
felul următor: Eu cu El şi El cu mine şi nimic între noi doi. Biblia
nu vorbeşte despre închinare adevărată, ci despre adevăraţi
închinători, acei credincioşi care fac din închinare un stil de viaţă
şi singura lor preocupare este să-L înalţe pe Isus: „Dar vine ceasul,
şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui
în duh şi în adevăr; iindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.”
(Ioan 4:23) Tot în calitate de Domn, Hristos trimite Duhul Sfânt
Bisericii. Duhul Sfânt are un singur scop: să-L proslăvească pe
Isus Hristos. „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului…Mă
va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”
(Ioan 16:13-14). Hristos este înălţat doar prin ce este al Lui.
128
Glasul mărturiei
Duhul Sfânt Îl proslăveşte prin „ce este al Lui”; în acelaşi fel noi
trebuie să im ai Lui, ca să putem i adevăraţi închinători şi să
luăm din „lucrurile Lui” pentru a-L proslăvi.
Isus Hristos este Mântuitor

În calitate de Mântuitor, (1) Isus iartă păcatele. Cei care
au auzit predica lui Petru au avut un sentiment adânc de
culpabilitate. Duhul Sfânt i-a convins de vinovăţia păcatului
lor. Orice păcat are cu el blestemul, pedeapsa şi moartea. „Toţi
oamenii am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”
(Romani 3:23) În acest context, al Rusaliilor, avem de-a face cu o
culpabilitate colectivă a celor care au participat la răstignirea lui
Hristos. Acest sentiment a fost trăit şi de germani după cel de-
al Doilea Război Mondial. Există impresia că iecare om poate
i mândru de naţionalitatea pe care o are, numai germanii nu
sunt mândri că sunt germani. Acest sentiment a fost trăit de
evrei, sau cel puţin li s-a inoculat, de-a lungul istoriei. După
cel de-al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat, iar
culpabilitatea publică a evreilor a fost transferată germanilor.
Cred că tocmai acest sentiment opreşte izbucnirea unui nou
război mondial. Este profeţit în Daniel, Ezechiel şi Apocalipsa
războiul din Armaghedon. Resortul acestui război va i tocmai
dinamica şi mobilitatea acestor sentimente de culpabilitate.
Evreii vor i înfăţişaţi drept un popor liniştit, prosper, care a
fost victimă a istoriei. Ei vor proita de această imagine, ceea ce
va atrage ura popoarelor oarecum vizate de această acuză.
Să ne întoarcem la contextul nostru: Isus este Mântuitor
personal, dar aici avem de-a face cu o culpabilitate colectivă şi
publică. Acest sentiment a fost deseori apelat de Petru şi ceilalţi
apostoli în predicile lor. Totuşi, Petru nu este doar un simplu
moralist care acuză pentru a accentua o rană, ci, pe lângă
sentimentul pe care l-a trezit, Petru aduce soluţia: iertarea în
Isus Hristos.
În calitate de Mântuitor, Isus aduce inimii linişte şi pace cu
Dumnezeu. Isus leagă pe noul convertit într-o relaţie directă de
129
pace. Iertarea lui Dumnezeu înseamnă eliberare de povara grea

a păcatelor. În acelaşi timp, pe lângă relaţia de pace cu El, Isus
ne leagă într-un lanţ al părtăşiei cu ceilalţi creştini.
III. Glasul caracterului

Petru nu a dat sfaturi, decât atunci când i-au fost cerute, iar
sfaturile pe care le-a dat au fost mai întâi aplicate de el însuşi.
Acest lucru vorbeşte despre caracterul lui Petru.
& Evreul şi Rabinul. Un evreu se duce la rabinul său să-i

spună problema gravă pe care o avea. „Rabi, îmi mor găinile,
ce să fac?” Rabinul răspunde cucernic: „Nu te-am văzut atât de
des la sinagogă, Dumnezeu îţi atrage atenţia în acest fel. Vino la
sinagogă!” După o săptămână, evreul vine din nou la rabin şi îi
spune: „Rabi, tot îmi mor găinile!” Rabinul îi răspunde: „Poate
nu ai dat zeciuiala în mod credincios. Trebuie să dai zeciuiala.”
Evreul pleacă, dar vine iarăşi la rabin tare dezamăgit: „Rabi,
mi-au murit toate găinile. Ce să fac?” Rabinul spune amabil şi
înţelegător: „Eu mai am sfaturi, dar tu nu mai ai găini.” &
Oamenii sunt deseori sfătoşi, sunt atât de generoşi în sfaturi,

încât ai impresia că trăim într-o lume de specialişti. Dacă ar i
oamenii atât de generoşi şi în ceea ce priveşte dărnicia, am trăi
ca în rai, dar pentru a dărui trebuie să sacriici, pe când a da
sfaturi nu te costă nimic. Decât să dau un ban, mai bine dau un
sfat. Oamenii nu au nevoie de predicatori, ci de prieteni.
Sunt predicatori cărora îţi vine să le spui: „Nu pot să te ascult
pentru că faptele tale vorbesc mai tare decât cuvintele tale.” Un
sfat foarte bun este următorul: „Predică întotdeauna, şi când
e nevoie foloseşte şi cuvintele.” Petru le-a spus oamenilor:
„Pocăiţi-vă!”, dar mai întâi el s-a pocăit. Există în apocrife
rugăciunea de pocăinţă a lui Petru şi se spune că, datorită
lacrimilor pe care le-a vărsat pe obraz, s-au format „brazde
adânci”. Am reţinut o parte din rugăciunea lui Petru. El se ruga
cam aşa: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Te rog, iartă
130
Glasul mărturiei
păcatul meu aşa cum ai iertat păcatul poporului pe care l-ai

călăuzit în pustie; cum ai iertat cârtirea, idolatria, necredinţa,
Te rog, iartă şi păcatul meu.”
IV. Glasul compasiunii, vv. 37-41

Petru a vorbit şi a transmis, dincolo de cuvinte, iubire.
„Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii
omului.” (Proverbe 27:19) Un efect al discursului argumentativ
este tocmai acesta, jena contraargumentării. Desigur, mai erau
acolo şi alţii care nu au fost „străpunşi în inimă” şi se puteau
împotrivi lui Petru, dar ar i devenit ridicoli, în contextul acesta
în care Petru domina prin discursul şi ungerea sa. Petru a
captivat o mare mulţime de oameni, care nu numai că au fost
impresionaţi, ci au înţeles clar mesajul lui.
Petru le-a vorbit mai ales evreilor care asistau la acea
sărbătoare. El începe prin „bărbaţi israeliţi” şi continuă cu
„bărbaţi iudei,” iar pentru argumentare face apel la profeţii. Pe
lângă mesajul verbal, Petru a comunicat prin paralimbaj: prin
mimică, prin gesturi, prin tonul vocii; când Petru spunea: „Voi
L-aţi răstignit!”, nu condamna, ci încerca să-i conştientizeze de
vina lor şi să-i facă să înţeleagă vestea bună a iertării lui Isus
Hristos. Expresia „Fraţilor, ce să facem!?” ne vorbeşte despre
acest feedback identitar. Oamenii folosesc aceeaşi marcă,
asemenea lui Petru: „fraţilor”, ceea ce dovedeşte apropiere şi
încredere.
Sintagma „Ce să facem?” relevă şi alte aspecte:
• sentimentul de culpabilitate pe care aceştia îl trăiau;
• nevoia disperată de iertare;
• validarea discursului lui Petru.
Oamenii au înţeles mesajul lui Petru şi au cerut o soluţie.
Soluţia lui Petru cuprinde trei aspecte:

Convertire - „Pocăiţi-vă” – cuvântul grecesc pentru pocăinţă
este metanoia, care înseamnă a gândi diferit, reconsiderarea poziţiei
morale, a simţi remuşcare, a gândi după, sau cum spune românul:
131
„Dă-mi, Doamne, gândul de pe urmă!” Metanoia este modul de

gândire potrivit, modul de gândire de care nu îţi pare rău, în
urma căruia nu există remuşcare. Nu există viaţă nouă decât
după ce gândeşti metanoia. Metanoia este perspectiva care se
potriveşte Scripturii, aceasta se înnoieşte zilnic după Cuvânt,
„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin
înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu:
cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (romani 12:2)
Conirmare – „Botezaţi-vă!” Cuvântul grecesc pentru botez
este baptizo, care înseamnă a scufunda, complet ud. Acest termen
este folosit în Noul Testament doar pentru a descrie ritualul de
abluţiune (de curăţire, de iniţiere).
& Şi El S-a botezat... Un evreu cucernic vine tare îngrijorat la

rabinul său. „Rabi, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Fiul meu
s-a dus la creştini şi s-a botezat. Vino vorbeşte cu el, convinge-l să
se întoarcă la credinţa noastră strămoşească.” Rabinul îi răspunde
lăsând capul în jos: „Cum crezi că voi putea să-l conving pe iul
tău, când nu l-am putut convinge pe al meu? Şi eu am avut un
iu... şi el s-a dus la creştini şi s-a botezat.” Evreul exasperat
izbucneşte: „Dar Yahweh, Dumnezeul nostru, ce spune?” „Ce să
spună? Şi El a avut un Fiu, şi El S-a botezat...” &
Botezul nu te mântuieşte, dar fără botez nu poţi i mântuit.

Dacă vei crede în Isus, trebuie să faci botezul. Acest act izic
este important pentru conirmarea naşterii tale din nou înaintea
credincioşilor. Odată ce ai împlinit acest act, te vei simţi părtaş
în totalitate la Biserica lui Hristos şi vei avea toate beneiciile de
iu al lui Dumnezeu.
Consacrare – „... şi apoi veţi primi făgăduinţa Duhului Sfânt.”
Odată ce ai devenit creştin, Dumnezeu te echipează pentru a i
un martor al Lui. Viaţa creştină o putem trăi numai cu ajutorul
Duhului Sfânt, care ne echipează, ne iluminează, ne sinţeşte,
ne mângâie, ne ajută în rugăciune… Orice creştin trebuie să
1. Citat al lui Ioan Bunaciu, spus la ora de curs la Facultatea de Teologie
132
Glasul mărturiei
dorească experienţa Rusaliilor. Nu poţi i martor al lui Hristos

fără experienţa „pogorârii Duhului Sfânt” peste viaţa ta. Acest
fapt nu este opţional, ci unul imperativ. Duhul Sfânt te consacră
pentru lucrare. „Darul Sfântului Duh” este o promisiune a lui
Dumnezeu, iar El nu poate minţi.
Promisiunile lui Dumnezeu se pot materializa în viaţa
noastră prin două aspecte: credinţă şi răbdare. „Fiecare din voi să
arate aceeaşi râvnă… şi să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi
răbdare, moştenesc făgăduinţele.” (Evrei 6: 11,12) Cum se împacă
credinţa cu răbdarea? Avem impresia că aceste două virtuţi nu
pot sta împreună, dar tocmai împletirea lor asigură intervenţia
lui Dumnezeu. Credinţa este impulsivă şi spune „astăzi”, pe
când răbdarea spune „perseverează”. Credinţa elimină timpul
dintre cerere şi răspuns, pe când răbdarea parcurge timpul,
oricât de lung ar i, cu bucuria împlinirii. Biblia spune clar că
numai împletirea dintre credinţă şi răbdare aduce „moştenirea
făgăduinţelor”, echilibrul iind principiul fundamental de viaţă
creştină.
Pentru ucenici „pogorârea Duhului Sfânt” a fost un eveniment
dorit şi totuşi neprevăzut, de fapt, neaşteptatul aşteptat. Pentru
cei mai mulţi a fost un eveniment intempestiv, neaşteptat,
nedorit şi inoportun. Rusaliile pot reprezenta momentul de
binecuvântare spirituală sau de stupoare, de schimbare sau de
impresionare. Fii inluenţat, nu numai mişcat; ii transformat,
nu numai atins emoţional. Fă din Rusalii propria ta sărbătoare
spirituală!
133
Semniicaţia Cinei Domnului
1 Corinteni 11:23-32
Apostolul Pavel începe capitolul 11 din 1 Corinteni cu

următorul îndemn: „Călcaţi pe urmele mele, precum şi eu calc pe
urmele lui Hristos,” iar în v.3 subliniază ideea de bază a scrisorii
lui: „Vreau să ştiţi dar că Hristos este Capul.” Esenţa învăţăturii
lui Pavel este centralitatea lui Isus Hristos, hristocentralitatea.
Pentru orice problemă din orice domeniu al vieţii, în concepţia
apostolului Pavel există o singură soluţie: Hristos este Domnul!
În familie sau în biserică problemele apar atunci când Hristos
este substituit de ceva sau cineva pe tronul Său de domnie.
Apostolul Pavel are trei tipuri de mesaje în epistola sa:
(1) mesaje tip reacţie, (2) mesaje tip răspuns şi (3) mesaje-
revelaţie. Mesajele-reacţie se nasc drept consecinţă a unei
situaţii disfuncţionale din cadrul bisericii. Pavel a alat de la ai
Cloei de dezbinările din biserica din Corint (capitolul 3), sau
despre agapele lipsite de spiritul dragostei creştine (capitolul
11), şi astfel el a reacţionat pentru a contracara consecinţele şi
pentru a îndrepta situaţia. Mesajele-răspuns se nasc ca urmare
a întrebărilor şi neclarităţilor pe care corintenii le-au avut.
Ascultând nelămuririle lor, Pavel le trimite un mesaj care să
le răspundă întrebărilor şi confuziilor despre căsătoria dintre
creştini şi necreştini, despre relaţia dintre soţ şi soţie, despre
darurile spirituale etc. Mesajele-revelaţie se bazează pe inspiraţia
directă a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Se revelează şi
completează cunoaşterea pe care credincioşii o au despre El.
Dumnezeu lărgeşte sfera lor de cunoaştere pentru ca aceştia să-
L poată înţelege, iubi şi împlini voia şi scopurile Lui într-un
mod mai profund.
135
Când un slujitor al lui Dumnezeu face o predică, ar trebui

să folosească aceste trei surse pentru a-şi alege subiectele şi a-
şi construi mesajul. Mai întâi, el radiograiază biserica, citeşte
nevoile, simte problemele şi îşi dă seama că ar trebui să predice
un mesaj care să întâmpine acele nevoi. Mesajul predicatorului
trebuie să abordeze o problemă reală, sensibilă şi urgentă.
Trebuie să ştie că nu poate rezolva totul dintr-o predică, dar
ceea ce dă sănătate bisericii este o învăţătură sănătoasă pliată
pe nevoile resimţite.
O altă sursă de informare sunt discuţiile pe care predicatorul
le are cu oamenii şi, descoperind inconsecvenţele, nelămuririle,
confuziile legate de existenţă şi viaţa practică, el îşi formează
un stoc de răspunsuri teologice care să întâmpine aşteptările
credincioşilor.
Mesajul predicatorului trebuie să ie o reacţie, un răspuns
sau o revelaţie. Toate aceste trei tipuri de mesaje trebuie să
compună o predică scripturală. Nu îşi poate permite să renunţe
la un tip de mesaj pentru un alt tip, pentru că de iecare dată
în faţa lui are diferite categorii de oameni care aşteaptă lucruri
diferite. Ar i o mândrie spirituală ca predicatorul să se aştepte
doar la mesaje-revelaţie. Da, Dumnezeu dă mesaje inspirate, dar,
de cele mai multe ori, noi nu trebuie să spunem ceva nou, ci
trebuie să reamintim şi să accentuăm ceea ce oamenii ştiu deja.
Suntem chemaţi să vestim adevărul, nu să im inventatorii lui.
Dumnezeu satisface nevoile, nu curiozităţile.
Sunt trei categorii de oameni care vin la biserică: cei care vin
pentru prima dată, cei care vin de obicei şi cei care vin pentru
ultima dată. Primii au nevoie de un mesaj care să-i convingă să
mai vină şi a doua oară, un mesaj convingător, cald şi contagios.
Cea de-a doua categorie trebuie să ie scoasă din obişnuit şi să o
ajute să aibă aşteptări noi şi mari de la Dumnezeu. Oamenii din
cea de-a treia categorie sunt în depresie, se simt singuri, fără
speranţă şi fără ajutor. Ei aşteaptă un răspuns de la Dumnezeu
şi poate de predica mea atârnă veşnicia lor. Ştiu că nu predica
mea îi salvează, dar predic întotdeauna având un sentiment al
136
urgentului, căutând să iu instrumentul Duhului Sfânt pentru

întâmpinarea nevoilor lor. Îmi dau seama de responsabilitatea
pe care o am înaintea lui Dumnezeu şi nu îmi permit să fac din
această chemare a lui Dumnezeu o lucrare opţională, sau să-mi
asum un simplu rol decorativ al unei slujbe religioase.
Epistola apostolului Pavel se adresează Bisericii,
credincioşilor individuali, dar şi familiei creştine. În capitolul
11, Pavel subliniază acest adevăr: „Hristos este Capul.” Totul
trebuie să se polarizeze în funcţie de El; viaţa familiei, viaţa
bisericii trebuie să graviteze în jurul lui Hristos, nu Hristos în
jurul vieţii noastre. El este centrul. În Corint existau probleme în
familie şi în biserică, iar soluţia lui Pavel a fost aceeaşi: „Hristos
este Capul.” Atunci când apar disfuncţionalităţi, problema
nu este de poziţie, ci de recunoaşterea acesteia. „Hristos este
Capul oricărui bărbat”, aserţiune valabilă indiferent de gradul
de acceptanţă. Hristos este Capul Bisericii, nu al oricărei biserici,
pentru că există doar o Biserică. Trebuie să ne asigurăm că facem
parte din Biserica Lui, astfel încât domnia Lui să se dovedească
peste viaţa noastră. Diavolul schimbă tocmai acest lucru, face
din Biserică – o biserică, face din „Trupul lui Hristos” - trupuri
ale lui Hristos. Diavolul schimbă viziunea holistică (integralistă)
cu o viziune fragmentară. Diavolul vrea să schimbe frumuseţea
planului divin într-o monstruozitate. Orice organism care are
două capete este monstru; orice organism care are mai multe
trupuri tot monstru se numeşte. Atunci când Hristos încetează
să mai ie Capul Bisericii şi devine Capul bisericilor, Biserica
se transformă în monstru. Există un singur Cap: Hristos! Şi o
singură Biserică. Orice altă perspectivă este contrară Scripturii.
Cea mai mare parte a Scripturii nu este adresată unui individ,
ci unei comunităţi de oameni. Vechiul Testament vorbeşte lui
Israel despre Israel, Noul Testament vorbeşte Bisericii despre
Biserică. Dumnezeu vorbeşte personal, dar nu individual.
Adevărata valoare a creştinului este dată de apartenenţa la
Biserică. Mesajul despre Cina Domnului nu este un mesaj
pentru individ, ci un mesaj pentru comunitate.
137
În acest capitol, Pavel are un mesaj-răspuns la întrebările pe

care creştinii din Corint le au cu privire la familie (vv. 1-16),
un mesaj-reacţie prin care reclamă modului în care aceştia îşi
sărbătoreau agapele (vv. 17-22), urmat de un mesaj-revelaţie,
prin care reaminteşte bisericii semniicaţia Cinei Domnului
(vv. 23-32).
Noi trăim toate lucrurile la nivel de semniicaţie. Lucrurile
frumoase devin mai frumoase dacă sunt încărcate de
semniicaţie, lucrurile plăcute devin mai plăcute sau mai puţin
plăcute în funcţie de semniicaţia pe care o capătă. Ceea ce a
fost plăcut, la un moment dat poate deveni chiar hidos; ceea ce
a fost neinteresant, la un moment dat poate deveni elementul
principal prin care ne trăim viaţa. Semniicaţia este inerentă
trăirii vieţii. Viaţa fără semniicaţie nu este viaţă. Semniicaţia,
gustul pe care îl dăm vieţii, face parte din procesul devenirii,
din procesul schimbării. Săracul poate i fericit pentru că acordă
semniicaţie iecărei clipe de muncă şi de relaxare, investind în
relaţii şi bucurându-se de soarele dulce care îi zâmbeşte. Bogatul
este stresat şi dezamăgit de viaţă, îi este teamă de investiţii,
este îngrijorat de valoarea pe care acţiunile o au la bursă. În
cazul bogatului, nu este vorba de lipsă de semniicaţie, ci de
păstrarea unei semniicaţii negative. Viaţa este trăită în funcţie
de semniicaţia pe care o capătă.
Semniicaţia se trăieşte la nivel afectiv; naşte emoţie şi
determină comportamentul; foloseşte memoria, imaginaţia,
intuiţia. Semniicaţia descrie explicaţia pe care o dăm lucrurilor,
o explicaţie care nu face apel atât de mult la raţiune, ci mai
degrabă la trăirea afectivă a unui lucru. Semniicaţia se referă
la raţiunea inimii.
Semniicaţia poate i creată prin cuvinte, prin obiecte, prin
evenimente, dar cea mai mare putere de semniicaţie o au
imaginile. Când spun că oamenii trăiesc la nivel de semniicaţie,
spun de fapt că oamenii trăiesc la nivel de imagine. Televiziunile
au putere pentru că reuşesc să creeze imagini. Imaginile sunt
138
afective, stimulează imaginaţia şi nasc uşor emoţii. Pentru a

crea imagini în minţile oamenilor, Isus a folosit pilde şi alegorii,
iguri de stil precum comparaţia, metafora, hiperbola; modalităţi
necesare pentru atragerea atenţiei, pentru a inluenţa şi crearea
de semniicaţie.
Ritualurile nu sunt intrinsec rele, ci sunt păguboase atunci
când sunt secătuite de semniicaţie sau când semniicaţia se
mistiică (alienează). Isus i-a acuzat pe farisei de ritualism, adică
de ritual fără semniicaţie, fără mesaj. În Vechiul Testament
ritualul jertfelor a fost golit de semniicaţie. Evreii veneau cu
mieii pentru jertfă – uneori miei cu cusur – dar nu mai veneau
cu inima zdrobită şi cu un duh smerit; un simplu ritual, pe care
îl făceau „pentru că trebuie”, din datorie cetăţenească, nu ca
un act al pocăinţei şi al închinării. Mesajul-reacţie al lui Pavel
reclamă tocmai aceste practici rituale golite de semniicaţie,
agapele fără dragoste şi Cina Domnului fără mesajul jertfei.
Isus a acordat o semniicaţie profundă actului Cinei
Domnului. Cina a fost instituită în „noaptea în care a fost
vândut”. Pavel a ales aceste cuvinte în mod special pentru a
resemniica ceea ce se golise de semniicaţie. Atunci când
vrem să facem lucruri pe care ceilalţi să le ţină minte, lucruri
cu impact, alegem un moment potrivit, pentru ca atenţia celor
vizaţi să ie concentrată la maxim. Pentru a da semniicaţie unui
lucru trebuie să creezi un cadru special, un cadru semniicativ.
Factorul esenţial al semniicaţiei este contextul. Există atâta
suferinţă în lume, dar nu vărs nicio lacrimă pentru asta; există
atâţia oameni nemântuiţi, dar nimic nu vibrează în mine; există
iad şi există rai, dar rămân pasiv pentru că acestea îmi sunt
străine - nu ştiu ce înseamnă grozăvia iadului, nici ce înseamnă
grandoarea raiului. Devine semniicativ pentru mine ceea ce
găseşte un teren comun în mine, ceva care să-mi stârnească
emoţiile, să-mi stimuleze creativitatea şi memoria, ceva care să
mă facă să trăiesc.
139
Pavel dă semniicaţie Cinei Domnului:

I. Pomenire, vv.23-25
23. Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat;

şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost
vândut, a luat o pâine.
24. Şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt-o,
şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se
frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea
Mea.”
25. Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis:
„Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu;
să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de
câte ori veţi bea din el.”
Comuniştii au avut acest secret: oamenii trăiesc la nivel de

semniicaţie, de aceea au dat o nouă semniicaţie lucrurilor. Ei au
schimbat întreaga structură socială, au controlat viaţa iecărui
cetăţean; atât în sfera publică, cât şi în cea privată. În calitate
de comunist trebuia să adopţi un anumit limbaj – „tovarăş”
–, o anumită ţinută – pionierii cu cravată roşie, şi erai obligat
să participi la anumite manifestări publice. Mai mult de atât,
comuniştii au lucrat la ceea ce se numeşte „memoria socială.”
În acest scop ei au schimbat numele tuturor străzilor, numele
instituţiilor… şi prin redenumire au dat o nouă orientare
memoriei. Numele străzilor erau acum nume de eroi comunişti
sau nume de evenimente comuniste, pentru a le păstra vii în
memoria oamenilor. Au schimbat întregul sistem social pentru
a controla o societate.
Acelaşi lucru se întâmplă când devii creştin. Întregul sistem de
gândire se schimbă, valorile sunt altele, ţelurile şi scopurile sunt
diferite. Diferenţa este mare: Hristos ne face liberi, comunismul
înrobea; creştin devii de bună voie, comunist deveneai forţat de
sistem; spiritul creştin înseamnă interdependenţă, pe când cel
comunist crede în egalitate, o egalitate utopică.
140
Isus, deşi a vorbit despre actul Cinei atunci când a zis: „Eu
sunt Pâinea Vieţii”, totuşi, nu a instituit-o până în ultima clipă a
vieţii Sale. Cele mai importante cuvinte ale unui om sunt ultimele
lui cuvinte, înainte de moarte. Primele şi ultimele, dar mai cu
seamă ultimele, sunt cruciale; de aceea autorii sunt foarte atenţi
la felul cum încep un articol şi, mai ales, cum îl sfârşesc. Fiecare
om care a ştiut că urma să moară şi a ţinut la investiţia morală
pe care a făcut-o, pune mare preţ pe ultimele lui cuvinte. Iacov
şi-a binecuvântat cei doisprezece copii, şi astfel a inluenţat
destinul iilor lui, dar şi al seminţiilor care s-au născut din ei, a
inluenţat destinul poporului Israel şi, indirect, destinul întregii
omeniri. David, prin ultimele sale cuvinte, şi-a inluenţat iul,
Solomon. Isus a ştiut că acesta este cadrul cel mai potrivit ca să
instituie Noul Legământ „în sângele Lui”.
Prima semniicaţie a Cinei Domnului face apel la memoria
noastră. Proclamarea face apel la mesajul nostru, profeţia face
apel la moştenirea noastră, părtăşia face apel la motivaţia noastră,
iar puritatea face apel la mărturia noastră.
Cel mai important lucru din această lume este să creezi sau
să distrugi această imagine. Noi trăim pe baza a ceea ce este
stocat în minte. Ceea ce introduci în mintea ta aceea vei scoate,
deşi memoria nu este recuperare, ci reconstrucţie. Noi ne putem
apropia de Dumnezeu numai în măsura în care imaginea din
mintea noastră se potriveşte cu Dumnezeu. Dumnezeu prin
Biblie, prin minunile Sale, creează imagini în mintea noastră.
Când îi spune lui Avraam, „Eu sunt Dumnezeul atotputernic,
Răsplata ta cea foarte mare”, sau când îi spune: „Ieşi afară şi
priveşte stelele… aşa va i sămânţa ta, dacă vei putea număra nisipul
mării, şi sămânţa ta va putea i numărată” – în toate aceste cazuri,
Dumnezeu nu face altceva decât să creeze imagini în mintea
lui Avraam, imagini care să-L reprezinte. Când lui Avraam i
s-a cerut jertirea lui Isaac, el a dat dovadă că are o imagine
potrivită despre Dumnezeu. La întrebarea lui Isaac: „Unde este
mielul de jertfă?”, el a răspuns: „Domnul va purta de grijă.”
Când i-a spus lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt!”, nu face altceva
141
decât să creeze o imagine potrivită despre El şi să distrugă

concepţia distorsionată din mintea lui Moise. Când i-a spus:
„Eu sunt Cel ce sunt”, i-a spus de fapt: „Eu sunt Cel ce sunt,
nu ceea ce crezi tu că sunt, sau ceea ce vrei tu să iu, Eu sunt
singurul Dumnezeu, un Dumnezeu care nu poate i comparat
cu dumnezeii Egiptului, Eu exist prin Mine Însumi şi Îmi
sunt Atotsuicient, Eu nu depind de tine sau de acceptarea ta;
concepţia ta despre Mine nu Mă schimbă, nu Mă condiţionează,
dar pe tine te inluenţează.”
Credinţa este dovada unei imagini potrivite despre
Dumnezeu. Biblia ne spune: Dumnezeu este bun, este
Atotputernic… astfel se creează o imagine biblică în mintea
noastră. După aceea, El ne spune: „Nu uita niciuna din
binefacerile Lui.” De ce? Pentru că acestea sunt imaginile
care ne vor susţine şi ne vor da capacitatea să ne trăim viaţa
la un nou nivel. Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Scrie aceste
lucruri într-o carte.” Le-a spus profeţilor acelaşi lucru. Evreii
au scris Cartea Cronicilor pentru a păstra memoria faptelor lui
Dumnezeu intactă. Biblia este scrisă cu scopul de a crea imagini
despre Dumnezeu, despre lume etc.
Cina Domnului este o imagine a lui Hristos, prin care
pomenim jertfa lui Hristos şi ne aducem aminte de faptul că
Isus a murit ca noi să trăim, El a suferit ca eu să nu mai sufăr, El
S-a sărăcit ca să mă îmbogăţească pe mine. Îmi aduc aminte de
Isus şi îmi aduc aminte de mine că sunt în El. Când particip la
Cina Domnului, mi-aduc aminte că preţul păcatelor a fost plătit,
mi-aduc aminte că sunt iul lui Dumnezeu, iar dacă Satan vine
să conteste acest lucru, este demascat. „Înşelătorule, ştiu că sunt
iul lui Dumnezeu, nu ai dreptul să mă acuzi!”; dacă sărăcia
vine şi mă încearcă, mă împotrivesc şi declar: „Eu am fost creat
pentru slava lui Dumnezeu, nu pentru pulberea mormântului.”
Dacă boala te încearcă, adu-ţi aminte de rănile lui Isus, care te
vindecă. Cina Domnului are rolul să-ţi aducă aminte.
Pe lângă procesul uitării, apar şi mesaje concurente. Omul
are nevoie să audă un mesaj de mai multe ori pentru a-l recepta.
142
Experţii în publicitate ştiu că trebuie să repete un mesaj (un

spot) de cel puţin şapte ori pentru a i receptat. Prima dată, nici
măcar nu-l auzi, a doua oară îl auzi, dar nu îl descifrezi, un
simplu zgomot. A treia oară, îţi dai seama că natura mesajului
este publicitară şi îl ignori. A patra oară, înţelegi care este
subiectul reclamei respective, dar îţi spui: „Nu mă interesează.”
A cincea oară, te gândeşti că ţi-ar plăcea acel produs. A şasea
oară, te gândeşti deja ce economii să faci ca să-ţi poţi permite
acel produs. A şaptea oară, îl cumperi.
Există o întrebare: de ce mesajele publicitare nu se opresc
odată ce produsul este cumpărat? Pentru că apar, pe lângă
procesul natural de uitare, mesaje concurente, care au acelaşi
target (scop), atenţia ta.
Ai avut nevoie ca mesajul Evangheliei să ie repetat de foarte
multe ori ca tu să-l accepţi, dar de ce te expui aceluiaşi mesaj
evanghelistic în continuare? Pentru că apare uitarea şi mesajele
concurente, mesaje care au drept scop să-ţi distorsioneze
imaginea despre Biblie, despre Dumnezeu, despre Biserică,
despre tine însuţi. Credinţa vine prin auzirea Cuvântului, dar ea
este fortiicată tot prin auzirea repetată a mesajului. De ce sunt
atâtea avertizări în Biblie? Pentru că mesajele concurente sunt
inofensive? Nu, dimpotrivă, pentru că sunt foarte periculoase
şi ne pot inluenţa negativ. Dacă nu Îl mai pomenim pe Hristos,
îl vom pomeni pe un altul; dacă nu mai ascultăm de glasul Lui
vom asculta de glasul altuia; dacă încetezi să construieşti în
mintea ta imaginea Lui, îţi vei construi propria imagine: dacă
nu te vei hrăni cu El, te vei hrăni cu altceva…
Concurenţa de mesaje, concurenţa de învăţături, concurenţa
de imagini este terenul de luptă, iar biruinţa va i asigurată de
frecvenţa şi perpetuarea imaginii lui Isus Hristos.
II. Proclamare, v.25, 26
25. „Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis:

„Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să
143
faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi
bea din el.”
26. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta
şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului,
până va veni El.
Ori de câte ori participăm la Cina Domnului, are loc o

proclamare a jertfei lui Hristos. Ce proclamăm, de fapt?
1. Proclamăm implicit moartea noastră. „În adevăr, dacă ne-

am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom
i una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine
că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca
trupul păcatului să ie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu
mai im robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de
păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi
trăi împreună cu El.” (Romani 6:6-9)
Procesul vieţii creştine este deinit de asemănarea noastră,
tot mai idelă, cu Hristos. Drumul pe care Hristos l-a parcurs
trebuie să-l parcurgem şi noi, misiunea pe care Hristos a
împlinit-o, o avem şi noi de împlinit. Mecanismul naşterii din
nou este ilustrat în imaginea morţii şi învierii lui Isus Hristos.
Dovezile morţii în Hristos sunt:
• Naşterea din nou – „Omul cel vechi” este „dezbrăcat”
de „puterea păcatului” şi „îmbrăcat” cu „omul cel
nou”.
• Unirea cu Hristos - „Vom i una cu El, în învierea Lui”.
• Trăirea cu Hristos – Dezbrăcarea de o robie şi îmbrăcarea
cu libertate, ruperea dependenţei de păcat şi trăirea în
dependenţă de Hristos. Creştinul trăieşte „mort faţă de
păcat”1, „mort faţă de lege”, „mort faţă de învăţăturile
începătoare.”2
1. Romani 6:2
2. Coloseni 2:20
144
2. Nimeni nu-l poate acuza pe creştin. „Cine va ridica pâră

împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i
socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult,
El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!”
(Romani 8:33-34) Nimeni nu are voie să te acuze, nici Diavolul,
nici oamenii, nici măcar tu însuţi. Diavolul este, prin natura lui,
un acuzator. Îi acuză pe oameni înaintea lui Dumnezeu şi pe
Dumnezeu înaintea oamenilor.3
Marele preot Iosua a fost acuzat de Diavol înaintea lui
Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a schimbat hainele şi el a putut
rămâne în picioare în ciuda acuzaţiilor lui Satan.4 Dacă
Diavolul ar înceta să acuze, şi-ar pierde raţiunea de a exista.
El asta face: acuză! Nu se plictiseşte de această slujbă, nu îşi
pierde speranţa, este perseverent în scopurile lui, nu-şi slăbeşte
atacurile, nu face armistiţiu; el dă o luptă continuă pentru a te
rupe din mâna lui Hristos, iar arma lui principală este acuzarea.
Acuzarea lui Satan poate părea dreaptă, dar este mincinoasă,
pentru că Hristos a murit şi te declară „neprihănit”, nevinovat.
Nimeni nu are dreptul să-L contrazică pe Isus; nici Diavolul,
nici tu. El a airmat un lucru despre tine, şi această airmaţie
este adevărată. Tu nu eşti ceea ce oamenii spun că eşti, tu nu
eşti ceea ce Diavolul spune că eşti, ci eşti ceea ce Dumnezeu
spune că eşti. Tu eşti ceea ce spui că eşti, doar în măsura în care
eşti de acord cu Dumnezeu.
3. Nimeni şi nimic nu ne poate rupe de Hristos. „Cine ne va

despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,
sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia
sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele
viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (sau zidire),
nu vor i în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care
este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8) Există un lanţ
3. Ed Cole
4. Zaharia 3
145
care nu se rupe niciodată, acest lanţ este lanţul dragostei lui Isus
Hristos. Relaţia cu Hristos, relaţia de mântuire, nu se bazează
pe dragostea noastră, ci pe dragostea Lui; dragostea Lui ne ţine
şi nimic nu o poate zdrobi, nimeni şi nimic. Apare o problemă:
ştiu că nu mă poate rupe nimic de dragostea lui Hristos, dar aici
nu e pomenit „păcatul sau eu însumi”? Acest „nimic” include
şi aceste lucruri?
Trebuie să hotărâm odată ce credem: teologiile mioape,
tradiţiile paralizate, propriile sentimente, glasul lumii sau
Biblia. Biblia spune „nimic” – eu cred acest lucru, eu sunt legat
de Hristos şi aşa va i şi în veşnicie. Vorbim despre creştinul care
„trăieşte mort”, acest creştin „mort” cu Hristos nu poate învia
pentru păcat, deoarece este viu pentru neprihănire. Dacă există
un creştin care nu trăieşte neprihănirea, atunci mă îndoiesc că
acest creştin a „murit vreodată cu Hristos”. Un Dumnezeu veşnic
naşte copii veşnici.5 Noi nu suntem legaţi prin viaţă de Hristos,
ci prin moarte; moartea nu poate i înfrântă decât de înviere, iar
acest lucru nu stă în puterea nimănui, nici a oamenilor, nici a
Diavolului, ci numai în Isus Hristos. Prin învierea Sa, Hristos a
declarat moarte morţii şi a dat viaţă vieţii!
4. Trăim cu El, în El, prin El şi pentru El. „Adevărat este

cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună
cu El” (2Timotei 2:11). Proclamarea Cinei Domnului are de-a
face cu mesajul nostru. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge;
iindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au
murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai
trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.
Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat
slujba împăcării; Noi dar, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos;
şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm ierbinte,
în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni
5:14-21, selectat). El a murit pentru noi, ca noi să trăim pentru
El, ne-a împăcat cu Dumnezeu ca şi noi, la rândul nostru, să
5. Daniel Cocar
146
im instrumente ale împăcării. Noi trebuie să im magnetul

lui Hristos, elementul de atracţie al Evangheliei; viaţa noastră
schimbată este mesajul viu, dinamic şi incontestabil al morţii
şi învierii lui Hristos. Dumnezeu era în Hristos să ne împace
cu El, Hristos este în noi ca să-i împace pe cei cărora le suntem
ambasadori.
Cina Domnului este un loc de proclamare, un loc de declarare
a vieţii peste cei morţi, a libertăţii peste cei robiţi, a mântuirii
peste cei păcătoşi, a vindecării peste cei bolnavi, a alinării peste
cei împovăraţi. Vestim „moartea Domnului”, cea mai mare
taină, cel mai mare paradox: un Dumnezeu veşnic a murit
pentru ca oamenii muritori să trăiască. Isus a schimbat natura
Lui cu a noastră, pentru ca noi să schimbăm natura noastră cu
a Lui. Cina Domnului nu este un loc de negociere sau un loc de
dialog, ci este un loc de proclamare.
III. Profeţie, v. 26
(26) „…ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din
paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.”
Semniicaţia profetică a Cinei Domnului face apel la
moştenirea şi speranţa noastră. Suntem copii veşnici ai unui
Dumnezeu veşnic, iar moştenirea noastră nu poate i altfel
decât veşnică.
Actul Cinei Domnului a fost instituit în Joia Mare, dar nu
a fost instituit temporar, ci veşnic. Cina Domnului este unul
dintre puţinele activităţi făcute pe pământ de creştini care se va
continua şi în cer. Vom înceta să evanghelizăm, să predicăm, să
ne rugăm… dar nu vom înceta să sărbătorim şi să stăm la Masa
Domnului.
„…până va veni Domnul” Cina Domnului ne aduce aminte
nu numai de mesajul nostru sau de lucrarea lui Hristos, ci, în
acelaşi timp, ne aduce aminte şi de venirea lui Isus Hristos
pe norii slavei. Cina Domnului se va sărbători până va veni
Domnul.
147
De la începutul Bisericii până acum, au fost multe ritualuri

care s-au practicat; unele au încetat, iar altele s-au perpetuat,
dar nicio denominaţie creştină conservatoare şi ortodoxă
în doctrina ei nu a îndrăznit să scoată Cina Domnului din
practica de cult. S-a numit în multe feluri: „Cina Domnului”,
„Euharistie”, „Cuminecătură”, „Sfânta Împărtăşanie”, „Masa
Domnului”… toate, indiferent de nume, au acelaşi rol, ne ajută
să privim în trecut la jertfa lui Hristos, în prezent la identitatea
noastră, dar şi în viitor la cea de-a doua venire a lui Isus Hristos.
Ne uităm înspre trecut cu recunoştinţă, în prezent cu încredere,
în viitor cu nădejde.
Lumea contemporană îşi aduce aminte de Hristos ca un
om moral, ca un întemeietor de religii, îşi aduce aminte de
învăţăturile Lui, de pildele Lui, dar se pare că tot mai mult se
ignoră promisiunea Lui de a Se întoarce din nou. Ne este mai
uşor să credem că S-a născut din fecioară, că a trăit în Israel, că
a murit pe cruce, că a înviat, dar nu vrem să credem că Se va
întoarce. Nu numai beneiciile jertfei, ci şi iminenţa revenirii lui
Hristos trebuie să constituie mesajul nostru.
Trăim într-o lume ignorantă la mesajul lui Hristos, o lume
care se degradează moral, care-şi erodează valorile, dar care
îşi ampliică amăgirea libertăţii de orice constrângere morală.
Parcă nimeni nu o poate perturba din această fugă către nicăieri,
şi obosită de libertate, speriată de Transcendent, plictisită de
distracţie, scopul, speranţa şi sensul au fost pierdute.
Trăim într-un timp în care domină paradoxul, nu normalitatea,
o lume în care domneşte anarhia, o lume în care se face o virtute
din promiscuitate; indezirabilul a devenit dezirabil, urâtul şi
scârbosul devine o marfă, o sursă de bogăţie pentru şmecheri şi
un produs consumat de cei creduli şi supericiali.
Lumea devine din ce în ce mai ignorantă la mesajul
creştinismului şi din ce în ce mai atentă la ocultism şi superstiţie.
Biserica lui Hristos, pe de o parte, trăieşte o epocă laodiceeană,
de apostazie; iar de cealaltă parte o epocă a trezirii spirituale.
În vremurile din urmă, după cum spune Daniel, „va exista un
148
popor care Îl va cunoaşte pe Domnul şi va face mari isprăvi.”

Cu cât urechile ignorante vor i mai tari, cu atât vocile laudei
se vor ridica mai accentuat. Oamenii când o duc bine uită de
Dumnezeu, iar când o duc rău Îl înjură. Dumnezeu devine
responsabil pentru toate relele.
Un semnal al vremurilor din urmă este creşterea împotrivirii
faţă de Hristos. Poţi să vorbeşti liber despre Dumnezeu, poţi
să vorbeşti liber despre creştinism, dar există o jenă inoculată
atunci când vorbeşti despre Hristos ca singura soluţie pentru
păcat. Hristosul biblic a fost mistiicat. Hristos a devenit o
igură mitică demnă de milă, blajină şi fără personalitate, fără
putere de convingere. Pentru unii teologi, participarea la Cina
Domnului este necesară doar pentru creştinismul retrograd.
Creştinismul avangardist „demitizează” Noul Testament
epurându-l de orice airmaţie care încurcă socotelile unei lumi
materialiste, individualiste şi relativiste.
Pentru creştinismul biblic, Hristosul biblic nu este aşa.
Creştinismul adevărat este revoluţionar, prin natura lui.
Hristos a întors lumea pe dos, prin predicile Lui a răsculat
lumea antică, a fost urât de ipocriţi şi cunoscut de legiuitorii
vremii. A dat naştere unei revoluţii spirituale, loialitate şi ură,
acceptare şi respingere. Câţiva ucenici au cucerit întreaga Asie
cu Evanghelia. Creştinismul primului secol a cucerit Imperiul
Roman până în casa Cezarului, şi acest lucru s-a făcut fără
forţă armată, fără luptă izică. Acest creştinism a devenit în
primele secole ameninţarea numărul unu pentru Cezari. Acest
creştinism dinamic, revoluţionar, activ şi convingător a dat
naştere unei idelităţi până la martiraj.
Generaţia creştinilor care Îl va întâmpina pe Hristos „în
văzduh” va i o generaţie revoluţionară. Nu poate exista un
spirit antihrist, dacă spiritul hristic este apatic şi resemnat. Vom
trăi vremurile în care spiritul creştin va cuceri din nou popoare
şi va controla din nou pământul, nu pentru a-l moşteni, ci
pentru a duce Evanghelia până la marginile lumii. Biserica este
un uriaş adormit care, atunci când se va deştepta, va scutura
149
jugul conducerii despotice. Creştinismul nu şi-a spus ultimul

cuvânt în istoria lumii.
În primele veacuri, expansiunea creştinismului s-a numit
încreştinare. La începutul epocii moderne, protestul faţă de
practicile abuzive ale instituţiei bisericii s-a numit reformă. La
începutul epocii postmoderne, lucrarea de reînnoire a lui Isus
Hristos a fost numită trezire. Vom asista la trezirea spirituală
a bătrânei Europe, care acum este plină de cultură şi tradiţie
creştină, dar şi de domnia morţii şi a întunericului. Europa va
i din nou scena unui cutremur ideologic, social şi spiritual.
Actul inal al istoriei nu se va petrece pe teren american, ci la
intersecţia celor trei continente: Europa, Asia şi Africa, precum
vremurile biblice.
Într-o astfel de atmosferă se va naşte spiritul feroce al
antihristului. Nimeni nu se luptă cu un mort sau cu un adormit,
dar este o onoare să se lupte cu un uriaş. Creştinismul este un
uriaş care, vrând nevrând, va incomoda politica depravată a
„Noii ordini mondiale”. Acest creştinism de trezire va avea
doar un singur cuvânt de spus: „Isus Hristos este Domn!”
Poţi spune orice despre Hristos, despre exemplul Lui moral,
despre învăţătura Lui înălţătoare, dar să nu aibă pretenţia să
controleze, personalitatea Lui să devină normativă pentru
structurile sociale. Creştinismul de trezire (revival christianity)
va incomoda şi atunci se va declanşa o revoltă politică împotriva
lui. Acest creştinism are pretenţia să inluenţeze societatea şi
ordinea politică. Din cauza pretenţiilor lui deranjante, va i
stigmatizat. În condiţiile în care este intolerant faţă de păcat,
reaminteşte omului că este creat de Dumnezeu şi că trebuie să-I
dea socoteală, dar propune şi soluţia pocăinţei, lucru atât de
jignitor pentru omul modern; acest creştinism trebuie stârpit,
vor concluziona antihriştii.
Antihrismul este o reacţie la un creştinism dinamic şi
revoluţionar. Antihrist va i o soluţie utopică pentru o problemă
periferică, precum pacea în lume. Creştinismul este prin natura
lui revoluţionar şi răspunde unei probleme fundamentale:
150
nevoia spirituală a omului, nevoia de semniicaţie, siguranţă

şi mântuire. Creştinismul autentic nu are ca prioritate
„pacea lumii”, ci pacea omului cu Dumnezeu. Creştinismul
adevărat nu este preocupat de eliminarea sărăciei, ci de
îmbogăţirea oamenilor prin acceptarea harului lui Dumnezeu.
Nemulţumirea şi ura va creşte, nu pentru că Hristos nu ştie
să satisfacă nevoile, ci pentru că sistemul ierarhic al împlinirii
nevoilor este schimbat. Când Isus intră în viaţa cuiva, în primul
rând El face revoluţie în domeniul nevoilor omului, schimbă
ierarhia şi pune în prim-plan nevoia spirituală, nevoia omului
după Sine. „Orice om nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt
care iese din gura lui Dumnezeu.” (Deuteronom 8:3, Matei 4:4)
Antihrist va face apel la distorsionatul sistem al nevoilor.
Promite pace şi le dă arme, promite bogăţie şi împrumută pe cei
care nu au. Antihristul va controla întreg sistemul mediatic şi va
i omul ideal, eroul ideal; are umor şi este responsabil în acelaşi
timp, un om bun la sulet, va strânge copiii în braţe şi va împuşca
terorişti, dar singura lui problemă pe care nu o poate rezolva
este creştinismul. El promite rezolvarea tuturor problemelor,
dar se plânge că există o categorie religioasă de oameni care îi
stă în cale. Va crea acel cadru persuasiv şi manipulatoriu bazat
pe apelul afectiv, încât majoritatea se va solidariza cu el. El este
un om care vrea şi poate să-i mulţumească pe toţi, dar nu este
sprijinit, şi sunt unii numiţi creştini care îl împiedică, aceştia nu
renunţă la standardele lor, nu renunţă pe protestul lor manifest
împotriva homosexualităţii, divorţului, avortului… Acestea
vor i conotate drept atitudini discriminatorii, exclusiviste şi
intolerante. Acest creştinism, care va i reclamat de Antihrist,
nu se mulţumeşte doar cu simpla prezenţă în lume, aceştia sunt
activi, cer dedicare şi loialitate; acest creştinism trebuie eradicat.
Creştinii sunt vrăjmaşii păcii, prosperităţii şi egalităţii oamenilor.
Acţiunile lor sunt de factură retrogradă şi sunt o ruşine pentru
vremurile acestea ale postmodernităţii postreligioase.
Cina Domnului ne vorbeşte despre acest creştinism viu,
progresiv, energic şi hristic. Actul Cinei Domnului nu este
151
mistic, ci profetic, o avertizare pentru lume şi o încurajare

pentru credincioşi. Întoarcerea Lui va i triumful aşteptat de
credincioşi şi groaza judecăţii pentru necredincioşi.
Cina Domnului este semnul vizibil al Noului Legământ.
Semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe a fost curcubeul,
semnul legământului lui Dumnezeu cu Avraam a fost
circumcizia, semnul legământului lui Dumnezeu cu David a
fost regalitatea, iar semnul Noului Legământ nu este naşterea
din nou, sau tăierea-împrejur a inimii, acestea sunt rezultate ale
Legământului. Semnul Noului Legământ este Cina Domnului.
Semnul unui legământ trebuie să ie vizibil şi perpetuu. În
creştinismul evanghelic, sunt acceptate doar două ritualuri
exterioare: Botezul – ritualul de conirmare şi Cina Domnului
– ritualul de comuniune.
Caracterul profetic al Cinei Domnului ne vorbeşte despre
nădejdea noastră binecuvântată, vinul cel nou din Împărăţia
Lui.
IV. Părtăşie, 1 Corinteni 10:16-17
„16. Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm,

nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea,
pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui
Hristos?
17. Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem
mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi
pâine.“
Aici vorbim despre relaţia pe care o avem unii cu alţii, prin

Hristos. Cina Domnului ilustrează plastic relaţia spirituală care
există între noi. Există un pahar din care bem cu toţii, există o
pâine din care ne împărtăşim şi un singur Hristos pentru toţi.
Hristos este unul, noi suntem mulţi, dar suntem una în El, iar
Cina Domnului ilustrează această unitate. Suntem una, nu
devenim una. Vorbim de unitate, nu de uniformitate.
152
Relaţia mea cu fratele meu este mijlocită de Hristos, dar şi

relaţia mea cu Hristos este evaluată în funcţie de relaţia mea cu
fratele meu. Relaţia dintre credincioşi trebuie să se bazeze pe
dragoste. Prin intermediul Cinei Domnului, creştinii trec de la o
relaţie simbolică la o relaţie de natură spirituală. Cina Domnului
este comemorată într-o atmosferă pe care o considerăm specială.
Timpul din biserică, timpul de laudă şi închinare, timpul de
părtăşie, timpul de predică sunt momente cu o încărcătură
spirituală obişnuită, dar timpul pe care îl petrecem la Cina
Domnului este special, cântecele sunt altele, atmosfera este alta,
mai intensă, mai reverenţioasă, mai multă atenţie, mai multă
emoţie, mai multă înfrigurare. Atunci când consumi elementele
Cinei, simţi că te temi de Dumnezeu. Rugăciunea implică
relaţie cu Dumnezeu, o relaţie spirituală, predica implică o
relaţie de comunicare; relaţia de natură simbolică implică un
schimb de „produse” simbolice - cuvinte, imagini şi sunete - pe
care le consumăm. În sala de teatru, în faţa televizorului avem
parte de astfel de produse; însă în relaţia omului cu Dumnezeu,
sau a omului cu omul şi Dumnezeu intervine mai mult decât
simplele produse simbolice, este vorba de o relaţie de natură
spirituală, de la spirit la spirit. În această relaţie există o bucurie
a spiritului. Totuşi, atmosfera de la Cina Domnului ne aminteşte
de o relaţie mult mai adâncă şi mai specială, o relaţie metaizică,
transcendentă. Simţim că distanţa pe verticală, om-Dumnezeu,
se micşorează. La Cină, omul este cel mai aproape de Dumnezeu
şi Dumnezeu cel mai aproape de inima omului. Ştim acest lucru
prin sensibilitatea spiritului şi prin cunoaşterea teologică.
Semniicaţia esenţială a Cinei Domnului este părtăşia.
Isus I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru pâine şi vin şi le-a
dat ucenicilor zicând: „Beţi şi mâncaţi toţi.” În acest fel, Isus
a accentuat participarea iecărui credincios la Masa Domnului.
Cina Domnului asigură viaţa spirituală a Trupului lui Hristos.
A nu participa la Cina Domnului nu înseamnă doar moartea
proprie, ci afectează întregul Trup al lui Hristos. Un trup este
sănătos atunci când toate mădularele trupului sunt sănătoase.
153
Dacă un mădular nu participă la activitatea trupului, nu

spunem doar că acel mădular este anchilozat, ci că întreg trupul
este handicapat. Prin neparticiparea la Cina Domnului, provoci
un handicap Trupului lui Hristos. Neparticiparea la Cina
Domnului este la fel de vinovată ca participarea vinovată.
V. Puritate, v. 27-32
27. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau

bea paharul Domnului în chip nevrednic, va i vinovat
de trupul şi sângele Domnului.
28. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa
să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul
acesta.
29. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi
bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul
Domnului.
30. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi
neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm.
31. Dacă ne-am judeca singuri, n-am i judecaţi.
32. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de
Domnul, ca să nu im osândiţi odată cu lumea.
Există o învăţătură conform căreia trebuie să te pregăteşti

pentru Cină, trebuie să ai trei zile de abstinenţă sexuală, o zi
de post, rugăciune mai multă, citirea Scripturii, mărturisirea
păcatelor etc. Toate acestea sunt bune dacă sunt făcute în
spiritul libertăţii Duhului Sfânt, nu în spiritul religiozităţii şi
al legalismului. Dacă nu ai reuşit să ii mulţumit de tine în
acest timp de pregătire, este mai bine să nu participi la Cină – o
învăţătură falsă. Trupul lui Hristos, întreg Trupul, trebuie să se
împărtăşească cu Hristos.
Există o altă extremă, unii creştini iau cina o dată pe
săptămână şi toţi membrii congregaţiei iau parte la cină. Aceştia
154
nu îşi pun problema pregătirii, nici a abstinenţei, atmosfera este

foarte degajată, chiar amicală şi liberă. Dacă cineva nu participă
la Cină, i se pun întrebări de genul: „Care este păcatul tău?”, şi
pentru a evita incomodarea psihică, participarea este plenară.
Biblia spune altceva: „Fiecare, dar, să se cerceteze şi aşa să
mănânce.” Este vorba de o evaluare conştientă de sine, a faptelor
şi atitudinilor tale, a stării spirituale înaintea lui Dumnezeu.
După ce te-ai evaluat trebuie să te pocăieşti, iar după ce te-ai
pocăit trebuie să crezi că Dumnezeu este Cel care te-a iertat şi
te pune astfel într-o stare după voia Lui. Nu trebuie să simţi că
eşti iertat, trebuie să crezi că eşti iertat. Te bazezi pe Cuvântul
lui Dumnezeu, nu pe sentimentele tale oscilatorii.
Semniicaţia pe care Pavel o subliniază aici este puritatea.
Hristos Se împărtăşeşte nu cu păcatul, cu fărădelegea sau
rebeliunea, ci cu cel ce se sinţeşte, cu cel care printr-o activitate
conştientă se depărtează de nelegiuire şi se apropie de
Dumnezeu, nu cu cel care a ajuns perfect, ci cu cel care nu a
renunţat la lupta împotriva păcatului.
La Cină se face diferenţa dintre cei credincioşi şi cei
necredincioşi. Unii participă, iar ceilalţi sunt spectatori. Cina
Domnului pentru primii este o binecuvântare, iar pentru
ceilalţi este o avertizare. Această diferenţă ne vorbeşte despre
despărţirea pe care o va face Dumnezeu la Răpire sau la
Judecata de apoi. Despărţirea dintre cei doi, care poate au avut
acelaşi loc de muncă, au locuit în aceeaşi cameră, au împărţit
acelaşi pat, au mers la aceeaşi biserică, dar care nu au participat
niciodată activ şi personal la părtăşia credincioşilor. Aceştia au
fost atât de aproape şi, totuşi, atât de departe. Au stat atât de
mult timp la poarta Împărăţiei lui Dumnezeu şi au crezut că pot
decide în orice moment intrarea lor în Rai, dar au fost înşelaţi
cu succes de Diavol.
Numai cei care beau din paharul binecuvântat vor avea
parte de binecuvântări. Ce este în acest pahar? Ce consumăm?
Voia lui Dumnezeu. Isus a fost în grădina Ghetsimani şi S-a
rugat Tatălui de mai multe ori: „Tată, dacă se poate, depărtează
155
acest pahar de la Mine!” S-a rugat în mod repetat ca voia lui

Dumnezeu să Se facă. Voia lui Dumnezeu nu se împlineşte de
la sine, ci trebuie să te rogi stăruitor. Trebuie să depui un efort
conştient şi controlat de a face voia lui Dumnezeu. În acest
context, cineva deinea rugăciunea în felul următor: „Licenţă
pământească pentru intervenţie cerească.”
Trebuie să bem paharul binecuvântat; problema nu este
paharul, ci locul unde trebuie să bem acest pahar: în grădina
Ghetsismani, în locul pardosit cu pietre – Gabata, sau chiar
Golgota – de-a lungul întregului drum al durerii – Via Dolorosa.
Pavel a spus: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele
lui Hristos”. Pavel ne îndreaptă spre Hristos, iar Hristos spre
Ghetsimani, Gabata şi Golgota. Hristos ne duce pe Via Dolorosa,
şi pe acest drum trebuie să bem acest pahar al voii lui Dumnezeu,
paharul binecuvântării, deşi ne pare a i paharul blestemului.
Acesta este singurul pahar care conţine binecuvântare. Isus era
în Samaria şi ucenicii s-au dus să-I aducă ceva de mâncare, dar
Isus le răspunde: „Eu am o altă mâncare – să fac voia Tatălui.”
Hrana şi băutura noastră trebuie să ie voia lui Dumnezeu. Cina
Domnului certiică un lucru. Voia lui Dumnezeu se împlineşte
pe pământ, iar noi suntem instrumentul realizării ei. Dumnezeu
este în control, iar toate evenimentele istoriei au o inalitate:
pozitivă pentru cei ce beau paharul binecuvântat şi negativă
pentru cei care nu-l beau.
156
Paradoxul succesului
Ioan 21:1-14
„1. După aceea, Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la

marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat:
2. Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din
Cana Galileii, iii lui Zebedei, şi alţi doi din ucenicii lui
Isus, erau împreună.
3. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.”
„Mergem şi noi cu tine”, i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat
într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.
4. Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu
ştiau că este Isus.
5. „Copii”, le-a zis Isus, „aveţi ceva de mâncare?”
Ei I-au răspuns: „Nu”.
6. El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă
a corabiei, şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai
puteau trage de mulţimea peştilor.
7. Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui
Petru: „Este Domnul!” Când a auzit Simon Petru că
este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s-a încins, căci era
dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare.
8. Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând
mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm
decât ca la două sute de coţi.
9. Când s-au pogorât pe ţărm au văzut acolo jăratic
de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.
10. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi
prins acum.”
11. Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras
mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti
mari: şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
157
12. „Veniţi de prânziţi”, le-a zis Isus. Şi niciunul

din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?”, căci
ştiau că este Domnul.
13. Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat; tot
aşa a făcut şi cu peştele.
14. Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus
ucenicilor Săi, după ce înviase din morţi.“
Eicienţa nu este garantată de experienţa pe care ai acumulat-

o, de echipamentul cel mai performant pe care l-ai putea folosi,
de efortul pe care l-ai depus, de echipa unită, de entuziasmul
motivator sau de evlavia ta (evlavia completează uneori,
compensează alteori, dar niciodată nu garantează).
Iată un fel de a privi lucrurile:

Experienţa este bună – te ajută să recunoşti o greşeală
când o repeţi, şi să spui: „Sunt pe drumul cel bun!”
Efortul este important – te ajută să ii mulţumit de

faliment, pentru că l-ai trudit mult.
Entuziasmul nu este de neglijat – te ajută să continui …

în eşec!
Echipamentul trebuie să ie de ultimul tip – altfel,

nu poţi justiica timpul petrecut citind instrucţiunile de
folosire, şi după ce le-ai citit să spui: „Este deja ceva mai
bun pe piaţă.”
Echipa este indispensabilă – ai pe cine da vina când ceva

nu merge cum vrei tu.
Evlavia este secretul succesului – poţi să pui falimentul

pe seama lui Dumnezeu, şi spui: „Nu a fost voia lui
Dumnezeu!”
158
Iată un alt fel de a privi lucrurile:

Succesul este reuşita de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a-i
ajuta şi pe alţii s-o facă!
Trebuie să-ţi faci planuri atât de mari, încât eşecul să ie

garantat dacă Dumnezeu nu intervine.
„Ucenicii lui Isus erau împreună” (v.2). Ucenicii formau acum

un grup al speranţelor năruite şi al viselor zdrobite. Aveau
ca lucru comun frustrarea şi deznădejdea. Împărtăşeau o
experienţă de trei ani care a avut rolul să-i angajeze în misiunea
Celui care era „Speranţa lui Israel.” Au crezut în El, L-au urmat,
şi-au pus încrederea în El, şi-au părăsit familiile, prietenii şi
locurile de baştină pentru misiunea Lui, dar El acum nu mai
este... Nu şi-au putut imagina că se va termina aşa de repede,
neaşteptat şi dezolant. Trei ani frumoşi în care au visat, în
care s-au legat unul de celălalt, s-au legat de El, s-au legat de
misiunea Lui. Acum nu mai aveau nimic din elementele care au
dat naştere ataşamentului, decât simplul sentiment incurabil de
apartenenţă la un grup de iudei ciudaţi, fricoşi şi confuzi. El a
plecat, dar ei au rămas împreună. De ce? Nu mai ştiau drumurile
către casele şi locurile pe care le-au părăsit.
Cum să se întoarcă Natanael în Cana Galileii, acolo unde
Isus a transformat apa în vin? Dacă-l va întreba cineva despre
Isus, ce-i va răspunde? Că a murit? El, înţeleptul satului, a
plecat lepădând învăţătura rabinică pentru a-L urma pe Isus,
să se întoarcă acum şi să-i înveţe pe oameni? Dar despre ce
să-i înveţe? Despre lucrurile vechi pe care le-a părăsit, despre
lucrurile noi pe care le-a învăţat de la Isus. „Dar unde este Isus
acum?”, îl vor întreba bătrânii cetăţii. Ce le va răspunde? Că
parcă L-a văzut la cină când a apărut aşa deodată în mijlocul lor,
şi apoi S-a făcut nevăzut? Cine îl va crede că spune adevărul,
care îi va i garanţia? Ce argument este „aparentul Isus”?
Unde să se ducă Petru? Oamenii îl cunoşteau înainte pe
Simon, iar aproape trei ani de zile l-au strigat „Petru”. Să
159
renunţe la nume? Dar de ce l-a primit? Să-l păstreze? Dar cum

va explica permanentizarea acestuia?
Dar Toma, raţionalul Toma, ce poate să facă acum? A zis în
Betania că va merge să moară împreună cu Isus la Ierusalim,
dar când Isus a fost prins, s-a făcut că nu-L mai cunoaşte.
Cuprins de un sentiment de segregare, a căutat să fugă; aproape
o săptămână n-a fost de găsit. Raţionalul Toma a calculat că
riscul expunerii publice este mai mare decât cel al ascunderii,
cel puţin pentru o perioadă. Unde? Unde se ascund ceilalţi; pe
ei îi cunoştea, le cunoştea sentimentele, le împărtăşea şi îi erau
împărtăşite.
Nu mai aveau nimic din ceea ce au avut înainte; nu mai
aveau predicile frumoase, nici minunile, vindecările, nu mai au
învierile, înmulţirea pâinilor, nu-L mai au pe Isus, nu mai au
nimic, dar se au unul pe celălalt şi un sentiment al absenţei.
Şapte ucenici la Marea Tiberiadei, Petru propune o acţiune, iar
ceilalţi îl urmează. Unii merg înainte, nu pentru că au viziune,
ci pentru că nu mai pot da înapoi.
Ce să faci când nu şti ce să faci? Situaţiile de neproductivitate
nu se confruntă cu aşteptare pasivă, ci cu una activă. Dumnezeu
i-a chemat pe oameni atunci când aceştia erau deja implicaţi
într-o acţiune, făceau ce ştiau. Pe Elisei l-a chemat când era
la câmp şi ara; pe Saul, când căuta măgăriţele familiei, iar pe
David când păştea oile.
Singurul lucru de care Petru era sigur era experienţa sa,
profesionalismul său în domeniul pescuitului. „Mă duc să prind
peşte” este o acţiune pozitivă dintr-un punct de vedere. Mai
bine să „prinzi peşte”, decât să nu faci nimic. Totuşi, „mă duc
să prind peşte” este o acţiune de regres, pentru că atunci când
Isus l-a chemat, l-a făcut „pescar de oameni”. Isus păstrează
abilitatea celui chemat, reorientând-o. Petru, pescar de oameni;
Isaia, prinţul-profet; David, păstorul lui Israel; Pavel, „rabinul”
creştinismului. Dumnezeu le-a „golit” o abilitate de rezultatul
ei, pentru a o umple cu alt fruct.
160
Acţiunea lui Petru este un mecanism de compensaţie.

Există tendinţa ca falimentul dintr-un domeniu al vieţii să ie
compensat cu succes într-un alt domeniu. Uneori, compensaţia
devine supracompensaţie, şi astfel acutizează sentimentul
frustrării dintr-o anumită arie a vieţii noastre. Problemele nu
sunt rezolvate prin neglijenţă, ignoranţă sau uitare. Uneori
succese răsunătoare maschează falimente şi mai proeminente.
În acelaşi timp, acţiunea lui Petru este şi un mecanism de
evaziune, de evadare. Nevoia de progres, de apreciere şi succes
a omului îl determină a se angaja în anumite acţiuni cu totul
diferite de cele obişnuite şi solicitante, care să-i aducă anumite
satisfacţii, cel puţin pe termen scurt. Nu putem să acceptăm
eşecul permanentizat, uniformizat şi globalizat. Suntem creaţi
pentru succes şi ascensiune. Nu putem suferi monotonia,
obişnuitul, repetatul, avem nevoie de schimbare. Campionul
se plictiseşte la un moment dat de succes, falimentarul este
obosit de eşec. Nu ne place să stăm prea mult pe aceeaşi treaptă,
trebuie să schimbăm ceva, trebuie să urcăm sau să coborâm
pentru a urca din nou. Schimbarea este singura constantă a
vieţii omului.
Ce faci când nu şti ce să faci? Faci ceea ce ştii deja să faci.
Ce faci când ştii ce să faci, dar nu are niciun rezultat?
Experienţa nu este totdeauna suicientă, unele probleme nu pot
i rezolvate prin planiicări şi strategii.
Ce poţi să oferi când nu ai nimic de oferit? Dumnezeu doreşte
să te gândeşti cum să răspunzi întrebărilor Sale. De exemplu,
Dumnezeu l-a întrebat pe Adam – Unde eşti? (Genesa 3:9); pe
Avraam – Este ceva prea greu pentru Domnul? (Genesa 18:4); pe
Ezechiel – …Vor putea oasele acestea să învie? (Ezechiel 37:3).
De ce trudeşti, de ce munceşti? Pescuieşti pentru că nu ai
altceva mai bun de făcut. Faptul pescuitului nu este condamnat
de Isus, dar vrea să-i dea o lecţie lui Petru. Totul trebuie făcut
cu un scop, de fapt cu un singur scop, acelaşi scop pentru
toate acţiunile: „Slava lui Hristos”. Ai ceva de oferit în urma
eforturilor tale? Unii mi-ar putea răspunde: „Ofer chiar efortul
161
în sine.” E fals, Dumnezeu nu este slăvit de zădărnicia noastră,

indiferent de efortul pe care l-am depus pentru a o „realiza”.
Întrebarea rămâne: „Ai ceva de oferit?”, ceva mai mult decât
eforturi sterile, ceva mai mult decât plase goale? Ai ceva de
oferit, ceva care să hrănească, nu să înfometeze? Efortul dacă
nu este eicient nu are ca rezultat decât epuizare şi foame.
Ce este mai important, efortul sau cel pentru care fac efortul?
Slujirea sau stăpânul? Niciun stăpân nu-şi vrea slujitorul să ie
atât de preocupat de activitatea sa, astfel încât să-l neglijeze pe
el. A-L sluji pe Hristos este cel mai mare concurent al părtăşiei
cu El.
Ce să oferi când nu ai nimic de oferit? Recunoaşte că nu ai! E
mai uşor să recunoşti la nivel individual decât la nivel de grup.
E cu atât mai greu să-ţi recunoşti sterilitatea tocmai în domeniul
care te-a consacrat ca slujitor (profesionist). Pentru un pescar,
este greu să recunoască eşecul pescuitului.
& Se spune că: „Pescarii sunt cei mari mincinoşi!”

Două vecine vorbeau. Una o întreabă pe cealaltă: „Unde s-a
dus soţul tău?” „La pescuit.” „Înseamnă că diseară ai să găteşti
peşte.” „Aş… Azi, soţul meu şi-a uitat portofelul acasă!”&
Este greu pentru un cântăreţ să recunoască uneori că i s-a

uzat vocea, că i s-a cam dezacordat instrumentul, că a rămas în
lipsă de inspiraţie. Este greu pentru un predicator să recunoască
că este sleit de cuvinte, că nu mai are nicio rezervă, că este
secătuit.
Greutatea recunoaşterii este accentuată de presiunea
aşteptărilor celor care doresc să ie din nou impresionaţi de
„cantitatea de peşte prins”, de noul cântec, de predica inspirată.
Aceste aşteptări nu îţi dau dreptul la eşec. Succesul nu se
satură, este avid, aşteaptă să-şi mărească sfera. Succesul cere un
nou succes, o nouă mobilizare, o nouă luptă. Succesul cere un
succes ritmic combinat cu un crescendo. Momentele de „sec”,
de „vid”, de ineicienţă pot i momente de recreare, de refacere,
162
de odihnă, de recuperare, urmate de reangajare, dar acest lucru

se întâmplă dacă recunoaştem aceste momente drept secvenţe
normale ale vieţii. De obicei, aceste momente devin cele mai
epuizante, stresante şi frustrante momente ale carierei.
Ucenicii „s-au trudit toată noaptea.” Ce faci când ştii ce să faci,
dar nu ai niciun rezultat? Aştepţi dimineaţa şi te odihneşti...
Jocul la loto are un mecanism de seducţie care creează
dependenţă. Ce anume îl face pe cel care joacă să persevereze?
Faptul că a pierdut sau că a câştigat? Am văzut odată un joc de
„alba-neagra”. La început, cei care au jucat au fost animaţi de
gândul câştigului uşor şi simplu. Au început să piardă, dar nu
s-au oprit, angajaţi de speranţa recuperării pierderii.
Ce i-a făcut pe ucenici să nu renunţe o noapte întreagă?
Orgoliul pescăresc spune: „Este imposibil să nu prindem
peşte!” Uneori credem în imposibil mai mult decât în Cuvântul
(promisiunile) lui Dumnezeu. Ce i-a făcut să persevereze în
imposibil? Experienţa. Miza potenţială a peştelui i-a făcut să
arunce năvodul din nou şi din nou. „Poate de data asta vom
prinde peşte!”
Ce animă mai mult perseverenţa noastră? Eşecul, câştigul
sau speranţa de câştig? Cred că ultima este cea mai antrenantă
şi cea mai iluzorie. Ne lăsăm angajaţi de iluzie, de promisiunile
mincinoase ale circumstanţelor, de depozitul falit al experienţei
noastre. Suntem atât de prinşi în competiţie încât ne este
greu, dacă nu imposibil, să recunoaştem că nu avem sau nu
mai avem nimic de oferit. Barca, echipamentul, experienţa,
echipajul, simţul orientării, viziunea „clară”, nu vor garanta
niciodată succesul. Sigur că te simţi aproape de succes având
toate aceste lucruri, dar a i aproape de ţintă nu înseamnă că
ai atins-o. Ca să-ţi atingi ţinta îţi lipseşte „ceva”, ca să-ţi atingi
scopul ai nevoie de „ceva” mai mult. Uneori poţi prinde peşte
cu o singură undiţă, fără barcă, fără echipaj, fără experienţă, şi
fără să ii în cel mai proliic loc al mării; sau poţi să le ai pe toate
acestea şi, totuşi, să nu prinzi nimic. Eicienţa depinde de ceva
mai mult decât experienţa, echipamentul sau echipa cu care
163
lucrezi. Eicienţa depinde şi de evlavie, de aşteptarea pe care o

proiectezi în Dumnezeu.
După ce ai încercat „o noapte întreagă” şi ai dat greş, nu te
gândi că este ceva în neregulă cu barca, cu echipamentul sau cu
echipajul, sau că experienţa ţi-a jucat feste. Tot ce trebuie să faci
este să arunci năvodul încă o dată, dar de data asta la cuvântul
lui Hristos. E inutil să crezi că poţi compensa eşecul cu efort;
compensează-l cu evlavie, cu acea sensibilitate la îndemnul lui
Dumnezeu. Problema nu este că Dumnezeu nu vorbeşte, ci că
omul nu ascultă!
Binecuvântarea nu este departe de tine, dar poţi să te zbaţi
istovit şi totuşi să n-o capeţi. Poţi obţine cu un singur cuvânt de
la Dumnezeu ceea ce nu ai obţinut într-o „întreagă noapte” de
efort personal. Este ciudat, totuşi, că ei au acţionat chiar dacă nu
şi-au dat seama că îndemnul pe care l-au primit venea din partea
lui Isus. Uneori trebuie să acţionezi în virtutea unor sfaturi
de-ale prietenilor, părinţilor, păstorului sau circumstanţelor;
sfaturi pe care nu le recunoşti în primă instanţă că reprezintă
Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine în acea situaţie.
„Ucenicul, pe care-L iubea Isus a zis: „Este Domnul” (v.7).
Identitatea lui Ioan este dată de relaţia sa cu Isus. Ioan este
un arhetip al celui care nu se mulţumeşte să trăiască doar
în apropierea Domnului, ci vrea să ie lipit de El, să-I simtă
respiraţia, să-I soarbă iecare cuvânt şi să-I recunoască timbrul
vocii; să stea aproape de inima Lui şi să-I înveţe ritmul bătăilor
ei. Când a auzit glasul lui Isus vorbindu-le, a recunoscut fără
ezitare că „este Domnul.” „Ioan” este cel care aleargă mai
iute, aude mai repede glasul Domnului, observă mai profund
decât alţii. Este cel care îl sesizează şi pe lider de Cuvântul lui
Dumnezeu, de prezenţa Lui. Prin discernământul său, Ioan
dovedeşte: comuniune, cunoaştere şi certitudine. El a spus:
„Este Domnul”, nu Prietenul, Isus sau Învăţătorul; Ioan a văzut
în Isus ceea ce este: Domnul suletului său.
„Când a auzit Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, s-a încins
…şi s-a aruncat în mare.” Dilema succesului este următoarea:
164
trebuie să decizi între „captură” şi Isus, între binecuvântare şi

Binecuvântător, între Mâna lui Dumnezeu şi Faţa lui Dumnezeu.
Adevăratele teste nu vin neapărat în vremuri grele, ci acestea
apar după ce ţi-ai împlinit ţelurile, după ce năvodul este plin;
după ce, în sfârşit, te-ai realizat; atunci trebuie să te decizi,
rămâi cu darul sau alergi la Dăruitor.
Pavel a ales (Filipeni 3:4-6,8): „Lucrurile, cari pentru mine erau
câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă,
şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus
de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”
Binecuvântările, oricât de mari şi minunate ar i ele, pălesc
atunci când te-ai întâlnit cu Binecuvântătorul. Adevărata
binecuvântare este să-L ai, să-ţi aparţină Dăruitorul. Nu
trebuie să ii dependent de binecuvântare, atunci când Îl ai
pe Binecuvântător. El îţi aparţine când, mai întâi, tu Îi aparţii
Lui. Eşti îngropat în binecuvântare, pentru că ai posesia
Binecuvântătorului.
Pentru a ajunge la Isus, trebuie să-i părăseşti pe cei care
doresc să rămână lângă plasele lor pline. Trebuie să ieşi din
breasla celor care au rezervoarele pline cu apă şi să mergi la
sursă. Nu te mulţumi cu apa, ci mergi la izvor. Odată ce ai
izvorul, vei i sigur de permanenţa binecuvântării.
Lucrurile de care eşti în stare să te desparţi vorbesc dacă eşti
pregătit să primeşti pe cele care doreşte Dumnezeu să ţi le
dăruiască. Renunţi la peşte şi primeşti „peşte” (Petru); renunţi la
oi şi primeşti oi (David); renunţi la misiune şi primeşti misiune
(Pavel). Pentru a primi „ceva” de la Dumnezeu, trebuie mai întâi
să renunţi la acel „ceva”. Astfel, renunţarea a devenit principiul
binecuvântării. Dumnezeu nu vrea să renunţi pentru că vrea să
te facă nefericit, ci pentru că vrea să-ţi găseşti fericirea numai în
El. Nimic nu trebuie să concureze cu aceasta: „Cât despre mine,
fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu.” (Psalmul 73:28) De
aici înainte, putem vorbi de succes.
165
Paradoxul biruinţei
Cea mai mare durere a omului lui Dumnezeu chemat să

joace un rol public nu este moartea, ci nesocotirea adevărului
şi respingerea mântuirii propovăduite de el. Această durere
este cea mai nobilă, pentru că nu este alimentată de un interes
egoist. Nu de eşec au fost preocupaţi apostolii atunci când
au fost prigoniţi, ci de ticăloşia torţionarilor care respingeau
vestea bună. Martirii nu şi-au plâns moartea lor, ci pe cea a
prigonitorilor lor. Cu cât un geniu este mai mare, cu atât durerea
lui este mai profundă dacă este respins; cu cât el este mai bun şi
mai sfânt, cu atât se raportează mai rece către suferinţele sale.
După amărăciune, durerea lui Isus a fost fără margini, ca şi
iubirea Lui nesfârşită pentru oameni.
Când a ieşit din Templu, Isus S-a oprit pe muntele Măslinilor
în faţa Ierusalimului, profeţindu-le ucenicilor dărâmarea
apropiată a cetăţii, a Templului şi sfârşitul lumii. El vedea deja
insuccesul inal al apostolatului Său. Zelul neobosit, învăţăturile,
chemările dese şi nenumărate, elocvenţa, sinţenia, mărturisirile,
înfruntările ameninţătoare; toate fuseseră zadarnice. Omeneşte,
Isus nu a reuşit.
După o activitate neîncetată şi neobosită de doi ani, nu numai
că n-a izbutit să înlăture bănuielile Puterii şi ale învăţătorilor
Legii, să-i încredinţeze că El era Hristos, să-i iniţieze în tainele
Împărăţiei lui Dumnezeu, dar a văzut crescând zi de zi vrajba,
orbirea şi ura contra Sa. Este adevărat că poporul de jos
simpatiza mai mult cu El, dar Isus ştia că mulţimea era uşuratică
şi schimbătoare; primindu-L cu strigăte de bucurie, ea cedează
mai mult curiozităţii, interesului şi iluziilor propriilor ei vise,
decât animată cât de cât de spiritul învăţăturii Sale. Singura
biruinţă a lui lsus în timpul acestor ani de propovăduire este
faptul că a izbutit să insule credinţa unor sulete curate,
vinovate câteodată, păcătoase, dar totdeauna sincere.
167
Umila biruinţă, insuicientă pentru ambiţii pământeşti, este

punctul de plecare pentru gloria lui Isus. Viaţa Învăţătorului
este cârmuită de o lege care încurca experienţa şi înţelepciunea
noastră. Dacă biruinţele lui Isus nu se aseamănă cu izbânda
omenească, atunci nici înfrângerea Sa nu se aseamănă cu eşecul
omenesc.
Omul de acţiune începe lupta cu speranţa de a învinge.
Dacă nu izbuteşte, pe lângă umilirea căderii, se mai uneşte
şi amărăciunea speranţelor înşelate. El se simte răspunzător
pentru eşecul său. Istoria nu-i iartă pe cei învinşi.
Victoria nu ne scapă de suferinţă sau necaz. Pavel a trecut
prin ele, n-a scăpat de necazuri, nu a fost scutit de dureri.
Dumnezeu nu l-a protejat pe Pavel de loviturile publice,
înfometări sau orice altceva. Cu toate acestea, Pavel a putut să
spună că era pe cale de a câştiga victoria prin Cel ce Şi-a dovedit
iubirea faţă de noi. Perspectiva noastră este atât de limitată, încât
ne putem cu greu imagina o iubire care nu se manifestă prin
protejarea de suferinţe. Iubirea lui Dumnezeu este de cu totul
o altă natură. Nu urăşte tragedia, nu neagă niciodată realitatea,
se aşează chiar în ghearele suferinţei. Iubirea lui Dumnezeu nu
L-a protejat nici pe Fiul Său. Aceasta a fost dovada iubirii Sale,
că L-a dat pe Fiul Lui la moarte, L-a lăsat să urce pe Calvar, deşi
„legiuni întregi de îngeri” L-ar i putut scăpa, dar nu au făcut-o
pentru că erau împiedicaţi de dragoste. Iubirea nu-şi negociază
preţul. Dumnezeu nu ne va proteja, mai ales de ceea ce este
necesar, pentru a ne face asemenea chipului Fiului Său. Ne va
bate cu ciocanul, ne va ciopli cu dalta şi ne va puriica prin foc
în decursul acestui proces.
„Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns
urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am
zis: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine, vreau să
fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.”
(Psalmul 40:6-9)
Lupta spirituală atrage atenţia noastră pentru că ea este
punctul central al hotărârii destinului omului. Oriunde în lume
168
există un conlict militar, atenţia noastră se îndreaptă acolo.

Cântecele noastre, odele, vorbesc despre izbândă şi libertate,
elogiază eliberarea din robie prin luptă. Nu poţi deini noţiunea
de libertate fără să înţelegi ce înseamnă robia. De fapt, rolul
nostru nu este să deinim libertatea, ci s-o trăim.
Există un teren al luptei, dar şi un teren al victoriei. Zona
în care este descrisă voia lui Dumnezeu este terenul biruinţei.
Pe terenul ascultării, rugăciunii, dragostei, binecuvântării,
este garantată victoria. Dacă umbli în lumină, pentru Diavol
eşti invizibil. Cel ce stă pe genunchi înaintea lui Dumnezeu
nu poate i îngenuncheat niciodată. Dragostea nu moare.
Moartea va muri, însă dragostea niciodată. „Dragostea este mai
tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor 8:7) Dragostea este cea
mai puternică armă, ea nu are concurent în ceea ce înseamnă
puterea, pertinenţa şi persistenţa ei. Toate lucrurile vor trece,
însă dragostea rămâne. Toate se schimbă, însă dragostea este
constantă în caracterul ei. „Nu întoarceţi rău pentru rău, ci biruiţi
răul prin bine.” (Romani 12:21)
Suntem conştienţi că există o luptă spirituală, dar nu între
Dumnezeu şi Satan. În acest context lucrurile sunt clare:
Dumnezeu este biruitor, iar Diavolul este înfrânt. Dumnezeu
nu Şi-a compromis niciodată dumnezeirea Lui. El a fost
Dumnezeu, este Dumnezeu şi va i Dumnezeu, Dumnezeu
veşnic. Singura constantă în Universul acesta este Dumnezeu;
veşnic biruitor, veşnic în control, veşnic în providenţă, veşnic
în caracter, veşnic în planurile Sale, veşnic în puterea Sa, veşnic
Dumnezeu. Acesta este fundamentul pentru care noi existăm,
pentru care nu ne pierdem speranţa, pentru care credem, pentru
care nu renunţăm la luptă: planurile eterne ale Dumnezeului
veşnic viu şi lucrător se vor realiza.
Lupta spirituală a acestui univers nu se dă direct între
Dumnezeu şi Satan, ci indirect, pe un teren preţios pentru
Dumnezeu: omul. Dacă omul ar dispărea din scenă, lupta nu
ar mai exista. Diavolul se luptă pentru a câştiga cât mai mulţi
oameni pentru el şi pentru Iad. În acelaşi timp, Dumnezeu se
169
luptă pentru a câştiga cât mai mulţi oameni pentru El, pentru
Rai. Dumnezeu şi Diavolul au un lucru comun: amândoi nu vor
să-şi petreacă veşnicia singuri, fără compania omului; diferenţa
este că Dumnezeu doreşte acest lucru din dragoste pentru
om, iar Diavolul din ură profundă pentru om şi Dumnezeu.
Dumnezeu vrea ca Raiul să ie cât mai populat, dar şi Diavolul
vrea ca Iadul să ie cât mai aglomerat.
Omul a fost creat de Dumnezeu cu o caracteristică deinitorie:
voinţa liberă, pe lângă sentimente şi raţiune. Dumnezeu, când
l-a creat pe om, Şi-a asumat riscul să nu ie ascultat. Din această
cauză, omul şi numai omul poate să decidă să se pună cu voinţa,
sensibilitatea şi raţiunea lui la dispoziţia lui Dumnezeu, sau să
nu se supună. Neascultarea de Dumnezeu este ascultare de
Diavol. Atunci când omul decide să se supună lui Dumnezeu,
el devine rob al libertăţii; voinţa, sentimentele şi raţiunea
lui devin libere. Atunci când omul nu decide ascultarea de
Dumnezeu, voinţa, sentimentele şi raţiunea lui devin roabe
ale robiei, pervertite şi închise în neascultare, mort faţă de
Dumnezeu. Pentru ca acest om, mort în păcat, să redevină
viu în Hristos, trebuie să existe mai întâi o lucrare a Duhului
Sfânt şi a Evangheliei care iluminează şi ajută voinţa acestuia
de a lua decizia de strămutare din Împărăţia Întunericului în
Împărăţia Luminii. Decizia îi aparţine omului, însă diferenţa de
ofertă şi modalitate este mare: Dumnezeu „bate la uşă”, însă
Diavolul dă buzna. Dumnezeu face oferta clară a dragostei şi
a sacriicat totul ca aceasta să ie viabilă, însă Diavolul înşeală,
face promisiuni cu iz de adevăr şi miez de venin.
„Victoria” sau „înfrângerea” lui Dumnezeu constă în
supunerea voinţei omului (ascultare), sau în rebeliunea lui
(conştientă sau inconştientă) faţă de El. „Victoria” Diavolului
constă în a-l împiedica pe om să asculte de Dumnezeu. Atât
timp cât un om nu decide să asculte de Dumnezeu, se ală în
aria de incidenţă, control şi biruinţă a Diavolului. Când un om
decide să se supună lui Dumnezeu, a intrat în aria de biruinţă şi
binecuvântare a lui Dumnezeu, şi în această zonă pentru Diavol
170
este imperceptibil, el (Diavolul) pur şi simplu nu are acces în

această zonă a umblării cu Dumnezeu. Nu există o confruntare
directă între Dumnezeu şi Satan (dualismul e fals), ci una
indirectă în demersul de cucerire a omului. Omul poate decide
pe ce teren îşi joacă actul existenţei, pe terenul ascultării sau pe
terenul rebeliunii, pe terenul biruinţei sau pe terenul înfrângerii.
A nu decide să ii pe terenul supunerii înseamnă implicit că ai
decis (decizie implicită) să rămâi pe terenul neascultării, ceea ce
înseamnă victorie pentru Satan şi înfrângere pentru tine. Când
decizi să trăieşti pe terenul ascultării (decizie explicită), acest
lucru înseamnă victorie pentru Dumnezeu şi victorie pentru
tine, dar înseamnă şi înfrângere… pentru Satan.
Dualismul este concepţia conform căreia există o luptă
nedecisă între Bine şi Rău, dar există speranţa că Binele va birui
în inal, forţa Binelui şi forţa Răului sunt aproximativ egale.
Toate ilmele şi desenele animate cu „happy end” se bazează
pe această concepţie dualistă care are rădăcini în zoroastrism,
nicidecum în creştinism. Unii teologi relativişti au importat
această teorie zoroastristă pe ilieră gnostică, cum că Dumnezeu
este Binele şi Satan este Răul, iar lupta dintre Dumnezeu şi
Satan este o luptă continuă nedecisă, dar există speranţa că va i
decisă la un moment dat, nu se ştie când va i acel moment, dar
va i. Cotraargumentul este simplu: dacă această luptă nu a fost
decisă până acum, ce îmi garantează că va i decisă în viitor?
Nimic! Dualismul nu are nimic de-a face cu creştinismul.
În concepţia biblică, în teologia creştină nu vorbim despre
dualism, ci despre război spiritual, decis şi clar. Este adevărat
că Dumnezeu este Binele şi Satan este răul, dar lupta dintre
Dumnezeu şi Satan este decisă, iar raportul de forţe este
incomparabil; Satan este supus lui Dumnezeu, el nu poate să
facă nimic, nimic fără acordul lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost
întotdeauna, este şi va i întotdeauna biruitor, iar Satan veşnic
înfrânt. Singura miză a războiului spiritual este omul. După
alungarea din Rai, Satan ştie că este biruit, dar nu pierde timpul
şi face totul pentru a-şi realiza crezul: „Pot să-L înfrâng pe
171
Dumnezeu prin înfrângerea creaţiei Lui cea mai iubită, omul.”

Satan ştie că nu-L poate atinge pe Dumnezeu, dar mai ştie că Îi
poate provoca durere atingându-se de copiii Lui.
Satan interpretează că biruinţa asupra omului este biruinţa
lui asupra lui Dumnezeu. El şi-a făcut un obicei din a-L acuza
pe Dumnezeu că e nedrept. Omul a căzut în păcat, şi tocmai
această cădere este o acuză la adresa lui Dumnezeu. Da, păcatul
este o acuză la adresa lui Dumnezeu.
Satan Îi spune astfel lui Dumnezeu: „Tu ai făcut omul ca o
coroană a creaţiei Tale, iată, acum este rob al păcatului, este rob
al meu, trebuie să tratezi această problemă, iar soluţia implicită
şi dreaptă este aceeaşi pe care ai aplicat-o pentru mine: Iadul.
Dacă pe mine m-ai judecat, eşti obligat ca şi pe ei să-i judeci.” Şi
Dumnezeu l-a judecat pe om, dar nu ca răspuns la provocarea
Diavolului, ci ca un atribut al dreptăţii Lui. Dumnezeu a închis
orice păcat sub blestem, ulterior a venit Legea, dar niciun om
nu a fost în stare s-o împlinească.
Din nou, Dumnezeu este acuzat că este nedrept: „Legea Ta
este o Lege nedreaptă, pentru că niciun om nu o poate împlini.”
Şi Dumnezeu a închis toată Legea sub semnul morţii. Omul a
fost înşelat de Diavol, iar Dumnezeu a fost „înfrânt”. Omul a
păcătuit prin alegerea lui, Diavolul nu a putut, şi nu-l poate
obliga pe om să păcătuiască. Tot ce poate face el, este să-i
sugereze, să-l ispitească, dar acest lucru a fost suicient pentru
om ca el să aleagă să păcătuiască, să aleagă să se lase înşelat.
Conform Romani 6:16, omul prin ascultare de păcat a
devenit rob al păcatului, prin ascultare de Diavol a devenit
rob al Diavolului; în acelaşi fel, prin ascultare de Dumnezeu,
devenim robi ai Lui, devenim liberi, biruitori.
În planul original al lui Dumnezeu, omul era integrat ca
subiect şi obiect al părtăşiei profunde şi depline dintre el şi
Dumnezeu; un plan al părtăşiei şi armoniei plenare. O părtăşie
realizată prin acceptarea ambelor părţi, bazată pe dedicare
şi dragoste reciprocă. Aşa este părtăşia dintre Dumnezeu
şi om, nu dintre Dumnezeu şi o maşină. Tocmai aceasta este
172
caracteristica fascinantă a omului: voinţa liberă, care, odată

orientă, devine roabă orientării iniţiale, dacă nu e dezrobită
de altă autoritate mai mare decât robia voinţei (voinţa divină),
dar dacă voinţa umană (liberul-arbitru) se opune, rămâne
neputincioasă. E paradoxal, voinţa divină poate înfrânge orice
înfrângere a liberului-arbitru, dar nu poate înfrânge voinţa
liberă, pentru că aşa a ales Dumnezeu. Dumnezeu S-a limitat
pe Sine în relaţie cu omul, pentru ca acesta să ie liber, să devină
ca El în mod conştient şi voluntar. Dumnezeu l-a destinat pe
om să devină dumnezeu, şi pentru acest lucru a creat cadrul
perfect de dezvoltare spirituală (Edenul), dar nu a intervenit
asupra voinţei omului. Dumnezeu a intervenit asupra naturii
lucrurilor, dar nu a intervenit asupra naturii omului. A dat
legi şi porunci, a trasat drumul, dar omul în acest fel a avut
de ales. Atunci când Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de
a alege binele, implicit i-a dat şi posibilitatea de a alege răul.
Alternativa lui Dumnezeu a implicat şi o altă alternativă. De
fapt, esenţa voinţei libere înseamnă a alege şi nu poţi alege până
nu există cel puţin două lucruri între care decizi.
Planul original al lui Dumnezeu se va împlini. În planul şi
preştiinţa Lui, Dumnezeu ştia ce va alege omul, El ştie totul,
ştia de căderea noastră, de incapacitatea de a-I împlini Legea,
de acuzele Diavolului, dar a avut în inimă o Taină pe care
Diavolul nu a ştiut-o, decât din revelaţia Scripturilor. Dar cum
el nu crede, această Taină i-a rămas inaccesibilă; este vorba
despre Isus Hristos, care a răscumpărat un popor biruitor numit
Biserică. Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos, Fiul Său, pentru
a Se întrupa, pentru a i om în toată puterea cuvântului, cu tot
ce implică aceasta: slăbiciune izică, emoţii, sentimente, raţiune
şi voinţă; o voinţă liberă care avea posibilitatea să aleagă binele
sau răul, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, şi El a ales
până la moarte să asculte de Dumnezeu, iar astfel El a învins
pentru un întreg popor. Isus Hristos a fost în totalitate om şi
în totalitate Dumnezeu, nu o dată om şi o dată Dumnezeu, nu
jumătate om şi jumătate Dumnezeu. Am avut nevoie de Omul
173
Isus Hristos pentru a ne înţelege prin asumarea naturii umane,

şi ca să moară pentru noi; în acelaşi timp, am avut nevoie de
Dumnezeu pentru a învia pentru noi şi astfel mântuirea noastră
să ie posibilă.
Dumnezeu, în planul Său, L-a predestinat pe Isus Hristos
să ie Mântuitorul lumii, pentru ca planul original al lui
Dumnezeu să se împlinească. Dumnezeu nu predestinează
lucruri ca acestea să se întâmple, ci predestinează pentru că
acestea se întâmplă. Pe Dumnezeu nu-L surprinde nimic din
tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, de aceea, în preştiinţa Lui,
El predestinează. Felul acesta de a vedea predestinarea nu
diminuează cu nimic din noţiunea suveranităţii lui Dumnezeu,
pentru că suveranitatea lui Dumnezeu constă nu în controlul
rigid al lucrurilor, ci în capacitatea Sa transcendentă de a aduce
toate lucrurile în perimetrul planului Său original.
Apare în acest fel pe scena istoriei lumii un „nou” personaj
recunoscut de Diavol. Ştiind că Isus are voinţă liberă a crezut
că o poate corupe, de aceea L-a ispitit în repetate rânduri; însă
Isus, în mod consecvent, a ales să asculte de Tatăl, să facă voia
absolută a Tatălui. Satan nu L-a putut trage pe Isus de pe terenul
ascultării pe terenul rebeliunii, aşa cum a făcut cu iecare om.
De data aceasta, Satan a fost înfrânt. Crucea este cea mai înaltă
jertfă de ascultare adusă lui Dumnezeu vreodată de pe acest
pământ. Dumnezeu a devenit victimă a răului, a durerii, a
suferinţei, a batjocurii, a voinţei libere robite de Diavol, însă
fără păcat. Răul a făcut şi el parte din planul lui Dumnezeu,
însă în acelaşi timp a urmat soluţia: Isus Hristos.
Satan a crezut că se va lupta cu Isus în gheare şi colţi, însă Isus
a luptat prin faptul că a ales să facă voia Tatălui şi, împlinind
voia Tatălui, distrugea lucrările Diavolului. Puterea ascultării
este cea care distruge efectele rebeliunii lui Satan. Isus, prin
ascultare, a dovedit că Dumnezeu este sfânt, că omul e creat
ca iinţă bună, că Legea Lui este dreaptă, şi că biruinţa este de
drept şi de fapt a Lui şi a tuturor celor care Îl urmează. Biruinţa
se capătă la fel: prin ascultare, prin atitudinea „facă-se voia Ta,
174
Dumnezeule”. Fiecare credincios Îl va lăuda pe Dumnezeu

tocmai prin această jertfă a ascultării.
Crucea este dovada ascultării supreme, care sacriică
totul, dar nu voia Tatălui; sacriică posesiunea, perspectiva,
popularitatea, viaţa chiar, dar rămâne pe terenul ascultării. Pe
acest teren, Diavolul nu are acces. El te poate ataca, te poate
fura, te poate distruge doar atunci când ai călcat pe terenul lui,
al rebeliunii. Isus a murit pe cruce, dar nu a fost înfrânt, ci a fost
cel mai mare Biruitor. Pavel a sfârşit prin a i se tăia capul, dar el
a spus: „Sunt gata să iu turnat ca o jertfă de băutură. M-am luptat
lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea şi am câştigat cununa vieţii.”
(2 Timotei 4). Pavel este un biruitor, Nero este un înfrânt. Ştefan
a sfârşit cu capul spart şi cu trupul ciopârţit de pietre grele şi
colţuroase, dar el a fost acela care a văzut cerul deschis şi pe
Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan a fost biruitorul,
nu lapidatorii lui.1
Împăratul Saul a câştigat o bătălie, dar a dovedit neascultare
faţă de Dumnezeu. El a fost de fapt un înfrânt, nu un biruitor. El
a căutat să aducă jertfe care să-L îmbuneze pe Dumnezeu, dar
în acest context jertfele au fost o jignire la adresa lui Dumnezeu.
„Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea
de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi
păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci
neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu
este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi teraimii”. (1
Samuel 5:22,23) „Nu poţi câştiga prin jertfă ce ai pierdut prin
neascultare. Un dram de ascultare, face cât o tonă de jertfe.”2
În Evrei, capitolul 11, ni se prezintă un altfel de biruitori
decât accepţiunea contemporană. În acest capitol al biruitorilor
sunt descrise personaje care au biruit prin credinţă: Avraam a
câştigat făgăduinţele, Noe a fost izbăvit dintr-o lume judecată,
Daniel din gura leilor, David l-a doborât pe Goliat, Şadrag,
Meşac şi Abed-Nego au stins puterea focului. Dar mai există o
1. Lapidare – pedeapsa care consta în uciderea cu pietre.
2. Edwing Louis Cole
175
categorie de biruitori în acest capitol: vv. 36-38 „Alţii au suferit

batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi
în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit
îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi,
munciţi, ei, de cari lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri,
prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia
au fost lăudaţi pentru credinţa lor.” Cele două categorii de biruitori
ai acestui capitol au avut ceva în comun: biruinţa prin credinţă
şi ascultare de Dumnezeu. De fapt, credinţa este o formă a
ascultării de Dumnezeu. Ne este poruncit să credem în Hristos,
şi a nu crede înseamnă sidare.
Eşti cu adevărat biruitor indiferent de circumstanţe atât
timp cât asculţi de Dumnezeu. Provocările vieţii, ispitele, lupta
Diavolului, încearcă să te scoată de pe acest teren al ascultării,
dar dacă reuşeşti, şi ai toate motivele şi condiţiile să reuşeşti,
să rămâi pe acest teren eşti biruitor. „Biruinţa este a Domnului
şi o dă cui vrea” (1 Samuel 17:47), „Omul nu va birui prin putere”
(1 Samuel 2:9), „Calul nu poate da chezăşia biruinţei” (Psalmul
33:17). Biruinţa nu stă în strategie, în inteligenţă, în mărimea
armatei, în perfecţiunea armelor; toate acestea nu pot avea
pretenţia biruinţei.
Adevăratul biruitor nu este Leul, ci Mielul. Apostolul Ioan
a plâns mult pentru că nu se găsise niciunul vrednic să rupă
peceţile cărţii judecăţii lui Dumnezeu. În acel moment, unul
dintre bătrâni i-a zis: „Hai să vezi biruitorul, hai să vezi Leul”.
Ioan s-a întors să vadă Leul, şi în loc de un Leu a văzut un Miel.
Acesta a fost vrednic să rupă peceţile. Acesta este paradoxul
lui Dumnezeu de a-Şi împlini planurile Sale, foloseşte Mielul şi
renunţă la leu, foloseşte pe cel slab şi renunţă la cel tare, foloseşte
pe cel mic şi renunţă la cel mare, foloseşte pe cel neştiutor şi
renunţă la cel înţelept, şi nu renunţă la niciunul dacă toţi ascultă
de El şi îşi recunosc dependenţa de El.
Pentru ochi umani, seculari şi ireşti uneori vei părea înfrânt,
dar atât timp cât asculţi de Dumnezeu poţi celebra cele mai
frumoase victorii. Ascultarea şi numai ascultarea de Dumnezeu
176
garantează biruinţa. A vorbi despre biruinţă înseamnă a vorbi

despre ascultare, a vorbi despre ascultare înseamnă a vorbi
despre biruinţă. Dumnezeu nu are în planul Lui nicio înfrângere
pentru tine, ci 100% victorie. Eşti de partea lui Dumnezeu, eşti
de partea câştigătoare. Eşti destinat biruinţei.
O aplicaţie spirituală a mesajului citit este asumarea

spiritului de biruitor care este animat de o atitudine ofensivă
prin care poate declara biruinţa:
177
Scrisoare deschisă adresată Diavolului3
M-ai numit slab – însă Cuvântul lui Dumnezeu a spus: „Pot

totul în Hristos care mă întăreşte.”
Ai spus că nu pot face ceva deosebit pentru că sunt un singur
om, însă Biblia învaţă că Dumnezeu deseori foloseşte un singur
om pentru a zgudui lumea.
Ai spus că predicarea Cuvântului este o nebunie, însă
Dumnezeu spune că, prin nebunia propovăduirii Cuvântului,
El va schimba vieţi.
Ai spus că Evanghelia lui Isus Hristos nu este suicient de
puternică pentru a schimba oamenii, însă Cuvântul spune că
Evanghelia este puterea Dumnezeului Atotputernic pentru
mântuirea celui care crede.
M-ai acuzat, m-ai condamnat, m-ai ispitit şi ai încercat mereu
să mă descurajezi, însă Dumnezeu îmi spune în Cuvântul Său
că:
• Sunt Sfânt (1 Petru 2:9)
• Sunt fără pată (Coloseni 1:21,22)
• Sunt fără vină (Romani 8:1, 31-39)
• Sunt un copil al lui Dumnezeu (Romani 8.16, 17, Ioan
1:12)
• Am puterea lui Dumnezeu înăuntrul meu (Efeseni
1:19)
• Sunt binecuvântat (Efeseni 1:13)
• Am daruri (Efeseni 4:17, 1 Petru 4:10)
• Sunt iubit de Dumnezeu (Ieremia 31:3, Ioan 3:16)
Şi, apropo, am decis să umblu cu Dumnezeul meu care este
Dumnezeul dragostei şi al îndurării şi mă încred în El pentru
toate zilele vieţii mele.
Ai observat deja despre mine şi casa mea, că noi Îi vom sluji
Domnului!
Cu multă sinceritate, un alt copil al lui Dumnezeu, împăcat
şi spălat prin Sânge!
3. Autor necunoscut
178
Declaraţie de credinţă
Fac parte din părtăşia acelora cărora nu le este ruşine de

Evanghelie.
Am puterea Duhului Sfânt. Zarul a fost aruncat, am trecut
graniţa, decizia a fost luată, sunt un ucenic al Lui. Nu mă voi
uita înapoi, nu voi lua o pauză, nu voi încetini ritmul, nu voi da
înapoi, nici nu voi sta liniştit.
Trecutul meu este răscumpărat, prezentul meu are sens,
viitorul meu este sigur.
Am încheiat socotelile cu modul de trai scăzut, cu umblarea
prin vedere, cu genunchi netezi, cu visele şterse, cu viziunile
îmblânzite, cu vorbirea lumească, cu dărnicia ieftină şi cu
ţelurile pipernicite şi ciuntite.
Nu mai am nevoie de superioritate, de prosperitate, de
poziţie, de promovări, de aprobări, sau de popularitate. Nu
trebuie să am dreptate, să iu cel dintâi, să iu în frunte, să iu
recunoscut, lăudat, respectat sau răsplătit. Acum trăiesc prin
credinţă, mă bizui pe prezenţa Sa, umblu prin răbdare, mă simt
întărit prin rugăciune şi lucrez cu putere.
Faţa mea este hotărâtă, mersul meu este rapid, ţelul meu este
cerul, calea mea este îngustă, drumul meu este aspru, tovarăşii
mei sunt puţini, pe Călăuza mea mă pot baza, misiunea mea
este clară.
Nu pot i cumpărat, compromis, scos din circuit, amăgit,
întors înapoi, înşelat sau întârziat. Nu mă voi clinti în faţa
sacriiciului, nu voi ezita în prezenţa vrăjmaşului, nu mă voi
învârti ca un oportunist pe lângă bazinul popularităţii, nici nu
voi rătăci în labirintul mediocrităţii.
Nu voi renunţa, nu voi tăcea, nu o voi lăsa mai moale până
când nu voi i rămas în picioare după ce am biruit totul, până
când nu voi i acumulat tot ceea ce trebuia, până ce nu mă voi i
rugat cât trebuia, până ce nu voi i plătit totul, şi până când nu
voi i predicat cu toată puterea pentru cauza lui Hristos.
179
Sunt un ucenic al lui Isus. Trebuie să merg până când vine

El, să dau până nu-mi mai rămâne nimic, să predic până când
ală toţi şi să lucrez până când mă opreşte El. Iar când El va veni
pentru ai Săi, nu va avea nicio problemă să mă recunoască...
Stindardul meu este clar.
Destinul tău e să învingi, când eşti căzut să te ridici, când

eşti slab să te întăreşti. Pentru acest lucru garantează Hristos
cu jertfa Sa.
180
Viaţă din belşug
„Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”

Ioan 10:10
Motivul pentru care a venit Isus Hristos în lume a fost bine

deinit. Misiunea Lui nu a fost doar vindecarea celor bolnavi,
eliberarea celor posedaţi, sau formarea unor ucenici, ci mai
mult de atât: ca toţi aceştia să primească viaţa Lui, să trăiască
prin El o viaţă din belşug. Misiunea lui Hristos în viaţa noastră
nu este împlinită până nu trăim o „viaţă din belşug”.
Ce înseamnă „o viaţă din belşug”? Cei mai mulţi o descriu
prin contrast cu viaţa sărăcăcioasă de supravieţuire. Pentru
majoritatea creştinilor, „viaţa din belşug” înseamnă să te rogi
zilnic, să citeşti Biblia, să vii regulat la biserică, să evanghelizezi
pe cineva, să ii bucuros că eşti creştin… Toate aceste elemente
compun „viaţa din belşug” a creştinului, dar dacă s-ar limita
doar la atât am i foarte frustraţi, pentru că această viziune pune
accentul pe virtutea comportamentului creştin, nu pe harul şi
darul lui Dumnezeu. Viaţa din belşug este misiunea lui Hristos,
iar noi trebuie să-L lăsăm s-o realizeze. Isus a intenţionat să
spună mai mult, să facă mai mult, să im mai mult. O viaţă din
belşug se realizează prin împlinirea legilor care o conturează.
I. Legea semniicaţiei
Această lege airmă că Dumnezeu are un plan pentru
viaţa omului, iar rolul nostru este să alăm voia Lui, în toate
gândurile, atitudinile, acţiunile noastre; astfel, viaţa noastră
capătă semniicaţie. O lege este importantă şi rămâne valabilă
indiferent de identitatea şi statutul tău, indiferent de mediul
din care vii sau care sunt circumstanţele cu care te confrunţi.
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii, mai ales în acest caz când
vorbim de o lege instaurată de Dumnezeu în natură umană.
181
Eşti important pentru El, nu te-ai născut pe pământ doar dintr-

un joc al părinţilor, naşterea ta a fost plănuită de Dumnezeu, El
te-a protejat în copilărie, în adolescenţă şi ţi-a asistat creşterea
pentru a împlini planul Său pentru viaţa ta. Pentru iecare om
Dumnezeu are un plan speciic, potrivit şi personalizat. Fiecare
om poate i un erou în mâna lui Dumnezeu.
Trebuie să facem distincţie între planul de mântuire al lui
Dumnezeu, care este acelaşi pentru toată lumea, şi planul de
slujire, care diferă de la om la om. Dumnezeu te-a creat pe tine
pentru împlinirea planului Său, nu planul Său pentru tine.
Mai întâi, Dumnezeu a întocmit planul şi apoi l-a creat pe om.
Nu trebuie să ceri binecuvântarea lui Dumnezeu peste ceea ce
faci, ci să faci ceea ce Dumnezeu binecuvântează.1 Dumnezeu
nu te-a creat să devii creştin, ci să împlineşti voia Sa în calitate
de creştin. Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta, nu numai
un plan de mântuire, ci şi un plan de slujire. Dumnezeu te-a
destinat pentru o anumită lucrare, care nu te va frustra sau priva
de anumite bucurii ale vieţii, ci numai realizând-o te vei simţi
cu adevărat împlinit. Satisfacţia vieţii se naşte prin maximizarea
potenţialului în lucrarea pe care Dumnezeu a intenţionat-o în
planul Său pentru viaţa noastră. Singura persoană care te poate
împiedica să devii ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru viaţa
ta, eşti tu.2
Această lege poate i ilustrată prin exemple din Vechiul
Testament:
Noe a fost ales pentru a păstra continuitatea rasei umane.
Prin ascultare de Dumnezeu, el împlinit planul lui Dumnezeu
pentru viaţa lui. Noe nu s-a născut să ie un simplu cetăţean al
vechii Mesopotamii, sau să construiască o arcă, sau să ie un
predicator cu rezultate numerice, ci să păstreze durabilitatea
rasei umane.
Avraam s-a născut să ie tatăl poporului Israel, omul prin care
se naşte un popor care să se închine adevăratului Dumnezeu.
1. Rick Warren
2. John Maxwell
182
Viaţă din belşug
Misiunea lui nu a fost să plece din Ur, din Haldeea, pentru a

ajunge la Betel, în Canaan. Deşi acest drum este crucial pentru
descoperirea misiunii lui, el nu şi-a împlinit scopul parcurgându-
l. Rolul său nu a fost colindarea lumii antice pentru a se îmbogăţi
sau pentru a putea face comparaţie între civilizaţii şi religii. Nu
trebuie să confundăm drumul cu destinaţia. Misiunea lui s-a
încheiat atunci când un poporul monoteist s-a născut.
Iosif s-a născut cu misiunea de a salva acest popor de la
foamete. Moise s-a născut ca să-l izbăvească din robie. Iosua
s-a născut să-l conducă în Canaan. Observă accentul: s-au născut
să facă lucrul respectiv. Puteau la un moment dat în viaţă să
aleagă alt drum, dar planul lui Dumnezeu nu mai era împlinit
în viaţa lor.
Istoria judecătorilor ne dovedeşte următorul lucru:
Dumnezeu conştientizează anumiţi oameni de planul Său
pentru viaţa lor şi le oferă resursele şi cadrul potrivit pentru a-l
împlini, tot ce li se cere este disponibilitatea şi dăruirea. De fapt,
asta înseamnă tot, pentru că nu-L poţi sluji pe Dumnezeu decât
prin dedicare totală. Tot ce ai mai bun pentru Cel Prea Înalt.
Împlinirea voii Sale poate i realizată numai prin consacrare
totală.3 Dumnezeu cere totul pentru că a dat totul.4 A-L sluji pe
Hristos este cel mai mare concurent al devotamentului faţă de
el.5 Hristos poate i în viaţa noastră şi, totuşi, să nu ie centrul
vieţii noastre. În centru este cu siguranţă ceva sau cineva –
succesul, plăcerea, eul, setea de putere. Dumnezeu nu vrea să
lucrăm pentru El. El vrea să îndepărteze eul nostru, pentru a
putea lucra prin noi.
Ghedeon după ce a trecut prin nebuloasa misiunii a înţeles
planul lui Dumnezeu şi a avut o viaţă împlinită. Ceaţa se ridică
nu atunci când înţelegi totul, ci atunci când te dedici chiar şi
dacă nu înţelegi. Samson nu a înţeles planul lui Dumnezeu şi
menirea vieţii lui şi a eşuat.
3. Romani 12:1, Deuteronom 18:12, 2 Petru 1:2
4. Ioan 3:16
5. Oswald Chambers
183
Istoria împăraţilor este de asemenea relevantă. Saul, ales

prin Providenţa Divină, a fost succedat de David pentru că nu a
înţeles nivelul spiritual pe care îl implică poziţia sa. Problemele
vieţii noastre se nasc tocmai din această nereuşită a noastră de
a înţelege planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Când
înţelegem care este semniicaţia vieţii noastre, atunci suntem
purtaţi de ea prin toate problemele.
Sunt aceste două chei în deinirea planului lui Dumnezeu
pentru viaţa noastră: comprehensiunea şi consacrarea. Cei mai
mulţi spun că atunci când vor înţelege care este voia lui Dumnezeu o
vor face, ceilalţi spun: Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, indiferent
de conţinutul acesteia. Consacrarea precede comprehensiunea.7
Dedicarea nu creşte implicit cu înţelegerea, dar cu siguranţă
gradul de comprehensiune va creşte odată cu consacrarea.
Estera este arhetipul omului confuz care încearcă să înţeleagă
planul lui Dumnezeu. Ea a avut nevoie de câteva lucruri pentru
a înţelege semniicaţia vieţii ei:
• Conjunctură tensionată a vieţii. Dumnezeu foloseşte
foarte des situaţiile în care ne alăm pentru a ne vorbi şi
pentru a ne călăuzi. Contextul nefavorabil în care s-a alat
Estera a produs un disconfort psihic, care a conştientizat-
o că trebuie să acţioneze. În toate ţinuturile unde ajungea
vestea nimicirii poporului iudeu din regatul împăratului
Ahaşveroş, evreii posteau şi se rugau înaintea Domnului,
însă Estera „a rămas îngrozită” (4:4). Fiecare situaţie inedită
din viaţa noastră ne solicită şi ne pune în postura de a căuta
explicaţii şi soluţii favorabile.
• Consiliere – Estera a avut nevoie de o persoană care să-
i dea sfatul potrivit. Mardoheu a acţionat potrivit obiceiului
bun al părinţilor lui, acela de a posti, de a se ruga şi de a
căuta Faţa Domnului atunci când apare o situaţie-limită.
Estera a cerut explicaţia şi sfatul lui Mardoheu, tutorele ei.
6. Psalmul 143:9
7. Comprehensiune = înţelegere, capacitate de a pătrunde cu uşurinţă în
esenţa lucrurilor.
184
Viaţă din belşug
Acesta i-a explicat situaţia, dar în acelaşi timp i-a descris şi

rolul pe care îl avea de împlinit în acest context. Dumnezeu
alege să ne vorbească prin diferite mijloace pentru că, în
anumite situaţii, nu mai avem capacitatea să receptăm
mesajul direct de la Dumnezeu. Dumnezeu Se foloseşte
de situaţii, de oameni, de natură… pentru a ne comunica
mesajul Său. Problema nu este că Dumnezeu nu vorbeşte, ci
aceea că omul nu are capacitatea de a asculta.
• Consacrare - Imperativă în discernerea voii lui
Dumnezeu este seriozitatea cu care căutăm faţa lui
Dumnezeu. Mardoheu cunoştea experienţa şi rugăciunea lui
David, în spiritul căreia o învaţă şi pe Estera. „Aud vorbele rele
ale multora, văd spaima care domneşte împrejur, când se sfătuiesc
ei împreună împotriva mea, şi uneltesc să-mi ia viaţa. Dar eu mă
încred în Tine, Doamne, şi zic: „Tu eşti Dumnezeul meu!” Soarta
mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei!
Fă să lumineze Faţa Ta peste robul Tău, scapă-mă, prin îndurarea
Ta! Doamne, să nu rămân de ruşine când Te chem. Ci să rămână
de ruşine cei răi, şi ei să se pogoare muţi în locuinţa morţilor!
Să amuţească buzele mincinoase, cari vorbesc cu îndrăzneală, cu
truie şi dispreţ împotriva celui neprihănit! O, cât de mare este
bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine, şi pe
care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa iilor oamenilor! Tu
îi ascunzi, la adăpostul Feţei Tale, de cei ce-i prigonesc, îi ocroteşti
în cortul Tău de limbile cari-i clevetesc.” (Psalmul 31:13-20)
Principiul Estera. În cuvintele pe care i le trimite Mardoheu

Esterei, se găseşte un principiu important. Mardoheu i-a cerut
Esterei să se ducă să pledeze pentru viaţa evreilor în faţa
împăratului, Estera a încercat să se eschiveze, iar Mardoheu îi
transmite următorul răspuns: „Să nu-ţi închipui că numai tu vei
scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa împăratului. Căci, dacă vei
tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu
şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta
ai ajuns la împărăţie?” (Estera 3:13-14) Ce spune Mardoheu aici?
185
Nu ai voie să te disociezi de situaţia contextuală în care te

găseşti. Cain a spus „Sunt eu păzitorul fratelui meu”? Edomul
a fost judecat de Dumnezeu pentru că a rămas nepăsător
în ziua nimicirii cetăţii Ierusalimului.8 Ignoranţa faţă de
problema fratelui tău te face complice la accentuarea stării
în care se ală. Este cel mai uşor să te faci că nu vezi, dar
ignoranţa nu te disculpă, ci te macină. Estera a vrut să
se ascundă în spatele unei legi, care-i oferea o aparentă
protecţie. O lege a unui stat care pe unii îi condamnă la
moarte, iar pe alţii îi protejează, este o justiicare utopică a
încălcării normelor morale. Atunci când un principiu moral
este încălcat de lege, legea trebuie suspendată, nu principiul
moral. Principiile etice sunt superioare celor legislative.
Sursa, sensul şi scopul moralităţii este religia (relaţia cu
Dumnezeu). Pot exista legi, norme sociale, stereotipuri; dar
niciodată norme morale fără un fond religios. În acest caz
nu era moral ca Estera să rămână pasivă. „Să nu-ţi închipui
că numai tu vei scăpa dintre toţi Iudeii, pentru că eşti în casa
împăratului.” Nu ai voie să taci, atunci când un principiu
moral este încălcat. „Oare tăcând faceţi voi dreptate?” (Psalmul
58:1)
Ai obligaţia morală să-ţi oferi ajutorul celor care au
nevoie de el. „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea,
când poţi s-o faci.” (Proverbe 3:27) A face bine este voluntar,
dar nu opţional. Poţi să alegi să nu ajuţi, poţi să alegi să
ii indiferent, dar trebuie să ii conştient că păcătuieşti, iar
păcatul înseamnă moarte. „Cine ştie (poate) să facă bine şi nu
face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17).
Impresia de indispensabilitate este falsă. Orice om poate
i înlocuit. Expresii precum: „dacă nu eram eu”, „dacă nu
făceam eu”, „fără mine nimic nu s-ar realiza”, dovedesc
autoamăgirea celor care le folosesc. Dacă nu erai tu era
altcineva, dacă nu făceai tu făcea altul. Refuzul tău, născut
dintr-o aroganţă idioată, te afectează negativ; în primul rând
pe tine, şi apoi pe cel căruia i-ai oprit binefacerea.
8. Obadia 12,13
186
Viaţă din belşug
Orice aport pe care poţi să-l aduci este un privilegiu pe

care îl ai de a-ţi dovedi disponibilitatea faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu răsplăteşte calitativ, nu cantitativ. „Cui i s-a dat
mult i se cere mult.” Dumnezeu răsplăteşte disponibilitatea şi
credincioşia, nu cantitatea efortului depus. Nu mă înţelegeţi
greşit, acestea sunt foarte importante, dar ceea ce primează
este atitudinea (cu bucurie, cu cinste, cu demnitate) cu care
faci ceea ce faci, motivaţia (de ce?) şi inalitatea (cu ce scop?)
pentru care faci un lucru. Virtutea creştină se dezvoltă în
relaţia cu Dumnezeu şi se dovedeşte în relaţia cu semenii.
Eschivarea este păguboasă şi periculoasă. Atunci
când faci un bine nu te costă decât binele, compensat cu
„fericirea celui care dăruieşte”, dar atunci când nu îl faci,
cu siguranţă vei pierde. „Oricine îţi poate fura ceea ce ai,
dar nimeni nu îţi poate lua ceea ce ai dăruit”, spunea Ioan
Gură de Aur. Eschivarea Esterei ar i costat-o viaţa. Nu
trebuie să laşi ca frica, confuzia sau obstacolele legislative
să te oprească să faci binele. „Să nu obosim în facerea binelui;
căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de
oboseală.” (Galateni 6:9) Binele va i răsplătit cu siguranţă:
„Cel neprihănit este răsplătit pe pământ; cu cât mai mult cel rău
şi păcătos!” (Proverbe 11:31) „Cei ce au făcut binele, vor învia
pentru viaţă.” (Ioan 5 :17)
Ieremia este exemplul omului căruia Dumnezeu i-a spus

clar care este rolul vieţii lui.9 El nu a mai trebuit să se roage, să
caute, să descopere planul lui Dumnezeu, ci doar trebuia să-l
împlinească.
Legea semniicaţiei funcţionează şi în Noul Testament,
pentru că „Dumnezeu nu face nimic până nu-Şi descoperă taina
Sa robilor Săi.” (Amos 3:7) Pavel a fost chemat să ie Apostol al
Neamurilor, şi chiar dacă a suferit pentru acest fapt, el a fost
împlinit suleteşte doar în măsura în care şi-a urmat chemarea
sa. „Trebuie să vestesc Evanghelia, şi vai de mine dacă nu o vestesc.”
9. Ieremia 1:10
187
(1 Corinteni 9:16) Isus a ştiut exact de ce Se ală pe acest pământ.

A cunoscut planul şi voia lui Dumnezeu, nu a fost nevoie ca
cineva să-I spună care ar trebui să ie următorul lucru pe care
trebuie să-l facă.10
& La un moment dat clădirea şcolii în care studiam a fost

renovată. La lucrări, pe lângă studenţi au participat diferite
grupuri de oameni voluntari. Într-un grup de voluntari care
a venit să ajute la renovare, era şi unul foarte haios; o dată la
iecare două minute spunea o glumă. În acea săptămână a fost
personajul cel mai popular printre studenţi. Parcă avea magnet,
toţi voiau să lucreze cu el. Era o plăcere să stai în compania lui.
La sfârşitul iecărei săptămâni, vinerea, la capela studenţilor,
i s-au acordat câteva minute pentru a se adresa studenţilor.
Toţi aşteptau să spună o glumă, să râdă, să-l aplaude; dar el a
venit în faţa studenţilor având o igură gravă şi un ton al vocii
care acorda greutate iecărui cuvânt pe care îl spunea. El le-a
povestit studenţilor: „Am fost şi eu la un colegiu biblic şi, după
ce l-am absolvit, m-am gândit că nu este optim pentru mine să
intru în lucrare. Am hotărât să fac altceva câţiva ani, timp în
care să îmi întemeiez o familie şi mă stabilizez inanciar. Am
54 de ani acum, am avut succes în afaceri, am o soţie care mă
iubeşte, doi copii realizaţi, dar nu m-am mai întors niciodată
în lucrarea lui Dumnezeu. Stau în faţa lui Dumnezeu şi mă
urmăreşte sentimentul că nu am făcut ceea ce Dumnezeu m-a
chemat să fac.” &
Legea semniicaţiei înseamnă să-ţi înţelegi menirea ta,

intenţionată de Dumnezeu pentru tine pe acest pământ.
Singura persoană care te poate împiedica să devii ceea ce Dumnezeu a
intenţionat pentru tine, eşti tu.
Cum pot cunoaşte care este planul lui Dumnezeu pentru
viaţa mea. Câteva elemente au fost discutate când am vorbit
despre Estera. Sunt câteva indicii care pot să-ţi descopere voia
10. Marcu 1:38
188
Viaţă din belşug
lui Dumnezeu pentru viaţa ta: darul, disponibilitatea de a sluji

şi polarizarea dorinţelor tale.
Începe prin a-ţi descoperi darul tău. Când folosesc
termenul „dar”, mă refer la potenţialul pe care îl ai:
abilităţi, deprinderi, competenţe. Fiecare om este înzestrat
de Dumnezeu cu un anumit potenţial pe care trebuie să-l
descoperi, să-l dezvolţi şi să-l dedici lui Dumnezeu. Nimeni
nu începe de la zero, decât atunci când îşi ignoră darul.
Abilitatea de adolescent pe care o avea David a fost folosită
de Dumnezeu pentru a izbăvi întreg poporul Israel. Când
Israel a luptat cu Filistenii, David a fost trimis de tatăl său
cu merinde la fraţii săi. El este uimit de groaza care domnea
în inima soldaţilor pe câmpul de luptă. Fratele său, Eliab, l-a
întrebat jignitor: „Te-ai pogorât să vezi lupta.” (1 Samuel 17:28)
Eliab a atins astfel o atitudine frecvent întâlnită, aceea prin
care oamenii sunt mai degrabă spectatori la lupta vieţii decât
participanţi. Îşi petrec viaţa urmărind lupta altora, fac un mit
din viaţa personajelor pe care le admiră şi se simt paralizate,
pentru că ei nu pot tăi o viaţă ca a „idolilor” lor. Telenovelele,
romanele, ilmele… sunt făcute pentru spectatori, viaţa însă
este pentru luptători. În lupta cu Goliat, David a folosit ca
armă praştia. Nu i s-au potrivit hainele şi sabia lui Saul,
pentru că iecare om are un anumit tip de armură şi un
anumit tip de armă cu care este cel mai eicient. Darul tău
este arma ta. Nu trebuie să-ţi doreşti darul nimănui, pentru
că vei trăi doar frustrări, trebuie să-ţi foloseşti darul. El este
acolo, doar trebuie să-l recunoşti, să-l accepţi ca pe valoarea
pe care numai tu o ai, şi să-l foloseşti.
Găseşte ocazia pentru a-ţi folosi darul. Unii îşi pierd
toată viaţa căutând „voia lui Dumnezeu” şi nu se implică în
nimic pentru că nu ştiu care este darul şi chemarea lor. David
a avut mai multe daruri şi, în funcţie de situaţie, a folosit un
dar diferit. Când s-a luptat cu Goliat a folosit praştia, când a
slujit la palat a folosit harfa. De iecare dată David a dovedit
disponibilitate. Maica Tereza a fost întrebată odată: „Cum
189
pot să ştiu că Dumnezeu mă cheamă?” Răspunsul a venit

simplu: „Prin bucurie. Dacă gândul de a-ţi dedica viaţa Lui
şi fraţilor trezeşte bucurie şi pace, o bucurie profundă şi
senină, există reale drepturi pentru a înţelege că Dumnezeu
te cheamă. Bucuria profundă are funcţia de busolă, chiar
dacă arată calea cea mai dură şi mai diicilă ce trebuie
parcursă.”
Darul tău îţi va contura chemarea, iar chemarea îţi va
contura viziunea. Viziunea este capacitatea de a-ţi imagina
nivelul maxim potenţial (caracter) şi al ţintei potenţiale
(slujire) pe care o poţi atinge. „Darurile unui om îi fac loc, şi-i
deschid intrarea înaintea celor mari” (Proverbe 18:16). Darul tău
îţi va croi o cale, va deschide uşi, îţi va aduce prestigiu. Nu
tu trebuie să faci o cale darului tău, el ţi-o va face ţie. Darul
tău este cartea ta de vizită de care nu trebuie să-ţi ie ruşine;
mai devreme sau mai târziu, el va i recunoscut, dacă îl vei
descoperi, îl vei dezvolta şi îl vei dedica lui Dumnezeu.
Pilda talanţilor – Matei 25:14. Există în această pildă robul

care nu a adus rod cu talantul său. El are trei caracteristici: este
viclean, leneş şi fricos. Aceste trei lucruri îl împiedică pe orice
om să-şi folosească darul.
Frica - „Mi-e frică de eşec!,” „Ce vor spune ceilalţi?” (fobia
socială). Frica te poate paraliza. De obicei, frica este mândrie
ascunsă. Ţii atât de mult la imaginea ta, încât nu eşti în stare
să faci decât ceea ce aşteaptă ceilalţi de la tine. Dacă ceilalţi
aşteaptă de la tine să taci, probabil că asta vei face. Abilitatea
de a controla frica este dovedită prin disponibilitatea de a te
teme numai de Dumnezeu. Există un moment când trebuie
să decizi ale cui aşteptări le împlineşti, pe ale oamenilor sau
pe ale lui Dumnezeu. Frica şi fobia socială va i înlocuită de
frica faţă de Dumnezeu.
Lenea – „E mai confortabil să rămân aşa cum sunt!” „De
ce să mă inoportunez, cine ştie ce-o ieşi din ceea ce fac?”
Leneşul se scuză totdeauna: „Am vrut s-o fac, dar nu am
190
Viaţă din belşug
avut ocazia favorabilă.” Mereu există un inconvenient care

îl împiedică să se apuce de treabă. Dacă „uşa” este închisă
se plânge că este zăvorâtă, iar dacă este larg deschisă se
gândeşte că trebuie să ie o capcană. Suspicios şi supericial,
leneşul mimează cinstea prin care acordă virtute sărăciei în
care se ală.
Viclenia – Vicleanul încearcă să pozeze drept victimă a
societăţii, şi îşi argumentează falimentul aruncând vina
asupra condiţiilor sociale şi materiale în care se ală. El
încearcă să păcălească viaţa, familia, profesorii, prietenii, pe
Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, pe sine însuşi. Vicleanul
nu are tăria de a confrunta viaţa de frica criticii. El este
dependent de părerea celorlalţi, promite că o să se schimbe,
cere să i se dea încredere, dar tot timpul dezamăgeşte.
Trăieşte contextual, nu are viziune asupra vieţii, este un
oportunist care sacriică totul: valori, relaţii…, pentru
chilipirul care i-a căzut în mână.
Nu putem avea o viaţă împlinită (o viaţă din belşug) dacă nu

ne înţelegem semniicaţia vieţii noastre, rolul nostru în această
lume, şi nu-l împlinim. Semniicaţia vieţii nu este dată de faptul
că am devenit creştin, ci de ceea ce facem în calitate de urmaşi ai
lui Hristos. Momentul naşterii din nou nu este sfârşitul, ci doar
începutul împlinirii menirii vieţii noastre. Trebuie să facem ceva
cu viaţa noastră. Trebuie să ţintim sus, mai sus decât părinţii
noştri, prietenii sau cunoscuţii noştri. În mâna lui Dumnezeu
poţi i o săgeată care străpunge această lume. Trebuie să trăieşti
la înălţimea planului lui Dumnezeu.
II. Legea schimbării
Nu e de ajuns să-ţi înţelegi doar semniicaţia vieţii tale,

trebuie să te deschizi intervenţiei lui Dumnezeu, El doreşte
să realizeze voia Sa în viaţa ta. Orice organism viu este în
schimbare. Schimbarea nu este schimbare până când ceva nu s-
191
a schimbat. Impresia schimbării nu este schimbare. Vorbesc

despre schimbare nu de dragul schimbării, ci de dragul
rezultatului ei. Schimbarea nu este un scop în sine, ci un mijloc.
Există un ixism caracteristic românilor, aşa cum spunea şi
Caragiale în „O scrisoare pierdută”: „Să se revoluţioneze
primesc, dar să nu se schimbe nimic.” Este o realitate faptul
că Dumnezeu vrea să intervină în viaţa noastră, şi atunci când
El intervine ceva se schimbă. Trebuie să im deschişi, sensibili,
vulnerabili intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Nu există domeniu în care se dă o luptă mai mare decât
domeniul consacrării, al dedicării noastre în vederea slujirii.
Fondul schimbării este nemulţumirea, iar motivaţia este speranţa
în „mai bine.” Schimbarea trebuie să implice responsabilitate;
nu se pot justiica actele iresponsabile pe care le aruncăm în
spatele unui concept numit „tranziţie.” Schimbarea începe
în domeniul real şi mişcă lucrurile spre domeniul potenţial.
Dumnezeu este maestru în schimbare, El ne pregăteşte pentru
schimbare schimbându-ne puţin câte puţin. Schimbarea trebuie
făcută progresiv, pas cu pas, nu instantaneu. Omul, datorită
irii sale, se opune schimbării; poate o acceptă raţional, dar se
opune prin lipsa dispoziţiei voliţionale.
Lui Noe, Dumnezeu i-a schimbat planurile, i-a spus să
renunţe la toţi oamenii pe care i-a întâlnit vreodată, în afară de
familia lui; pe Avraam a trebuit să-l rupă de familie; pe Moise a
trebuit să-l trimită la oi; Iosif a trebuit să sufere batjocura fraţilor,
să ie vândut, închis pentru ca mai apoi să recunoască mâna lui
Dumnezeu în toate acestea. „De altă parte, ştim că toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume,
spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28)
Da, ai înţeles bine, schimbarea înseamnă sacriiciu. Astfel
înţelegem de ce atâţia oameni se opun schimbărilor. Schimbarea
nu este cel mai plăcut lucru pe lume. Orice schimbare presupune
renunţare, disconfort, capacitatea de readaptare; dar o vom
accepta când vom şti că „lucrul acesta bun” l-am schimbat pe
11. Edwin Cole
192
Viaţă din belşug
un alt lucru mult „mai bun,” până la „cel mai bun”, până la
ceea ce a intenţionat Dumnezeu. Când ajungem aici, suntem cu
adevărat împliniţi.
III. Legea succesului
O viaţă din belşug sau o viaţă de succes sunt sinonime. În

spiritul Scripturii, succesul poate i deinit în felul următor:
„Reuşita de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a-i ajuta şi pe alţii s-
o facă.” Când devenim tot ceea ce Dumnezeu vrea să devenim
(Semniicaţie + Sacriiciu), Dumnezeu Îşi scoate toată slava
din viaţa noastră (= Succes). În mijlocul voii lui Dumnezeu nu
există eşec, în afara voii lui Dumnezeu nu există succes. Aceasta
este intenţia lui Isus pentru viaţa noastră. Aceasta este o viaţă
din belşug.
Viaţa din belşug este alternativa unei vieţi mediocre. Am
citit mai demult un articol despre mediocritate, din care am
spicuit următoarele idei:
Mediocritatea înseamnă în esenţă să-ţi pierzi

capacitatea de a visa, să-ţi ascunzi pasiunile şi să te
mulţumeşti cu prea puţin. Atunci când cedezi sub
asalturile ei, speranţele şi dorinţele tale sunt spulberate
de o singură frază: „Merge şi-aşa.”
Ca orice altă boală, mediocritatea poate i identiicată
după simtomele ei: plictiseală, lipsă de creativitate,
motivaţie insuicientă, ore în şir petrecute în faţa
televizorului, relaţii supericiale, lipsa unui spirit de
aventură, pesimism şi cinism. Mai rău chiar, cel care
trăieşte într-o lume mediocră are mâna încleştată pe
o găleată de apă rece, aşteptând o ocazie de a îneca pe
cineva acolo, pe cel care este destul de „fraier” să ţină
încă lacăra aprinsă. În găleata aceea plutesc o grămadă
de airmaţii cum ar i: „Cutare lucru nu este posibil”,
„Încă un comentariu de genul acesta şi toţi îşi vor da
193
seama că eşti cu capul în nori”, „Nu-ţi face prea mari

speranţe, ia lucrurile aşa cum sunt”, „Dacă ai noroc
poate ai să-ţi iei casă şi maşină, dar nicidecum să nu te
gândeşti la satisfacţii şi fericire.”
Mediocritatea ne afectează relaţiile, creativitatea,
imaginaţia şi motivaţiile. Totdeauna este diicil să
discuţi despre subiecte considerate mediocre.
„Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu

am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)
Isus a venit să aducă ceea ce Hoţul „fură, junghie şi distruge”.
Isus Şi-a îndeplinit misiunea de a ne dărui o viaţă din belşug, o
viaţă plină de semniicaţie şi succes, o viaţă împlinită şi fericită,
care îşi găseşte raţiunea în împlinirea voii lui Dumnezeu. Tot
timpul va exista şi un Hoţ, care trebuie deconspirat. Hoţul fură
semniicaţia, scopul şi viziunea pentru viaţă, aruncându-te în
mediocritate.
Hoţul „înjunghie” aducându-te în tot felul de situaţii prin
care să ii dezamăgit. Frustrarea este metoda folosită de Diavol
pentru a-l face pe creştin să trăiască o viaţă de milog, o viaţă de
supravieţuire, o viaţă sărăcăcioasă. În această stare de letargie
nu mai simţi nevoia de performanţă, inerţia ia locul iniţiativei,
gustul amar înlocuieşte entuziasmul şi buna dispoziţie a celui
care a trăit o viaţă din belşug.
Hoţul, în acelaşi timp, „prăpădeşte”. Deşi pare paradoxal,
omul este mai vulnerabil atunci când are succes decât atunci
când are eşec. Diavolul ştie acest lucru şi te atacă tocmai
în culmea succesului. Terenul succesului este locul în care
Diavolul dă cele mai mari atacuri. Podiumul este locul de unde
cad cei mai mulţi eroi. Cu cât eşti mai sus, cu atât poţi cădea mai
decisiv, acompaniat de ochii spectatorilor şi criticilor. Aceste
rânduri nu sunt scrise ca să îţi taie entuziasmul şi determinarea,
ci au scopul de a te face conştient că eşti vulnerabil, iar tot ceea
ce realizezi trebuie închinat lui Dumnezeu. Ilie a fost pe munte
o zi, în culmea succesului, iar a doua zi îşi dorea să moară.
194
Viaţă din belşug
Samson a ucis o mie de ilisteni şi a fost învins de Dalila. David

a ucis lei şi urşi, l-a învins pe Goliat, a fost izbăvit de Saul, dar
a fost distrus spiritual când succesul a devenit o chestiune
opţională.
Isus a venit să ne dea ceea ce Hoţul fură. Isus a venit să ne
ofere o viaţă din belşug, care este caracterizată de consecvenţă,
de prezenţa Păstorului drept călăuzitor al oii. Viaţa din belşug,
în ultimă analiză, este responsabilitatea lui Isus Hristos. El
a venit să ne dea o viaţă din belşug, nu o secţiune a vieţii.
Permanenţa belşugului, permanenţa viziunii, permanenţa
nevoii de performanţă sunt semne ale vieţii din belşug.
195
Bătălia Îi aparţine Domnului
2 Cronici 20
Sunt adevăruri pe care atunci când le împărtăşim ne

eliberează, ne dau direcţie, identitate şi ne pregătesc pentru
lupta vieţii. Viaţa este o luptă, spuneau romanii, deci te luptă.
Lupta vieţii noastre este alimentată de aşteptările şi idealurile
noastre. Pentru a micşora distanţa dintre realitate şi ideal
purtăm o luptă, de cele mai multe ori cu noi înşine. Pe lângă
elementele previzibile ale luptei, intervin foarte des şi elemente
necalculate.
Orice decizie spirituală este „pedepsită” de Diavol!
În capitolul 19, capitolul precedent celui studiat de noi,
Iosafat face o reformă în împărăţia lui, în domeniul juridic,
administrativ şi spiritual. Lupta lui era cu motivaţie şi inalitate
bună: să aducă poporul „înapoi la Domnul”. Lupta lui era
după voia lui Dumnezeu, dar tocmai în acest moment apare
invazia amoniţilor, moabiţilor şi amoniţilor. Este interesant
să observăm că, atunci când cineva caută mai stăruitor faţa
Domnului, când se pregăteşte un cadru în care Dumnezeu
să ie onorat şi lăudat prin ascultare, tocmai în acel moment
Diavolul dă un atac în viaţa credinciosului sau a bisericii care
demarează planuri concrete de împlinire a voii Sale.
Diavolul nu-i atacă niciodată pe şomeri, pe leneşi, ci pe
revoluţionari, pe lideri, pe cei care sunt hotărâţi, pe cei care au
viziune, aspiraţii sinte, pe cei care au o chemare şi un dar prin
care aduc glorie lui Dumnezeu. Diavolul îi atacă pe oamenii
eicienţi. Succesul este „reuşita de a-I da slavă lui Dumnezeu
şi a-i ajuta şi pe alţii să o facă”. Diavolul îi atacă pe cei care
reuşesc să-I dea slavă lui Dumnezeu prin trăirea, mărturia şi
activitatea lor.
197
O veste rea… reacţie de biruitor.

Iosafat, în acel timp de trezire, primeşte o veste rea care l-a
înspăimântat. Când toate lucrurile au un curs normal, apare o
veste care introduce un element ignorat ce bulversează ordinea
existentă. Orice veste trebuie probată: poate să ie adevărată sau
falsă. O strategie veche a Diavolului este aceea de a disemina
„neghină”, minciună, veşti rele, sau alteori „bune”, pentru a-şi
împlini scopul său. Scopul Diavolului este să ne distragă atenţia
de la relaţia directă cu Dumnezeu spre altceva. Dumnezeu ne-
a creat pentru El şi vrea să trăim o viaţă prin care să urmărim
un singur scop: adâncirea părtăşiei cu El. Dumnezeu nu Se
mulţumeşte cu locul doi în viaţa noastră şi, de aceea, nu trebuie
să permitem niciunui lucru bun să concureze cu Dumnezeu
pentru a avea prioritate în viaţa noastră. Dumnezeu ne-a creat
pentru El, nu pentru lucrurile bune; Dumnezeu ne-a creat
pentru El, nu pentru lucrarea Lui.
Diavolul este expert în a ne distrage atenţia prin veşti bune
sau veşti rele, prin lucruri rele sau prin lucruri bune. Diavolul
foloseşte veştile bune numai atunci când acestea nu pot i
veriicate, şi astfel te ţine ocupat mai mult timp; dar recurgerea
la veşti rele este plăcerea lui. El este mincinos, hoţ şi ucigaş,1
iar metodele principale ale strategiei lui sunt: amăgirea şi
intimidarea. Amăgirea este înfrântă prin adevăr, iar intimidarea
prin credinţă. Diavolul vrea să controleze viaţa credinciosului
prin frică, de aceea, este expert în provocarea evenimentelor
care pot constitui veşti rele.
Iosafat a primit o veste rea care s-a adeverit. Acesta este
al doilea pas pe care îl face Diavolul: îţi prezintă grozăvia
realităţii. Realitatea nu este adevărul. Realitatea nu există, ci
doar perspectiva, prisma prin care priveşti lucrurile. Orice
realitate există prin modul de semniicare. Dacă se schimbă
semniicaţia dată lucrurilor, realităţii, se schimbă şi realitatea.
Ucenicii erau într-o corabie cu Isus, iar pe mare era furtună;
aceasta era realitatea, dar nu şi adevărul, adevărul este Isus şi
1. Ioan 10:10
198
Bătălia Îi aparţine Domnului!
se ala cu ei în barcă. Cel neprihănit „nu se teme de veşti rele, ci

inima lui este tare, încrezătoare în Domnul. Inima îi este mângâiată,
n-are nicio teamă, până ce îşi vede împlinită dorinţa faţă de protivnicii
lui.” (Psalmul 112:7, 8)
Prima reacţie atunci când primeşti o veste rea este frica, o
reacţie normală pentru oricine, dar creştinul trebuie să decidă
să nu umble în frică, ci în credinţă. Frica este doar un lash,
apare un moment, dar trebuie controlată, pentru că „Dumnezeu
nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”
(2 Timotei 1:7) „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi
frică; ci aţi primit un duh de îniere, care ne face să strigăm: „Ava!
adică: Tată!” (Romani 8:15)
„În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul,
şi a vestit un post pentru tot Iuda.” (2 Cronici 20:3) Iosafat a
experimentat frica, dar nu a lăsat-o să-l controleze, ci a controlat-
o. Primul lucru pe care l-a făcut Iosafat a fost să „caute faţa
Domnului”. De iecare dată, într-o situaţie-limită, siguranţa vine
din „strălucirea feţei lui Dumnezeu” peste viaţa noastră. Mulţi
zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi
lumina Feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 4:6) Există două categorii
de oameni care se disting în funcţie de aşteptările pe care le au
de la viaţă. Prima categorie caută cu tot dinadinsul fericirea, iar
ceilalţi faţa lui Dumnezeu. Pentru primii, orice eveniment este
interpretat în funcţie de doi indicatori: plăcerea maximizată şi
durerea minimalizată. Valoarea vieţii este deinită de raportul
dintre cei doi termeni: cu cât plăcerea este mai mare, cu atât
durerea este mai mică şi invers. Gradul de fericire este dat de
oscilarea pe această scală: de la durere (cronică şi acută) la plăcere
(intensă şi variată). Cea de-a doua categorie îşi deineşte sensul
existenţei în funcţie de raportul pe care îl are cu Divinitatea.
Pentru aceştia, fericirea lor este „apropierea de Dumnezeu.”2
David mărturiseşte că împlinirea spirituală unui astfel de om
este superioară celui care îşi deineşte fericirea prin gradul de
plăcere. „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei
2. Psalmul 73:28
199
când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului. Eu mă culc şi adorm

în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa
mea.” (Psalmul 4:7,8)
În iecare situaţie-limită, în care nu mai există ieşire,
„strălucirea feţei lui Dumnezeu” este răspunsul. David, atunci
când cei răi „înaintau împotriva lui”, când „chiar o oştire tăbăra
împotriva lui”, când „un război s-a ridicat împotriva lui”, a fost
plin de încredere şi a făcut un singur lucru, nu două, nu trei,
ci unul singur: „Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc ierbinte:
aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc
frumuseţea Domnului şi să mă minunez de Templul Lui. Căci El mă
va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul
cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă. Iată că mi se şi înalţă capul
peste vrăjmaşii mei, cari mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui
în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul.” (Psalmul
27:4-7)
Iosafat, în această situaţie fără soluţie, a făcut un singur lucru:
„a căutat faţa lui Dumnezeu”; faţa lui Dumnezeu, nu mâna
Lui. Pe lângă acest lucru „a vestit şi un post”. Desigur, nu mă
opresc la detalii privind învăţătura despre post, dar postul este
foarte important, pentru că dovedeşte seriozitatea pe care o
acorzi acelei probleme. Atunci când devii serios cu Dumnezeu
şi Dumnezeu devine serios cu tine: atunci când devii serios cu
Dumnezeu şi Diavolul devine serios cu tine. Victoria nu vine
ieftin.
Această zi de încercare a devenit o zi de trezire spirituală. În
acest moment, la chemarea lui Iosafat întreg Iuda s-a adunat la
Ierusalim pentru post şi rugăciune. Există un paradox pe care
nu pot să-l înţeleg: de ce oamenii „caută faţa lui Dumnezeu”
ca pe ultimă soluţie la problemele lor? Şi de ce trebuie ca omul
să ajungă în astfel de situaţii-limite pentru a-şi îndrepta atenţia
spre Dumnezeu? În istoria poporului Israel acest lucru a devenit
clasic: când le mergea bine se îndepărtau de Dumnezeu, iar când
nu mai suportau jugul robiei trimis de Dumnezeu se întorceau
200
cu pocăinţă şi Dumnezeu Îşi dovedea slava. Cartea Judecători

este plină de astfel de exemple. Statul american s-a unit în post
şi rugăciune imediat după atentatul de la 11 septembrie 2001.
Până atunci, bisericile erau goale, ignoranţa era generalizată
faţă de lucrurile spirituale, iar în acel moment s-au solidarizat
uimitor. Este lăudabil acest fapt, dar de ce această stare s-
a manifestat doar pentru o scurtă durată? Astăzi, America
trăieşte asemănător vieţii de dinaintea atentatelor, deşi nu va
mai i niciodată la fel. Argentina şi Brazilia, Nigeria şi Uganda
au aşteptat colapsul economic pentru a experimenta trezirea
spirituală.
Iosafat este doar vocea acelei adunări sinte. Pe treptele
Templului, Iosafat se roagă în Numele întregului popor şi
spune: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu
în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor?”
(v.6a)
Primul lucru pe care îl face Iosafat în rugăciunea lui este
să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu. Credinciosul nu
crede în hazard, ci în Providenţă. Dumnezeu este suveran şi
nu a pierdut controlul pe pământ. Tot ce se întâmplă în lume
nu-L surprinde pe Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără voia
lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu poate trece cu un milimetru
dincolo de voia lui Dumnezeu; nici măcar Diavolul. Diavolul
nu poate face nimic decât ce-i îngăduie Dumnezeu să facă.
Totul se înscrie în planul original şi perfect al lui Dumnezeu de
restaurare a omului.
Uneori, omul are impresia că Dumnezeu a lăsat creaţia în
virtutea „legilor naturii”, iar El S-a retras în transcendenţă, în
necuprins. Privind lucrurile desprinse de contextul planului
universal al lui Dumnezeu, şi alimentat de un sentiment de
nemulţumire, există impresia că lucrurile ar putea i mai bune
dacă Dumnezeu ar folosi raţiunea omului, sau omul să devină
Dumnezeu măcar pentru o zi.
201
& Un ilm numit Bruce Almighty a subliniat tocmai această

idee. Personajul principal, interpretat de Jim Carey, nemulţumit
de modul lui de viaţă, s-a certat cu Dumnezeu acuzându-L de
ignoranţă cu privire la viaţa lui. În acel moment, Dumnezeu
face o concesie acestui om şi îi îngăduie să ie Dumnezeu pentru
o zi. În această zi a putut să se răzbune pe cei care îl umiliseră,
să-şi câştige o reputaţie în meseria pe care o avea; dar, în acelaşi
timp, a început să audă în capul lui tot felul de voci ale oamenilor
care se rugau. În acest moment era Dumnezeu şi, deci, putea
rezolva orice problemă. Astfel, s-a gândit să transfere toate
rugăciunile pe calculator. Ce să facă acum cu peste 5 miliarde
de rugăciuni? Fără să ezite, a apăsat Enter pentru împlinirea
tuturor rugăciunilor. Dimineaţa s-a trezit într-un haos. Clădiri
în lăcări, numeroşi câştigători la loto îşi cereau dreptul unui stat
falimentat, accidente de maşini… situaţie de care hoţii proitau
pentru a lua ceea ce mai rămăsese. Prin apăsarea butonului a
crezut că va rezolva lucrurile, dar s-a trezit într-o lume în care
domnea cu adevărat dezastrul, haotică şi insuportabilă. A
fost doar un ilm care a materializat o idee a omului secular
supericial, dar care a arătat şi faţa hâdă a acesteia. &
Iosafat nu începe să se vaite sau să-şi plângă de milă.

Primul lucru pe care îl face în rugăciunea lui este să-L laude pe
Dumnezeu. „Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu
Ţi se poate împotrivi?” (v.6b). „David a binecuvântat pe Domnul în
faţa întregii adunări. El a zis: „Binecuvântat să ii Tu din veac în veac,
Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne,
mărirea, puterea şi măreţia, vecinicia şi slava, căci tot ce este în cer şi
pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi
ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu
stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mila Ta poate
să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru,
Te lăudăm, şi preamărim Numele Tău cel slăvit.” (1 Cronici 29:10-
13) Lauda la adresa lui Dumnezeu este o strategie de luptă.
Dacă Îl lauzi pe Dumnezeu pentru caracterul Lui, acele atribute
202
speciice pe care I le conferi lui Dumnezeu se vor declanşa în

viaţa ta. Dacă Îl lauzi pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui,
atunci vei descoperi dovada bunătăţii Lui în viaţa ta. Dacă Îl
lauzi pe Dumnezeu pentru izbăvirea Lui, atunci o vei vedea în
viaţa ta. Da, aceasta este ideea, trebuie să-L lauzi pe Dumnezeu
anticipat.
Poţi cânta cântarea de izbăvire înainte de biruinţă sau, după
aceea, poţi să alegi acest lucru, dar este o dovadă de încredere pe
care I-o acorzi lui Dumnezeu. Evreii, când au ieşit din Egipt, au
trecut Marea Roşie, abia apoi au cântat cântarea (Exod 14, 15).
Iosafat face un lucru diferit, el Îl laudă pe Dumnezeu anticipat.
Proiectează-ţi nevoile în Dumnezeu, fă din Dumnezeu
resursa împlinirii tuturor nevoilor tale. Un lucru uimitor pe
care îl observ în Biblie este următorul: oamenii lui Dumnezeu
au putut să-I dea lui Dumnezeu un nume, prin care şi-au
proiectat nevoile şi aşteptările şi închinarea. Avraam L-a
numit pe Dumnezeu „Domnul care poartă de grijă – Jahweh
- Nisi”; Agar L-a chemat pe Dumnezeu „El-Roi”, „Cel ce vede”;
Moise I-a dat numele „Dumnezeu este steagul meu”; Ghedeon
L-a numit „Domnul păcii”; David L-a numit „Păstorul meu”.
Acelaşi privilegiu îl avem şi noi astăzi, să-I dăm un nume lui
Dumnezeu. David spune: „Prin Numele Tău suntem izbăviţi.”
Există şi Nume pe care Dumnezeu Şi le-a dat Sieşi: de exemplu:
Iahweh Rafa – Domnul Vindecătorul. Te poţi baza pe Numele
lui Dumnezeu.
În acelaşi timp, în rugăciunea sa, Iosafat a făcut apel la
manifestarea puterii lui Dumnezeu în procesul de cucerire a
Canaanului. „Oare n-ai izgonit Tu, Dumnezeul nostru, pe locuitorii
ţării acesteia dinaintea poporului Tău Israel, şi n-ai dat-o Tu pentru
totdeauna de moştenire seminţei lui Avraam care Te iubea?” (v.8).
„Nu uita niciuna din binecuvântările Domnului.” (Psalmul103:2)
Aducerea-aminte are un efect stimulator asupra credinţei.
Iosafat a făcut apel la promisiunile împlinite ale lui Dumnezeu.
„Mă închin în Templul Tău cel sfânt, şi laud Numele Tău, pentru
bunătatea şi credincioşia Ta, căci Ţi s-a mărit faima prin împlinirea
203
făgăduinţelor Tale.” (Psalmul 138:2) Observăm câteva lucruri

referitoare la promisiunile lui Dumnezeu: (1) Promisiunile
lui Dumnezeu se bazează pe bunătatea şi pe credincioşia lui
Dumnezeu. (2) Împlinirea promisiunilor este o cinste pe care
Dumnezeu Şi-a asumat-o. (3) Împlinirea promisiunilor Sale
aprofundează închinarea celui care se bucură de ele.
În al treilea rând, Iosafat în rugăciunea lui face referire la
rugăciunea lui Solomon ascultată de Dumnezeu. „Ei au locuit-
o şi Ţi-au zidit în ea un locaş sfânt pentru Numele Tău, zicând:
„Dacă va veni peste noi vreo nenorocire, sabia, judecata, ciuma sau
foametea, ne vom înfăţişa înaintea casei acesteia şi înaintea Ta, căci
Numele Tău este în casa aceasta; vom striga către Tine din mijlocul
strâmtorării noastre, şi Tu ne vei asculta şi ne vei mântui!” (v. 8,
9). Templul este locul de păstrare a memoriei sociale, locul
închinării, locul dezvoltării spirituale şi locul care garanta
siguranţa poporului când se confrunta cu maladii sociale sau
probleme politice. Atunci când te ali în probleme, trebuie să faci
apel la rugăciunile pe care Dumnezeu ţi le-a ascultat în ocazii
precedente. O rugăciune ascultată te încurajează să persişti în
rugăciune. După ce a recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu,
după ce L-a lăudat pe Dumnezeu pentru atributele speciice
şi face apel la promisiunile împlinite şi rugăciunile ascultate,
Iosafat Îi prezintă lui Dumnezeu problema.
Felul în care prezintă Iosafat problema înaintea lui Dumnezeu
este uimitor. Aici nu este vorba despre un artiiciu mistic, ci
despre un principiu. Rugăciunea lui Iosafat este un model
pentru orice om care trece prin situaţii-limită. Dumnezeu este
onorat atunci când, dincolo de probleme, indiferent de situaţie,
proclami providenţa lui Dumnezeu şi I te închini.
„Acum, iată, iii lui Amon, şi ai lui Moab şi cei din muntele Seir,
la cari n-ai îngăduit lui Israel să intre, când venea din ţara Egiptului,
- căci s-a abătut de la ei şi nu i-a nimicit, iată-i cum ne răsplătesc
acum, venind să ne izgonească din moştenirea Ta, pe care ne-ai dat-o
în stăpânire!” (v. 9, 10) Iosafat prezintă problema într-un mod în
care leagă acea situaţie de „moştenirea lui Dumnezeu.” Iosafat
204
spune: „Aceste popoare care ne invadează se ating de moştenirea

Ta, este în joc Numele Tău, iar acest fapt nu este incompatibil
cu decretul Tău suveran. Tu ai decis ca acest teritoriu să ie al
nostru pe vecie, deci ce se preconizează nu se poate întâmpla,
pentru că este moştenirea Ta.” Atunci când Diavolul se atinge de
inanţele tale, el se atinge, de fapt, de moştenirea lui Dumnezeu,
pentru că situaţia inanciară este crucială în capacitatea plenară
de slujire a lui Dumnezeu. Dacă eşti afectat în vreun domeniu al
vieţii tale de un atac al Diavolului, trebuie să-ţi dai seama că acest
lucru te împiedică să-L slujeşti cu dedicare pe Dumnezeu.
Odată ce a prezentat problema, Iosafat stă liniştit: „O,
Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără
putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva
noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre
Tine!” „Doamne, nu ştiu ce să fac; dacă aş şti ce să fac, nu aş
avea puterea să fac, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine.”
După acest moment, urmează un altul foarte greu în care
trebuie să taci şi să aştepţi. „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul
Domnului.” (Plângerile lui Ieremia 3:26) Taci şi aşteaptă
Cuvântul lui Dumnezeu. De iecare dată, dar de iecare dată
când eşti într-o situaţie-limită, ai nevoie de un cuvânt proaspăt
din partea lui Dumnezeu, nu de cuvântul care ţi-a vorbit într-
o situaţie asemănătoare, nu cuvântul care i-a vorbit altcuiva
într-o situaţie similară, nu de cuvântul care te-a întărit în trecut,
ci de unul nou şi relevant pentru situaţia ta. Dumnezeu te
aduce în această situaţie tocmai pentru a dezvolta dependenţa
de El. În momentul când suntem depăşiţi de situaţie, trebuie
să încetăm să ne mai zbatem şi să ascultăm Cuvântul lui
Dumnezeu. Cuvântul Lui vindecă şi eliberează: „Nebunii, prin
purtarea lor vinovată, şi prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi.
Suletul lor se dezgustase de orice hrană şi erau lângă porţile morţii.
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a izbăvit
din necazurile lor; a trimes cuvântul Său şi i-a tămăduit, şi i-a scăpat
de groapă.” (Psalmul 107:17-20)
205
Atunci când aştepţi în tăcere ajutorul lui Dumnezeu, se

întâmplă un lucru extraordinar: „Duhul Domnului a venit în
mijlocul adunării peste Iahaziel şi a zis: „Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii
din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: „Nu
vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci
nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.” Aşteptarea în tăcere a ajutorului
lui Dumnezeu nu este niciodată zadarnică. Ucenicii au aşteptat
zece zile şi s-a întâmplat acelaşi lucru. „Duhul Domnului a venit
în mijlocul adunării.” David, când s-a luptat cu Goliat, a ştiut
un adevăr pe baza căruia a îndrăznit să-l confrunte: „Biruinţa
este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.” (1 Samuel 17:47)
Acelaşi adevăr l-a învăţat şi Solomon: „Calul este pregătit pentru
ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului.” (Proverbe 21:31)
Un adevăr la fel de important este şi faptul că nu numai
biruinţa este a Domnului, ci şi „lupta este a Lui”. Lupta pe care
noi o purtăm nu o putem câştiga decât dacă Dumnezeu luptă
pentru noi. Se repetă deseori în cărţile lui Moise, şi mai târziu în
cartea lui Iosua, expresia prin care Dumnezeu vrea să-i înveţe
că „nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu”. Bătălia este a Domnului,
biruinţa este a Domnului şi vrea să ne-o dea: „Mulţămiri ie
aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus
Hristos! (1 Corinteni 15:57) Totuşi, în toate aceste lucruri noi
suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. (Romani
8:37) Mulţămiri ie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna
cu carul Lui de biruinţă în Hristos.” (2 Corinteni 2:14) Dumnezeu
are în planul Său sută la sută victorie pentru noi, nici măcar
o înfrângere. Planul lui Dumnezeu pentru noi este libertate,
bucurie, vindecare, belşug, pace şi victorie. Şi Diavolul are
un plan pentru om: robie, boală, sărăcie, înfrângere. Poţi trăi
la înălţimea planului lui Dumnezeu, sau te poţi coborî la
roşcovele Diavolului. Trebuie să decizi de ce parte eşti: rămâi
de partea câştigătoare atât timp cât alegi să trăieşti în biruinţă,
să te păstrezi în carul de biruinţă, în Hristos.
Se pune o întrebare: dacă lupta este a Domnului, biruinţa
este a Lui, ce rol mai are credinciosul în această luptă? Ceea ce
206
face Iosafat este surprinzător: după ce primeşte cuvântul de la

Dumnezeu, prin care este încurajat, el ia poziţia de luptă; „Iosafat
s-a plecat cu faţa la pământ, şi tot Iuda şi locuitorii Ierusalimului s-au
aruncat înaintea Domnului să se închine înaintea Lui” (v.18). Evreii,
înainte de a începe lupta de eliberare cu Faraon, atunci când i-
au acceptat pe Moise şi Aaron drept conducători, au luat aceeaşi
poziţie de luptă. Ilie, pe muntele Carmel, adoptă aceeaşi poziţie
pentru a se ruga pentru ploaie. Poate te ali între rugăciunea
doi şi trei, de ce să renunţi acum, poate te ali între rugăciunea
cinci şi şase şi tot nu se vede nimic, dar acest lucru nu este un
argument pentru a renunţa. Isus a spus o pildă despre femeia
văduvă şi judecătorul nedrept, prin care a vrut să-i motiveze
pe ucenici „să se roage şi să nu se lase”. În timp ce Ilie se ruga,
slujitorul lui se ducea să vadă rezultatul rugăciunii şi de iecare
dată venea cu aceeaşi veste, însă Ilie continua să rămână cu faţa
la pământ, în poziţia de luptă.
În acest moment de închinare şi prosternare, leviţii s-au ridicat
şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel
(v.19). A doua zi, în ziua luptei, ei au făcut acelaşi lucru, de data
aceasta întreg poporul L-a lăudat pe Dumnezeu. În acel moment
Dumnezeu a pus o ambuscadă, prin care a adus confuzie în
tabăra moabiţilor şi amoniţilor şi au fost bătuţi. Lauda la adresa
lui Dumnezeu îl derutează pe Diavol. Există putere în laudă.
Lauda este o strategie de luptă a credinciosului, Dumnezeu
locuieşte în mijlocul laudelor, iar oamenilor fără prihană le şade
bine cântarea de laudă. Diavolul este înfrânt atunci când toată
gloria I se aduce lui Dumnezeu. De fapt, acesta este obiectul
luptei spirituale, către cine se duce slava? Planul Diavolului
este să-l facă pe om să nu-i mai dea slavă lui Dumnezeu, să şi-
o atribuie, sau dacă nu-l poate face să se autoslăvească, măcar
să-l oprească din laudă. Odată ce te-ai oprit din laudă, Diavolul
a câştigat; atunci când Îl lauzi pe Dumnezeu, Diavolul este
3. Exod 4:31
4. Psalmul 22:3
5. Psalmul 33:1
207
înfrânt. Doar în închinare, locul unde Dumnezeu Îşi primeşte

toată slava, suntem biruitori.
Este uimitor cum lucrează Dumnezeu în timpul laudei şi
închinării: Dumnezeu este gloriicat, iar vrăjmaşii se bat între
ei. Biruinţa lui Dumnezeu este totală, biruinţa parţială nu este
biruinţă: toţi inamicii au fost biruiţi, nimeni nu scăpase (v.24).
Biruinţa este răsplătită de Dumnezeu cu:
• Belşug, (v.26). Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte, şi
El nu lasă să ie urmată de niciun necaz. (Proverbe 10:22)
Iosafat şi tot poporul s-au plimbat trei zile prin valea
Barca (valea binecuvântării). În această vale există o
reciprocitate: omul Îl binecuvântează pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu pe om.
• Bucurie, (v.27). Voia lui Dumnezeu este bucuria
noastră deplină. Isus ne-a adus vestea bună pentru ca
bucuria Lui să rămână în noi,6 ne ascultă rugăciunea
tot din acelaşi motiv şi S-a dus la Tatăl pentru ca noi să
împărtăşim bucuria Lui deplină.7 Tot ce face Dumnezeu
nu face ca să ne întristeze, ci ca să ne ampliice bucuria
şi împlinirea în El. Dumnezeu Se bucură când este sursa
nesecată a bucuriei noastre. Biblia spune: „Căutaţi mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri vi se
vor da pe deasupra.” (Matei 6:33) „Împărăţia lui Dumnezeu
este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani
14:17) Aşadar, „a căuta Împărăţia lui Dumnezeu”
înseamnă a căuta neprihănirea, pacea şi bucuria. Aceste
elemente constitutive ale Împărăţiei nu sunt viitoare, ci
prezente.
• Spaimă, (v.29) pentru cei care observă binecuvântarea
lui Dumnezeu peste viaţa ta. Biruinţa pe care ne-o dă
Dumnezeu nu poate rămâne neobservată, iar aceasta
este o mărturie pentru lume şi pentru cei care nu se tem
de Dumnezeu. David spune: „Mi-am pus încrederea în
6. Ioan 15:11
7. Ioan 17:13
208
Domnul, El mi-a ascultat rugăciunea, m-a izbăvit …mulţi

au văzut lucrul acesta şi s-au încrezut în Domnul.” (Psalmul
40:5) Isaac a fost binecuvântat de Domnul, şi pe cei care
au văzut lucrul acesta i-a apucat groaza. Binecuvântarea
pe care o avea Isaac de la Dumnezeu a stârnit invidia,
pizma şi teama ilistenilor şi a lui Abimelec, şi pentru că
nu se puteau atinge de el, au făcut legământ cu Isaac.8
Nimeni nu se poate atinge de ceea ce binecuvântează
Dumnezeu, niciun blestem, nicio ocară, pentru că ceea
ce binecuvântează Dumnezeu rămâne binecuvântat.
Bătălia Îi aparţine Domnului şi ar i cea mai mare prostie să-
mi port propria mea luptă. Dacă vreau să iu înfrânt, garantat
mă voi erija în Dumnezeu şi voi controla lupta. Nu pot să
biruiesc ispita, pe mine însumi, pe Diavolul, pentru că îmi asum
controlul luptei. Singura atitudine potrivită este aceea pe care
a avut-o Iosafat: „Doamne, iată care este situaţia, nu ştiu ce să
fac; chiar dacă aş şti ce să fac, nu am puterea să fac, dar ochii
mei sunt îndreptaţi spre Tine.” Lupta este domeniul Domnului,
iar biruinţa este atributul Său; tot ce trebuie să fac este să
adopt poziţia de prosternare şi să mă înalţ în închinare. Când
Dumnezeu este lăudat, Diavolul este înfrânt. Trebuie să încetăm
să mai slăvim în viaţa noastră orice altceva decât pe Dumnezeu.
Destul a fost gloriicată boala, sărăcia, datoriile, dezamăgirea şi
frustrarea în viaţa ta. Trebuie să decizi o dată pentru totdeauna
că „destul este destul” şi să revendici orice ţi-a furat vrăjmaşul.
Hoţul … dacă este prins, trebuie să dea înapoi de şapte ori, să dea chiar
tot ce are în casă. (Proverbe 6:30, 31) Diavolul este un hoţ… care
acum este prins. Trebuie să revendicăm ce a furat el. Voia lui
Dumnezeu pentru noi este libertate, binecuvântare, bucurie şi
biruinţă. Trăieşte-ţi viaţa la înălţimea planului lui Dumnezeu.
8. Genesa 26
209
Pregătiţi pentru scena inală
Ştiu că printre cei care citesc aceste rânduri sunt şi unii care
sunt dezamăgiţi de viaţa lor, de promisiunile neîmplinite ale
vieţii creştine; promisiuni despre viaţă din belşug, prietenie
cu Dumnezeu, părtăşie profundă, viaţă de biruinţă, însă
amărăciunea creşte când vezi că eşti departe de ceea ce doreşti
să ii, să simţi, să trăieşti, să faci. Ştii că există „ceva mai bun”,
însă te consolezi cu ideea că acel „ceva mai bun” nu este pentru
tine, ci pentru cineva mai hăruit, cineva cu chemare, cineva cu
viziune. Trăieşti o viaţă în aşteptare. Crezi că adevărata viaţă
va începe într-o zi, însă ziua aceea se tot amână.
Sunt tot felul de idei, de gânduri, care ne fac să ne simţim
dezamăgiţi, trădaţi, frustraţi. Tocmai această stare nedeinită,
nici rece nici cald, nici pasionat nici pasiv, nici în barcă nici pe
mal, peste tot şi niciunde, te fac să urăşti viaţa, să ai impresia că
vrei să o iei de la început, dar nu şti de unde. În iecare situaţie
a vieţii trebuie să cunoşti şi să recunoşti trei lucruri:
• Cine eşti tu - identitatea ta, sentimentele şi reacţiile
tale. Fii sincer! Sinceritatea ta te va scăpa de nebunie,
de ipocrizie, de autoînşelare. Pe tine te cunoşti, nu din
cărţile de psihologie, ci din relaţiile pe care le ai. Te
cunoşti atunci când pătrunzi în lumea paradoxului care
poartă numele tău.
• Cine este Dumnezeu – însă nu Dumnezeul cărţilor,
nu Dumnezeul descris de teologi, nu Dumnezeul
propovăduit de predicator, ci Dumnezeul tău,
Dumnezeul cu care ai relaţie. Dumnezeu este şi rămâne
Acelaşi, însă relaţia pe care omul o are cu Dumnezeu
este diferită. Dumnezeu trebuie deinit în virtutea
acestei relaţii.
211
• Ce se întâmplă în lume - trebuie să cunoşti, să înţelegi

vremurile, să vezi direcţia în care se vor îndrepta
lucrurile. Trebuie să ştii în ce lume trăieşti, să ii cu capul
sus şi să dai direcţie. Nu îţi poţi permite să trăieşti o viaţă
de struţ, nu ai voie să te ascunzi, nu ai voie să ignori, nu
ai voie să nu vezi. Trebuie să trăieşti o viaţă de vultur,
o viaţă cu spirit critic, pătrunzător, panoramic, să ii la
înălţime.
Trebuie să decizi o dată pentru totdeauna ce, pe cine crezi,
pe cine urmezi! Îl crezi pe Dumnezeu sau crezi moda lumii,
te ghidezi după Biblie sau după părerea majorităţii. Părerea
lumii despre tineri este că sunt cu capul în nori, că nu poţi face
mare lucru cu ei, că sunt iresponsabili, că nu au experienţă…
Însă Biblia spune altceva: „Vă scriu tinerilor pentru că sunteţi
tari, că l-aţi biruit pe cel rău…” (1 Ioan 1:14) Pe cine credem? Sau
despre bătrâni părerea tradiţională este că ei nu mai trebuie
să mai aibă nicio viziune, singura lor aşteptare ar trebui să ie
moartea, însă Biblia spune că cei bătrâni sunt „plini de suc şi
verzi”, „întineresc ca vulturii”, „visează vise.”1 Pe cine urmăm?
Imaginea despre Biserică este distorsionată. Avem impresia că
Biserica are cel mai fragil glas în lume, că nu mai reacţionează,
că cerşeşte rolul său în societate, că inluenţa ei este periferică,
însă Biblia spune că Biserica este zidită de Hristos şi „porţile
locuinţei morţilor nu o vor birui.”2 Ce perspectivă acceptăm?
În acelaşi fel, credem că nu se poate face nimic decât în funcţie
de buget, în funcţie de aprobarea mai marilor, şi cu siguranţă
Dumnezeu nu mai foloseşte acum un singur om să întoarcă
lumea. Este fals! Dumnezeu este Acelaşi, iar resursele Lui sunt
nelimitate şi caută „un om” pe care să-l folosească. Dumnezeu
l-a chemat pe Moise şi i-a zis: „Du-te la faraon!,” însă Moise a
zis: „Trimite-l şi pe Aaron cu mine.” Moise credea că, din cauza
bâlbâielii lui, Dumnezeu nu-l va folosi. Moise nu a avut nevoie
de Aaron, ci doar a crezut că are nevoie. Ungerea lui Dumnezeu
1. Psalmul 92:14, Psalmul 103:5, Faptele Apostolilor 1:17
2. Matei 16:18
212
îi era suicientă. Încetează să crezi că Dumnezeu nu te va folosi

din cauză că… din cauza slăbiciunilor tale, sau a trecutului tău,
pentru că „puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită tocmai în
slăbiciune.” (2 Corinteni 12:9) Trebuie să decizi să crezi Biblia
aşa cum spune ea. Nu este bine să-L contrazici pe Dumnezeu.
Aş vrea să ne uităm la două pasaje din Sfânta Scriptură. Ioel
2:28 şi Faptele Apostolilor 1:17:
„După aceea, voi turna „În zilele de pe urmă, zice

Duhul Meu peste orice făptură: Dumnezeu, voi turna din
iii şi iicele voastre vor prooroci, Duhul Meu peste orice făptură:
bătrânii voştri vor visa vise, şi feciorii voştri şi fetele voastre
tinerii voştri vor avea vedenii.” vor prooroci, tinerii voştri vor
(Ioel 2:28). avea vedenii, şi bătrânii voştri
vor visa vise!” (Fapte 2:17).
Conform interpretării lui Petru, sărbătoarea Rusaliilor

inaugurează un timp anume: „zilele din urmă”. În ziua
Cincizecimii, Petru, în discursul său, citează profeţia din
Ioel, la care adaugă aceste cuvinte: „În zilele de pe urmă”,
fapt pentru care ne dăm seama că odată cu ziua de naştere a
Bisericii au fost inaugurate şi vremurile din urmă. Dacă Petru
a trăit în zilele din urmă, noi ce zile trăim? Dacă profeţia lui
Ioel a fost valabilă pentru Petru, oare nu cu atât mai mult ea
este valabilă pentru zilele noastre? Dacă promisiunea Duhului
s-a dat în prima zi a zilelor din urmă, oare nu cu atât mai mult
aceasta va i dată în ultimele zile ale vremurilor din urmă, mai
ales că Ioel vorbeşte despre o „ploaie timpurie” şi o „ploaie
târzie”?3 Naşterea Bisericii a inaugurat vremurile din urmă;
tot aşa apogeul Bisericii, al lucrării Duhului Sfânt, va preceda
ultima zi a zilelor din urmă. Cred că intenţionat Petru foloseşte
sintagma „zilele de pe urmă”, pentru a inocula sentimentul
urgentului care trebuie să-i însoţească pe toţi credincioşii. Nu
mai este mult timp, de aceea ar trebui să im disponibili lucrării
3. Ioel 2:23
213
Duhului Sfânt. Nu avem timp de jocuri, de glume, de discuţii,

de aşteptare… este timpul pentru lucruri serioase, este timpul
pentru o nouă revărsare a Duhului Sfânt, este timpul pentru
trezire spirituală, este timpul pentru gloriicarea lui Dumnezeu,
este timpul pentru răspândirea Evangheliei până la marginile
pământului, este timpul pentru minuni, este timpul pentru
seceriş… este timpul!!!
Şi Dumnezeu şi Diavolul se pregătesc pentru ultima scenă a
războiului spiritual. Şi Dumnezeu şi Diavolul pregătesc climatul,
scena, poporul pe care iecare îl va folosi. Timpul Bisericii se
întinde de la Rusalii până la răpire. Pogorârea Duhului Sfânt a
lansat această perioadă, şi tot o revărsare puternică a Duhului
Sfânt dă semnalul că această perioadă se apropie de sfârşit. Fără
prea mare efort, putem să vedem semnele vremurilor.
Diavolul pregăteşte scena pentru Antihrist. Oamenii au
impresia că trăiesc într-o lume care a scăpat de sub control.
Fiecare face ce vrea, fără să mai ţină cont de consecinţe sau
de efectele pentru generaţia care urmează. Această trăire „la
minut” a plăcerii, aparent, nu deranjează pe nimeni, însă există
o îngrijorare care la un moment dat va exploda. Şi cred că acest
sentiment va i exploatat de Antihrist, care va promite ordine
şi pace. Copiii sunt intoxicaţi cu ocultism de la o vârstă foarte
fragedă, şi orice eveniment ciudat, paranormal, devine un aspect
atât de normal şi comic. Copiii nu-şi mai pun întrebări despre
O.Z.N.-uri, despre demoni sau lumea ocultă, toate acestea iind
foarte obişnuite în viaţa lor. Crescând în acest climat, când vor
auzi la televizor ştirea că un grup mare de oameni nu este de
găsit vor trece foarte repede peste această ştire; mai ales că
ştirile trebuie veriicate şi cine îşi mai bate capul cu asta.
Aceasta este şi imaginea biblică. După răpirea Bisericii,
imediat apare pe scenă Antihrist, care are o perioadă de
desfăşurare de 7 ani. Scenele se vor desfăşura aşa de repede,
încât nu vor mai avea timp să-şi bată capul cu faptul că lipseşte
un număr de oameni. Vor găsi tot felul de explicaţii, vor i
tot felul de analişti care vor analiza fenomenul „ştiinţiic” şi
214
conştiinţa oamenilor va i liniştită. În acest climat de debusolare,

apare un personaj care are soluţii pentru problemele stringente
ale lumii precum sărăcie, război, religie. Însă nu vremurile şi
soroacele ne interesează pe noi, ci planul pe care Dumnezeu îl
are pentru generaţia noastră.
Dumnezeu Îşi pregăteşte un popor prin care să Se gloriice
în vremea sfârşitului. „Dar aceia din popor, cari vor cunoaşte pe
Dumnezeul lor, vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi.” (Daniel
11:32) Se spune că Biserica este precum un uriaş adormit care,
atunci când se va scula şi se va scutura faţa lumii, va sta cu totul
altfel. Aşa cum arată faţa lumii, ar i ciudat şi cu totul nejustiicat
ca politicul să intre într-un conlict cu Biserica. În Suedia există
o lege care interzice să se vorbească împotriva homosexualităţii.
În acest caz, pastorul care denunţă homosexualitatea ca pe
un păcat este pasibil de codul penal. În Constituţia Uniunii
Europene nu se pomeneşte niciun cuvânt despre Dumnezeu
sau tradiţia creştină a Europei. La toate aceste realităţi Biserica
nu reacţionează, sau, dacă o face, strigătul ei este atât de
irav încât este ignorat cu desăvârşire. Se pot face tot felul de
meeting-uri ale homosexualilor, ale grupurilor de Yoga, ale
religiilor asiatice, ale sataniştilor, ale vedetelor Playboy, şi
Biserica nu reacţionează decât poate sporadic şi irav. Pentru
toate categoriile sociale, religioase, politice există drepturi, însă
pentru creştini nu. Toate acţiunile Bisericii care militează pentru
morală sunt etichetate drept retrograde. S-a inoculat o jenă
publică prin această abordare cinică, ironică şi care banalizează
aceste probleme. Să apari drept apologet al Bisericii şi adept al
creştinismului evanghelic este o postură ingrată. Argumentul
moral şi cel biblic sunt considerate ca iind cele mai irave
argumente, iar dacă vrei să ai un discurs argumentativ coerent,
convingător şi actual trebuie să faci apel la alte argumente
ştiinţiice, istorice, statistice.
Însă lucrurile nu vor rămâne aşa, pentru că Dumnezeu
are un plan în Sine Însuşi să pregătească scena istoriei pentru
venirea lui Isus Hristos în glorie. Scopul lui Dumnezeu pentru
215
generaţia actuală este să Se facă din nou cunoscut, natura Lui,

puterea lui, Numele Lui, slava Lui. Biserica de astăzi se roagă
pentru trezire, pentru schimbarea structurii sociale, pentru
o lucrare puternică a Duhului Sfânt. Imaginea mea despre
trezire spirituală este schimbarea la faţă a întregii societăţi, o
înnoire spirituală de la profunzime. Pe străzi marşuri pentru
Isus, pe stadioane rugăciuni publice şi concerte creştine în
pieţe, pocăinţă şi lacrimi ale inimii zdrobite, chemare la altar; la
televiziune şi radio se vorbeşte despre puterea minunată a lui
Hristos, un entuziasm general şi o stare prelungită de aşteptare
pentru intervenţii miraculoase ale lui Dumnezeu; pornograia
să falimenteze, prostituţia să ie stigmatizată moral, ocultismul
să ie condamnat. Aceasta este o imagine, nu foarte clară, a ceea
ce aştept să se întâmple în Europa. Au fost treziri spirituale în
America, în America de Sud, în Africa, în Asia, însă, conform
Sintei Scripturi, scena inală a istoriei omenirii nu va avea loc în
America, Africa sau Asia, ci în Europa şi Asia Mică (din Rusia,
Turcia şi până în Israel). Dumnezeu va trezi Europa pentru a o
pregăti pentru scena inală. Abia după acest moment Biserica
trezită spiritual va intra în conlict cu puterea politică.
Semnele vremurile concordate cu Sfânta Scriptură ne
conirmă că dorinţa inimii noastre, conţinutul rugăciunilor şi al
predicilor nu sunt doar un vis frumos născut din inima noastră,
ci izvorâte din voia lui Dumnezeu.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, şi să se întâmple cu noi,
trebuie să facem din a-L cunoaşte pe Dumnezeu comoara pentru
care trăim. Omul să se laude nu cu bogăţia, cu popularitatea, cu
renumele lui, ci cu faptul că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, spunea
profetul Ieremia.
Isus a petrecut timp cu ucenicii ca ei să-L cunoască. Este
vorba de o cunoaştere progresivă a lui Dumnezeu, o cunoaştere
care nu poate i predată, o cunoaştere pe care nu o capeţi
din cărţi, sau ascultând casete, sau vizionând documentare,
sau urmând un studiu biblic săptămânal, nici măcar printr-
o facultate teologică. Este vorba de o cunoaştere personală,
216
directă, nemijlocită. O cunoaştere pe care o pot exprima astfel:

„Urechea mea auzise despre Tine, însă acum ochiul meu Te-a
văzut…”
„Lucrurile, cari pentru mine erau câştiguri, le-am
socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi
acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de
preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus,
Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc
ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, să-l cunosc pe El şi
puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă
fac asemenea cu moartea Lui.”
Cea mai mare comoară a lui Pavel a fost cunoaşterea lui
Hristos. Nu o cunoaştere despre El, ci o cunoaştere a Lui, nu
din experienţa altora, ci din experienţa personală cu El.
Un alt pasaj relevant este Efeseni 4:14-21

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului
nostru Isus Hristos din care îşi trage numele orice familie, în ceruri
şi pe pământ şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să
vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât
Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având
rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu
toţi sinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi
să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca
să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce,
prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât
cerem sau gândim noi, a Lui să ie slava în Biserică şi în Hristos Isus,
din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.”
Pavel spune în versetul 19: „...şi să cunoaşteţi dragostea
lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de
toată plinătatea lui Dumnezeu.” Pavel se roagă: „Să cunoaşteţi
dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă.” Când el începe
să vorbească despre cunoaşterea dragostei lui Hristos, el ne
cere s-o cunoaştem şi, apoi, în aceeaşi frază, el spune: „nu o
4. Filipeni 3:7,8,10
217
puteţi cunoaşte”. E ciudat să te rogi astfel: „Mă rog ca voi să

cunoaşteţi ceva ce nu puteţi cunoaşte.” De ce mi-ai cere să ştiu
ceva ce depăşeşte nivelul înţelegerii? Termenul din greacă este
„gnosco”, adică o cunoaştere progresivă. Pavel spune: „Vreau
să continuaţi să păşiţi în domenii de revelaţie din ce în ce mai
adânci, ca să puteţi cunoaşte bogăţiile de nepătruns ale lui
Hristos, care întrec capacitatea de pricepere. Nu cunoaştere
raţională, nu cunoaştere senzorială, nu cunoaştere intuitivă,
ci prin umblarea cu Dumnezeu ajungi, progresiv, să cunoşti
lucruri despre Dumnezeu care nu pot i predate sau asimilate
prin antrenament, nici nu se pot studia în cadrul unui curs.”
Obiectivul lui Dumnezeu este ca, într-adevăr, Cuvântul să
se întrupeze. Nu să rămână doar scris în cărţi, nu doar săpat pe
table de piatră, nu doar înregistrat pe casete, sau rămas doar pe
nişte notiţe; toate acestea sunt bune, însă scopul lui Dumnezeu
este acela de a-Şi întrupa Cuvântul în viaţa ta. Pavel spune că noi
suntem „epistole vii” citite de oameni. Dorinţa lui Dumnezeu
este ca, în inal, lucrurile pe care le citeşti din Cuvânt şi cele
pe care le auzi predicate de la amvon să ie puse în aplicare în
experienţa ta de iecare zi cu Dumnezeu.
O experienţă de ani de zile este povestită în câteva minute.
Uşor de povestit, dar greu de trăit. Sunt lucruri pe care le înveţi
în câteva minute şi îţi ia ani de zile ca să le experimentezi. Cea
mai mare preocupare a lui Dumnezeu este să ţi Se reveleze.
Am auzit eu de beneiciile suferinţei, însă acum văd care sunt
acestea! Am auzit eu despre trăirea prin credinţă, însă abia acum
ştiu ce înseamnă asta! Am auzit eu despre vindecarea divină,
însă acum ştiu cum este! Am auzit eu despre puterea Duhului
Sfânt, însă acum ştiu! Am auzit eu de revelaţii personale cu
Dumnezeu, de răpire în duhul, însă acum ştiu! „Ne bucurăm
chiar şi în necazurile noastre pentru că ştim.”5 Ştim că toate
lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.
Acum ştiu!!!
5. Romani 5 :2,3
218
Sunt oameni care cred că Îl stăpânesc pe Dumnezeu, cred că

ştiu totul despre Dumnezeu. Ei cred că Îl „înţeleg” pe Dumnezeu.
Ce ridicol! „Cât de sus sunt cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus
căile Sale faţă de căile noastre.” Căile Domnului sunt mai presus
de capacitatea noastră de descoperire. „Gnosco” înseamnă să
continui să cunoşti; înseamnă că, pe măsură ce păşeşti prin
viaţă, pe măsură ce întâmpini încercări şi împotriviri, necazuri
şi testări, tu începi să-L percepi pe Dumnezeu într-un mod în
care nu L-ai perceput până acum.
Recunoaşteţi că ştiţi mai multe acum despre Domnul decât
ştiaţi cu cinci ani în urmă? A-L cunoaşte pe Dumnezeu este cu
mult mai mult decât a cunoaşte Biblia. Am cunoscut oameni
care cunoşteau Biblia din scoarţă în scoarţă, dar nu-L cunoşteau
pe Domnul! Ei puteau să predea din Biblie, să ofere instruire,
dar când se punea problema să acţioneze după Scriptură cădeau
la test. Una e să vorbeşti despre credinţă şi alta e să trăieşti prin
credinţă. Una e să le vorbeşti altora despre dragoste şi alta e să
umbli în dragoste. Una e să le vorbeşti altora despre căsnicie şi
alta e să ai o căsnicie bună. Realitatea este că deseori vrăjmaşul
nostru nu ni se opune când le oferim altora o învăţătură, cum
ne stă împotrivă când vrem s-o practicăm, pentru că adevărata
putere a Cuvântului lui Dumnezeu prinde viaţă când îl
experimentăm personal. Pavel spune „Cuvântul sădit în voi
vă poate mântui suletele.” Nu doar cuvinte care se găsesc în
Carte, ci cuvinte care se lipesc de tine, care devin imprimate în
tine, care devin parte integrantă din viaţa ta, o parte integrantă
a caracterului tău.
Pavel spune: „Vreau să cunoaşteţi dragostea lui Dumnezeu.”
Unul dintre cele mai diicile subiecte pe care să-l abordezi în
această generaţie este dragostea lui Dumnezeu. Este diicil de
prezentat, pentru că nu avem cu ce s-o comparăm. Cum să o
explicăm? Ce metaforă să folosim ca să ilustrăm Cuvântul lui
Dumnezeu? Cum e dragostea lui Dumnezeu?
Mi-ar plăcea să spun că dragostea lui Dumnezeu este ca
o căsnicie, dar 6 din 10 căsnicii sfârşesc în divorţ. Aş vrea să
219
spun că aceasta este metafora, dar am văzut prea mulţi oameni

care au început prin a i îndrăgostiţi la nebunie, pasionaţi unul
după celălalt şi doar şase luni mai târziu şi-au rupt pozele, le-
au tăiat în bucăţele mici şi le-au aruncat în closet. Dragostea lui
Dumnezeu e mult mai bună decât atât. Mi-ar plăcea să spun că
dragostea lui Dumnezeu este ca dragostea unei mame, pentru
că există multe mame minunate. Însă am văzut şi mame care
îşi aruncă bebeluşii în pubelele de gunoi, aşa că aş comite o
nedreptate faţă de dragostea lui Dumnezeu dacă aş sugera că e
asemenea dragostei de mamă.
Mi-ar plăcea să spun că dragostea lui Dumnezeu este ca
dragostea unui copil. Nu se compară nimic cu dragostea unui
copil pentru mama şi tatăl lui; însă am văzut copii care şi-au ucis
părinţii sau bunicii, sau i-au uitat cu desăvârşire şi i-au aruncat
în aziluri de bătrâni şi n-au mai trecut niciodată să îi viziteze.
Dragostea lui Dumnezeu este mai bună decât această imagine.
Există o adevărată provocare pentru predicarea sentimentelor
şi a caracterului lui Dumnezeu, pentru că este diicil să găseşti
ceva cu care să le compari.
Chiar Dumnezeu Însuşi, când Se decide să ne înveţe ce
simte, şi face apel la viaţa poporului Său pentru procesul
învăţăturii. De exemplu, în Genesa 22, când Dumnezeu îi spune
lui Avraam: „Ia-l pe iul tău, pe singurul tău iu şi du-te într-un loc
pe care ţi-l voi arăta”, El îi spune, de fapt: „Avraame, vreau să
îţi arăt ce voi face cu Fiul Meu şi singurul mod în care te pot
face să ştii cum mă voi simţi Eu este să îţi iei iul, unicul tău iu
şi să îl aduci ca jertfă.” Şi Avraam l-a luat, iar Biblia spune că
tatăl şi iul au plecat împreună. Şi când au ajuns într-un loc care
era încă departe de destinaţie, el le-a spus slujitorilor: „Rămâneţi
aici; eu şi lăcăul mergem mai sus să ne închinăm şi ne vom întoarce
la voi.” Şi l-a luat pe munte. Isaac ducea lemnele, ca o imagine a
lui Hristos purtându-Şi crucea, până a ajuns în vârful muntelui,
acolo unde trebuia să ie adus ca jertfă. Iar când Avraam şi-a
ridicat cuţitul să-şi înjunghie iul, Dumnezeu a spus prin gura
unui înger: „Opreşte-ţi mâna, Avraame, iată un berbec şi-a
220
prins coarnele într-un tuiş.” „Nu pe iul tău l-am vrut, am vrut
doar să cunoşti.”
Ştii că există anumite lucruri prin care Dumnezeu vrea să
te treacă, ca să poţi cunoaşte. Oamenii te pot învăţa anumite
lucruri, te pot instrui, dar există anumite lucruri prin care
trebuie să treci ca să cunoşti. Fără experienţă poţi gândi că e
adevărat, poţi crede că e adevărat, însă după ce ai trecut prin
lucrul respectiv, poţi spune: „Ştiu în Cine am crezut şi sunt
încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat.”
În faţa unui chimist s-ar putea să iu intimidat. Dacă aţi vrea
să vorbim despre geometrie, s-ar putea să iu intimidat; în faţa
unui arhitect s-ar putea să iu intimidat, pentru că nu ştiu mare
lucru despre arhitectură; însă când e vorba despre cunoaşterea
lui Dumnezeu, nu mă intimidez aşa de uşor, pentru că am
trecut prin nişte lucruri în care mi-a dovedit cine este El, nu la
nivel teoretic sau emoţional, ci prin experienţa indubitabilă a
puterii, credincioşiei, izbăvirii, vindecării, minunilor Lui. Ştiu
ce înseamnă să treci prin iad şi să ieşi de acolo fără să miroşi a
fum.6 Există anumite lucruri pe care Dumnezeu le face în viaţa
ta, care sunt imprimate pentru totdeauna pe inima ta şi nimic
nu ţi le mai poate lua vreodată, deoarece tu ştii că Dumnezeu
poate să facă nespus mai mult decât ceri sau gândeşti. El nu este
un Dumnezeu care Se limitează la gândirea ta. El este mai bun
decât crezi, mai profund decât crezi, mai mare decât crezi!
„Să puteţi pricepe împreună cu toţi sinţii”, spune Pavel, „care
este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos.”
Nu poţi înţelege aceste lucruri într-un curs de trei săptămâni.
Nu poţi înţelege aceste lucruri în câteva lecţiuni biblice ţinute
miercuri seara. Trebuie să ai nişte experienţe cu Dumnezeu, în
care să-L laşi să cureţe viaţa ta şi să smulgă alte lucruri din tine
despre care nici nu credeai că sunt acolo şi să te dezvolte, să te
transforme şi să Se ocupe de tine. Dumnezeu încă Se mai ocupă
de tine, chiar dacă faci lucrarea Lui. În timp ce faci o lucrare
6. Airmaţie a lui T.D. Jakes – într-o predică de-a lui – „Femeia uşoară în rolul
femeii casnice” – Houston, Texas, 2004.
221
pentru Domnul, Dumnezeu Se ocupă de tine. El Se ocupă de

tine, iar tu te ocupi de lucrarea Lui; tu te ocupi de lucrarea Lui,
iar El Se ocupă de tine.
Dumnezeu nu face altceva decât să ne înveţe prin experienţele
vieţii „gnosco,” cunoaşterea progresivă, prin experienţă, prin
continuitate. Dumnezeu scoate din mers lucruri din viaţa ta, pe
măsură ce tu umbli cu El. Nu poţi să faci lucrarea lui Dumnezeu
dacă nu înţelegi dragostea lui Dumnezeu. Dacă nu înţelegi
dragostea lui Dumnezeu, începi să faci lucrarea Domnului
pentru a i lăudat de oameni. Problema este că oamenii îşi vor
schimba atitudinea faţă de tine tot timpul. Aceiaşi oameni care
spun: „Osana!” astăzi, mâine vor spune: „Răstigneşte-l!” Dacă
faci lucrarea lui Dumnezeu pentru oameni, în curând vei rămâne
„şomer”. Nu poţi să faci lucrarea lui Dumnezeu nici măcar
pentru că simţi că trebuie să o faci, pentru că vor i momente în
care nu vei simţi să faci ceea ce te-a chemat Dumnezeu să faci; şi
totuşi, va trebui să o faci, indiferent de ceea ce simţi. Trebuie să
ştii în adâncul duhului tău că El te-a iubit cu o dragoste veşnică,
şi acea dragoste este combustibilul care te susţine, indiferent
unde te-ai ala.
Pasajul care ilustrează acest proces al cunoaşterii sub

compania Duhului Sfânt este Ezechiel 47:1-12.
1. M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de
sub pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era
spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a
casei în spre partea de miazăzi a altarului.
2. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să
ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că
apa curgea din partea dreaptă.
3. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în
mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă;
apa îmi venea până la glezne.
4. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec
prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi.
222
A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea,

şi apa îmi venea până la şolduri.
5. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu
pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă
încât trebuia să înot un râu, care nu se putea trece.
6. El mi-a zis: „Ai văzut, iul omului?” Şi m-a luat şi
m-a adus înapoi pe malul râului.
7. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o
mulţime de copaci pe amândouă părţile.
8. El mi-a zis: „Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit,
se pogoară în câmpie şi se varsă în mare, şi vărsându-
se în mare, apele mării se vor vindeca.
9. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni
pe unde va curge râul şi vor i o mulţime de peşti;
căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor
face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul
acesta va i viaţă.
10. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până
la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor i peşti de
felurite soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor i foarte
mulţi.
11. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor i
lăsate pradă sării.
12. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă
părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza
lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în
iecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi
din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi
frunzele lor ca leac.”
Pe o întindere de opt capitole, de la capitolul 40 şi până la

inalul cărţii, Ezechiel primeşte o succesiune de revelaţii despre
Noul Ierusalim. Ezechiel era un rob evreu alat în Babilon, însă
Dumnezeu face un lucru neobişnuit cu el, îl „răpeşte” în Israel.
Ideea teleportării nu este nouă, acest fenomen este întâlnit
223
în Biblie de câteva ori: în cazul lui Ezechiel şi al lui Filip.7 În

aceste capitole, Ezechiel este însoţit de un om, despre care cred
că nu e altcineva decât Domnul Isus Hristos. Deşi această idee
derivă din toate cele opt capitole, un verset concludent care
poate alunga orice dubiu este 43:7 – „El mi-a zis: „Fiul omului,
acesta este locul scaunului Meu de domnie, locul unde voi pune talpa
picioarelor Mele; aici voi locui vecinic în mijlocul copiilor lui Israel!
Casa lui Israel şi împăraţii lor nu-Mi vor mai pângări Numele Meu
cel sfânt, prin curviile lor şi prin trupurile moarte ale împăraţilor lor
la moartea lor…” Aici este vorba despre manifestarea lui Hristos
înainte de întruparea Sa. Acestea nu sunt nici cuvintele unui
înger, nici ale unui alt mesager de-al lui Dumnezeu, ci cuvintele
lui Dumnezeu Însuşi, în persoana însoţitorului lui Ezechiel. El
vorbeşte despre „scaunul Meu de domnie”, despre „Numele
Meu cel sfânt”, despre „poporul Meu”, despre puterea Sa
asupra istoriei.
Toate cele opt capitole au o semniicaţie spirituală, însă
capitolul 47 este relevant pentru imaginea creştinului din zilele
din urmă care creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu. Râul din
acest capitol nu este un râu obişnuit, el izvorăşte din muntele
Templului şi creşte progresiv până ajunge imposibil de trecut
înot. Această „apă” vorbeşte despre viaţa creştinului care poate
să-L cunoască pe Dumnezeu prin experienţa profunzimii. Ucenicii
au fost aproape trei ani cu Isus, la cursuri intensive, însă nu au
cunoscut niciodată puterea lui Dumnezeu ca în ziua Rusaliilor.
A fost un timp în care au început să-L cunoască pe Isus, ca nişte
spectatori ai lucrărilor Lui, însă a fost total diferit atunci când L-
au cunoscut prin Duhul Sfânt. În momentul când Duhul Sfânt
S-a pogorât peste viaţa lor, ei au devenit martori ai învierii şi
morţii Lui. Acum au primit ungerea şi convingerea care le-a
dat îndrăzneala ce i-a caracterizat din ziua Rusaliilor. Avem
impresia că, dacă am i fost cu Isus în acei ani, să i văzut şi noi
minunile Lui, să i ascultat predicile Lui, să i analizat gestica,
mimica, limbajul Lui, puterea Lui de convingere, am i cu mult
7. Faptele Apostolilor 8
224
mai dedicaţi şi cu mult mai încredinţaţi. Însă chiar Isus le spune

ucenicilor: „Mai am şi alte lucruri pe care să vi le spun, însă nu
le puteţi duce, dar va veni Mângâietorul şi El vă va învăţa.” Isus
le spune ucenicilor că, odată cu venirea Duhului Sfânt, Îl vor
cunoaşte pe El mai mult, mai bine, mai profund. Apostolul Ioan
scrie în epistola lui: „Aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi
ştiţi orice lucru.” (1 Ioan 2:20) Apostolul Pavel nu a fost în şcoala
uceniciei cu ceilalţi apostoli, însă L-a cunoscut pe Isus Hristos
la fel de bine şi a devenit martorul care a statuat învăţăturile
creştine şi le-a răspândit ca nimeni altul în secolul întâi. Nu
a fost nicio diferenţă între Pavel şi ucenici în cunoaşterea lui
Hristos, pentru că numai sub asistenţa Duhului Sfânt Isus poate
i cunoscut pe deplin. Acelaşi principiu este valabil şi astăzi,
Duhul Sfânt e la fel de activ şi are ca principală preocupare
revelarea lui Hristos în viaţa creştinului.
Studiile şi cercetările personale nu pot concura cu iluminarea
Duhului Sfânt. Anii de călătorie ai ucenicilor alături de Isus
puteau i irosiţi foarte uşor dacă nu ar i fost Duhul Sfânt care
să le valoriice investiţia din acei ani. Duhul Sfânt a dat valoare
seminţelor pe care Isus le-a semănat în ani de zile. Duhul
Sfânt este „apa” care germinează Cuvântul Scripturii. Duhul
Sfânt transformă Cuvântul scris în Cuvânt viu, litera în viaţă,
experienţa în evlavie.
Ezechiel s-a plimbat de foarte multe ori pe lângă Templu,
însă nu a văzut niciodată râul până în momentul acesta. Nu
este interesant că trecem pe lângă revelaţii extraordinare ani de
zile, nu vedem şi nu simţim nimic, şi deodată un văl se ridică de
peste ochii noştri şi suntem umpluţi de uimire şi de stupoare:
„Cum n-am putut să vedem până acum?” Iacov a trecut de multe
ori pe la Betel, însă la un moment dat a conştientizat faptul că
Betelul este „Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerurilor”. Este ciudat
că trecem atât de uşor pe lângă binecuvântări care sunt atât de
aproape de noi. Agar suferea de apă în pustie şi striga către
Dumnezeu, însă izvorul era lângă ea, dar nu l-a descoperit decât
atunci când i l-a arătat Dumnezeu. De ce trecem atât de uşor pe
225
lângă promisiuni atât de mari ale lui Dumnezeu, promisiuni

pecetluite cu Numele lui Dumnezeu şi semnate cu sângele
lui Hristos? Ierusalimul a pierit nu pentru că era imoral sau
legalist, ci pentru că a fost orb când Isus era acolo. „Dacă ai
i cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi
dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:42)
Dumnezeu vrea să-L cunoşti tot mai mult, să cunoşti puterea
şi natura Lui aplicate situaţiilor concrete din viaţa ta. Ştiinţa
cărţilor se va epuiza, însă Dumnezeu niciodată. Cea mai mare
preocupare a lui Dumnezeu pentru viaţa ta este să te ajute
să-L cunoşti. Cea mai mare preocupare a ta ar trebui să ie
cunoaşterea lui Dumnezeu.
Sunt oameni care cred că Îl au pe Dumnezeu la degetul
mic, ei pot să dea lecţii, chiar şi lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu
ar mai trebui să mai înveţe câte ceva. Pentru aceştia, El a
rămas în urmă, nu mai ţine pasul cu „era instant” (cafea
instant, comunicare instant, religie instant), „era fast” (fast-
food, fast-thinking, fast-Dumnezeu) sau cu era postmodernă,
postcreştină, postreligioasă.
Dumnezeu Îşi pregăteşte oamenii pentru scena inală a
istoriei, şi aceşti oameni sunt cei care Îl cunosc pe Dumnezeu,
aceştia vor face mari minuni. Aceştia spun: „Ştiu”! Ştiu că El
poate să facă mai mult decât ştiu să mă rog sau să gândesc
eu! Ştiu că toate lucrurile lucrează spre binele meu şi spre
împlinirea planului Său pentru că Îl iubesc. „Ştiu”!!! Sunt
lucruri pe care nu le poţi alege (nu-ţi poţi alege părinţii, fraţii,
naţionalitatea, sexul…), sunt lucruri pe care alţii le aleg în
locul tău (alţii îţi aleg numele, ţara în care să te naşti, locul în
cimitir…), însă numai tu poţi alege cât de mult Îl vei cunoaşte
pe Dumnezeu. Nimeni nu poate face această alegere în locul
tău; te poate îndemna, se poate ruga, însă tu eşti cel care decizi.
Nimeni nu te poate apropia sau depărta de Dumnezeu. Acest
fapt este exclusiv în virtutea deciziei tale.
226
I. În primul rând, Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin părtăşie

cu ceilalţi credincioşi. Cele mai multe lucruri pe care le ştim
despre Dumnezeu le cunoaştem din experienţa altora. Nu te-ai
născut primul pe pământ şi nici ultimul, eşti o verigă într-un lanţ
de codependenţă, un ir într-o pânză de păianjen. Dumnezeu
nu face abuz de revelaţie, El S-a descoperit pe Sine multor
credincioşi. Revelaţia dată altor credincioşi este transmisibilă,
este valabilă şi pentru tine, desigur aplicată la situaţia concretă
a vieţii tale.
Apa izvora de sub muntele Templului, de sub prag. Templul
este locul de părtăşie şi de închinare publică a credincioşilor.
Aşa cum apa râului izvorăşte din Templu, la fel cunoaşterea lui
Dumnezeu derivă din relaţiile pe care le avem cu fraţii.
Psalmul 133:1-3
1. Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii
împreună!
2. Este ca untdelemnul de preţ, care, turnat pe capul
lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se
pogoară pe marginea veşmintelor lui.
3. Este ca roua Hermonului, care se pogoară
pe munţii Sionului, căci acolo dă Domnul
binecuvântarea, viaţa pentru vecinicie.
Dumnezeu, în Biblie, ne descoperă că a căutat un popor, S-a
revelat unui neam, a încredinţat bogăţiile slavei Sale Bisericii,
nu indivizilor. Orice mesaj pe care Dumnezeu l-a dat unui
individ l-a dat pentru un popor, sau l-a dat unui individ care
făcea parte dintr-un popor. Dumnezeu nu poate i monopolizat
sau coniscat. Cel care se desparte de Biserică este condamnat
la moarte spirituală. A te rupe de părtăşia şi protecţia pe care
Biserica lui Hristos le acordă este sinucidere. Dumnezeu este
un Dumnezeu personal, dar nu individual. Dumnezeu este
Dumnezeul tău, dar nu numai al tău. Relaţia cu Dumnezeu este
personală, dar nu privată. Nu poţi să ai părtăşie cu Hristos în
afara Bisericii Lui, nu poţi să ai părtăşie cu Capul dacă nu eşti
în Trup.
227
Este important să înţelegem că familia lui Dumnezeu este

una singură şi să ne dezmoştenim de concepţiile sectariste care
învăţă că denominaţiunea, biserica sau organizaţia lor este,
cumva, superioară altor mădulare ale Trupului lui Isus Hristos,
divizând astfel Familia lui Dumnezeu. Există domenii din viaţa
ta care nu vor i inundate de ungerea Duhului Sfânt până nu
recunoşti că există un singur Trup, că faci parte din el, că eşti
important şi, respectiv, că ai nevoie de celelalte mădulare ale
Trupului. Noi trebuie să ne îmbinăm perfect, pentru ca asupra
noastră să ie folositoare contribuţia iecărei încheieturi.
Pavel a scris scrisorile lui la plural, s-a adresat Bisericii; Petru
la fel, Ioan la fel. Trebuie să existe locul de părtăşie, locul de
unde prezenţa lui Dumnezeu să se manifeste. Părtăşia te pune
în contact cu râul cunoaşterii lui Dumnezeu, părtăşia te pune în
contact cu Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu şi în experienţa
celor care au trăit-o, părtăşia este plăcută, este preţioasă şi asigură
prosperitatea şi permanenţa vieţii spirituale (Psalmul 133).
II. În al doilea rând, Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin dorinţa

noastră permanentă după puritate. Râul acesta care izvorăşte
din sfântul Locaş nu curge anapoda după o raţiune ludică, ci are
un curs clar, direcţionat – dinspre Templu spre Altar. Râul Sfânt
te va conduce la altar, Duhul Sfânt te va conduce la închinare. La
altar are loc jertfa de ispăşire, consacrarea şi dedicarea. La altar
se produce sinţirea şi gloriicarea lui Dumnezeu. Cei mai mulţi
rămân la primul nivel al cunoaşterii lui Dumnezeu, la părtăşie.
Aceştia învaţă tertipurile creştinilor, limbajul bisericesc şi ştiu
să poarte o mască a religiozităţii; ştiu să zică „frate”, „pacea
Domnului”, „lăudat să ie Domnul”, „Aleluia”, însă nu au
dorinţa să-L cunoască pe Dumnezeu prin sinţirea lor.
Isaia a profeţit numai de „vai” pentru toate categoriile
de destinatari ai mesajului său, însă când a intrat în Templu
şi a participat la cântecul sinţeniei cântat de seraimi, a fost
copleşit şi a spus: „Vai de mine!” Sinţenia lui Dumnezeu dă
naştere în inima noastră unei dorinţe după sinţire personală.
228
Sinţenia nu este o dorinţă nativă a irii noastre, ci o dorinţă a

omului duhovnicesc, o dorinţă care se naşte numai în prezenţa
lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu are darul să te facă să
o doreşti mai mult, iar odată cu dorinţa vine şi determinarea
de a trăi astfel încât să ai acces permanent înaintea Sfântului
Dumnezeu. Sinţenia lui Dumnezeu te conduce la Altar.
Sinţenia lui Dumnezeu te apleacă în închinare. Sinţenia lui
Dumnezeu îţi arată cine este Dumnezeu cu adevărat, cum eşti
tu şi cum ar trebui să stai înaintea lui Dumnezeu. Sinţenia lui
Dumnezeu ne deschide ochii spre măreţia lui Dumnezeu, spre
micimea noastră, însă şi spre misiunea lui Dumnezeu pentru noi.
Niciodată din prezenţa lui Dumnezeu nu ieşi cu mâna goală,
ci schimbat, binecuvântat. La altar vezi puterea lui Dumnezeu,
poziţia ta în relaţie cu El, potenţialul tău pentru lucrarea Lui şi
preţul pe care trebuie să-l plăteşti.
Patriarhii trebuie admiraţi pentru multe lucruri, însă există
un lucru care trebuie scos bine în evidenţă, şi anume că ei au
ştiut să lase o moştenire spirituală. Despre Avraam se spune
că „şi-a pus cortul şi a zidit altarul.” Avraam a fost nomad
toată viaţa, a devenit expert în strângerea şi punerea cortului,
probabil că făcea lucrul acesta în câteva ore, însă când venea
vorba de zidit altare, altfel stătea treaba. În Biblie există o
lege a clădirii altarelor pe care Avraam şi ceilalţi patriarhi au
respectat-o. Pentru aşezarea cortului avea nevoie de câteva ore,
însă pentru clădirea altarului petrecea mult timp. Trebuia să
meargă până la râu să aleagă pietrele curate şi necioplite, să
le potrivească şi să clădească un Altar trainic. Avraam a zidit
altare. Altarele pe care Avraam le-a zidit au fost puncte de
reper pentru strămoşii lui. Pe lângă altarul de la Betel a trecut şi
Isaac, a trecut şi Iacov, a trecut şi poporul în călătoria exodului.
Avraam a lăsat moştenire altare. Îl cinstim pe Dumnezeu cu atât
mai mult cu cât altarul pe care îl zidim este mai durabil. Fiecare
dintre noi dorim să lăsăm o amprentă în lumea asta, generaţia
următoare să ne recunoască contribuţia. Unii au lăsat piramide,
alţii au lăsat imperii, alţii au lăsat cărţi, însă Avraam L-a lăsat
229
pe Dumnezeu. Altarul este urma închinării tale. În sinţenie şi

închinare nu există limită. Singurul lucru pe care îl iei cu tine
în cer şi rămâne în acelaşi timp pe pământ este caracterul tău,
altarul tău.
III. În al treilea rând, Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin dorinţa

noastră permanentă de prospeţime spirituală. Observaţi că
Ezechiel era purtat într-un râu, nu o baltă, o apă curgătoare, nu
una stătătoare. Fiecare pas pe care îl făcea Ezechiel era făcut într-o
apă proaspătă. Fiecare pas cu Dumnezeu înseamnă prospeţime,
împrospătare. Biblia spune că Dumnezeu Îşi înnoieşte bunătatea
şi credincioşia în iecare dimineaţă.8 Dumnezeu este proaspăt
în iecare zi. Dumnezeu are lucruri noi şi proaspete pentru
noi în iecare zi. Dumnezeu are mai mult de oferit decât avem noi
capacitatea să primim. De ce să ne hrănim cu pâinea uscată precum
gabaoniţii, de ce să trăim în sărăcie precum samaritenii, când
avem la dispoziţia noastră belşugul prospeţimii lui Dumnezeu?
David spune: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă aşa Te doreşte
suletul meu.” (Psalmul 42:1,2) Cerbul nu se adapă niciodată din
apă tulbure, ci aleargă la izvorul care izvorăşte din munte, la
apa limpede şi răcoroasă; preferă să moară, dar apă tulbure şi
stătută nu va bea. Nu bea apă tulbure, nu te hrăni cu experienţe
care îţi prezintă un Dumnezeu al trecutului, un Dumnezeu
învechit şi demodat. Experienţele de la naftalină nu sunt mai
valoroase decât mirosul lor.
Viaţa cu Dumnezeu are miros de primăvară, miros de munte.
Nu trebuie să bei din apa care a fost proaspătă ieri; Dumnezeu
are apă proaspătă pentru tine azi. Mana a fost suicientă doar
pentru o zi. Experienţa cu Dumnezeu este extraordinară
atunci când este proaspătă, dacă se învecheşte aceasta te va
împiedica să ai parte de prospeţime. Nu lăsa experienţa de
ieri să îţi răpească experienţa de azi. Nu lăsa cunoaşterea de ieri
să devină ignoranţa de azi. Nu lăsa prospeţimea de ieri să devină
mortăciunea de azi. Lui Dumnezeu Îi place prospeţimea, cântă-I
8. Plângerile lui Ieremia 3: 22, 23
230
un cântec nou, spune-I o declaraţie nouă, fă o nouă juruinţă şi

împlineşte-o, o dedicare nouă, o lucrare nouă… De iecare dată,
în iecare situaţie a vieţii, ai nevoie de un Cuvânt proaspăt de la
Dumnezeu. Cuvântul, sfatul, atât de potrivit altădată, nu va i
de folos astăzi. Caută-L azi pe Dumnezeu pentru prospeţimea
Lui. Dumnezeu nu are sezoane de lucrare şi sezoane de odihnă.
Dumnezeu este proaspăt în iecare dimineaţă şi aşteaptă pe
cineva care să se bucure de prospeţimea Lui. Are sfaturi noi,
revelaţii noi, binecuvântări proaspete, numai să ie cineva
care să le culeagă pentru el. Prospeţimea lui Dumnezeu nu
este artiicială, fabricată, ci naturală şi specială pentru cel care
o doreşte şi o caută. Dacă tu Îl vei onora pe Dumnezeu cu
prospeţimea ta, te asigur că şi ţie îţi va plăcea prospeţimea lui
Dumnezeu. Dacă eşti atins de prospeţimea Lui, te asigur că şi
alţii vor i atinşi de prospeţimea ta.
Caută-L pe Dumnezeu în iecare zi doar pentru acea zi. Nu
trebuie să trăieşti o viaţă cu Dumnezeu, ci o zi cu Dumnezeu.
Azi trăiesc cu Dumnezeu, mâine o iau de la capăt; o nouă zi, o
nouă înfruptare, o nouă victorie, o nouă relaţie, o nouă părtăşie,
şi în acest fel se adânceşte relaţia mea cu El. Nu mă înţelegeţi
greşit, nu vorbesc de o fragmentare peste noapte a relaţiei cu
Dumnezeu, ci despre o continuitate nemonotonă, o continuitate
botezată în râul proaspăt al bunătăţii şi credincioşiei Lui. Cel
mai mare duşman al cunoaşterii proaspete a lui Dumnezeu este
lipsa de aşteptare, obişnuinţa şi banalitatea. Orice lucru care
este lăsat la voia întâmplării (în virtutea inerţiei) are tendinţa
naturală de a se degrada.9 Relaţia ta cu Dumnezeu, dacă nu
este împrospătă zilnic, este degradată zilnic. Dumnezeu este
proaspăt pentru tine astăzi, binecuvântările Lui sunt înnoite şi
păstrate special numai pentru tine astăzi. Eşti gata să primeşti?
IV. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin dorinţa noastră de a

i productivi. După ce Ezechiel a trecut prin râu, a fost adus pe
mal şi i s-a pus următoarea întrebare: „Ai văzut, iul omului?”
9. O formă neştiinţiică a celei de-a doua legi a termodinamicii.
231
Există etape ale vieţii noastre care se potrivesc nivelului nostru

de maturitate spirituală. Există stadiul de privitor („ai văzut?”)
şi stadiul de participant. Trebuie să treci peste stadiul de privitor
şi să ii participant. Fraţii lui David l-au acuzat pe David de
faptul că acesta a venit să privească lupta, însă David nu s-a
mulţumit cu acest rol, ci s-a implicat deplin. Fraţii lui David
se credeau participanţi, însă ei erau paralizaţi de frică. Sunt
anumiţi oameni care mimează participarea lor, şi îi împiedică
şi pe alţii să participe. David a participat la luptă şi Goliat a
căzut. Însă este şi mai interesant că, după ce a căzut Goliat, s-a
ridicat Saul. Pentru David, acum începe lupta care l-a angajat
pe termen lung.
Dumnezeu doreşte să ni Se descopere. El nu Se reduce
la procesul nostru de gândire. Este mai mare, mai profund,
mai puternic, mai bun, mai… Trebuie să lărgeşti aria în care
Îl încadrezi pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam
afară şi i-a zis: „Priveşte cerul şi numără stelele – aşa va i
sămânţa ta”, apoi i-a spus: „Sămânţa ta va i ca nisipul mării.”
Dumnezeu nu a făcut lecţii de astronomie cu Avraam, însă a
dorit ca el să-şi lărgească imaginea despre Dumnezeu, despre
planul Său. Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam ca să-l ajute să
cunoască că El poate.
Elisei i-a zis Sunamitei: „Du-te şi împrumută vase multe,
că Dumnezeu te binecuvântează de poţi să-ţi plăteşti datoria
şi să trăieşti bine în vreme de foamete.” Însă Sunamita, spre
surprinderea lui Elisei, a adus un număr mic de vase care s-
au umplut foarte repede cu untdelemn, iar binecuvântarea ei
a încetat. Observaţi, Dumnezeu nu ne binecuvântează decât în
măsura capacităţii noastre de a primi. Ca să primim mai multă
binecuvântare de la Dumnezeu, trebuie să ne dezvoltăm
capacitatea de a primi de la El. Isus le-a spus ucenicilor: „V-aş
spune şi alte lucruri, însă acum nu le puteţi primi.” În acelaşi fel,
i-a spus profetul Elisei împăratului lui Israel: „Trage săgeţi”, ca
semn al înfrângerii Sirienilor, însă împăratul a tras numai trei
săgeţi. Profetul i-a spus: „Dacă ai i tras mai multe săgeţi, i-ai i
232
bătut de mai multe ori, i-ai i urmărit şi i-ai i nimicit, însă astfel,
îi vei bate doar de trei ori.” Dumnezeu a avut în plan o victorie
totală, însă împăratul s-a limitat. Un alt exemplu este cel al
ucenicilor alaţi pe Marea Tiberiadei. Isus le-a spus: „Aruncaţi
mrejile (pl.), iar ei au aruncat mreaja (sg.) şi au tras-o afară cu 153
de peşti.” Isus a avut în plan mai mult pentru ei, însă ucenicii
erau limitaţi de experienţa lor şi la cuvântul lui Isus au aruncat
o mreajă, nu toate pe care le aveau la dispoziţie; astfel, au limitat
minunea lui Dumnezeu. În traducerea Dumitru Cornilescu a
Bibliei nu se surprinde acest amănunt, însă el este descoperit în
multe versiuni ale traducerii Bibliei în limba engleză, precum şi
Biblia Cantacuzino, dar foarte accesibil pentru cei care pot citi
în limba greacă.10
Avem multe limitări în viaţa noastră, dar trebuie să le
depăşim. Poţi i limitat de experienţa personală precum ucenicii,
de resursele tale precum Sunamita, de lipsa capacităţilor native
precum Moise, de copilăria ta precum Saul, de oameni precum
David, însă limitele nu sunt voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta,
acestea pot i ridicate.
Iaebeţ a ajuns celebru pentru rugăciunea lui plină de
îndrăzneală şi de credinţă prin care a cerut extinderea teritoriilor
lui. Astfel, el I-a spus lui Dumnezeu: „Doamne, vreau să primesc
de la Tine tot ce ai plănuit Tu pentru mine.”
Nimic nu se întâmplă până nu zdrobeşti limitele, până nu
extinzi teritoriul în care te mişti. Astfel, creşte încrederea în
Dumnezeu, se intensiică aşteptarea şi se adânceşte dependenţa
de El. Moise a primit chemarea lui Dumnezeu în ziua în care
a depăşit teritoriul său obişnuit. Extinde teritoriul tău, ridică
limita, schimbă atitudinea, încearcă ceva nou, trăieşte-ţi viaţa
la limita minunilor – nu cred că Îl vei supăra cu nimic pe
Dumnezeu!
„Ai văzut?” – primul lucru pe care îl face Dumnezeu este să
te facă martor al lucrărilor Lui, apoi te implică. Ucenicii, timp
de trei ani au văzut minunile Domnului Isus, însă după Rusalii
10. Amănunt relevat de pastorul Lazăr Gog într-o predică de a lui.
233
ei au devenit martori ai morţii şi învierii Lui. Prima etapă a

vieţii de credinţă este cea de privitor, a doua cea de participant,
însă trebuie să ajungi la cea de-a treia, cea de productiv.
Tu, cel care ai fost purtat de apa cunoaşterii lui Dumnezeu,
de râul Evangheliei, de valurile Duhului Sfânt, trebuie să ii
părtaş la răspândirea ei pe teritorii noi. Apa aceasta care te-a
vindecat pe tine va vindeca şi pe alţii, ce te-a eliberat pe tine îi
va elibera şi pe alţii, vestea care ţi-a dat ţie pace va mântui şi pe
altcineva, trebuie doar să o răspândeşti. Nu poţi să opreşti un
râu doar pentru tine; ai fost, eşti şi vei i purtat de acest râu ca
să ii productiv, ca să aduci roade.
Apa se pogoară în mare. Marea este un simbol al lumii. Râul
atinge marea moartă şi se vindecă, apele Evangheliei pătrund
în lume şi o vindecă. Nu poţi i mort şi să porţi apă vie. Doar din
viaţă rodeşte viaţă; roada Duhului, roada neprihănirii, roada
mântuirii.
Există un loc în care apa vieţii nu are efect - mlaştina. Există
anumite mlaştini, şi dacă te ali acolo nu poţi primi viaţa,
vindecarea.
Mlaştina necredinţei. Păcatul poate i vindecat, însă rana
necredinţei este incorigibilă. Necredinţa este şi ea o credinţă, o
credinţă în sens negativ.
Mlaştina ereziei. Sunt anumite mlaştini în care, dacă te-ai
prins, este aproape imposibil să mai ieşi de acolo. Primul sfat
pe care ţi-l dau este să nu i curios. Sunt anumite lucruri la
care nu ai voie să ii curios, nici de Martorii lui Iehova, nici de
Adventişti, nici de Mormoni, nici de New Age, nici de Baha’i, de
niciuna. Ca să faci deosebire dintre adevărat şi fals nu trebuie să
studiezi falsul, ci adevărul. Cunoscând adevărul, poţi identiica
fără greutate falsul. Trebuie să petreci timp cunoscându-L pe
Hristos, şi în acest fel vei i ferit de mlaştini ucigaşe.
Gustă din Dumnezeu şi îţi va i de ajuns! Poţi să-L cunoşti pe
Dumnezeu într-un mod nou, într-un mod practic, pur, profund,
proaspăt, într-un mod plenar. Cea mai mare armă a noastră în
lupta spirituală este cunoaşterea lui Dumnezeu. Cea mai bună
234
reprezentare a lui Dumnezeu este prin cunoaşterea Lui. Scena

inală este pregătită, Dumnezeu Îşi pregăteşte poporul, un
popor care să-L cunoască pe El, un popor prin care Dumnezeu
doreşte să facă mari isprăvi.
Dacă Dumnezeu nu este important, atunci nimic nu este
important. Totul capătă valoare, sens, semniicaţie dacă Îl
cunosc pe El. Einstein spunea: „Vreau să cunosc gândurile
lui Dumnezeu, restul sunt detalii.” Nu există lucrare mai
importantă, mai frumoasă, mai urgentă! Vreau să-L cunosc pe
El şi să-L fac cunoscut lumii, restul e secundar.
235
Puterea cuvântului unui
părinte
„Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat
pe iecare din iii lui Iosif, şi „s-a închinat, rezemat pe
vârful toiagului său.”
Evrei 11:21
Viaţa lui Iacov oferă multe exemple de credinţă, însă autorul

epistolei către Evrei accentuează doar inalul vieţii lui Iacov.
Toată viaţa lui Iacov este o paradigmă a creştinului obişnuit.
Iacov a făcut greşeli, însă a făcut şi fapte de credinţă. Cele mai
importante sunt faptele (mai degrabă cuvintele pe care le-a spus)
făcute când era pe moarte. Iacov este un exemplu paradoxal, un
exemplu de evitat şi de urmat în acelaşi timp. Prima parte a
vieţii lui Iacov este un exemplu bun pentru a avea imaginea
omului care nu trebuie să im; a doua parte a vieţii lui Iacov este
de asemenea un exemplu bun a ceea ce ar trebui să im.
Iacov este un personaj complex şi este greu de caracterizat
şi descris complet în câteva rânduri. Mai întâi trebuie să avem
în minte personajul Iacov în două ipostaze, distincte şi diferite:
înainte de lupta cu îngerul1 şi după aceea. Lupta cu îngerul este
un eveniment de cotitură în viaţa lui Iacov, care pur şi simplu
dă naştere unui alt personaj. Iacov cel vechi devine Israel. Iacov
se conduce după anumite ilozoii de viaţă, Israel după altele.
Iacov este viclean, egoist, proitor, materialist şi utilitarist;
Israel este sincer, vulnerabil, generos, spiritual şi grijuliu. Iacov
foloseşte strategii şi conspiraţii pentru a-şi îndeplini scopurile,
Israel acţionează prin credinţă. Iacov manipulează, Israel
binecuvântează.
1. Genesa 32: 42-31
237
Cel mai frumos lucru în viaţa lui Iacov este faptul că

Dumnezeu nu l-a scăpat din ochi, nu l-a lăsat în voia lui. Oricât
de mult a fugit Iacov de Dumnezeu, Dumnezeu a fost umbra lui,
l-a protejat şi l-a binecuvântat. Dumnezeu s-a ocupat de Iacov
şi l-a zdrobit pentru a-l transforma în Patriarhul poporului
Israel.
Biblia ne spune toată viaţa lui Iacov pentru a ne ilustra lupta
pe care o dă Duhul Sfânt cu omul pentru a-l cuceri pentru
Dumnezeu. Odată am predicat despre Iacov şi am scos în
evidenţă caracterul său netransformat, faptele lui viclene, iar
la sfârşit cineva a venit la mine şi mi-a spus că nu ar trebui să
dau exemplele negative din Biblie, ci doar pe cele pozitive, noi
trebuie să vorbim doar de bine personajele biblice. A trebuit să-
i spun acelui frate grijuliu cu Cuvântul Domnului că nu aduc
nicio pagubă mesajului biblic pentru că exprim toate nuanţele
pe care le cuprinde, ci chiar acest lucru înseamnă a spune
întreg adevărul. Biblia nu ascunde faptele rele ale lui Iacov, nici
păcatul lui David, nici lepădarea lui Petru, şi cred că avem foarte
mult de învăţat din aceste relatări. Tocmai această transparenţă
a mesajului biblic îi autentiică inspiraţia şi autoritatea. Biblia
nu ne pune în faţă modele ideale pe care trebuie să le urmăm,
ci Biblia pune în faţa noastră un Dumnezeu care a ştiut să
folosească oameni obişnuiţi pentru a i instrumente ale harului,
bunătăţii şi credincioşiei Lui.
Îmi place Iacov pentru că este ca mine, sau mai bine zis
pentru că sunt ca el. Exemplul lui Iacov mă încurajează şi îmi
spun: „Dacă Dumnezeu l-a putut folosi pe Iacov, l-a putut
schimba, l-a putut binecuvânta pe Iacov, cred că o poate face şi
pentru mine.” Poporul Israel, când se ruga, folosea în rugăciuni
expresia: „Dumnezeul lui Iacov”, iar prin această expresie
spuneau: „Doamne, Tu, care l-ai protejat şi l-ai ajutat pe Iacov,
ajută-mă şi protejează-mă şi pe mine; Tu, care l-ai binecuvântat
pe Iacov, binecuvântează-mă şi pe mine.”
238
Puterea cuvântului unui părinte
Iată câteva dintre ilozoiile de viaţă ale lui Iacov:
Scopul scuză mijloacele.

Iacov a fost un luptător, însă a evitat confruntarea şi a folosit
viclenia. Pentru a-şi împlini scopurile, Iacov a fost în stare să
folosească orice metodă. Încă de la naştere l-a ţinut pe fratele
său de călcâi şi s-a luptat cu el, apoi s-a folosit de slăbiciunea lui
pentru a-l constrânge să-i vândă dreptul de întâi-născut. A dorit
favoarea şi dragostea tatălui, dar nu a avut-o, însă a minţit ca să
fure binecuvântarea lui Esau. A fugit la Laban şi prin strategii
şi şmecherii a reuşit să-i fure averea.
Proitul secondează relaţiile.
Relaţiile sunt bune doar atât timp cât poţi proita de pe
urma lor. Iacov a sacriicat relaţia cu fratele său din dorinţa lui
de a avea dreptul de întâi-născut şi binecuvântarea tatălui său
Isaac. Lui Iacov nu i-a păsat de relaţia cu tatăl său şi a fost gata
să o pună pe altarul materialismului. Relaţia cu socrul său a
fost, de asemenea, distrusă de egoismul şi viclenia lui. Iacov a
trăit într-o continuă frică şi cu impresia că oricând tot ceea ce a
clădit el poate i dărâmat într-o clipă. Dacă nu ar i fost Domnul
de partea lui, oricând imperiul lui Iacov clădit prin viclenie şi
înşelăciune se putea dărâma. Este bine de observat că oamenii
egoişti şi vicleni trăiesc într-o stare de anxietate, o frică continuă.
Aceşti oameni se aşteaptă ca şi ceilalţi oameni să se comporte
cu ei aşa cum s-au comportat şi ei cu alţii. Vicleanul crede că şi
ceilalţi oameni sunt vicleni, hoţul crede că lumea este plină de
hoţi, iar el este unul mic într-o tagmă prezentă pretutindeni.
Însă, mai mult de toate, Iacov a sacriicat relaţia lui cu
Dumnezeu, şi a fost gata să renunţe la promisiunea şi legământul
lui Dumnezeu date lui Avraam. Iacov şi-a negociat relaţia cu
Dumnezeu, pentru a proita de pe urma acesteia.
Ceea ce nu poate i ales poate i manipulat.
Iacov nu a putut alege multe lucruri în viaţă, însă a manipulat
ca acest lucru să nu ie determinat de ordinea naturală a
lucrurilor, ci de el. Iacov nu a putut alege să aibă dreptul de
239
întâi-născut, însă l-a putut câştiga prin negociere; nu a putut

alege binecuvântarea tatălui, însă a putut să o fure. Nu a putut
avea posesiunile lui Laban, însă a putut să le transfere prin
viclenie.
După mine, potopul.
Cel care trăieşte numai în virtutea propriei personalităţi nu-i
pasă de ceea ce se întâmplă în jurul său. Dacă el şi posesiunile
lui sunt asigurate, nu-i pasă dacă ceilalţi pier. Lui Iacov nu i-a
păsat de mama sa care a rămas singură, Esau era deja plecat şi
căsătorit departe de casa părintească, Isaac a murit după ce a dat
binecuvântarea, iar Iacov a plecat imediat după înmormântare.
Mai importante decât mama lui, Rebeca, erau siguranţa lui şi
dorinţa de mărire. Lui Iacov nu i-a păsat ce a lăsat în urmă, el
a plecat condus de sine. După ani de zile, când a plecat de la
Laban, lui Iacov nu i-a păsat, în acelaşi fel, de socrul său, de
sentimentele rănite ale acestuia, de faptul că rămânea aproape
sărac şi a plecat pe ascuns. Nu i-a păsat ce lasă în urmă, singurul
lucru care conta pentru el era confortul lui. Nu contează doar
cum vii într-un loc, contează şi cum pleci de acolo. Iacov nu a
reuşit să lase o mărturie a Dumnezeului său în cetatea socrului
său. Iacov a venit cu un nume bun datorat lui Avraam şi Isaac,
însă când a plecat a lăsat amărăciune în urma lui.
Fuga este ruşinoasă, dar mai sănătoasă.
Pentru Iacov, siguranţa este mai importantă decât
demnitatea. După ani de zile, când a plecat de la Laban, Iacov
trebuia să se întâlnească cu fratele său Esau, însă el a fost gata
să sacriice totul, robii săi, familia sa, posesiunile sale, pentru a
se salva pe sine. Iacov a fugit toată viaţa lui. De fapt, asta este
caracteristica celui viclean, este într-o continuă fugă. Iacov a
fugit de fratele său, apoi a fugit de socrul său, pentru că faptele
sale erau făcute din mişelie şi nu avea curajul să-şi confrunte
faptele şi consecinţele lor. Niciodată cel viclean nu este capabil
de o confruntare, de un raport de forţe, ci el alege să fugă pentru
a aştepta momentul potrivit să atace pe la spate. Victoria celui
viclean este o mişelie, iar înfrângerea celui căzut victimă este
240
o rană de nesuportat. Cel care este înfrânt prin confruntare

acceptă înfrângerea cu demnitate, însă atunci când este înfrânt
prin trădare, viclenie, mişelie se simte furat de demnitate, de
dreptul său de a rămâne cu capul sus.
Transformarea lui Iacov

Iacov a devenit Israel, cel care luptă împotriva lui Dumnezeu
a devenit cel care luptă alături de Dumnezeu. Cred că este bună
comparaţia lui Iacov cu Saul. Iacov este un exemplu fericit, Saul
este un exemplu tragic. Iacov este exemplul omului care începe
rău şi termină bine, Saul este exemplul celui care începe bine,
dar o sfârşeşte dezastruos. Iacov începe în ire, dar îşi termină
calea în duhul; Saul începe spiritual şi sfârşeşte drăceşte. Iacov
a început subminând autoritatea tatălui, însă a sfârşit prin a-şi
binecuvânta familia pentru veşnicie; Saul a început clădind un
renume familiei sale, însă a sfârşit prin a aduce blestem peste
familia lui. Iacov are o tinereţe rătăcitoare, dar o bătrâneţe
spirituală şi aşezată în voia lui Dumnezeu; Saul are o tinereţe
strălucitoare prin vitejie şi curaj, dar sfârşeşte prin laşitate în faţa
lui Goliat şi ură şi conspiraţie faţă de David. Iacov începe să-şi
clădească viaţa prin înşelăciune, însă termină bazat pe credinţă.
Saul începe prin chemare profetică, însă sfârşeşte prin lepădare
divină. Eclesiastul spune că mai bun este sfârşitul unui lucru
decât începutul lui.2
Din această comparaţie învăţăm câteva lucruri:
Nu evalua prea devreme. Iacov este un exemplu pozitiv a
ceea ce poate face Dumnezeu în viaţa unui om. Indiferent de
starea actuală a lucrurilor, există posibilitatea ca lucrurile să
se schimbe. Nu-l dispreţui pe păcătos pentru că s-ar putea ca
Dumnezeu să-l facă sfânt, nu-l linguşi pe cel bogat că s-ar putea
să rămână sărac, nu-l dispreţui pe cel slab că s-ar putea să ie
tare, şi nu te crede prea tare că s-ar putea să cazi. Atât timp cât
se poate spune „astăzi”, mai este har pentru mântuire, atât timp
cât există har mai există şi posibilitate de schimbare, atât timp
2. Eclesiastul 7;8
241
cât există posibilitate de schimbare poţi să ai speranţă, poţi să

crezi în victorie, poţi să crezi în trezire, poţi să lupţi.
Nu ignora potenţialul. Iacov şi Saul au avut iecare câte un
potenţial. Iacov se pare că l-a risipit în timp ce Saul l-a folosit,
ca la un moment dat roata să se schimbe. Iacov şi-a realizat
potenţialul său şi a devenit ceea ce Dumnezeu a intenţionat
pentru sine, iar Saul a distrus tot ceea ce clădise. Un potenţial
descoperit nu înseamnă şi un potenţial dezvoltat, un potenţial
dezvoltat nu înseamnă şi un potenţial dedicat. Iacov a risipit şi
a înăduşit potenţialul său, însă Dumnezeu l-a restaurat şi l-a
reclădit, desigur cu un preţ suplimentar. Saul şi-a descoperit
potenţialul, l-a dezvoltat, însă nu l-a dedicat lui Dumnezeu, ci
l-a folosit pentru clădirea propriului piedestal.
Nu te hazarda în verdicte. Cineva ar i putut spune: „Iacov
este pierdut pentru totdeauna”, sau despre Saul: „El va i cu
siguranţă cel mai mare Rege.” Nimic în lumea aceasta nu ne
asigură, de aceea ar trebui să avem un duh smerit şi credinţă
în Dumnezeu. Poate omul pe care tinzi să nu dai prea mult
pe el azi, va i într-o zi ministru, sau poate va i şeful tău, sau
unul care va decide pentru tine; orice om îţi este superior într-
o anumită privinţă. Nici despre tine nu poţi i sigur de nimic,
dacă eşti bogat poţi avea un colaps, dacă eşti popular într-o zi
vei i uitat, nimic nu este veşnic, decât schimbarea. Cum spune
românul: „Roata se învârte”, iar tu o dată cu ea.
Bazează-te pe Dumnezeu. Nu face nimic ca orbul,
considerând situaţia dată ca iind deinitivă. „Am mai văzut apoi
sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu
cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi
bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.” (Eclesiastul
9:11) Iacov a început fără Dumnezeu, dar la sfârşit a predat
totul în mâna Lui. Saul a început cu Dumnezeu, dar a sfârşit
bazându-se pe sine. Totul în lume, pentru omul fără Dumnezeu,
este o loterie, numai Dumnezeu nu Se schimbă, numai El poate
da certitudine. Nimeni nu conduce universul, nimeni nu decide
decât Dumnezeu. Noi nu credem în hazard, credem în voia bună
242
şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Nicio situaţie nu este imposibilă

cu Dumnezeu, nicio situaţie nu este perfectă fără Dumnezeu.
Cu Dumnezeu nu există eşec, fără Dumnezeu nu există succes.
Peniel este locul unde Dumnezeu l-a confruntat pe Iacov

şi l-a transformat într-un om nou. Lupta lui Dumnezeu cu
Iacov a fost crucială în schimbarea lui Iacov, însă Dumnezeu
a continuat zi de zi să-l modeleze. Iacov a purtat pentru tot
restul vieţii în trupul său semnul atingerii lui Dumnezeu,
însă durerea lui Iacov a început odată cu moartea Rahelei, la
naşterea lui Beniamin, şi a continuat prin vestea „morţii” iului
său preaiubit, Iosif. Iacov exclamă: „Plângând mă voi pogorî la
iul meu în mormânt.” (Genesa 37:35) În acel moment, el şi-a
canalizat toate speranţele şi afecţiunea sa către Beniamin, însă
şi acesta i-a fost luat de lângă el şi dus în Egipt. Zi de zi Iacov a
suferit zdrobirea lui Dumnezeu. Iacov a insistat ca Dumnezeu
să-l binecuvânteze. Era ca şi cum ar i spus: „Tatăl meu a trebuit
să mă binecuvânteze, fratele meu a trebuit să-mi dea dreptul
de întâi-născut, Laban a trebuit să îmi cedeze o parte mare din
averea lui, tot ce mi-am propus am realizat, deci şi Dumnezeu
va face lucrul acesta!” Însă Dumnezeu l-a binecuvântat pe
Iacov numai pe măsură ce îl zdrobea. De fapt, acesta este un
principiu universal valabil: Dumnezeu binecuvântează un om
în măsura în care acest om se supune modelării lui Dumnezeu,
şi nu există modelare fără zdrobire. Un alt principiu care derivă
din primul este că numai un om zdrobit de Dumnezeu poate
binecuvânta. Toţi putem spune cuvinte de binecuvântare, însă
numai cuvintele omului încercat de Dumnezeu îşi ating ţinta.
Zilele lui Iacov au fost grele şi pline de suferinţă, după cum
el însuşi recunoaşte.3 Proverbele4 spun: „Calea celor înşelători este
grea.” Iacov şi-a luat viaţa în propriile mâini, însă Dumnezeu
l-a determinat să capituleze. Biblia enunţă următorul principiu:
3. Genesa 47:9
4. Proverbe 13:5
243
„Ce seamănă omul aceea va secera.”5 Dacă semeni vânt, vei culege
furtună, spune profetul Osea.6 Iacov a semănat viclenie, a cules
înşelăciune. Fiii săi l-au înşelat minţindu-l cu privire la Iosif,
Beniamin a fost luat de lângă el tot printr-un vicleşug.
Ultimele clipe ale vieţii lui Iacov

Iacov şi Faraon
Deşi a fost un om viclean, Iacov, la bătrâneţe, a devenit un
om foarte spiritual. Spiritualitatea nu a venit odată cu vârsta,
ci atunci când s-a confruntat cu Dumnezeu. Atunci când s-a
pogorât în Egipt, în ultimii ani ai vieţii sale, el a dovedit un
caracter schimbat şi un duh smerit. „Iosif a adus pe tatăl său Iacov
şi l-a înfăţişat înaintea lui Faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe Faraon.”
(Genesa 47:7) Acesta este un tablou surprinzător. Faraon era
stăpânitorul celei mai puternice naţiuni de pe pământ, dar
atunci când a stat în faţa lui Iacov, Iacov a părut mai mare decât
el. Iacov a dovedit în faţa lui Faraon că este un om încercat, şi
atunci când s-a ridicat în faţa lui a primit respectul lui Faraon.
Dacă ar i fost vechiul Iacov, probabil că ar i acţionat la fel ca
atunci când l-a întâlnit pe Laban, adică şi-ar i ixat ochii asupra
posesiunilor lui. Dar Iacov era un om zdrobit de Dumnezeu,
atenţia sa nu era concentrată asupra bogăţiilor Egiptului, ci
asupra lecţiilor pe care le-a învăţat de la Dumnezeu. În mod
spontan, el s-a comportat cu demnitate în faţa lui Faraon.
Zdrobirea lui Dumnezeu nu ştirbeşte demnitatea, ci o redă.
Faraon a întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor
vieţii tale?” Iacov a răspuns lui Faraon: „…zilele anilor vieţii mele au
fost puţine la număr şi rele, şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor
mei, în timpul călătoriei lor.” (Genesa 47:8,9) Astfel şi-a descris
Iacov viaţa. Iacov a rezistat impulsului natural de a se lăuda
cu realizările sale, ci a dat un răspuns care a dovedit modestia
lui. Iacov a trecut prin şcoala lui Dumnezeu ca să poată face o
asemenea airmaţie. Iacov îşi compară viaţa cu părinţii lui şi
5. Galateni 6:6
6. Osea 8:7
244
elogiază longevitatea acestora. Iacov se laudă cu părinţii lui.

El l-a cunoscut şi pe Avraam şi a învăţat de la el, a cunoscut
faptele şi credinţa lui Avraam. Avram a mai trăit 75 de ani
după naşterea lui Isaac, iar Isaac l-a născut pe Iacov la vârsta
de 45 de ani, deci Iacov a avut timp 30 de ani să stea în preajma
lui Avraam şi să cunoască despre Dumnezeul lui.7 Avraam
i-a dat toată averea sa lui Isaac, însă Iacov şi-a câştigat singur
averea, dar nu s-a lăudat cu acest lucru. Nu s-a lăudat nici cu
promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam: „Voi face sămânţa
ta ca pulberea pământului”, care era mai aproape de împlinire
în viaţa lui Iacov decât a fost în viaţa părinţilor lui. Avraam nu
a lăsat decât un descendent, însă Iacov a lăsat o familie mare,
totuşi Iacov nu s-a lăudat cu acest lucru, ci dimpotrivă s-a
smerit şi s-a lăudat cu părinţii lui. După această discuţie, Iacov
a binecuvântat din nou pe Faraon şi a plecat dinaintea lui. Şi
Avraam şi Isaac au fost în Egipt în faţa lui Faraon, dar numai
Iacov a ieşit cu capul sus şi demn. Şi Avraam şi Isaac şi Iacov au
fost siliţi să meargă în Egipt constrânşi de foamete, dar numai
Iacov l-a binecuvântat pe Faraon. Avraam şi Isaac au venit să
primească, dar Iacov a avut să dea. Iacov era diferit.
Iacov şi Iosif
„Iacov a trăit şaptesprezece ani în ţara Egiptului; şi zilele anilor
vieţii lui Iacov au fost de o sută patruzeci şi şapte de ani. Când s-a
apropiat Israel de clipa morţii, a chemat pe iul său Iosif şi i-a zis:
„Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna supt coapsa
mea, şi poartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă de mine: să nu mă
îngropi în Egipt.” (Genesa 47:28,29)
„…anii vieţii lui Iacov …s-a apropiat Israel de clipa morţii” Este
demn de observat că la naşterea sa el a fost numit Iacov, însă
la moartea sa a fost numit Israel. Contează cum te naşti şi în ce
familie te naşti, dar mai mult contează cum şi ce laşi în urma
ta când mori. Ziua naşterii şi familia nu le poţi alege, însă poţi
alege cum să mori. Poţi să te naşti celebru datorită familiei tale şi
7. Vezi Genesa 21:5, 25:7
245
să mori un nimeni din cauza neghiobiei tale, sau poţi să te naşti

un necunoscut şi să mori un erou. Iacov s-a născut într-o familie
mare care Îl cunoştea pe Dumnezeu, însă Iacov a fost un copil
rebel. Iacov a fost transformat de Dumnezeu şi el a inluenţat
destinul iilor săi. Inluenţa lui Iacov este de nemăsurat pentru
iii săi, apoi pentru întreg poporul Israel şi, prin Israel, pentru
toate neamurile.
Iată un exemplu care poate să ilustreze ideea aceasta:

& Max Jukes a trăit în New York. El nu a crezut în Hristos şi
nici în educaţia creştină. El a refuzat să-şi ducă copiii la biserică,
chiar dacă aceştia l-au rugat s-o facă. A avut 1026 de urmaşi,
dintre care 300 au făcut închisoare, în medie cam 13 ani iecare;
190 au fost prostituate; 680 au fost alcoolici. Familia a avut
nevoie de asistenţă socială şi a costat statul american $420,000.
Ei n-au adus nicio contribuţie la bunul mers al societăţii.
Jonathan Edwards a trăit în acelaşi stat, în acelaşi timp cu
Jukes. Acesta L-a iubit pe Domnul şi L-a slujit cu toată puterea
lui, iar copiii săi au putut i văzuţi în iecare duminică la
biserică. El a avut 929 de descendenţi. Dintre aceştia, 430 au fost
pastori sau lucrători implicaţi în lucrarea de slujire din biserică;
86 au devenit rectori şi profesori universitari; 75 au fost autori
de cărţi; 5 au fost aleşi în Congresul American şi doi în Senat.
Unul a fost vicepreşedinte. Familia lui nu a necesitat asistenţă
socială şi nu a costat statul nici măcar un cent, însă au contribuit
incomensurabil la viaţa societăţii americane. &
Să ne întoarcem la versetele noastre:

„Iacov a chemat pe iul său Iosif şi i-a zis: „Dacă am căpătat
trecere înaintea ta, rogu-te, poartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă
de mine.” Iată aici un om care prin natura sa era viclean şi dur,
care ar i făcut orice pentru a i satisfăcut şi care nu ar i cerut
nimic mai puţin decât ce ar i fost mai bun, dar în acea zi el i-a
spus iului său: „Dacă am găsit har în ochii tăi.” „Te rog, poartă-
te cu credincioşie şi bunătate faţă de mine.” Aceste cuvinte nu
246
sunt născute din slăbiciune, ci din tandreţe, nu din viclenie,

ci din sensibilitate, nu din nesiguranţă, ci din solemnitate, nu
din supericialitate, ci din simplitate, nu din religiozitate, ci din
spiritualitate. Un lucru esenţial pe care l-au uitat părinţii este
tandreţea. Desigur, cei mai mulţi părinţi sunt tandri cu copiii
mici, cu bebeluşii, însă tandreţea dispare odată ce copilul a
mai crescut. O nevoie permanentă a copilului este tandreţea
părinţilor. Copilul urăşte vocea autoritară care dă direcţii, o
voce pe care de cele mai multe ori la maturitate nu mai vrea să
o audă, însă doreşte să ştie în tatăl său un prieten. Tandreţea
părintească n-ar trebui să dispară niciodată. Tandreţea cucereşte
mai mult decât sobrietatea.
Prin suveranitatea lui Dumnezeu, Iacov urma să moară,
însă şi-a adus aminte de promisiunea lui Dumnezeu. Este
surprinzătoare schimbarea lui Iacov. La Betel, Dumnezeu îi
spune: „Eu am un plan pentru tine”, dar Iacov răspunde: „Şi
eu am un plan. Mai întâi să-mi realizez planul meu, şi apoi mai
vedem ce este cu planul Tău.” Dar acum Iacov are un alt spirit.
El spune: „Doamne, planurile mele pălesc pe lângă planul
Tău şi sunt dispus să mă dedic lui.” Planul lui Dumnezeu este
totdeauna însoţit de o promisiune a răsplătirii. Scopurile şi
planul lui Dumnezeu devine idealul vieţii noastre.
Inluenţa părintească nu este limitată de vârsta copilului,
ci de spiritualitatea părintelui. Prin credinţa şi credincioşia sa,
Iacov l-a inluenţat la bătrâneţe pe Iosif ca şi El să-şi dorească
acelaşi lucru.8
„Apoi Israel s-a aplecat cu faţa pe căpătâiul patului” Aceste
cuvinte sunt exact cuvintele pe care le citează autorul epistolei
către Evrei când vorbeşte în capitolul credinţei despre Iacov,
însă traduse altfel în limba română în funcţie de context: „S-
a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.” Actul lui Iacov
de binecuvântare a implicat închinare înaintea lui Dumnezeu.
Iacov a fost inluent la bătrâneţe, pentru că la bătrâneţe el s-a
închinat lui Dumnezeu.
8. Vezi Genesa 50: 24,25
247
„Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că iul tău, Iosif, vine
la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile, şi s-a aşezat pe pat. Iacov a
zis lui Iosif: „Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în
ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: „Te voi face să creşti,
te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara
aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.”
(Genesa 48:2-4)
Toată viaţa lui, Iacov a fost un singuratic. În familie nu s-a
înţeles cu fratele şi cu tatăl lui, apoi a fost nevoit să fugă de acasă,
când a ajuns la Laban a lucrat de unul singur. Însă Dumnezeu l-
a binecuvântat cu o familie mare şi astfel a suplinit singurătatea
tinereţii lui. La bătrâneţe, Iacov este iubit şi respectat de iii lui
şi îi are pe toţi alături, ceea ce nu s-a întâmplat cu Isaac. Iacov
vede lucrul acesta şi Îi este recunoscător lui Dumnezeu pentru
binecuvântarea pe care i-a dat-o, un neam mare, o bătrâneţe
fericită şi promisiunea că binecuvântarea va continua să crească
în copiii lui.
Caracterul binecuvântării lui Dumnezeu:

Binecuvântarea lui Dumnezeu este divină. Binecuvântarea
este ceva ce numai Dumnezeu poate să dea. A cere
binecuvântarea lui Dumnezeu peste cineva înseamnă a declara
favorul lui Dumnezeu pentru acea persoană, înseamnă a cere
ca intenţia Lui pentru acea persoană să se realizeze. Rostirea
binecuvântării este un acord dat la voia lui Dumnezeu. Când
spunem: „Dumnezeu să te binecuvânteze”, noi spunem de fapt
„Dumnezeu să-Şi realizeze planurile Lui cu tine, să se facă voia
Lui în viaţa Ta.” Binecuvântarea lui Dumnezeu este împlinirea
scopurilor lui Dumnezeu. Atunci când acţionăm în virtutea
scopurilor şi voii lui Dumnezeu, binecuvântarea este implicită.
Însă nu-I putem cere lui Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce
nu ajută la împlinirea scopurile Sale, sau nu se ală în voia Sa.
Binecuvântarea lui Dumnezeu este personală. Există un
plan general al lui Dumnezeu şi o binecuvântare generală în
acelaşi timp, însă Dumnezeu binecuvântează pe om personal
248
şi speciic. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu este dată prin

intermediari, ci derivă din relaţia personală a omului cu
Dumnezeu. Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu în mod
personal, însă şi Isaac a fost binecuvântat de Dumnezeu în
mod personal şi de asemenea şi Iacov. Binecuvântarea nu s-a
transmis pur şi simplu, ci Dumnezeu i-a vorbit iecăruia în parte.
Binecuvântarea lui Dumnezeu implică relaţie cu Dumnezeu, iar
Iacov nu a avut binecuvântarea spirituală a lui Dumnezeu decât
atunci când a capitulat înaintea lui Dumnezeu. Una este să ii
binecuvântat material, şi alta este să ii binecuvântat spiritual.
Binecuvântările spirituale sunt mult importante şi mai mari
decât cele materiale. De fapt, interesul lui Dumnezeu este să ne
binecuvânteze spiritual, relaţional, duhovniceşte, însă tocmai
atenţia noastră îndreptată numai spre binecuvântările materiale
dovedeşte supericialitatea noastră, seceta suletului nostru, dar
şi nevoia pe care o avem după binecuvântarea spirituală a lui
Dumnezeu. Iacov a fost binecuvântat material, însă nu s-a simţit
binecuvântat decât atunci cânt inima lui a fost transformată
de Domnul la Peniel. Una este să ii binecuvântat, şi alta e să
te simţi binecuvântat. Dumnezeu binecuvântează spiritual şi
material, însă El pune accent pe relaţia personală dintre El şi
„mine”. Relaţia cu Dumnezeu înseamnă El şi eu, El şi noi; El
şi eu şi nimic între noi doi, nimic. Adevărata binecuvântare
spirituală este desfătarea în relaţia cu Dumnezeu. Atunci când
te hrăneşti cu Dumnezeu, te culci şi te trezeşti cu El, te bucuri
tot timpul de El, orice fel de binecuvântare păleşte, pentru că tu
eşti deja binecuvântat. De fapt, Raiul nu înseamnă altceva decât
binecuvântare veşnică, adică desfătare veşnică cu Dumnezeu.
Binecuvântarea lui Dumnezeu este speciică. Dumnezeu
dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, dă soare peste cei
buni şi peste cei răi. Dumnezeu doreşte să-Şi concretizeze
binecuvântarea, să o facă speciică şi specială pentru tine.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam într-un mod speciic, însă
Dumnezeu nu a rămas lipsit de idei şi a ştiut să-l binecuvânteze
pe Iacov într-un mod speciic, aşa cum nu a mai binecuvântat pe
249
nimeni până atunci. Iacov a învăţat lucrul acesta de la Dumnezeu,

şi el la rândul lui a rostit iecărui iu o binecuvântare speciică.
Isaac, după ce l-a binecuvântat pe Iacov, nu a mai ştiut cum să-l
mai binecuvânteze şi pe Esau. Dumnezeu nu este aşa, El are o
binecuvântare specială şi speciică pentru iecare. Dumnezeu a
binecuvântat poporul Israel, însă a ştiut să binecuvânteze într-
un mod diferit şi Biserica. Poporul Israel a crezut că Dumnezeu
nu mai are nimic de dat, însă Dumnezeu a binecuvântat Biserica
mai mult decât pe Israel. Ar trebui să ne înarmăm cu această
atitudine a credinţei prin care aşteptăm de la Dumnezeu lucruri
mari. Maria s-a supărat pe Isus pentru că nu a ajuns la timp să-l
vindece pe fratele său, însă Isus i-a dovedit că El e în stare şi
de altceva decât vindecare; şi anume, înviere. Israel va înţelege
într-o zi că Dumnezeu a avut o binecuvântare mai bună decât
Legea, şi anume Harul, însă ei s-au oprit la Lege. Nu limita
binecuvântările lui Dumnezeu doar la ceea ce ai experimentat
până acum, sau la ceea ce ai auzit, crede că Dumnezeu este un
Dumnezeu proaspăt în iecare zi.9
Binecuvântarea lui Dumnezeu este garantată de promisiunea
Lui. Credinţa noastră se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu.
Nu poate i vorba de credinţă biblică dacă ai o credinţă care se
bazează pe concepţia ta despre Dumnezeu şi pe imaginaţia ta.
Dumnezeu face numai ceea ce a promis că va face, iar noi ştiind
acest lucru putem să avem credinţă în Dumnezeu că face ceea
ce a spus că face, înainte ca acel lucru să se întâmple. Putem să
credem cât vrem că Dumnezeu te va proteja atunci când sidezi
legea gravitaţiei, pentru că El nu a promis acest lucru. Aceasta ar
i o credinţă absurdă nu o credinţă mare, iar credinţa absurdă se
lecuieşte cu ascultare şi smerenie. Prea mulţi vorbim de credinţă
şi puţini vorbim de ascultare. Credinţa înseamnă ascultare, a
crede înseamnă a accepta ceea ce Dumnezeu a declarat despre
Sine (natura, caracterul şi atributele Sale) şi despre lucrarea Sa
(creaţie, providenţă, planurile şi scopurile Sale).
9. Vezi Plângerile lui Ieremia 3:22,23
250
Dumnezeu a dorit să-l binecuvânteze de la început pe Iacov,

însă el a avut alte aşteptări de la Dumnezeu şi a plecat de la Betel
doar cu promisiunea binecuvântării, însă de la Peniel, atunci
când a cerut binecuvântarea pe care Dumnezeu o avea pentru
el, Iacov a plecat binecuvântat. Nu te mulţumi cu promisiunea
binecuvântării, primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu.
Vechiul Testament este plin de exemple de oameni care au
crezut în binecuvântare, dar care nu au primit-o. Una este să
crezi în binecuvântare, şi alta este să ii binecuvântat. Moise şi
toată generaţia lui au crezut în promisiunea Canaanului, însă
nu s-au bucurat de ea. Trebuie să intri în posesia binecuvântării
ca să ii binecuvântat.
Binecuvântarea lui Dumnezeu este progresivă. Dumnezeu l-
a binecuvântat pe Iacov în viaţa lui până la Peniel şi a continuat
să o facă din ce în ce mai mult în timp ce Iacov era modelat de
Dumnezeu. Dumnezeu te modelează pentru binecuvântare. Ca
să primeşti o anumită binecuvântare de la Dumnezeu, trebuie
să ii pregătit pentru ea, iar Dumnezeu are grijă de acest lucru.
Trebuie să crezi că binecuvântarea lui Dumnezeu pentru viaţa
ta nu s-a încheiat, ci continuă şi se diversiică în iecare zi.
Tu trebuie să aştepţi binecuvântarea pe care ai primit-o de la
Dumnezeu cu un an în urmă sau pe care ai primit-o ieri; aşteaptă
ca Dumnezeu să te surprindă. Dumnezeu este un Dumnezeu al
surprizelor. Onorează-L pe Dumnezeu cu aşteptările tale!
Binecuvântarea lui Dumnezeu este transmisibilă. Nu-
mi aduc aminte ca vreo binecuvântare să ie izolată, numai
pentru un anumit caz speciic fără ca altcineva decât cel vizat
să binecuvânteze. De fapt, principiul binecuvântării este
următorul: eşti binecuvântat ca să ii o binecuvântare. Cu ceea
ce eşti binecuvântat, cu aceea poţi să binecuvântezi. Numai
ceea ce ai primit de la Dumnezeu poţi să dăruieşti ca din
partea lui Dumnezeu. Avraam a fost binecuvântat ca să ie o
binecuvântare şi a transmis-o lui Isaac, Isaac lui Iacov, iar Iacov
copiilor săi. Cea mai mare pagubă pe care ţi-o poţi face este să
opreşti binecuvântarea lui Dumnezeu numai pentru tine. Ai i
251
ca Marea Moartă în care se varsă multe râuri, însă în ea totul

este mort. Noi trebuie să im ca un râu care poartă în iecare
minut apă proaspătă. Uneori nu primeşti o nouă binecuvântare
de la Dumnezeu pentru că ţii în mâinile tale o binecuvântare
mai veche la care nu vrei să renunţi sau pe care nu vrei să o
împărtăşeşti.
„Acum, cei doi ii, cari ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de
venirea mea la tine în Egipt, vor i ai mei; Efraim şi Manase vor i ai
mei, ca şi Ruben şi Simeon.” (Genesa 48:5)
Iacov a plasat pe cei doi ii ai lui Iacov sub promisiunea
lui Dumnezeu. Deşi au fost născuţi în Egipt, iii lui Iosif au
fost îniaţi de Iacov pentru a avea parte de binecuvântarea lui
Dumnezeu. Aceasta este o superbă imagine a bisericii care a fost
alăturată poporului lui Dumnezeu chiar dacă vine din mijlocul
Neamurilor şi a primit privilegii şi binecuvântări mai mari decât
poporul ales. Atunci când ai favoarea lui Dumnezeu, este un
privilegiu să aduci şi pe altcineva sub incidenţa binecuvântării.
La bătrâneţe Iacov a fost lucid şi clar, generos şi spiritual în
acţiunile lui.
„La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă

mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-
o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem.” (Genesa 47:7)
Iacov şi-a adus aminte de disciplina la care l-a supus Dumnezeu
şi a dovedit maturitate şi delicateţe. Pe patul morţii, el şi-a
amintit evenimentul care l-a rănit atât de mult, însă cuvintele lui
nu dovedesc amărăciune, ci docilitate. Patul morţii lui Iacov nu
a fost un pat al groazei, ci unul al sensibilităţii, al spiritualităţii,
al reverenţei. Cât de bogat era depozitul său spiritual, cât de
atinsă era inima sa, cât de înaltă era statura sa spirituală, cât
de solemn este momentul acesta. Toţi iii lui Iacov au înţeles
lucrul acesta. Pe patul de moarte Iacov şi-a adus aminte de
promisiunile şi binecuvântările lui Dumnezeu pentru el, s-a
bucurat de bunătatea şi credincioşia Domnului faţă de el, i-
252
a îniat şi binecuvântat pe copiii lui Iosif, a dat ultimele sale

învăţături şi a profeţit viitorul iecăruia dintre iii săi.
„Israel s-a uitat la iii lui Iosif, şi a zis: „Cine sunt aceştia?” Iosif a
răspuns tatălui său: „Sunt iii mei, pe cari mi i-a dat Dumnezeu aici.”
Israel a zis: „Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez.” Ochii
lui Israel erau îngreuiaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea să vadă.
Iosif i-a apropiat de el; şi Israel i-a sărutat şi i-a îmbrăţişat.” (Genesa
48:8-10) Atunci când Isaac era bătrân, ochii lui erau slabi şi de
aceea a fost înşelat, atunci când Iacov era bătrân ochii săi, de
asemenea, erau înceţoşaţi, dar ochii săi lăuntrici erau deschişi
şi vedeau foarte clar. Spre deosebire de Isaac, care la bătrâneţe
era lacom după vânat, Iacov era gata să binecuvânteze. Isaac la
bătrâneţe a fost furat, Iacov a dăruit iubire şi compasiune - Israel
i-a sărutat şi i-a îmbrăţişat. Isaac a avut doar o binecuvântare
pentru un singur iu, Iacov a avut multe binecuvântări pentru
iecare dintre iii săi.
„Israel a zis lui Iosif: „Nu credeam că am să-ţi mai văd faţa, şi
iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa.” (Genesa 48:11)
Dumnezeu a fost mai bun cu Iacov decât a aşteptat el de la
Dumnezeu. Îndurarea lui Dumnezeu pentru el şi familia sa au
întrecut aşteptările lui. Dumnezeu a adus la viaţă o speranţă
pierdută a lui Iacov. Uneori când crezi că totul se prăbuşeşte
şi moare până şi speranţa, Dumnezeu ştie să transforme acea
pierdere în mângâiere.
„Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la
stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel,
şi i-a adus aproape de el. Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe
capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe
capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase
era cel dintâi născut!” (Genesa 48:13,14)
„Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său îşi pune
mâna dreaptă pe capul lui Efraim; de aceea a apucat mâna tatălui său,
ca s-o ia de pe capul lui Efraim, şi s-o îndrepte pe al lui Manase. Şi
253
Iosif a zis tatălui său: „Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut;
pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui.” Tatăl său n-a vrut, ci a zis: „Ştiu,
iule, ştiu; şi el va ajunge un popor, şi el va i mare; dar fratele lui cel
mai mic va i mai mare decât el; şi sămânţa lui va ajunge o ceată de
neamuri.” (Genesa 48:18,19)
La bătrâneţe, Isaac a fost confuz, Iacov a fost clar şi profetic
în binecuvântarea sa. El a acţionat conform planului lui
Dumnezeu. Încrucişarea mâinilor lui Iacov în binecuvântare
a fost o imagine profetică a morţii lui Hristos prin care sunt
posibile marile binecuvântări ale Bisericii. În acelaşi timp, este o
imagine a privilegiilor mai mari şi binecuvântărilor pe care le-a
căpătat Biserica (iul cel tânăr) decât Israel (fratele cel mare).
Israel a zis lui Iosif: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu

va i cu voi, şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri.” (Genesa
48:21) Aici se dovedeşte credinţa lui Iacov. În acel moment,
întregul viitor al lui Israel părea să ie Egipt, nicio familie nu avea
perspective mai mari decât avea familia lui Iacov, însă Iacov
cunoştea promisiunea şi planul lui Dumnezeu. Noi trebuie să
ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe circumstanţe; ie că
sunt bune, ie că sunt rele. Numai ce a spus Dumnezeu trebuie
să ie barometrul de evaluare a dorinţelor noastre. Iacov se
ala în Egipt, dar nu a renunţat să-şi dorească să ie în Canaan.
Noi suntem pe pământ, dar nu trebuie să renunţăm la dorinţa
noastră după cer, oricât de plăcut este „Egiptul”.
Iacov îi spune lui Iosif: „Îţi dau mai mult decât fraţilor tăi,
o parte, pe care am luat-o din mâna Amoriţilor cu sabia mea şi cu
arcul meu.” (Genesa 48:22) În mâinile cui se ala ţara în care
se ala Iacov acum? În mâinile lui Iosif, însă Iacov spune: „Îţi
dau o moştenire mai mare…” Iacov i-a dat lui Iosif o moştenire
dublă decât fraţilor lui, pentru că de acum iii lui Iacov, Manase
şi Efraim, au devenit iii lui Iacov, deci părinţi de seminţie ai
poporului Israel. Niciun iu de-al lui Iuda sau Beniamin nu a
avut un astfel de privilegiu, însă iii lui Iosif l-au avut. Cred că
ar trebui să lămuresc în treacăt problema seminţiilor lui Israel.
254
Fiii lui Iacov au fost în număr de 12, la care s-au mai adăugat
încă doi, Efraim şi Manase, deci 14. Cum de atunci, în întreaga
Biblie, sunt enumerate doar 12 seminţii? Foarte simplu, Iosif
este scăzut şi înlocuit de iii săi, Levi devine seminţia preoţească
şi Simeon este asimilat de Iuda, rămân astfel 12 seminţii care
primesc moştenire în ţara Canaan.
Genesa 49 este una dintre cele mai mari profeţii care se

găseşte în Biblie. Iacov a prezis ce urma să se întâmple iecăruia
dintre iii săi şi iecărei seminţii. El a binecuvântat prin credinţă
şi în ascultare de Dumnezeu, şi totul era clar pentru el. Iacov
nu a rostit binecuvântarea bazat pe resurse, ci bazat pe Numele
lui Dumnezeu. Iacov a trăit o viaţă irească, însă la bătrâneţe
a acţionat prin credinţă. Faptele credinţei nu sunt totdeauna
faptele puterii, ci faptele care implică intervenţia şi favorul lui
Dumnezeu. Nu totdeauna faptele credinţei izbesc ochii sau
sunt răsunătoare, însă întotdeauna Îl slăvesc pe Dumnezeu.
Niciodată nu este prea târziu să faci fapte de credinţă. Iacov a
făcut cele mai mari fapte pe patul de moarte, la fel şi Samson,
care a omorât prin moartea sa mai mulţi ilisteni decât în întreaga
sa viaţă. În acelaşi fel, Moise a început lucrarea la 80 de ani, iar
Caleb la 85 de ani a luat munţii în piept. Credinţa nu are vârstă.
Dumnezeu poate să ie onorat de credinţa unui copil sau de cea
a unui bătrân. Credinţa se manifestă din camera unde un copil
se roagă, sau din celula unde un ucenic scrie, sau de pe muntele
unde un profet profeţeşte. Dumnezeu nu foloseşte „aleşi” fără
credinţă, ci oameni obişnuiţi care au o credinţă aleasă.
Ultima lucrare din viaţa lui Iacov a fost o lucrare a credinţei
îndreptată către iii săi. Iacov a dorit să lase o moştenire, să
transfere valori şi să inluenţeze caractere. Cea mai bună
modalitate prin care un părinte îşi poate sfârşi calea este să îşi
binecuvânteze familia şi să se închine Dumnezeului său10.
„Când a isprăvit Iacov de dat porunci iilor săi, şi-a tras picioarele
în pat, şi-a dat duhul, şi a fost adăugat la poporul său.” (Genesa
49:33) La naşterea sa, Iacov a fost ocupat ţinându-se de călcâiul
10. Evrei 11:21
255
fratelui său, însă la moartea sa şi-a strâns picioarele cuviincios

în patul său. El nu a fost grăbit, nici agitat şi nu s-a mai luptat
cu Dumnezeu. A venit nervos în lume şi a plecat liniştit, a venit
luptându-se şi a plecat închinându-se, a venit rebel şi a plecat
supus, a venit copil şi a plecat părinte.
Iacov nu a fost un tată perfect, însă a reuşit să lase o moştenire
veşnică în urma lui. Dumnezeu nu ne cere să im părinţi perfecţi,
însă ne cere să transmitem valorile Sale veşnice. Dacă Iacov a
reuşit în calitate de părinte şi eu am şanse să reuşesc. Iacov este
modelul părintelui obişnuit şi imperfect, care se încrede într-un
Dumnezeu perfect şi veşnic. Acest lucru face diferenţa.
256
Îndrăzneşte să visezi!
Trăim într-o ţară care nu ne dă dreptul să visăm.1 Condiţiile

economice şi politice au inoculat un spirit care rupe aripile
oricărui gând de schimbare, oricărui vis de mai bine. Atunci când
trăieşti în mijlocul oamenilor cu visurile zdrobite şi speranţele
năruite, care se complac în starea lor, care au renunţat la luptă
şi se resemnează, îţi este foarte greu să îndrăzneşti să visezi.
Pur şi simplu, acest drept nu-l mai ai pentru că visul tău ar i
interpretat drept un afront la pasivitatea care domneşte în viaţa
lor. Ne-am învăţat să spunem despre noi că suntem săraci, că
nu avem resurse, că nu suntem uniţi, că nu avem lideri capabili,
că viitorul nu va egala niciodată trecutul… Poate că toate aceste
lucruri sunt adevărate, însă problema apare atunci când o
asemenea gândire te paralizează, amorţeşte iecare gest de
rezistenţă, iecare act de luptă.
Schimbarea începe cu viziunea schimbării. Schimbarea
începe cu un vis. Nu este sărac cel care nu are bani, ci acela
care nu are visuri. Dacă ai un vis, ai pentru ce să trăieşti şi o
cauză pentru care să mori. Lupta are sens numai dacă visul este
mai presus de puterile tale. Trebuie să-ţi propui lucruri atât de
mari, încât eşecul să ie garantat dacă Dumnezeu nu intervine.2
Trebuie să visezi un vis pentru care merită să îţi pierzi viaţa.
Isus a spus: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde;
dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” (Matei
16:25) Visul tău este salvarea ta. Dacă îţi ţii viaţa departe de
pericol, departe de provocări, în confort, în obişnuit, nu faci
1. Dicţionarul limbii române are mai multe sensuri pentru termenul vis. 1)
Succesiune de fenomene psihice (imagini, reprezentări, idei) care se manifestă
involuntar în timpul somnului (păstrându-se uneori şi după trezire). 2) Stare
a celui cuprins de gânduri şi de amintiri plăcute; visare. 3) ig. Idee fantastică,
irealizabilă. 4) ig. Dorinţă puternică; aspiraţie; năzuinţă. A-şi vedea visul cu
ochii, a-şi vedea dorinţa împlinită. Sensul folosit de noi este cel de-al patrulea.
2. Bruce Wilkinson
257
altceva decât să îţi pierzi viaţa. Însă dacă mori pentru a trăi un
vis, viaţa ta este câştigată. Prea multă mediocritate, prea mult
obişnuit, prea multă compătimire, prea multă linguşeală, prea
puţină nebunie, prea puţină îndrăzneală…
Credinţa şi visul au aceeaşi deiniţie. Credinţa (visul) este
o încredere în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare
despre lucrurile care nu se văd.3 Credinţa nu este o putere prin
ea însăşi ci este validă, valabilă, prin obiectul ei: Dumnezeu. În
acelaşi fel, visul nu este o forţă prin el însuşi, ci prin autorul şi
purtătorul lui. Autorul visului este Dumnezeu, iar purtătorul
sunt eu, eşti tu.
Iosif este exemplul cel mai elocvent al omului care a îndrăznit
să viseze. Viaţa lui Iosif a fost condusă de un vis. Toate etapele
vieţii lui Iosif, parcă o spirală a decăderii, au condus spre
realizarea visului pe care l-a visat. De lângă pieptul tatălui, în
sânul rece al unei gropi adânci; dintr-o groapă adâncă, rob al
negustorilor de sclavi; din piaţa de sclavi, în casa lui Potifar;
din casa lui Potifar, în carcera întunecată, uitat de lume; din
închisoare, pe scaunul de prim-ministru. Iosif a trecut prin toate
etapele vieţii ca să înveţe lecţiile pe care Dumnezeu i le preda.
Fiu, rob, administrator, puşcăriaş, prim-ministru. Vina lui Iosif:
visătorul de vise!
Poţi să visezi aproape orice vis, însă drumul va i cam acelaşi,
desigur cu nuanţe diferite, însă trebuie să treci prin aceleaşi
scoli prin care a trecut Iosif.
Un vis nu se realizează de la sine!
Este nevoie de un om care să viseze un vis, dar conceperea
visului nu înseamnă neapărat şi realizarea lui.
Este nevoie ca acest om să parcurgă un drum de la visarea
visului până la împlinirea lui. Acest drum este de obicei lung şi
greu şi nu poate i parcurs prin scurtături. Trebuie să te încumeţi
să parcurgi drumul şi să înveţi toate lecţiile pe care acest drum
te obligă să parcurgi.
3. Evrei 11:1
258
Orice vis poate i împlinit dacă treci prin şcoala de rang înalt a
lui Dumnezeu. Şcoala lui Dumnezeu nu este o şcoală academică
în care trudeşti să iei un examen şi apoi să uiţi materia, şcoala
Lui nu se face într-o sală de clasă, într-o bibliotecă, sau singur
în pustiu; şcoala lui Dumnezeu este viaţa însăşi, între oameni
imperfecţi, care nu întotdeauna te plac; între oameni care te
folosesc şi se vor lipsi de tine imediat ce nu le mai eşti de folos,
între oameni care aleg nu ce este drept, ci ce este folositor,
oameni care te vor călca în picioare şi nu te vor lăsa să visezi mai
sus decât ei, mai mult decât ei… Între aceşti oameni va trebui
să înveţi să taci chiar dacă te doare, să slujeşti chiar dacă nu
eşti slujit, să iubeşti chiar dacă nu eşti iubit. Eminescu a descris
această realitate într-un mod plastic: „Nu e carte să înveţi ca
iarba să aibă preţ; ia trăieşte, chinuieşte, şi-ai s-auzi cum iarba
creşte.”
I. Şcoala smereniei.
Un lucru pe care a trebuit să-l înţeleagă Iosif a fost faptul că
nu el este cel care a generat visul, ci Dumnezeu.
Iosif a trebuit să înveţe că, deşi era preferatul tatălui, nu era
superior fraţilor lui. Încă din primele versete în care se relatează
viaţa lui Iosif, îl vedem pe Iosif un copil râzgâiat, preferatul şi
protejatul tatălui, lucru care a născut gelozia şi invidia fraţilor.
Desigur, Iosif nu era responsabil de preferenţialitatea tatălui
faţă de el în defavoarea fraţilor, dar era vinovat de atitudinea
de superioritate faţă de ei. El povestea tatălui toate vorbele
rele ale fraţilor lui Iosif care îi erau adresate şi niciodată nu şi-a
pus problema: De ce mă tratează astfel? De ce mă ironizează?
De ce sunt cinici şi maliţioşi cu mine? Singura lui abordare cu
privire la atitudinile fraţilor lui era pâra! Iosif nu a ştiut să stea
de vorbă cu fraţii lui. Evident, atitudinea deranjantă a lui Iosif
faţă de fraţii lui şi lipsa lui de iniţiativă în reconcilierea relaţiilor
cu aceştia pot i puse pe fragilitatea vârstei lui. Era doar un
adolescent! Însă este clar că atitudinea jignitoare a lui Iosif faţă
de fraţii lui era ampliicată chiar de vârsta pe care o avea.
259
Visul pe care l-ai primit de la Dumnezeu nu te face

superior celor din jurul tău. Dumnezeu nu dă visuri pentru
a zidi monumentul unui om, ci pentru a-Şi zidi Numele Său.
Dumnezeu îţi dă un vis ca El să ie proslăvit, iar cei din jurul
tău să ie binecuvântaţi.
Visul pe care îl ai nu este dovada unei gândiri infantile. Nu
este nici pueril, nici naiv să visezi cu ochii deschişi la lucruri pe
care nimeni nu le vede. De aici s-a născut progresul, din vis, din
nebunia de a crede lucruri aparent naive. Asemenea lui Iosif, va
trebui să treci prin şcoala smereniei şi să înveţi dependenţa de
Dumnezeu. Iosif, cu toată măreţia visului său, ar i pierit dacă
Dumnezeu nu era cu El.
Iosif a trebuit să înveţe că, deşi a primit visul de la
Dumnezeu, nu era mai spiritual decât fraţii lui. Vizionarii sunt
oameni ai lui Dumnezeu care au capacitatea de a i pionieri într-
un anumit domeniu, ştiu şi pot să facă un lucru într-un mod
nou, însă acest lucru nu te face mai spiritual decât ceilalţi. Chiar
dacă ei sunt în faţa poporului şi dau direcţia asta, nu înseamnă
că sunt cei mai spirituali oameni ai poporului. Viziunea nu are
nimic de-a face cu spiritualitatea. Viziunea ta nu este măsura
spiritualităţii tale. Cum se măsoară spiritualitatea? Care este
barometrul prin care o putem măsura? Nu există o asemenea
unitate de măsură! Spiritualitatea este o chestiune între tine
şi Dumnezeu, El are cântarul, iar socoteala o păstrează numai
pentru El. De ce facem atâta caz de lucruri care sunt monopolul
exclusiv al lui Dumnezeu?
Visul tău nu îţi dă o valoare mai mare înaintea lui Dumnezeu.
Valoarea ta nu este dată de viziunea ta. Valoarea omului este
aceeaşi înaintea lui Dumnezeu şi este dată de faptul că suntem
creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de faptul că Hristos a
murit pentru noi. Valoarea omului este dată exclusiv de aceste
două lucruri. Valoarea iinţei umane este mai mare decât orice
viziune, şi nu ai voie să sacriici niciun om pentru a-ţi împlini
visul!
260
Iosif a trebuit să înveţe că, deşi a fost persoana căruia

Dumnezeu i-a dat visul, nu în puterea sa stătea şi împlinirea
lui. Este un lucru ciudat: de ce i-a deranjat atât de mult visul
lui Iosif pe fraţii lui, încât să-l facă să ie în stare chiar şi de
crimă!? Până la urmă, nu este decât un vis! Visul este vis,
nimic real, nimic palpabil, total inofensiv. De ce, totuşi, naşte
atâta rezistenţă, atâta invidie, atâta nesiguranţă?! Desigur,
fraţii lui Iosif au înţeles visul, l-au interpretat fără probleme,
dar dacă nu l-au crezut adevărat de ce au acţionat aşa josnic?
Cu siguranţă, ei nu au pus visul pe seama naivităţii infantile a
fratelui lor, nici pe seama imaginaţiei lui bogate, ci în sinea lor
au fost îngroziţi de gândul că într-o zi visul ar putea deveni
realitate. Visul are cea mai mare putere de atragere sau/şi de
respingere. Vizionarul este iubit şi urât în acelaşi timp. Orice
viziune concentrează şi disipă. Orice vizionar are ucenici şi
duşmani.
Un lucru demn de remarcat este următorul: atunci când o
viziune este de la Dumnezeu, chiar şi eforturile vrăjmaşilor de
a dărâma visul tău vor i convertite în favoarea ta. Hotărârea
fraţilor lui Iosif de a-i face rău, Dumnezeu a folosit-o tocmai
la realizarea visului. Acolo unde fraţii lui Iosif au crezut că
pun capăt unui vis, a început realizarea lui. Este trist că uneori
chiar fraţii tăi vor considera visul tău o dovadă de mândrie şi
ei vor i primii care te vor împiedica să realizezi ceea ce visezi.
Acesta este sindromul racului – imaginea racilor alaţi într-o
găleată cu apă –, dacă unul încearcă să iasă afară, este tras
de ceilalţi înapoi. „Niciun profet nu este preţuit în patria lui,
în casa lui”, însă Dumnezeu va duce la bun sfârşit ceea ce a
început în viaţa ta.
Dumnezeu, în şcoala smereniei, te învaţă. El este Cel care
generează visul, iar tu eşti vasul care-l receptează. În acelaşi
timp, Dumnezeu te învaţă că visul nu este mai important decât
omul şi că de El depinde realizarea lui.
261
II. Şcoala suferinţei

Iosif a trebuit să mai treacă printr-o şcoală, să mai înveţe alte
lecţii. Suferinţa este unul dintre cei mai eminenţi pedagogi pe
care îi foloseşte Dumnezeu. Ştim cu toţii că orice viziune implică
sacriiciu, însă atunci când primeşti un vis de la Dumnezeu
preţul nu este cel pe care îl oferi tu, ci acela care ţi se cere.
Sacriiciul este costul pe care îl oferi, suferinţa este ceea ce ţi se
cere. Toţi cei care au fost conduşi de un vis în viaţa lor au suferit
mai mult decât erau dispuşi să sufere, sau decât au anticipat.
Exemplul lui David, Pavel şi chiar Isus Hristos sunt elocvente.
Suferinţa este scara podiumului pe care a urcat iecare campion
al lui Dumnezeu. Nu poţi să ajungi în vârf fără să urci scările, şi
cu cât eşti mai aproape de realizarea visului cu atât treptele de
foc ale suferinţei sunt mai aprige.
De ce ne trece Dumnezeu prin suferinţă?4

Creştinul este cel care ştie şi poate să interpreteze iecare
eveniment ca o manifestare a providenţei lui Dumnezeu.
Fiecare eveniment al vieţii noastre se supune suveranităţii lui
Dumnezeu. Niciun eveniment din viaţa noastră nu este irosit de
Dumnezeu. Tot ce se întâmplă în lume, tot ce se întâmplă în viaţa
noastră se întâmplă cu un scop. Suferinţa, bucuria, educaţia,
contextul social, pot i folosite de Dumnezeu pentru a călăuzi
viaţa noastră. Suferinţa are darul să te înalţe sau să te coboare,
în funcţie de interpretarea pe care i-o dai. Suferinţa trebuie
interpretată, trebuie să capete o semniicaţie constructivă, altfel
potenţialul ei va rămâne neexploatat.
Iată câteva răspunsuri:
1. Trecem prin încercări pentru că Dumnezeu doreşte să ne
înveţe dependenţa de El. Omul este o iinţă dependentă, ie că
recunoaştem ie că nu. Fiecare copil este dependent de părinţi
şi învaţă această dependenţă când se confruntă cu limitele
4. Noi folosim diverşi termeni care în mintea noastră sunt sinonimi, deşi dacă
am vrea să-i nuanţăm şi să-i diferenţiem ar i poate mai potrivit, însă acum
folosesc termenii încercare, necaz, suferinţă ca iind sinonimi, pentru că aşa
sunt interpretaţi la nivelul simţului comun.
262
lui. Suferinţa, necazul, încercarea ne arată care sunt limitele

noastre şi atunci căutăm ajutor în Cineva care este mai mare
decât limitele noastre. De fapt, aceasta este exersarea credinţei:
te confrunţi cu o situaţie la care nu ai soluţie şi eşti constrâns
să crezi în intervenţia lui Dumnezeu. Credinţa se dezvoltă
în momentele de presiune ale vieţii. Am fost la şcoală şi am
absolvit multe cursuri şi, odată absolvit, cursul nu mai trebuie
reluat, însă există un curs care revine din nou şi din nou în viaţa
noastră, nu pentru că nu l-am absolvit la un moment dat, ci
pentru că trebuie să îl absolvim la un nou nivel. Este vorba de
cursul dependenţei de Dumnezeu. Dumnezeu ţine să ne înveţe
dependenţa de El, dar, nu ca în cazul cursurilor obişnuite
de la facultate, când după ceva timp uităm ce am învăţat, El
doreşte să nu uităm şi preocuparea Lui este să ne aducă aminte.
Dependenţa de Dumnezeu înseamnă o relaţie vie şi dinamică
cu El.
Suferinţa ne aduce aminte că suntem oameni vulnerabili şi
limitaţi, iar izbăvirea ne aduce aminte că nu suntem singuri,
ci sub protecţia Lui. Iosif a trecut prin şcoala suferinţei pentru
a învăţa dependenţa de Dumnezeu. Iosif a fost mare în mâna
lui Dumnezeu, însă dacă era de unul singur era un simplu om
strivit de invidia şi ura fraţilor lui. Prin suferinţa prin care a
trecut, Iosif a învăţat să devină dependent de Dumnezeu. Putea
să ie ucis, dar Dumnezeu l-a sensibilizat pe Ruben, fratele cel
mai mare, să mijlocească pentru viaţa lui; putea să rămână în
groapă, însă Dumnezeu a trimis caravana de negustori ismaeliţi
şi l-au cumpărat; putea să rămână un veşnic călător pribegind
pe drumurile neştiute şi nedesluşite ale lumii, însă Dumnezeu
l-a trimis pe Potifar să-l cumpere pentru administraţia casei lui;
putea să rămână un aghiotant anonim, însă Dumnezeu l-a trimis
în închisoare pentru a-i pregăti drumul spre fotoliul de prim-
ministru; putea să putrezească în închisoare, însă Dumnezeu i-
a dat un vis lui Faraon, iar Iosif a fost cel care l-a interpretat. De
iecare dată drumul lui Iosif se putea închide, dar Dumnezeu a
condus iecare pas al lui. Iosif a rămas fără tată pentru a învăţa
263
să facă din Dumnezeu tatăl lui, a rămas fără avere pentru a face
din Dumnezeu belşugul lui, a rămas fără libertate pentru a face
din Dumnezeu izbăvirea lui, a rămas fără perspectivă pentru a
face din Dumnezeu aspiraţia sa.
2. Trecem prin încercări pentru că Dumnezeu doreşte să
ne folosească pentru alţii chiar în domeniul în care şi noi am
simţit cuptorul suferinţei. Părinţii cărora le-au murit copiii
slujesc cel mai bine părinţii cărora le-au murit copiii; persoanele
care au avut sau au dizabilităţi slujesc cel mai bine persoanele
cu dizabilităţi; cel care a fost drogat slujeşte cel mai bine
drogaţilor; cel care a fost şomer slujeşte cel mai bine şomerilor.
Suferinţa are capacitatea să dezvolte în noi o sensibilitate aparte
pentru nevoile şi problemele cu care şi noi ne-am confruntat.
Toate problemele lui Iosif au fost cauzate de visele lui, iar cea
mai mare contribuţie a lui Iosif în viaţa altora a început cu
interpretarea viselor (visul pitarului, visul paharnicului şi visul
lui Faraon). Dumnezeu a folosit experienţa dureroasă a lui Iosif
pentru a-l folosi în viaţa altora.
3. Trecem prin încercări pentru că Dumnezeu doreşte să
dezvolte cu noi o relaţie bazată pe încredere. Încrederea se
câştigă prin încredere, de aceea încercarea este o dovadă de
încredere a lui Dumnezeu în tine. Dumnezeu i-a dat lui Iosif
un vis, însă a folosit suferinţa pentru a-l dovedi demn de
încredere. Cu cât este mai mare suferinţa prin care treci, cu
atât este mai mare încrederea lui Dumnezeu în tine. Cu cât este
mai mare încercarea cu care te confrunţi, cu atât trebuie să ie
mai mare încrederea ta în Dumnezeu că te va izbăvi. Iov este
exemplul clasic al încrederii lui Dumnezeu într-un om, pe care
Şi-a dovedit-o prin rămăşagul pe care l-a făcut, al cărei preţ era
suferinţa cronică şi acută. Isus este un alt exemplu, Dumnezeu
a avut încredere în Isus că El va împlini voia Sa până la moartea
pe cruce. Apostolii nu au făcut excepţie de la regulă, şi-au
clădit încrederea în Dumnezeu prin martiriul lor. Suferinţa are
calitatea de a clădi încrederea noastră în Dumnezeu.
264
Iosif a învăţat să se încreadă în Dumnezeu în iecare situaţie

a vieţii. Dumnezeu a avut încredere în Iosif. Dumnezeu te trece
prin diferite etape de încredere. Ai încredere în călăuzirea lui
Dumnezeu când trebuie să iei o decizie, dar şi când te bazezi
pe El că îţi va da pâinea cea de toate zilele, şi când trebuie să
plăteşti facturile scadente şi nu ai bani. Încrederea trebuie să
ajungă până acolo încât să ştii că nici moartea nu-L opreşte
pe Dumnezeu să intervină pentru tine, iar dacă nu o face vei
înţelege şi acest lucru.
4. Trecem prin încercări pentru a învăţa că Dumnezeu are
capacitatea să transforme răul din viaţa noastră în bine. Iosif
a trecut prin multe necazuri în viaţă, însă Dumnezeu a întors
situaţia spre binele lui şi poporului lui Dumnezeu.
„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre
binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce
sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28) Siguranţa celui
credincios este dată de legile spirituale pe care Dumnezeu le-a
aşezat să guverneze viaţa iubiţilor lui:
• Legea cunoaşterii – „ştim”
• Legea completării – „toate lucrurile lucrează”
• Legea cooperării – „lucrează împreună”
• Legea compensaţiei – „spre bine”
• Legea chemării – „pentru cei ce sunt chemaţi după
planul Său.”
Cel credincios poate avea pace în iecare situaţie a vieţii
lui şi poate vedea mâna lui Dumnezeu în orice circumstanţă.
Dumnezeu nu a pierdut controlul universului, nici al vieţii
noastre. Dumnezeu este în control! Având această perspectivă
altfel vedem suferinţa, altfel vedem relaţiile cu oamenii, chiar
şi răul care ni se face la un moment dat poate i transformat
spre bine. Astfel vorba românească „un şut în fund este un pas
înainte” capătă sens. Iosif, datorită capacităţii lui Dumnezeu
de a transforma răul în bine, a putut să-i ierte pe fraţii lui, să
vorbească cu bunătate şi să-i încurajeze. „Voi, negreşit, v-aţi
gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să
265
împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în

mare număr.” (Genesa 50:20)
& Ion plugarul avea un cal cu care îşi câştiga existenţa. Într-
o zi i-a fugit calul. Atunci ceilalţi ţărani i-au zis: „Ce blestem te-
a lovit, ţi s-a dus singura şansă de trai!” Ion, plugarul, răspunde
liniştit: „Vom mai vedea!” După un timp, calul s-a întors acasă
însoţit de alţi cai sălbatici. Ţăranii satului i-au zis ţăranului
nostru: „Ce binecuvântare a venit peste tine….” Ion plugarul
răspunde liniştit: „Vom mai vedea!” Fiul lui Ion plugarul s-a
apucat să dreseze caii, şi în timp ce a încercat să călărească un
cal a fost aruncat. Când a căzut, şi-a rupt piciorul. Ţăranii, din
nou, şi-au dat cu părerea: „Ce blestem a venit peste tine….” Ion
plugarul răspunde liniştit: „Vom mai vedea!” După un timp a
venit războiul şi tinerii satului au fost chemaţi la oaste, însă iul
lui Ion plugarul a rămas acasă cu tatăl lui. &
Nu te poţi pronunţa cu privire la un eveniment din viaţa ta

până nu s-a succedat şi ultima scenă a vieţii tale. Dumnezeu este
plin de surprize şi nu ştim ce întorsătură poate lua viaţa noastră.
Dumnezeu este în control şi nu iroseşte nimic din experienţa
vieţii noastre, El foloseşte iecare rugăciune a noastră, iecare
cuvânt al nostru, relaţiile noastre, iecare bucurie sau tragedie
pe care am trăit-o pentru a împlini planul Lui pentru viaţa
noastră; şi ce bine că este aşa. Chiar dacă avem experienţe care
nu au explicaţie, evenimente care nu au logică, trebuie să ştim
că El este în control. Eu nu înţeleg, dar ştie El!
5. Trecem prin încercări pe pământ pentru a ne dori Cerul.
Raiul este decât unul, în prezenţa veşnică a lui Dumnezeu.
Nu putem avea parte de două raiuri, unul aici şi unul dincolo.
Dumnezeu i-a dat lui Iosif suferinţă multă în Egipt, astfel încât
să-şi dorească mai mult Canaanul. Oricât de bine am duce-o
aici, această viaţă este astfel concepută de Dumnezeu încât să
pălească atunci când o compari cu cerul, cu promisiunea lui
Dumnezeu.
266
Există multă suferinţă în lume, dar asta nu înseamnă că toţi

cei care suferă vor ajunge în Cer, sau că sunt mari vizionari.
Încercarea îşi atinge scopul atunci când o accepţi ca pe voia
lui Dumnezeu şi o transformi în combustibilul de dragoste,
de bunătate, de fapte bune. Epistolele lui Pavel sunt pline de
pasaje în care autorul îşi exprimă tânjirea după cer: „Cine mă
va izbăvi de acest trup de moarte? Când mă voi înfăţişa în faţa
lui Dumnezeu? Aş dori mai degrabă să ie mutat, să ie acasă
cu Domnul! Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un
câştig!” Omul lui Dumnezeu, oricât de mare ar i lucrarea pe
care o face aici pe pământ pentru Dumnezeu, doreşte să ie în
cer, pentru totdeauna cu Domnul.
III. Şcoala sinţeniei

Iosif a trebuit să urmeze drumul lui Dumnezeu, nu
scurtăturile care i s-au ivit în cale. Dumnezeu foloseşte oameni
care nu se compromit. Dumnezeu îţi testează smerenia prin
oameni, încrederea în El prin suferinţă şi caracterul tău prin
ispite. Ispita este la fel de valabilă pentru orice om. Cu toţii
suntem vulnerabili păcatului, şi dacă am şti că păcatul nu are
consecinţe şi am avea condiţiile prielnice, am cădea oricărei
ispite. Ispita are în sine o dulceaţă, o plăcere care întâlneşte
pofta (dorinţa noastră). Ceea ce ne opreşte şi ne fereşte de ispită
este teama de Dumnezeu şi de consecinţele căderii în ispită
(păcatul).
Integritatea lui Iosif este proverbială. (Genesa 39:6-18).
1. Standard. Integritatea implică limite bine stabilite pe baza
unui standard indiscutabil. Trebuie să cunoşti limita peste care
nu ai voie să treci. Limitele morale trebuie stabilite de la început
şi nu trebuie negociate în funcţie de circumstanţe. Iosif a ştiut
limita, şi când a venit ispita în mintea lui semnalul de alarmă
era tras, decizia era implicită, nu trebuia să o ia atunci.
2. Sinceritate. Limitele şi standardele trebuie făcute
cunoscute, pentru ca oamenii să cunoască poziţia ta. Iosif a
ştiut care sunt limitele lui morale, însă soţia lui Potifar nu. Când
267
aceasta l-a ispitit, el a reairmat standardul pe care el îl acceptă

pentru viaţa lui.
Genesa 39:7-9
7. După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta
stăpânului său a pus ochii pe Iosif şi a zis: „Culcă-
te cu mine!”
8. El n-a voit, şi a zis nevestei stăpânului său: „Vezi
că stăpânul meu nu-mi cere socoteala de nimic din
casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are.
9. (9) El nu este mai mare decât mine în casa aceasta,
şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti
nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de
mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Airmarea standardului nu te va feri de ispite, însă te va
obliga pe tine să ii consecvent faţă de ceea ce ai airmat. Odată
ce ceilalţi ştiu care este poziţia ta morală cu privire la un lucru,
nu te vor mai întreba despre el, însă te vor încerca, te vor ispiti
ca să abdici de la standardul tău, mai ales dacă în jurul tău vor
i oameni cu standarde îndoielnice. Sinceritatea morală te va
scuti de multe probleme, însă va provoca altele. Oricum, vei
avea mai puţin de suferit de pe urma sincerităţii decât de pe
urma secretismului.
3. Statornicie. Integritatea implică consecvenţă. Standardele
tale trebuie să ie aceleaşi pe întreaga ta viaţă. Iosif, chiar
dacă avea de-a face cu o situaţie nouă, el nu s-a compromis.
Integritatea şi favoarea lui Dumnezeu erau mai importante
decât plăcerea de o clipă a păcatului. Integritatea nu este ceea ce
standardul societăţii spune că este, integritatea nu este ceea ce tu
crezi că este, integritatea este ceea ce Dumnezeu spune că este.
Integritatea este o chestiune între tine şi Dumnezeu, nu între tine
şi ceilalţi oameni. Integritatea înseamnă să ii acelaşi în public
şi în privat, acelaşi în faţa unui copil şi în faţa şefului, acelaşi în
faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Vor i momente când
oamenii vor deini drept integritate aparenţa (exemplul soţiei
lui Potifar care a mimat moralitatea când omul lui Dumnezeu
268
a reairmat faptic sinţenia). Oamenii ai căror moralitate este

după cum bate vântul aprecierii sociale, vor simula o moralitate
cinică şi suspectă şi vor aştepta să denunţe greşeala celui
sfânt. Sinţenia denunţă moralitatea mimată. Sinţenia nu este
suferită de cei care au standarde şubrede pentru viaţa lor. În
acelaşi timp, vor i momente când oamenii nu vor recunoaşte
integritatea ta şi te vor ponegri drept nelegiuit (exemplul lui
Iosif – a fost aruncat în închisoare atunci când el a acţionat în
virtutea standardelor lui Dumnezeu).
4. Strălucire. Sinţenia va i răsplătită. Iosif a acceptat situaţia
în care se ala pe nedrept pentru că a ştiut că Dumnezeu este
în control. Mai întâi a căpătat trecere înaintea comandantului
închisorii şi apoi Dumnezeu, din închisoare, l-a luat pe Iosif şi
l-a aşezat lângă Faraon. Dumnezeu a fost cu Iosif chiar dacă
a pierdut credibilitatea. Credibilitatea este o chestiune de
percepţie, de imagine, însă sinţenia este o chestiune de caracter,
de consecvenţă, de standard.
În şcoala sinţeniei, Iosif a învăţat că:
• Părerea lui Dumnezeu este mai importantă decât părerea
oamenilor.
• Caracterul este mai important decât renumele.
• Promovarea lui Dumnezeu este mai importantă decât
promovarea oamenilor.
• Consecvenţa este mai importantă decât oportunismul.
IV. Şcoala salvării. Lecţia pe care a trebuit să o înveţe Iosif

a fost aceasta: ceilalţi sunt importanţi, iar visul său trebuie să-i
includă.
Visul trebuie să aibă caracter inclusivist. Dacă viziunea este
numai pentru tine, numai pentru ego-ul tău, acea viziune nu
este de la Dumnezeu, sau poate i de la Dumnezeu, dar El îţi va
transforma caracterul şi va amâna împlinirea viziunii până vei
înţelege că ceilalţi sunt mai importanţi decât viziunea în sine.
Valoarea unei viziuni se dovedeşte nu prin grandoarea ei, ci
prin capacitatea ei de a da valoare celor implicaţi în ea. Cauza
269
este importantă, dar şi mijloacele. Nu poţi călca pe cadavre ca

să urci pe tron. Iosif a trebuit să înveţe că Dumnezeu este un
Dumnezeu al salvării, iar el este un instrument în mâna Lui
pentru realizarea planului Său.
Iosif a învăţat să-i includă în viziunea lui atât pe cei din
familie, cât şi pe egipteni. Uneori, în viziunea ta, trebuie să
incluzi chiar şi pe vrăjmaşii tăi, pe cei care nu au crezut în tine,
pe cei care te-au criticat, pe cei care te-au împiedicat în vreun
fel. Viziunea este un mecanism deschis şi poate include în mod
potenţial pe oricine. Iosif a trebuit să includă în viziunea sa pe
fraţii lui care l-au vândut, pe Potifar care l-a aruncat în temniţă,
pe soţia lui Potifar care l-a acuzat pe nedrept şi i-a pervertit
imaginea. În acelaşi fel, Hristos i-a inclus în viziunea Sa pe toţi
cei care I-au făcut rău, care L-au torţionat. Un soldat roman de
sub crucea Lui a crezut în El, poate a fost unul dintre cei care au
bătut cuiele sau care a tras la sorţ pe cămaşa Lui, sau poate unul
dintre cei care au spus cuvinte de batjocură, sau unul dintre
cei care au avut ideea să-I dea oţet cu iere, sau chiar cel care
L-a străpuns. Isus l-a inclus în visul Său pe Petru, cel care s-a
lepădat de El.
„Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de

ieşirea iilor lui Israel din Egipt, şi a dat porunci cu privire la oasele
sale.” (Evrei 11:22)
Deşi prim-ministru, nu şi-a uitat familia; deşi înconjurat de
zei, nu şi-a uitat Dumnezeul tatălui său Avraam Isaac şi Iacov;
deşi în Egipt, nu a uitat Canaanul.
Sunt câteva lucruri pe care le putem învăţa din acest pasaj:
1. Măreţia oricărui vis pământesc nu se compară cu
promisiunea raiului. Iosif şi-a dat seama că, indiferent de
grandoarea visului pe care îl poate realiza cu Dumnezeu
în Egipt, nu se compară cu promisiunea lui Dumnezeu de a
moşteni Canaanul. Visul pe care ţi-l dă Dumnezeu nu poate
i mai mare decât promisiunea Canaanului. Adevăratul vis
include o dimensiune veşnică. Cel mai minunat vis al tău
270
păleşte atunci când te gândeşti la veşnicie. Iosif nu a trăit să

revadă Canaanul, însă a cerut fraţilor lui să facă un legământ
ca atunci când vor părăsi Egiptul să se reîntoarcă în Canaan vor
lua şi trupul lui.
2. Dacă nu poţi trăi o promisiune, te poţi mângâia cu ea.
Iosif a anticipat, prin spiritul profetic pe care îl avea, exodul
copiilor lui Israel, dar şi faptul că acest eveniment se va derula
după un timp îndelungat, pentru că a dat porunci cu privire
la oasele lui, nu cu privire la trupul lui. Deşi a trăit şi a murit
în Egipt, Iosif nu a trăit şi nu a murit ca un egiptean, ci ca un
israelit care a tânjit după locul promis de Dumnezeu. Iosif a
preferat mai degrabă o peşteră în Canaan decât o piramidă în
Egipt. Prin exprimarea acestei dorinţe, Iosif şi-a potolit setea
de Canaan ştiind că va i acolo într-o zi chiar dacă numai după
moartea sa.
3. Cu poporul poţi să ajungi mai departe decât ai i putut
ajunge de unul singur. Iosif a ştiut că Dumnezeu va i binevoitor
cu poporul Său şi Îşi va împlini promisiunile, iar el nu a vrut să
se disocieze de aceasta. Iosif a ştiut că visul lui poate continua
prin poporul lui Dumnezeu, prin Moise, prin Iosua, prin David.
Iosif a fost o za din lungul lanţ care trage carul Împărăţiei lui
Dumnezeu. Iosif a rămas în memoria poporului Israel şi a
constituit un exemplu demn de urmat. În acelaşi timp, Iosif a
continuat să existe prin visul care a fost continuat de Moise.
„Şi noi, dar, iindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de
martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară
aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.
Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre,
adică la Isus…” (Evrei 12:1,2) Acest verset ar putea i ilustrat
prin imaginea unui stadion cu tribunele pline de martori
credincioşi care L-au slujit pe Dumnezeu toată viaţa lor, iar
eu şi tu, alergătorii de cursă lungă, la capătul cursei alându-
se Hristos. Mi-l imaginez pe Pavel care spune: „Îndrăzneşte, şi
eu am trecut pe acolo şi am reuşit!” Petru continuă: „Nu, nu,
nu în direcţia aceea, că acolo am căzut şi eu.” Petru, Pavel şi
271
ceilalţi martori ai lui Isus Hristos sunt o încurajare pentru noi,

şi ei continuă să trăiască prin biruinţele noastre, prin predicile
noastre, prin continuarea aceluiaşi vis – de a ne întâlni toţi cu
Isus. Unii au sfârşit deja alergarea şi sunt un model pentru noi,
iar noi alergăm împreună pentru Isus, spre Isus.
Dumnezeu vrea să înţelegi că El este un Dumnezeu al
imposibilului, dar în acelaşi timp trebuie să ştii că El este un
Dumnezeu al sinţeniei şi al salvării. Dacă înveţi iecare lecţie
prin care Dumnezeu te trece, atunci visul tău este domeniul lui
Dumnezeu. Îndrăzneşte să visezi!
272
EDITURA METANOIA®
Mesajul care nu se perimează
Centrul Creştin Metanoia este o binecuvântare pentru Biserica din

România prin traducerea şi publicarea literaturii creştine necesare
creşterii spirituale a Bisericii.
Descoperă-ţi darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu

Don şi Katie Fortune, 260 p.
Preţ: 20 lei
Descoperă-ţi darurile cu care te-a înzestrat
Dumnezeu, îţi va arăta:
• De ce te relaţionezi la oameni în modul în
care o faci.
• Care sunt darurile tale principale şi secundare.
• Trăsăturile de caracter asociate iecărui dar.
• Domenii tipice în care apar probleme pentru
iecare dar.
• Personaje biblice care au demonstrat
funcţionarea şi manifestarea iecărui dar.
Revista Voia lui Dumnezeu în familie

Revista familiei tale
Apare Semestrial
Revista Voia lui Dumnezeu în familie se doreşte

a i un reper în lumea creştină românească, un
instrument care să ghideze viaţa de familie prin
promovarea principiilor Scripturii într-o manieră
relevantă şi speciică.
Pentru detalii, abonamente şi comenzi:

Telefon: 0256472989,
E-mail: editura@metanoiaorg.ro
Poştă: C.P. 1113, O.P. 8, Timisoara, cod
300890
CENTRUL CREŞTIN METANOIA
C.P. 1113 O.P.8
Cod 300890, Timişoara, România
Calea Torontalului, Nr. 61, Timisoara, România
Telefon şi fax: 004 0256 472989
E-mail: editura@metanoiaorg.ro
Website: www.metanoiaorg.ro
Valentin DEDU
Pastor Biserica Metanoia Timisoara
valentin.dedu@gmail.com
274
Notiţe:
275
Notiţe:

Indrazneste Sa Visezi Eseuri Motivationa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Indrazneste Sa Visezi Eseuri Motivationa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valentin Dedu

Centrul Creştin Metanoia Timişoara

Coperta: Mihai Mariş

Mila care jigneşte 45

Fiecare om are o deiniţie a vieţii. Viaţa este un test, un credit,

Diavolului, ci împotriva lui Dumnezeu. Este o luptă teribilă,

se întâmplă şi astăzi; uneori, viaţa slujitorului lui Dumnezeu

3. Sindromul vitezei – mâncare rapidă, gândire rapidă – şi mentalitatea care

acesta, odată cu adâncirea în ocultism, să ie posedat deinitiv.

Nu am dreptul să-l judec pe Iov, însă pot să fac o observaţie.

nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne

se pocăieşte, Îi recunoaşte prezenţa Lui şi îşi recunoaşte limitele

Care este câmpul tău de luptă?

Este surprinzător faptul că, ce conteşti mai mult, va deveni

Istoria poporului Israel stă înaintea noastră ca un model al

„Dacă numele meu va i scris pe cer cu litere de foc, atunci Îl voi

Cum Îl tratezi pe Dumnezeu în rugăciunile tale, aşa îi tratezi

• Motivaţia ta – Cu ce scop te rogi? O rugăciune cu

În capitolul 32 al cărţii Genesa, Iacov era pus într-o situaţie

diplomaţie. Iacov a simţit, ca pe un ior rece, noutatea acestei

Dumnezeu S-a luptat cu Iacov. De cele mai multe ori, lupta cu

„Spune-mi cine eşti şi Iacov va muri!” Şi el a strigat: „Iacov!”

alarmaţi, întreabă: „Ce s-a întâmplat, Iacov, cu tine azi-noapte?”

Domnului a schimbat perspectiva vieţii lui. Asaf a intrat în

„Căci chiar dacă smochinul nu va înlori, viţa nu va

Aceste cuvinte ale lui Habacuc cuprind, într-un mod

Bucuria nu este o datorie, este o decizie - „Chiar dacă…

nu are de-a face cu modernitatea, ci cu spiritualitatea. Bucuria

Bucuria nu este o diplomaţie, este o declaraţie. Bucuria

sentinţa: „declarat vinovat”; oiţerul de stare civilă foloseşte

Bucuria nu este un discurs, este o demonstraţie. Unele

Bucuria nu este o dezbatere, este o destăinuire. Bucuria pe

dezvăluire sinceră a unui model de stil de viaţă. Mesajul lui

Bucuria nu este o depărtare de probleme, este un depozit de

trecem şi noi odată cu ele, dacă ne prindem tare de Dumnezeu

Bucuria nu este un duh, este un drum. Lui Habacuc i-a

3. Îndemnuri este un cuvânt de amortizare, însă cuvântul potrivit este porunci

pe care o are şi nu îşi poate permite să o piardă. Bucuria începe

Bucuria nu este o distracţie, este o disciplină. Habacuc nu s-

Bucuria nu este o deşertăciune, este un deznodământ. În

Slujire condiţionată. Această slujire este practicată doar

şi care nu-şi merită niciodată preţul. „Slujesc dacă mă ajuţi

Slujire cauzată. În acest caz, Dumnezeu este slujit sau iubit

E cu putinţă o loialitate totală şi necondiţionată, sinceră faţă

Slujire circumstanţială. Cea de-a treia formă de slujire este

Ideea lui Shakespeare despre viaţă era: „Viaţa e un teatru,

Slujire, şi atât. Acest tip de slujire este pe cât de rară, pe

Acest tip de slujitor nu ia în calcul costul slujirii, ci, chiar

„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, vă spun,

Devii ceea ce consumi!

iecăruia după nevoi, iecare după capacităţi. Greşeala de bază

dependenţi de El, dar omul a ales să ie dependent de hrană.

Paradoxul istoriei derivă din această inconştienţă a omului

„Ferice de cei lămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor

gastronomiei, el adulmecă cu ochii, iar cuvintele mele trec

Hristos este o hrană vie, nu o jertfă moartă. El este singura

Foamea după Dumnezeu este combustibilul care menţine

să mâncăm din Pomul Vieţii. Această foame este permanentă

Foamea după Dumnezeu este combustibilul rugăciunii.

Foamea după Dumnezeu este combustibilul trezirii

Foamea după Dumnezeu este combustibilul pasiunii

Nu poţi auzi chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa ta dacă nu

Articol scris în numele prieteniei mele cu Cosmin!