61990J006_rezumat IER

61990J0006

Cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90

Andrea Francovich şi alţii împotriva Republicii Italiene
„Netranspunerea unei directive – Răspunderea statului membru”

Tipul şi obiectul: cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare privind interpretarea

articolului 189 alineatul (3) din Tratatul CEE şi a Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20
octombrie 1980 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia
lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului, introduse în faţa CJCE, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, de Pretura di Vicenza (Republica Italiană) (în cauza C-6/90)
şi de Pretura di Bassano del Grappa (Republica Italiană) (în cauza C-9/90)

Situaţia de fapt
Domnul Francovich (cauza C-6/90), care a lucrat pentru întreprinderea CDN Elettronica SnC
la Vicenza, nu a primit decât avansuri ocazionale din salariul său. Acesta a introdus o acţiune
la Pretura di Vicenza, care a condamnat întreprinderea pârâtă la plata unei sume de bani. În
urma unui proces-verbal de sechestru negativ întocmit de executorul judecătoresc, domnul
Francovich a invocat dreptul de a obţine de la statul italian garanţiile prevăzute de Directiva
80/987 sau, în caz contrar, daune-interese.
Doamna Danila Bonifaci şi alte 33 de salariate (cauza C-9/90), care au lucrat la întreprinderea
Gaia Confezioni Srl, declarată în faliment, au introdus o acţiune la Pretura di Bassano del
Grappa pentru recuperarea creanţelor salariale. Neavând şanse să îşi recupereze banii de la
întreprindere, reclamantele au acţionat în justiţie Republica Italiană, solicitând ca aceasta să
fie condamnată la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de restanţe salariale sau, în caz
contrar, să li se plătească daune-interese.
Directiva 80/987 urmăreşte să asigure lucrătorilor salariaţi un nivel minim de protecţie
comunitară în cazul insolvabilităţii angajatorului. În temeiul articolului 11, statele membre
erau obligate să pună în aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative necesare
aducerii la îndeplinire a respectivei directive într-un termen care a expirat la 23 octombrie
1983. Republica Italiană nu a respectat această obligaţie, iar Curtea a constatat această
încălcare prin Hotărârea sa din 2 februarie 1989, Comisia împotrica Italiei (cauza 22/87).
Instanţele naţionale sesizate cu litigiile, au suspendat judecarea cauzei şi a adresat Curţii 3
întrebări preliminare:
1) Prima întrebare are în vedere, pe de o parte, efectul direct al dispoziţiilor directivei care
definesc drepturile lucrătorilor şi, pe de altă parte, existenţa şi domeniul de aplicare al
răspunderii statului pentru prejudiciile ce decurg din încălcarea obligaţiilor care îi revin
acestuia în temeiul dreptului comunitar.
2) Prin a doua întrebare, instanţa doreşte să afle dacă dispoziţiile directivei respective trebuie
să fie interpretate în sensul că statul este obligat să plătească drepturile salariaţilor în cazul în
care acesta nu a stabilit limitele pentru obligaţia de plată a creanţelor salariale de către
instituţiile de garantare.
3) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 2, i se solicită Curţii să stabilească garanţia
minimă pe care trebuie să o asigure statul lucrătorului îndreptăţit, în temeiul Directivei
80/987, astfel încât partea din salariu datorată acestuia să poată fi considerată ca executare a
directivei în cauză.

Pagina 1 din 3
 61990J006_rezumat IER

Motivarea instanţei comunitare

Cu privire la efectul direct al dispoziţiilor directivei care definesc drepturile lucrătorilor
Statul membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de punere în aplicare impuse
de o directivă, nu poate invoca împotriva particularilor propria neîndeplinire a obligaţiilor
care decurg din această directivă. Astfel, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive
apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionale şi suficient de precise,
aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de punere în aplicare adoptate în
termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau în
cazul în care sunt de natură să definească drepturi pe care particularii le pot invoca împotriva
statului1.
Particularii au posibilitatea de a-şi valorifica în faţa instanţelor naţionale drepturile al căror
conţinut poate fi determinat cu o precizie suficientă doar pe baza dispoziţiilor directivei.
Instanţa naţională trebuie doar să verifice, pe de o parte, dacă persoana interesată are calitatea
de salariat, în temeiul dreptului naţional şi dacă nu este exclusă din domeniul de aplicare a
directivei2 şi, pe de altă parte, dacă există vreuna dintre situaţiile de insolvabilitate prevăzute
de directivă.
Astfel cum rezultă implicit din jurisprudenţa Curţii3, posibilitatea statului de a alege între mai
multe mijloace în vederea obţinerii rezultatului prevăzut de o directivă nu exclude
posibilitatea ca particularii să valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturi al căror conţinut
poate fi stabilit cu o precizie suficientă doar în temeiul dispoziţiilor directivei.
Cu toate că dispoziţiile Directivei 80/987 privind protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii
angajatorului sunt suficient de precise şi necondiţionale în ceea ce priveşte determinarea
beneficiarilor şi conţinutul garanţiei, persoanele în cauză nu pot, în lipsa adoptării de către
statul membru a măsurilor de punere în aplicare în termenul prevăzut, să valorifice aceste
drepturi în faţa instanţelor naţionale, deoarece, pe de o parte, dispoziţiile directivei nu
identifică debitorul acestei garanţii şi, pe de altă parte, statul nu poate fi considerat debitor
doar pe motivul că nu a luat măsurile de transpunere în termenul prevăzut.
Cu privire la răspunderea statului pentru prejudiciile care decurg din încălcarea obligaţiilor
care îi incumbă în temeiul dreptului comunitar
Curtea aminteşte că Tratatul CEE a creat o ordine juridică proprie, integrată în sistemele
juridice ale statelor membre şi care se impune instanţelor naţionale ale acestora, ale căror
subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora şi că, astfel cum a creat
obligaţii în sarcina particularilor, dreptul comunitar urmăreşte şi să creeze drepturi care intră
în patrimoniul juridic al acestora; drepturile respective se nasc nu numai atunci când sunt
acordate în mod explicit de tratat, ci şi în temeiul obligaţiilor pe care tratatul le impune într-un
mod bine definit atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare4.
De asemenea, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, instanţelor naţionale
însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar, în cadrul competenţelor lor, le
revine sarcina de a asigura deplinul efect al acestor norme şi de a proteja drepturile pe care
acestea le conferă particularilor5.

1
Hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec., p. 53, punctul 34.
2
Hotărârea din 2 februarie 1989, Comisia/Italia, 22/87, Rec., p. 143, şi Hotărârea C-53/88 din 8 noiembrie 1990,
Comisia/Grecia, Rec., p. I-3931.
3
Hotărârea din 4 decembrie 1986, Ţările de Jos/FNV, 71/85, Rec., p. 3855, şi Hotărârea din 23 martie 1987,
McDermott şi Cotter, 286/85, Rec. p. 1453, punctul 15.
4
Hotărârea din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, 26/62, Rec., p. 3, şi Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa,
6/64, Rec., p. 1141.
5
Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctul 16, şi Hotărârea din 19 iunie 1990,
Factortame, C-213/89, Rec., p. I-2433, punctul 19.

Pagina 2 din 3
 61990J006_rezumat IER

Eficacitatea deplină a normelor comunitare ar fi încălcată şi protecţia drepturilor pe care le

acordă ar fi diminuată în cazul în care particularii nu ar avea posibilitatea de a obţine reparare
atunci când drepturile acestora sunt vătămate printr-o încălcare a dreptului comunitar
imputabilă unui stat membru. Prin urmare, dreptul comunitar impune principiul conform
căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările
dreptului comunitar care le sunt imputabile6.
Dreptul la reparare impune existenţa a trei condiţii, şi anume:
- rezultatul prescris de directivă să ducă la acordarea de drepturi particularilor;
- conţinutul acestor drepturi să poată fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei;
- să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei statului membru şi prejudiciul
suferit de persoanele vătămate.
Condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii naţionale ale statelor membre nu
trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele care privesc reclamaţii interne asemănătoare şi
nu trebuie să fie de natură să facă cu mult mai dificilă sau practic imposibilă obţinerea
reparaţiei7.
În speţă, încălcarea dreptului comunitar de către un stat membru prin netranspunerea în
termen a Directivei 80/987 a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii8. Rezultatul prevăzut de
respectiva directivă presupune acordarea pentru salariaţi a dreptului la o garanţie pentru plata
creanţelor salariale neplătite ale acestora. Conţinutul acestui drept poate fi identificat pe baza
dispoziţiilor directivei. În aceste condiţii, instanţele naţionale trebuie să asigure, în cadrul
dreptului naţional privind răspunderea, dreptul lucrătorilor de a obţine repararea prejudiciilor
care le-au fost cauzate prin netranspunerea directivei.

Soluţia instanţei comunitare

1) Dispoziţiile Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea
legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul
insolvabilităţii angajatorului care definesc drepturile lucrătorilor trebuie să fie interpretate în
sensul că persoanele interesate nu pot invoca aceste drepturi împotriva statului în faţa
instanţelor naţionale, în absenţa adoptării măsurilor de punere în aplicare în termenele
stabilite.
2) Un stat membru este obligat să repare prejudiciile care decurg pentru particulari din
netranspunerea Directivei 80/987/CEE.

6
Hotărârea din 16 decembrie 1960, Humblet, 6/60, Rec., p. 1125.
7
Hotărârea din 22 ianuarie 1976, Russo, 60/75, Rec., p. 45, Hotărârea din 16 februarie 1976, Rewe, 33/76, Rec.,
p. 1989, Hotărârea din 7 iulie 1981, Rewe, 158/80, Rec., p. 1805, şi Hotărârea din 9 noiembrie 1983, San
Giorgio, 199/82, Rec., p. 3595.
8
Hotărârea din 2 februarie 1989, Comisia/Italia, 22/87, Rec., p. 143.

Pagina 3 din 3