MARC BLOCH

SOCIETATEA FEUDALĂ
VOLUMUL AL DOILEA
CLASELE ŞI CÂRMUIREA OAMENILOR

  CUPRINS:
CUVÂNT ÎNAINTE. Formarea nobilimii. Fragmentarea puterilor şi 
renaşterea statului 5
  CUVÂNT ÎNAINTE CĂTRE CITITOR 15
  CARTEA ÎNTÂI CLASELE
  CAPITOLUL I.
  — Nobilii ca o clasă de fapt 19
  1. Dispariţia vechilor aristocraţi de sânge, 19. – 2. Diferite sensuri ale 
cuvântului „nobil”, în prima vârstă feudală, 22. – 3. Clasa nobililor, clasa 
seniorială, 24. – 4. Vocaţia războinică, 25.
  CAPITOLUL al II­lea.
  — Viaţa nobilă 29
  1. Războiul, 29. – 2. Nobilul la el acasă, 35. 3. Ocupaţii şi distracţii, 38. – 
4. Regulile de conduită, 41.
  CAPITOLUL al III­lea.
  — Instituţia cavaleriei {La chevalerie) 49
  1. Ceremonia de „înarmare a unui cavaler” (l'adoubement), 49.
  — 2. Codul cavaleresc, 54.
  CAPITOLUL al IV­lea.
  — Transformarea nobilimii de fapt în nobi lime de drept 57
  1. Ereditatea „armării cavalereşti” (adoubement) şi înnobilarea, 57.
  2. Constituire a descendenţilor de cavaleri în clasă privilegiată, 62.
  3. Dreptul nobililor, 64. – 4. Excepţia engleză, 67.
  CAPITOLUL al V­lea.
  — Deosebirile de clasă în interiorul nobi limii 70
  1. Ierarhia puterii şi a rangului, 70. – 2. „Sergenţi” şi cavaleri şerbi, 75.
  CAPITOLUL al Vl­lea.
  — Clerul şi clasele profesionale 84
  1. Societatea ecleziastică în feudalitate, 84. – 2. Ţărani şi burghezi, 92.
  CARTEA A DOUA CÂRMUIREA OAMENILOR
  CAPITOLUL I.
  — Justiţia 97
  1. Caracterele generale ale regimului judiciar, 97. – 2. Fragmentarea 
instanţelor judecătoreşti, 99. – 3. Judecare de către egali sau judecare de către 
stăpân? 107. – 4. La limita fragmentării: vestigii şi factori noi, 109.
  CAfllULUL al ll­lea.
  — Futerile tradiţionale: regalitate şi imperiu
  1. Geografie a monarhiilor, 113. – 2. Tradiţii privind puterea regală şi 
natura acesteia, 117. – 3. Transmiterea puterii regale: probleme dinastice, 121. 
– 4. Imperiul, 127.
  CAPITOLUL al III­lea.
  — De la principatele teritoriale la „castela nii” (châtellenies)
  1. Principatele teritoriale, 131. – 2. Comitate şi „castelanii” (châtellenies), 
137. – 3. Dominaţiile ecleziastice, 138.
  CAPITOLUL al IV­lea.
  — Dezordinea şi lupta împotriva dezordinii
  1. Limitele puterilor, 145. – 2. Violenţa şi năzuinţa către pace, 147.
  — 3. Pace şi „Treve de Dieu”, 149.
  CAPITOLUL al V­lea.
  — Către reconstituirea statelor: evoluţiile naţionale 158
  1. Cauzele regrupării forţelor, 158. – 2.0 monarhie nouă: Cape­ţienii, 159.
– 3. O monarhie arhaizantă: Germania, 163. – 4. Monarhia anglo­normandă: 
produse de cucerire şi vestigii germanice, 166.
  — 5. Naţionalităţile, 168.
  CARTEA A TREIA FEUDALITATEA CA TIP SOCIAL şi ACŢIUNEA SA
  CAPITOLUL I.
  — Feudalitatea ca tip social 175
  1. Feudalitate sau feudalităţi: singular sau plural? 175. – 2. 
Caracteristicile fundamentale ale feudalităţii euoropene, 177. – 3. O secţiu­îe 
transversală în istoria comparată, 180.
  CAPITOLUL al II­lea.
  — Prelungirile feudalităţii europene 183 l. Reminiscenţe şi reviviscenţe, 
183. – 2. Ideea războinică şi deea de contract, 186.

  CUVÂNT ÎNAINTE
  FORMAREA NOBILIMII FRAGMENTAREA PUTERILOR ŞI RENAŞTEREA 
STATULUI
  Structura societăţii feudale poate fi studiată din două puncte de vedere 
diferite. În ceea ce are ea mai deosebit: stabilirea, între oameni, a unei 
suprapuneri şi a unui amestec de legături de dependenţă: este ceea ce Marc 
Bloch a expus, şi a explicat în mod strălucit, într­un volum precedent. În ceea 
ce are ea comun cu orice organizare socială – clasele şi cârmuirea – dar care, în
această societate, prezintă caractere de asemenea deosebite: iată obiectul 
acestui al doilea volum.
  Clasei nobile, căreia urmează să­i explicăm geneza, îi este consacrată 
aproape în exclusivitate prima parte.
  Marc Bloch arată foarte convingător că cea dintâi vârstă feudală nu a 
cunoscut o nobilime în sensul propriu şi juridic al cuvântului. Fără îndoială, s­
a întâmplat ca termenul de „nobil”, într­un sens vag, să­l desemneze pe „cel 
născut liber” (ingenu), în comparaţie cu cel deliberat (affranchi), pe „deţinătorul
de alodiu” (alleutier), în comparaţie cu „omul unui senior”, pe omul liber, în 
comparaţie cu şerbul, pe însoţitorii înarmaţi, personalul vasalic, în opoziţie cu 
„mulţimea vulgară”, cu atât mai mult pe „magnaţi” (magnats), reprezentanţii 
celor mai puternice familii.
  Cuvântul „paspartu „ (passe­partout), care nu avea decât o valoare 
relativă de distincţie, a tins să dobândească un înţeles din ce în ce mai 
restrâns, înainte de a lua unul absolut.
  Începând din secolul al Xl­lea, fără ca să aibă încă nici statut social, nici 
castă, o clasă nobilă se distinge prin genul de viaţă – care excludea munca 
personală, activitatea econoţnică directă. Posesie de pământuri mai ales, tezaur
de monede sau de bijuterii, şi ca o consecinţă, putere de comandă asupra altor 
oameni: iată ce caracterizează aristocraţia nouă. Nu mai este o „rasă sacră”. 
Funcţia ei specifică este războiul (pag.23­25).
  Se vor găsi aici pagini – aşa cum Marc Bloch ştie să scrie, care în acelaşi 
timp explică şi detaliază – în care această primă vârstă feudală apare „în 
întregime impregnată, pe toată scara societăţii, de sus şi până jos, de gustul 
sau teama „violenţei„„ (pag. 26). Cea mai mică deplasare este aici o „aventură”. 
Toată lumea e nevoită să se înarmeze. Dar războinicul profesionist, războinicul 
„cavaler”, dotat cu echipamentul complet, ofensiv şi defensiv, e un monopol de 
fapt – care va trece în drept. Deasupra celor care: esc, şi chiar a celor care se 
roagă, există cei care se bat şi pentru care jiul este „raţiunea de a trăi” (pag. 
28). El ocupă în viaţa nobilă un loc a i importanţă Marc Bloch o face să fie 
înţeleasă – mai ales cu ajutorul lelor epice: ea ţine de foloasele diferite pe care le
trage, de pe urma jiului, cavalerul – daruri acordate de baron, pradă, jaf, 
preţuri de impărare.
  — Dar şi de atracţia aventurii, de sportul marilor lovituri de ă. Este un 
mijloc, principalul mijloc, de a evita plictiseala care pândeşte capete în general 
lipsite de gânduri.
  Când colaboratorul nostru descrie locuinţa nobilului, mai întâi din lemn, 
din piatră, pe care tot felul de motive o situează la ţară.
  — Aceste fertes e „care nu vor înceta să­şi arunce umbrele peste 
întinderile Europei”
  36), aceste castele cu care se acoperă întreg Occidentul.
  — El îl arată pe In în permanenţă înconjurat – păzit, servit şi distrat – de 
vasali şi torime. Dar marile sale distracţii, „purtând amprenta unei dispoziţii 
unice”, sunt vânătoarea şi turnirele: acestea din urmă, plăcerea cea mai clasei 
nobile, la care ea s­a încăpăţânat să nu renunţe – cum avea să se xple şi cu 
duelul – chiar dacă regalitatea şi biserica li s­au opus. I doua vârstă feudală, cu
o viaţă socială mai intensă, va fi aceea în care ndirea conştiinţei de clasă 
distinctă şi superioară a dat naştere la nişte di de conduită„. Ele sunt rezumate
în două cuvinte: „curtoazie„ toisie) şi – când acesta a tins să se mondenizeze – 
„probitate„ hommie). Franţa este patria a tot ceea ce închid în ele aceste 
cuvinte: ii una dintre formele acestei culturi s­a propagat atunci, din Franţa, în 
do1. Iar din sudul Franţei, s­a propagat în Franţa de Nord însăşi influenţa erei 
doamnelor” (la chambre des dames) – care l­a cizelat pe cavaler până l 
transforma în poet al „amorului de curte” (amour courtois)2. Codul gostiţilor, pe
care îl face cunoscut literatura, nu izgonise poftele realiste, larca ambiţia de „a 
nu iubi ca toţi ceilalţi”. „Deosebită astfel prin puterea nn natura averii sale şi 
prin felul de viaţă, chiar prin morala sa, clasa lă a nobililor era, către mijlocul 
secolului al Xll­lea pe de­a­ntregul Uită să se cristalizeze în clasă juridică şi 
ereditară” (pag. 48). Isupra acestei instituţii atât de ciudate care este cavaleria, 
Marc Bloch iformaţii foarte penetrante. Vedem cum ritualul său reamintea 
„iniţierile” ocietăţile primitive, cum „armarea unui cavaler (l'adoubement) 
constituia ea într­o clasă a societăţii, într­un „ordin„ (ordre): el era 
„consacratprin
  Pag. 41­42. Cf. voi. XL, L'art du Moyen îge et la Civilisationfrangaise. 
Marc Bloch explică rolul Sudului în această privinţă printr­o mai slabă 
influenţă a ii. Dragostea cavalerului pentru doamna sa este mai curând 
„devotament vasalic” 'age) decât „devoţiune” (devotion) (pag. 46). In schimb.
  — Vezi voi. XL. Pag. XIX.
  — Rolul ii doamnei şi­a avut repercusiunea In cultul Sfintei Fecioare.
  Intrarea în ordin„ (prdonne chevalier) J. Codul care s­a alcătuit spre 
sfârşitul secolului al Xl­lea a păstrat ce era mai bun din morala mondenă, dar, 
sub influenţa bisericii, a fixat pentru ordinul războinicilor – din ce în ce mai 
mult identificat cu colectivitatea cavalerilor înarmaţi (adoubes) – o sarcină 
ideală. Spada cavalerului nu mai este destinată războiului de dragul războiului,
ci trebuie să slujească unor cauze drepte, „să apere Dreptatea şi Adevărul” 
(defendre le Juste et le Droit) (pag. 54­56).
  Trecerea de la iniţierea directă la privilegiul ereditar s­a petrecut între 
1130 şi 1250 aproximativ. Importanţa acestei transformări îi inspiră lui Marc 
Bloch reflecţii care – ca întotdeauna la el – nu­i ignoră economicului partea sa 
de importanţă. Dezvoltarea „noilor pături sociale”, a patriciatului urban, este 
aceea care determină clasa nobilă să se închisteze, sau cel puţin să se 
străduiască să o facă.4 Dar, pe de altă parte, regalitatea se străduia să dispună
de dreptul de „a coborî bariera”, să „regularizeze, sancţionându­le, trecerile 
inevitabile şi salutare dintr­un ordin în alt ordin” şi, de asemenea, să tragă 
folos de aici (pag. 64­65, 61). La început bariera nu fu decât întredeschisă. 
Perioada dintre 1250 şi 1400 aproximativ „a fost, pe continent, aceea a celei 
mai riguroase ierarhizări a păturilor sociale”. De unde, violenta reacţie care, în 
Franţa cel puţin, s­a produs începând din secolul al XlV­lea, împotriva 
nobilimii. În acelaşi timp, acţiunea regilor devenea tot mai îndrăzneaţă: „Epocii 
formaţiunilor nobiliare spontane îi succeda aceea în care, pe toată scara 
socială, de sus şi până jos, statul avea să deţină de acum încolo puterea de a 
fixa şi de a schimba rangurile” (pag. 73).
  În mare, codul nobiliar este asemănător în toate ţările. Singură, Anglia 
prezintă diferenţe sensibile. Aristocraţia engleză s­a „menţinut foarte aproape 
de realităţile care fac adevărata putere asupra oamenilor”: ea nu se deosebea de
„oamenii liberi obişnuiţi” decât prin posesia de seniorii sau defuncţii, prin 
bogăţia şi modul de viaţă.
  În ierarhia nobiliară există, între ţările din Occident, diferenţe pe care 
Marc Bloch le consemnează cu o erudită precizie. O dată în plus, el constată că 
această societate nu avea nimic dintr­o „teoremă”. Dacă ierarhizarea s­a mărit, 
simultan se manifestă tendinţa spre ascensiunea socială a aşa­zisei 
ministerialite5 – în funcţie de avere, de participarea la puterile de comandă şi 
de portul armelor (pag. 77). Au existat chiar „şerbi cu viaţă cavalerească”, 
cavaleri­şerbi. Evoluţiile naţionale fură divergente. Dar, în general, „realităţile 
au triumfat” (pag. 83).
  3 Asupra „armării unui cavaler” (l'adoubement), vezi pag. 49­54, detalii 
precise, In parte noi:
  Marc Bloch arată în ce măsură ritualul a fost religios.
  4 în sensul de a împiedica intrarea în această clasă a unor persoane din 
alte categorii sociale.
  — Nota trad.
  5 Ministerialite, ministeriales, sergentes = categoria agenţilor, slujbaşilor 
care ajută la dirijarea oamenilor şi a gospodăriei, cf. explicaţiilor de la pag. 75­
76.
  — Nota trad.
  Scana ia lumea ecleziastica, mure mven anauzeuzu y/n. Acest rol variază
după categorii de clerici şi după cursul vremilor. re cei ce poartă războaie şi cei 
ce muncesc, unii dintre cei ce se roagă sesc chiar la hotarul dintre cele două 
ordine. Marii seniori ai bisericii r nivelul celor mai înalţi baroni războinici 
(barons d'epee) (pag. 85). Lintele ecleziastice trăgeau foloase imense din 
protecţia, materială şi ilă, pe care o acordau celor umili. Bogăţiile adunate de 
cler au oferit un „acelui soi de anticlericalism elementar care a lăsat, în 
numeroase de epopee, expresii atât de grosolan violente” (pag. 87). Pe de altă 
feudalizarea înaltului cler a intrat într­o opoziţie – mai mult sau mai ne, ici sau 
colo – cu drepturile puterii temporale (laice). Reforma iană fu o „tentativă 
pasionată de a smulge forţele spirituale de sub rea secularului”. Dar, după o 
matură chibzuinţă, ea s­a arătat bilă de a lipsi marile puteri temporale de 
„această pârghie de iă. Care era dreptul de a­i alege pe principalii demnitari ai 
bisericii, orice caz, de a supraveghea alegerea lor” (pag. 90­91). It despre a treia 
clasă, teoretic unitatea sa îngloba categorii foarte '.: rustres6, ei înşişi foarte 
inegali din punct de vedere economic.
  — Oameni şelor.
  — A căror diferenţă faţă de cavaler, de cleric, de vilan7 s­a tiat atât de net
încât, începând din secolul al XVI­lea, cuvântul ez„ (bourgeois), francez de 
origine, a devenit de uzanţă internaţională, stinct foarte sigur sesizase că oraşul
se caracteriza, înainte de toate, ca <cul unei umanităţi specifice” (pag. 93).
  Fine.
  — Căci subiectul va fi regăsit în istoria economică a evului mediu.
  — Bloch arată cum oraşul, aşa cum îl concepe burghezul, constituie, în 
iţea feudală, un soi de „corp străin”, cum forţa burgheză, pe măsură ce ia 
înfăţişare de „element distructiv al structurii feudale”. Comuna„ „încărcat de 
pasiune” şi dinamic: jurământul comunal uneşte egalii.
  A fost. Fermentul cu adevărat revoluţionar, profund ostil unei lumi Izate”.
Iată pagini remarcabile prin lumina pe care o proiectează asupra 'or 
următoare8.
  Irtea a doua a cărţii, Cârmuirea oamenilor, reia şi completează studiul e 
nou asupra monarhiei feudale pe care l­a elaborat colaboratorul Petit­Dutaillis, 
pentru Franţa şi Anglia, ţări aflate în strânsă relaţie ecolele alX­lea şi alXIII­lea.
„Ordinii discontinue”, pe care feudalitatea idus­o în Occidentul european 
pentru a tempera anarhia, tinde să i se lustre – din lat. rusticus = ţăran, 
locuitor de la ţară.
  — Nota trad.
  Rilain – din lat. vilanus = locuitor pe o moşie sau sat (yilla) = ţăran.
  — Nota trad.
  /ezi pag. 92­95 şi voi. XLIX, Les Communesfrangaises.
  Substituie o ordine superioară. Această ordine, care răspundea fără 
îndoială unei nevoi interne, era legată şi de tradiţia monarhică, „mult mai veche
decât feudalitatea şi menită să îi supravieţuiască vreme îndelungată” (pag. 
117).
  Autorul lucrării Regii taumaturgi – studiu asupra „caracterului 
supranatural atribuit puterii regale, îndeosebi în Franţa şi în Anglia”9.
  — Arată cum vestigiul acestui privilegiu mistic cu care erau înzestraţi 
vechii regi germani şi împăraţii romani, cel puţin după moartea lor.
  — Ca să nu ne întoarcem mult mai înapoi în timp, până la suveranii din 
Orient.
  — Îi distingea pe regi de celelalte căpetenii şi le dădea, în „multitudinea 
de dominaţii”, o putere sui generis10. Dacă nu erau chiar preoţi, unşi ai lui 
Dumnezeu, ei nu erau totuşi nişte laici puri; iar caracterul lor sacru era admis 
de către dependenţii de toate gradele. Regele dispunea „de două mari forţe 
latente, gata să se dezvolte sub influenţa unor condiţii mai favorabile: intacta 
moştenire a vechiului său prestigiu; redobândirea tinereţii”, pe care şi­o extrage
din noul sistem social, de vreme ce era, în vârful piramidei feudale, supremul 
suzeran”.
  Această concepţie mistică ce­l caracteriza pe rege părea ataşată unei 
familii predestinate, „singură socotită capabilă să dea conducători eficienţi”: 
tocmai de aceea dinastiile succesive se străduiau să se lege una de alta. În 
funcţie de circumstanţe, mediu şi perioadă, alegerea, fie că s­a opus eredităţii, 
fie că s­a deprins cu ea, nefăcând altceva decât să o sancţioneze.
  Franţa a devenit regat ereditar, în timp ce în Germania, o dată cu obsesia
imperiului, tradiţia romană a consolidat principiul alegerii. Titlul râvnit, de 
împărat, aducea cu sine o notă de superioritate faţă de cel de rege, obişnuit12. 
Pentru a­l poseda cineva, trebuia să fie rege al romanilor, amintirea Cezarilor, 
ca şi aceea a apostolilor, dându­i stăpânului, real sau teoretic, al Romei o 
autoritate aparte. Regele Germaniei a avut pretenţia să fie acest împărat 
august; el a aspirat la monarhia universală; el s­a considerat preotector al 
papalităţii, iar prin aceasta chiar al creştinătăţii întregi. De unde, între spiritual
şi temporal, germenul dicordiei era inevitabil13.
  Tendinţa unificatoare care se manifesta atunci avea să se găsească în 
conflict cu o tendinţă dizolvantă.
  Marc Bloch consacră un capitol bogat în detalii fragmentării puterii care 
rezulta din „irezistibila presiune a forţelor locale” (pag. 131). Ceea ce se 
întâmplase în Imperiul Roman pe cale de dispariţie, dezmembrarea pe care 
imperiul carolingian o frânase, începea să se producă din nou. Conţi, viconţi, 
marchizi, duci: nume variate pentru reprezentanţi ai conducerii centrale, ale
  9 Marc Bloch – Les rois thaumaturges: etude sur le caractere surnaturel 
attribue ă la puissance royale, particulierement en France et en Angleterre.
  — Nota trad.
  10 Cf. voi. XLI, pag. X.
  11 Vezi pag. 118­122
  12 Pag. 128. Cf. voi. LXI, pag. VII.
  13 Pag. 130. Vezi ulterior voi. XXXIX.
  Puteri, la un moment dat, au devenit ereditare. „Ideea de funcţie publică 
ea în faţa constatării, evidente, a puterii de fapt” (pag. 137). Ondatorii 
principatelor au reuşit cel mai bine acolo unde geografia le za ambiţiile. Mai 
ales în Franţa. În Germania, marile ducate s­au tuit mai curând pe baze etnice.
Dar aceste principate, care limitau ', a regelui, erau ele însele ameninţate de 
forţele de dispersie. Castelele au pentru stăpânire, ca nişte „puncte de 
cristalizare”. Ele constituiau, mitent, un adăpost, dar şi o „reşedinţă 
administrativă şi centrul unei de dependenţe”14.
 
  {arc Bloch completează tabloul acestei fragmentări a autorităţii prin sânte
indicaţii asupra dominaţiilor ecleziastice – graţie cărora regii au t să lupte 
împotriva rapacităţii sau nesupunerii magnaţilor15 – şi asupra urnitelor 
avoueries16. Categorie de delegaţi ai monarhiei pe lângă episco­nănăstiri, 
„advocaţii” (avoues) erau, la început, modeşti funcţionari: rolul crescut mereu, 
iar titlul a dobândit prestigiu până într­atât încât regii şi i baroni ajunseră 
titulari de „patronaje” (avoueries) generale17. 7ără să ne oprim la nuanţele pe 
care, pentru cârmuirea oamenilor, Marc i, cu grija sa pentru precizie, le 
discerne de la o ţară din Occident la alta, insista asupra penetrantei psihologii 
colective care, la el, este subiacentă ului instituţional. Căci, aşa cum spune în 
altă parte, tocmai istoria mdă a acestei epoci este ceea ce încearcă să expună 
(pag. 174). El face vaţia că această vârstă feudală „era sensibilă la forţa 
faptului, mai mult f la subtilităţile juridice”; că „din ideea abstractă a puterii se 
separa greu inea concretă a conducătorului”18. Şi din acest motiv autoritatea 
se nenta; din care cauză protectorul cel mai apropiat era cel acceptat sau it: „în
această incapacitate de a concepe legătura politică altfel decât sub ctul de „faţă 
în faţă„, spune el apăsat, recunoaştem una dintre cauzele înde ale fărâmiţării 
feudale” (pag. 147).
  Dar protectorul apropiat tindea să fie un exploatator; iar puterea sa, ată, 
era incapabilă să asigure pacea socială. De acolo, în această domnie 'lentei care
este marca epocii, vor proveni viitoarele succese ale regalităţii reprezenta, o 
dată cu amintirea „marelui vis imperial carolingian”, o ne superioară, speranţa 
păcii.
  Năzuinţa către această pace era cu atât mai vie cu cât dezordinea era mai
mtă. Există, în această carte, pagini de un interes incomparabil în care,
  ! * Vezi pag. 133,136,137,138.
  Magnat (de la lat. magnus = mare) – aici cu înţelesul de mari nobili.
  — Nota trad.
  Avoue (din lat. advocatus = chemat lângă) – va fi exprimat prin „advocat”, 
în sensul de ezentant legal„. Avouerie sau „patronaj” apare ca recunoaşterea 
unui drept de ocrotire asupra aşezăminte ecleziastice.
  — Nota trad.
  Marc Bloch se plânge de inexistenţa studiului aprofundat asupra 
instituţiei avouerie post­ingiene. 18 Vezi pag. 137,142­143,147,148 capabili să­
şi înăbuşe prima răbufnire, puţin sensibili, din punct de vedere nervos, la 
vederea durerii, puţin respectuoşi faţă de viaţa în care nu vedeau decât o stare 
tranzitorie înainte de Eternitate, oamenii mai erau şi foarte înclinaţi să­şi facă o
chestiune de onoare din etalarea cvasianimală a forţei fizice„ (pag. 148). 
Excesul grozăviei a provocat mişcarea „Păcilor„ şi a aşa­numitei treve de 
Dieu19.
  — Mişcare specific franceză, ca origine, şi în mod particular acvitană 
(pag. 150). Limitare a faptelor, limitare a zilelor în care era permisă violenţa; 
uniuni jurate pentru respectarea acelor limitări; miliţii sau ligi create pentru 
respectarea acelor jurăminte; poliţie, în fine, întreprinsă de grupuri fără 
mandat, care uneori îi opuneau pe unii ţărani seniorului. Acţiunea avea să 
eşueze, dar lăsând urme profunde. „Cum să nu reamintim, mai ales, de la 
pactul de pace la pactul comunal, filiaţia stabilită de această trăsătură prezentă
în ambele părţi şi căreia i­am văzut deja accentul revoluţionar: jurământul 
egalilor?” (pag. 154).
  Mişcarea de pace a avut destine diferite în diferitele ţări; dar, în general, 
regii şi prinţii, potrivit cu rolul lor şi cu interesul lor, au profitat din plin de ea 
constituindu­se în „mari făuritori de pace”.
  Cu justiţia a fost ca şi cu poliţia. Autoritatea regelui a crescut aici puţin 
câte puţin. În dezvoltarea legăturilor de la om la om pe care am urmărit­o în 
volumul XXXIV, orice şef năzuia să fie judecător. Sub Carol cel Mare şi 
succesorii săi direcţi distincţia dintre cauzele majore şi cele minore diferenţiase 
acţiunea judiciară a conducătorilor. Dar „reprezentarea foarte veche şi totodată 
din ce în ce mai viu resimţită pe care oamenii şi­o făceau despre puterile proprii
şefului” făurea cu adevărat dreptul (pag. 105). Justiţia a evoluat tot mai mult, 
seniorializându­se20. Totuşi, regele rămânea, în principiu, justiţiarul21 
suprem. Iar, în „regruparea generală a forţelor care a marcat sfârşitul celei de­a
doua vârste feudale”, realizată de suveranii anglo­normanzi şi anglo­angevini 
mai întâi, după aceea şi mult mai lent de Capeţieni, regalitatea, cu ajutorul 
delegaţilor săi ori mulţumită „apelurilor”, a dat organizării judiciare o oarecare 
unitate (pag. 112).
  În general, în cursul celei de­a doua vârste feudale, s­a „putut vedea, 
pretutindeni, cum puterea asupra oamenilor, până atunci divizată la extrem, 
începea să se concentreze în organisme mai vaste”, deloc noi, dar reînnoite 
(pag. 158). E statul care renaşte, în sensul propriu de element esenţial de 
sensibilitate (status) sau de ordine21. Oprire a invaziilor; densitate crescută a
  Treve de Dieu = în secolele al X­lea şi al Xl­lea, suspendarea războaielor 
feudale ordonată de biserică în timpul anumitor zile ale săptămânii şi anumitor
perioade ale anului.
  — Nota trad.
  Să reţinem că, la un anumit grad al ierarhiei, şi chiar în anumite regiuni 
– mai ales în Anglia – la toate gradele, dreptatea era împărţită de pairi (înalt 
grad nobiliar. – n.t.) şi nu de către stăpân.
  Justicier = persoană care avea dreptul să­şi judece supuşii.
  — Nota trad. Vezi voi. VI, XIV, XVIII.
  E; ameliorare a regimului monetar şi sporire a resurselor publice; ire 
culturală care „făcuse spiritele mai apte să înţeleagă legătura L. care este 
subordonarea individului faţă de autoritatea publică”; e cât mai răspândită a 
scrierii care­i furnizează puterii arhivele sale şi birocraţia: acestea sunt cauzele 
restaurării statului23, aici Marc Bloch, într­o rapidă comparare a Franţei, a 
Angliei şi a niei, diferenţiază trei tipuri de state. Monarhia nouă a Capeţienilor 3
autentici funcţionari, balivi (baillis) şi seneşali (senechaux), pe iul propriu; dar 
acest domeniu este limitat, iar statul rămâne foarte el adună comitatele, 
strânge la un loc Franţa mai degrabă decât să o ă24. Monarhia anglo­
normandă, născută din cuceriri, poate institui mai o unitate mai puternică. În 
Germania, dimpotrivă, monarhia, mult timp nodelului carolingian, şi bântuită 
de ideea imperiului, este ca suprapusă '.
  — Care adesea erau rebeli.
  — Episcopilor.
  — Care au tins să se emanci­'Germaniile„ au fost acelea care s­au 
unificat, iar „regruparea nu s­a decât cu preţul unei îndelungate fragmentări a 
fostului stat„ (pag. 166). Iperiu şi Creştinătate sunt cele două mari structuri 
umane care, în mod mal, obsedează spiritele. Totuşi grupurile naţionale încep 
în aceste de să capete conştiinţa de ele însele. Mai mult decât nu s­a spus 
deseori reacţie contra istoriografiei romantice”. Naţionalitatea se hrănea din ri 
complexe: duşmănie împotriva „străinului” (horsin)25, „comunitate de J, de 
tradiţie, de amintiri istorice mai mult sau mai puţin bine înţelese; destinului 
comun pe care­l impuneau structuri politice delimitate foarte mp Iar e, dar 
dintre care fiecare răspundea totuşi, în ansamblul său, unor ţi profunde şi deja
vechi”27.
  Cursul celei de a doua vârste feudale, acolo chiar unde hotarele îi erau 
re, statul, acţionând pentru unitate, trezea sau întărea sentimentul al. Fără 
îndoială că acest sentiment tindea, în schimb, să consolideze s
  Vezi pag. 159,166.
  Pag. 162. Vezi PETIT­DUTAILLIS, voi. XLI, pagfXI.
  Horsin, horsain = persoană străină de o comunitate rurală, pentru 
locuitorii ţinutului. – d.
  „Nimic mai absurd decât să se confunde limba cu naţionalitatea. Dar nu 
ar fi mai puţin
  :) să se nege rolul acesteia în cristalizarea conştiinţelor naţionale” (pag. 
173).
  — Vezi pag.
  1 asupra originii numelor de ţări ale francilor „romani” şi thiois: Franţa 
(France) şi ia (Deutschland).
  Pag. 168­169,172­174
  Asupra „Naţionalităţii” şi a „Naţiunii” vezi voi. LXXXIV.
  M concluzie, coiaooraiorui nostru tratează o prooiemă generală de 
sociologie. Feudalitatea Europei occidentale este un eveniment unic, aşa cum a 
crezut Montesquieu, sau o formă socială foarte răspândită, cum a susţinut 
Voltaire?
  Marc Bloch revine aici asupra caracterului fundamental al feudalităţii 
europene: legătura de la om la om – supunere datorată de subordonat 
superiorului, care îi datorează protecţia sa – iar vasalitatea este forma acestei 
legături la clasa războinică. El reaminteşte că feudalitatea, în Occident, s­a 
născut din circumstanţe care au slăbit statul, amplificând totodată dezordinea, 
şi dintr­o anumită mentalitate „ataşată de senzorial şi de imediat”.
  În „veşnica schimbare care este istoria” (pag. 180), există desigur acolo, 
cum ar fi spus Lacombe, „ceva ce ţine de evenimenţial” – să zicem: „de 
contingenţe”; şi mai există „contingent” şi în trăsăturile care nuanţează, am 
văzut­o, diversele regiuni ale Europei feudale. De bună seamă, este exagerat să 
numim „feudală” orice organizare socială în care puterea este fragmentată. Dar 
analogii aproximative, născute din circumstanţe aproximativ asemănătoare, nu 
sunt imposibile. Din grija de a respecta competenţele, Marc Bloch nu vrea să 
rezolve problema: „Am fi fericiţi, declară el, dacă această carte, propunându­le 
cercetătorilor un chestionar, ar putea pregăti căile pentru o analiză care o va 
depăşi cu mult” (pag. 182). El se mulţumeşte bunăoară să marcheze sumar 
asemănările şi diferenţele pe care le prezintă feudalitatea japoneză faţă de cea 
europeană29.
  Pe de altă parte, cum societăţile sunt „înzestrate cu memorie”, el notează,
în succesiunea vremii, amintirile sau poveţele trecutului feudal. Nobilimea 
militară (la noblesse d'epee) e moştenitoarea cavalerimii. Contractul bilateral 
care­l leagă pe om de seniorul său, pe supus de regele său, este principiul 
roditor de diverse charte şi de instituţii eliberatoare30.
  Am subliniat, în precedentul volum al colaboratorului nostru, meritele 
sale rare.
  Cunoştinţele lui privind evul mediu, de o excepţională bogăţie, sunt luate
din sursele cele mai diverse. Să reamintim, îndeosebi, aportul pe care i­l 
furnizează lingvistica31 şi literatura: epopeea, „interpretă fidelă a realităţii”, 
poezia lirică, povestioarele populare în versuri32. Adesea, prin indicaţii sobre, 
îşi lărgeşte studiul, deschide perspective asupra unor subiecte pe care nu 
poate, pe care nu trebuie să le atingă decât în treacăt: este ceea ce el numeşte
  29 Vezi pag. 120,180­182
  30 Pag. 183,185­187
  31 Vezi pag. 25,42,101,171
  32 Vezi pag. 32, 34, 37, 38,40,43­47,54,56,58,70,78,87,119,173 en 
piace, (pug. Y^j fi cure jjer muc au t *c inusuare întreaga sale.
  Tuşi, Marc Bloch păstrează – am remarcat­o deja – atitudinea modestă a 
itorului preocupat de adevăr. El nu ezită să recunoască „oribila izie” a anumitor
texte (pag. 102), lacunele documentării, pe acelea ale ii sale opere.
  Această operă, aşa cum este ea, erudiţia se dezvoltă atât în viziune 
trecutului, cât şi în ştiinţă explicativă. „Istoricul are ca unică datorie să iă”, 
spune el (pag. 55) (nu să judece). Marc Bloch face comprehensibilă tea feudală. 
Se poate considera, într­un cuvânt, că el minimalizează? Numea – în volumul 
XXXIV – „încercarea” lui. Iar respectul său pentru îl face poate nedrept faţă de 
istorie şi faţă de el însuşi, atunci când se >ă „dacă nu este zadarnic efortul de a
pretinde explicaţii la ceea ce, în actuală a cunoştinţelor noastre despre om, pare
de domeniul cabilului: tonusul unei civilizaţii şi capacităţile sale magnetice” 
(pag.
  HENRI BERR
  CUVÂNT ÎNAINTE CĂTRE CITITOR
  O reţea de legături de dependenţă, ţesându­şi firele pe toată scara 
umană, de sus şi până jos, i­a dat civilizaţiei feudalităţii europene amprenta sa 
cea mai originală. Cum, sub acţiunea căror circumstanţe şi a cărei ambianţe 
mentale, şi cu ajutorul căror împrumuturi, dintr­un trecut mai îndepărtat, 
această structură atât de singulară a putut să ia naştere şi să evolueze, este 
ceea ce ne­am străduit să arătăm într­un precedent volum1. Niciodată, totuşi, 
în societăţile cărora li se atribuie în mod tradiţional epitetul de „feudale”, 
destinele individuale nu fuseseră rânduite exclusiv prin aceste raporturi de 
supunere apropiată sau de comandă nemijlocită. Oamenii se împărţeau şi acolo
în grupuri, etajate deasupra sau dedesubt, pe care le distingeau vocaţia 
profesională, puterea sau prestigiul. În plus, deasupra puzderiei de nenumărate
chefferies mărunte, de orice gen, au subzistat întotdeauna puteri cu arie mai 
întinsă şi de natură diferită. Începând dintr­a doua vârstă feudală, s­au putut 
observa operând cu o vigoare crescândă atât ordonarea din ce în ce mai strictă 
a claselor, cât şi concentrarea forţelor în jurul unor mari autorităţi şi a unor 
mari aspiraţii. Tocmai către studiul acestui al doilea aspect al organizării 
sociale trebuie să ne îndreptăm acum. Această treabă făcută, ne vom permite, 
în sfârşit, să căutăm răspuns la întrebările care, încă de la primii paşi ai 
cercetării, păruseră că o domină: prin ce trăsături fundamentale, proprii sau 
nu unei faze a evoluţiei occidentale, aceste câteva secole au meritat numele 
care le diferenţiază astfel de restul istoriei noastre? Din moştenirea lor, ce le 
revine epocilor care aveau să urmeze?
  La sociale feodale. La formation des liens de dependance, voi XXXIV 
(Societatea feudală, voi I, Formarea legăturilor de dependentă. Editura Dacia, 
1996).
  SOCIETATEA FEUDALA
  CLASELE ŞI CÂRMUIREA OAMENILOR
  CLASELE ŞI CÂRMUIREA OAMENILOR
  CARTEA ÎNTÂI CLASELE
  CAPITOLUL I NOBILII CA O CLASĂ DE FAPT
  1. DISPARIŢIA VECHILOR ARISTOCRAŢII DE SÂNGE
  Pentru scriitorii care – primii – au denumit feudalitatea, pentru oamenii 
Revoluţiei, care au acţionat spre a o distruge, noţiunea de nobilime părea 
inseparabilă de ea. Şi totuşi nu există vreo asociaţie de idei mai vădit eronată. 
Măcar în măsura în care se caută să i se păstreze vocabularului istoric o 
oarecare precizie. Cu siguranţă, societăţile din epoca feudală nu erau croite pe 
principiul egalitarismului. Însă nu orice clasă dominantă este o nobilime. 
Pentru a merita acest nume, ea trebuie, se pare, să reunească două condiţii: 
mai întâi, să aibă un statut juridic propriu, care să confirme şi să materializeze 
superioritatea la care are pretenţia; în al doilea rând, ca acest statut să se 
perpetueze prin legătura de sânge – afară de cazul când se acceptă, în favoarea 
unor familii noi, posibilitatea de a li se permite accesul, dar în număr restrâns 
şi după norme riguros stabilite. Cu alte cuvinte, nu ajunge nici puterea de fapt,
nici chiar acea formă de ereditate, în practică totuşi atât de eficace, care, tot 
atât cât din transmiterea averilor, rezultă din sprijinul acordat copilului de 
nişte părinţi bine situaţi; mai e nevoie ca anume avantaje sociale precum 
ereditatea să fie recunoscute în drept. Îi tratăm noi astăzi, altfel decât cu ironie,
pe marii noştri burghezi drept nobilime capitalistă? Acolo chiar unde, ca în 
democraţiile noastre, privilegiile legale au dispărut, amintirea lor este aceea 
care alimentează conştiinţa de clasă: nu există nobil autentic dacă nu poate 
dovedi exercitarea atributelor nobiliare de către strămoşii lui. Or, în acest sens, 
singurul legitim, nobilimea nu a fost, în Occident, decât o apariţie relativ târzie.
Primele trăsături ale instituţiei începuseră să prindă contur abia din secolul al 
XH­lea. Ea s­a statornicit doar în secolul următor, tocmai când fieful şi vaiaia 
ituuaia în întregime, ca şi epoca at anterioară, o ignoraseră.
  Rin aceasta, prima vârstă feudală se opune civilizaţiilor a căror moştenire
irtată o primise. Imperiul Roman Târziu avusese ordinul senatorial, de sub 
primii Merovingieni, cei mai importanţi dintre supuşii romani ai i franc erau 
încă atât de mândri să­şi lege genealogia, în pofida ştergerii: giilor juridice de 
odinioară. La fel, multe dintre seminţiile germane seră anumite familii 
etichetate, în mod oficial, drept „nobile”: în limbă: iră„ edelinge, pe care textele 
latine îl redau prin nobiles şi care, în franco­idă, a supravieţuit îndelung sub 
forma adelenc. În această calitate, ele se iu de avantaje precise, îndeosebi de 
„un preţ al sângelui„ (prix du sang) dicat; membrii lor, cum spun documentele 
anglo­saxone, erau „născuţi: umpi„ decât ceilalţi oameni. Provenite, după toate 
aparenţele, din vechi iri de şefi locali – „prinţii de cantoane„, despre care 
vorbeşte Tacit – cele lulte dintre ele, acolo unde statul a luat forma monarhică, 
fuseseră. Jr îdate treptat de puterea lor politică în folosul dinastiei regale, 
ieşită, la k î, din rândurile lor. Aceasta nu le împiedica să păstreze mai multe 
urme îstigiul lor iniţial de „rase sacre”.
  Ar aceste distincţii nu au supravieţuit epocii regatelor barbare. Dintre 
irile de edelinge, multe, fără îndoială, s­au stins de timpuriu. Însăşi a lor le 
făcea ţinta preferată a răzbunărilor particulare, a proscripţiilor şi a ielor. Cu 
excepţia Saxoniei, ele erau, încă din perioada care a urmat it după invazii, 
foarte puţin numeroase: de exemplu, doar patru la zii din secolul al VH­lea. La 
franci, presupunând, ceea ce nu am putea; că şi acolo această aristocraţie de 
sânge să fi fost reprezentată într­o trecută, ea dispăruse, înaintea primelor 
noastre documente scrise. Tot dinul senatorial nu constituia decât o oligarhie 
disparată şi fragilă. Or caste, care­şi trăgeau orgoliul din antice reminiscenţe, 
nu se mai iau de la sine. În noile regate, motivele avute în vedere privind tatea 
dintre oamenii liberi erau de cu totul alt gen: bogăţia cu corolarul erea; şi 
serviciul regelui. Şi un atribut şi celălalt, cu toate că treceau, în practică, din 
tată în fiu, nu lăsau mai puţin calea deschisă unor iuni sau decăderi la fel de 
bruşte. Printr­o restrângere de sens extrem de îcativă, în Anglia, începând din 
secolul al IX­lea sau al X­lea, numai iţii regelui păstrau dreptul la numele de 
aetheling. Î altfel, istoria familiilor dominante, în prima vârstă feudală, nu are o 
ristică mai izbitoare decât scurtimea genealogiei lor. Cel puţin dacă ne l să 
eliminăm, o dată cu poveştile născocite de evul mediu însuşi, unerile 
ingenioase, dar fragile, pe care diverşi erudiţi din zilele noastre: lădit pe reguli 
prea ipotetice de transmitere a numelor proprii. De la de exemplu, care, după 
ce au jucat un rol important în Franţa ntală, au purtat, din 888 până în 1032, 
coroana Burgundiei, cel mai vechi ş cunoscut este un conte bavarez, a cărui 
fiică a fost luată în căsătorie de i^uuuvii/>­<­i nul. Jpiya ^unyiiui uc i uuiuusc 
a ap cil ui suu LUUOV1U cei aceea a marchizilor de Ivree, mai târziu regi ai 
Italiei, sub Carol Pleşuvul; a Liudolfingilor, duci de Saxonia, apoi regi ai Franţei
Orientale şi împăraţi, sub Ludovic Germanicul. Bourbonii, proveniţi din 
Capeţieni, sunt probabil azi cea mai veche dinastie din Europa; despre originile 
strămoşului lor, Robert cel Puternic, care, omorât în 866, se număra deja 
printre magnaţii Galiei, ce ştim noi totuşi? Doar numele tatălui său şi că poate 
avea sânge saxon1. Ca şi cum, inevitabil, o dată atinsă această fatală cotitură a
anului 800, obscuritatea era lege. Şi încă acestea sunt case deosebit de vechi şi
care, de aproape sau de departe, erau legate de aceste neamuri, ieşite în 
majoritatea lor din Austrasia ori din Transrenania, cărora primii Carolingieni le 
încredinţaseră principalele comandamente, pe tot întinsul Imperiului. În Italia 
de Nord, în secolul al XI­lea, Atonizii stăpâneau, pe spaţii largi, munţi şi câmpii;
ei descindeau dintr­un anume Siegfried, care, posesor al unor bunuri 
importante în comitatul Lucea, murise puţin înainte de 950; dincolo de aceasta,
nimic nu mai poate fi găsit. Mijlocul secolului al X­lea este şi momentul în care 
apar brusc Zăhringenii suabi, Babenbergii, veritabili fondatori ai Austriei, 
seniorii de Amboise. Iar, dacă am trece la familii senioriale modeste, firul s­ar 
rupe în mâinile noastre la o epocă încă mult mai târzie.
  Or, nu e suficient aici să dăm vina pe starea proastă a surselor noastre. 
De bună seamă, dacă înscrisurile („cartele”) din secolele al DC­lea şi al X­lea ar 
fi fost mai puţin rare, noi am descoperi şi alte filiaţii. Dar surprinzător e faptul 
că avem nevoie de aceste documente păstrate numai datorită hazardului. 
Liudolfingii, Atonizii, seniorii de Amboise, între alţii, şi­au avut, pe vremea 
măreţiei lor, istoricii proprii. Cum se face că aceşti cărturari să nu fi ştiut nimic
sau să nu fi vrut să ne spună nimic despre strămoşii stăpânilor lor? Într­
adevăr, transmise timp de secole printr­o tradiţie pur orală, genealogiile 
ţăranilor din Islanda ne sunt mult mai bine cunoscute decât acelea ale 
baronilor noştri medievali. În jurul acestora din urmă, în mod vizibil, nu­şi 
arăta nimeni interesul, de­a lungul generaţiilor, decât din momentul, de obicei 
relativ recent, în care una dintre ele îşi croise drum, pentru prima dată, către 
un rang cu adevărat înalt. Fără îndoială existau unele motive întemeiate pentru
a gândi că, dincolo de această dată aleasă, istoria liniajului nu va fi oferit nimic 
strălucitor: fie că pornise realmente de prea jos – celebra casă normandă de 
Belleme avea, se pare, ca strămoş, un simplu arbaletrier al lui Ludovic al IV­lea
{Louis d'Outre­Merf – fie, mai des, că rămăsese mult timp pe jumătate ascuns 
în mulţimea acelor mărunţi posesori de seniorii, despre care vom vedea mai 
încolo ce probleme ridică originea lor, ca grup. Dar principala cauză a unei 
tăceri, în aparenţă, atât de ciudate era că aceşti „puternici” nu formau o clasă
  1 Ultima expunere a problemei de către J. CALMETTE, în Annales du 
Midi, 1928.
  2 H. PRENTOUT, Les origines de la maison de Belleme, în Etudes sur 
quelques points d'histoire de Normandie, 1926.
  N scnsui ucpiui ai uuvainuiui. V^iiic Lii; e nODUlme Zice ucpic uc nţă 
nobiliară (quartiers). În speţă, generaţiile nobile nu aveau nici o ţă, pentru că 
nu exista nobilime.
 
  [FERITE SENSURI ALE CUVÂNTULUI „NOBIL”, [PRIMA VÂRSTĂ 
FEUDALĂ ista nu înseamnă, însă, că din secolul al IX­lea până în secolul al XI­
tntul „nobil” (în latină nobilis) nu se întâlneşte destul de des în te. Dar el se 
mărginea să marcheze, în afara oricărei accepţii juridice > preeminenţă de fapt 
sau de opinie, după criterii variabile aproape de ită. El comportă, mai 
întotdeauna, ideea unei distincţii de naştere; dar 2a a unei anumite averi. 
Uitaţi­vă cum, comentând, în secolul al VIII­isaj din Regula Sfântului Benedict, 
Paul Diacre, îndeobşte mai exact, e aceste două interpretări şi se încurcă în 
ele3. Prea schimbătoare îngădui definiţii riguroase, aceste întrebuinţări, încă de
la începutul ale, răspundeau cel puţin câtorva mari orientări, ale căror 
vicisitudini r instructive.
  Vreme în care atâţia oameni trebuiau să accepte că­şi deţin pământul 
senior, până şi numai faptul de a scăpa de această aservire părea un 
superioritate. Nu e de mirare aşadar că posesia unui alodiu – chiar dacă a 
decât natura unui simplu bun ţărănesc – a fost considerată uneori ca o 
îndreptăţire la numele de „nobil” – noble sau edel. Trebuie remarcat, că în 
majoritatea textelor în care figurează, cu acest calificativ, mici i de alodii, ei nu 
sunt văzuţi atribuindu­şi­1 decât pentru a­1 abandona i, făcându­se fermieri 
dependenţi {tenanciers) sau şerbi ai unui om
  Dacă, de la sfârşitul secolului al Xl­lea, nu se mai întâlnesc deloc „nobili”,
care nu erau în realitate decât oameni destul de modeşti, u s­a datorat doar 
modului cum se cristaliza, după reguli total diferite, mceptul de nobleţe. 
Categoria socială însăşi, într­o mare parte a ului, pierise aproape complet, prin 
stingere.
  Imăraţi sclavi îşi dobândiseră libertatea în epoca francă. Fireşte, aceşti x 
erau acceptaţi cu uşurinţă ca egali de către familiile lipsite din t de tara servilă. 
„Liberului”, care putea fi un fost sclav eliberat sau ntul, încă foarte apropiat, al 
unui eliberat din sclavie, romanii i­1 i odinioară pe purul „născut din părinţi 
liberi” (ingenu); dar în latina le două cuvinte deveniseră aproape sinonime. O 
rasă fără pată nu era o veritabilă nobilime, în sensul vag pe care îl avea în mod 
obişnuit nen? „A fi nobil înseamnă să nu numeri printre strămoşi pe nimeni El 
fost supus la servitute”. Astfel se exprima încă, spre începutul iotheca 
Casinensis, voi. IV, pag. 151.
  Secolului al Xl­lea, o glosă italiană, sistematizând o datină din care se pot
găsi altundeva mai multe urme4. Nici acolo, utilizarea nu a supravieţuit 
transformărilor suferite de clasificările sociale; în cea mai mare parte, 
moştenitorii foştilor sclavi eliberaţi, aşa cum s­a văzut, nu au întârziat să 
redevină pur şi simplu şerbi.
  Cu toate acestea se găseau, chiar printre cei mici, indivizi care, supuşi ai 
unui senior în ceea ce priveşte pământul lor, ştiuseră totuşi să­şi păstreze 
„libertatea” personală. În mod inevitabil, unei calităţi devenite atât de rare i se 
ataşa sentimentul unei onorabilităţi deosebite, care putea fi numită „nobleţe” 
fără a contraria obiceiurile timpului. De fapt, unele texte, ici şi colo, par să 
încline către această echivalenţă. Dar ea nu putea fi absolută. Nobili să fie oare 
toţi cei ce compun masa de oameni zişi liberi, dintre care mulţi, în calitate de 
tenanciers, erau constrânşi la corvezi grele şi umilitoare? Pentru a se impune 
opiniei generale, ideea era într­adevăr prea opusă imaginii pe care aceasta şi­o 
făcea despre valorile sociale. Sinonimia, fugitiv întrezărită, între cuvintele 
„nobili” şi „liberi” nu avea să lase urme durabile decât în vocabularul unei 
forme speciale de subordonare: vasalitatea militară. Spre deosebire de mulţi 
dependenţi, rurali sau servitori de casă, fidelitatea vasalilor nu se moştenea în 
nici un fel, iar serviciile lor erau cât se poate de compatibile cu cea mai 
pretenţioasă noţiune de libertate: printre toţi „oamenii” seniorului, ei au fost 
„oamenii săi liberi” prin excelenţă; mai presus de celelalte fiefuri, loturile lor 
(tenures) au meritat, o ştim, numele de „fiefuri libere” (francs­fiefsf. Şi cum, în 
mulţimea pestriţă care trăia sub oblăduirea seniorului, rolul lor de însoţitori 
militari şi de sfătuitori {conseillersf le dădea ţinută aristocratică, ei se vor vedea 
de asemenea diferenţiindu­se de această mulţime prin frumosul titlu de 
nobleţe. Bisericuţa pe care, spre mijlocul secolului al IX­lea, călugării de la 
Saint­Riquier o rezervau personalului vasalic, întreţinut la curtea abaţială, 
purta numele de „capelă a nobililor”, în contrast cu cea a „mulţimii vulgare” 
unde meşteşugarii şi slujbaşii mărunţi, grupaţi şi ei în jurul mănăstirii, 
ascultau liturghia. Dispensându­i de serviciul ostăşesc pe fermierii (tenanciers) 
călugărilor de la Kempten, Ludovic cel Pios menţiona că această scutire nu se 
aplica defel „celor mai nobile persoane”, înzestrate cu „beneficii” (bienfaits) de 
către abaţie7. Dintre toate accepţiile termenului, aceasta, care tindea să 
confunde cele două noţiuni, de vasalitate şi de nobleţe, era menită celui mai 
mare viitor.
  Pe o treaptă mai sus, în fine, acest cuvânt cheie putea servi la 
diferenţierea – printre oamenii care nu erau nici de origine servilă, nici angajaţi 
în legături de
  4 Mon. Germ. L. L., voi. IV, pag. 557, col. 2,1.6.
  5 Franc­fief= fief al cărui deţinător nu era supus decât obligaţiei unor 
servicii reduse.
  — Nota trad.
  6 Vasalii îi erau datori seniorului cu auxilium („ajutor militar”) şi 
consilium („sfiit”).
  — Nota trad.
  7 HARIULF, Chronique, ed. LOT, pag. 308.
  — Monumente boica, voi. XXVIII, 2, pag. 27, no XVII.
  I dependenţă – a celor mai puternice familii, mai vechi, mai înzestrate cu 
igiu. „Nu mai există nobili în regat?”, exclamau, potrivit mărturiei unui car, 
„magnaţii” din Franţa Occidentală, atunci când îl vedeau pe Carol cel Iu 
conducându­se în toate după sfaturile favoritului său Haganon8. Or parvenit, 
oricât de mediocră i­ar fi fost originea în comparaţie cu marile contale, cu 
siguranţă nu era de un rang mai puţin ridicat decât războinicii să pe care 
Saint­Riquier îi primea în capella nobilium. Dar atunci epitetul i, oare, vreodată
altceva decât o superioritate relativă? Este semnificativ 1 că îl găsim folosit 
frecvent la comparativ: nobilior, „mai nobil” decât iul.
  Totuşi, pe durata primei vârste feudale, utilizările sale cele mai modeste 
au rut puţin câte puţin; şi s­a tins din ce în ce mai mult să fie rezervat acelor iri
de personaje importante cărora perturbările în funcţionarea statelor şi alizarea 
legăturilor de protecţie le permiseseră ridicarea, în societate, la o >nderenţă 
crescândă. Aceasta cu un sens încă foarte labil, străin de orice zie privitoare la 
statut sau castă. Dar nu fără un sentiment deosebit de nic al supremaţiei 
rangului, astfel etichetat. De bună seamă imaginea unei i ierarhice puternic 
resimţite obseda spiritele acelor participanţi la un de pace„ care, în 1023, jurau
să nu atace „femeile nobile”; nicidecum nu orba de celelalte9. Într­un cuvânt, 
dacă nobilimea, ca o clasă juridică, lea necunoscută, din acest moment, cu 
preţul unei uşoare simplificări a nologiei, este pe deplin îngăduit să se 
vorbească de o clasă socială a ilor şi, mai ales poate, de un mod de viaţă nobil. 
Căci tocmai prin natura or, prin exercitarea comenzii şi prin moravuri se 
definea în principal tă colectivitate.
  CLASA NOBILILOR, CLASĂ SENIORIALĂ
  „lasă stăpânitoare de pământuri, s­a spus uneori despre această clasă 
lantă? Dacă se înţelege prin aceasta că, în cea mai mare parte, membrii i 
scoteau veniturile dintr­o stăpânire exercitată asupra solului, de acord, e altă 
sursă, de altfel, ar fi putut ei să le obţină? Mai trebuie adăugat că perea de taxe
de trecere (peages), de taxe de târg, de redevenţe impuse anumite meserii nu 
figurau cu siguranţă, acolo unde ele erau posibile, e bunurile cele mai puţin 
căutate. Trăsătura caracteristică rezida în forma atării. Dacă ogoarele sau, în 
chip mult mai neobişnuit, prăvălia ori ate­îl hrăneau pe nobil, aceasta se 
petrecea întotdeauna graţie muncii altor ni. Cu alte cuvinte, el era înainte de 
toate un senior. Condiţie minimă căci
  RICHER, Histoires, I, c. 15.
  Jurământ de pace (serment de paix) din Beauvais în PFISTER, fctudes 
sur la regne de lePieux, 1885, pag. LXI.
  Utşi nu luaiv pviair. Iiajx^ii' ai ^oiui lliuu uc viaţa jjui^a xi ^ (uiiivai uiwpi
iiuumai aveau şansa de a poseda seniorii – să ne gândim la vasalii întreţinuţi în
casa căpeteniei sau la fiii mai mici, hărăziţi adesea unui veritabil nomadism 
războinic – oricine era senior se situa, prin chiar acest fapt, în pătura 
superioară a societăţii.
  Or aici apare o problemă, obscură între toate acelea pe care le pune 
geneza civilizaţiei noastre. Dintre familiile senioriale, un anumit număr, fără 
îndoială, descindeau din aventurieri plecaţi de la nimic, militari profesionişti 
deveniţi, pe seama averii patronului, vasalii săi înzestraţi cu fiefuri. Alţii, poate, 
îi aveau ca strămoşi pe unii dintre acei ţărani bogaţi a căror transformare în 
rentieri de loturi dependente {tenures) strânse laolaltă se întrezăreşte prin 
anumite documente din secolul al X­lea. Cu siguranţă, totuşi, nu acesta era 
cazul cel mai frecvent. Senioria, într­o mare parte a Occidentului, era, în forme,
la origine, mai mult sau mai puţin rudimentare, un lucru foarte vechi. Sucită şi
răsucită oricât problema, e sigur că nici prin ea clasa seniorilor nu a avut o 
vechime mai mică. Printre personajele cărora sătenii din timpurile feudale le 
datorau redevenţe şi corvezi, cine o să ne spună vreodată câţi ar fi putut, dacă 
ar fi ştiut­o, să­şi înscrie în arborele genealogic misterioasele eponime de la 
atâtea dintre satele noastre – Brennos de la Bernay, Cornelius de la 
Cornigliano, Gundolf de la Gundolfsheim, Aelfred de la Alversham – sau unii 
dintre acei conducători locali din vechea Germanie, pe care Tacit ni­i descrie 
îmbogăţiţi de „cadourile” oamenilor de rând? Firul se pierde în întregime. Dar 
nu e imposibil ca, o dată cu opoziţia fundamentală dintre stăpânii senioriilor şi 
mulţimea nenumărată a ţăranilor dependenţi (ţenanciers), să nu atingem una 
dintre cele mai străvechi linii de clivaj din societăţile noastre.
  4. VOCAŢIA RĂZBOINICĂ
  Dacă posedarea unor seniorii era semnul distinctiv al unei demnităţi cu 
adevărat nobiliare şi, împreună cu tezaurele de monede sau de bijuterii, 
singura formă de avere care să fi părut compatibilă cu un rang înalt, aceasta se
datora mai întâi puterilor de comandă asupra altor oameni, pe care ea le 
presupunea. A existat vreodată vreun mai sigur temei de autoritate decât să 
poţi spune: „eu vreau”? Dar mai era şi faptul că însăşi vocaţia nobilului îi 
interzicea orice activitate economică directă. El era îndatorat trup şi suflet 
funcţiei sale specifice: aceea de războinic. Această ultimă trăsătură, care este 
esenţială, explică partea de contribuţie pe care au adus­o vasalii militari la 
formarea aristocraţiei medievale. Ei nu au constituit­o însă în întregime. Cum 
să­i fi exclus din ea tocmai pe stăpânii senioriilor alodiale, imediat asimilaţi, de 
altfel, prin moravuri, vasalilor deţinători de fiefuri şi uneori mai puternici decât 
ei? Grupurile vasalice, totuşi, au reprezentat în ea, neîndoios, elementul de 
bază. Şi aici evoluţia vocabularului anglo­saxon ilustrează admirabil trecerea de
la de viaţă. Acolo unde legile vechi opuneau eorl şi ceorl – nobil, în sensul inie 
al numelui, şi simplu om liber – cele mai recente, păstrând al doilea n al 
antitezei, îl înlocuiesc pe primul prin cuvinte ca thegn, thegnborn, icund: 
companion sau vasal – înainte de toate vasalul regal – sau „născut isali”.
  ^eea ce nu înseamnă că vasalul ar fi fost singurul care să poată, să ască 
şi chiar să fie amator să se bată. Cum să fi fost aşa pe durata acestei: vârste 
feudale, impregnată, pe toată scara societăţii, de sus şi până jos, de [sau de 
teama violenţei? Legile care aveau să restrângă sau să interzică armelor de 
către clasele inferioare nu au apărut înaintea celei de­a doua ăţi a secolului al 
XH­lea; ele au coincis atât cu progresele ierarhizării: e, cât şi cu o potolire 
relativă a tulburărilor. Călătorind în caravane, torul circula, aşa cum îl prezintă
o „constituţie” a lui Frederic Barbarossa, mda la şa„: o dată întors la tejgheaua 
lui, el păstra obiceiurile contractate sul acestei vieţi de aventuri care era pe 
atunci negoţul. Despre mulţi ezi, în vremea turbulentei renaşteri urbane, se 
putea spune, aşa cum o Gilbert de Mons despre cei din Saint­Trond, că erau 
„de temut în irea armelor„. În măsura în care nu este doar o legendă, tipul 
tradiţional al etarului de prăvălie inamic al acţiunilor războinice corespunde 
epocii ţului stabil, opus străvechiului nomadism al „picioarelor prăfuite„10: 
începând din secolul al XlII­lea, nu înainte. De altfel, oricât de puţin oase vor fi 
fost armatele medievale, recrutarea lor nu s­a limitat niciodată nentul nobiliar. 
Seniorul îşi căuta infanteriştii printre sătenii săi. Iar dacă, ind din secolul al 
Xll­lea, obligaţiile militare ale acestora au fost nnate ca împuţinându­se treptat,
dacă îndeosebi restrângerea, foarte ntă, a duratei de prezenţă sub arme la o zi a
avut ca efect să restrângă ea contingentelor rurale la simple operaţiuni de 
poliţie locală, această >rmare a fost perfect contemporană cu diminuarea 
serviciilor militare ale fiefurilor. Suliţaşii sau arcaşii ţărani nu au cedat însă 
tocmai atunci/asalilor. Ei au fost făcuţi inutili de apelul la mercenari, care, în 
acelaşi nt, permitea să contrabalanseze neajunsurile cavaleriei daţinătorilor de. 
Dar vasal sau, acolo unde el mai exista, chiar senior posesor de alodiu, ui” din 
primele timpuri feudale, faţă de atâţia soldaţi „de ocazie”, avea ca iră proprie 
aceea de a fi un războinic mai bine înarmat şi totodată un nic profesionist.
  Lupta călare; sau cel puţin, dacă din întâmplare, în timpul acţiunii, era 
descălecând, el totuşi nu se deplasa decât pe cal. în afară de aceasta, el; u 
întreg echipamentul. Ofensiv: lancea şi spada, câteodată ghioaga de
  Defensiv: coiful, care proteja capul; apoi, acoperind corpul, un veşmânt 
„Picioare prăfuite” (fr. pieds poudreux, engl. piepowders) = negustori ambulanţi 
din evul Nota trad.
  În totul sau în parte metalic; braţul, în fine, ţinea scutul, triunghiular 
sau rotund. Dar nu calul singur era acela care, la drept vorbind, îl făcea pe 
cavaler. Nu­şi datora oare această calitate şi celui mai umil însoţitor al său, 
slujitorul însărcinat să îngrijească animalele şi să mâne, de­a lungul drumului, 
caii de schimb? Uneori chiar armatele cuprindeau, alături de greoaia cavalerie 
nobiliară, călăreţi echipaţi mai uşor, care erau numiţi de obicei „sergenţi” 
(sergents)11. Ceea ce caracteriza cea mai înaltă clasă a combatanţilor era 
asocierea calului şi a armamentului complet.
  Perfecţionările acestuia din urmă, începând din epoca francă, făcându­1 
totodată mai costisitor şi mai greu de mânuit, închiseseră din ce în ce mai 
straşnic accesul la acest mod de a purta război pentru cel care nu era 
deopotrivă bogat, sau fidel al unui bogat, şi om de meserie. Trăgându­se din 
adoptarea scării la şa toate consecinţele, s­a abandonat, către secolul al X­lea, 
scurta haste12 de odinioară, învârtită deasupra capului cu braţul întins, ca o 
dardă, substituindu­i­se lunga şi greoaia lance modernă, pe care războinicul, în
lupta corp la corp, o ţinea la subsuoară, iar în repaus o sprijinea chiar de scara
şeii. Coifului i s­a adăugat aşa­numitul nasal13, mai târziu viziera. În fine, la 
brogne, un fel de haină de protecţie din piele sau din stofă, pe care erau cusute 
cercuri sau plăci de fier, a cedat locul cămăşii de zale, probabil de provenienţă 
arabă; ţesută în întregime din zale metalice, ea era de o fabricaţie mult mai 
delicată, chiar dacă nu fusese importată. Încetul cu încetul, de altfel, 
monopolul de clasă, care la început fu impus de simple necesităţi practice, 
deveni un drept. Funcţionarilor senioriali pe care se străduiau să­i menţină 
într­o înţeleaptă mediocritate, călugării de la Beaulieu, ceva după 970, le 
interziceau portul scutului şi al spadei; cei de la Sankt­Gall, cam în acelaşi 
moment, le reproşau intendenţilor lor că au armuri prea frumoase14.
  Or, să ne închipuim, în dualitatea sa esenţială, o trupă din acel timp. De 
o parte, o pedestrime prost înzestrată atât pentru atac, cât şi pentru apărare, 
înceată în alergarea la asalt ca şi la fugă, degrabă istovită de lungi mărşăluiri 
pe drumuri rele sau peste câmpuri. De cealaltă, privindu­i de la înălţimea 
bidiviilor lor pe nenorociţii care, „mizerabil” cum spune un roman de curte, îşi 
târau paşii prin noroi şi praf, soldaţi robuşti, mândri că pot lupta şi manevra 
cu repeziciune, cu pricepere şi eficienţă: singura forţă, într­adevăr.
  — Ne spune biograful Cidului – a cărei socoteală merită să fie ţinută 
atunci când se face
  11 în evul mediu, termenul fr. de sergents, provenit din lat. servientes, 
desemna şi nişte slujbaşi mai mărunţi ai justiţiei regale (ex. Ajutorii de 
portărei).
  — Nota trad.
  12 Haste, hast, arme d'hast (termen de istorie militară) = armă albă al 
cărei vârf de fier era fixat la capătul unui băţ de lemn (din lat. hasta = lance).
  — Nota trad.
  13 Nasal (termen de istorie militară) = prelungire verticală pornită din 
creştetul coifului, destinată să apere nasul.
  — Nota trad.
  14 DELOCHE, Cartulaire de l'abbaye de Beaulieu, no. L.
  — Casus S. Galii c. 48.
  Itoarea unei armate15. Într­o civilizaţie în care războiul era o chestiune 
de zi, nu exista vreun contrast mai viu decât acela. Devenit cvasisinonim ii, 
„cavaler” a devenit echivalent şi cu nobil. Şi reciproc, mai multe texte la 
valoarea unui termen juridic, pentru a­1 aplica oamenilor mărunţi,; 
dispreţuitor de pedones, „pedestraşi”. Îndrăzni­vom să­1 traducem: ge­
pietre„ (pousse­cailloux) '? La franci, spune emirul arab Ousâma, superioritate 
le aparţine cavaleriştilor. Aceştia sunt cu adevărat singurii i care contează. Ei 
sunt cei care dau sfaturi; ei sunt cei care împart ea”16.
  , în faţa unei opinii care avea motive întemeiate să preţuiască în mod cu; 
osebit forţa, sub aspectele sale cele mai elementare, cum s­ar fi putut ca ral 
prin excelenţă să nu fi fost cel mai temut, căutat şi respectat dintre i? O teorie 
foarte răspândită pe atunci înfăţişa comunitatea umană ă în trei „ordine” 
(prdres): cei care se roagă, cei care se bat, cei care se. Aceasta, de comun acord,
pentru a­1 pune pe al doilea mult deasupra e­al treilea. Dar mărturia epopeii 
merge încă şi mai departe: soldatul nu dcidecum să considere misiunea sa ca 
superioară chiar şi aceleia a istului în rugăciune. Orgoliul este unul dintre 
ingredientele esenţiale ale i conştiinţe de clasă. Acela al „nobililor” din epoca 
feudală a fost, înainte e, un orgoliu războinic.
  ; altfel războiul, pentru ei, nu era doar o datorie ocazională: faţă de de 
rege, de neam. El reprezenta mult mai mult: o raţiune de a trăi.
  3RITZ MEYER, Die Stănde. Dargestelt nach den altfr. Artus­un 
Abenteuerromanen, g. 114.
  — Poema del mio Cid, ed. MENENDEZ PIDAL, v. 918.
  H. DERENBOURG, Ousâma Ibn Mounkidh, voi. I (Publications Ecole 
Langues îs, seria a H­a, T. XII, 1), pag. 476.
  CAPITOLUL AL II­LEA VIAŢA NOBILĂ
  1. RĂZBOIUL
  „Ce mult îmi place voiosul timp al Paştilor/care aduce frunze şi flori; /şi 
îmi place să ascult bucuria/păsărilor care fac să răsune/cântecele lor în 
crâng. /Dar îmi place şi când văd, pe pajişti, /corturi şi pavilioane înălţate; /şi 
îmi creşte inima/când văd, rânduiţi pentru luptă, /cavaleri şi cai înzăuaţi; /şi 
îmi place când gonacii/alungă din cale oameni şi vite; /şi când văd în urma 
lor/venind o mare mulţime de militari; /şi drag îi e inimii mele/când văd 
castele tari împresurate/cu zidurile de incintă sfărâmate şi năruite/şi oastea, 
pe margine, /înconjurată toată de şanţuri, /cu un şir de pari înalţi 
împletiţi. /Mulţimi de arme, spade, coifuri colorate, /scuturi, le vom vedea 
tăiate şi în bucăţi/chiar după începerea luptei/şi un mare număr de vasali 
loviţi laolaltă, /pe unde vor rătăci la întâmplare/caii morţilor şi răniţilor. /Şi 
când în luptă se va intra, /orice om de familie bună/să nu se mai gândească 
decât să despice capete şi braţe; /căci mai bine mort decât viu învins. /Şi vă 
spun, nu găsesc nicăieri atâta desfătare/nici în mâncare, nici în băutură, nici 
în dormit/cât să aud strigătul „Pe ei!„/ridicându­se din ambele părţi, 
nechezatul cailor fără călăreţi în umbra pădurii/şi chemările „Ajutor! Ajutor!
„; /să văd căzând pe iarbă, dincolo de şanţuri, mari şi mici; /să văd în fine 
morţii care, la şold/au încă bucăţile rămase din lăncile rupte cu fanioanele1 
lor.”
  Aşa cânta, în a doua jumătate a secolului al Xll­lea, un trubadur, pe care
trebuie probabil să­1 identificăm cu nobilul de ţară din regiunea Perigord 
Bertrand de Bora2. Precizia vizuală şi elanul admirabil, care contrastează cu 
platitudinea unei poezii de obicei mai convenţionale, sunt datorate unui talent 
peste nivelul general. Sentimentul, în schimb, nu avea nimic excepţional: 
martore multe alte lucrări, ieşite din acelaşi mediu, în care acesta se manifestă,
cu mai puţină strălucire, fără îndoială, dar cu o spontaneitate egală. In războiul
„proaspăt şi vesel”, cum avea să zică, în zilele noastre, cineva care era menit să­
1 vadă de nu prea aproape, nobilul îndrăgea mai întâi desfăşurarea unei forţe 
fizice de animal frumos, savant întreţinute prin exerciţii permanente, începute 
din copilărie. Repetând vechiul proverb carolingian, „cine, fără să se urce pe 
cal, a rămas la şcoală până la doisprezece ani, nu mai e bun decât să se facă 
preot”, spune un poet german3. Interminabilele istorisiri despre lupte neobiş­
  1 Pennon (termen istoric) = steguleţ triunghiular, prins la o lance de 
cavalerist.
  — Nota trad.
  2 Ed. APPEL, no. 40; comparaţi, de exemplu, Girart de Vierme, ed. 
YEANDLE, vezi 2108 şi urm.
  3 HARTMANN VON AUE, Gregorius, vezi 1547­1553.
  De care e plină epopeea sunt elocvente documente psihologice. 
Cititorului; i, pe care monotonia lor îl plictiseşte la culme, îi vine greu să se 
convingă cultătorul de odinioară găsea atâta plăcere în ele; atitudine de om 
dedicat ului faţă de povestirea unor competiţii sportive! În creaţiile bazate pe 
inaţie cum sunt cronicile, portretul bunului cavaler insistă înainte de toate a 
calităţilor sale de atlet: el este „osos” (pssu), „cu membre lungi, groase”), corpul 
„bine proporţionat” (bien taille) şi brăzdat de cicatrice îice de cinste, cu umerii 
largi, largă şi – aşa cum se cuvine pentru un sţ – „înfurcătura” (l'enfourchuref'. 
Şi cum această forţă trebuie hrănită, şi un apetit zdravăn pare să fie semnul 
distinctiv al viteazului (preux). În ui Cântec al lui Wilhelm, cu rezonanţe atât de
barbare, ascultaţi­o pe? Guibourc care, după ce 1­a servit la marea masă a 
castelului pe tânărul t, nepot al soţului ei, i se adresează acestuia din urmă:
  Pe Dumnezeul meu! Cinstite senior! Acela este cu adevărat din neamul 
vostru, Care mănâncă aşa o mare ciozvârtă de porc şi din două înghiţituri bea 
un setier5 de vin; Dur război trebuie să­i facă vecinului său.6
  ) ar un corp suplu şi musculos, e de prisos să o spunem, nu ajunge să 
facă ivaler ideal. Mai trebuie să i se adauge curajul. Şi chiar şi pentru că dă ui 
acestei virtuţi să se manifeste, războiul aduce atâta veselie în inimile oameni 
pentru care îndrăzneala şi dispreţul faţă de moarte sunt, într­o are măsură, 
valori profesionale. De bună seamă, această vitejie nu exclude leauna groaza 
înnebunitoare – i s­a văzut chipul în faţa vikingilor – nici Ies recurgerea la 
şiretlicuri primitive. Că totuşi clasa cavalerilor a ştiut să tă, istoria, în această 
privinţă, e de acord cu legenda. Indiscutabilul ei n se hrănea din multe 
elemente diferite, alternând rând pe rând: simplă idere fizică a unei fiinţe 
sănătoase; furie desperată – „înţeleptul” Olivier i, atunci când se simte „mâhnit 
de moarte”, nu dă lovituri atât de teribile „ca să se răzbune pe săturate” ­; 
devotament pentru o căpetenie sau, când ba de Războiul Sfânt, pentru o cauză;
iubire de glorie, personală sau tivă; în faţa ineluctabilului destin, această 
acceptare fatalistă din care: ura nu ne oferă exemple mai dureroase decât unele
cânturi printre sie din Nibelungenlied; speranţă, în fine, a recompenselor de pe 
lumea tă, asigurate, nu doar celui care moare pentru Dumnezeul său, dar şi ia 
care moare pentru stăpânul său.
  Enfourchure şi enfourcher = a încăleca un cal = spaţiul de deschidere a 
picioarelor, în ostru pentru a sta călare pe cal.
  — Nota trad.
  Setier = veche măsură pentru cereale şi lichide.
  — Nota trad.
  La changun de Guillelme, ed. SUCHIER, vezi 1055 şi urm.
  Farmec: cel al unui remediu împotriva plictiselii. Căci pentru aceşti 
oameni a căror cultură a rămas mult timp rudimentară şi care – exceptându­i 
pe câţiva baroni şi anturajul lor – nu erau defel ocupaţi cu mari griji 
administrative, viaţa de zi cu zi se transforma cu uşurinţă într­o monotonie 
posomorâtă. Aşa s­a născut o poftă de variaţie care, atunci când pământul 
natal nu îi oferea o împlinire suficientă, îşi căuta satisfacerea în ţinuturile 
îndepărtate. Hotărât să pretindă de la vasalii săi un serviciu impecabil, Wilhelm
Cuceritorul spunea despre unul dintre ei, căruia tocmai îi confiscase fiefurile ca
să­1 pedepsească pentru că îndrăznise, fără aprobarea lui, să plece la cruciada 
din Spania: „Nu cred că se poate întâlni, în armată, un cavaler mai bun; dar el 
este nestatornic, risipitor şi îşi petrece tot timpul cutreierând ţările”7. Despre 
câţi alţii ar fi putut repeta aceleaşi cuvinte? Acest spirit de nomad a fost, fără 
discuţie, răspândit îndeosebi la francezi. Motivul era că patria lor nu le oferea, 
ca Spania pe jumătate musulmană, sau, în mai mică măsură, Germania cu 
frontiera sa slavă, terenuri de cuceriri sau de incursiuni foarte apropiate; nici, 
tot ca în Germania, constrângerile şi plăcerile marilor expediţii imperiale. 
Probabil de asemenea, clasa cavalerilor era aici mai numeroasă decât în alte 
părţi, prin urmare lipsită de spaţiu suficient. În Franţa chiar, s­a observat 
adesea că Normandia a fost, dintre toate provinciile, cea mai bogată în 
aventurieri îndrăzneţi. Deja germanul Otto de Freising vorbea despre „rasa 
foarte agitată a normanzilor”. Moştenire a sângelui vikingilor? Poate. Dar mai 
ales efect al păcii relative pe care, în acest principat puternic centralizat, ducii 
au făcut­o să domnească de timpuriu: nu aveau decât să meargă să caute în 
afară ocazia loviturilor de spadă dorite. Flandra, unde condiţiile politice nu erau
prea diferite, a furnizat peregrinărilor războinice un contingent aproape egal.
  Aceşti cavaleri rătăcitori – expresia aparţine timpului8 – i­au ajutat în 
Spania pe creştinii autohtoni să recucerească de la Islam nordul peninsulei; au 
fundat, în Italia de sud, statele normande; s­au angajat, încă dinaintea primei 
cruciade, ca mercenari în serviciul Bizanţului, pe drumurile Orientului; şi­au 
găsit, în fine, în cucerirea şi apărarea Mormântului lui Cristos câmpul de 
acţiune preferat. Fie că se purta în Spania sau în Siria, războiul sfânt nu oferea
oare atracţia unei aventuri dublate de o faptă pioasă? „Nu mai e nevoie să duci 
o viaţă grea în cel mai sever dintre ordine.” cântă un trubadur; „prin acţiuni 
care aduc glorie, scapi totodată de infern: ce să ceri mai mult?”9 Aceste pribegii
au contribuit la menţinerea legăturilor între lumi pe care le separau distanţe 
atât de lungi şi contraste atât de vii: ele au răspândit, în afara hotarelor sale 
proprii, cultura occidentală, şi în special franceză. Nu e temă de meditaţie, de 
exemplu,
  7 ORDERIC VIDAL, Histoire ecclesiastique, ed. LE PREVOST. Vol. III, 
pag. 248.
  8 Guillaume le Marechal, ed. P. MEYER, vezi 2777 şi 2782 (e vorba de 
altfel despre cavaleri care frecventează turnirele).
  9 PONS DE CAPDEUIL, în RAYNOUARD, Choix, IV, pag. 89 şi 92.
  IUI unui iivi yv tc ± r L*rii^isjis*s *­ wMţsi, * ui uv uil ginii, „^ i ~j/, ui 
nu^ ww inda o expediţie pe malurile Lacului Van? În acelaşi timp, drenările 
astfel icate în grupurile cele mai turbulente din Occident cruţau civilizaţia uia, 
ameninţată să piară în lupte intestine. Cronicarii ştiau bine că ieauna, la 
începutul unei cruciade, ţările vechi, regăsind oleacă de pace, rau mai bine10.
  Dbligaţie juridică, uneori, plăcere, adesea, războiul putea şi să­i fie impus
erului ca o chestiune de onoare. Nu s­a văzut oare, în secolul al Xll­lea, ordul 
însângerat pentru că un senior, care­i găsea unuia dintre nobilii săi ii 
înfăţişarea unui fierar, a avut prostul gust să nu o ţină pentru el? 11 Dar iul 
mai era încă – şi poate mai ales – o sursă de profit. Într­adevăr, tria nobiliară 
prin excelenţă. 5­au citat mai sus efuziunile lirice ale lui Bertrand de Born. Or, 
el însuşi nu nici un secret din motivele mai puţin glorioase care, în mod 
deosebit, îl nnau „să nu găsească vreo plăcere în pace”. De ce, spune el undeva,
aş fi „ca oamenii bogaţi să se urască între ei”? „Pentru că un om bogat e mult 
îobil, generos şi receptiv în timp de război decât în timp de pace”. Şi mai 1 la 
anunţarea ostilităţilor: „O să râdem. Căci baronii ne vor iubi tare. Şi dacă 
doresc să rămânem cu ei.
  — Ne vor da barbarins (era o monedă imoges)”. Dar această mare 
dragoste pentru lupte mai are şi un alt motiv: npetă, tobe, drapele şi fanioane 
de lance/şi stindarde şi cai albi şi negri, /; e vom vedea în curând. ŞI vremurile 
vor fi bune; /căci noi le vom lua tarilor averile, /iar pe drumuri nu vor mai 
umbla vite de muncă, /ziua, în nă siguranţă; nici burghezi fără a se teme de 
nimic, /nici negustorul care e către Franţa; /dar acela va fi bogat care va lua 
din plin„. Poetul aparţinea i clase de mărunţi posesori de fiefuri – de vasali ai 
vasalilor (vavasseurs), se numeşte el însuşi – a căror viaţă la „manorul”12 
strămoşesc nu era ă doar de veselie; căci nu era întotdeauna foarte uşoară. 
Războiul aici! Prilejuind dărnicia marilor seniori şi bune prăzi.
  Dhiar faţă de vasalii pe care îi chemau alături de el cele mai stricte oriri 
ale serviciului, grija pentru prestigiul său, ca şi pentru interesul său, ur, îi 
impunea baronului să nu­şi cruţe punga. Voia el să­i reţină pe nii fiefului peste
timpul stabilit, să­i ducă mai departe ori să­i cheme sub mai des decât nu 
părea să o permită cutuma, devenită din ce în ce mai aasă? Era obligat să­şi 
mărească dărnicia. În fine, faţă de insuficienţa îndă a contingentelor vasalice, 
nu a mai existat curând nici o armată care poate lipsi de ajutorul acestei 
mulţimi rătăcitoare de războinici asupra
  0 ERDMANN, LXX, pag. 312­313.
  1 GEOFFROI DE VIGEOIS, I, 6 în LABBE, Bibliotheca, voi. II, pag. 281.
  2 Fr. manoir = odinioară, locuinţa unui proprietar de fief care nu avea 
dreptul să uiască un castel cu donjon (turn); în prezent, locuinţă de oarecare 
importanţă, înconjurată lanţuri. În engleză: manor = moşie, seniorie, conac.
  — Nota trad.
  Cărora se exercita atât de puternic atracţia aventurii, cu condiţia ca la 
speranţa marilor fapte de arme să se adauge aceea a câştigului. Cu cinism, 
Bertrand al nostru i se oferea contelui de Poitiers. „Eu pot să vă ajut. Am deja 
scutul pe braţ şi coiful pe cap. Fără bani, totuşi, cum să pornesc la luptă?”13
  Dar dintre darurile superiorului, cel mai frumos părea cu siguranţă 
permisiunea de a lua pradă. Tot acesta era şi principalul câştig pe care, în 
micile războaie locale, cavalerul, luptând pentru el însuşi, îl aştepta de la 
sorocul bătăliei. Pradă dublă, de altfel: de oameni şi de lucruri. Fără îndoială, 
legea creştină nu mai îngăduia ca prizonierii să fie aduşi în stare de sclavie: cel 
mult erau transmutaţi uneori, tu forţa, unii ţărani sau meşteşugari. În schimb, 
preţul de răscumpărare era ceva obişnuit. I se potrivea doar unui suveran dur 
şi înţelept, ca Wilhelm Cuceritorul, să nu­şi elibereze niciodată, până la 
moartea lor, inamicii, atunci când aceştia căzuseră în mâinile sale. Dar marea 
masă a războinicilor nu vedea aşa departe. Răspândită pretutindeni, practica 
răscumpărării avea uneori consecinţe mai cumplite decât antica aservire. În 
seara bătăliei, povesteşte poetul, care cu siguranţă se inspira din lucruri 
văzute, Girard de Roussillon şi ai lui au măcelărit mulţimea obscură a 
prizonierilor şi a răniţilor, necruţându­i decât pe „posesorii de castele”, singurii 
capabili să se răscumpere plătind bani buni.14 Cât despre jaf, acesta era, în 
mod tradiţional, o sursă de câştig atât de regulată încât, în epocile obişnuite cu 
scrisul, textele juridice îl menţionează liniştit ca atare: legi barbare şi contracte 
de angajare militară din secolul al XlII­lea concordă în această privinţă, 
frecvente de altfel de la un capăt la celălalt al evului mediu. Căruţe grele, 
destinate să îngrămădească rezultatul capturilor urmau ostile. Cel mai grav era
că un şir de transformări aproape insesizabile pentru minţile simple vor 
conduce, de la forme cvasilegiti­me ale acestor violenţe – rechiziţii 
indispensabile unor armate lipsite de intendenţă, represalii exercitate asupra 
inamicului sau supuşilor săi – până la tâlhăria curată, brutală şi josnică: 
negustori jecmăniţi de­a lungul drumurilor; oi, brânzeturi şi pui furaţi de la 
stâne sau din curţile de păsări, cum o făcea, la începutul secolului al XlII­lea, 
un nobil de ţară catalan, chinuindu­şi cu înverşunare vecinii din abaţia 
Canigou. Cei mai buni dobândeau obiceiuri ciudate. Wilhelm Mareşalul era cu 
siguranţă un brav cavaler. Totuşi, pe când, tânăr şi fără moşie, cutreiera 
Franţa din turnir în turnir, de îndată ce întâlni în drumul său un călugăr care 
fugea cu o fată nobilă şi, pe deasupra, îşi mărturisea cu candoare intenţia de a 
da bani cu camătă, el nu şi­a făcut nici un scrupul în a­şi însuşi, ca pedeapsă 
pentru nişte proiecte atât de mârşave, denarii bietului nenorocit. Ba chiar unul 
dintre însoţitorii săi i­a reproşat că nu a pus stăpânire şi pe cal15.
  13 BERTRAND DE B., ed. APPEL, 10,2; 35, 2; 37, 3; 28, 3.
  14 GUIBERT DE NOGENT, De vita, ed. BOURGIN. I, c.13, pag. 43.
  — Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, pag. 42.
  15 Referitor la pradă, de exemplu, Codex Euricianus, c. 323; MARLOT, 
Histoire de l'eglise de Reims, voi. III, P. just. no LXVII (1127).
  — Căruţele: Garin le Lorrain, ed. P. PARIS, voi. I, Astfel de moravuri 
presupuneau, se înţelege de la sine, un mare dispreţ ţaţă iată şi de suferinţa 
umană. Războiul feudal nu avea nimic dintr­o con­tare în dantele. El era însoţit
de obiceiuri care ne par azi oricum, dar numai; nitoare nu: aşa a fost, adesea, 
măcelărirea sau mutilarea garnizoanelor care itaseră „prea mult timp”. Aceasta,
uneori, chiar în pofida jurământului t. El comporta, ca un accesoriu natural, 
devastarea teritoriilor inamice. Ici „lo, un poet precum autorul lui Huon de 
Bordeaux, iar mai târziu un rege ca Ludovic cel Sfânt, pot protesta mult şi bine 
împotriva acestor „pus­16 prilejuite de campaniile militare, generatoare pentru 
cei fără apărare de rociri îngrozitoare. Interpretă fidelă a realităţii, epopeea, 
germană şi; eză, abundă în imagini de ţări care „fumegă” din toate părţile. „Nu 
există oi adevărat fără foc şi fără sânge”, spunea sincerul Bertrand de Born17. 
În două pasaje de un frapant paralelism, poetul lui Girard de Roussillon şi raful
anonim al împăratului Henric al FV­lea ne arată ce însemna pentru ii 
cavaleri„ venirea păcii: teama de dispreţul pe care li­1 vor arăta cei mari, nu vor
mai avea nevoie de ei; pretenţiile cămătarilor; calul greoi de plug tituit focosului
cal de luptă, pintenii de fier pintenilor de aur – într­un nt, o criză economică şi 
o criză de prestigiu18. Pentru comerciant, în nb, şi pentru ţăran, era 
posibilitatea regăsită de a munci, de a se hrăni, pe: de a trăi. Să­i dăm 
cuvântul, încă o dată, inteligentului truver al lui Girard oussillon. Ostracizat şi 
pocăit, Girard, cu soţia lui, rătăceşte prin ţară. Unor stori pe care îi întâlnesc, 
ducesa socoteşte înţelept să le spună că; risul, ale cărui trăsături ei credeau că 
le recunosc, nu mai trăieşte: „Girard >rt; l­am văzut când a fost înmormântat„. 
– „Lăudat fie Domnul!„ răspund ţătorii, „căci el se războia întruna, şi din cauza 
lui am îndurat multe zuri„. La aceste cuvinte, Girard s­a posomorât; dacă şi­ar 
fi avut spada, „l­ar vii pe unul dintre ei„. Episod din viaţa reală, care ilustrează 
antiteza ce tea clasele sociale. Ea avea un dublu tăiş. Deoarece şi cavalerul, de 
la imea curajului şi îndemânării sale, dispreţuia, la rândul său, mulţimea ia de 
cariera armelor, imbellis19: ţărani, care, în faţa armatelor, fugeau „ca cerbi”; iar
mai târziu pe burghezi, a căror putere economică îi apărea cu mai vrednică de 
ură şi dispreţ cu cât se dobândea prin mijloace nu doar îrioase, ci şi direct 
opuse propriei sale activităţi. Dacă înclinaţia către le sângeroase era răspândită
pretutindeni – mai mulţi abaţi chiar au murit, victimele unor vrăşmaşii 
mănăstireşti – concepţia privind războiul
  95 şi 197.
  — Plângerile călugărilor de la Canigou: LUCHAIRE, La societe frangaise 
au de Philippe­Auguste, 1909, pag. 265.
  6 Gast – de la actualul gater = a pustii, a distruge (din lat. vastare = a 
pustii, a devasta, a
  — Nota trad.
  7 Huon, ed. F. GUESSARD. Pag. 41, vezi 1353­54.
  — LUDOVIC al IX­lea, Enseignemens, în Ch. V. LANGLOIS, La vie 
spirituelle, pag. 40.
  — B. DE BORN, 26, vezi 15.
  8 Girartde Roussillon, trad. P. MEYER, § 633 şi 637 Vita Heinrici, ed. W. 
EBERHARD, c. 8.
  9 Lat. imbellis = nerăzboinic, incapabil de luptă, nevolnic.
  — Nota trad.
  N^wacu, va aiuoa ul giuiât şi ^a unjiuc ue a­şi caşuga existenţa, era cu 
adevărat aceea prin care se detaşa mica societate a oamenilor „nobili”.
  2. NOBILUL LA EL ACASĂ
  Acest război atât de iubit îşi avea totuşi şi sezoanele sale moarte. Chiar şi
atunci, clasa cavalerilor se deosebea de vecinele ei printr­un gen de viaţă 
nobiliar propriu.
  Pentru un atare mod de existenţă, să nu ne închipuim neapărat un cadru
totalmente rustic. În Italia, în Provenţa, în Languedoc, subzista amprenta 
milenară a civilizaţiilor mediteraneene, a căror structură fusese edificată de 
Roma. În chip tradiţional, fiecare popor cât de mic se grupa în jurul unui oraş 
sau târguşor, în acelaşi timp capitală, loc de comerţ şi sanctuar, ca urmare 
reşedinţă obişnuită a oamenilor cu vază. Niciodată de acum înainte, aceştia nu 
vor înceta să frecventeze vechile centre urbane; şi astfel ei vor lua parte la toate 
prefacerile lor. În secolul al XHI­lea, acest caracter citadin trecea drept una 
dintre originalităţile nobilimii meridionale. Spre deosebire de Italia, spune 
franciscanul Salimbene, care, născut la Parma, a vizitat regatul lui Ludovic cel 
Sfânt, oraşele din Franţa nu sunt locuite decât de burghezi; cavalerimea 
trăieşte aici pe pământurile sale, Dar, adevărată în cea mai mare parte a vremii 
în care scria bunul călugăr, antiteza nu ar fi fost în aceeaşi măsură sesizabilă 
pe timpul primei vârste feudale. Cu siguranţă, oraşele pur comerciale, care mai 
ales în Ţările de Jos şi Germania transrenană fuseseră create aproape în 
întregime începând din secolul al X­lea sau al Xl­lea – Gând, Bruges, Soest, 
Liibeck şi atâtea altele – nu adăposteau între zidurile lor, ca tagmă dominantă, 
decât oameni îmbogăţiţi din negoţ. Prezenţa încă a vreunui castelan princiar 
impunea întreţinerea acolo uneori a unui mic personal format din vasali 
neînzestraţi cu gospodării proprii (non chases) sau care veneau să­şi 
îndeplinească periodic rândul la serviciu. În schimb, în vechile cetăţi romane – 
precum Reims ori Tournai – cete de cavaleri par să fi trăit timp îndelungat în 
incintă, multe dintre ele fiind fără îndoială ataşate curţilor episcopale sau 
abaţiale. Doar treptat şi în urma unei diferenţieri mai accentuate a claselor, 
mediile cavalereşti, din afara Italiei sau a Franţei meridionale, au devenit 
aproape în întregime străine de viaţa populaţiilor propriu­zis urbane. Dacă 
nobilul, desigur, nu a renunţat cu totul să frecventeze oraşul, el nu mai apare 
aici decât ocazional, chemat de plăcerea sa ori de exercitarea anumitor funcţii.
  Totul contribuia de altfel la reţinerea sa la ţară: obiceiul, din ce în ce mai 
răspândit, de a­şi răsplăti vasalii cu fiefuri, constituite, în imensa majoritate a 
cazurilor, din seniorii rurale; slăbirea obligaţiilor feudale, care favoriza, la 
însoţitorii militari, de acum încolo cu gospodării proprii {chases), tendinţa de a 
trăi fiecare la el acasă, departe de regi, de înalţi baroni şi de episcopi, seniori ai 
oraşelor; până şi gustul, în fine, de aer curat, firesc la aceşti sportivi. Nu este, 
hărăzit de ai lui la traiul călugăresc şi supus, pentru prima dată, la iplina dură 
a vieţii de mănăstire, s­a urcat, In ziua aceea, pe turnul cel mai al clădirii, 
pentru „a­şi hrăni măcar sufletul vagabond cu spectacolul ţilor şi al câmpiilor 
pe care nu­i mai era permis pe viitor să le cutreiere?”20, iunea burgheziilor, 
foarte puţin dornice să admită în comunităţile lor îente neimportante pentru 
activităţile şi pentru interesele lor, a precipitat t curs al lucrurilor.
  Cu toate acestea, oricâte corective s­ar cuveni să fie aduse astfel 
tabloului nobilimi, de la origine, exclusiv rurale, nu e mai puţin adevărat că, de 
când tau cavaleri, cea mai mare parte dintre ei – şi în număr crescând – în 
Nord,: i chiar în ţările riverane Mediteranei, aveau ca reşedinţă obişnuită un 
nor” câmpenesc. Casa seniorială se ridică cel mai des într­o aglomerare nă sau 
în apropierea ei. Uneori, există mai multe în acelaşi sat. Ea se ebeşte net de 
colibele din jur – ca de altfel, în oraş, de locuinţele celor i – nu doar pentru că e 
mai bine construită, dar mai ales pentru că este, ape întotdeauna, organizată 
pentru apărare.
  Grija, la cei bogaţi, de a­şi pune casele la adăpost de un atac era, fireşte, 
la ie veche ca tulburările înseşi. Mărturii, acele villae fortificate a căror iţie, 
către secolul al IV­lea, în câmpiile şi podişurile Galiei, atestă declinul i romane. 
Tradiţia poate să fi continuat, ici şi colo, în epoca francă. Totuşi, >ritatea 
„curţilor”, locuite de proprietarii bogaţi, şi până la palatele regale) au rămas 
mult timp aproape lipsite de mijloace de apărare permanente, ziile normande 
sau maghiare au fost acelea care, de la Adriatică până în rile Angliei 
septentrionale, au impus ridicarea, în toate' părţile, o dată cu ficaţiile oraşelor, 
reparate sau reconstruite, a acelor fertes21 rurale, care nu înceta să­şi arunce 
umbrele peste întinderile Europei. Războaiele civile nu itârziat să le 
înmulţească. Rolul marilor puteri, regale sau princiare, în stă înţesare cu 
castele a Europei, eforturile lor pentru a le controla truirea ne vor preocupa mai
târziu. Nu e cazul ca ele să ne reţină pentru îent. Căci, risipite în lung şi în lat, 
„casele întărite” (maisons fortes) ale lor seniori fuseseră construite, aproape 
întotdeauna, în afara oricărei rizări venite de sus. Ele răspundeau unor nevoi 
elementare, spontan aţite şi satisfăcute. Un hagiograf le­a făcut o prezentare 
foarte exactă, deşi un spirit lipsit de simpatie: „pentru aceşti oameni permanent
ocupaţi cu iri şi masacre, să se protejeze de inamici, să­şi învingă egalii, să­i 
rească pe inferiorii lor”22. Într­un cuvânt, să se apere şi să domine.
  20 CasusS. Galii, c. 43.
  21 Ferte – de la l&t. Firmitas = soliditate, tărie, siguranţă – termen 
păstrat în mai multe nume işe odinioară fortificate = cetate, fortăreaţă.
  — Nota trad.
  Vita Johannis ep. Teruanensis, c. 12, în SS., voi. XIV, 2, pag. 1146.
  Acesie consrrucpi aveau în general un model foarte simplu. Cel mai 
răspândit a fost mult timp, îndeosebi în afara ţărilor mediteraneene, turnul de 
lemn. Un pasaj ciudat din Minunile Sfântului Benedict descrie, spre sfârşitul 
secolului al Xl­lea, compunerea şi aranjamentul mai mult decât rudimentar al 
unuia dintre ele: la primul etaj, o sală unde „puternicul”, „împreună cu sa 
mesnie23, trăia, conversa, mânca, dormea”; la parter, magazia de provizii24. De
obicei, era săpat un şanţ la baza turnului. Uneori o incintă de palisade şi de 
pământ bătătorit, înconjurată la rândul ei de un alt şanţ, se desfăşura la o 
oarecare distanţă. Ea permitea să se pună în siguranţă diverse clădiri anexe din
gospodărie precum şi bucătăria, pe care pericolul de incendii le făcea să fie 
plasate la oarecare distanţă de turn; ea servea la nevoie ca refugiu pentru 
persoanele dependente din afară; tot ea ferea turnul de un asalt direct şi făcea 
mai dificilă folosirea modului de atac cel mai eficient, care era focul. Dar pentru
a­i asigura protecţia trebuia să se dispună de mai mulţi însoţitori înarmaţi 
decât puteau întreţine majoritatea cavalerilor. Turn şi incintă, în fine, se 
înălţau destul de frecvent pe o movilă, fie naturală, fie – cel puţin parţial – 
ridicată de mâna omului. Nu era important oare ca în acelaşi timp să opui 
atacului obstacolul pantei, dar şi să supraveghezi mai bine împrejurimile? 
„Magnaţii” au fost aceia care, primii, au recurs la piatră ca material de 
construcţie: acei „bogaţi oameni bastidors”25, pe care Bertrand de Born îi 
descrie ca făcându­şi plăcere din a ridica „din var, din nisip şi din pietre 
cioplite. Portaluri şi turnuleţe, turnuri, bolţi şi scări în spirală”. Piatra nu s­a 
introdus în construcţii decât încet, în cursul celui de­al Xll­lea, chiar al XlII­lea 
secol, la locuinţele cavalerilor mici şi mijlocii. Înaintea încheierii marilor 
defrişări, pădurile păreau a fi mai uşor şi mai ieftin de exploatat decât carierele;
şi, în timp ce zidăria cerea o mână de lucru specializată, ţăranii dependenţi 
(tenanciers), întotdeauna gata să­şi facă corvezile, erau aproape toţi oleacă şi 
dulgheri, nu doar tăietori de lemne.
  Că, în mica fortăreaţă seniorială, ţăranul a putut găsi uneori o protecţie 
şi un adăpost nu încape îndoială. Opinia contemporanilor avea totuşi motive 
întemeiate ca să vadă în ea, înainte de toate, un refugiu periculos. Instituţiile 
de pace, oraşele, preocupate să stabilească libertatea comunicaţiilor, ca şi regii 
sau prinţii nu aveau griji mai presante decât să dărâme nenumăratele turnuri, 
cu care atâţia „mici tirani” (tyranneaux) locali acoperiseră diferitele ţinuturi. Şi, 
orice s­ar fi spus, adevărul e că nu doar în romanele Annei Radcliffe, castelele, 
mari sau mici, îşi aveau închisorile lor subterane (oubliettes). Lambert d'Ardres,
descriind turnul din Tournehem, reconstruit în secolul al Xll­lea, nu uită de 
celulele subterane „în care prizonierii, în beznă, vermină şi murdărie, mănâncă 
pâinea durerii”.
  23 Mesnie – de la maisonnee = toată casa, ansamblul persoanelor care 
locuiesc în aceeaşi casă.
  — Nota trad.
  24 Miracula S. Benedicti, ed. CERTAIN, VIII, c. 16.
  25 Bastide – termen istoric = oraş de fundaţie seniorială, cetăţuie.
  — Nota trad.
  MTCl O maica însăşi natura rcşcumţci saic, taviuerui iraieşic aiu în aitu^
>a^ luă alertă. Personaj familiar epopeii ca şi poeziei lirice, o santinelă; ază, în 
fiecare noapte, pe acoperişul turnului. Mai jos, în cele două sau icăperi ale 
îngustei fortăreţe, se strâmtorează o întreagă lume de locatari anenţi, 
amestecaţi cu oaspeţi în trecere, care se înghesuie într­o itenită promiscuitate: 
rezultat al lipsei de loc, fără îndoială, dar şi al unor nderi care, atunci, chiar şi 
la cei mai mari, păreau necesare existenţei rei căpetenii. Baronul, literalmente, 
nu respira decât înconjurat de tori, care – militari, servitorime, vasali fără 
gospodării proprii (non >s), tineri nobili daţi în grija sa ca „hrăniţi” (nourris)26 –
îl serveau, îl iu, stăteau de vorbă cu el şi, la venirea orei de culcare, continuau 
să­1 jeze cu prezenţa lor până la marginea patului conjugal. Nu se cuvine ca un
r să mănânce singur, se mai spunea încă în Anglia secolului al XIII­lea27. la 
mare, mesele erau lungi, iar scaunele aveau aproape în exclusivitate a de bănci,
făcute pentru stat unul lângă altul. Sub scară, săracii îşi aşezau işul. Acolo au 
murit doi penitenţi celebri, Sfântul Alexis, în legendă,: le Simon de Crepy, în 
istorie. Aceste moravuri, contrare oricărei egeri pioase, erau, în acea vreme, 
generale; chiar şi călugării aveau itoare, nu chilii. Ele explică anumite evadări 
către singurele forme de care să fi permis atunci cuiva să se bucure de 
singurătate: acelea ale irului, schimnicului, hoinarului. La nobili, ele se legau 
de o cultură în care ştinţele erau transmise mult mai puţin prin intermediul 
cărţii şi prin studiu, îai ales prin lectura cu voce tare, recitarea ritmată şi 
contactele umane.
  5. OCUPAŢII ŞI DISTRACŢII
  Deşi trăitor la ţară prin locuinţa sa, nobilul nu avea totuşi nimic dintr­un
ultor. Să se ocupe de săpat sau de arat ar fi fost pentru el un semn de dere, 
cum i s­a întâmplat bietului cavaler despre care ne vorbeşte o; ere de anecdote. 
Şi dacă era văzut uneori plăcându­i să­şi privească torii pe ogoare sau, pe 
pământurile sale, recoltele îngălbenindu­se, nu nicidecum ca, de obicei, el să fi 
dirijat de prea aproape cultivarea totului28. Manualele bunei conduceri a 
domeniului, când se vor scrie, vor fi nate nu stăpânului, ci slujbaşilor săi, iar 
tipul gentilomului rural aparţine cu totul alt timp, după revoluţia patrimonială 
din secolul al XVI­lea. Deşi turile de împărţire a dreptăţii de care dispune 
asupra sătenilor (tenanciers)
  26 Obiceiul feudal prin care cavalerul îşi încredinţa copilul seniorului 
spre creştere şi re, devenind „hrănit” (nourri) al acestuia.
  — Nota trad.
  27 Regles de ROBERT GROSSETETE în WALTER OF HENLEY'S 
Husbandry, ed. E.
  OND.
  28 MARC BLOCH, Les caracteres originaux de l'histoire rurale frangaise, 
1931, pag. 148.
  Constituie una dintre sursele esenţiale ale putem sale, potentatul rural, 
în general, le exercită mult mai puţin în persoană, cât nu le deleagă unor 
„sergenţi”, ei înşişi de origine ţărănească. Totuşi practica jurisdicţiei este, fără 
îndoială, una dintre rarele ocupaţii paşnice familiare cavalerului. Dar el nu se 
îndeletniceşte cu ea, în cele mai multe cazuri, decât în cadrul clasei sale: fie că 
hotărăşte în procese ale propriilor săi vasali, fie că­şi exercită activitatea ca 
judecător al egalilor săi (sespairs) la curtea la care 1­a convocat seniorul său de
fief; fie că, acolo unde continuă să existe, ca în Anglia sau în Germania, justiţie 
publică, el ia loc la tribunalul de comitat sau de centaine29. Era suficient 
pentru a face din spiritul juridic una dintre formele de cultură cele mai de 
timpuriu răspândite în mediile cavalereşti.
  Distracţiile prin excelenţă nobiliare purtau amprenta unor deprinderi 
războinice.
  Vânătoarea mai întâi. Ea nu era, am spus­o deja, doar un joc. Căci omul 
de pe meleagurile noastre nu trăia pe atunci încă, aşa ca noi, în mijlocul unei 
naturi definitiv pacificate prin exterminarea fiarelor sălbatice. Vânatul, pe de 
altă parte, într­o vreme în care vitele, insuficient hrănite şi prost selecţionate, 
nu furnizau decât nişte jalnice produse de măcelărie, deţinea în alimentaţie, 
compusă din carne, mai ales la cei bogaţi, un loc preponderent. Întrucât 
rămânea astfel o activitate aproape necesară, vânătoarea nu era nici ea, la 
rigoare – un monopol de clasă. Cazul regiunii Bigorre pare de excepţie, unde, 
încă de la începutul secolului al XH­lea, vânatul le era interzis oamenilor de 
rând30. Pretutindeni, totuşi, regii, prinţii şi seniorii, fiecare în limitele puterilor 
lor, tindeau deja să acapareze dreptul de urmărire a vânatului în anumite 
teritorii rezervate: vânarea animalelor mari în „păduri” (termenul, la obârşie, 
desemna orice suprafaţă astfel păzită, fie că era sau nu împădurită); iepuri de 
casă şi iepuri sălbatici, în „pădurile cu iepuri” (garennes). Fundamentul juridic 
al acestor pretenţii este neclar; după toate aparenţele, ele nu aveau adesea 
vreun altul decât legea stăpânului şi, în mod cu totul natural, tocmai într­o 
ţară cucerită – Anglia regilor normanzi – înfiinţarea pădurilor regale, uneori în 
detrimentul terenului arabil, şi protejarea lor au dus la cele mai ciudate excese.
Astfel de abuzuri atestă intensitatea unei înclinaţii care devenise cu adevărat o 
trăsătură de clasă. La fel, prestaţiile impuse ţăranilor dependenţi (tenanciers): 
obligaţia de a adăposti şi de a hrăni haita seniorială; construirea de „cabane” 
(loges) în pădure, în sezonul în care aveau loc marile adunări de vânători. 
Intendenţilor lor, pe care îi acuzau că voiau să­şi facă loc în rândul nobililor, 
călugării de la Sankt­Gall nu le reproşau, oare, înainte de toate, creşterea 
câinilor pentru a sări la iepuri şi, încă şi mai rău, la urşi, la lupi şi la mistreţi? 
De altfel, pentru a practica sportul sub formele sale cele mai atractive 
­vânătoare cu ogar alergător, vânătoare cu şoim mai ales, pe care le
  29 Centaine = circumscripţie judiciară medievală pentru „cauze minore”.
  — Nota trad.
  30 Fors de Bigorre, c. XIII.
  Imisesera uccidentului, pnnire atâtea altele, civilizaţiile – ecvestre din; le 
asiatice – era nevoie de avere, de timp liber, de dependenţi. Despre i cavaleri s­
ar fi putut spune ceea ce relata despre un conte de Guines icarul casei sale, că 
„de un erete bătând aerul cu aripa făcea mai mult caz t de predica preotului”, 
sau repeta cuvintele naive şi încântătoare pe care jongler„ i le atribuia unuia 
dintre personajele sale, în faţa eroului asasinat, rul căruia haita de câini urlă 
de moarte: „Gentilom a fost: mult îl iubeau i săi„31. Apropiindu­i pe aceşti 
războinici de natură, vânătoarea a introdus ructura lor mentală un element 
care, fără ea, ar fi fost neîndoios absent, i nu ar fi fost educaţi, prin tradiţie de 
grup, să aibă „cunoştinţe despre re şi despre râu„, poeţii de condiţie 
cavalerească, care aveau să dea atâta îi înşişi lirismului francez şi Minnesang­
ulm german, ar fi găsit ei note atât strivite pentru a cânta ivirea zorilor sau 
bucuriile lunii mai? Apoi turnirurile. În evul mediu erau considerate, cu 
uşurinţă, de origine iv recentă, şi chiar se cita numele pretinsului lor 
inventator, un oarecare Troy de Preuilly, mort, se spunea, în 1066. În realitate, 
obiceiul acestor lacre de luptă îşi avea obârşia în cele mai îndepărtate timpuri: 
martore, irile păgâne”, uneori mortale, pe care le menţionează, în 895, conciliul 
de ibur. Datina s­a menţinut, în popor, la anumite sărbători, creştinate mai ibă
decât creştine: ca acele alte „jocuri păgâne” – revenirea cuvântului este îificativă
– în timpul cărora, în 1077, pe când lua parte la ele împreună cu ineri, fiul 
unui cizmar din Vendome a fost rănit de moarte32. Luptele dintre i nu sunt ele 
şi azi o cutumă folclorică aproape universală? În armate, de l, simularea 
războiului a servit dintotdeauna la antrenarea trupelor, ca şi la itarea lor: în 
cursul celebrei întrevederi pe care au făcut­o faimoasă mintele de la 
Strasbourg”, Carol Pleşuvul şi Ludovic Germanicul şi­au dat imţământul 
pentru un spectacol de acest gen, şi nu s­au dat la o parte să cipe în persoană 
la el. Originalitatea epocii feudale a fost aceea de a ge din aceste lupte (de pe 
cal, cu lancea) fie militare, fie populare, un soi italie fictivă relativ bine 
ordonată, dotată în general cu premii şi, mai cu iă, rezervată unor scrimeri 
călare şi echipaţi cu arme de cavaler: ca o îcinţă, o adevărată plăcere de clasă, 
atât de mare într­adevăr, încât mediile iare nu au cunoscut vreo alta mai vie.
  3um aceste reuniuni, a căror organizare presupunea cheltuieli destul de 
ite, se celebrau îndeobşte cu ocazia marilor „curţi de judecată”, ţinute, din în 
timp, de regi sau de baroni, amatorii erau văzuţi cutreierând lumea din r în 
turnir. Nu erau doar cavaleri fără avere, grupaţi uneori în „companii”, foarte 
înalţi seniori; de exemplu, contele de Hainaut Baudoin al FV­lea, printre prinţii 
englezi, „tânărul rege” Henric, care totuşi nu strălucea defel
  1 LAMBERT D'ARDRES, Chronique, c. LXXXVIII.
  — Garin le Lorrain, ed. P. PARIS. Vol.
  2 CH. METAIS, Cartulaire de l'abbaye. De la Trinite de Vendome, voi. I, 
no CCLXI.
  În acest aomeniu. ca şi în competiţiile noastre sportive, cavalerii se 
grupau de obicei pe regiuni: un mare scandal s­a produs în ziua în care cei din 
Hainaut (Ies Hennuyers), lângă Gournay, s­au plasat în tabăra acelora din 
Franţa însăşi, în loc să se alăture flamanzilor şi locuitorilor din Vermandois, 
care erau, cel puţin pe acest teren, aliaţii lor obişnuiţi. Fără nici o îndoială că 
aceste asocieri de joc nu au contribuit la cimentarea solidarităţilor provinciale. 
Cu atât mai mult cu cât nu era vorba întotdeauna, nici pe departe, de un război
în joacă: rănile, ba chiar – atunci când, pentru a vorbi ca poetul lui Raoul de 
Cambrai, întrecerea „lua o întorsătură proastă” – loviturile mortale nu erau 
deloc rare. Tocmai de aceea suveranii cei mai avizaţi nu favorizau aceste 
petreceri, în care se pierdea sângele vasalilor. Henric al II­lea Plantagenetul le 
interzisese categoric în Anglia. Pentru acelaşi motiv – precum şi din pricina 
legăturilor lor cu distracţiile proprii serbărilor populare, care aduceau a 
„păgânism” – biserica le­a proscris cu severitate, până la a­i refuza 
înmormântarea în pământ sfinţit cavalerului, chiar pocăit, care îşi găsise 
moartea astfel. Faptul că în pofida legilor politice sau religioase, deprinderea s­
a dovedit în fond de nezdruncinat arată cât de mult răspundea ea unei 
profunde înclinaţii.
  La drept vorbind, asemănător războiului adevărat, ardoarea nu era 
întotdeauna dezinteresată. Cum învingătorul punea stăpânire frecvent pe 
echipamentul şi pe caii învinsului şi uneori chiar pe persoana lui, pentru a nu­
1 elibera decât în schimbul răscumpărării, îndemânarea sau forţa îşi aveau 
foloasele lor. Mai mulţi cavaleri „turnirişti” (tournoyeurs) şi­au făcut din ştiinţa 
luptelor o profesie, şi încă una foarte rentabilă. Într­atât pasiunea nobilului 
pentru cariera armelor unea în mod inextricabil bucuria victoriei cu nevoia de 
câştig33.
  4. REGULILE DE CONDUITĂ
  Era normal ca o clasă atât de net delimitată prin felul de viaţă şi 
supremaţia socială să ajungă să­şi făurească un cod propriu de conduită. Dar 
aceste norme nu s­au precizat, pentru ca în acelaşi timp să se cizeleze, decât în
cursul celei de­a doua vârste feudale, care a fost, orice s­ar spune, aceea a 
dobândirii conştiinţei de sine a nobilimii.
  Termenul care, de prin anul 1100, serveşte în mod curent la desemnarea 
mănunchiului de calităţi nobile prin excelenţă este caracteristic: „curtoazie” 
(courtoisie), care vine de la „curte” (cour – scris atunci şi pronunţat cu un t 
final). Într­adevăr, tocmai în adunările temporare sau permanente, formate în
  33 Despre turnire, pe lângă lucrurile semnalate în „Bibliografie”, vezi 
WAITZ, Deutsche Verfassungsgeschichte, voi. V., ed. A Ii­a, pag. 456.
  — Guillaume le Marechal, ed. P. MEYER, voi. III, pag. XXXVI şi urm.
  — Chronique de GISLEBERT DE MONS, ed. PERTZ, pag. 92­93; 96; 102; 
109­110; 128­130; 144.
  — Raoulde Cambrai, v. 547.
  În iurnui„ sau nu ar li permis­o. Era necesară aici emulaţia i schimburile 
interumane. Şi chiar de aceea acest progres al sensibilităţii îorale a fost legat 
atât de consolidarea marilor principate sau monarhii, cât şi e revenirea la o 
viaţă de relaţii mai intense. Pe măsură ce, potrivit originii sale, curtenitor” 
(courtois) aluneca spre un sens pur monden, se spunea din ce în ce lai frecvent,
cu o semnificaţie mai elevată: prudhomme34. Nume atât de mare atât de bun 
că doar pronunţându­1 ţi se „umple gura”, afirma Ludovic cel fânt, care, în faţa
virtuţilor călugărului, înţelegea astfel să le revendice pe: elea ale vieţii lumeşti. 
Şi aici evoluţia semantică este deosebit de instructivă, ăci prudhomme nu este 
în realitate decât acelaşi cuvânt ca preux35, care, ecat de la accepţia dintâi, 
destul de vagă, de „folositor” sau de „excelent”, îrşise prin a se aplica înainte de 
toate la valoarea războinică. Cei doi termeni au îndepărtat unul de altul – preta 
păstrându­şi semnificaţia consacrată ­unei când începu să se considere că forţa
şi curajul nu erau de ajuns pentru a ce un perfect cavaler. „E o mare diferenţă 
între un om brav (preux) şi un om o probitate desăvârşită (prudhomme)”, ar fi 
spus într­o zi Filip­August, care­socotea pe cel de­al doilea mult superior36. 
Subtilitate aparentă; dacă trundem în adâncul lucrurilor, mărturie preţioasă a 
evoluţiei înregistrate de îalul cavaleresc.
  Fie că e vorba de simple uzanţe de bună­cuviinţă sau de precepte pur) 
rale, de „curtoazie” (courtoisie), în sensul restrâns, sau de „probitate” 
udhommie), codul nou a avut incontestabil ca patrie curţile Franţei şi ale 
unirilor Meusei mijlocii şi inferioare, acestea din urmă, de altfel, cu totul nceze 
prin grai şi moravuri. Începând din secolul al Xl­lea, modele născute la noi37 
erau imitate în Italia38. În următoarele două secole, aceste influenţe u reliefat 
cu şi mai multă forţă: dovadă, vocabularul cavaleresc german, plin cuvinte 
welches39 – nume de arme, de veşminte, de caracteristici de moravuri/enite de 
obicei prin Hainaut, Brabant sau Flandra. Hqflich chiar nu este: ît calcul lui 
courtois („curtenitor”). Aceste împrumuturi nu erau transmise ir prin literatură.
Mai mulţi tineri nobili thiois40 veneau să înveţe pe lângă iţii francezi, o dată cu 
limba, regulile de comportare în înalta societate. Nu emnează oare poetul 
Wolfram d'Eschenbach Franţa ca „patria dreptei cava­
  34 Prudhomme = aici cu sensul vechi de „om înţelept şi cinstit, om de o 
probitate vârşită”.
  — Nota trad.
  35 Preux = erou legendar; viteaz, voinic, brav, curajos, temerar.
  — Nota trad.
  36 Joinville, c. CIX.
  37 De chez nous = de la noi = din Franţa.
  — Nota trad.
  38 RANGERIUS, Vita Anselmi în SS. XXX, 2, pag. 1252, v. 1451.
  39 fVelche = velche = din Elveţia Romandă pentru elveţienii de limbă 
germană {alemanique).
  Ta trad.
  40 Thiois – de la thotisca lingua = limba populară a locuitorilor 
germanici, cf. Pag. 172 – trad.
  Îem”? De fapt, această răspândire a unei forme de cultură aristocratică 
era numai un aspect al acţiunii exercitate în toată Europa – mai cu seamă 
asupra claselor superioare – de cultura franceză în ansamblul ei: propagare de 
stiluri de artă şi de literatură; prestigiu al şcolilor de la Chartres41, apoi 
pariziene; folosire cvasiinternaţională a limbii. Şi fără îndoială nu e imposibil să
descoperim aici şi unele motive: lungi călătorii efectuate, de­a lungul şi de­a 
latul Occidentului, de cea mai aventuroasă dintre cavalerii; prosperitate relativă
a unei ţări atinse mult mai curând decât Germania (dar nu, într­adevăr, 
înaintea Italiei) de progresele comerţului; diferenţiere devreme accentuată între 
clasa cavalerilor şi gloata de imbelles, inapţi pentru cariera armelor; şi în pofida
atâtor războaie locale, nici o ruptură comparabilă aceleia care a provocat în 
Imperiu marea ceartă dintre împăraţi şi papi. Dar, acestea spuse, rămâne să ne
întrebăm dacă nu este zadarnic efortul de a pretinde explicaţii la ceea ce, în 
starea actuală a cunoştinţelor noastre despre om, pare de domeniul 
inexplicabilului: tonusul unei civilizaţii şi capacităţile sale magnetice.
  „Despre această zi – spunea contele de Soissons, la bătălia de la 
Mansourah – vom vorbi mai târziu în camera doamnelor” (la chambre des 
damesf1. Această expresie, căreia i s­ar căuta degeaba echivalentul în 
chansons de geste, dar pe care ar fi putut­o pronunţa mai mulţi eroi de roman, 
începând din secolul al Xll­lea, semnalează o societate în care mondenitatea şi­
a făcut apariţia, şi cu ea, influenţa feminină. Femeia nobilă nu fusese niciodată
închisă în gineceu. Dacă ea îşi conducea casa, înconjurată de slujnice, se 
întâmpla şi ca ea şi conducă fieful, iar uneori cu mână de fier. Îi era totuşi 
hărăzit secolului al XII­lea să creeze tipul marii doamne culte, care „ţine salon”.
Profundă schimbare, dacă ne dăm osteneala să ne gândim la extraordinara 
bădărănie a atitudinii pe care vechii poeţi epici le­o atribuiau frecvent eroilor 
faţă de femei, fie ele chiar regine: până la cele mai urâte insulte, la care megera 
răspunde cu lovituri Parcă se aud râsetele vulgare ale auditoriului. Publicul de 
curte nu devenise încă insensibil la aceste plezanterii grosolane; dar nu le mai 
accepta, ca în istorioare, decât puse pe seama ţărăncilor sau a burghezelor. 
Căci curtoazia era esenţialmente o problemă de clasă. „Camera doamnelor” 
nobile şi, în mod mai general, curtea este de­acum încolo locul în care cavalerul
se străduieşte să strălucească şi să­şi eclipseze rivalii: prin faima faptelor sale 
eroice; prin fidelitatea faţă de bunele uzanţe; prin talentul său literar de 
asemenea.
  Cum am văzut, mediile nobile nu fuseseră niciodată nici total lipsite de 
instrucţie, nici, încă şi mai puţin, impermeabile la influenţa literaturii, 
ascultată mai degrabă decât citită. Dar un pas mare s­a săvârşit în ziua în care 
cavalerii s­au făcut ei înşişi oameni de litere. E semnificativ faptul că genul 
căruia i s­au
  41 Ecole chartraine = Şcoală filosofică şi teologică, întemeiată de 
episcopul Fulbert la Chartres, în secolul al Xl­lea.
  — Nota trad. 42JoinvilIe, c. XLlX.
  : at, până în secolul al XHI­lea, aproape excluzându­1 pe oricare altul, a 
fost ia lirică. Cel mai vechi dintre trubaduri care să ne fie cunoscut – e cazul să 
găm că nu era cu siguranţă primul – se număra printre cei mai puternici i ai 
regatului Franţei: este Wilhelm al IX­lea de Acvitania (mort în 1127). Sta 
cântăreţilor provensali care au venit după el, ca şi puţin mai târziu re poeţii 
lirici din Nord, emuli ai acelora din Sud, mediile de înaltă, icie şi măruntă 
cavalerime au fost bogat reprezentate. Alături, se înţelege sine, de „jonglerii” 
profesionişti, care trăiau pe spinarea nobililor. Aceste >oziţii scurte şi în general
de o artă savantă – uneori până la un ermetism faimosul trobar dus – se pretau
admirabil la prezentarea în adunările >cratice. Să ştie astfel că se bucură de 
plăceri pe care însuşi rafinamentul! Interzicea oamenilor de jos – clasa care­şi 
găsea în aceasta desfătarea lua jperioritatea ei un sentiment cu atât mai intens 
cu cât delectarea, într­adevăr, desea foarte vie şi foarte sinceră. Strâns legată 
de atracţia cuvântului – căci iile, îndeobşte, se foloseau de cânt şi de 
acompaniament – sensibilitatea cală nu exercita o putere mai mică. Pe patul 
său de moarte, neîndrăznind, avea mare chef să o facă, să­şi dea drumul să 
cânte el însuşi, Wilhelm işalul, care fusese un atât de aprig războinic, nu şi­a 
luat adio de la fiicele îcât după ce ele i­au dat posibilitatea să audă pentru 
ultima oară „sunetul:” al unor rotrouenges43. Pe alte meleaguri, ascultând 
viela44 lui Volker, în tea liniştită, eroii burgunzi din Nibelungenlied se cufundă 
în ultimul somn re se vor bucura pe acest pământ.
  „aţă de plăcerile simţurilor, atitudinea generală a clasei cavalereşti pare 
să it, în practică, făţiş realistă. Era aceea a epocii, în ansamblul ei. Biserica le 
nea membrilor săi ascetismul, iar laicilor le ordona să­şi limiteze legătura ilă la 
căsătorie şi la procreere. Dar ea aplica destul de prost propriile­i ături, 
îndeosebi la clericii de mir, în rândul cărora reforma gregoriană i nu a purificat 
decât episcopatul. Nu se povestea, cu admiraţie, despre ie personaje, preoţi de 
parohie, chiar abaţi, că, „zice­se”, au murit virgini? Iplul clerului dovedeşte în 
ce măsură castitatea displăcea marii mase a: nilor; el nu era în mod sigur 
deosebit de apt să o insufle credincioşilor, idevăr – o dată lăsat la o parte acel 
episod voit picant, ca, în Pelerinage de iemagne, lăudăroşeniile virile ale lui 
Olivier – epopeea este destul de. Aceasta doar pentru că ea nu acorda mare 
importanţă descrierii unor guieli care nu aveau, efectiv, nimic epic. Chiar în 
povestirile, mai puţin; nte, ale perioadei de curte, senzualitatea. Este frecvent 
prezentată ca fiind vită femeii mai degrabă decât eroilor. Ici şi colo, totuşi, câte 
un fapt ridică >lţ al vălului: astfel, în vechiul poem al lui Girară de Roussillon, 
unde se cum un vasal, însărcinat să­i dea ospitalitate unui mesager, îi procură 
uia, pentru noapte, o fată frumoasă. Şi, neîndoios, nu totul era ficţiune în
  13 Rotrouenge = poezie medievală cu refren.
  — Nota trad.
  14 Vielle (istoria muzicii) = vielă, instrument muzical vechi.
  — Nota trad.
  Întâlnirile „de aşternut” cărora, dacă dăm crezare romanelor, castelele le 
ofereau ocazii atât de lesnicioase45. Mărturiile istoriei sunt încă şi mai clare. 
Căsătoria nobilului, se ştie, era adesea o simplă afacere. Casele senioriale 
gemeau de bastarzi. La aceste moravuri, ascensiunea curtoaziei nu pare, la 
prima vedere, să fi schimbat mare lucru. Unele dintre „cântecele” lui Wilhelm 
de Acvitania cântă voluptatea în stil de corp de gardă, iar acest filon, la poeţii 
care i­au urmat, avea să găsească mulţi imitatori. Totuşi, la Wilhelm deja, 
moştenitor după toate aparenţele al unei tradiţii ale cărei începuturi ne scapă, 
apare o altă concepţie a iubirii: această dragoste „de curte” (amour courtois), 
care a fost una dintre creaţiile cu siguranţă cele mai curioase ale codului moral 
cavaleresc. Dulcineea este oare pentru noi separabilă de Don Quijote?
  Trăsăturile caracteristice ale amorului de curte pot fi rezumate destul de 
simplu. El nu are nimic de­a face cu căsătoria sau, mai bine zis, se opune 
direct legilor sale, de vreme ce, dacă iubita este în general o femeie măritată, 
îndrăgostitul nu e niciodată soţul. Se adresează deseori unei doamne de rang 
superior; comportă, în orice caz, mereu un viu accent de devoţiune a bărbatului
faţă de femeie. El se dă drept o pasiune năvalnică, veşnic plină de obstacole, cu
uşurinţă geloasă şi alimentată chiar din propriile­i frământări, dar a cărei 
desfăşurare stereotipă închide în ea de timpuriu ceva de ritual. El nu respinge 
cazuistica. În fine, cum o spune trubadurul Jaufroi Rudei, într­o poezie care, 
interpretată pe dos, a dat naştere la faimoasa legendă a Prinţesei îndepărtate, el
este, cu predilecţie, un amor „de la distanţă”. Desigur că nu şi­ar refuza, din 
principiu, desfătarea trupească, sau că dacă, din întâmplare – după expresia 
lui Andre le Chapelain, care i­a elaborat teoria – trebuie să renunţe la 
„satisfacerea finală” (â l'ultime soulas), el nu râvneşte măcar la măruntele 
„plăceri epidermice”. Dar absenţa desfătării sau numeroasele piedici, în loc să­1
distrugă, nu fac decât să­1 înfrumuseţeze cu o poetică melancolie. Posesiunea, 
întotdeauna de dorit, se dovedeşte adesea categoric imposibilă? Chiar şi atunci 
sentimentul nu continuă mai puţin să existe, ca un excitant al inimii şi o 
sfâşietoare „bucurie”.
  Aceasta este imaginea pe care ne­o zugrăvesc poeţii. Căci noi nu 
cunoaştem amorul de curte {l'amour courtois) decât din literatură, şi din 
această pricină ne e foarte greu să desprindem de aici partea de modă sau de 
ficţiune. E sigur că, tinzând să disocieze, într­o oarecare măsură, sentimentul 
de simţuri, el nu le­a împiedicat deloc pe acestea, nici pe departe, să continue 
să­şi găsească împlinirea, dinspre partea lor, destul de brutal. Dar se ştie prea 
bine că la majoritatea bărbaţilor sinceritatea afectivă se manifestă pe mai multe
planuri. E de necontestat, în orice caz, că o astfel de noţiune a legăturilor 
amoroase, în care noi salutăm azi, în trecere, atâtea elemente care ne­au 
devenit familiare,
  45 Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, S. 257 şi 299. Cf. La Mort de 
Garin, ed. E. DU MERIL, pag. XL. Şi vedeţi, între altele, scena delicat 
voluptuoasi din Lancelot, ed. SOMMER, The vulgate version ofthe Arthurian 
romances, voi. III, pag. 383.
  Zenia, pe atunci, cana a roşi conceputa, o combinaţie ioane originala, ta 
tora mai nimic diverselor „arte de a iubi” antice, nici chiar.
  — Deşi poate că mai aproape de ea – tratatelor, mereu uşor echivoce, pe 
care civilizaţia ­romană le­a consacrat analizei amiciţiei dintre bărbaţi. 
Subordonarea ilui era, de astă dată, o atitudine nouă. Am văzut deja că ea se 
exprima snt în termeni împrumutaţi din vocabularul omagiului vasalic. 
Transpunu era doar verbală. Confundarea fiinţei iubite cu seniorul răspundea 
unei ţări a moralei colective în întregime caracteristică a societăţii feudale.) rice 
s­ar spune, acest cod amoros era încă şi mai puţin dependent de rea 
religioasă46. Dacă suntem de acord să lăsăm la o parte unele analogii ficiale de
formă, care nu sunt, cel mult, decât pecetea unei ambianţe, va i chiar să 
recunoaştem faptul că era de­a dreptul contrar acestei gândiri, a cei implicaţi 
să­şi fi dat de altfel prea bine seama, după toate aparenţele, eastă antiteză. Nu 
făcea el oare din dragostea dintre creaturile umane pe una dintre primele 
virtuţi, fără îndoială bucuria prin excelenţă? Ba * şi atunci când dragostea 
curtenească renunţa la plăcerea fizică, nu sublima! Ină la a pretinde că­i umple
existenţa, un elan al inimii născut în principiu; ele pofte trupeşti a căror 
legitimitate nu este admisă de creştinism decât j a le ţine în frâu prin căsătorie 
– profund dispreţuită de amorul de curte – a a le atribui ca justificare 
perpetuarea speciei – la care dragostea îească nu se gândea defel – pentru a le 
îngrădi, în fine, indiferent cum, n registru secundar al experienţei morale? 
Adevăratul ecou al concepţiei ne din acea vreme, asupra vieţii sexuale, nu în 
lirismul cavaleresc putem să­1 găsim. El răsună, pur de orice discreditare, în 
acel text din pioasa şi ala Queste du Saint­Graal, în care îi vedem pe Adam şi 
Eva, înainte de a ii, sub Pom47, pentru a­1 zămisli pe „Abel cel Drept”, 
rugându­1 pe îezeu să coboare peste ei un întuneric mare, ca să le „ascundă 
ruşinea”.) e altfel, nepotrivirea, asupra acestui punct, dintre cele două morale, 
ne dă dezlegarea enigmei pe care o pune, pentru geografia socială, geneza >r 
subtile raţionamente amoroase. Ca şi poezia lirică, păstrătoare a siei lor, ele s­
au născut, de la sfârşitul secolului al Xl­lea, în mediile de din Franţa de Sud. 
Ceea ce din ele se regăseşte puţin mai târziu în Nord, ib formă lirică sau în 
transpunere romanescă, ceea ce a trecut apoi în? Sang­xgerman nu a fost decât
un reflex. Aceasta nu înseamnă că s­ar invoca în această privinţă, fără a cădea 
în absurditate, nu ştiu ce notă de ioritate în favoarea civilizaţiei de limbă d'oc. 
Fie că atenţia se îndreaptă domeniul artistic, intelectual sau economic, 
pretenţia ar fi fost de
  Referitor la amorul „de curte” şi la poezia lirică ce i­a servit ca expresie, s­
a ridicat uneori lema unei influenţe arabe. Nu pare să fi fost adusă, până acum,
nici o dovadă concludentă, lângă JEANROY, LXXIV, voi. II, pag 366, o 
prezentare a lui C. APPEL în Zeitschrift fur sche Philologie, voi. LII, 1932, pag. 
770 (despre A. R. Nykl).
  „Pomul” din rai, cf. Vechiul Testament, cap. II­III.
  — Nota trad.
  111 uiuv, gotică, primele strădanii ale filosofiei în şcolile dintre Loara şi 
Meusa, bâlciurile din Champagne şi aglomerările urbane din Flandra. Dar nu 
se poate contesta, în schimb, că, în Sud, biserica, mai ales în cursul primei 
vârste feudale, a fost mai puţin bogată, mai puţin cultivată, mai puţin activă 
decât în provinciile de miazănoapte. Niciuna dintre marile opere ale literaturii 
clericale, niciuna dintre marile mişcări de reformă monahală nu au venit de 
acolo. Această slăbiciune relativă a centrelor religioase poate, singură, să 
explice succesele excepţionale repurtate, din Provenţa până în comitatul 
Toulouse, de erezii, în ele însele internaţionale. A mai rezultat fără îndoială de 
aici şi că, influenţa clericilor asupra claselor superioare laice fiind mai puţin 
puternică, acestea din urmă au dezvoltat mult mai liber o morală pur mondenă.
Faptul că, de altfel, aceste precepte ale amorului cavaleresc s­au răspândit, 
după aceea, atât de uşor, atestă în ce măsură răspundeau nevoilor noi ale unei 
clase. Ele au ajutat­o să se înţeleagă pe sine însăşi. A nu iubi ca toţi ceilalţi nu 
înseamnă a te simţi altul?
  Faptul că un cavaler îşi socoteşte cu grijă prada sau răscumpărările, că, 
la el acasă, îi „pune la dijmă grea” pe ţăranii lui nu şochează câtuşi de puţin pe 
cineva. Câştigul e legitim. Cu o condiţie totuşi: să fie prompt şi generos cheltuit.
„Pot să v­o garantez – spune un trubadur, căruia i se reproşau tâlhăriile – dacă 
am luat, a fost pentru a da, nu pentru a strânge”48. De bună seamă avem 
dreptul să judecăm ca oleacă suspectă insistenţa pe care „jonglerii”, paraziţi de 
profesie, o depuneau pentru a lăuda succesiv, mai presus de orice alte 
îndatoriri, dărnicia, „doamnă şi regină care iluminează toate virtuţile”. Şi tot de 
bună seamă, printre seniorii mici sau mijlocii, şi poate încă şi mai vârtos 
printre înalţii baroni, nu au lipsit niciodată unii avari sau măcar prevăzători, 
mai înclinaţi să adune în sipete banii rari sau bijuteriile decât să le împartă 
altora. Nu e mai puţin adevărat că lăsând să i se scurgă printre degete averea 
iute dobândită, iute pierdută, nobilul credea că îşi afirmă superioritatea faţă de 
clasele mai puţin încrezătoare în viitor sau ceva mai grijulii în a­1 calcula. 
Generozitatea şi luxul nu erau întotdeauna singurele forme la care să se fi oprit
această lăudabilă risipă. Un cronicar ne­a păstrat amintirea ciudatei competiţii 
de irosire al cărei teatru a fost, într­o zi, o mare „curte”, ţinută în regiunea 
Limou­sin. Un cavaler pune să se însămânţeze cu monede de argint un teren, 
arat în prealabil; un altul, pentru bucătărie, arde lumânări; un al treilea, „din 
fanfaronadă”, porunceşte să se ardă de vii treizeci dintre caii săi49. Despre 
această întrecere de prestigiu, prin risipă ostentativă, care ne reînvie în 
memorie anumite descrieri ale etnografilor, ce­ar fi gândit un neguţător? Şi aici,
aşa­numita chestiune de onoare marca linia de separaţie între grupurile 
umane.
  48 ALBERT DE MALASPINA, în C. APPEL, Provenzalische Chrestomathie,
ed. A 3­a, no.
  90, v. 19. Şi urm.
  49 GEOFFROI DE VIGEOIS, I, 69, în LABBE, Bibliotheca, voi. II, pag. 
322.
  I, chiar prin morala sa, clasa socială a nobililor era, către mijlocul 
secolului Ql­lea, pe de­a­întregul pregătită să se cristalizeze în clasă juridică şi 
[itară. Întrebuinţarea din ce în ce mai frecventă, pare­se, care pentru a­i: mna 
membrii, se dă de atunci cuvântului „gentilom” (gentilhomme) – om 
neam„ igent) bun, adică de rasă bună – arată importanţa crescândă atribuită 
ăţilor obârşiei. Cristalizarea s­a operat în jurul unui rit, ceremonia de rmare a 
unui cavaler” {l'adoubement chevaleresque).
  INSTITUŢIA CAVALERIEI l. CEREMONIA DE ÎNARMARE A UNUI 
CAVALER
  Începând din a doua jumătate a secolului al Xl­lea, diverse texte, care în 
curând se vor înmulţi, încep să menţioneze că ici şi colo a avut loc o ceremonie,
destinată, spun ele, să „facă un cavaler”. Ritualul ei se desfăşoară în mai multe 
acte. Un cavaler mai vechi îi remite mai întâi aspirantului, îndeobşte abia ieşit 
din adolescenţă, armele caracteristice viitoarei stări sociale. În primul rând, îi 
încinge spada. Vine apoi, aproape întotdeauna, o lovitură puternică pe care, cu 
latul palmei, acest naş o aplică pe ceafa sau pe obrazul băiatului: lapaumee 
sau colee din documentele franceze. Încercare de forţă? Sau, cum au socotit­o, 
din evul mediu, anumiţi comentatori cam târzielnici, mod de fixare a amintirii, 
care, după expresia lui Raimon Lull, avea să­i păstreze tânărului în memorie, 
pe tot timpul vieţii sale, „angajamentul” {la promesse)? Într­adevăr, poemele îl 
prezintă adesea pe erou atent să nu se încovoaie sub această lovitură zdravănă,
singura, observă un cronicar, pe care un cavaler trebuie să o primească 
vreodată, fără să­i răspundă1. Ştim, pe de altă parte, că pălmuirea era, în 
moravurile juridice ale timpului, unul dintre procedeele de întipărire în 
memorie administrate îndeosebi martorilor la încheierea actelor de drept – mai 
degrabă decât participanţilor la ele. Dar sensul primar al acestui gest, originar 
conceput ca esenţial pentru ceremonie, astfel încât aceasta şi­a luat pe de­a 
întregul numele obişnuit de adoubement (de la un vechi verb germanic care 
însemnă: a lovi), era, pare­se, total diferit şi mult mai puţin raţional. Contactul 
astfel stabilit între mâna celui care „înarma” (l'adoubeur) şi trupul celui 
„înarmat” {l'adoube) transmitea de la unul la celălalt un soi de influx: la fel ca 
acea altă atingere, pe care episcopul i­o acordă clericului în actul de hirotonire. 
O manifestare sportivă încheie deseori sărbătoarea. Noul cavaler se avântă 
călare şi, cu o lovitură de lance, străpunge sau doboară o armură fixată pe un 
ţăruş: la quintaine2.
  Prin originile sale şi prin natura sa, „înarmarea cavalerului” 
{].'adoubement) se leagă vizibil de acele ceremonii de iniţiere din rândul cărora 
societăţile primitive, ca şi cele din lumea antică, ne furnizează atâtea exemple: 
practici care, sub forme diferite, au toate ca obiect comun pe acela de a­1 face 
pe tânăr să treacă la rangul de membru deplin al grupului, din care până 
atunci vârsta sa îl exclusese. La vechii germani, ele erau după chipul şi 
asemănarea unei
  1 Lî, IV, 11.
  — LAMBERT D'ARDRES, Chronique, c. xci.
  2 Quintaine (termen vechi) = manechin servind ca ţintă la exerciţiile cu 
lancea sau cu arcul.
  — Nota trad.
  Isoarea, care uneori se va regăsi mai târziu în Anglia, asociată cu 
„înarmarea/alerească” – ele constau mai cu seamă într­o remitere a armelor, pe
care cit a descris­o, şi a cărei perpetuare, în epoca invaziilor, este atestată de 
eva texte. Între ritualul germanic şi ritualul cavaleresc, continuitatea este 
ndoielnică. Dar, schimbându­se ambianţa, actul însuşi îşi va modifica sensul: 
io­uman.
  La vechii germani, toţi oamenii liberi erau războinici. Ca urmare, nu 
exista i unul care să nu fi avut drept la iniţierea „prin arme” (par Ies armes): cel
in, acolo unde tradiţia etniei impunea această practică, despre care nu ştim: ă 
era pretutindeni răspândită. În schimb, una dintre caracteristicile societăţii 
dale a fost, după cum se ştie, formarea unui grup de combatanţi fesionişti, 
constituit în primul rând din vasalii militari şi căpeteniile lor. La şti soldaţi prin
excelenţă trebuia, fireşte, să se restrângă întrebuinţarea ivechii ceremonii. 
Aceasta, la drept vorbind, risca să­şi piardă în respectivul îsfer orice substrat 
social cât de cât constituit. Ea servise ca rit de acces în > rul poporului. Or, 
poporul, în sensul vechi – restrânsă comunitate a nenilor liberi – nu mai exista.
Şi astfel, ceremonia începea să servească drept ie acces la o clasă. Această 
clasă era încă lipsită de orice contururi precise, ajuns ca, pe alocuri, uzanţa să 
dispară: aşa pare să fi fost cazul la anglo­oni. În ţările marcate de cutuma 
francă, s­a menţinut, în schimb; dar fără să i, timp îndelungat, o utilizare 
extinsă, nici să fie, pe vreo treaptă socială, igatorie.
  Apoi, pe măsură ce mediile cavalereşti îşi dădeau mai clar seama de ceea 
e separa de mulţimea „fără arme” şi le înălţa deasupra ei, s­a făcut imperios 
ţită nevoia de a sancţiona, cu ajutorul unui act ce respecta anumite forme, area
în colectivitatea astfel definită: fie că noul admis era un băiat tânăr: născut 
printre „nobili”, obţinea acceptarea în societatea adulţilor; fie că vorba, mult 
mai rar, de vreun parvenit norocos pe care o putere dobândită: nt, precum şi 
forţa sau îndemânarea sa păreau să­1 facă egal cu membrii iilor familii. De la 
sfârşitul secolului al Xl­lea, în Normandia, a spune) re fiul unui mare vasal: „nu
e cavaler” echivala cu a­1 presupune încă ţaş ori adolescent3. De bună seamă, 
grija de a face cunoscută astfel, printr­un perceptibil pentru ochi, orice 
schimbare de situaţie juridică, precum şi e contract răspundea unor tendinţe 
caracteristice ale societăţii medievale: mărturie ritualul, adesea atât de pitoresc,
al ascensiunii în corporaţiile de esie. Se mai cuvenea totuşi, pentru a se impune
aceste forme, ca mbarea de situaţie să fie sesizată ca atare, explicit. Tocmai de 
aceea, îralizarea ceremoniei de „înarmare a cavalerului” (l'adoubement) 
constituie devărat simptomul unei modificări profunde a noţiunii de cavalerie.
  3 HASKINS, Norman institutions, 1918, pag. 282, c. 5.
  Re durata primei vârste feudale, ceea ce se înţelesese prin termenul de 
cavaler era, înainte de toate, când o situaţie de fapt, când o legătură de drept, 
dar strict personală. Se zicea „cavaler” pentru că insul se lupta călare, cu 
echipament complet. Se zicea „cavalerul cuiva” atunci când insul deţinea de la 
acel personaj un fief, ce­1 obliga să­1 servească astfel înarmat. Or, iată că, 
acum, nici posesiunea unui fief, nici criteriul, prin forţa împrejurărilor puţin 
fluctuant, al felului de viaţă nu vor mai fi suficiente pentru a merita acest 
nume. Îi va mai fi necesară, în plus, un soi de sacralizare. Transformarea va fi 
săvârşită către mijlocul secolului al Xll­lea. O întorsătură de limbaj în uz 
dinainte de 1100 ne va ajuta să­i pătrundem valoarea. Nu doar „se face” un 
cavaler. El „este ordonat”4 astfel. Aşa se exprimă, de exemplu, în 1098, contele 
de Ponthieu, care se pregăteşte să­1 înarmeze pe viitorul rege Ludovic al VI­
lea5. Ansamblul cavalerilor înarmaţi constituie un „ordin” (ordre): ordo. Cuvinte
savante, cuvinte ce aduc cu organizarea bisericească, dar care se află, de la 
început, pe buze laice. Ele nu pretindeau nicidecum, cel puţin în prima lor 
întrebuinţare, să sugereze o asimilare cu ordinele religioase. In vocabularul 
împrumutat de scriitorii creştini de la antichitatea romană, un ordo era o 
diviziune a societăţii, temporale ca şi ecleziastice. Dar o diviziune reglementată, 
clar delimitată, conformă cu planul divin. O instituţie, într­adevăr. Nu doar o 
realitate nudă.
  Cum s­ar fi putut totuşi, într­o societate obişnuită să trăiască sub 
semnul supranaturalului, ca ritualul, la început strict profan, al „remiterii 
armelor” (remise des armes) să nu fi primit o aură sacră? Două obiceiuri, şi 
unul şi celălalt foarte vechi, au servit ca punct de plecare pentru intervenţia 
bisericii.
  Mai întâi, binecuvântarea spadei. Ea nu avusese la origine nimic specific 
ceremoniei de înarmare a cavalerului. Tot ce era în slujba omului părea atunci 
că merită să fie pus în acest mod la adăpost de capcanele Diavolului. Ţăranul 
punea să i se blagoslovească recoltele, turma, fântâna; proaspătul căsătorit, 
patul nupţial; pelerinul, toiagul de călătorie. Războinicul, fireşte, acţiona la fel 
pentru uneltele proprii meseriei sale. Vechiul drept lombard nu cunoştea oare 
deja jurământul „pe armele sfinţite”6? Dar, mai mult decât oricare altele, acelea
cu care tânărul războinic se echipa pentru prima dată păreau să facă necesară 
o astfel de sanctificare. Un ritual de contact îi era trăsătura esenţială. Viitorul 
cavaler îşi depunea un moment sabia pe altar. Acest gest era însoţit sau urmat 
de rugăciuni. Inspirate din schema generală a binecuvântării, le vedem totuşi,
  4 Cf. şi Introducere, pag. 6, ceremonia de „înarmare a unui cavaler” 
constituia intrarea într­o clasă a societăţii, într­un „ordin” {ordre): el era 
„consacrat prin intrarea în ordin” (ordonee chevalier).
  — Nota trad.
  5 Rec. Des Histor. De France, voi. XV, pag. 187.
  6 Ed. Rothari, c. 359. Liturghia ceremoniei de înarmare a cavalerului nu 
a făcut până acum obiectul decât al unor cercetări insuficiente. Se va găsi, în 
bibliografie, indicarea lucrărilor şi a culegerilor la care am recurs. Această 
primă încercare de clasament, oricât de rudimentară e ea, mi­a fost făcută 
posibilă doar graţie ajutorului pe care a binevoit să mi­1 acorde colegul meu de 
la
  Strasbourg, Dl. abate Michel Andrieu.
  Mpuriu, prezentându­se sub o formă special adaptată la o primă veture.
  Apar ele deja, puţin după 950, într­un pontifical8 redactat în abaţia Sta 
din Mainz. Alcătuită fără îndoială, în mare parte, din împrumuturi din mai 
vechi, această culegere s­a răspândit repede în toată Germania, Franţa ord, 
Anglia şi până la Roma chiar, unde a fost impusă prin influenţa curţii ene. Ea a
extins până departe modelul binecuvântării spadei „nou încinse”, m bine 
înţeleşi, de altfel, că această sfinţire nu constituia pe atunci în ii solemnităţii 
decât un fel de prefaţă. Ceremonia de „înarmare” se derula potrivit cu propriile 
sale forme.,
  } i acolo, totuşi, biserica putea să­şi joace rolul ei. Grija de a­1 arma pe 
scent nu putuse aparţine, la origine, decât unui cavaler deja confirmat în: tă 
demnitate: tatăl său, de exemplu, ori seniorul său. Dar s­a întâmplat să 
acredinţată şi unui prelat. În 846, papa Sergius îi încinsese centura lingianului 
Ludovic al II­lea. Tot aşa, Wilhelm Cuceritorul i­a cerut, mai 1, episcopului de 
Canterbury să­1 „înarmeze cavaler” pe unul dintre fiii lui. |^ îndoială, onoarea 
astfel conferită îi revenea nu atât preotului cât prinţului! Teii, senior a 
numeroşi vasali. Un papă sau un episcop, însă, puteau oare să iţe la a se 
înconjura de o pompă religioasă? Liturghia, prin chiar această ite, era ca şi 
invitată să impregneze întreaga ceremonie, îra fapt împlinit în secolul al Xl­lea. 
Un ritual pontifical din Besancon, it în acel timp, nu conţine, e adevărat, decât 
două binecuvântări ale spadei, a şi cealaltă foarte simple. Dar dintr­a doua 
reiese clar că oficiantul era ipus ca fiind cel ce remite arma. Însă, pentru a găsi 
un veritabil ritual os al „armării cavalerului”, trebuie privit mult mai la nord, 
spre acele < iri dintre Sena şi Meusa care au fost leagănul autentic al 
majorităţii uţiilor curat feudale. Cel mai vechi martor al nostru este aici un 
ritual fical din provincia Reims, compilat, către începutul secolului, de un cleric
inspirându­se din culegerea de la Mainz, prelua totodată din abundenţă i datini
locale. Liturghia comportă, o dată cu binecuvântarea spadei, care o duce pe 
aceea din originalul renan, rugăciuni, cu acelaşi sens, aplicabile la ilte arme 
sau însemne: banieră, lance, scut, cu singura excepţie a nilor, a căror remitere 
va fi rezervată până la capăt unor mâini laice. Vine aceea o binecuvântare a 
viitorului cavaler însuşi. În fine, menţiunea ssă că sabia va fi încinsă de către 
episcop. Apoi, după o lacună de aproape secole, ceremonialul apare pe deplin 
dezvoltat, în Franţa iarăşi, în ficalul episcopului de Mende, Guillaume Durant, 
redactat către 1295, dar irui elemente esenţiale datează, după toate aparenţele,
din timpul domniei udovic cel Sfânt. Aici rolul consacrator al prelatului este 
împins până la ele limite. El nu mai încinge doar sabia; el dă şi lovitura rituală 
(la
  Veture = ceremonie a îmbrăcării rasei la intrarea în noviciat, într­o 
congregaţie sau într­un eligios.
  — Nota trad.
  Pontifical = ritual al ceremoniilor proprii papei şi episcopilor.
  — Nota trad.
  Paumee); el îl „marchează”, spune textul, pe postulant, „cu caracterul 
cavaleresc”. Trecută în secolul al XlV­lea în culegerea Pontifical Romain, 
această schemă, de origine franceză, avea să devină ritualul oficial al 
creştinătăţii. Cât despre practicile accesorii – baia purificatoare, imitată după 
aceea a catehumenilor, veghea armelor – ele nu par să se fi introdus înainte de 
secolul al Xll­lea, nici să fi fost vreodată altcum decât excepţionale. De altfel, 
veghea nu era întotdeauna dedicată în întregime unor pioase meditaţii. Dacă 
dăm crezare unui poem al lui Beaumanoir, se întâmpla ca ea să se efectueze, în
stil lumesc, în sunetul vielelor9.
  Să nu ne înşelăm: niciunul dintre aceste gesturi religioase nu a fost 
vreodată indispensabil actului. Circumstanţele, de altminteri, vor fi împiedicat 
destul de des săvârşirea lor. Oare nu s­au făcut, dintotdeauna, cavaleri pe 
câmpul de bătaie, înainte sau după luptă? Stă mărturie din nou, după 
Marignan, lovitura rituală (la colee) pe care – cu spada, potrivit obiceiului din 
perioada de sfârşit a evului mediu – Bayard i­a dat­o regelui său. În 1213, 
Simon de Montfort înconjurase cu o pioasă strălucire, demnă de un erou 
cruciat, ceremonia de adoubement a fiului său, pe care doi episcopi, în 
acordurile imnului Veni Creator, l­au înarmat cavaler în slujba lui Cristos. 
Călugărului Pierre des Vaux­de­Cernay, care a asistat la ea, această 
solemnitate i­a smuls un strigăt tipic: „O, modă nouă de cavalerie! Modă până 
acum nemaiauzită”. Mai modestă, binecuvântarea spadei însăşi, după mărturia
lui Jean de Salisbury10, nu era generală către mijlocul secolului al Xll­lea. Ea 
pare totuşi să fi fost atunci foarte răspândită. Biserica, într­un cuvânt, 
încercase să transforme antica remitere a armelor într­un „sacrament” – 
termenul, care se întâlneşte în scrierile clericale, nu avea nimic şocant într­o 
epocă în care, teologia fiind încă foarte departe de rigiditatea scolastică, 
continua cu uşurătate cuprinderea sub acest nume a oricărui soi de act de 
consacrare. Încercarea nu reuşi pe deplin. Dar cel puţin biserica obţinu o parte,
aci mai mare, colo mai restrânsă. Strădaniile sale, marcând importanţa pe care 
o dădea ritualului de „intrare în ordin” (ordination)11, au contribuit 
considerabil la întărirea sentimentului că instituţia cavaleriei era o societate de 
iniţiaţi. Şi, cum oricărei instituţii creştine îi era necesară sancţiunea istorisirii 
unor fapte legendare, hagiografia i­a sărit în ajutor. „Când se citesc, la slujbă, 
epistolele Sfântului Pavel – spune un liturgist – cavalerii rămân în picioare, 
pentru a­1 cinsti, căci a fost cavaler”12.
  9 Jehan et Blonde, ed. H. SUCHIER (Euvres poetiques de Ph. De Remi, 
voi. II, v. 5916 şi urm.).
  10 Policraticus, VI, 10, (ed. WEBB, voi. II, pag. 25).
  ' Ordination = în religia ortodoxă este folosit termenul de „hirotonisire”.
  — Nota trad. 12 GUILLAUME DURANT, Raţionale, IV, 16.
  CODUL CAVALERESC
  'otuşi, o dată intrat în scenă, elementul religios nu şi­a limitat rezultatele 
isolidarea, în mediul cavaleresc, a spiritului de corp social. El a exercitat 
emenea o puternică acţiune asupra legii morale a grupului. Înainte ca ui 
cavaler să­şi fi reluat spada de pe altar, obiceiul îi cerea să presteze un lânt, 
care­i preciza obligaţiile13. Nu toţi cei „armaţi” (Ies adoubes) îl iu, de vreme ce 
nu puneau toţi să li se binecuvânteze armele. Dar, înd cu Jean de Salisbury, 
scriitorii ecleziastici apreciau adesea că, printr­un: cvasicontract, chiar şi aceia 
care nu­1 rostiseră cu gura lor i se supuneau „, doar în virtutea faptului că au 
acceptat intrarea în „cavalerie„. Puţin câte regulile astfel formulate au pătruns 
şi în alte texte: la început, în iunile, adesea foarte frumoase, care ritmau 
derularea ceremoniei; mai., cu variante inevitabile, în diverse scrieri profane. 
Ca, de exemplu, la timp după 1180, un pasaj celebru din Perceval de Chretien 
de Troyes. Sunt de remarcat, în secolul următor, unele pagini din romanul în 
proză al incelot; în Minnesang­ul german, o bucată din „Meissner„; în fine, şi 
mai micul poem didactic francez intitulat L'Ordene de Chevalerie. Acest: ul a 
avut un succes răsunător. Parafrazat curând într­o „cunună” de sonete ie, 
imitat, în Catalonia, de Raimon Lull, el a deschis calea abundentei turi care, pe 
durata ultimelor secole ale evului mediu, avea să epuizeze îxegeza simbolică a 
ceremoniei de adoubement şi, prin exagerările sale, să iţe, o dată cu decăderea 
unei instituţii trecute de la drept la etichetă, îrea forţei idealului însuşi, atât de 
sus trâmbiţat.
  A începuturile sale, totuşi, acest ideal nu fusese lipsit de viaţă. El se la 
regulile de conduită de mai înainte, desprinse din spontaneitatea iinţei de 
clasă: cod de fidelitate al vasalilor – tranziţia apare clar, către tul secolului al 
Xl­lea, în Livre de la Vie Chretienne a episcopului son de Sutri, pentru care 
cavalerul, evident, este încă, întâi şi întâi, un înzestrat cu fief; – mai cu seamă 
cod de clasă al oamenilor nobili şi; nitori„ (courtois). Acestor moravuri 
mondene, noul decalog le­a imutat principiile cele mai acceptabile pentru o 
gândire religioasă: sţe; urmărirea gloriei, „lauda„ (le los)14; dispreţuirea 
odihnei, a suferinţei norţii – „doar acela – spune poetul german Thomasin – nu 
vrea să facă rie de cavaler care nu vrea să trăiască decât liniştit”15. Dar atare 
imuturi se făceau abia după ce normele înseşi dobândeau o tentă creştină;: ă 
mai mult, curăţindu­se bagajul tradiţional de elementele de natură prea nă 
care ocupaseră în el, şi în practică ocupau în continuare, un loc atât de ' 
PIERRE DE BLOIS, ep. XCIV.
  * Le los (termen vechi, de la lat. laudes = elogii) = laudă.
  — Nota trad.
  5 Der Wălsche Gast, ed. RUCKERT, v. 7791­92.
  Mare: acexe reziduuri care aausesera pe ouzeie aiaioi ngunţu, uc ia oi. 
Până la Sf. Bernard, vechiul joc de cuvinte, încărcat de dispreţul clericului 
pentru viaţa lumească: non miliţia, sed maliţia16. „Cavaleiie e egal cu răutate1':
după anexarea definitivă, de către biserică, a virtuţilor cavalereşti, ce scriitor ^r
fi îndrăznit de acum înainte să repete această ecuaţie? În fine, la preceptele 
vechi, astfel epurate, veneau să se adauge altele, care purtau amprenta unor 
preocupări exclusiv spirituale.
  De la cavaler, clerici şi laici sunt de acord deci să ceară această pietate, 
fără de care Filip­August însuşi aprecia că nu exista defel un adevărat 
prudhomme. El trebuie să meargă la liturghie „în fiecare zi”, sau cel puţin 
„deseori”; trebuie să se spovedească vinerea. Totuşi, acest erou creştin rămâne, 
din fire, un războinic. De la binecuvântarea armelor, nu se aştepta el, înainte 
de toate, ca să le facă eficiente? Rugăciunile exprimă limpede această credinţi. 
Dar spada, astfel sfinţită – dacă nimeni nu se gândeşte să­i interzică folosirea, 
la nevoie, împotriva inamicilor personali sau a acelora ai unui stăpân – 
cavalerul a primit­o, în primul rând, pentru a o pune în slujba cauzelor drepte. 
Deja vechile binecuvântări de pe la sfârşitul secolului al X­lea pun accentul pe 
această temă, pe care o dezvoltă amplu liturghiile ulterioare. Astfel se 
introducea o discriminare, de interes capital, în vechiul ideal al războiului 
pentru război sau pentru câştig. Cu această sabie, cavalerul va apăra Sfânta 
Biserică, îndeosebi împotriva păgânilor. El îi va proteja pe văduvă, pe orfan ji pe
sărac. El îi va urmări pe răufăcători. La aceste porunci generale, textele laice 
adaugă deseori recomandări mai speciale care privesc conduita în luptă: să nu 
omoare un învins fără apărare; – practica tribunalelor şi a vieţii publice: să im 
participe la o judecată mincinoasă ori la o trădare; dacă nu le poate împiedica, 
adaugă cu modestie l'Ordene de Chevalerie, să părăsească locul; – în fine, 
incidentele vieţii zilnice: să nu dea sfaturi rele unei doamne; să­1 ajute, „dacă 
poate”, pe aproapele său în încurcătură.
  Că, ţesută din multe şiretlicuri şi violenţe, realitatea a fost departe de a 
răspunde întotdeauna la aceste aspiraţii, cum să ne mirăm? Vom fi înclinaţi 
oare, pe de altă parte, să observăm că din punctul de vedere fie al unei morale 
de inspiraţie „socială”, fie al unui cod cât mai curat creştin, o asemenea tablă a 
valorilor poate părea puţin cam sumară? Ar însemna să ne lăsăm duşi <ie 
dorinţa de a judeca, acolo unde istoricul are ca unică datorie să priceapă. E 
mai important să notăm că trecând de la teoreticienii sau liturgiştii bisericii [a 
vulgarizatorii laici, lista virtuţilor cavalereşti pare să fi suferit o subţiere destul 
de îngrijorătoare. „Cel mai înalt ordin pe care Dumnezeu 1­a creat şi La 
comandat este ordinul de cavalerie”, spune, cu măreţia sa obişnuită, Chretien 
{e Troyes. Dar trebuie mărturisit că după acest preambul răsunător, 
învăţăturile} e care al său prudhomme i le dă tânărului „înarmat” de el se arată 
de o surprinzi­
  16 ANSELM, Ep. I, (P. L., voi. CLVHI, col. 1147).
  — S. BERNARD, De laude novte militiae, 11, c.2.
  Aaiuvi^. Maiv wa, ia mtpi vuiumu, iireiien reprezinia mai oegraba 
oazia„ (courtoisie) marilor curţi princiare din secolul al Xll­lea decât lomia” (la 
prudhommie), pătrunsă de elanuri religioase, aşa cum, în ui următor, era 
înţeleasă în anturajul lui Ludovic al IX­lea. Nu este o iplare, fără îndoială, dacă 
epoca şi chiar mediul în care a trăit acest sfânt er au dat naştere nobilei 
rugăciuni care, cuprinsă în culegerea Pontificală Guillaume Durant, ne oferă ca
un comentariu liturgic al cavalerilor de i, ridicaţi de sculptori deasupra 
portalului de la Chartres ori pe reversul îi de la Reims: „Doamne prea Sfânt, 
Părinte Atotputernic. Tu care ai is, pe pământ, folosirea spadei pentru a curma 
violenţa celor răi şi a ocroti îtea; care, pentru proteguirea poporului, ai vrut să 
institui ordinul de erie. Fă, îndreptându­i sufletul spre bine, ca servitorul tău 
aici de faţă să folosească niciodată de această spadă sau de o alta pentru a răni
pe pt pe cineva; dar ca el să o întrebuinţeze întotdeauna ca să apere Dreptatea 
svărul”.
  Istfel biserica, fixându­i o misiune înaltă, desăvârşea legitimarea existen­
estui „ordin” al războinicilor care, conceput ca una dintre diviziunile are unei 
societăţi civilizate, în care ordinea să fie menţinută, se identifica 5 în ce mai 
mult cu colectivitatea cavalerilor: „O, Doamne, care după e17, ai întemeiat în 
natura întreagă trei grade printre oameni”, se citeşte na dintre acele rugăciuni 
ale liturghiei din Besanşon. Însemna în acelaşi iă i se furnizeze acestei clase 
justificarea unei supremaţii sociale, de multă: resimţită în fapt. Despre cavaleri,
foarte ortodoxul Ordene de Chevalerie ane oare că se cuvine să fie onoraţi mai 
presus de toţi ceilalţi oameni, cu fia preotului? Mai brutal, romanul lui 
Lancelot, după ce a expus cum au ifiinţaţi „pentru a­i oblădui pe cei slabi şi pe 
cei paşnici”, nu continuă el, m gustului categoriei respective, familiar unei 
întregi literaturi, arătând i pe care îi călăresc simbolul propriu al „poporului” pe
care ei îl ţin „în ă supunere”? „Căci deasupra mulţimii trebuie să şadă 
cavalerul. Şi tot aşa e îndrumă calul şi cum acela care deasupra stă îl mână 
unde vrea, la fel rul trebuie să conducă mulţimea după voia lui”. Mai târziu, 
Raimon Lull nsidera că nu răneşte sentimentul creştin declarând, potrivit cu 
buna ală, că un cavaler „îşi trage bunăstarea” din lucrurile pe care i le procură;
ala şi truda” oamenilor săi18. Stare de spirit nobiliară, favorabilă în cel alt grad 
naşterii unei severe nobilimi.
  Aici cu înţelesul de păcat originar.
  — Nota trad. LI, I, 9. Tot pasajul este de o savoare deosebită.
  CAPITOLUL AL IV­LEA
  TRANSFORMAREA NOBILIMII DE FAPT ÎN NOBILIME DE DREPT
  1. EREDITATEA ARMĂRII CAVALEREŞTI ŞI ÎNNOBILAREA întemeiat, 
către 1119, pentru apărarea coloniilor de pe Pământul Sfânt1, Ordinul 
Templierilor2 grupa două categorii de combatanţi, distincte prin vestimentaţie, 
arme şi rang: sus, „cavalerii”; jos, simplii „sergenţi” (sergentsf ­mantii albe 
contra mantii brune. Nu încape îndoială că iniţial, diferenţierea nu 
corespundea vreunei desosebiri de origine socială printre recruţi. Totuşi, 
redactată în 1130, cea mai veche Regulă a ordinului nu formulează în această 
privinţă nici o condiţie precisă. O stare de fapt, determinată de un fel de opinie 
comună, hotăra desigur asupra acceptării într­unui sau celălalt grad. 
Posterioară cu ceva mai mult de un secol, a doua Regulă procedează, în 
schimb, cu o rigoare de­a dreptul juridică. Pentru a fi autorizat să îmbrace 
mantia albă, este necesar în primul rând ca postulantul, înainte de intrarea sa 
în ordin, să fi fost „înarmat cavaler”. Dar nici chiar această condiţie nu va fi de 
ajuns. I se va mai cere şi să fie „fiu de cavaler sau descendent din cavaleri 
dinspre tată”; cu alte cuvinte, cum se spune într­un alt pasaj, să fie „gentilom” 
(gentilhomme). Căci, mai precizează textul, doar cu această condiţie un om 
„trebuie şi poate” să fie primit în rândurile cavalerilor. Mai mult încă. Se 
întâmpla oare ca un nou venit, ascunzându­şi calitatea de cavaler, să se fi 
strecurat printre „sergenţi”? Adevărul o dată cunoscut, el va fi pus în lanţuri4. 
Chiar la călugării soldaţi, în toiul acestui secol al XlII­lea, orgoliul de castă, care
socoteşte crimă orice decădere voluntară, vorbea mai tare decât umilinţa 
creştină. 1130; 1250 sau aproximativ: între aceste două date, ce se întâmplase 
oare? Nimic altceva decât transformarea dreptului de a fi „înarmat cavaler” într­
un privilegiu ereditar.
  În ţările în care tradiţia legislativă nu se pierduse sau reînviase, texte de 
reglementare precizaseră normele noi. În 1152, o constituţie de pace a lui 
Frederic Barbarossa le interzice concomitent „oamenilor de rând” (rustres) 
portul lancei şi al săbiei (glaive)5 – arme cavalereşti – şi­1 recunoaşte ca 
„legitim cavaler” doar pe acela ai cărui înaintaşi au fost ei înşişi cavaleri; o alta, 
în 1187, I
  1 Terre Sainte = locurile în care a trăit Cristos.
  — Nota trad.
  2 L'Ordre du Temple.
  — Nota trad.
  3 Pentru „sergenţi” (sergents) – informaţii suplimentare la pag. 27.
  — Nota trad.
  4 Regula veche: G. SCHNURER, Die urspriinglische Templerregel, 1903.
  — Regula în 1b.
  Franceză: H. DE CURZON, La regie du Temple (Soc. De l'hist. De France),
c. 431; 445; 446; 448.
  — Dispoziţii analoage la Ospitalieri, la capitolul general din 1262, 19 
sept.: DELAVILLE LE
  ROULX, Cartulaire general, voi. III, pag. 47, c. 19.
  5 Glaive = spadă scurtă cu două tăişuri.
  — Nota trad.
  Gele Roger al II­lea al Siciliei; în 1234, regele Iacob (Jaime) I de Aragon; în
 
  94, contele Carol al II­lea de Provenţa ordonă să nu se admită la cavalerie
  : cât descendenţii de cavaleri. În Franţa, nu exista pe atunci nici o lege. 
Dar risprudenţa curţii regale, sub Ludovic cel Sfânt, este deja formulată cu 
ecizie. La fel, cutumiarele. Exceptând o favoare specială a regelui, nici o rmare 
de cavaler„ nu putea fi valabilă dacă tatăl celui „armat„ sau bunicul lui linie 
masculină nu fuseseră deja cavaleri (poate începând din acea vreme, în ce caz 
ceva mai târziu, cutumele provinciale dintr­o parte cel puţin a regiunii ampagne
vor accepta totuşi ca această „nobleţe„ (noblesse) să se poată nsmite „prin 
intermediul pântecelui„ matern (par le „ventre” maternei).
  Eeaşi concepţie pare să stea şi la baza unui pasaj, ce­i drept mai puţin 
clar, i marele tratat de drept castilian, acele Siete Partidas care au fost 
redactate, re 1260, din dispoziţia regelui Alfonso cel înţelept. Nimic mai 
remarcabil
  : ît cvasicoincidenţa în timp şi perfectul acord dintre aceste diverse texte, 
atât e ele, cât şi cu Regula Templierilor, ordin internaţional. Cel puţin pe itinent
– căci Anglia, vom vedea, trebuie să fie exceptată – evoluţia claselor erioare se 
supunea unui ritm fundamental uniform6.
  Fără îndoială, atunci când ridicau în mod expres această barieră, 
suverani ribunale de­abia dacă aveau impresia unei inovaţii. Dintotdeauna, 
marea oritate a celor „armaţi” fuseseră luaţi dintre descendenţii de cavaleri. În 
ii unei opinii de grup din ce în ce mai exclusiviste, singură obârşia, antată.
  — Cum avea să zică Raimon Lull – a continuităţii onoarei vechi”,
  : a să ateste respectarea codului de viaţă la care angaja remiterea 
armelor.
  , Doamne! Ce rău e răsplătit bunul războinic dacă din fiu de ţăran face 
tler!” exclamă, către 1160, poetul lui Gir ard de Roussillon7. Totuşi, chiar iul al 
cărui obiect erau acele intruziuni, dovedeşte că ele nu erau pţionale. Nici o lege,
nici o cutumă nu le făceau caduce. Ele se arătau de
  1 uneori aproape necesare la recrutarea oştilor; căci, în virtutea aceleiaşi 
idecăţi de clasă, era greu de conceput ca dreptul de a lupta călare şi echipat
  : ap până în picioare să fie separabil de adoubement. Nu s­au văzut încă, 
în, în ajunul bătăliei de la Courtrai, prinţii flamanzi, dornici să­şi facă o lerie, 
dându­le lovitura rituală (la colee) unor burghezi bogaţi, cărora
  ; a le permitea să­şi procure calul şi echipamentul necesar8? Ziua în care
ce nu fusese timp îndelungat decât o vocaţie ereditară de fapt, susceptibilă
  Constitutiones, voi. I, pag. 197, c. 10; pag. 451, c. 20.
  — H. NIESE, Die Gesetzgebung der
  Dynastie, pag. 67.
  — MARCA, Marca Hisp., col. 1430, c. 12 – PAPON, Histoire generale 
vence, voi. III, pag. 423.
  — Siete Partidas, Part. II, voi. XXI, I, 2.
  — Cf. pentru Portugalia, PAGE, LVI, pag. 143.
  — Pentru Franţa, referinţe prea numeroase pentru a fi citate; cf.
  — DUTAILLIS, L'essordes ttats d'Occident, pag. 22 şi urm.
  LI, III, 8.
  — Girart de R., trad. P. MEYER, pag. 28 (cf. ed. FOERSTER, Roman. 
Studien, v 940 şi urm.).
  P. THOMAS, Textes historiques sur Lille, voi. II, 1936, pag. 237.
  Neprevăzute, a devenit un privilegiu legal şi sever, a fost deci, chiar dacă 
oamenii vremii nu şi­au dat seama clar de aceasta, o dată foarte importantă. 
Profundele schimbări sociale care se înfăptuiau atunci la hotarele mediilor 
cavalereşti contribuiseră cu siguranţă mult la inspirarea unor măsuri atât de 
drastice.
  În secolul al XH­lea, se născuse o nouă forţă: aceea a patriciatului urban,
în aceşti negustori bogaţi care ajungeau deseori cumpărători de seniorii şi 
dintre care mulţi, pentru ei înşişi ori pentru fiii lor, nu ar fi dispreţuit defel 
„centura de cavaler”, războinicii de origine nu puteau să nu distingă elemente 
mult mai străine de mentalitatea lor şi de genul lor de viaţă, mult mai 
neliniştitoare de asemenea, prin numărul lor, decât soldaţii improvizaţi sau 
funcţionarii senioriali, dintre care, până atunci, se recrutaseră aproape în 
exclusivitate, în afara persoanelor de familie bună, candidaţii la iniţierea „prin 
spadă şi lovitură rituală”. De altfel, cunoaştem, prin intermediul episcopului 
Otto de Freising, reacţiile baronilor germani faţă de „armările de cavaleri” pe 
care le considerau prea lesne extinse, în Italia de Nord, la categoria 
meşteşugarilor igent mecanique); iar Beaumanoir, în Franţa, a explicat foarte 
clar cum presiunea noilor pături, grăbite să­şi plaseze capitalurile în 
pământuri, i­a determinat pe regi să ia precauţiile necesare pentru ca 
achiziţionarea unui fief să nu facă din orice îmbogăţit egalul unui descendent 
de cavaleri. Mai ales atunci când o clasă se simte ameninţată, ea tinde să se 
închidă.
  Cu toate acestea, să ne ferim să imaginăm din principiu o stavilă de 
netrecut. O clasă de deţinători ai puterii nu s­ar putea transforma cu adevărat 
în castă ereditară fără a se condamna să­i excludă din rândurile ei pe noii 
potentaţi, a căror inevitabilă apariţie este însăşi legea vieţii; ca urmare, fără a 
se osândi, în calitate de forţă socială, la o ineluctabilă vlăguire. Evoluţia opiniei 
juridice, la capătul erei feudale, a tins de fapt mult mai puţin spre interzicerea 
severă a noilor primiri, cât spre supunerea lor unui control foarte strict. 
Odinioară, orice cavaler putea face un cavaler. Aşa mai gândeau încă acele trei 
personaje pe care Beaumanoir le prezintă, către sfârşitul secolului al XlII­lea. 
Făcând parte ei înşişi din clasa cavalerilor, le lipsea un al patrulea figurant, de 
acelaşi rang, a cărui prezenţă era impusă, de cutumă, pentru un act de 
procedură. Nici o piedică! Au înhăţat pe drum un ţăran şi i­au dat lovitura 
rituală (la colee): „Să fii cavaler!” La acea dată, totuşi, aşa ceva însemna să nu 
fii în pas cu progresul dreptului; şi o amendă substanţială a constituit 
pedeapsa justă a acestui anacronism. Căci, de acum înainte, capacitatea9 celui
„ordonat” cavaler (ordonne) de a conferi intrarea în ordin nu mai dăinuia, în 
deplinătatea ei, decât dacă postulantul aparţinea deja unui neam cavaleresc. 
Atunci când nu aşa stă cazul, „armarea unui cavaler” rămâne, într­adevăr, încă
posibilă. Dar cu condiţia să fie autorizată în mod special de unica putere căreia 
concepţiile
  9 Capacitatea – în sensul juridic de aptitudine a unor persoane de a avea 
drepturi şi obligaţii într­un domeniu.
  — Nota trad.
  Srai raspaiiuuc aic vremii 11 atuiuau exuroiiaiua iacuiuue uc a imatura 
carea normelor tradiţionale: aceea a regelui, singur „dispensator”, cum ie 
Beaumanoir, de novelletes10.
  Cum am văzut­o deja, aşa era, de la Ludovic cel Sfânt, jurisprudenţa 
curţii ile franceze. Curând a devenit obicei, în anturajul Capeţienilor, să se dea;
tor autorizaţii forma unor scrisori de cancelarie, desemnate, aproape de la put, 
sub numele de „scrisori de înnobilare”: căci a fi acceptat în „cavalerie”; ra 
acelaşi lucru oare cu a fi asimilat „nobilii” de origine? Primele exemple are le 
posedăm din acest gen de documente, menite să aibă un atât de mare >r, 
datează de la Filip al III­lea sau de la Filip al IV­lea. Uneori, regele uza dreptul 
său pentru a recompensa pe câmpul de bătălie, după datina yeche, vreo faptă 
de vitejie: aşa a făcut Filip cel Frumos, în favoarea unui elar, în seara de la 
Mons­en­Pevele1112. Cel mai des, totuşi, uza regele de ' it drept pentru a 
recunoaşte servicii îndelungate sau o situaţie socială minentă. Actul nu 
permitea doar să se creeze un nou cavaler; întrucât i icitatea de adoubement 
Q'aptitude î l'adoubement) se transmitea, de la sine, *;: generaţie în generaţie, 
acest act făcea totodată să apară o nouă spiţă ilerească. Legislaţia şi practica 
siciliana s­au orientat după principii cu totul nănătoare. La fel, în Spania. În 
Imperiu, constituţiile lui Barbarossa, la it vorbind, nu prevăd nimic de acest fel.
Dar noi ştim, pe de altă parte, că i; iratul socotea că are dreptul de a „înarma 
cavaleri” pe simplii soldaţi13; el e considera deci legat, în ce­1 privea, de 
interdicţiile, în aparenţă absolute, propriilor sale legi. De altfel, începând cu 
domnia următoare, exemplul ian nu a întârziat să­şi exercite influenţa asupra 
unor suverani, care, pentru mult de o jumătate de secol, aveau să unească cele 
două coroane. De la rad al IV­lea, care a început să domnească independent 
din 1250, îi vedem uveranii germani acordând, prin scrisori, unor personaje 
neîndreptăţite prin ere, permisiunea de a primi „centura de cavaler”.
  De bună seamă, monarhiile nu au reuşit fără greutate să instituie acest ';
opol. Roger al II­lea al Siciliei, el însuşi, a făcut o excepţie în favoarea elui de La
Cava. În Franţa, nobilii şi prelaţii din seneşalatul de Beaucaire eau îndă., în 
1298.
  — Cu cât succes? Nu ştim – la dreptul de a crea în mod cavaleri, printre 
burghezi14. Rezistenţa a fost acerbă mai ales din partea ilor feudatari. Sub 
Filip al III­lea, curtea regelui fu nevoită să declanşeze o edură împotriva conţilor
de Flandra şi de Nevers, vinovaţi de a fi rmat„, după placul lor, „ţărani” (vilains) 
– care, în realitate, erau persoane te bogate. Mai târziu, în frământările din 
vremea dinastiei Valois, marii
  10 De la novelle – din dreptul roman, care însenina constituţie sau edict 
imperial venit să se
  ; e la un cod anterior.
  — Nota trad.
  „ Rec. DesHist. De France, voi. XXII, pag. 18.
  12 La Mons­en­Pevele, Filip cel Frumos i­a învins pe flamanzi, în 1304.
  — Nota trad.
  13 OTTO DE FREISING, Gesta, II, 23.
  14 Hist. De Languedoc, ed. 2a, voi. VIII, col. 1747.
  Pnnţi aeţinaion ae apanaje şi­au ainouu, cu mai putina uiucuiiaie, acesi 
privilegiu. Aşa cum era firesc, în Imperiu s­a ajuns ca facultatea de a deschide 
astfel unor nou­veniţi accesul la cavalerie să se împartă, până la urmă, între 
mai multe mâini: prinţi locali, ca, începând din 1281, episcopul de 
Strasbourg15; sau, în Italia, „comune”16 urbane, ca, din 1260, Florenţa. Dar 
era vorba acolo oare de altceva decât de fragmentarea prerogativelor regale? 
Principiul care­i recunoştea doar suveranului dreptul de a coborî bariera 
rămânea intact. Mai grav era cazul intruşilor care, în număr mare, foloseau din
plin o situaţie de fapt pentru a se strecura, fără a fi îndreptăţiţi să o facă, în 
rangurile cavalereşti. Nobilimea rămânând, într­o mare măsură, o clasă de 
putere şi de gen de viaţă, opinia comună, în pofida legii, nu îi refuza nicidecum 
posesorului unui fief militar, stăpânului unei seniorii rurale, războinicului 
îmbătrânit sub arme, oricare i­ar fi fost originea, numele de „nobil” şi, ca 
urmare, capacitatea de adoubement. Apoi, titlul născându­se, ca de obicei, din 
folosinţă îndelungată, la capătul câtorva generaţii nimeni nu se mai gândea să 
i­1 conteste familiei; iar singura speranţă care le mai era îngăduită, în cele din 
urmă, cârmuirilor, era, oferindu­se să consfinţească acest abuz, aceea de a 
scoate ceva bani de la aceia care beneficiaseră de el. Nu e mai puţin adevărat 
că, pregătită în cursul unei îndelungate gestaţii spontane, transformarea 
eredităţii din simplă practică în ereditate juridică nu deveni posibilă decât prin 
întărirea puterilor monarhice sau princiare, singurele capabile să impună o 
poliţie socială mai riguroasă şi totodată să regularizeze, sancţionându­le, 
trecerile inevitabile şi salutare dintr­un ordin în alt ordin. Dacă Parlamentul din
Paris nu ar fi fost acolo sau dacă i­ar fi lipsit forţa necesară executării 
sentinţelor sale, nu s­ar fi văzut, în regat, nici un senior oricât de mărunt care 
să nu fi continuat să distribuie, după pofta lui, lovitura rituală (la colee).
  Nu exista pe atunci nici o instituţie care, în mâinile guvernărilor veşnic 
strâmtorate, să nu se transforme, mai mult sau mai puţin, în maşină de făcut 
bani. Autorizaţiile de adoubement nu au scăpat de acest destin comun. 
Asemenea celorlalte acte de cancelarie, scrisorile regale, cu rare excepţii, nu 
erau gratuite. Uneori se plătea şi pentru a nu trebui să­ţi dovedeşti originea17. 
Dar Filip cel Frumos pare să fi fost primul suveran care să fi pus, pe faţă, 
„cavaleria” la vânzare. În 1302, după înfrângerea de la Courtrai, mulţi comisari 
au străbătut provinciile, însărcinaţi să atragă cumpărători de titluri nobiliare, 
şi în acelaşi timp să le vândă, şerbilor regali, libertatea. Nu se constată, totuşi, 
că această practică va fi fost din acel moment, în Europa, şi nici chiar în 
Franţa, prea extinsă sau ca ea să fi adus însemnate venituri. Din această 
savonette ă
  15 Armai. Colmar. În SS., voi. XVII, pag. 208,1, 15; cf. pag. 224, L, 31.
  16 „Comuna” (commune) – (termen istoric) = cea mai înaltă formă de 
organizare orăşenească medievală în lupta pentru autonomie.
  — Nota trad.
  17 BARTH&LEMY, LII, pag. 123 şi LXII, pag. 205.
  Ezoreriei lor, iar contribuabilii bogaţi un mijloc de a scăpa, printr­o sumă
ini o dată vărsată, de impozitele de care nobilimea era scutită. Dar, până 
mijlocul secolului al XlV­lea, privilegiul fiscal al nobililor a rămas încă la 3 prost
definit ca şi impozitul de stat însuşi; iar spiritul de corp, foarte nic în mediile 
cavalereşti – cărora prinţii înşişi, srau conştienţi că le aparţin ­î permis 
nicidecum, fără îndoială, să se înmulţească favorurile resimţite ca tâtea insulte 
aduse purităţii sângelui. Dacă grupul cavalerilor cu titlu: ar, la o adică, nu se 
închisese, uşa nu era totuşi decât uşor întredeschisă ­mai puţin lesne de trecut
cu siguranţă decât fusese înainte, sau avea să fie, itor. De unde, violenta 
reacţie antinobiliară care, în Franţa, cel puţin, a nit în secolul al XlV­lea. 
Despre severa alcătuire a unei clase şi despre sivismul ei se poate imagina 
vreun simptom mai elocvent decât ardoarea rilor al căror obiect este? 
„Sediţiune a ne­nobililor împotriva nobililor”: sia, folosită aproape oficial în 
timpul Jacqueriei, este revelatoare. Nu mai y enumerarea combatanţilor. 
Burghez bogat, prim magistrat al primului T „bunele oraşe”, Marcel Etienne se 
erija, în mod declarat, în inamic al lor. Sub Ludovic al Xl­lea sau Ludovic al 
XlV­lea, ar fi fost, el însuşi, dintre ei. Într­adevăr, perioada care se întinde din 
1250 până în jurul i 1400 a fost, pe continent, aceea a celei mai riguroase 
ierarhizări a lor sociale.
  , CONSTITUIRE A DESCENDENŢILOR DE CAVALERI ÎN CLASĂ 
PRIVILEGIATĂ a singură, totuşi, restrângerea „înarmării cavalereşti” la membrii
familii­ja confirmate în această vocaţie sau la beneficiarii unor favoruri excep­; 
nu ar fi fost suficientă pentru a constitui o adevărată nobilime. Căci na încă să 
depindă de un ritual, care putea să fie sau putea să nu fie init, privilegiile 
despre care concepţia nobiliară pretindea să fie asociate ii pure^Nu era vorba 
doar de prestigiu. Din ce în ce mai mult, situaţia inentă care, de comun acord, 
li se recunoştea cavalerilor, atât în calitate boinici „cuprinşi în ordin” 
(ordonnes), cât şi de vasali, însărcinaţi cu cele alte misiuni de luptă şi de 
consilium19, tindea să se concretizeze într­un ridic precis. Or, de la sfârşitul 
secolului al Xl­lea până în primii ani ai de al XlII­lea, aceleaşi reguli se repetă 
pe toată întinderea Europei
  Savonette ă viâains – (termen istoric) = funcţii şi demnităţi care confereau
nobleţea sub monarho­feudal şi râvnite ca atare de burghezi.
  — Nota trad.
  Pe lângă auxilium = datoria de a da ajutor militar, vasalul îi datora 
seniorului şi consilium teii) = sfatul, care consta în genere în obligaţia de a lua 
parte la adunările convocate de îndeosebi în obligaţia de a împărţi dreptatea în 
numele său.
  — Nota trad.
  Feudale. Pentru a se bucura de aceste avantaje, e nevoie mai întâi ca 
omul să se achite efectiv de îndatoririle sale de vasal, „ca el să aibă arme şi cai, 
să ia parte – afară de cazul că e împiedicat de bătrâneţe – la oaste şi la 
cavalcade, la adunări de judecată (plaids) şi la curţi (cours)”, spun amintitele 
Usages catalane. Mai trebuie, de asemenea, să fi fost adoube. Atenuarea 
generală a serviciilor vasalice a avut treptat ca efect faptul că nu s­a mai 
insistat asupra primei condiţii; textele cele mai recente o trec sub tăcere. A 
doua, în schimb, a rămas mult timp în deplină vigoare. În 1238 încă, un 
regulament familial privat, statutul aşa­numiţilor pariers20 care posedau în 
comun castelul din vechiul comitat francez Gevaudan, din La Garde­Guerin, îi 
dă întâietate fiului mezin faţă de cel mai mare, dacă acela a primit calitatea de 
cavaler, iar acesta nu. Se întâmpla totuşi, indiferent unde, ca un fiu de cavaler 
să fi omis să se supună la această ceremonie? A rămas el până târziu simplu 
„scutier” (ecuyer), după termenul care, ca aluzie la rolul tradiţional al tânărului 
nobil pe lângă cei ce l­au precedat în carieră, s­a luat obiceiul să desemneze 
această poziţie de aşteptare? O dată trecută vârsta de la care o astfel de 
neglijenţă nu mai pare permisă – douăzeci şi cinci de ani în Flandra şi Hainaut,
treizeci în Catalonia – el va fi respins, cu brutalitate, printre „oamenii de rând” 
(rustres)21.
  Dar sentimentul demnităţii rasei devenise prea puternic pentru ca aceste 
exigenţe să se poată menţine veşnic. Ştergerea lor s­a produs în etape. În 
Provenţa, în 1235, în Normandia, către acelaşi moment, încă tot numai fiilor li 
se recunosc beneficiile condiţiei părinteşti în afara oricărei obligaţii de „armare”.
Are, la rândul său, un fiu? Acesta, precizează textul provensal, va trebui, dacă 
vrea să aibă parte de aceste privilegii, să primească personal „cavaleria”. Mai 
elocventă pentru evoluţia amintită este, în Germania, seria de „carte” regale 
acordate oamenilor din Oppenheim: aceleaşi drepturi le sunt conferite în 1226 
cavalerilor, din 1269 „cavalerilor şi fiilor de cavaleri”, în 1275 „cavalerilor, fiilor 
lor şi nepoţilor lor”22. Cum, totuşi, de nu au obosit să numere generaţiile? Cu 
siguranţă primirea solemnă a armelor continua să treacă drept o datorie de 
rang, de la care tânărul nobil nu se putea sustrage fără să decadă oleacă. Era 
de mirare ciudata superstiţie care, în dinastia conţilor de Provenţa, a casei de 
Barcelona, făcea să se amâne cât mai mult posibil această ceremonie, ca fiind 
prevestitoare de moarte apropiată23. Întrucât însă condiţia „armării” părea să 
garanteze procurarea echipamentului complet, necesar unui bun serviciu, regii 
Franţei, de la Filip­August până la Filip cel Frumos, s­au străduit să le impună 
supuşilor lor din familiile cavalereşti îndeplinirea ei. Nu
  20 Asupra instituţiei de parage, explicaţii în voi. I al lucrării, pag. 218.
  — Nota trad.
  21 Usatici Barcin., c. 9 şi 8.
  — CH. POREE, fctudes historiques sur le Gevaudan, 1919 (şi
  Bibi. Ec. Chartes, 1907), pag. 62, c. 1.
  — Charte de paix du Hainaut (1200), în SS., XXI pag. 619.
  22 Summa de legibus, în TARDIF, voi. II, xiv, 2.
  — F. BENOIT, Recueil des ades des comtes de Provence, voi. II, no. 246, 
c; ix a, 275, c; v a, 277, 278 (1235­1238).
  — GUILHIERMOZ, XV, pag. 481, n. 5.
  23 Annales Colonienses max. În SS., voi. XVII, pag. 845.
  Izbutit defel: până într­atât încât, incapabilă chiar şi să facă din 
perceperea; nzilor sau din vânzarea dispenselor un procedeu fiscal lucrativ, 
adminis­ia regală a trebuit în cele din urmă să se mulţumească să prescrie, de 
îndată în război se arăta la orizont, doar simpla posedare a armamentului.
  În ultimii ani ai secolului al XlII­lea, evoluţia era aproape pretutindeni 
leiată. Ceea ce de acum înainte creează un nobil, nu mai sunt vechile gesturi 
iniţiere, reduse la starea unei formalităţi de bună­cuviinţă, cu atât mai rău ătă, 
cel puţin de către mulţime, cu cât aduce cu sine de obicei mari ltuieli; este, fie 
că e folosită sau nu, capacitatea ereditară de a aspira la ntajul acestui ritual. E 
numit „gentilom” (gentilhomme), scrie Beaumanoir,; e persoană care e „din 
spiţă de cavaleri”. Şi, la scurt timp după 1284, cea veche autorizaţie de 
adoubement acordată cândva, de cancelaria regilor ţiţei, unui personaj care nu 
se născuse într­unui dintre acele neamuri, ridică tr­un condei, fără să pună o 
minimă condiţie, întreaga posteritate a piendarului „la privilegiile, drepturile şi 
scutirile de impozite (franchises); are au obiceiul să se bucure nobilii după cele 
două linii de ascendenţă”24.
  3. DREPTUL NOBILILOR
  Comun, în măsura în care o permiteau diferenţele de sex, „femeilor 
nobile” ntilles femmes) ca şi gentilomilor {gentilshommes), codul nobiliar astfel 
stituit varia simţitor, în detalii, în funcţie de ţară. Pe de altă parte, el nu s­a) 
orat decât lent şi a suferit, de­a lungul timpului, importante modificări. Ne a 
limita să­i indicăm aici caracteristicile cât mai universale, aşa cum s­au prins 
ele în cursul secolului al XlII­lea.
  Conform tradiţiei, legăturile dintre seniori şi vasali erau forma de endenţă
proprie claselor superioare. Dar aici, ca şi aiurea, unei stări de fapt i substituit 
un monopol de drept. Odinioară, cineva fusese considerat nobil tru că era 
vasal. De acum înainte, printr­o veritabilă răsturnare a ordinii nenilor, va fi 
imposibil, în principiu, să fii vasal – altfel zis, să deţii un fief itar, sau fS – dacă 
nu figurezi deja printre nobilii din naştere. E un u admis, în linii mari, aproape 
pretutindeni, către mijlocul secolului al XIIITotuşi, ascensiunea bogăţiei 
burgheze, ca şi nevoile de bani de care vechile tilii erau atât de des presate nu 
permiteau să se menţină regula în toată >area ei. Nu numai că, în practică, ea 
a fost foarte departe de a fi permanent jectată – ceea ce a permis multe 
uzurpări de nobleţe – ci şi în drept chiar, a: nevoie să se prevadă dispense. 
Generale uneori: astfel, în favoarea
  2* BARTH6LEMY, LXII, pag. 198.
  Despre caracterizarea fiefurilor de natură vasalică prin epitetul îtfrancs 
(„libere”) – în
  I al lucrării, pag. 183.
  — Nota trad.
  Ulllll­U mama IlUUlla ţi Ull una uuiuun. Laiuvuimt/, mai ales. Acestea 
din urmă, o dată în plus, s­au produs în folosul monarhiilor, care, singure 
capabile să legitimeze asemenea rupturi în ordinea socială, nu aveau deloc 
obiceiul să­şi distribuie gratuit favorurile. Fieful fiind cel mai des o seniorie, 
puterile de comandă asupra oamenilor mărunţi tindeau, prin aceste derogări, 
să se detaşeze de calitatea nobiliară. Comporta el, în schimb, supunerea unor 
„vasali ai vasalilor” (arriere­vassaux)? Dacă aceştia erau gentilomi, nu i se 
recunoştea de obicei dobânditorului nenobil dreptul de a primi omagiul lor; el 
trebuia, fără gesturi de fidelitate, să se mulţumească doar cu taxe şi servicii. 
Repugna chiar şi ideea de a se admite că el ar fi putut, la rândul lui, ca 
feudatar, să îndeplinească acest ritual faţă de seniorul de pe treapta 
superioară. Se restrângea ceremonia la un jurământ de credinţă, sau măcar se 
elimina din ea sărutul, prea egalitar. Până şi în modul de a cere sau de a 
contracta supunerea existau forme interzise omului de obârşie modestă.
  Vasalii militari, de mult timp, fuseseră cârmuiţi de un sistem de drept 
diferit de regulile comune. Ei nu erau judecaţi de aceleaşi tribunale ca alţi 
dependenţi. Fiefurile lor nu se moşteneau ca restul bunurilor. Chiar statutul lor
familial purta amprenta condiţiei lor. Când din posesorii de fiefuri militare a 
provenit nobilimea, ceea ce fusese cutuma legată de exercitarea unei funcţii a 
tins să devină aceea a unui grup de familii. O schimbare de nume este, asupra 
acestui punct, instructivă: acolo unde se vorbise odinioară de bail feudal 
­instituţia a fost definită într­un alt volum27 – a început de­acum să se zică, în 
Franţa, garde noble28. Aşa cum era firesc pentru o clasă care­şi trăgea 
originalitatea din reflectarea unor instituţii foarte vechi, dreptul privat al 
nobililor a păstrat o turnură voit arhaică.
  O serie de alte trăsături marcau, cu încă şi mai multă vigoare, 
supremaţia socială a clasei concomitent cu caracterul său de ordin29 
combatant. Era vorba de asigurarea purităţii sângelui? Nu exista nici un mijloc 
mai eficient în acest scop, bineînţeles, decât să se interzică orice mezalianţă. Nu
s­a ajuns până acolo, totuşi, decât într­o feudalitate de import – în Cipru – şi în
ierarhica Germania. Şi încă, în această ultimă ţară, caracterizată, cum vom 
vedea, printr­o ierarhizare accentuată în chiar interiorul nobilimii, doar pătura 
superioară a acesteia a fost cea care, exceptând mărunta cavalerie ieşită din 
foşti agenţi senioriali, s­a închis astfel. În alte părţi, amintirea vechii egalităţi 
dintre oamenii liberi a continuat să­şi exercite efectele, în drept, dacă nu în 
practică, pe plan matrimonial. Pretutindeni, în schimb, anumite mari 
comunităţi religioase,
  26 BEAUMANOIR, voi. II § 1434.
  27 Societatea feudala. Formarea legăturilor de dependenţă, Ed. Dacia, 
Cluj­Napoca, 1996, pag. 214­216.
  — Notatrad.
  28 Dreptul de garde al suzeranului de a beneficia de bunurile unui vasal 
minor, cu condiţia de a­1 întreţine şi educa până la majorat.
  — Nota trad.
  29 Ordre = „ordin”, aici în sensul, învechit în lb. Română, de „categorie, 
clasă socială”. ­
  Nota trad.
  Postulanţii de origine „servilă”, au hotărât să nu mai admită în cadrul lor 
cât pe cei proveniţi din nobilime30. Tot pretutindeni, se poate constata, aici ii 
degrabă, dincolo mai târziu, că nobilul este protejat în mod special, ca rsoană, 
împotriva nenobilului; că este supus unui drept penal excepţional, cu tenzi de 
obicei mai grele decât acelea ale oarnenilor de rând; că recurgerea la: bunarea 
privată, considerată ca inseparabilă portului armelor, tinde să­i fie: ervată; că 
legile somptuare {lois somptuaires) îi atribuie un loc aparte, portanta dată 
neamului, ca purtător al privilegiului, s­a manifestat în nsformarea care, din 
vechile semne individuale de „recunoaştere”, pictate pe irul cavalerului sau 
gravate pe sigiliul său, a constituit „blazonul”31, uneori nsmis împreună cu 
fieful, mai des ereditar, chiar fără bun, din generaţie în ieraţie. Născută mai 
întâi în dinastiile regale şi princiare, unde orgoliul rasei i deosebit de puternic, 
curând adoptată de multe dintre casele mai modeste, lizarea acestor simboluri 
de continuitate a trecut de­acum încolo drept nopolul familiilor clasificate ca 
nobile. În fine, fără ca scutirea fiscală să fi * jt deja ceva riguros definit, 
obligaţia militară, din fostă însărcinare vasalică/enită îndatorirea nobiliară prin
excelenţă, avea chiar de pe acum ca efect; la de a­1 pune pe gentilom la 
adăpost de obligaţiile pecuniare comune, pe e le înlocuia, în ceea ce îl privea, 
vocaţia războinică.
  Oricare ar fi fost puterea drepturilor dobândite prin naştere, ea nu era 
atât mare, totuşi, încât să nu se piardă prin exercitarea anumitor ocupaţii 
consi­ate incompatibile cu măreţia rangului. Desigur, noţiunea de 
derogeance32 încă departe de a fi pe deplin elaborată. Interdicţia de a face 
comerţ pare nci să le fi fost impusă nobililor mai ales de anumite statute 
orăşeneşti, mai julii, prin aceasta, să protejeze cvasimonopolul burgheziilor 
negustoreşti; ît să servească orgoliul unei caste rivale. Dar, în mod unanim, 
muncile icole erau socotite contrare onoarei carierei armelor. Nici chiar de ar fi 
cu îsimţământul său, un cavaler, decide Parlamentul din Paris, nu ar putea, 
dacă ăpătat un lot de pământ grevat de sarcini iobăgeşti (tenure en vilainage), 
să supună la corvezile rurale. „A ara, a săpa, a căra cu măgarul lemne sau 
egar”: tot atâtea gesturi care, potrivit unei ordonanţe provensale, atrag după, în
mod automat, privarea de privilegiile cavalereşti. Tot în Provenţa, nu era
  30 Lucrările lui A. SCHULTE, XXXIII, şi ale dominicanului URSMER 
BERLIERE, Le utement dans Ies monasteres benedictins aux XlIIe et XlVe 
siecle (Mem. Acad. Royale jique), in­8°, 2e serie, voi. XVIII) ne furnizează în 
această privinţă un mare număr de rmaţii. Dar cu precizări cronologice şi 
critice insuficiente. Indiferent de ce gândeşte Schulte, se din textele citate că – 
excepţie făcând folosirea foarte liberă de odinioară a cuvintelor iles sau 
ignobiles – monopolul nobililor, în sensul exact al termenului, a fost 
pretutindeni un >men relativ recent. Cât despre admiterea nenobililor, 
acceptată sau nu, ea punea o cu totul problemă.
  31 Aici ahnoiries = armoarii, termen folosit rar în lb. Română.
  — Nota trad.
  32 Derogeance (termen istoric) = exercitare a unor profesiuni care atrăgea
după sine derea nobleţii.
  — Nota trad.
  Oare caracterizată femeia nobilă ca aceea care nu merge „nici la cuptor, 
nici la spălătorie33, nici la moară”34? Nobilimea încetase să se definească prin 
exercitarea unei funcţii: aceea a fidelului înarmat. Ea nu mai era o clasă de 
iniţiaţi. Ea rămânea, în schimb, şi va rămâne întotdeauna o clasă de mod de 
viaţă.
  4. EXCEPŢIA ENGLEZĂ în Anglia, unde instituţiile vasalice şi cavalereşti 
erau toate de import, evoluţia nobilimii a urmat la început aproape aceleaşi 
direcţii ca pe continent. Dar pentru a se abate, în secolul al al XlII­lea, într­un 
sens mult diferit.
  Stăpâni foarte puternici ai unui regat insular pe care îl concepeau, 
înainte de toate, ca destinat să le furnizeze mijloacele de a urmări ambiţii cu 
adevărat imperiale, regii normanzi, apoi angevini sau străduit să întindă aici la 
maximum corzile obligaţiei militare. In acest scop, ei au folosit concomitent 
două principii, de vârste diferite: recrutarea în masă a tuturor oamenilor liberi; 
serviciul specializat pretins vasalilor. Începând din 1180 şi 1181, îl vedem pe 
Henric al II­lea obligându­şi supuşii, mai întâi pe domeniile sale continentale, 
apoi în Anglia, să se doteze fiecare cu arme potrivite cu condiţia proprie. 
Hotărârea curţii engleze le specifică, între altele, pe acelea care vor fi cerute de 
la deţinătorul unui fief de cavaler. Ea nu face nici o menţiune privind 
ceremonia de adoubement. Totuşi, ritualul era considerat, o ştim, ca o garanţie 
sigură a procurării echipamentului. De aceea, în 1224 şi 1234, Henric al IlI­lea 
a socotit înţelept, de data aceasta, să oblige orice posesor al unui astfel de fief 
să se supună, fără întârziere, unei atare iniţieri. Cel puţin – potrivit rezervei 
introduse prin a doua ordonanţă – dacă omagiul era prestat direct regelui.
  Până aici, la derept vorbind, nu exista, în aceste măsuri, nimic care să 
difere simţitor de legislaţia capeţiană din acelaşi timp. Totuşi, cum de 
cârmuirea engleză, cu puternicele sale tradiţii administrative, să nu­şi fi dat 
seama de ineficienta crescândă la care era condamnat de acum încolo vechiul 
sistem al serviciului prestat de deţinătorul de fief? Multe fiefuri fuseseră 
îmbucătăţite. Altele se strecurau prin sita unor recensăminte, repetate 
necontenit şi mereu imperfecte. În fine, numărul lor, era, prin forţa lucrurilor, 
limitat. Nu era mai rezonabil ca datoria serviciului militar şi, ca urmare, aceea 
de a se înarma să se întemeieze, ferm, pe o realitate mult mai tangibilă: avuţia 
funciară, oricare i­ar fi fost natura? Acesta fusese deja, de altfel, principiul pe
  33 Aici lavoir = termen vechi care desemnează un loc public unde se 
spală rufele.
  — Nota trad.
  34 Ohm, voi. I, pag. 427, no XVII (Chandeleur, 1255).
  — F. BENOIT, Recueil des actes, pasaje citate mai sus, pag. 68, n. 1.
  — M. Z. ISNARD, Livre des privileges de Manosque, 1894, no
  XLVII, pag. 154.
  ; în 118U, Hennc al 11­iea se străduise sa u apuce în siaieie saie ue pe 
tinent, unde organizarea feudală nu era nici pe departe şi nici pretutindeni la 
de ordonată ca în Anglia sau în ducatul normand. S­a procedat la fel în îlă, 
începând din 1254, făcându­se uz de criterii economice variabile, ale jr detalii 
contează prea puţin aici. Dar, acolo unde Henric al II­lea se itase să vorbească 
de armament, „armarea cavalerească” (adoubement) a aceea care, conform 
obiceiurilor statornicite, fu pretinsă, de acum înainte, la toţi posesorii liberi ai 
unei anumite suprafeţe de pământ „liber”35. Etica va fi cu atât mai binevenită, 
fără îndoială, cu cât nesupunerile riminate făgăduiau tezaurului regal 
perspectiva unor plăcute amenzi.
  Chiar în Anglia, totuşi, nici un mecanism de stat nu era atunci atât de 
bine la punct încât să asigure stricta respectare a unor astfel de măsuri. De la 
şirul secolului, după toate aparenţele, până în secolul următor, fără putinţă 
tăgadă, ele deveniseră aproape inoperante. A trebuit să se renunţe la ele; şi, 
mai puţin regulat practicată, ceremonia cavalerească, la fel ca pe continent, C n
cele din urmă lepădată printre accesoriile unei etichete arhaizante. Dar din ­' 
itica regală – la care se adăugase, printr­un inevitabil corolar, absenţa ori­îi 
tentative de a stăvili comerţul cu fiefuri – rezultase o consecinţă foarte vă. În 
Anglia, „armarea cavalerilor”, metamorfozată într­o instituţie zitară, nu a putut 
avea rolul de centru pentru formarea unei clase fundate pe ditate.
  Această clasă, cu siguranţă, nu avea să apară niciodată aici. În sensul 
icez sau german al cuvântului, Anglia medievală nu a avut nobilime, îlegeţi prin
aceasta că, printre oamenii liberi, nu s­a constituit nici un grup esenţă 
superioară, înzestrat cu un drept special care să se transmită prin tere. 
Structură în aparenţă uimitor de egalitară! Dacă pătrundem în adâncul rurilor, 
ea se întemeia totuşi pe existenţa unei frontiere ierarhice deosebit de e, deşi 
plasată mai jos. Într­adevăr, chiar în momentul în care, pretutindeni indeva, 
casta oamenilor nobili se ridica deasupra masei din ce în ce mai isiderabile a 
unei populaţii calificate drept „liberă”, în Anglia, dimpotrivă, iunea de servitute 
fusese extinsă până la a marca cu această tară majoritatea inilor. Î*e pământul 
englez, simplul freeman (om liber), în drept, nu se. >sebeşte defel de gentilom. 
Dar acei freemen ei înşişi sunt o oligarhie.
  Aceasta nu vrea să spună, de altfel, că nu a existat, dincolo de Canalul 
inecii, o aristocraţie la fel de puternică precum în restul Europei, mai ernică 
poate, pentru că pământul ţărănesc era încă şi mai mult la discreţia sa. T o 
clasă de posesori de seniorii, de războinici sau de căpetenii de război, de jbaşi 
ai regelui şi de reprezentanţi ordinari, pe lângă monarhie, ai curţilor de nitat: 
toţi oameni ale căror moduri de viaţă se deosebeau mult de acelea ale nenilor 
liberi obişnuiţi. Având, în vârf, cercul îngust al conţilor şi
  Terre libre = pământ negrevat de obligaţii.
  — Nota trad.
  „baronilor”. În folosul acestui grup suprem, privilegii destul de precise 
începuseră, la drept vorbind, să se elaboreze în cursul secolului al XlII­lea. Dar 
ele erau de natură aproape în exclusivitate politică şi onorifică. Mai ales, legate 
de fieful „de demnitate”, „de onoare” (â l'honneur), ele nu treceau decât la 
primul născut. Într­un cuvânt, clasa gentilomilor, în ansamblul ei, rămânea, în 
Anglia, mai mult „socială” decât „juridică”; şi deşi, fireşte, putere şi venituri cel 
mai des se moşteneau, deşi, la fel ca pe continent, prestigiul obârşiei era 
resimţit cu multă forţă, această colectivitate era prea prost definită pentru a nu
rămâne larg deschisă. Avuţia funciară fusese suficientă, în secolul al XlII­lea, 
pentru a autoriza, ba chiar a impune „armarea de cavaler” (l'adoubemeni). Un 
secol şi jumătate mai târziu, sau pe aproape, ea avea – tot limitată, după o 
normă caracteristică, la lotul (tenure) „liber” – să abiliteze oficial la dreptul de a 
alege, în comitate, deputaţii „Comunelor Pământului” (Communes de la Terref6.
Şi dacă de la aceşti deputaţi chiar, cunoscuţi sub numele semnificativ de 
„cavaleri ai comitatelor”, şi care, la origine, trebuiseră, într­adevăr, să fie luaţi 
dintre cavalerii adoubes, s­a continuat să se pretindă, în principiu, până la 
sfârşitul evului mediu, să poată furniza dovada „armoariilor” ereditare, nu pare 
că, în practică, vreo familie, solid statornicită în bogăţie şi în distincţie socială, 
să fi întâlnit vreodată prea mari piedici în a­şi face recunoscută folosirea unor 
astfel de embleme37. Nici un fel de scrisori de înnobilare la englezii acelui timp 
(crearea baroneţilor, de către monarhia strâmtorată a Stuarţilor, nu va fi decât 
o imitaţie tardivă a moravurilor franceze). Nu era nevoie de aşa ceva. Faptul era
suficient pentru a le ţine loc.
  Şi din aceea că s­a menţinut astfel foarte aproape de realităţile care fac 
adevărata putere asupra oamenilor, din aceea că a evitat anchiloza ce pândeşte 
clasele prea bine delimitate şi prea dependente de origine, aristocraţia engleză a
dobândit, fără îndoială, ce era mai bun dintr­o forţă care avea să traverseze 
epocile.
  36 Referitor la House ofCommons = „Camera comunelor”, Andre Maurois 
spună că, în evul mediu, „comunităţile” sunt adevărate forţe, şi ca atare 
recunoscute prin lege, astfel că „House of
  Commons nu va fi Camera Comunelor, ci Camera Comunităţilor: 
comitate, oraşe, universităţi”.
  ANDRâ MAUROIS, Istoria Angliei, Buc, 1970, pag. 164.
  — Nota trad.
  37 Cf. E şi A. G. PORRITT, The unreformed House ofCommons, 2e ed. 
1909, voi. I, pag. 122.
 
  (JAF11ULUL. AL, V­LEA
  EOSEBIRILE DE CLASĂ ÎN INTERIORUL NOBILIMII
  IERARHIA PUTERII ŞI A RANGULUI „ i pofida trăsăturilor comune ale 
vocaţiei militare şi ale genului de viaţă, 1 nobililor de fapt, apoi de drept a fost 
întotdeauna foarte departe de a tui o societate de egali. Mari diferenţe de avere, 
de putere şi, ca o cinţă, de prestigiu stabileau între ei o veritabilă ierarhie, 
exprimată, mai jau mai puţin stângaci, la început de opinia publică, mai târziu 
de cutumă: lege.
  E vremea când obligaţiile vasalice îşi păstrau încă toată forţa lor, de la 
gradarea omagiilor s­a cerut, de preferinţă, principiul acestei clasificări. 1 mai 
de jos dintre niveluri, iată­1 mai întâi pe vavasseur care, vasal al r vasali 
(vassus vassorum), nu este, el însuşi, senior al nici unui alt inie. Cel puţin 
atunci când cuvântul, comun întregului domeniu roman, lat în sensul său 
strict. Să nu comanzi sau să nu comanzi decât unor ţi: însemna să nu ai 
dreptul decât la o consideraţie mediocră. În practică,; ă situaţie juridică 
coincidea aproape întotdeauna cu o avuţie dintre cele fiodeste, cu o viaţă 
strâmtorată de mic gentilom rural, sortit aventurii. I, în Erec de Chretien de 
Troyes, portretul tatălui eroinei – „tare săracă era. Lui” {moult pauvre etait sa 
cour) – sau, în poemul lui Gaydon, pe cel al vavasseur cu inimă mare şi cu 
armură grosolană; părăsind ficţiunea, i familia nevoiaşă din care a evadat un 
Robert Guiscard în goană după i militare şi după pradă; ori milogelile unui 
Bertrand de Born; sau pe acei: ri pe care diferite „carte” dintr­un cartular 
provensal ni­i arată posedând, unic fief, o manşe, adică echivalentul unui lot 
ţărănesc dependent e). Uneori, se mai spunea şi, aproape în acelaşi sens, 
bachelier', mente ^ „om tânăr” (jeune homme). Căci aceasta era, în mod 
natural,; ia normală a multor tineri, încă neînzestraţi cu gospodărie proprie 
(non?) sau încă insuficient dotaţi. Dar se întâmpla ca ea să se prelungească 
ndelungat2.
  E îndată ce nobilul devenea superiorul altor nobili, era văzut urcând în 
După ce s­au enumerat diversele despăgubiri datorate cavalerului, lovit, 
prizonier sau în orice caz maltratat, urmează: „dar dacă el însuşi are alţi
  Pentru manşe şi bachelier (tânăr aspirând să devină cavaler), informaţii 
suplimentare în
  1 lucrării, pag. 253, respectiv 249.
  — Nota trad.
  Pentru Provenţa, KIENER, CXCV, pag. 107. Despre bacheliers, cf. E. F. 
JACOB, Studies yeriod ofbaronial Reform, 1925 {Oxford Studies în social and 
legal history, VIII), pag.
  Irm.
  Uoi tavaien siaoniţi pe pamantun ale demnităţii sale (des terres de son 
honneur) şi întreţine un altul în gospodăria sa (sd mesnie) „, spun acele Usages
de Barcelone, „compensaţia va fi dublată”3. Grupează personajul nostru, sub 
fanionul său, o trupă mai mare din acei fideli înarmaţi? Iată­1 banneret'. 
Privind spre zona de sus a scării sociale şi constatând că nici o altă treaptă nu 
îl separă de rege sau de prinţul teritorial căruia îi prestează direct omagiul, i se 
va zice tenant en chef, captai6 sau baron.
  Împrumutat din limbile germanice, acest ultim cuvânt (baron) trecuse 
mai întâi de la sensul iniţial de „om” la acela de „vasal”: a­şi fi închinat credinţa
unui senior nu însemna oare că s­a recunoscut „omul” lui? Apoi s­a luat 
obiceiul de a­1 atribui mai ales principalilor vasali ai marilor conducători. El nu
exprima, în această accepţie, decât o supremaţie cu totul relativă, în raport cu 
ceilalţi fideli din acelaşi grup. Episcopul de Chester sau seniorul de Belleme îşi 
aveau baronii lor, ca şi regii. Dar, puternici între puternici, cei mai importanţi 
feudatari ai monarhiilor erau, în limbajul uzual, „baronii” şi atâta.
  Aproape sinonim cu „baron” – de fapt, folosit de anumite texte ca 
echivalentul său exact – având, însă, de la origine, un conţinut juridic mai 
precis, termenul de pair („pair”)7 aparţinea, în exclusivitate, vocabularului 
instituţiilor judiciare. Unul dintre privilegiile cele mai preţuite ale vasalului era 
acela de a nu fi judecat, la curtea seniorului său, decât de ceilalţi vasali ai 
acestuia. Egalitatea rezultând din similitudinea legăturii, „pairul” hotăra astfel 
soarta „pairului”. Dar, printre personajele care îşi deţineau fiefurile direct de la 
acelaşi stăpân, se aflau unele foarte diferite ca putere şi consideraţie. Se putea 
oare admite ca, luând drept argument o pretinsă asemănare de supunere, cel 
mai mărunt gentilom să­1 oblige pe bogatul banneret să se încline în faţa 
sentinţelor sale? O dată în plus, consecinţele unei stări de drept se loveau de 
sentimentul realităţilor mai concrete. De timpuriu, deci, a intrat în obicei, în 
multe locuri, să li se rezerve celor dintâi dintre fideli dreptul de a face parte din 
instanţele de judecată în procesele care îi priveau pe adevăraţii lor egali în rang;
şi pe acela de a­şi oferi sfaturile în problemele importante. Cercul „pairilor”, 
prin excelenţă, s­a limitat astfel, recurgându­se adesea la o cifră tradiţională 
sau mistică: şapte, câţi erau consilierii (echevins) în jurisdicţia publică din 
epoca dinastiei carolingiene; doisprezece, ca apostolii. Exista aşa ceva în unele 
seniorii mijlocii – aceea a călugărilor din Mont­Saint­Michel, de exemplu – ca
  UsaticL, c. 6.
  4 Banneret (în societatea feudală) = senior al unui fief cu un număr 
suficient de vasali pentru a forma o trupă reunită sub baniera sa.
  — Nota trad. '
  5 De la tenant = persoană care deţine un titlu; en chef= şef.
  — Nota trad.
  6 Captai = titlu din evul mediu, folosit în Gasconia ca sinonim pentru 
„căpitan”, „senior”. ­
  Nota trad.
  7 Pair – de la lat. par, paris = egal. Persoană asemănătoare ca demnitate 
şi rang: Etrejuge par ses pairs (a fi judecat de egalii săi). Dar şi senior al unui 
domeniu ridicat la rangul de pairie, mare vasal al coroanei.
  — Nota trad.
  L/v/u uni x lauya ţi, în număr apostolic, în jurul lui Carol cel Mare.
  ) ar şi alte nume, care se mulţumeau să pună accentul pe putere şi 
bogăţie, au operele cronicarilor sau ale poeţilor, atunci când evocau figurile or 
aristocraţi. Magnats (magnaţi), poestatz, demeines li se părea că iă foarte de 
sus mulţimea de cavaleri. Căci antagonismele de rang erau, devăr, foarte 
incisive, în chiar interiorul nobilimii. Atunci când un cavaler lus un prejudiciu 
unui alt cavaler, arată amintitele Usages catalane, dacă arul îi este „superior” 
victimei, nu i se va putea pretinde, personal, iul expiator (l'hommage 
expiatoiref'. În Cidul, ginerii eroului, descendenţi ui neam de conţi, consideră o 
mezalianţă căsătoria lor cu fiicele unui u vasal: „Noi nu trebuia să le luăm nici 
ca simple concubine, afară de când am fj fost rugaţi. Ele nu erau egalele 
noastre, ca să ne doarmă în '. Şi invers, memoriile „bietului cavaler„ picard 
Robert de Clary, despre a cruciadă, ne­au păstrat ecoul ursuz al ranchiunelor 
multă vreme nutrite de i oastei” împotriva „oamenilor de sus”, a „oamenilor 
bogaţi” (li rikes) şi a „baronilor” (li barons).
  Ecolul al XlII­lea, epocă de claritate şi de ierarhie, era cel destinat să să 
facă din aceste distincţii, până atunci mai mult resimţite decât definite: cizie, 
un sistem riguros conceput. La jurişti, nu fără un oarecare exces de re 
geometrică, ce se adapta prost la nişte realităţi rămase mult mai ile. Dar şi cu 
însemnate deosebiri între evoluţiile naţionale. Ne vom ni aici, ca de obicei, la 
exemplele cele mai caracteristice. 1 Anglia, unde din vechea îndatorire feudală 
de „curte”9 aristocraţia ştiuse oată un instrument de guvernare, cuvântul 
„baron” a continuat să­i ineze pe principalii feudatari ai regelui, chemaţi la al 
său „Mare Consiliu” tutea unui monopol de fapt, care încetul cu încetul s­a 
transformat într­o e strict ereditară. Aceste personaje se complăceau de 
asemenea în a se ina cu numele de „pairi ai pământului” (pairs de la terre), şi 
au reuşit, a urmă, să­i impună oficial utilizarea10.
  1 Franţa, din contră, cei doi termeni s­au depărtat foarte mult. Aici nu a t
să secvorbească de „vasali ai vasalilor” (vavasseurs) şi de „baroni”. Dar, d 
obişnuit, aceasta exprima o simplă diferenţă de avere şi de consideraţie, iul 
legăturii vasalice răpea orice valoare criteriilor deduse din suprapune­nagiilor. 
Cu scopul de a trasa, totuşi, o mai netă frontieră între o condiţie, tehnicienii s­
au gândit să adopte principiul gradării puterilor judiciare: tarea dreptului de 
„înaltă justiţie”11 distingea baronia; fieful unui vavasseur
  Usatici, c.6.
  Îndatorirea de „curte” = prezenţa la curte.
  — Nota trad.
  Cf. F. TOUT, Chapters în administrative history, voi. III, pag. 136 şi urai.
  Hautejustice = „justiţia majoră” – în societatea feudală, aceea care era 
competentă să judece majore, criminale (infracţiuni putând aduce 
condamnarea la moarte).
  — Nota trad.
  Era redus la justiţia „medie sau „minoră „. In acest sens – la care 
limbajul uzual, de altfel, nu s­a raliat niciodată fără rezerve – existau, în ţară, o 
sumedenie de baroni. In schimb, foarte puţini pairi de Franţa. Căci, influenţa 
legendei epice favorizând cifra doisprezece, cei mai importanţi şase vasali ai 
Capeţianului au reuşit, împreună cu cei mai puternici şase episcopi sau 
arhiepiscopi ale căror biserici depindeau direct de rege, să­şi atribuie beneficiul 
exclusiv al acestui titlu. Cu riscul, de altminteri, de a nu obţine decât un 
succes mult mai modest în eforturile lor de a scoate de aici privilegii practice: 
chiar şi dreptul lor de a nu fi judecaţi decât între ei a trebuit să accepte ca 
limită prezenţa, la tribunal, a unor demnitari ai coroanei. Ei erau prea puţin 
numeroşi, interesele lor de mari prinţi teritoriali vor fi prea străine de cele ale 
înaltei nobilimi, în ansamblul ei, şi chiar prea exterioare regatului însuşi, 
pentru a avea posibilitatea să facă să treacă în domeniul realităţilor politice 
vreo preeminenţă, condamnată să rămână totalmente de eticheră. De altfel, 
întrucât trei dintre cele şase „pairii” laice iniţiale se vor desfiinţa în cursul 
secolului, ca urmare a revenirii la domeniul regal a fiefurilor care le serviseră ca
bază, regii s­au pornit, cu începere din 1297, să creeze, cu de la sine putere, 
altele noi13. Epocii formaţiunilor nobiliare spontane îi succeda aceea în care, 
pe toată scara socială, de sus şi până jos, statul avea să deţină de acum încolo 
puterea de a fixa şi de a schimba rangurile.
  Aceasta este de asemenea lecţia pe care o impune, în Franţa, istoria 
titlurilor de demnitate. Dintotdeauna conţii – împreună cu ducii sau marchizii, 
fiecare şef al mai multor comitate – figuraseră în rândul întâi al magnaţilor. 
Alături de ei, membrii familiilor lor care, în Sud, erau numiţi comtors. Dar, 
derivaţi din nomenclatura francă, aceşti termeni defineau la origine un tip de 
comandă bine determinat. Ei se aplicau în exclusivitate moştenitorilor marilor 
„demnităţi” (grands honneurs) ale epocii carolingiene, odinioară funcţii publice, 
acum fiefuri. Dacă unele uzurpări, totuşi, se produseseră de timpuriu, ele 
ţintiseră, în primul rând, natura puterii însăşi; cuvântul, după aceea, se 
conformase faptului. Treptat însă, cum vom vedea, mănunchiul de drepturi 
comitale s­a fragmentat, până la a se goli de orice conţinut specific. Deţinătorii 
diferitelor comitate continuau degeaba să posede numeroase drepturi, pe care, 
de fapt, le moşteniseră de la strămoşii lor demnitari; cum lista lor varia foarte 
mult, de la un comitat la altul, şi cum rareori conţii aveau monopolul absolut 
asupra lor, exercitarea lor nu se mai reducea la conceptul unei autorităţi 
comitale, cu caracter universal. Numele dăinuia doar, pe scurt, ca semn, în 
fiecare caz particular, de mare putere şi prestigiu. Nu mai exista deci niciun
  12 Basse justice = „justiţia minoră” – aceea care era competentă în 
cauzele minore (delicte şi contravenţii).
  — Nota trad.
  13 în favoarea ducelui de Bretania: DOM MORICE, Histoire de Bretagne 
Pr., voi. I, col.
  — Despre revendicările pairilor, cf. PETIT­DUTAILLIS, L'essor des Etats 
d'Occident, pag.
  V vaiaon pentru a­i iimua ioiosirea ia succesoni guvernatonior provinciali 
Temuri foarte îndepărtate. Din 1338 cel mai târziu, regii s­au apucat să; e 
conţi14. Astfel debuta o clasificare de ranguri care, arhaizantă prin yul său, 
nouă în spiritul ei, avea să se dezvolte, după aceea, complicându­i ce în ce mai 
mult.
  3ă înţelegem bine, de altfel, că aceste grade în demnitate şi, uneori, în 
legiu, nu atingeau foarte profund, în nobilimea franceză, unitatea iinţei de 
clasă. Dacă, faţă de Anglia, unde nu exista vreun drept al lomilor, distinct de 
cel al oamenilor liberi, Franţa secolului al XlII­lea l trece drept o societate 
ierarhizantă, cel puţin acest drept specific era aici in, în liniile sale esenţiale, 
tuturor persoanelor abilitate la „cavalerie”, iţia, în Germania, s­a orientat într­
un sens cu totul diferit, n punctul de plecare, se înscrie o regulă proprie 
feudalităţii germane. De iriu, se pare, s­a considerat că, sub ameninţarea de a 
decădea din rang, un maj cu un nivel social determinat nu putea deţine un fief 
de la cineva it inferiorul său. Cu alte cuvinte, în vreme ce în alte părţi gradarea;
iilor fixa rangurile, aici ierarhizarea lor trebuia să se modeleze după o; istentă 
deosebire între clase. Deşi ea nu a fost întotdeauna respectată cu eţe în 
practică, această riguroasă orânduială a „scuturilor cavalereşti” rători„) 
exprima, cu multă forţă, spiritul unei societăţi care, neacceptând cu oarecare 
aversiune legăturile vasalice, refuza cel puţin să le lase să avină unui sentiment
al ierarhiei, solid înrădăcinat. Rămâneau de stabilit; le. În vârful aristocraţiei 
laice, de comun acord se plasau cei ce erau ţi Ies premiers, Fiirsten. Textele 
latine traduc prin principes şi s­a introdus iul de a spune, în franceză, princes 
(„prinţi„). Şi aici, este caracteristic 1 că acest criteriu nu a fost luat, la început, 
din relaţiile propriu­zis feudale, datina originară a fost aceea de a­i cuprinde 
sub acest nume pe toţi titularii iteri comitale, chiar dacă, primind învestitura de
la un duce sau de la un op, ei nu figurau defel printre vasalii direcţi ai regelui. 
În acest imperiu, în amprenta carolingiană rămăsese atât de vie, contele, 
oricare ar fi fost rul c^re îi conferise15 demnitatea, era considerat întotdeauna 
ca itându­şi funcţia în numele monarhiei. Toţi prinţii, astfel definiţi,; ipau la 
marile „curţi” în care erau aleşi regii.
  Fotuşi, către mijlocul secolului al XH­lea, puterea crescândă a marilor 
şefi riali, concomitent cu impregnarea, din ce în ce mai resimţită, a instituţiilor 
ane cu un spirit cu adevărat feudal, au pricinuit o deplasare foarte marcată: 
arului dintre ranguri. Printr­o restrângere de două ori semnificativă, a în 
obişnuinţă de­acum înainte să se limiteze titlul princiar la feudatarii
  4 BORRELLI DE SERRES, Recherches sur divers services publics, voi. III,
1909, pag.
  Aici infeoder (termen de epocă) = a­i atribui cuiva un lot de pământ 
pentru a fi deţinut ca Nota trad.
  Peste mai multe comitate. De asemenea, singuri aceşti magnaţi de prim 
ordin, împreună cu confraţii lor ecleziastici, au fost admişi să­1 aleagă pe 
suveran. Cel puţin până în ziua în care, foarte repede, o a doua sciziune a făcut
să apară, deasupra lor, un grup, încă şi mai redus, de Electori „înnăscuţi”. 
Noua clasă a prinţilor laici, inclusiv Electorii, a format, o dată pentru 
totdeauna, în spatele regelui şi al prinţilor bisericii – care erau episcopii şi marii
abaţi depinzând nemijlocit de monarhie – a treia treaptă a „apărătorilor” 
(boucliers). Nici acolo, la drept vorbind, inegalitatea nu mergea atât de departe 
încât, mai ales prin facultatea de intermariaj constând în posibilitatea căutării 
soţului/soţiei în altă seniorie, dar din aceeaşi clasă socială, să nu subziste 
multă vreme, în sânul nobilimii, ceva dintr­un fel de unitate internă. Aceasta, 
totuşi, sub rezerva unui ultim eşalon cavaleresc, eşalon care, în calitate de 
grupare juridică, dacă nu ca pătură socială, a fost în cel mai înalt grad o 
caracteristică a îngrămădirii de ranguri proprie, pe atunci, societăţii germane: 
ministerialitatea16 sau cavalerie servilă.
  2. „SERGENŢI” ŞI CAVALERI ŞERBI
  Un om de vază nu trăieşte fără servitori, nu comandă fără secundanţi. La
cea mai modestă seniorie rurală, trebuie să existe un reprezentant al 
stăpânului care să dirijeze cultivarea domeniului, să pretindă efectuarea 
corvezilor şi să cotroleze executarea lor, să stângă redevenţele, să vegheze la 
păstrarea ordinii între supuşi. Adesea acest maire („primar”) acest bayle17, 
acest Bauermeister18, acest reeve19 dispunea, la rândul său, de adjuncţi. La 
drept vorbind, se putea concepe ca funcţii atât de simple să fi putut fi, pur şi 
simplu, exercitate prin rotaţie între ţăranii dependenţi (tenanciers), ba chiar ca 
aceştia să fi fost chemaţi să­i desemneze ei înşişi, din rândurile lor, pe titularii 
provizorii. Aşa ceva a fost, într­adevăr, foarte frecvent, în Anglia. Pe continent, 
în schimb, atare însărcinări, îndeplinite şi acolo, cum era firesc, de către ţărani,
constituiau nu mai puţin, aproape întotdeauna, adevărate funcţii, durabile, 
remunerate şi supuse, în exclusivitate, numirii de către senior. Pe de altă parte,
chiar în gospodăria sa, nobilul de ţară, ca şi baronul, grupa, în număr – se 
înţelege de la sine – foarte variabil, potrivit cu averea sau cu rangul său, o 
întreagă mică lume
  16 Pentru ministerialite – explicaţii la pag. 7.
  — Nota trad.
  17 Bailiv (sau bail – baillis) – termeni cu mai multe înţelesuri, aici fiind 
cel de administrator al unui domeniu nobiliar; în Sudul Franţei aceştia se 
numeau „seneşali”, iar în Nord, „bailivi”. ­
  Nota trad.
  18 Germ. Bauermeister = conducător al ţăranilor (bauer = ţăran, meister 
= maistru, stăpân). ­
  Nota trad.
  19 Engl. reeve = reprezentant ales al ţăranilor, între săteni şi bailiv, apoi 
administrator, arendaş.
  — Nota trad.
  „„ „HU auiiimisirarea casei. Cu greutate făcea limbajul distincţii între 
iceste moduri de a servi, din moment ce ele nu se încadrau în onorabilul capitol
ii obligaţiilor cavalereşti. Artizani, membri ai servitorimii mărunte, mesageri, 
idministratori ai pământurilor, şefi ai personalului, în anturajul direct al 
latronului: pentru toţi, denumirile erau aceleaşi. Latina „cartelor„, limbă 
iternaţională, le spunea, în general, ministeriales; franceza, sergents 
'sergenţi'1)20; germana, Dienstmănner („slujbaşi”)21.
  Îndeobşte, se practicau două modalităţi de a remunera aceste diferite 
isărcinări: întreţinerea de către stăpân sau atribuirea unui lot de pământ
  ; pendent (tenure), care, în acest caz, fiind grevat de sarcini profesionale, 
se unea „fief. De fapt, pentru „sergenţii” rurali, problema nu se punea defel.
  Îrani şi, prin chiar funcţiile lor, reţinuţi deci departe de mult mai 
nomadul lor nior, ei erau, prin definiţie, tenanciers; fiefurile lor, cel puţin la 
început, nu se osebeau cu nimic de pământurile învecinate, concedate cu 
condiţia plăţii or taxe în bani (censives), decât prin unele scutiri de taxe şi de 
corvezii'*' mpensare firească a obligaţiilor speciale ce­i reveneau omului. Un 
anumit >cent, prelevat asupra redevenţelor a căror percepere le incumba, le 
completa ariul. Regimul întreţinerii în natură (probendiaP) se adapta cu 
siguranţă mult i bine la condiţiile de viaţă, fie ale artizanilor domestici, fie ale 
icţionarilor casei. Totuşi, evoluţia care adusese cu sine „înzestrarea cu jpodărie 
proprie” (le chasemenf) a atâtor vasali se va relua şi la nivelul
  ; rior al serviciului. Un mare număr de slujbaşi (ministeriala) de acest tip 
i, destul de curând, şi ei, înzestraţi cu fiefuri (fieffes); ceea ce, de altfel, nu­i 
>iedica deloc să continue să­şi ceară o parte însemnată din venituri de pe ia 
distribuirilor tradiţionale de hrană şi de îmbrăcăminte.
  Printre „sergenţii”, de orice categorie, mulţi aveau statut de şerbi (statut 
ile). Datina era foarte veche: din toate timpurile, numeroşi sclavi itaseră, în 
casa stăpânului, misiuni de încredere, şi se ştie că în epoca francă uţini 
reuşiseră astfel să se strecoare în rândurile vasalităţii incipiente. Dar ales, pe 
măsură ce se dezvoltau relaţiile de aservire personală şi ereditară, îcate de 
acum încolo drept servitute, dependenţii de această natură erau i cărora, în 
mod cu totul firesc, seniorul le încredinţa, de preferinţă, >ele al căror monopol 
nu îl rezerva pentru vasalii săi. Nu păreau ei, oare, de la naştere, mai mult 
decât omul liber, prin condiţia lor umilă, prin atea legăturii, prin imposibilitatea
în care se găseau de a­şi scutura jugul, eră garanţia unei supuneri stricte şi 
prompte? Chiar dacă această grupare ilă„ de slujbaşi (la ministerialite servile) 
nu a reprezentat niciodată „Sergenţi” (sergents) – termen provenit din lat. 
serviens = care serveşte.
  — Nota trad. Referinţele, pentru acest paragraf, fiind uşor de găsit în 
diversele lucrări indicate în rafie, no LXXXIX şi urm. (Ia care trebuie adăugat 
ROTH VON SCHRECKENSTEIN, e de înţeles că am redus notele la strictul 
necesar.
  Întreaga categorie a slujbaşilor – o dată în plus constatăm că această 
societate] nu avea nimic dintr­o teoremă – importanţa ei crescândă, în prima 
vârstă | feudală, nu ar putea fi pusă la îndoială. I
  Despre un personaj care, folosit mai întâi ca blănar de către călugării de 
la Saint­Pere de Chartres, a reuşit apoi să fie însărcinat cu paza pivniţelor lor, o
însemnare contemporană spune: el dorise „să urce mai sus”. Expresie 
eminamente simptomatică în naivitatea ei! Uniţi prin conceptul unui tip de 
serviciu comun, pe care îl exprima comunitatea de nume, marcaţi, în plus, cei 
mai mulţi dintre ei, de aceeaşi „pată” {macule) servilă, „sergenţii” constituiau 
totuşi o lume, nu numai pestriţă, dar şi – din ce în ce mai mult – ierarhizată. 
Funcţiile erau prea diverse încât să nu atragă inegalităţi foarte mari în genul de
viaţă şi în prestigiu. Fără îndoială, la sarcini asemănătoare, nivelul atins 
depindea mult, în fiecare caz, de deprinderile proprii grupului, de şanse ori de 
abilitatea omului. În general însă, trei trăsături i­au ridicat pe cei mai mulţi 
dintre primarii rurali, de o parte, şi pe principalii slujbaşi de curte, de cealaltă, 
mult deasupra puzderiei titularilor de mărunte slujbe săteşti, a servitorilor 
propriu­zişi şi a artizanilor domestici: averea, participarea la puterile de 
comandă şi portul armelor.
  Ţăran, primarul? Cu siguranţă da, cel puţin în primul moment şi uneori 
până la capăt. Dar, încă de la început, un ţăran bogat şi pe care funcţiile sale l­
au îmbogăţit din ce în ce mai mult. Căci profiturile legale erau deja apreciabile, 
şi mai mult încă, fără îndoială, cele care ţineau de simplul abuz. În acel timp în
care singura putere eficace era puterea din imediata apropiere, cum s­ar fi 
putut ca uzurpările de drepturi, care din atâţia înalţi funcţionari regali au 
făcut, practic, suverani pe propria lor socoteală, să nu se fi repetat, pe treptele 
de jos ale scării sociale, în mediul umil al satului? Deja Carol cel Mare 
manifesta o neîncredere justificată faţă de primarii din ale sale villae: nu 
recomanda el să se evite ca ei să fie desemnaţi dintre oamenii prea puternici? 
La drept vorbind, dacă unii „hrăpăreţi” (rapaces), ici şi colo, au reuşit să­şi 
substituie totalmente propria autoritate aceleia a seniorului lor, excese atât de 
răsunătoare au rămas totdeauna de excepţie. Dar, în schimb, câte şi mai câte 
produse fură pe nedrept reţinute în dauna hambarelor sau a cuferelor 
seniorilor? Domeniul lăsat pe mâna „sergenţilor” este un domeniu pierdut, ne 
învaţă înţeleptul Suger. Mai ales, câte şi câte redevenţe sau corvezi pe care 
acest mărunt tiran sătesc le stoarce de la ţărani doar în folosul lui: găini luate 
din curţile lor de păsări, cantităţi (setiers) de vin cerute din pivniţele lor sau 
bucăţi de slănină din cămările lor, lucrări de ţesătorie impuse soţiilor lor! Toate 
acestea au fost adesea, la origine, simple cadouri; dar care nu se refuzau deloc, 
şi pe care cutuma se însărcina iute şi degrabă, după tipicul ei, să le transforme 
în datorii. Mai mult: acest om de rând prin obârşie este, în sfera lui, un stăpân.
Fără îndoială, el dă ordine, în principiu, în numele unuia mai puternic decât el.
Dar asta înseamnă tot a ordona. Mai mult încă, e judecător. El prezidează, 
singur, curţile de judecată ţărăneşti. Uneori, ia parte, alături de abate sau de 
baron, la goare, hotarele contestate; să fi fost pentru mentalitatea ţărănească 
vreo icţie mai încărcată de respect decât aceea? În fine, în zi de pericol, iată­1 d 
în fruntea contingentului de ţărani (manants). Pe lângă ducele Garin, de 
moarte, poetul nu a ştiut să aşeze vreun alt servitor mai bun decât un fidel.
  ; bună seamă, ascensiunea socială a avut treptele sale, foarte variabile.
  — Ar putea pune, totuşi, la îndoială învăţămintele atâtor „carte”, atâtor 
mănăstireşti, ale căror lamentări se repetă, total asemănătoare, din nia până în
Limousin, şi, o dată cu ele, mărturia povestirilor înseşi? Din desprinde un 
portret ale cărui culori vii nu vor fi fost reale pretutindeni, iu adesea: acela, ca 
să zicem aşa, al primarului fericit. El nu se bucură; o largă bunăstare. Averea 
lui, în sine, nu mai are nimic din aceea a unui El deţine dijme, mori. Tot el a 
rostuit pe propriile sale pământuri ţărani lenţi (tenanciers), ba chiar vasali. 
Locuinţa sa este o casă fortificată. Se ă „ca un nobil”. Întreţine cai de război în 
grajdurile sale, iar, în ceairul ini de vânătoare. Poartă spada, scutul şi lancea.
  ) gaţi de asemenea, prin fiefurile lor şi prin cadourile primite permanent, 
ialii deţinători de slujbe (sergents), care formau, în jurul baronilor, un fel major 
al categoriei slujbaşilor (ministerialite), erau ridicaţi încă şi mai rang datorită 
apropierii lor de stăpân, de importantele misiuni pe care trebuia să li le 
încredinţeze, de rolul lor militar de călăreţi de escortă, le comandanţi de mici 
trupe. Ei erau, pe lângă seniorul de Talmont, de Iu, acei „cavaleri nenobili” pe 
care o „cartă” din secolul al Xl­lea îi nează, alături de „cavalerii nobili”. Ei 
participau la curţile de judecată şi silii; serveau ca martori la actele juridice cele
mai însemnate. Toate i erau adevărate, uneori, chiar şi la personaje care, prin 
modestia lor lor, ar fi părut că se învecinează, indiscutabil, cu servitorimea. Nu­
i oare pe „slujbaşii de bucătărie” (sergents de cuisine) ai călugărilor din 
participând la judecăţi? Sau pe lăcătuşul călugărilor de la Saint­Trond, ra, în 
acelaşi timp, geamgiul şi chirurgul lor, străduindu­se să­şi ­rme lotul 
dependent (tenure) în „fief liber cavaleresc”? Acest lucru era încă şi mai real, şi 
mai răspândit, la aceia care pot fi numiţi „şefii de u”: seneşalul, însărcinat în 
principiu cu aprovizionarea, potcovarul, îi revenea grija grajdurilor, pivnicerul, 
şambelanul, i origine, cele mai multe dintre slujbele domestice fuseseră 
îndeplinite de cel mai des dintre cei fără gospodării proprii (non chases). 
Graniţa atribuţiile rezervate vasalilor şi cele de care aceştia erau lipsiţi a rămas,
i capăt, foarte mobilă. Dar pe măsură ce vasalitatea creşte în demnitate,:1 se 
depărtează din ce în ce mai mult de caracterele sale iniţiale – în plus, a fiefului, 
generalizându­se – vechiul grup de casă al însoţitorilor ţi se va dispersa, iar 
seniorii, de orice rang, se vor obişnui să încre­: de preferinţă, sarcinile din 
anturajul lor unor dependenţi de obârşie mai modestă, mai apropiaţi, şi 
consideraţi mai uşor de condus. O diplomă a împăratului Lothar, din 1135, 
dată pentru abaţia Sankt­Michael din Liineburg, ordonă ca de acum înainte 
abatele, încetând să distribuie „binefaceri” unor oameni liberi, să nu le mai 
acorde decât slujbaşilor bisericii (aux ministeriaux de l'eglise). În această 
societate care, la primii săi paşi, aşteptase atâtea de la fidelitatea vasalică, 
propăşirea categoriei slujbaşilor de curte a constituit simptomul deziluziei. Între
cele două tipuri de serviciu şi cele două clase de „slujitori” (serviteurs)12, s­a 
instalat astfel o veritabilă concurenţă, al cărei ecou ne­a fost păstrat de 
literatura epică sau de curte. Trebuie să asculţi în ce termeni poetul Wace îl 
felicită pe unul dintre eroii săi pentru a nu fi dat niciodată „meseriile casei lui” 
decât unor „gentilomi”. Dar iată, într­un alt poem, un portret, făcut tot pentru a
plăcea publicului castelelor.
  — De vreme ce omul s­a dovedit în cele din urmă un trădător.
  — Dar inspirat totuşi, cu siguranţă, dintr­o realitate familiară: „Se putea 
vedea acolo un baron pe care Girard îl considera cel mai fidel dintre ai săi. El 
era şerbul său şi seneşalul său pentru un mare număr de castele23.
  Din aceşti fruntaşi ai slujbaşilor (sergents), totul contribuia la 
constituirea unui grup social delimitat, cel puţin în partea sa inferioară, prin 
contururi nete şi stabile. Ereditatea mai întâi: căci, în pofida eforturilor 
contrare, încercate, mai ales, de biserici, cele mai multe dintre fiefurile 
aparţinând „sergenţilor” (Jâefs de sergenterie) deveniseră grabnic – în drept, 
frecvent; în practică, aproape întotdeauna – transmisibile din generaţie în 
generaţie: fiul moştenea, simultan, pământul şi funcţia. Apoi, obiceiul 
căsătoriilor între persoane din seniorii distincte {intermariages), care e urmărit 
foarte uşor, încă din secolul al XH­lea, prin actele de schimburi de şerbi, 
încheiate între doi seniori diferiţi: fiul sau fiica primarului, negăsindu­şi, în 
satul respectiv, un soţ de rangul său, era nevoit să­şi caute unul în senioria 
vecină. A nu voi să se căsătorească decât „în lumea sa”, ce altă manifestare mai
elocventă a unei conştiinţe de clasă ar putea exista?
  Acest grup, totuşi, în aparenţă atât de solid constituit, suferea de o 
ciudată antinomie internă. Multe trăsături îl apropiau de „nobleţea” vasalilor: 
puterea, moravurile, genul de bogăţie, vocaţia militară. Această apropiere 
atrăsese adesea după sine consecinţe fireşti, în domeniul faptelor juridice. Pe 
de o parte, folosirea omagiului „prin gură şi mâini” {de bouche et de mains): 
dacă fiefurile slujbaşilor erau departe de a­1 comporta toate, multe, dintre cele 
mai importante, păreau să impună acest ritual al fidelităţii armate. Pe de altă 
parte, iniţierea cavalerească: printre primarii şi funcţionarii de curte se 
întâlneau destui cavaleri „armaţi” (adoubes). Dar aceşti cavaleri, aceşti oameni 
puternici, aceşti adepţi ai vieţii nobile erau, cei mai mulţi, în acelaşi timp, şerbi:
supuşi, în
  22 Serviteur = aici cu sensul de persoană care îndeplineşte un serviciu, o 
slujbă şi nu cu acela de „slugă”.
  — Nota trad.
  23 Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, § 620 (ed. FOERSTER, v. 9139).
  CUliai­^, ici vyu/iiLc*yic” uu iiiutiu iiiuuiui L1 ia UllCIUlCţiil tlC 
^ctSclUJllC 111L1Cii unor grupuri sociale diferite (formariage), cu excepţia 
unor derogări, auna costisitoare; incompatibili, dacă nu erau eliberaţi, cu 
intrarea în e religioase; lipsiţi de dreptul de a depune mărturie în justiţie 
împotriva lor liberi; loviţi mai ales de tara umilitoare a unei subordonări străine
de oricărei alegeri. Într­un cuvânt, condiţiile de drept contraziceau brutal ile de 
fapt. În ce priveşte soluţiile date, în cele din urmă, acestui conflict, ile naţionale
s­au diferenţiat profund.
  Cietatea engleză a fost aceea în care, chiar şi ca simplu mediu social, ia 
slujbaşilor (la ministerialite) a jucat, dintotdeauna, cel mai mic rol. Iţii„ săteşti, 
cum am văzut, nu erau, de regulă, specializaţi. De obicei, narii de curte nu se 
recrutau dintre prea umilii şi prea rarii bondmen '); mai târziu, scutiţi, prin 
definiţie, de corvezile rurale, nu se putea pune ia să fie încadraţi printre ţărani. 
Ca urmare, ei scăpau, în cea mai mare tât de vechea formă de servitute, cât şi 
de cea nouă. Oameni liberi, ei s­au pur şi simplu de dreptul comun al 
oamenilor liberi; iar dacă erau cavaleri” (adoubes), de consideraţia proprie 
cavalerilor. Doctrina. S­a mulţumit să elaboreze regulile specifice fiefurilor de 
sergenterie, te de fiefurile exclusiv militare, şi mai ales s­a preocupat să 
stabilească, cele dintâi, o linie de demarcaţie din ce în ce mai netă între cele 
mai şi astfel cele mai vrednice de cinste, care, prin chiar aceasta, obligau la, şi 
cele „mici”, aproape asimilate cu loturile (tenures) ţărăneşti „libere”. Franţa, s­a 
produs o separare. Cei mai puţin puternici sau mai puţin; i dintre primari au 
rămas doar simpli ţărani, uneori transformaţi în i ai domeniului şi drepturilor 
senioriale, alteori, de asemeni, detaşaţi de orice rol administrativ. Căci, atunci 
când condiţiile economice au din nou să se recurgă la salariu, mulţi seniori au 
răscumpărat funcţiile, ui de a încredinţa pe viitor gestiunea domeniilor lor, în 
schimbul lefii, levăraţi funcţionari. Dintre titularii unor posturi (offices) de la 
curţile e, un număr oarecare, încadraţi de mult timp în conducerea senioriilor 
vor fngroşa, în cele din urmă, rândurile patriciatului burghez. Mulţi schimb, 
împreună cu cei mai favorizaţi dintre „sergenţii” rurali, au în nobilime în 
momentul în care aceasta se constituia în clasă juridică, le acestei fuziuni se 
schiţaseră de timpuriu, mai ales sub forma unor i, din ce în ce mai frecvente, 
între neamurile de slujbaşi (Ies lignages de iaux) şi cele ale vasalităţii 
cavalereşti. În păţaniile cavalerului care, de „servilă”, caută să facă să i se uite 
această tară, pentru a recădea, până la iub pumnul dur al stăpânului său, 
cronicarii, ca şi povestitorii de e, au găsit, în secolul al XH­lea, o temă familiară.
  Reptul/obligaţia de mainmorte = taxă succesorală pe care trebuia să o 
plătească şerbul, suplimentare în voi. I al lucrării, pag. 219, nota 15.
  — Nota trad.
  9a, mu­auevai, nuica singura cariera care a putut sa se opună eficient 
unei asimilări pregătite de atâtea caracteristici comune. Într­un sens, 
obstacolul putea părea, începând din secolul al XlII­lea, mai de netrecut decât 
oricând. Căci, printr­o ruptură semnificativă cu o datină aproape imemorială, 
jurisprudenţa, pornind de la această dată, a hotărât să considere „armarea 
cavalerului” {l'adoubement) incompatibilă cu servitutea: într­atât se 
intensificase simţământul ierarhiei. Dar tot pe atunci era şi epoca marii 
mişcării a slobozirilor. Posedând mai mulţi bani decât marea masă a şerbilor, 
„sergenţii”, pretutindeni, au fost printre primii care şi­au cumpărat libertatea. 
Nimic nu mai împiedica deci, de acum încolo, ca, dreptul adaptându­se stărilor 
de fapt, aceia dintre ei care erau cei mai apropiaţi de viaţa cavalerească şi 
numărau deja, adesea, strămoşi adoubes să nu acceadă direct în „ordinul” 
persoanelor îndreptăţite prin naştere la „cavalerie”. Şi, de vreme ce intrau în ea 
debarasaţi de orice tară, tot nimic nu îi marca, în rândurile ei, cu vreo notă 
distinctivă. Ei aveau să formeze trunchiul unei bune părţi din mica nobilime de 
ţară, cu toate că nu au rămas pe vecie claustraţi în ea. Ducii de Saulx­
Tavannes, care figurau, către sfârşitul Vechiului Regim25, pe cea mai înaltă 
treaptă a aristocraţiei militare, descindeau dintr­un/wevdf215 al seniorului de 
Saulx, slobozit, de acesta, în 128427.
  În Germania, grupul „slujitorilor” (JDienstmănner) de curte, împreună cu
unii „sergenţi” rurali, au dobândit de timpuriu o importanţă excepţională. 
Relaţia vasalică nu deţinuse, fără îndoială, niciodată, în societatea germană, un
rol atât de important ca în Franţa de Nord şi în Lotharingia. Dovada evidentă a 
faptului că, în orice caz, decăderea legăturii fusese aici rapidă şi că nimeni nu 
se preocupase să­i caute remediu ne este furnizată de absenţa efortului de 
redresare care a fost în alte părţi „omagiul absolut devotat” {l'hommage lige). 
Mai mult decât în oricare altă ţară, aici a părut deci de dorit să se încredinţeze 
unor dependenţi neliberi sarcinile caselor senioriale. De la începutul secolului 
al Xl­lea, aceşti „şerbi de viaţă cavalerească” (serfs de vie chevaleresque), după 
expresia unui text alaman, erau, în jurul principalilor magnaţi, atât de 
numeroşi, iar spiritul de solidaritate care anima micile lor societăţi turbulente 
era atât de viu încât, înregistrându­le şi fixându­le privilegiile, se crease o 
întreagă serie de cutume de grup, degrabă consemnate în scris şi astfel gata 
pregătite să se contopească într­o cutumă de clasă. Soarta lor părea în aşa 
măsură demnă de invidie încât în secolul următor s­au văzut destui oameni 
liberi, de rang onorabil, intrând în servitute pentru a pătrunde în categoria 
slujbaşilor (minister ialite). Ei jucau un rol de prim plan în expediţiile militare. 
Tot ei
  25 Ancien Regime = organizarea Franţei până la Revoluţia din 1789.
  — Nota trad.
  26 Prevot (termen istoric) = slujbaş regal sau seniorial, îndeplinind funcţii
poliţieneşti sau judecătoreşti.
  — Nota trad.
  27 Sur Ies routes de l'emigration, Memoires de la duchesse de Saulx­
Tavannes, ed. DE
  VALOUS, Introduction, pag. 10.
  Ilau tribunalele, riind admişi, după o decizie a dietei Imperiului, sa 
rormeze le de judecată ale prinţilor, cu obligaţia ca alături de ei să participe cel 
i doi „nobili”. Ei ocupau în consiliile „celor mari” un asemenea loc încât ora 
condiţie pusă, printr­o sentinţă imperială din 1216, pentru înstrăinarea, ătre 
împărat, a omagiului unui principat era, o dată cu asentimentul ului însuşi, şi 
acela al slujbaşilor săi (ses minister iaux). Ei luau parte, ri, în senioriile ţinând 
de biserică, la alegerea episcopului sau a abatelui, şi acesta din urmă era 
absent, îi tiranizau pe călugări.
  Pe prima treaptă se plasau acei Dienstmănner ai suveranului. Căci 
marile fii de curte, pe care Capeţienii le încredinţau membrilor liniajelor 
vasalice, iii lor din Germania le remiteau unor simpli „sergenţi”, născuţi în 
servitute.
  I al Franţei, fără îndoială, făcuse dintr­un şerb un şambelan28. Dar ciul 
era relativ modest, iar cazul a rămas, pare­se, excepţional. Ca seneşal, le 
francez are câteodată un înalt baron; iar ca marechaux29, de regulă, mici li 
dintre Loara şi Somme. În Germania – unde, la drept vorbind, nbările de 
dinastie şi, cum vom vedea, anumite particularităţi în structura lui i­au 
împiedicat pe regi să­şi creeze vreodată o Ile­de­France30, rezervor iei nobilimi 
fidele şi stabile – nu existau în mod normal seneşali ca şi eşali” ai Imperiului 
decât aleşi dintre cei de condiţie servilă. Cu siguranţă, ndul aristocraţiei s­au 
manifestat împotriviri care, reflectate, ca de obicei, iteratura curţilor, par să fi 
stat la originea anumitor rebeliuni. În ciuda or, aceşti ministeriaux au format, 
până la capăt, anturajul obişnuit al: nilor şi al Staufenilor. Lor le era 
încredinţată educarea tinerilor prinţi, paza r mai importante castele, uneori, în 
Italia cel puţin, marile comandamente; ar, cea mai pură tradiţie a politicii 
imperiale. În istoria lui Barbarossa şi a iilor săi succesori, puţine figuri se vor 
ridica atât de sus ca aspra şi tabila siluetă a seneşalului Markward d'Anweiler, 
care a murit regent al iei: el nu fusese slobozit decât în 1197, în ziua în care 
stăpânul său 1­a stit cu ducatul de Ravenna şi cu marchizatul de Ancona. Se 
înţelege de la sine că nicăieri puterea şi modul de viaţă nu­i punea pe ti 
parveniţi mai aproape de lumea vasalilor. Aici, totuşi, nu au fost văzuţi rcând 
să se strecoare, aproape pe nesimţite, în rândurile nobilimii de me vasalică. 
Pentru aceasta, erau prea numeroşi; caracterul lor de clasă era, chiar cutumele
proprii la care se supuneau, prea înrădăcinat; prea multă
  Condiţia „servilă” a acestui personaj – cum bine a văzut­o W. M. 
NEWMAN, Le domaine sous Ies premiers Capetiens, 1937, pag. 24, n. 7, reiese 
din faptul că regele a primit, după tea lui, taxa sa de mainmorte.
  Marechal – marechaux – din francicul marhskalk = slujitor însărcinat cu 
grija cailor. Mai i, funcţia, demnitatea de „mareşal” este fie militară, fie 
administrativă: „mareşalul curţii le)” sau „mareşalul palatului”.
  — Nota trad.
  Ile­de­France = provincie a vechii Franţe (capitala Paris), centru al 
domeniului regal ian, constituită în guvernământ, în secolul al XVI­lea 
(„guvernământ” = gouvernement = mscripţie administrativă din Franţa în 
timpul Vechiului Regim) – Nota trad.
  I Iii | ş§ ţ~| § | | f | i^^/^ | ţ| ^ ţ ­ijCI iij %y f |, nj ^^J ^. ^ iii ^j III L1 V
j­* I I I I Xi t^ t4A Al 1 i i. V ^Vijl Ld VA M­ ^ | ^^ ^AA %y IJ ^ public; în fine 
opinia juridică germană avea prea multă înclinare spre distincţiile ierarhice. 
Instituţia „cavaleriei” nu le­a fost interzisă şerbilor. Dar „'cavalerii­şerbi” – 
câteodată, printr­un exces de rafinament, divizaţi ei înşişi în două pături 
suprapuse – au format, în clasa generală a nobililor, o treaptă aparte: cea mai 
de jos. Şi nici o problemă nu le­a dat teoreticienilor, ca şi jurisprudenţei, mai 
multă bătaie de cap decât aceea de a hotărî asupra rangului eXdCt care se 
cuvenea să li se atribuie acestor personaje, atât de puternice şi totuşi lovite de 
o astfel de tară, în raport cu oamenii liberi de rând. Căci, străini de atâtea 
motive care făceau prestigiul deţinătorilor de slujbe (ministeriaux), burghezi şi 
simpli ţărani erau totuşi, la urma urmelor, superiorii lor prin puritatea obârşiei.
Dificultatea era serioasă mai ales când era vorba de constituirea tribunalelor. 
„Nici un om de condiţie servilă să nu fie, pe viitor, rânduit să vă judece”: 
această făgăduială se citeşte încă în privilegiul pe care Rudolf de Habsburg 1­a 
acordat ţăranilor din nou­formata Elveţie31.
  A venit însă o zi în care, ca în Franţa, dar – potrivit cu decalajul obişnuit 
între cele două evoluţii – cu un secol sau un secol şi jumătate întârziere, 
inevitabilul s­a produs. Cele mai puţin norocoase dintre familiile de 
Dienstmănner rămăseseră în cadrul ţărănimii bogate sau se strecuraseră în 
burghezia oraşelor. Cele care avuseseră acces la demnitatea cavalerească nu au
mai fost separate de acum înainte prin nici o marcă proprie, dacă nu de cea 
mai înaltă nobilime – căci dreptul nobiliar german a rămas până la capăt fidel 
spiritului de castă – cel puţin de cavalerii de origine liberă. Şi în Germania – iar 
aceasta este, fără îndoială, lecţia cea mai importantă pe care o oferă istoria 
categoriei slujbaşilor (la ministerialite) – tradiţia juridică va ceda, în cele din 
urmă, în faţa realităţilor.
  3' Quelllenwerk zur Entstehung der schweizerischen Eidgenossencha.fi, 
no 1650.
  Vi­ica
  CLERUL ŞI CLASELE PROFESIONALE1
  SOCIETATEA ECLEZIASTICĂ ÎN FEUDALITATE ître clerici şi membrii 
societăţii profane, frontiera nu era, în epoca lă, acea linie netă şi fermă pe care, 
cam pe vremea Conciliului de la >, reforma catolică avea să se străduiască să o 
traseze. Un întreg popor de es2, a căror condiţie rămânea prost definită, forma, 
la hotarul dintre cele ordine, o marjă de culoare indecisă. Clerul constituia, 
totuşi, în cel mai rrad, o clasă juridică, întrucât se caracteriza, în ansamblul 
său, printr­un foarte special şi privilegii de jurisdicţie apărate cu gelozie. În 
schimb, el ea nimic dintr­o clasă socială. În rândurile sale coexistau două 
tipuri; foarte diferite prin modurile de viaţă, putere şi prestigiu, ttă mai întâi 
mulţimea călugărilor, toţi „fii ai Sfântului Benedict”, dar i, de fapt, unor forme 
din ce în ce mai variate ale legii benedictine iniţiale: divizată şi trepidantă, 
oscilând permanent între pura asceză şi grijile mai iţeşti pe care le impunea 
gestionarea unei mari averi sau umila obsesie a zilnice. Să nu ne­o imaginăm 
nicidecum, de altfel, despărţită de nea laică prin bariere de netrecut. Chiar şi 
regulile pe care le inspira cel ttransigent spirit de solitudine au trebuit 
întotdeauna să se încline, până la în faţa necesităţilor acţiunii: călugări se 
îngrijesc de suflete, în parohii, itiri permit intrarea în şcolile lor unor elevi care 
nu vor îmbrăca niciodată ălugărească. De la reforma gregoriană mai ales, 
aşezămintele monahale pepinieră de episcopi sau de papi.
  E treapta cea mai de jos a clerului mirean, preoţii din parohiile rurale, 
cru instruiţi şi având venituri reduse, duc o viaţă destul de puţin diferită, >t, de
aceea a enoriaşilor lor. Înainte de Grigore al Vll­lea, ei fuseseră se toţi 
căsătoriţi. Chiar după trecerea marelui elan ascetic dezlănţuit – cum ne un text
mănăstiresc – de acest „preceptor de lucruri imposibile”3,; easa„ (la pretresse), 
soţie de fapt şi uneori de drept, avea să continue imp să figureze printre 
personajele familiare ale folclorului sătesc. Până: ît încât aici cuvântul „clasă” 
nu era departe de a fi luat în sensul lui cel recis: dinastiile de preoţi, în Anglia 
lui Thomas Becket, nu par să fi fost
  Termenul de „clase profesionale” (classes professionnelles) rezultă din 
noua împărţire a: ii. Din societatea „tripartită” (împărţită în cele trei „ordine”) 
derivă societatea „stărilor”, pe vocaţiile socio­profesionale, respectiv o împărţire 
după funcţiile profesionale şi ile sociale.
  — Nota trad.
  Tonsure = persoană care a primit „tonsura” = ceremonia tunderii părului 
în creştetul la consacrarea unui cleric catolic.
  — Nota trad. K. ROST, Die Historia pontificum Romanorum aus Zwettl, 
Grei&wald, 1932, pag. 177, n. 4.
  Mm laic ucwai, m zneie noastre, în ţame onoaoxe, spiţele de popi, nici, de
altfel, ca regulă generală, mai puţin vrednice de cinste4. Apoi, pe treptele 
superioare, se găseşte mediul mai cu dare de mână şi mai rafinat al preoţilor 
din oraşe, al canonicilor grupaţi în jurul catedralei, al clericilor sau 
demnitarilor curţilor episcopale.
  În fine, în vârf, stabilind, într­o oarecare măsură, legătura între cele două
ierarhii, cele aparţinând unor ordine, şi deci supuse unor statute (regulieres), şi
cele mirene, se ridică prelaţii: abaţi, episcopi, arhiepiscopi. Prin avere, putere, 
vocaţie de comandă, aceşti mari seniori ai bisericii erau la nivelul celor mai 
înalţi baroni de spadă.
  Or, singura problemă care e cazul să ne preocupe aici este de ordin 
social. Această colectivitate de slujitori ai lui Dumnezeu, a căror misiune, 
moştenită dintr­o tradiţie deja veche, rămânea, în principiu, străină de orice 
preocupare lumească, a fost nevoită, totuşi, să­şi găsească locul în structura 
caracteristică a societăţii feudale. Până la ce punct oare, acţionând în replică, la
rândul ei, asupra instituţiilor înconjurătoare, le­a suferit, ea însăşi, influenţa? 
Cu alte cuvinte, de vreme ce istoricii s­au obişnuit să vorbească despre 
„feudalizarea” bisericii, ce sens concret se cuvine a se atribui acestei formule?
  Reţinuţi de îndatoririle slujbei bisericeşti sau ale ascezei, de îndrumarea 
sufletelor altora sau de studiu, clericilor le era imposibil să­şi obţină mijloacele 
de trai dintr­o muncă direct productivă. Înnoitorii monahismului au încercat, în
mai multe rânduri, să­i determine pe călugări să nu se hrănească decât cu 
roadele câmpurilor cultivate cu braţele lor. Experienţa s­a lovit mereu de 
aceeaşi dificultate fundamentală: timpul acordat acestor îndeletniciri prea 
materiale era timp răpit meditaţiei sau serviciului divin. Cât despre un regim 
salarial, se ştie de altminteri că nici nu se putea concepe aşa ceva. Se impunea 
deci ca, asemenea cavalerului despre care vorbeşte Raimon Lull5, călugărul şi 
preotul să trăiască din „oboseala” celorlalţi oameni. Preotul de ţară însuşi, chiar
dacă, fără îndoială, nu se dădea la o parte să mânuiască plugul sau hârleţul, 
când era cazul, îşi scotea cea mai mare parte din rentele sale sărăcăcioase din 
cota de casuel6 sau de zeciuială, a căror „binefacere” binevoise să i­o lase 
seniorului satului. Constituit din milosteniile adunate de la credincioşi, sporit 
prin cumpărări în care, de altfel, beneficiul rugăciunilor promise pentru sufletul
vânzătorului figura adesea ca unul dintre elementele preţului, patrimoniul 
marilor biserici sau mai curând – căci aceasta era pe atunci noţiunea curentă, 
foarte departe de a nu reprezenta decât o simplă ficţiune juridică – patrimoniul 
„sfinţilor” a fost, prin esenţa lui, de natură seniorială. Averi imense s­au strâns 
astfel în mâinile comunităţilor sau ale prelaţilor, mergând, uneori, până la acele
aglomerări cvasiprinciare de pământuri şi de drepturi diferite al căror rol în
  4 Vezi, mai ales, Z. N. BROOKE în Cambridge Historical Journal, voi. II, 
pag. 222.
  5 Cf. mai sus, pag. 56
  6 Casuel = beneficiile variabile rezultând din dărnicia credincioşilor.
  — Nota trad.
  „ea aominaunui iciuuuaiG 11 vum vtuca mai uepaiic. Wj, vmv ^i^^a e 
zicea nu doar redevenţe, dar şi puteri de comandă. Conducătorii ii au avut deci,
sub ordinele lor, numeroşi dependenţi laici de orice rang: asalii militari, 
indispensabili pentru paza unor atât de mari averi, până la (manants)1 şi la 
persoanele de rang inferior „luate sub protecţie” endesf.
  ; i din urmă îndeosebi s­au îndreptat în număr mare către biserici. 
Aceasta ia oare într­adevăr că a trăi „sub cârja episcopală” (sous la crosse), mai
iă decât „sub spadă” (sous l'epee), va fi părut o poziţie demnă de invidiat? Ica 
datează de mult timp: în secolul al XH­lea, ea îi punea faţă în faţă pe î de la 
Cluny, zelos în a elogia blândeţea dominaţiei mănăstireşti, cu prea 1 Abelard9. 
În măsura în care ne e îngăduit să facem abstracţie de factorul luai, subtextul 
ei ar fi, în rezumat, întrebarea dacă un stăpân perfect, cum a general clericii, e 
mai bun decât un stăpân dezordonat: problemă,: nte, indisolubilă. Dar două 
lucruri sunt sigure. Perenitatea proprie lintelor ecleziastice şi respectul care le 
înconjura făceau din ele, pentru iii, nişte protectori îndeobşte căutaţi. Pe de altă
parte, cine se dăruia unui iu obţinea doar o asigurare împotriva pericolelor 
lumeşti; el îşi procura, s, beneficiile, nu mai puţin preţioase, ale unei opere 
pioase. Dublu j, pe care „cartele”, redactate în mănăstiri, îl exprimau frecvent 
afirmând; veni şerbul unei biserici era, în realitate, totuna cu a accede la 
adevărata te. Se înţelegea prin aceasta că, fără să se facă întotdeauna o 
distincţie ntre cele două noţiuni, concomitent omul spera să participe, în lumea
a, la libertăţile10 unei corporaţii privilegiate, iar, în cealaltă, să­şi asigure atea 
eternă care este în Cristos”11. Nu se vedeau oare pelerini >scători solicitând, de
la primul lor senior, aprobarea de a se supune, ină cu urmaşii lor, 
reprezentanţilor puternicului mijlocitor care îi: ase12? Astfel, în formarea reţelei
de aserviri personale, care a fost atât de îristică epocii, casele de rugăciune s­au
numărat printre cei mai eficienţi î atracţie.
  3tuşi, c, transformându­se, în acest mod, în mare putere omenească, 
biserica feudale se expunea la două pericole, de care contemporanii şi­au dat 
limpede seama. Mai întâi, o prea uşuratică uitare a vocaţiei sale proprii.
  Manant – (termen învechit) = ţăran. Desemnează, începând din secolul al 
Xl­lea, toată ea, obligată, în principiu^ să rămână (lat. mânere) pe loc. Nota 
trad.
  'entru „luarea sub protecţie” (commendise), explicaţii mai ample în voi. I 
al lucrării, pag.
  — Notatrad.
  VIIGNE, P. L., voi. CLXXXIX, col. 146.
  — P. ABAELARDI, Opera, ed. V. COUSIN, voi;
  S72.
  Franchise (ca termen istoric) = libertate, privilegiu de auto­guvernare.
  — Nota trad.
  A. WAUTERS, Les libertes communales. Preuves, Bruxelles, 1869, pag. 
83 (1221.
  — Cf. MARC BLOCH, în Anuario de historia del derecho espanol, 1933, 
pag. 79 şi urm.
  L. RAYNAL, Histoire du Berry, voi. I, 1845, pag. 477, no. XI (1071, 23 
aprilie – 1093, ie. Saint­Silvan de Levroux).
  „Ce plăcut ar fi să fii arhiepiscop de Reims, dacă nu ar trebui să ofâciezi 
liturghia”: zvonul îi atribuia aceste cuvinte arhiepiscopului Manasse, destituit, 
în 1080, de trimişii pontificali. Adevărată sau calomnioasă, anecdota 
simbolizează, în istoria episcopatului francez, epoca celei mai rele politici de 
recrutare a clerului. După reforma gregoriană, cinismul său ar fi părut prea 
neverosimil. Dar tipul prelatului războinic – din acei „buni cavaleri ai clerului”, 
despre care vorbea un episcop german – a traversat vremurile. Pe de altă parte, 
spectacolul atâtor bogăţii adunate de clerici, ranchiunele pe care le trezea, în 
inimile unor moştenitori „sărăciţi”, amintirea multor proprietăţi bune, cedate 
odinioară de strămoşii lor unor călugări care se folosiseră cu abilitate de 
teroarea pe care o inspira infernul: aceştia au fost – împreună cu dispreţul 
militarului pentru o viaţă, după gustul lui, prea ocrotită – factorii care au 
alimentat, în cadrul aristocraţiei laice, acel soi de anticlericalism elementar care
a lăsat, în numeroase pasaje de epopee, expresii atât de grosolan violente”. De 
natură să se împace foarte bine cu creşterea generozităţii în actele de 
milostenie făcute în orele căinţei sau ale neliniştilor din urmă, aceste 
sentimente aveau să stea însă şi la originea multor atitudini politice, ca şi a 
multor mişcări autentic religioase.
  Într­o lume înclinată să conceapă toate legăturile de la om la om sub 
înfăţişarea celei mai acaparatoare dintre ele, era aproape fatal ca, în chiar 
interiorul societăţii clericale, să se vadă cum impregnează deprinderile 
vasalităţii relaţiile de subordonare mult mai vechi şi de un caracter, în sine, 
mult diferit. S­a întâmplat ca episcopul să primească omagiul demnitarilor din 
capitulul său ori al abaţilor din dioceza sa, iar canonicii, posesori ai celor mai 
importante prebende'4, pe acela al confraţilor lor nu atât de bine rânduiţi; dar 
şi ca unii preoţi să trebuiască să i­1 presteze şefului comunităţii religioase de 
care depindeau parohiile lor15. Introducerea, în cetatea spirituală, a unor 
moravuri atât de vizibil împrumutate din viaţa lumească nu putea întârzia să 
provoace protestele rigoriştilor. Dar răul devenea mult mai grav atunci când 
mâinile preotului, sfinţite de mirul hirotonisirii (ordination) şi de contactul cu 
Euharistia, se aşezau în mâini laice, pentru ritualul de supunere. Problema aici
este inseparabilă de o altă problemă mult mai vastă – una dintre cele mai
  13 GUIBERT DE NOGENT, Histoire de sa vie, I, 11 (ed. BOURGIN, pag. 
31.). ­
  THIETMAR DE MERSEBOURG, Chronicon, II, 27 (ed. HOLTZMANN, pag. 
72­73).
  — Text epic caracteristic: Garin le Lorrain, ed. P. PARIS, voi. I, pag. 2.
  14 Prebende (termen din istoria relig.) = venit al unui canonic.
  — Nota trad.
  15 Câteodată, li s­a atribuit papilor din marea epocă gregoriană intenţia 
de a se constitui în seniori feudali ai anumitor regi. Se pare, în realitate, că ei s­
au limitat să pretindă şi uneori să obţină un jurământ de fidelitate şi un tribut: 
forme de subordonare, de bună seamă, dar care nu aveau în ele nimic propriu­
zis feudal. Omagiul nu le­a fost cerut atunci decât unor simpli prinţi teritoriali 
(conducători normanzi din Italia de Sud; conte din Languedoc). Ioan Fără de 
Ţară, e adevărat, 1­a prestat, dar mult mai târziu (1213). Cf. în bibliografia 
volumului precedent, CCCLVII şi urm.
  Orătoare, cu siguranţa, care s­au ridicat vreodată în faţa bisericii: aceea a
rilor în diversele posturi ale ierarhiei ecleziastice.
  Sfu era feudală a fost aceea care a inventat ideea de a le încredinţa 
puterilor jrale grija de a alege păstorii sufletelor. Pentru enoriile de sate, de care
rii dispuneau aproape liber, obiceiul data încă de la originile sistemului iial. Era
vorba de episcopi sau de abaţi? Singurul procedeu conform ii canonice era, 
incontestabil, alegerea: de către cler şi poporul din! 16, pentru primii; de către 
călugări, pentru ceilalţi. Dar, către sfârşitul laţiei romane, împăraţii nu se 
sfiiseră să­şi impună voinţa electorilor, în i„, uneori chiar să­i numească direct 
pe episcopi. Suveranii monarhiilor re au imitat aceste două exemple, şi 
îndeosebi, cu şi mai mare extensie, pe n urmă. Cât despre mănăstiri, cele care 
nu depindeau, nici ele, nemijlocit ge, îşi primeau frecvent abaţii de la ctitorul 
aşezământului sau de la; nitorii săi. Adevărul era că nici o cârmuire serioasă 
nu­şi putea permite să în afara controlului său atribuirea unor funcţii care, pe 
lângă o grea nsabilitate religioasă – de care nici un diriguitor, preocupat de 
binele ilor săi, nu avea dreptul să se dezintereseze – deţineau o parte atât de de 
comandă asupra oamenilor. Confirmată de practica carolingiană, ideea l de 
datoria regilor să­i „desemneze” pe episcopi a sfârşit prin a deveni o nă. În 
secolul al X­lea şi începutul celui de al Xl­lea, papi şi prelaţi sunt >rd să o 
exprime17.
  Otuşi, acolo ca şi în alte părţi, instituţiile şi datinile lăsate moştenire de 
aveau să fie supuse acţiunii unei ambianţe sociale noi. >rice tradiţie, pământ, 
drept sau funcţie îşi producea efectul, în era lă, prin transmiterea unui obiect 
material care, trecând din mână în mână, nsiderat ca reprezentând valoarea 
concedată. Clericul chemat de un laic [ducerea unei parohii, a unei dioceze sau 
a unei mănăstiri primea deci, de; st collateur18, o „învestitură” în formele 
curente. Pentru episcop, în ti, simbolul ales fu, fireşte, încă de la primii 
Carolingieni, o cârjă e)19 – la care s­a adăugat mai târziu inelul pastoral. Se 
înţelege de la sine astă remitere de însemne (insignes), de către un şef temporal,
nu dispensa cum de consacrarea religioasă. În acest sens, ea era lipsită de 
puterea de a n episcop. Dar ne­am înşela grav dacă ne­am închipui că rolul ei 
se limita carea cesiunii, către prelat, a bunurilor legate de noua sa demnitate. 
Prin
  Cite – tradus aici prin „cetate” – în antichitate şi evul mediu, unitate 
politică alcătuită i oraş şi împrejurimile sale.
  — Nota trad.
  JAFFE­WATTENBACH, Regesta pontifwum, voi. I, no. 3564.
  — RATHIER DE <E, în MIGNE, P. L, voi. CXXXVI, col. 249.
  — THIETMAR, Chronicon, I, 26 (pag. 34­
  Collateur (termen istoric) = acela care conferea un „beneficiu” ecleziastic 
(o demnitate: ţie ecleziastică dotată cu un venit).
  — Nota trad.
  Unul dintre cele mai vechi exemple – adesea omis ­: G. BUSSON et 
LEDRU, Actus um Cenomannensium, pag. 299 (832).
  Ea, erau aeoruaie simunan urepiui ia runepe şi arepiui ia saianui ei – 
rara sa se simtă nevoia de a face distincţie între cele două elemente 
indisolubile. De altfel, această ceremonie, dacă sublinia, destul de brutal, 
partea preponderentă pe care şi­o atribuiau, în numiri, puterile lumeşti, nu 
adăuga, în ea însăşi, aproape nimic la un fapt de mult timp evident. Desigur, 
ceremonia nu putea fi confundată cu un alt gest, încărcat de rezonanţe umane 
mult mai profunde.
  De la clericul căruia tocmai îi conferise o funcţie ecleziastică, potentatul 
local sau suveranul aştepta, ca recompensă, o fidelitate sigură. Or, încă de la 
constituirea vasalităţii carolingiene, nici un angajament de o atare natură, cel 
puţin la clasele superioare, nu părea cu adevărat constrângător, dacă nu se 
contracta potrivit formelor elaborate de instituţia de commendise („luarea sub 
protecţie”) francă. Regii şi prinţii s­au obişnuit deci să le pretindă episcopilor 
sau abaţilor numiţi de ei o prestare de omagiu; iar seniorii de la sate au făcut 
uneori la fel cu preoţii lor. Insă omagiul era, în realitate, un ritual de supunere, 
în plus, un ritual foarte respectat. Prin aceasta, subordonarea reprezentanţilor 
puterii spirituale faţă de cei ai puterii laice nu­şi găsea doar o expresie 
eclatantă. Ci ea se descoperea astfel întărită. Cu atât mai mult cu cât unirea a 
două acte „formaliste”20 – omagiu şi învestitură – favoriza o periculoasă 
asimilare între funcţia prelatului şi fieful vasalului.
  Atribut esenţialmente regesc, dreptul de a numi episcopii şi pe marii 
abaţi nu putea nicidecum scăpa de fărâmiţarea drepturilor monarhice, în 
general, care a fost una dintre caracteristicile societăţilor feudale. Dar această 
fragmentare nu a avut loc pretutindeni şi la un grad egal. De unde, efecte, la 
rândul lor, extrem de variabile asupra recrutării personalului ecleziastic. Acolo 
unde, ca în Franţa, mai ales în Sud şi în Centru, multe episcopii au căzut sub 
autoritatea baronilor de rang înalt şi chiar mijlociu, cele mai rele abuzuri şi­au 
găsit terenul predilect: de la succesiunea ereditară, fiul urmându­i tatălui, până
la vânzarea pe faţă. Observaţi, prin contrast, Germania, unde regii au ştiut să 
rămână stăpâni peste aproape toate scaunele episcopale. Desigur, ei nu s­au 
inspirat, în alegerile lor, din motive exclusiv spirituale. Nu le trebuie, înainte de 
toate, prelaţi capabili să guverneze, chiar să se bată? Bruno de Toul, care, sub 
numele de Leon al IX­lea, avea să devină o mare sanctitate papală, şi­a datorat 
scaunul episcopal, în primul rând, calităţilor de care făcuse dovadă ca ofiţer de 
trupă. Bisericilor sărace, suveranul le dă, de preferinţă, episcopi bogaţi. El nu 
dispreţuieşte, pentru el însuşi, cadourile, a căror practică tinde să impună o 
obligativitate pentru noii învestiţi, fie că obiectul de învestitură e un fief militar 
sau o demnitate religioasă. Nici o îndoială, totuşi, că, în ansamblul său, 
episcopul imperial, sub Saxoni şi sub primii Salieni, îl depăşea cu mult, prin 
instrucţie şi ţinută morală, pe acela din ţările vecine. Din moment ce trebuia să
se supună unei puteri laice, era preferabil, evident, pentru biserică, să depindă
  20 Act „formalist” – în drept = act care respectă anumite forme pentru a fi
considerat valabil. Nota trad.
  UUOVVUUl/llU VJ­W V
  K venit elanul gregorian. Nu au de ce să fie înfăţişate aici peripeţiile ei 
tentative pasionate de a smulge forţele supranaturale de sub înrâurirea taţii 
laice şi de a reduce puterile omeneşti la rolul discret subordonat, de i auxiliari, 
înrolaţi şi ei în marea operă a Mântuirii. Cât despre bilanţul abstracţie făcând 
de multe diferenţe naţionale, el se poate rezuma în a cuvinte.
  'rincipalul efort al reformatorilor nu fusese îndreptat către sistemul ial. În
ce priveşte regimul juridic al parohiilor, într­adevăr, puţine lucruri ichimbate. 
Un nume mai decent, acela de „patronat”, substituit definitiv nului brutal de 
„proprietate”; un control ceva mai exact al alegerilor, de autoritatea episcopală: 
aceste modeste înnoiri nu cântăreau foarte greu, în reptului de numire, păstrat 
în practică de seniori. Singura trăsătură nouă ecare valoare a aparţinut 
domeniului existenţei de fapt, mai degrabă decât al dreptului: prin donaţie sau 
prin cumpărare, un mare număr de biserici trecuseră din mâinile laicilor în cele
ale unor aşezăminte ecleziastice şi iebi ale unor mănăstiri. Dominaţia seniorială
dăinuia. Dar măcar în
  1 unor stăpâni care contau pentru miliţia clericilor. Se adeverea o dată în
ă, în structura socială a feudalităţii, senioria rurală, mai veche în ea însăşi 
celelalte mecanisme, constituia una dintre piesele cele mai rezistente.
  I privinţa înaltelor demnităţi ale bisericii, formele cele mai şocante ale 
lonării faţă de puterea temporală fuseseră eliminate. Gata cu mănăstirile ite„ pe
faţă de dinastiile locale. S­a terminat cu baronii războinici care să îze ei înşişi în
abaţi sau „arhiabaţi„ (archi­abbes) ai atâtor „case pioase„ zs maisons)21. Nu 
mai existau învestituri prin „însemnele” (insignes) puterii spirituale: sceptrul 
înlocuieşte cârja episcopală şi inelul, iar ştii impun, în principiu, ca ceremonia, 
astfel acceptată, să aibă ca obiect x>rdarea folosinţei drepturilor materiale 
legate de exercitarea unei funcţii ase conferite independent de aceasta. Alegerea
este universal scută ca fiind regula, iar laicii, chiar în calitate de simpli electori,
sunt definitiv de la orice participare oficială la alegerea episcopului, îat de acum
înainte – după o evoluţie care ocupă întreg secolul al XH­lea n corp redus la 
canonicii bisericii­catedrale: trăsătură nouă, absolut ă legii originare şi care, 
mai mult decât oricare alta, vorbea de la sine schisma crescândă între 
sacerdoţiu şi mulţimea profană.
  ; toate acestea, principiul electiv funcţiona anevoios, fiindcă mulţi se au 
cu greutate să numere, simplu, voturile. Hotărârea părea să aparţină, orităţii şi
atât, ci, potrivit cu formula tradiţională, fracţiunii concomitent ai numeroasă şi 
cea mai sănătoasă”. Ce minoritate rezista tentaţiei de a dui adversarilor ei, 
victorioşi după legea numărului, cea mai puţin faison religieuse = mănăstire.
  — Nota trad.
  Ponderabilă dintre aceste două calităţi? De unde, frecvenţa alegerilor 
contestate. Ele favorizau intervenţia autorităţilor mai sus plasate: aceea a 
papilor cu siguranţă; dar şi aceea a regilor. Adăugaţi aici că nimeni nu putea 
nutri vreo iluzie asupra opiniilor preconcepute ale unor colegii electorale foarte 
restrânse, adesea îndeaproape supuse influenţei intereselor locale cel mai puţin
avuabile. Canoniştii mai inteligenţi nu negau nicidecum că un control, exercitat
pe o rază mai mare, nu avea să fie binefăcător. Şi acolo şeful suprem al bisericii
şi şefii de stat intrau în concurenţă. Într­adevăr, datorită regrupării generale a 
forţelor politice, puzderia de mici baroni, în cea mai mare parte a Occidentului, 
s­a văzut puţin câte puţin eliminată în folosul regilor sau al unor prinţi deosebit
de puternici. Dar suveranii, care rămâneau astfel singurii stăpâni ai terenului, 
erau cu atât mai capabili să mânuiască eficient diversele mijloace de presiune 
de care dispuneau faţă de corpurile ecleziastice. Unul dintre aceste procedee de
intimidare, prezenţa la alegeri (scrutins), nu fusese el recunoscut ca legal, în 
1122, de Concordatul încheiat între papă şi împărat? Monarhii cei mai siguri de
forţa lor nu ezitau să recurgă uneori la desemnarea directă. Istoria celei de­a 
doua vârste feudale, ca şi a secolelor care au urmat, vuieşte de larma 
nenumăratelor certuri provocate, de la un capăt la altul al lumii catolice, de 
numirile episcopale sau abaţiale. Numai că, după o matură chibzuinţă, reforma
gregoriană se arătase incapabilă să le smulgă marilor puteri temporale această 
pârghie de comandă, cu adevărat aproape indispensabilă pentru însăşi 
existenţa lor, care era dreptul de a­i alege pe principalii demnitari ai bisericii 
sau, în orice caz, de a supraveghea alegerea lor.
  Înzestrat cu seniorii întinse, care îi impuneau posesorului lor, faţă de 
rege sau de prinţ, sarcinile obişnuite ale oricărui înalt baron, ce atrăgeau după 
ele obligativitatea unor servicii cu mult mai importante decât altele – căci 
domeniul ecleziastic, o vom vedea, era conceput ca ataşat la domeniul regal 
printr­o legătură deosebit de strânsă – episcopul sau abatele din timpurile noi, 
îi rămânea dator suveranului său cu obligaţii de fidelitate a căror forţă legitimă 
nu putea fi negată de nimeni. Reformatorii s­au limitat să le ceară o exprimare 
conformă cu demnitatea superioară a clericului: prelatul să pronunţe 
jurământul de credinţă e tot ce poate fi mai bine; dar, pentru el, nici un 
omagiu. Aceasta a fost teoria, foarte logică şi foarte clară, pe care, de la sfârşitul
secolului al Xl­lea, au dezvoltat­o care mai de care concilii, papi şi teologi. 
Uzanţa mult timp s­a abătut de la ea. Încetul cu încetul, totuşi, ea a câştigat 
teren. Către mijlocul secolului al XIH­lea, triumfase aproape pretutindeni. Cu o 
excepţie, însă, şi de mare importanţă. Patrie a vasalităţii, Franţa rămăsese, cu 
încăpăţânare, asupra acestui punct, respectuoasă faţă de practicile 
tradiţionale. Sub rezerva câtorva privilegii speciale, ea avea să le rămână 
ataşată până în secolul al XVI­lea. Că un Ludovic cel Sfânt, chemându­1 la 
ordine pe unul dintre episcopii săi, nu s­a jenat să­i spună „eşti omul meu, prin
mâinile tale”: nu există mărturie mai elocventă a extraordinarei tenacităţi de 
care au dat dovadă, până la extinderea y p, icpiezeruanie cele mai caracteristice
ale lităţii22.
  ŢĂRANI ŞI BURGHEZI lai jos de nobil şi de cleric, literatura de inspiraţie 
cavalerească se făcea zăreşte decât o gloată uniformă de rustres sau de 
vilains23. În realitate, ă mulţime imensă era traversată de un mare număr de 
linii de clivaj, profund marcate. Constatarea e valabilă şi pentru „oamenii de 
rând” °s) înşişi, în sensul exact şi restrâns al cuvântului. Nu numai că în rile 
lor, diferitele grade de subordonare faţă de senior trasau frontiere; e oscilante, 
reduse treptat la antiteza între „servitute” şi „libertate”, ci de aceste diferenţe de
statut şi fără a se confunda cu ele, mari inegalităţi mice divizau micile 
colectivităţi rurale. Ca să nu cităm decât opoziţia cea implă şi cea mai devreme 
formulată: ce „ţăran înstărit” (laboureur), u de animalele sale de tracţiune, i­ar 
fi acceptat ca „egali ai săi” pe torii cu braţele, pălmaşii” (brassiers) din satul 
său, care, pentru a cultiva cioasele lor petice de pământ, nu posedau decât 
propriile braţe? I distanţă de populaţia ţărănească, mai ales, ca nişte grupuri 
destinate >ilelor sarcini ale comenzii, existaseră întotdeauna nuclee izolate de 
ori şi de meşteşugari. Din aceşti germeni, revoluţia economică dintr­a rârstă 
feudală a făcut să apară, sporită de numeroase aporturi noi, masa, ică şi bine 
diferenţiată, a claselor urbane. Studiul unor societăţi cu un: r atât de net 
profesional nu ar putea fi întreprins în afara unui examen ndat al economiei 
lor. O rapidă trecere în revistă a elementelor de it (mise en place) va fi suficientă
aici pentru a indica poziţia lor pe al feudalităţii.
  Ci una dintre limbile vorbite în Europa feudală nu dispunea de termeni 
re să se distingă cu claritate oraşul de sat, ca localităţi. Viile, town, Stadt) se 
aplicau fără deosebire la cele două tipuri de locuire. Burg desemna ipaţiu 
fortificat. Cite era rezervat reşedinţelor de dioceze sau, prin e, pentru alte 
câteva centre de o importanţă excepţională. În schimb, cu „e din secolul al Xl­
lea, cuvintelor „cavaler„, „cleric„, „ţăran„ (vilain) li ie într­un contrast fără 
echivoc cuvântul „burghez” (bourgeois), francez ine, dar repede adoptat de 
uzanţa internaţională. Dacă aglomerarea, în
  OINVILLE, c. CXXXVI.
  Lustre (din lat. rusticus) = ţăran, om de la ţară, om de rând, lipsit de 
educaţie. Fiind întru populaţia nenobilă a oraşelor, vom păstra termenul de 
„om de rând” pentru a­1 i de vilain (lat. târzie vilanus, de la villa = fermă) = 
locuitor pe o moşie sau în sat. 1 a căpătat un sens peiorativ, vizibil în nuanţa 
dintre paysan („ţăran”) şi vilain – care n „ţăran aservit”, tradus uneori cu 
„vilanul”, respectiv „stare de vilenie” – „stare de de iobăgie”.
  — Nota trad.
  Sine, ramane anonima, oamenii care trăiesc aici sau, cel puţin, din 
această populaţie, elementele cele mai dinamice şi, prin activităţile lor 
negustoreşti sau meşteşugăreşti, cele mai specific urbane posedă deci, de acum
înainte, în nomenclatura socială, o poziţie cu adevărat a lor. Un instinct foarte 
sigur sesizase că oraşul se caracteriza, înainte de toate, ca fiind locul unei 
umanităţi specifice.
  De bună seamă, ar fi prea uşor să se forţeze antiteza. Burghezul din 
prima epocă urbană are în comun cu cavalerul înclinaţia războinică şi portul 
obişnuit al armelor. E văzut timp îndelungat, ca un ţăran, când îngrijindu­se de
cultivarea ogoarelor, ale căror brazde se prelungeau uneori chiar în interiorul 
incintei, când, în afara zidurilor, trimiţându­şi turmele să pască iarba de pe 
terenurile păzite cu gelozie, aparţinând unor comune (communaux). Ajuns 
bogat, el va deveni, la rândul lui, cumpărător de seniorii rurale. Nimic mai fals, 
de altfel, se ştie, decât să ne închipuim o clasă cavalerească desprinsă în mod 
ideal de orice grijă de câştiguri. Dar, pentru burghez, activităţile care par astfel 
să­1 apropie de celalte clase nu sunt într­adevăr decât un accesoriu, şi cel mai 
des ca martorii întârziaţi ai vechilor moduri de existenţă, puţin câte puţin 
înlăturate.
  Mai presus de orice, el trăieşte din schimburi de produse. Îşi scoate 
mijloacele de trai din diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de vânzare, 
sau dintre capitalul împrumutat şi valoarea rambursării. Şi cum legitimitatea 
acestui profit intermediar, din moment ce nu e vorba de un simplu salariu de 
muncitor sau de cărăuş, e negată de teologi, iar mediile cavalereşti îi înţeleg rău
natura, codul său de coduită se găseşte astfel în antagonism flagrant cu 
normele morale înconjurătoare. Întrucât doreşte să poată face tranzacţii cu 
terenuri, imixtiunile senioriale în bunurile sale imobile îi par insuportabile. 
Întrucât are nevoie să­şi negocieze rapid afacerile, iar acestea, dezvoltându­se, 
nu încetează să pună probleme juridice noi, tărăgănările, complicaţiile, 
arhaismul justiţiilor tradiţionale îl exasperează. Mulţimea autorităţilor care îşi 
împart oraşul chiar îl scandalizează, ca un obstacol la o bună păstrare a ordinii
în tranzacţii şi ca o insultă la adresa solidarităţii clasei sale. Imunităţile diverse 
de care se bucură vecinii săi clerici sau războinici (voisins d'Eglise ou d'epee) îi 
apar ca tot atâtea piedici în calea libertăţii de obţinere a câştigurilor sale. Pe 
drumurile pe care le bate fără încetare, el detestă în mod egal exaţiunile 
vameşilor şi castelele de unde se reped, asupra caravanelor, seniorii jefuitori. 
Într­un cuvânt, în instituţiile create de o lume în care el nu avea încă decât un 
loc foarte mic, aproape totul îl loveşte sau îl deranjează. Înzestrat cu libertăţi 
cucerite prin violenţă sau dobândite pe bani buni, organizat în grup bine 
înarmat pentru expansiunea economică simultan cu necesarele represalii, 
oraşul pe care visează să­1 construiască va fi, în societatea feudală, ca un corp 
străin.
  Rareori, e adevărat, independenţa colectivă, care a reprezentat idealul 
atâtor comunităţi înflăcărate, avea să depăşească, în cele din urmă, treptele 
variabile ale unei autonomii administrative în ansamblul ei destul de modeste.
  Z t ^”v^iw vuuouaugtii mc uramnor locaie, se orerea n alt remediu, care, 
chiar dacă nu părea poate decât o soluţie în lipsă de ceva iai bun, pus în 
practică s­a dovedit adesea lucrul cel mai sigur: recurgerea la larile cârmuiri 
monarhice sau teritoriale, păzitori ai ordinii pe spaţii întinse şi, în chiar grija 
pentru finanţele proprii, interesate – aşa cum au ştiut să o [teleagă din ce în ce 
mai bine – în prosperitatea unor contribuabili bogaţi. Şi în aceasta şi poate mai 
eficient, ascensiunea forţei burgheze a luat înfăţişarea; element distructiv al 
structurii feudale, ţptr­una dintre trăsăturile sale iracteristice: fragmentarea 
puterilor.
  Un act, semnificativ între toate, marca în general intrarea în scenă a noii 
imunităţi urbane, pentru revoltă sau pentru organizare: jurământul mutual al 
irghezilor. Până atunci, nu existaseră decât indivizi izolaţi. De acum înainte, 
ase naştere o fiinţă colectivă. Asocierea jurată, astfel creată, era aceea căreia i 
spunea, în Franţa, „comună” (commune). Nici un cuvânt nu a fost vreodată 
tărcat de mai multe pasiuni. Strigăt de adunare al burghezilor, în zi de
  2rvrătire, strigăt de chemare al burghezului în pericol, el trezea, în clasele
linte unice conducătoare, lungi ecouri de ură. De ce, faţă de „acest cuvânt u şi 
odios”, cum spune Guibert de Nogent, atâta ostilitate? Multe sentimente, ă 
îndoială, au contribuit la aceasta: nelinişti de oameni puternici, direct îeninţaţi 
în autoritatea lor, în veniturile lor, în prestigiul lor; temeri pe care, fără motiv, 
le inspirau capilor bisericii ambiţiile unor grupuri foarte puţin
  : pectuoase, atunci când le nesocoteau, faţă de „libertăţile” ecleziastice; 
preţ sau ranchiune ale cavalerului pentru negustor; virtuoase indignări 
>vocate, în sufletul clericului, de îndrăzneala acestor „cămătari” (usuriers),
  ; stor „profitori” (profiteurs), ale căror câştiguri păreau că provin din 
surse pure24. Alături de toate acestea era însă şi altceva, mai profund.
  În societatea feudală, jurământul de ajutor şi „de prietenie” figurase, de la
eput, ca una dintre piesele principale ale sistemului. Dar era un angajament jos
în sus, care îl lega pe un supus de un senior. Originalitatea jurământului nunal
a fost aceea de a uni nişte egali. Cu siguranţă, trăsătura nu ar putea: e 
ca^bsolut inedită. Aşa fuseseră deja, o vom vedea, jurămintele prestate iii 
altora„ {Ies uns aux autres) de către „confraţii” din acele guildes populare, zare 
le­a interzis Carol cel Mare; şi, mai târziu, de către membrii asociaţiilor pace, a 
căror moştenire, sub mai multe raporturi, aveau să o culeagă nunele urbane. 
Tot aşa, jurămintele prin care se legau negustorii grupaţi în ile societăţi, uneori 
şi ele numite guildes25, care, formate doar pentru oile comerţului şi ale 
vicisitudinilor sale, oferiseră totuşi, înainte de primele
  24 Cf. sinodul din Paris, 1212: MANSI, Concilia, voi. XXII, col. 851 c. 8 
(feneratoribus et toribus).
  Guilde, gilde sau ghilde (din vechea olandeză, gilde) = în evul mediu, 
asociaţie de stori, meşteşugari sau artişti, înzestrată cu jurisdicţii şi privilegii 
adunate în statute (secolele XIV).
  — Nota trad.
  Y, una uiuuc wcit mai vccm maniiesian ae solidaritate burgheză. Cu toate
acestea, niciodată înainte de mişcarea „comunală”, practica acestor fidelităţi 
reciproce nu luase o asemenea amploare, nici nu relevase o atare putere. 
„Conspiraţiile”, ivite din toate părţile, erau efectiv, după expresia unui 
predicator, ca tot atâtea „legături de spini împletiţi”26. Acolo, în comună, era 
fermentul cu adevărat revoluţionar, profund ostil unei lumi ierarhizate. 
Desigur, aceste prime grupări urbane nu aveau nimic democratic. „înalţii 
burghezi”, care i­au fost autenticii întemeietori şi pe care adesea cei mici nu i­
au urmat fără greutate, erau pentru bieţii oameni nişte stăpâni deseori foarte 
duri şi nişte creditori nemiloşi. Dar, substituind legământul de supunere, 
remunerat prin protecţie, cu legământul de întrajutorare, ei aduceau Europei 
un element de viaţă socială nou, profund străin spiritului căruia îi este permis 
să i se spună „feudal”.
  26 A. GIRY, Documents sur Ies relations de la royaute avec Ies villes, 
1885, no. XX, pag.
  \par
  CARTEA A DOUA CÂRMUIREA OAMENILOR
  CAPITOLUL I JUSTIŢIA
  1. CARACTERELE GENERALE ALE REGIMULUI JUDICIAR
  Cura erau judecaţi oamenii? Nu există mai bună piatră de încercare 
pentru un sistem social decât aceea. Să examinăm deci, în această privinţă, 
Europa din jurul anului O MIE. De la prima cercetare, câteva trăsături, care 
domină de departe detaliul juridic, reies bine reliefate. Mai întâi prodigioasa 
fragmentare a puterilor judiciare. Apoi întrepătrunderea lor. În fine, mediocra 
lor eficacitate. Nenumărate „curţi” erau chemate să tranşeze, una lângă alta, 
dezbaterile cele mai grave. Între ele, cu siguranţă, anumite reguli fixau, în 
teorie, împărţirea competenţelor. Dar nu fără a lăsa o portiţă pentru 
permanente incertitudini. Dosarele senioriilor, aşa cum ne­au parvenit ele, 
abundă în „carte” privind contestările între organele de justiţie concurente. 
Pierzând speranţa de a şti în faţa cărei autorităţi să­şi prezinte litigiile, părţile 
în proces se înţelegeau deseori pentru a alcătui arbitraje, pe placul lor, sau 
preferau un acord amiabil unei hotărâri judecătoreşti, cu riscul, de altfel ca 
după aceea, să nu­1 respecte defel. Nesigur pe dreptul său, nesigur şi pe forţa 
sa, tribunalul nu se dădea la o parte întotdeauna să ceară, cu anticipaţie sau 
mai târziu, asentimentul părţilor la sentinţa sa. Se obţinuse o decizie 
favorabilă? Pentru a determina executarea ei, nu exista, prea des, alt mijloc 
decât acela de a cădea la învoială cu un adversar recalcitrant. Într­un cuvânt, 
iată, acum ori niciodată, momentul de a ne reaminti că dezordinea poate fi, în 
felul ei, un mare fapt istoric. Un fapt, totuşi, care trebuie să fie explicat. În mod
vizibil, ea ţinea aici, în mare parte, de coexistenţa unor principii contradictorii, 
care, provenite din tradiţii diverse, obligate în plus să se adapteze, mai mult 
sau mai puţin stângaci, la nevoile unei societăţi eminamente schimbătoare, 
evoluau necontenit, punându­se de­a curmezişul unul altuia. Dar îşi avea 
sursa şi în condiţiile concrete pe care mediul uman le impunea exercitării 
justiţiei.
  În această societate care înmulţise raporturile de dependenţă, orice şef – 
şi Dumnezeu ştie cât erau de numeroşi – dorea să fie un judecător. Pentru că 
dreptul de a judeca permitea doar el să­i menţină în obedienţă pe subordonaţi 
şi, evitând să­i lase să se supună hotărârilor unor tribunale străine, furniza
  : est drept, de asemenea, era esenţialmente profitabil. Nu numai că el 
comporta; rceperea unor amenzi şi a unor cheltuieli de judecată, precum şi 
fructuoasele snituri din confiscări; în plus, mai mult decât orice altceva, el 
favoriza această ansformare a obiceiurilor în obligaţii din care stăpânii trăgeau 
atâtea profituri, u a fost nicidecum o întâmplare dacă termenul de justicia şi­a 
văzut uneori; cepţia extinzându­se până la a desemna ansamblul puterilor 
senioriale. La ept vorbind, îşi făcea loc acolo, din multe puncte de vedere, 
expresia unei; cesităţi comune în aproape oricare viaţă de grup: chiar în zilele 
noastre, orice itron, în întreprinderea sa, orice comandant de trupă, nu este 
oare, în felul lui, i judecător? Dar puterile sale, în această calitate, au ca limită 
o sferă de itivitate bine determinată. El îl judecă, el trebuie să­1 judece pe 
muncitor sau: soldat doar în această calitate. Conducătorul din timpurile 
feudale viza mult ai departe, deoarece legăturile de supunere tindeau atunci să­
1 cuprindă pe om întregime.
  A împărţi dreptatea nu era de altfel, în epoca feudală, o treabă prea 
complică. De bună seamă erau necesare aici unele cunoştinţe de drept. Acolo 
unde ntinuau să existe coduri scrise, această ştiinţă revenea la a cunoaşte 
aproape: dinafară, sau a cere să fie citite regulile lor, adesea numeroase şi 
detaliate, ir prea rigide pentru a nu dispensa, din plin, de orice efort de gândire 
irsonală. Dar ce se întâmpla atunci când cutuma orală alungase textul? Era 
ficient să fii cât de cât familiarizat cu această tradiţie difuză. În fine, în orice z, 
trebuiau ştiute gesturile prescrise şi cuvintele necesare, care strângeau ocedura
în corsetul formalismului. În fapt, totul era o problemă de memorie de practică. 
Mijloacele de probă erau rudimentare şi uşor de aplicat. Cu o; cvenţă mediocră,
utilizarea mărturiilor se limita la înregistrarea spuselor, ii degrabă decât la 
cercetarea lor. A lua act de conţinutul unui înscris autentic: azul, de altminteri,
a fost timp îndelungat destul de rar – a primi jurământul eia dintre părţi sau pe
cel al unui cojurător (co­jureur), a constata rezultatul ei ordalii sau al unui duel
judiciar – acesta din urmă tot mai răspândit, în trimentul celorlalte forme ale 
judecăţii divine: astfel de griji nu pretindeau: i o pregătire tehnică. Procesele 
înseşi nu se refereau decât la materii puţin meroase şi fără subtilitate. Lipsa de 
vlagă a vieţii comerciale reducea la nimum capitolul contractelor. Atunci când 
în anumite medii speciale s­a zut dezvoltându­se din nou o economie de 
schimburi mai activă,: apacitatea de care dreptul comun, ca şi tribunalele 
obişnuite, făceau dovadă ă de asemenea dezbateri a determinat de timpuriu 
grupurile negustoreşti să le nşeze între ele, mai întâi prin arbitraje neoficiale, 
mai târziu cu ajutorul unor isdicţii proprii. Aşa­numita saisine1 – adică posesia
sancţionată de folosinţă
  De fapt, în prezent, „sezina” (la saisine) = luarea imediată în stăpânire a 
unei moşteniri ile (în momentul decesului), iar posesia sancţionată prin uzul 
îndelungat, ca mod de dobândire 'oprietăţii şi a altor drepturi reale este 
„uzucapiunea” (fr. usucapion).
  — Nota trad.
  Îndelungată – puterile peste lucruri şi peste oameni: acesta era obiectul 
constant al aproape tuturor litigiilor. Împreună, se înţelege de la sine, cu 
crimele şi delictele. Dar aici acţiunea tribunalelor era, în practică, mult limitată 
de răzbunarea privată. Pe scurt, nici un obstacol raţional nu oprea ca oricine 
dispunea de puterea necesară sau primise delegarea ei să se erijeze în 
judecător. Alături de tribunalele obişnuite exista totuşi un sistem de curţi 
specializate: acelea ale bisericii. Se înţelege: ale bisericii, în exerciţiul propriei 
sale misiuni. Căci puterile judiciare pe care episcopi şi mănăstiri le aveau 
asupra dependenţilor lor, în aceeaşi calitate ca atâţia seniori războinici, nu se 
încadrau fireşte în capitolul jurisdicţiei autentic ecleziastice. Câmpul de acţiune
al acesteia era dublu. Ea ţinea să se extindă asupra tuturor persoanelor pe care
le marca semnul sacru: clerici şi călugări. În plus, ea îşi anexase, mai mult sau 
mai puţin complet, anumite delicte sau acte care, chiar înfăptuite de laici, erau 
considerate ca fiind de natură religioasă: de la erezie până la jurământ sau 
căsătorie. Dezvoltarea jurisdicţiei ecleziastice de­a lungul erei feudale nu arată 
doar slăbiciunea marilor puteri temporale – monarhia carolingiană îi acordase 
clerului său, în acest domeniu, mult mai puţină independenţă. Ea atestă şi 
tendinţa lumii clericale de a lărgi din ce în ce mai mult prăpastia dintre 
colectivitatea restrânsă a slujitorilor lui Dumnezeu şi mulţimea profană. Şi aici,
problema competenţelor a provocat certuri vii de delimitare, înteţite mai ales, 
din momentul în care, în faţa impietărilor spiritualului, s­au ridicat, din nou, 
adevărate guvernări de stat. Dar tocmai pentru că justiţia şi dreptul bisericii 
erau fără doar şi poate, printre instituţiile proprii feudalităţii, ca un imperiu în 
imperiu, va fi conform realităţii ca, o dată amintite, în puţine cuvinte, rolul şi 
importanţa lor, să facem abstracţie de ele de acum înainte.
  2. FRAGMETAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
  Ca şi dreptul persoanelor, sistemul judiciar fusese dominat, în Europa 
barbară, de opoziţia tradiţională dintre oamenii liberi şi sclavi. Primii erau 
judecaţi, în principiu, de nişte curţi compuse, la rândul lor, din alţi oameni 
liberi, şi ale căror dezbateri erau conduse de un reprezentant al regelui. Asupra 
celorlalţi, stăpânul exercita o putere de decizie – în diferendele dintre ei – şi de 
corecţie, reglate în mod prea exclusiv de bunul său plac pentru a putea fi corect
calificate drept justiţie. Se întâmpla, adică, prin excepţie, ca unii sclavi să fie 
aduşi în faţa tribunalului public fie că proprietarul va fi ales în mod spontan 
acest mijloc de a­şi pune la adăpost responsabilitatea, fie chiar că, dintr­un 
interes de bună păstrare a ordinii, legea, în anumite cazuri, îi făcuse din 
aceasta o obligaţie. Dar chiar şi atunci, pentru a le vedea soarta pusă în 
mâinile unor superiori, şi nu ale unor egali. Nimic mai clar decât o astfel de 
antiteză. De timpuriu, totuşi, ea a trebuit să cedeze în faţa irezistibilei presiuni 
a vieţii.
  În practică, într­adevăr, breşa dintre cele două categorii juridice tindea, 
se; din ce în ce mai mult să se astupe. Mulţi sclavi deveniseră deţinători de iri 
dependente (tenanciers), întocmai ca atâţia oameni liberi. Mulţi oameni; ri 
trăiau sub autoritatea unui senior şi îşi deţineau ogoarele de la el. Peste astă 
mică omenire amestecată, pe care o uneau legăturile unei supuneri nune, cum 
să nu fi fost îndemnat stăpânul să­şi extindă, în mod uniform, ptul de corecţie?
Cum să nu se fi erijat el în judecător al litigiilor survenite icel grup? Pe la 
sfârşitul epocii romane se puteau observa ivindu­se, la limita ii, aceste justiţii 
private ale „celor puternici”, uneori cu temniţele lor. Când graful Sfântului 
Cezar de la Arles – care a murit în 542 – îşi laudă eroul itru a nu fi ordonat 
niciodată să se aplice, cel puţin deodată, mai mult de zeci şi nouă de lovituri de
ciomag la vreunul dintre dependenţii săi, o face itru a preciza că se folosea de 
această indulgenţă nu doar faţă de sclavii lui, şi faţă de „liberii supuşi lui” {Ies 
ingenus2 de son obeissance). Le era dat alităţilor barbare să recunoască, în 
drept, o atare situaţie de fapt. J
  Acesta a fost mai ales unul dintre obiectivele principale, încă de la 
origine,; urând adevărata raţiune de a fi a „imunităţii” (l'immunitef france, care,
rte veche în Galia, avea să se răspândească prin grija Carolingienilor în tot tul 
lor imperiu. Cuvântul desemna unirea a două privilegii: scutire de imite 
perceperi ale fiscului; interdicţie pentru funcţionarii regali de a runde, 
indiferent pentru ce motiv, pe teritoriul „imun”. Rezulta de aici, „. Oape 
obligatoriu, delegarea către senior a anumitor puteri judiciare asupra uitorilor 
săi.
  La drept vorbind, acordarea, prin diplomă specială, a acestor imunităţi 
pare fi fost strict limitată la biserici. Rarele exemple contrare care ar putea fi ite
nu sunt doar tardive; ele se justificau în mod vizibil prin circumstanţe cu ii 
excepţionale. De altfel, mai mult decât tăcerea, întotdeauna suspectă, a ivelor 
(de mănăstire sau de castel), cea a „formularelor4 utilizate de cancela­francă 
merită să impună convingerea: s­ar căuta zadarnic aici un model de de acest 
tip, în favoarea unor laici. În practică, totuşi, un număr foarte mare tre adeştia 
ajunseseră, pe altă cale, la aceleaşi avantaje. Conform tradiţiei, iurile regale 
erau considerate şi ele ca „imune„. Înţelegem prin aceasta că, d exploatate în 
direct în folosul prinţului şi administrate de un corp special agenţi, ele scăpau 
autorităţii funcţionarilor curenţi. Contelui şi subordona­r săi le era interzis să 
perceapă ceva de aici, şi chiar să intre aici. Or, atunci d, drept recompensă 
pentru serviciile făcute sau de făcut, regele ceda unul tre pământurile sale, o 
făcea, de obicei, păstrându­i scutirea dinainte. >rdat cu titlu provizoriu, 
„beneficiul” (bienfait) nu continua el să facă parte, Lat. ingenui = oameni liberi.
  — Nota trad.
  Immunite – de la lat. immunitas = inviolabilitatea unui om, aici a unui 
domeniu, scutirea de: va.
  — Nota trad.
  Formulaire = „formular” – aici cu sensul de culegere de modele de acte.
  — Nota trad.
  În teorie, din domeniul monarhiei? Marii nobili a căror avere, în mare 
parte, îşi avea originea în aceste libertăţi, s­au găsit deci, pe multe dintre 
senioriile lor, în situaţia de a se bucura de privilegii legale absolut 
asemănătoare acelora ale imuniştilor aparţinând bisericii. Nici o îndoială, de 
altfel, că nu vor fi reuşit deseori să le extindă folosul, în mod mai puţin legitim, 
la posesiunile lor patrimoniale, pe care se obişnuiseră, de atât de mult timp, să 
comande ca stăpâni.
  Suveranii fuseseră obligaţi de motive diverse, dar la fel de imperioase, la 
aceste concesii, care aveau să se prelungească pe durata întregii vârste feudale 
şi ale căror „modele de acte” (formules), devenite atunci destul de vane, au 
continuat să fie transmise de cancelarii încă mult mai târziu. Dar când era 
vorba de biserici? A le copleşi cu favoruri era o datorie de pietate, care era 
foarte aproape de a se confunda cu o îndatorire de bună guvernare: prin 
aceasta, prinţul chema asupra supuşilor săi rouă binecuvântărilor cereşti. Cât 
despre magnaţi şi vasali, aceste largheţi păreau, faţă de ei, preţul necesar 
pentru fragila lor loialitate. Pe de altă parte, nu exista oare un neajuns foarte 
grav care să impună restrângerea câmpului de acţiune al funcţionarilor regali? 
Duri cu populaţia, adesea nu prea supuşi stăpânului lor, conduita acestora 
dădea destule prilejuri de neîncredere. Tot atât cât în grija lor, monarhia lăsa, 
de acum înainte, misiunea de a asigura ordinea şi obedienţa în seama şefilor 
micilor grupuri între care se repartiza masa supuşilor; întărind autoritatea 
acestor responsabili, ea spera să­şi consolideze propriul sistem de poliţie. În 
fine, timp îndelungat, jurisdicţiile private se arătaseră cu atât mai acaparatoare
cu cât, născute din simpla exercitare a forţei, aceasta le hotăra singură 
hotarele. Legalizarea lor trebuia să îngăduie, totodată, să fie readuse între 
limite corecte. Foarte bine percepută în imunitatea carolingiană, această ultimă
preocupare se lega de reforma generală a regimului judiciar, care, întreprinsă 
de Carol cel Mare, era destinată să cântărească foarte greu în toată evoluţia 
următoare.
  În statul merovingian, circumscripţia judiciară fundamentală fusese un 
teritoriu de întindere destul de mediocră: ca ordine de mărime – excepţie 
făcând, se înţelege de la sine, nenumărate variaţii locale – aproape echivalentul 
celor mai mici arondismente napoleoniene. Era numită în general cu nume 
romanice sau germanice care însemnau „(vreo) sută” (centaine): desemnare de 
origine destul de misterioasă, care se întorcea în timp la vechile instituţii ale 
popoarelor germanice şi poate la un sistem de numărătoare diferit de al nostru 
(sensul primar al cuvântului pe care îl scriem în germana modernă hundert 
fusese probabil: o sută douăzeci5). Se mai spunea de asemenea, în ţări de 
limbă romanică, voirie sau viguerie (latin: vicaria6). Contele, în timpul turneelor
sale
  Dar Andre Maurois, în „Istoria Angliei”, face referire la „sută” = district 
administrativ în regatele anglo­saxone, de la hundred – în vechea lb. Engleză, 
însemnând district, unitate teritorială cuprinzând, în principiu, o sută de 
familii”, ANDRli MAUROIS, op. Cit., pag. 112.
  — Nota trad.
  Viguerie (termen istoric) = funcţia de viguier = în Sudul Franţei, judecător
care împărţea dreptatea în numele contelui sau al regelui, înainte de 1789.
  — Nota trad.
  Diversele circumscripţii (centaines) plasate sub autoritatea lui, îi convoca 
pe i oamenii liberi la locul tribunalului său. Acolo, sentinţele erau date de un ip
mic de judecători luaţi din adunare; rolul funcţionarului regal se limita i întâi la
prezidarea deliberărilor, iar apoi la asigurarea executării hotărârilor.
  Pus în practică, totuşi, acest sistem a părut lovit de un dublu 
inconvenient: uitorilor le impunea convocări prea frecvente; contelui, o sarcină 
prea grea îtru a fi corect îndeplinită. Carol cel Mare i­a substituit deci etajarea a
două isdicţii, stăpâne fiecare în sfera sa. Contele continuă să meargă cu 
ularitate în circumscripţie (centaine) pentru a­şi ţine curtea aici; la aceasta, pi 
în trecut, întreaga populaţie trebuie, în principiu, să se prezinte. Dar aceste irţi 
cu juri„ (assises)1 corni tale şi plenare nu mai au loc decât de trei ori pe 
periodicitate redusă, pe care a făcut­o posibilă o limitare de competenţă.; i, de 
acum înainte, singurele care vor fi aduse în faţa unor plaids generam*, fi 
procesele ce aveau ca obiect materiile cele mai importante: „cauzele jore„. Cât 
despre „cauzele minore”, ele vor fi rezervate unor sesiuni, mai A în rare, dar şi 
mai restrânse, unde doar nişte jugeurs9 sunt obligaţi să vină, şi; ăror prezidare
este încredinţată unui simplu subordonat al contelui: rezentantul său în 
circumscripţie, le centenier sau voyer (viguier).
  Or, cu toată oribila imprecizie a documentelor noastre, nu ne­am putea 
decum îndoi că, sub Carol cel Mare şi succesorii săi imediaţi, întinderea sdicţiei
recunoscute imuniştilor asupra oamenilor liberi de pe domeniile lor nu * fi 
coincis în general cu „cauzele minore”. Cu alte cuvinte, seniorul, astfel ilegiat, 
îndeplineşte, la el acasă, funcţia de centenier. E vorba, în schimb, de o oză 
majoră”? Imunitatea se opunea oricărei tentative a contelui de a­i supune el îşi 
judecăţii pe acuzatul, pe apărătorul sau pe cojurătorii (co­jureurs) de pe: oriul 
aflat în afara jurisdicţiei sale minore. Dar seniorul va trebui, pe propria sa 
lundere, să prezinte persoanele vizate la tribunalul comital. Astfel, sacrificând o
e pentru a nu pierde totul, suveranul spera cel puţin să păstreze pentru curţile 
de rt public hotărârile cele mai grave.
  Distincţia dintre cauzele majore şi cele minore avea să cunoască; lungate 
ecouri. Ea este, într­adevăr, aceea care, pe durata întregii ere laie şi mult mai 
târziu încă, e văzută continuându­se, sub numele noi de tltă, 
superioară„ (haute) şi „inferioară” (basse) justiţie10. Această antiteză lamentată,
comună pentru toate ţările care suportaseră influenţa dingiană şi doar pentru 
ele, continua să pună faţă în faţă două grade de
  Assises = organ de jurisdicţie pentru procese criminale, curţi cu juri.
  — Nota trad.
  Plaids (termen învechit) = adunare judiciară sau politică, sub 
Merovingieni şi Carolin­; aici adunări judiciare generale.
  — Nota trad.
  Jugeurs = judecători luaţi din adunările generale, juraţi.
  — Nota trad.
  În text, termenul de haute justice apare atât sub forma de „înaltă 
justiţie”, cât şi de iţie superioară„ sau „majoră„, iar acela de basse justice, ca 
„justiţie inferioară„ sau „justiţie ră”.
  — Nota trad.
  Competenţe care, pe un acelaşi teritoriu, nu erau neapărat reunite în 
aceeaşi mână. Dar nici limitele atribuţiilor astfel suprapuse, nici repartizarea 
lor nu au rămas, nici pe departe, aşa cum fuseseră stabilite la început.
  În materie criminală (le criminel), epoca carolingiană, după câteva ezitări,
fixase pentru „cauzele majore” un criteriu scos din natura pedepsei: numai 
tribunalul contelui putea condamna la moarte sau pronunţa căderea în sclavie.
Acest principiu, foarte clar, a traversat vremile. La drept vorbind, transformările
noţiunii de libertate au făcut să dispară rapid aservirea impusă prin sentinţă 
penală (cazurile în care ucigaşul unui şerb e văzut contractând aceleaşi legături
faţă de seniorul victimei intră în cu totul alt capitol: acela al despăgubirii). 
„Înaltul justiţiar”11, în schimb, a rămas întotdeauna judecătorul obişnuit al 
crimelor „de sânge”: adică acelea care atrăgeau pedeapsa capitală. Noutatea a 
fost că aceste plaids de l'epee, cum spune dreptul normand, au încetat să fie 
privilegiul câtorva curţi mari. Nu există trăsătură mai frapantă, în cursul 
primei vârste feudale, decât multitudinea de şefi mărunţi, ce se bucurau de 
dreptul de a trimite la moarte; şi nici – deşi fusese, fără îndoială, deosebit de 
accentuată în Franţa.
  — Trăsătura cea mai universală şi, pentru destinul comunităţilor umane,
mai decisivă. Ce se întâmplase oare? Cu siguranţă, nici fragmentarea anumitor 
puteri ale conţilor, prin moştenire sau prin danie, nici chiar uzurpările pure şi 
simple nu ar putea fi considerate suficiente pentru a ne da explicaţia unei astfel
de înmulţiri exagerate. De altfel, diferite indicii atestă cu claritate o veritabilă 
deplasare a valorilor juridice. Toate marile biserici exercită de acum înainte, 
prin ele însele sau prin reprezentanţii lor, lajustice de sang: înseamnă deci că 
aceasta a devenit, în pofida regulilor vechi, o urmare firească a imunităţii. E 
numită uneori centaine sau voirie: era tot una cu a constata, oarecum oficial, 
că de acum încolo va fi considerată ca fiind de resortul curţilor de gradul al 
doilea. Cu alte cuvinte, bariera, ridicată odinioară de Carolingieni, cedase în 
acest punct. Şi neîndoios evoluţia nu este inexplicabilă.
  Să nu ne înşelăm totuşi: aceste sentinţe capitale, altădată rezervate 
adunărilor judiciare comitale – precum şi, încă şi mai sus, tribunalului regal 
sau curţilor cu juri convocate de missi12 – nu fuseseră niciodată prea 
numeroase, în epoca francă. Numai crimele socotite ca deosebit de odioase 
pentru pacea publică erau lovite atunci de astfel de pedepse. Mult mai des, 
rolul judecătorilor se limita la a propune sau a impune un acord, apoi la a 
ordona achitarea unei despăgubiri, potrivit cu tariful legal şi din care 
autoritatea, dotată cu puteri judiciare, percepea o parte. Dar a venit, în 
momentul marii anemieri a statelor, o perioadă de vendete şi de violenţe 
aproape necontenite. Împotriva vechiului sistem de represiune, căruia înseşi 
faptele păreau să­i denunţe grava ineficaciJusticier (termen de istorie feudală) =
persoană cu drept de judecată asupra supuşilor.
  — Nota trad.
  Missi dominici = din lat. „trimişii stăpânului” – agenţi trimişi de Carol cel 
Mare să inspecteze provinciile.
  — Nota trad.
  Nu a întârziat să se producă o reacţie, strâns legată de mişcarea „legilor 
de „. Ea şi­a găsit expresia cea mai caracteristică în atitudinea cu totul nouă 
tată de mediile cele mai influente ale bisericii. Odinioară, din oroarea de e şi de 
îndelungatele ranchiune, ele favorizaseră practica „împăcărilor” positions) 
pecuniare. De acum încolo, le vedem cerând cu arzătoare pati­dimpotrivă, ca 
acestor răscumpărări prea facile să li se substituie pedepse arale, singure 
capabile, credeau ei, să­i sperie pe cei răi. Era de asemenea ui – către secolul al
X­lea – în care codul penal din Europa începuse să ace haina extremei durităţi, 
pe care fu chemat să o păstreze până la efortul îitar din zile mult mai aproape 
de noi: cumplită metamorfoză care, dacă, în din urmă, avea să întreţină 
indiferenţa faţă de suferinţa omenească, fusese,; eputul ei, inspirată de dorinţa 
de a evita chiar această suferinţă. Dr, în toate cauzele criminale, oricât de grave
ar fi fost ele, în care nu venea, călăul, jurisdicţiile inferioare, adunări de 
circumscripţii {centaines) le imunitate, fuseseră competente totdeauna. Când 
preţul în bani a cedat câte puţin în faţa sancţiunii, judecătorii au rămas 
aceiaşi; doar natura arilor s­a schimbat, iar conţii au încetat să aibă monopolul
condamnărilor oarte. Tranziţia a fost, de altfel, uşurată de două trăsături ale 
regimului ior. Întotdeauna tribunalele judecătorilor din circumscripţii 
(centeniers); seră dreptul să dea pedeapsa capitală pentru vinovaţii surprinşi în
flagrant t. Aşa păruse să o impună grija pentru ordinea publică. Aceeaşi 
preocupare iemnat aceste curţi să nu se mai oprească la limita fixată înainte, 
ieauna imuniştii dispuseseră de viaţa sclavilor lor. Printre dependenţi unde are,
de acum încolo, frontiera servituţii? Îxceptând crimele, adunările judiciare ale 
contelui avuseseră în competenexclusivă două categorii de procese: pe de o 
parte acelea care puneau în atutul, servil sau liber, al uneia dintre părţi, sau 
priveau posesia sclavilor;! Altă parte, acelea care aveau ca obiect posesia 
alodiilor. Această dublă înire nu avea să rămână intactă la mult mai numeroşii 
înalţi justiţiari din i posterioară. Litigiile referitoare la alodii – de altfel din ce în 
ce mai rare ­nas adesea monopolul adevăraţilor moştenitori ai drepturilor de 
conte: aşa t, până în secolul al Xll­lea, la Laon, unde contele era episcopul13. 
Cât e problemele referitoare la servitute sau la sclavi, cvasidispariţia sclavaju­
>mestic, ca şi apariţia unei noi concepţii despre libertate, au făcut ca ele să 
mtopite în masa dezbaterilor asupra patrimoniului în general sau asupra 
idenţei omului: gen de contestaţii care nu făcuseră parte niciodată din ele 
majore„. Împuţinată în acest mod, atât în jos cât şi în sus, s­ar fi putut că 
justiţia înaltă era condamnată la rolul unei jurisdicţii pur penale. Iul” – în 
sensul modern al cuvântului – şi­a făcut totuşi reintrarea aici prin nediul 
procedurii. În era feudală, un mare număr de neînţelegeri, de orice
  Instituţie de pace din Laon (1128, 26 august) In WARNKOENIG et STEIN,
'sische Staats – und Rechtsgeschichte, voi. I, Urkundenbuch, pag. 31, c. 2.
  , ci au iranşaie prin auei. (Jr, pnntr­o asociaţie de idei tirească, s­a admis
– nu întotdeauna, desigur, dar foarte frecvent – că acest mod de probaţiune 
sângeros nu se putea derula decât în faţa justiţiilor „de sânge” (de sang).
  Orice „înalt justiţiar” (haut justicier), în timpurile feudale, posedă pe 
pământurile supuse direct lui şi justiţia inferioară, minoră (la basse justice). 
Dar inversul nu era deloc valabil sau cel puţin nu avea să devină astfel decât în
anumite zone – ca, dacă îi dăm crezare lui Beaumanoir, ţinutul Beauvaisis din 
secolul al XlII­lea – şi doar la capătul evoluţiei. Altfel spus, timp îndelungat, nu 
a fost defel ieşit din comun cazul unor oameni care, dacă pentru procesele de 
grad inferior se aflau în jurisdicţia seniorului pe pământul căruia trăiau, ei 
trebuiau în schimb să­şi prezinte cauzele cele mai grave în faţa unei curţi 
vecine. Oricare va fi fost dispersia puterilor judiciare, ea nu suprimase etajarea 
competenţelor, între mâini diferite. Dar, pe toată linia, cu o scădere de o 
treaptă. Într­adevăr, tot aşa cum succesorii judecătorilor din circumscripţii 
(voyers sau centeniers) şi imuniştii, cum, desigur, în afara oricărui privilegiu, şi
un mare număr de simpli oameni puternici i­au luat contelui – excepţie făcând 
problemele privind alodiile – monopolul cauzelor majore şi s­au făcut astfel 
înalţi justiţiari, tot aşa, la rândul lor, au fost văzuţi pierzându­1, în folosul 
masei seniorilor, pe acela al cauzelor minore. Oricine se găseşte în fruntea unui
grupuscul de umili dependenţi, oricine percepe redevenţele de la un mic grup 
de loturi rurale dependente (tenures) dispune, de acum încolo, cel puţin, de 
justiţia inferioară (la basse justice). In cadrul acesteia, de altfel, se vor amesteca
multe elemente de dată şi de natură diferită.
  Ea cuprindea mai întâi judecarea tuturor contestaţiilor care­i puneau 
faţă în faţă pe seniorul însuşi şi pe ţăranii săi dependenţi (tenanciers). Mai ales,
privind sarcinile care îi împovărau pe aceştia din urmă. E inutil să invocăm aici
moştenirea unor sisteme judiciare oficiale. Adevărata sursă a acestui drept se 
găsea în reprezentarea foarte veche şi totodată din ce în ce mai viu resimţită pe 
care oamenii şi­o făceau despre puterile proprii şefului. Să spunem mai bine: 
personajului, oricare ar fi fost acela, care se găsea în poziţia de a pretinde de la 
un alt om achitarea de o nuanţată obligaţie de inferioritate. Nu­1 vedem, oare, 
în Franţa, în secolul al XH­lea, pe deţinătorul unui modest lot dependent 
(tenure en villainage), pe care, la rândul său, i 1­a dat, cu plata unui cens, unui
exploa­tant, cerând să i se recunoască de către propriul său senior, asupra 
acestui cenzitar, în cazul în care suma nu ar fi plătită, „exercitatea justiţiei 
pentru aceasta şi pentru nimic altceva”? 14 De la jurisdicţia propriu­zisă la 
executarea personală de către creditor – atât de frecvent practicată atunci şi 
adesea recunoscută legal – trecerile nu erau întotdeauna uşor perceptibile, şi 
între cele două noţiuni conştiinţa comună, fără îndoială, făcea destul de greu 
diferenţa. Acest drept de justiţie asupra redevenţelor – „justiţia funciară” a 
juriştilor din perioada
  J4
  Cartulaire duprieure de N.­D. De Longpont, ed. MARION, no. 25.
  Tioaia – uu vuiiauiuia luiuţi îiiiicagajusu^c îiuenoara. în justiţiarul mie­
(le bas­justicier), oamenii care trăiau pe pământul său găseau şi judecă­firesc 
al aproape tuturor proceselor civile pe care le puteau avea între ei ­xepţia 
recurgerii la duelul judiciar – precum şi al tuturor delictelor lor, nte şi mijlocii: 
rol în care se contopeau legatul „cauzelor minore” şi acela jpturilor de decizie şi 
de corecţie de atâta vreme mânuite, în fond, de către ni.
  >uperioare şi inferioare, justiţiile erau, atât unele cât şi celelalte, legate 
de riu. Cine îşi avea reşedinţa între frontierele lor le era supus. Cine trăia în se 
sustrăgea de la ele. Dar, în această societate în care legăturile de la om n erau 
atât de puternice, acest principiu teritorial suporta permanent irenţa unui 
principiu personal. Oricui îşi întindea „protecţia personală” maimbour) asupra 
unuia mai slab decât el, în epoca francă, i se făcea ată un drept, dar şi o datorie
din a­şi însoţi protejatul la tribunal, de a­1 acolo, de a se pune chezaş pentru 
el. De aici până la a revendica puterea & >ronunţa sentinţa, pasul avea să fie 
uşor de făcut. A şi fost făcut, într­adevăr, * ite treptele ierarhiei.
  'rintre dependenţii personali, cei mai umili şi cei supuşi cu mai multă 
stricteţe aceia în privinţa cărora, dat fiind caracterul ereditar al legăturii, se 
luase iul să li se spună „neliberi”. Ei au fost consideraţi, de regulă, ca neputând
avea, nu alţi judecători, măcar alţi judecători „de sânge”15 decât seniorii lor „de
16. Aceasta chiar şi atunci când nu locuiau pe pământul său ori când acest: 
asupra celorlalţi ţărani dependenţi ai săi (tenanciers), nu exercita vreun drept 
iltă justiţie. Deseori s­a încercat să se aplice principii analoage la alte tipuri de 
şti subordonaţi care, chiar dacă nu erau legaţi din tată în fiu de stăpân, păreau
foarte apropiaţi de persoana lui: servitorilor şi slujnicelor, de exemplu, sau 
negustorilor pe care, în oraşe, baronii aparţinând bisericii îi însărcinau cu 
arăturile şi vânzările lor. Greu de satisfăcut în practică, aceste pretenţii erau o 
permanentă de incertitudine şi de conflict.
  A drept vorbind, în măsura în care noua servitute păstrase amprenta 
celei, autoritatea juridică exclusivă a seniorului asupra şerbilor săi putea trece 
urmarea firească a vechiului drept de corecţie: aceasta este, de altfel, pe care 
pare să o exprime încă un text german din secolul al XII­lea17. Ii militari, în 
schimb, fiind oameni liberi, depindeau, în perioada ngiană, doar de tribunalul 
public. Cel puţin, în drept. Cum să ne îndoim i fapt, seniorul nu se va fi 
străduit să regleze el însuşi problemele care i să­i facă să se certe pe „fidelii” 
săi? Ori că persoanele prejudiciate de
  De sang = pentru „cauzele majore”, criminale.
  — Nota trad.
  Homme de corps al unui senior = „om propriu prin trupul său” – 
explicaţii amănunţite în ii lucrării, pag. 278.
  — Nota trad. 1ORTLIEB DE ZWIEFALTEN, Chronicon, I, c. 9 în SS, voi. 
X, pag. 78.
  Acesta repararea daunei? Începând din secolul al X­lea, aceste practici 
au dat naştere unei adevărate justiţii. Metamorfoza, de altminteri, fusese 
favorizată şi uneori făcută aproape imperceptibilă de soarta pe care evoluţia 
generală a puterilor o făcuse jurisdicţiilor publice. „Demnităţi” (honneurs), apoi 
fiefuri patrimoniale, acestea căzuseră, în cea mai mare parte, în mâinile 
magnaţilor. Ei le populau cu credincioşii lor; şi se poate urmări cu claritate, în 
anumite principate, cum adunarea judiciară (le plaid) a contelui, astfel 
compusă, s­a transformat treptat într­o curte realmente feudală, în care 
vasalul, înainte de toate, tranşa procesele celorlalţi vasali.
  3. JUDECARE DE CĂTRE EGALI SAU JUDECARE DE CĂTRE STĂPÂN?
  Omul liber să fie judecat de o adunare de oameni liberi, iar sclavul doar 
de stăpânul său: această segregare nu putea supravieţui nicidecum bulversării 
clasificărilor sociale şi, mai ales, intrării în servitute a atâtor oameni odinioară 
liberi care, în chiar aceste legături noi, păstrau multe dintre trăsăturile 
statutului lor iniţial. Dreptul de a fi judecat de „egalii lor” (par leurs pairs) nu 
le­a fost contestat niciodată persoanelor de un rang cât de cât ridicat. Aceasta, 
de altfel, prin introducerea unor diferenţieri ierarhice care, s­a văzut, aduceau 
atingeri dure vechiului principiu al egalităţii judiciare, născută dintr­o libertate 
comună, în plus, în multe locuri, cutuma a extins la ansamblul dependenţilor 
şi până la şerbi practica judecării, dacă nu întotdeauna de către cei absolut 
egali, măcar de corpuri compuse din supuşi ai aceluiaşi stăpân. În ţinuturile 
dintre Sena şi Loara, justiţia înaltă continua de obicei să se înfăptuiască în 
„adunări judiciare generale” {plaids generaux), la care trebuia să asiste întreaga
populaţie a teritoriului. Cât despre judecătorii­juraţi (jugeurs), încă mai erau 
văzuţi adesea, conform celei mai pure tradiţii carolingiene, numiţi pe viaţă de 
către deţinătorul puterilor judecătoreşti – erau aşa­numiţii echevins19 ­; ba 
chiar, feudalizarea funcţiilor intervenind şi aici, obligaţia de a participa la 
dezbaterile tribunalului sfârşise prin a se fixa ereditar pe anumite loturi 
dependente (tenures). În alte părţi, seniorul sau reprezentantul său par să se fi 
mulţumit să se înconjoare, oarecum la întâmplare, de principalii notabili, 
„oamenii cei buni” ai locului. Deasupra acestor deosebiri, rămâne un fapt 
esenţial. Poate fi comod să se vorbească de justiţie regală, baronală, seniorială. 
Dar nu şi legitim, decât cu condiţia de a nu uita că, aproape niciodată, nici 
regele şi nici înaltul baron nu
  Satellit – în sensul figurat de om în dependenta altuia mai puternic, 
căruia îi este total devotat.
  — Nota trad.
  Echevin (din latina târzie scabinus) = magistrat municipal (consilier 
judiciar) până în 1789.
  — Notatrad.
  Sate. Întrunită de „şef, plasată frecvent sub preşedinţia lui, curtea sa era 
care „spunea„ sau „descoperea„ dreptatea: adică, rememorându­şi regu­e 
includea în sentinţa sa. „Curtea face judecata; nu, seniorul„, afirmă în: ni 
proprii un text englez20. Şi, neîndoios, ar fi la fel de imprudent să se: reze, ca şi
să se nege total, garanţiile oferite prin aceasta justiţiabililor. Iute, grăbiţi­vă să­
mi faceţi o judecată”: aşa vorbea nerăbdătorul Henric igenet, cerându­le 
insistent credincioşilor săi condamnarea lui Thomas; t21. Expresia rezumă 
destul de bine şi limitele – foarte variabile după caz are puterea şefului le punea
imparţialităţii judecătorilor, dar şi imposibili­în care se găsea, totuşi, cel mai 
autoritar dintre tirani de a se lipsi de o ată colectivă.
  Jar ideea că neliberii şi, printr­o asimilare firească, cei mai umili depen­
nu trebuie să cunoască vreun alt judecător decât stăpânul lor era prea de: imp 
fixată în conştiinţe pentru a se şterge cu uşurinţă. În ţările odinioară îizate, ea 
găsea, în plus, un sprijin în ceea ce mai putea rămâne din: nta sau din 
amintirile organizării romane; magistraţii fuseseră aici îorii, nu egalii, 
justiţiabililor lor. O dată mai mult, antagonismul unor pii contrare, între care 
trebuia neapărat să se opteze, s­a tradus prin dtatea cutumelor. În funcţie de 
regiuni, ba chiar de sate, ţăranii erau iţi fie de curţi colegiale, fie de senior sau 
de „sergentul” său, absolut i. Acest din urmă sistem nu pare să fi fost, la 
început, cel mai frecvent, în cursul celei de­a doua vârste feudale, evoluţia s­a 
înclinat clar în ­ea sa. Cour baron12, compusă din deţinători liberi de loturi 
(libres: iers) care hotărăsc soarta altor fermieri liberi; „curte cutumiară” (cour 
mere), în care vilanul, considerat de acum încolo ca lipsit de libertate, îşi i 
fruntea sub hotărârile seneşalului: aceasta este distincţia, grea de: inţe, pe 
care, în secolul al XlII­lea, juriştii englezi se străduiesc să o ucă în structura 
judecătorească, până atunci mult mai simplă, a iiilor feudale (manors) engleze. 
Tot aşa, în Franţa, în ciuda unei practici aarte răspândite, doctrina al cărei 
interpret este Beaumanoir vrea să vadă iecarea de către egali” (jugement par Ies
pairs) monopolul gentilomilor, izarea, care era unul dintre semnele distinctive 
ale epocii, supunea or sale până şi regimul tribunalelor.
  Monumenta Gildhallae Londoniensis (Rolls Series), voi. I., pag. 66.
  ROGER DE HOVEDEN, Chronica (Rolls Series), voi. I, pag. 228.
  Cuvântul baron provine din germana timpurie, bar = om liber – deci 
„curte de oameni franceza 1­a transformat în termen desemnând un grad 
nobiliar.
  — Nota trad.
  Oricât de fragmentată, oricât de seniorializată a fost justiţia, eroarea 
noastră ar fi gravă, totuşi, dacă ne­am închipui că în lumea feudală nu s­a 
păstrat nimic din vechile jurisdicţii de drept popular sau public. Dar forţa lor de
rezistenţă la schimbare, care nicăieri nu a fost neglijabilă, a variat mult în 
funcţie de ţară. A venit deci momentul să punem accentul, cu mai multă 
claritate decât s­a putut face până acum, pe contrastele naţionale.
  În pofida unor incontestabile originalităţi, evoluţia engleză a prezentat 
multe analogii evidente cu aceea a statului franc. Şi acolo, la baza organizării 
judecătoreşti găsim „suta” (centaine)21 şi curtea sa de juraţi liberi. Apoi, către 
secolul al X­lea, au început să se înfiinţeze, peste „sute”, comitatele, în limbă 
autohtonă shires. În Sud, ele răspundeau unor accentuate diviziuni etnice, 
foste regate, absorbite treptat în monarhii mai întinse – ca, de exemplu, Kent şi 
Sussex – sau grupe formate spontan în sânul unui popor pe cale de constituire:
ca Suffolk şi Norfolk, „oameni din Sud” şi „oameni din Nord”, care reprezentau 
cele două jumătăţi ale străvechii Anglii de Est. În Centru şi în Nord, în schimb, 
ele nu au fost, la origine, decât circumscripţii administrative şi militare, mai 
târziu şi mai arbitrar create, în momentul luptei împotriva danezilor, cu o 
fortăreaţă ca centru: din acest motiv, în aceste ţinuturi, le vedem, în cea mai 
mare parte, purtând doar numele localităţii de reşedinţă. Şi comitatul (shire) şi­
a avut de acum încolo curtea sa de oameni liberi. Dar împărţirea competenţelor
a fost aici mult mai slab net tranşată decât în imperiul carolingian. În ciuda 
unor eforturi de a păstra la tribunalul comitatului judecarea anumitor crime 
deosebit de odioase pentru pacea publică, ea pare să fi intervenit mai ales în 
cazurile în care jurisdicţia inferioară se arătase neputincioasă. Prin aceasta se 
explică faptul că diferenţierea între justiţia înaltă şi justiţia inferioară a rămas 
întotdeauna străină sistemului englez.
  Ca şi pe continent, aceste jurisdicţii de natură publică au întâlnit 
concurenţa instanţelor aparţinând mai marilor. De timpuriu, auzim vorbindu­
se de curţi cu juri ţinute de senior în casa lui, al său hali. Apoi regii au legalizat
această stare de fapt. Începând din secolul al X­lea, îi vedem distribuind 
autorizaţii de a judeca, numite atunci drept de sake and soke (sake, care 
corespunde substantivului german Sache, însemna „cauză” sau „proces”; soke, 
care trebuie comparat cu verbul german suchen, desemna „investigaţia, 
ancheta” judecătorului, adică recurgerea la hotărârile sale). Aplicabile când 
unui anumit teritoriu, când unui grup de persoane, puterile astfel atribuite 
coincideau aproape cu competenţa, foarte largă, se ştie, a „sutei” anglo­saxone: 
ceea ce le­a conferit, de la început, o rază de acţiune superioară capacităţii pe 
care o comporta, în principiu, imunitatea carolingiană, aproximativ egală, însă, 
cu drepturile pe
  Engleza veche hundred (fr. centaine) = „sută”, circumscripţie judiciară, 
conf. Mai sus, pag. 101, no. S.
  — Nota trad.
  Asupra legăturilor sociale părea atât de serioasă încât fermierul liber (le 
libre incier) şi­a căpătat din supunerea la tribunalul stăpânului numele 
obişnuit: zman, adică „justiţiabilul”. Uneori chiar şi anumite biserici sau 
anumiţi maţi au primit, cu titlu de donaţie veşnică, dreptul de a ţine o curte de 
„sută” itaine): şi s­a mers până la a se recunoaşte unor mănăstiri, la drept 
vorbind lumăr foarte mic, facultatea de a judeca toate crimele, chiar dacă 
această; cată îi era în mod obişnuit rezervată regelui.
  Totuşi aceste concesii, oricât de importante ar fi fost ele, nu au distrus 
odată complet vechile jurisdicţii colegiale de drept popular. Chiar şi acolo e 
curtea de circumscripţie (centaine) era în mâinile unui baron, ea continua e 
reunească, la fel ca în timpul în care fusese prezidată de un delegat al: lui. Cât 
despre curţile de comitat, funcţionarea lor, după schema veche, nu st 
întreruptă niciodată. De bună seamă, marile personaje, prea sus plasate; ru a 
se supune hotărârilor sale, ţăranii, chiar liberi, pe care îi înhăţaseră ţiile 
senioriale, au încetat în general să apară la aceste adunări: cu excepţia, iltfel, a 
cazurilor când era implicată populaţia măruntă a satelor, care uia, în principiu,
să fie reprezentată de preot, funcţionarul seniorial şi patru eni. Toţi cei care 
ocupau poziţii mijlocii ca putere şi libertate rămâneau cu gaţia să le 
frecventeze. Sufocate între tribunalele senioriale şide la: rirea normandă – 
acaparatoarea jurisdicţie regală, rolul lor judiciar s­a s progresiv, la unul destul
de mic. Totuşi nu era absolut neglijabil. Acolo, ales.
  — În cadrul comitatului, în principal, dar şi în acela, mai restrâns, al 
îmscripţiei (centaine) – elementele cu adevărat dinamice ale naţiunii rau 
obiceiul să se întâlnească pentru a fixa cutuma grupului teritorial, spre a unde,
în numele său, la tot felul de anchete, ba chiar, dacă era nevoie, ru a purta 
responsabilitatea vinilor sale colective: până în ziua în care, 'ocaţi cu toţii, 
deputaţii curţilor de comitat au format primul nucleu al ceea vea să fie mai 
târziu Camera Comunelor. Desigur, regimul parlamentar ez nu şi­a avut 
nicidecum leagănul în „pădurile vechii Germanii”. El a tat până în profunzime 
amprenta mediului feudal din care ieşise. Dar în ce îşte tonalitatea sa proprie, 
care 1­a diferenţiat atât de net de sistemele de de pe continent, şi îndeosebi 
această colaborare la putere a claselor cu care avere, atât de caracteristică, 
începând din evul mediu, pentru structura ică engleză, cum să nu­i 
recunoaştem originea în solida înrădăcinare, pe 1 insular, a adunărilor juridice 
(plaids) de oameni liberi, conforme tradiţiei e din timpurile barbare?
  Deasupra infinitei varietăţi a cutumelor locale sau regionale, două mari: 
au dominat evoluţia regimului judiciar german. „Dreptul fiefurilor” inând 
distinct de „dreptul pământului”, tribunalele vasalice s­au dezvoltat ri de 
vechile jurisdicţii şi fără să le absoarbă. Pe de altă parte, menţinerea ierarhii 
sociale mai etajate, îndelunga dăinuire, mai ales, a ideii că a se ra de libertate 
era egal cu a depinde, fără intermediar, de forţa publică au păstrat vechilor 
adunări judecătoreşti de comitat şi de circumscripţie (centaine) – cu 
competenţe, între ele, destul de imperfect delimitate – o rază de acţiune încă 
foarte întinsă. Acesta a fost cazul mai ales în Alpii suabi şi în Saxonia, zone cu 
alodii numeroase şi cu o seniorializare incompletă. De la magistraţii comunali 
sau echevins s­a obişnuit totuşi să se pretindă, ca regulă generală, o oarecare 
avere funciară. Uneori chiar s­a ajuns, după tendinţa atunci aproape 
universală, să se considere funcţiile lor ca ereditare. Până într­atât încât 
respectul vechiului principiu, care­1 supunea pe omul liber la judecata unor 
curţi de oameni liberi, a dus adesea, în cele din urmă, la o alcătuire a 
tribunalelor mult mai oligarhică decât în alte părţi.
  Franţaâmpreună, fără îndoială, cu Italia de Nord – a fost, prin excelenţă, 
ţara justiţiei seniorializate. Desigur, urmele sistemului carolingian au rămas 
aici profund marcate, mai ales către Nord. Dar ele nu priveau defel decât 
ierarhizarea justiţiilor senioriale – în superioare şi inferioare {hautes et basses) 
­şi organizarea lor internă. Adunările judiciare de circumscripţie {centaine sau 
voirie) au dispărut foarte repede şi aproape complet. E caracteristic faptul că 
resortul „înaltului justiţiar” a luat, de obicei, numele de châtellenie2*: ca şi cum
conştiinţa colectivă nu mai recunoştea izvorul dreptului de a judeca decât celui 
aflat în posesia unei case întărite, concomitent origine şi simbol ale unei puteri 
de fapt. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai subzista nimic din vechile 
instanţe ale conţilor. În marile principate teritoriale, prinţul, uneori, a ştiut să­
şi rezerve monopolul cauzelor „de sânge” cel puţin în ţinuturile mari cum au 
fost Flandra, Normandia, Bearn. Contele judecă frecvent problemele alodiilor; el
rezolvă procesele în care bisericile, imperfect inserate în ierarhia feudală, 
figurează ca părţi; exceptând concesii sau uzurpări, el deţine, în principiu, 
puterea judecătorească a târgurilor şi a căilor publice. Exista acolo, deja, măcar
în germen, un puternic antidot pentru dispersarea puterilor judiciare.
  Dar nu era singurul. În toată Europa, două mari forţe acţionau pentru 
limitarea sau pentru contracararea fragmentării justiţiei: şi una şi cealaltă, 
mult timp cu o eficienţă mediocră, dar ambele de mare viitor.
  Mai întâi, monarhiile. Că regele a fost, prin definiţie, justiţiarul suprem al
supuşilor săi, asupra acestui punct toată lumea cădea de acord. Rămânea să se
extragă din acest principiu consecinţele sale practice. Aici problema trecea pe 
planul acţiunii şi al puterii de fapt. În secolul al Xl­lea, tribunalul Capeţianului 
nu funcţionează decât pentru a­i judeca pe dependenţii direcţi ai prinţului şi 
bisericile sale, sau chiar, în mod excepţional şi mult mai puţin eficient, ca o 
curte vasalică, în competenţa căreia intră, în teorie, marii feudatari ai Coroanei.
Cel al regelui german, în schimb, conceput după modelul carolingian, atrage 
încă spre el un mare număr de cauze importante. Dar, chiar dacă erau relativ 
active, aceste curţi legate de persoana suveranului rămâneau, cu siguranţă, 
Châtellenie (termen istoric) = „castelanie” – domeniu feudal în care castelul este
centrul de unde seniorul îşi exercită toate puterile, publice şi particulare.
  — Nota trad.
  Im în Germania, acolo pe unde trecea regele, în cursul turneelor sale de 
cârmuire, orice altă justiţie era eclipsată de a sa. Puterea monarhiei nu sorţi să 
devină un element decisiv al sistemului jurisdicţional decât cu iţia de a­şi 
întinde tentaculele în tot regatul, graţie unei întregi reţele de >ători misionari 
sau de delegaţi permanenţi. Aceasta a fost opera înfăptuită, omentul regrupării 
generale a forţelor care a marcat sfârşitul celei de­a vârste feudale, de către 
suveranii anglo­normanzi şi anglo­angevini mai mai târziu şi mult mai lent de 
Capeţieni. Ei aveau să găsească, şi unii şi [ţi, dar îndeosebi cei din urmă, un 
punct de spijin preţios în sistemul ic însuşi. Căci feudalitatea, care ajunsese să 
divizeze între atâtea mâini ui de a judeca, furniza totuşi, prin sistemul 
„apelurilor”, un remediu triva acestei fracţionări.
  Slu se concepea, în acea vreme, ca un proces, o dată tranşat, să poată 
spe, între aceiaşi adversari, în faţa altor magistraţi. Cu alte cuvinte, ea propriu­
zisă, comisă cu onestitate, nu părea susceptibilă de remediere, Iacă una dintre 
părţi considera că tribunalul judecase dinadins greşit? Sau roşa că, încă şi mai 
brutal, a refuzat orice judecată? Nimic nu o împiedica rmărească pe membrii 
acestuia în faţa unei autorităţi superioare. Dacă, în tă acţiune, absolut 
distinctă de precedenta, obţinea câştig de cauză, ătorii răi, în general, suportau
o pedeapsă, iar sentinţa lor, în oricare caz, îulată. Apelul astfel înţeles – noi l­
am numi azi acţiune îndreptată contra ătorului – exista încă din timpul 
regatelor barbare. Dar el nu putea fi adus, i, decât în faţa singurei jurisdicţii 
care se ridica deasupra adunărilor are ale oamenilor liberi: şi anume curtea 
regală. Înseamnă că practica sa xă şi anevoioasă. Regimul vasalic a deschis 
posibilităţi noi. Orice vasal, um înainte, îl avea pe seniorul său de fief ca 
judecător obişnuit. Or, inarea judecării unei pricini era o crimă, la fel ca 
celelalte. I s­a aplicat absolut firesc, regula comună, iar apelurile au urcat 
astfel, din treaptă în ă, pe toată filiera omagiilor. Procedura rămânea dificil de 
aplicat; ea era Ies periculoasă: căci dovada se făcea de obicei prin duel. Barem 
curtea lă, la care se cuvenea de acum încolo să se adreseze, era mult mai îbilă 
decât aceea a unui rege prea îndepărtat; atunci când se ajungea în lin urmă la 
suveran, era din aproape în aproape. În realitate apelurile, în ca păturilor 
superioare, au devenit din ce în ce mai puţin excepţionale, ît comporta o 
ierarhie a dependenţelor şi stabilea o serie de contacte e între cei plasaţi unul 
deasupra celuilalt, sistemul vasalităţii şi al fiefului tea să se reintroducă, în 
organizarea judiciară, un element de unitate, pe monarhiile de tip vechi, 
inaccesibile pentru cea mai mare parte a iţiilor considerate supuse, se 
arătaseră neputincioase să­1 apere.
  PUTERILE TRADIŢIONALE: REGALITATE ŞI IMPERIU
  1. GEOGRAFIE A MONARHIILOR
  Deasupra puzderiei de seniorii, de comunităţi familiale sau săteşti, de 
grupări vasalice, se ridicau, în Europa feudală, diferite puteri al căror orizont 
mai vast a avut timp îndelungat ca preţ o acţiune mult mai puţin eficace, al 
căror destin totuşi a fost acela de a menţine, în această societate fragmentată, 
anumite principii de ordine şi de unitate. În vârf, regalităţi şi un imperiu îşi 
moşteneau forţa sau ambiţiile de la un lung trecut. Mai jos, dominaţii mai 
tinere se ierarhizau, printr­o gradare aproape imperceptibilă, de la principatul 
teritorial la simpla baronie sau „castelanie” (châtellenie). Se cuvine să ne 
îndreptăm atenţia mai întâi către puterile cele mai încărcate de istorie.
  Occidentul, după căderea Imperiului Roman, fusese împărţit în regate 
conduse de dinastii germanice. Tocmai din aceste monarhii „barbare”, printr­o 
succesiune mai mult sau mai puţin directă, descindeau aproape toate cele din 
Europa feudală. Filiaţia era deosebit de clară în Anglia anglo­saxonă, care, spre
prima jumătate a secolului al IX­lea, încă se mai diviza între cinci sau şase 
state, moştenitoare autentice – deşi în număr mult mai mic – ale dominaţiilor 
întemeiate odinioară de invadatori. S­a văzut cum incursiunile scandinave nu 
au lăsat să subziste în cele din urmă decât Wessex­ul, mărit cu rămăşiţele 
vecinilor săi. Suveranul lui şi­a luat, în secolul al X­lea, obiceiul de a se 
intitula, fie rege al întregii Britanii, fie, mai des şi mai durabil, rege al anglilor 
sau englezilor. La frontierele acestui regnum Anglorum dăinuia totuşi, în 
perioada cuceririi normande, o fâşie celtică. Bretonii din Ţara Galilor se 
repartizau între mai multe principate mici. Către Nord, o familie de căpetenii de
„scoţi”, adică irlandezi, supunând, rând pe rând, celelalte triburi celte din 
teritoriile îndepărtate de ţărm şi populaţiile germanice sau germanizate din 
Lothian1, întemeiase, rând pe rând, un regat întins, care a împrumutat de la 
învingători numele lor naţional: Scoţia.
  În Peninsula Iberică, câţiva nobili goţi, refugiaţi în Asturii după invazia 
musulmană, îşi luaseră aici un rege. Divizat în mai multe rânduri între 
moştenitorii fondatorului, dar considerabil mărit prin „recucerire” (la 
reconquete, Reconquista), statul astfel format şi­a avut capitala mutată, către 
începutul secolului al X­lea, la Leon, pe platoul din sudul munţilor. În cursul 
aceluiaşi secol, un comandament militar aşezat, către est, în Castilia şi care la 
început depinsese de regatele asturo­leonez, a devenit puţin câte puţin 
autonom, Lothians = regiune a Scoţiei, în sudul golfului Forth, cuprinzând 
comitatele Haddington (East Lothian), Edinburgh (Mid Lothian) şi Linlithgow 
(West Lothian).
  — Nota trad.
  ; rui sau, în iujj, a iuai 1111 ui uc icgc. „. Pui, vreo suia ae ani mai târziu,
o ane analoagă a dat naştere, în Vest, Portugaliei. Totuşi, bascii din Pirineii rali,
care erau numiţi „navarezi„, trăiau separat în văile lor. Şi ei au sfârşit i se 
constitui într­un regat, care apare cu claritate în jurul anului 900, şi din s­a 
detaşat, în 1037, o altă monarhie măruntă, denumită, după torentul care ilda 
teritoriul, „Aragon„. Adăugaţi, la nordul cursului inferior al Ebrului, o că” 
(marche) creată de franci şi care, sub numele de comitat de Barcelona, t 
considerată, până la Ludovic cel Sfânt, ca un fief de drept al regelui; ei. Acestea 
au fost – cu frontiere extrem de mişcătoare şi supuse la toate itudinile 
împărţirilor, ale cuceririlor şi ale politicii matrimoniale ­aţiunile politice din care
s­au născut „Spaniile”.
  ^a nord de Pirinei, unul dintre regatele barbare, acela al francilor, fusese;
peste măsură de Carolingieni. Detronarea lui Carol cel Gros, în noiembrie 
urmată curând de moartea lui, în ziua de 13 ianuarie a anului următor, a at 
eşecul ultimei strădanii către unitate. Nu poate fi nicidecum considerat un 
capriciu faptul că noul rege al Estului, Arnulf, nu manifesta nici un î a accepta 
şi dominaţia asupra Vestului, pe care i­o oferea arhiepiscopul; ims. Evident, 
moştenirea lui Carol cel Mare părea prea grea. Divizarea s­a it, în mare, după 
liniile pe care le fixase prima împărţire, aceea de la un, în 843. Constituit, la 
acea dată, prin unirea celor trei dioceze de pe [stâng al Rinului – Mainz, Worms 
şi Speyer – cu întinsele regiuni germa­supuse odinioară, la est de fluviu, de cele
două dinastii france, regatul lui vie Germanicul ­a fost refăcut, în 888, în 
folosul unicului supravieţuitor al: ndenţilor săi: Arnulf de Carintia. Aceasta a 
fost „Franţa Orientală”, pe printr­un inofensiv anacronism, dacă e făcut 
conştient, o putem numi încă acum „Germania” (Allemagne).
  N vechiul regat al lui Carol Pleşuvul, „Franţa Occidentală” – Franţa 
noastră – îari seniori fură proclamaţi regi aproape simultan: un duce italian, 
dar din ie francă, Gui de Spoleto; un conte neustrian, de origine probabil 
saxonă, s. Cel de­al doilea, care dispunea de o clientelă mult mai mare şi pe 
care îl e faimos războiul împotriva normanzilor, s­a impus fără greutate. Şi aici,
era va fi aproximativ cea de la Verdun. Formată dintr­o juxtapunere de; între 
comitate, ea traversa şi retraversa de mai multe ori fluviul Escaut şi; ea la 
Meusa puţin în aval de confluenţa ei cu râul Semois; după care ea aproape 
paralel cu fluviul şi la câteva leghe de el, pe malul stâng.; ea apoi râul Saone, în
aval de Port­sur­Saone, şi se confunda, pe o iţă destul de lungă, cu cursul său, 
nedepărtându­se decât în faţa oraşului >n, pentru un ocol către est. În fine, la 
sud de ţinutul Mâcon, ea abandona Saone­Ron, în aşa fel încât să­i lase 
autorităţii vecine toate comitatele de ilul vestic, şi nu regăsea firul apei decât în 
deltă, pentru a merge, până la de­a lungul Ronului Mic. Tămânea fâşia 
intermediară, care, inserându­se, la nord de Alpi, între stateLudovic 
Germanicul şi acelea ale lui Carol Pleşuvul, apoi prelungindu­se n­jii. Ui icgai ai
ilil
  Lothar. Nici un descendent al acestui prinţ, în linie masculină, nu mai 
exista. Moştenirea lui avea să fie în cele din urmă anexată în întregime la 
Franţa Orientală. Dar aceasta s­a făcut frântură cu frântură.
  Succesor al fostului stat lombard, regatul Italiei acoperea Nordul şi 
Centrul peninsulei, mai puţin bizantina Veneţie. El a cunoscut, timp de 
aproape un scecol, cel mai fbrtunos destin. Mai multe familii şi­au disputat 
coroana aici: duci de Spoleto, în Sud, şi mai ales, către Nord, stăpânii acelor 
păsuri alpestre de unde era atât de uşor şi atât de tentant să se năpustească 
asupra câmpiei, marchizi de Frioul (Friuli) sau d'Ivree, regi ai Burgundiei, care 
deţineau trecătorile din Alpii Penini, regi sau conţi ai Provenţei, duci ai 
Bavariei. În plus, mulţi dintre aceşti pretendenţi au fost unşi împăraţi de către 
papă; căci, de la prima împărţire a imperiului sub Ludovic cel Pios, stăpânirea 
Italiei, dat fiind drepturile de protecţie şi de dominare pe care ea le aducea 
asupra Romei şi asupra bisericii romane, părea să fie concomitent condiţia 
necesară a acestei prestigioase demnităţi şi cea mai bună calitate pentru a o 
cere. Totuşi – spre deosebire de regii Franţei Occidentale pe care chiar 
depărtarea lor nu­i lăsa să nutrească ambiţii italiene sau imperiale – suveranii 
Franţei Orientale se numărau, şi ei, printre vecinii apropiaţi ai frumosului regat
lăsat în părăsire. Deja, în 894 şi 896, Arnulf, bazându­se pe originea sa 
carolingiană, descinsese aici, impusese recunoaşterea sa ca rege şi fusese uns 
împărat. În 951, unul dintre succesorii lui, Otto I, un saxon2, al cărui bunic 
poate că îl însoţise odinioară pe Arnulf dincolo de munţi, a luat acelaşi drum. 
El a fost aclamat ca rege al lombarzilor în vechea capitală, la Pavia, apoi – 
trebuind, în răstimp, să se consacre altor misiuni – a revenit după zece ani, a 
supus mai bine ţara şi a înaintat în cele din urmă până la Roma, unde papa a 
făcut din el un „august împărat” (2 februarie 962). De acum încolo, exceptând 
scurte perioade de criză, Italia, astfel înţeleasă, nu va avea, până în miezul 
timpurilor moderne, alt monarh de drept decât pe acela al Germaniei.
  În 888, un foarte înalt personaj, de neam bavarez, Welful Rudolf, se găsea
în fruntea marelui guvernământ militar pe care Carolingienii îl instituiseră, în 
cursul anilor precedenţi, între Jura şi Alpi, şi care era numit de obicei ducat de 
Transjurania3: poziţie esenţială, de vreme ce comanda unele dintre principalele
căi de trecere interioare ale Imperiului. Rudolf a căutat, şi el, să pescuiască în 
ape tulburi o coroană, şi a ales pentru asta un soi de „ţară a nimănui” (no 
man's land) pe care o constituiau, în spaţiul dintre „Frântele” de Vest şi de Est, 
ţinuturile la care mai târziu avea să li se spună, cu atâta dreptate, „Dintre 
Două” {d'Entre Deux). Faptul că s­a încoronat la Toul arată destul de bine 
orientarea speranţelor sale. Totuşi, atât de departe de propriul său ducat, el era
lipsit de
  Otto I fâcea parte din dinastia Saxonă (a Liudolfingienilor).
  — Nota trad. Duche de Transjurane = „Burgundia transjurană”.
  — Nota trad.
  Sli”. Învins de Arnult, ru nevoii – pasiranau­şi imui regai – sa se 
fumească să adauge la Transjurania cea mai mare parte a provinciei ziastice de
Besancon.
  La nord de aceasta, o bucată întreagă din moştenirea lui Lothar rămânea 
vacantă. Era regiunea care, în lipsa unui termen geografic potrivit, era îită 
frecvent, după numele unui prinţ care, fiu şi omonim al acestui prim iar, 
domnise aici câtva timp, „Lotharingia”: vast teritoriu mărginit la vest îotarele 
Franţei Occidentale, aşa cum au fost trasate mai înainte, la est de iul Rinului, 
pe care frontiera nu­1 părăsea decât pe o distanţă de aproximativ kilometri, 
pentru a­i reda Franţei Orientale cele trei dioceze ale sale de pe ui stâng; ţară 
cu abaţii puternice şi cu episcopii bogate, cu frumoase fluvii; date de bărcile 
negustoreşti; regiune vrednică de stimă totodată, de vreme fusese leagănul 
casei carolingiene şi însăşi inima marelui Imperiu, intirile vii pe care le lăsase 
aici dinastia legitimă au constituit probabil tacolul care a împiedicat ca vreo 
regalitate indigenă să se ridice pe acest toriu. Cum însă şi acolo, la fel ca în alte
părţi, ambiţioşii nu lipseau, jocul a fost acela de a opune una alteia monarhiile 
limitrofe. Mai întâi supusă linal lui Arnulf, care era, în 888, singurul dintre 
descendenţii lui Carol cel re care purta coroană, total nedocilă apoi faţă de 
regele pe care i­1 dăduse ind Arnulf, în persoana unuia dintre bastarzii săi, 
Lotharingia, după ce în ramura carolingiană din Germania s­a stins, a fost 
îndelung disputată de e prinţii vecini. Deşi în venele lor curgea un alt sânge, 
regii Franţei entale se considerau moştenitorii lui Arnulf. Cât despre suveranii 
Franţei; identale – măcar atunci când aparţineau spiţei carolingiene, ca în anii 
898­i, apoi din 936 până în 987 – cum să nu­i fi văzut revendicând, pe Meusa 
şi Rin, succesiunea strămoşilor lor? Totuşi, Franţa Orientală, în mod vizibil, cea
mai puternică: astfel că atunci când, în 987, Capeţienii au luat, la rândul în 
regatul advers, locul vechilor dinaşti, ei au renunţat în chip firesc să lărească 
un scop străin propriilor lor tradiţii familiale, şi pentru care, de el, nu ar mai fi 
găsit, în acele locuri, sprijinul unei clientele4 gata pregătite, îtru secole lungi – 
ba chiar pentru totdeauna, în ceea ce priveşte partea sa de d­est, Aachen (Aix­
la­Chapelle) şi Koln (Cologne), Trier (Treves) şi blenz (Coblence) – Lotharingia va
fi încorporată în constelaţia politică mană.
  În împrejurimile Transjuraniei, Lyonnais, Viennois, Provenţa, diocezele 
estre rămăseseră aproape doi ani fără să recunoască vreun rege. În aceste iuni 
mai existau însă amintirea şi fidelii unui personaj ambiţios, numit son, care, 
fără să ţină cont de legimitatea carolingiană, ştiuse, încă dinainte 887, să­şi 
înfiripeze aici un regat independent. Fiul său, Ludovic – pe isupra şi 
descendent, prin mama sa, al împăratului Lothar – a reuşit în cele
  Clientele = „clientelă” – în sensul de ansamblu al partizanilor, adepţilor 
unei formaţiuni itice sau unui conducător.
  — Nota trad.
  Mn urma sa iaca sa ne încoronat la Valence, spre sfârşitul anului 890. 
Dar monarhia astfel întemeiată avea să fie efemeră. Nici Ludovic care, din 905, 
a devenit orb, în Verona, nici ruda sa Hugo d'Arles, care după această tragedie 
a condus mult timp în numele nefericitului infirm, nu par să fi văzut vreodată 
în teritoriile lor dintre Ron şi munţi altceva decât un punct de plecare comod 
pentru seducătoarea cucerire a Italiei. Astfel că, după moartea lui Ludovic, în 
928, Hugo, proclamat rege în Lombardia, i­a lăsat aproape nestingheriţi pe 
Welfi să­şi extindă dominaţia până la mare. Începând cam de pe la mijlocul 
secolului al X­lea, regatul Burgundiei – cum era numit îndeobşte statul fundat 
de Rudolf – se întinde deci de la Basel la Mediterană. Din acest moment, totuşi,
faţă de regii sau împăraţii germani, slabii săi monarhi treceau drept nişte 
protejaţi destul de modeşti. În cele din urmă.
  — De altfel nu fără multă aversiune şi tergiversări – ultimul din acest 
neam, care a murit în 1032, 1­a recunoscut pe suveranul Germaniei ca 
succesor al său. Spre deosebire de Lotharingia, dar la fel ca Italia, „Burgundia” 
astfel înţeleasă.
  — Care va fi cunoscută, de preferinţă, din secolul al XlII­lea, sub numele 
de regat al Arlesului – nu a fost, de altminteri, întru totul absorbită în vechea 
Franţă Orientală. Uniunea era concepută mai degrabă ca aceea a trei regate 
distincte, asamblate ferm în aceeaşi mână.
  Astfel, era feudală a asistat la desenarea primelor lineamente ale unei 
hărţi politice europene din care anumite trăsături sunt încă recognoscibile pe 
atlasele noastre şi a văzut totodată dezbătându­se probleme de zone de 
frontieră destinate, până în zilele noastre, să facă să curgă fie cerneală, fie 
sânge. Dar poate, dacă ne gândim bine, trăsătura cea mai caracteristică a 
acestei geografii a monarhiilor, cu limite atât de variabile între teritoriile lor, a 
fost uimitoarea stabilitate a numărului regalităţilor înseşi. Dacă, în vechiul 
imperiu carolingian, o mulţime de stăpâniri, în realitate cvasiindependente, s­
au ridicat pentru a se distruge necontenit, niciunul dintre aceşti „tirani” locali, 
printre cei mai puternici, nu a îndrăznit – de la Rudolf şi Ludovic cel Orb – să­şi
atribuie titlul regal, dar nici să nege că nu ar fi fost supusul ori vasalul 
nemijlocit al vreunui rege. Dovadă, elocventă între toate, de câtă vigoare păstra 
tradiţia monarhică, mult mai veche decât feudalitatea şi menită să­i 
supravieţuiască vreme îndelungată.
  2. TRADIŢII PRIVIND PUTEREA REGALĂ ŞI NATURA ACESTEIA
  Regii vechii Germanii pretindeau să li se urce genealogia până la zei. 
Asemănători ei înşişi, cum spune Jordanes, unor „Aseni5 ori semizei”, tocmai 
de la virtutea mistică cu care erau impregnate ereditar persoanele lor aşteptau
  Zei războinici din mitologia scandinavă.
  — Nota trad.
  >re partea lor, împăraţii romani trăiseră înconjuraţi de un nimb divin. 
Din tă dublă moştenire, şi mai ales din prima, şi­au luat monarhiile epocii de 
caracterul lor sacru. Creştinismul îl consfinţise, împrumutând din e un vechi 
ritual de încoronare, ebraic sau propriu Siriei vechi. În statele ssoare ale 
imperiului carolingian, în Anglia, în Asturii, regii, la urcarea pe nu primesc 
doar din mâna prelaţilor însemnele tradiţionale ale demnităţii; i mai ales 
coroana cu care se vor împodobi de acum încolo, în mod in, la „curţile” ţinute 
cu prilejul marilor sărbători, „curţile încoronate” pe le evocă o „cartă” a lui 
Ludovic al Vl­lea al Franţei6; ci în plus, un op, noul Samuel, îi unge pe aceşti 
noi Davizi, pe diverse părţi ale corpului, i mir: gest al cărui sens universal, în 
liturghia catolică, este acela de a face om sau un obiect să treacă din categoria 
profanului în aceea a sacrului. La vorbind, arma era cu două tăişuri. „Acela 
care binecuvântează îi este ior celui care este binecuvântat”: aşa spusese 
Sfântul Pavel. Din sfinţirea ui de către preoţi, nu trebuia deci să se tragă 
concluzia supremaţiei ualului? Aceasta a fost într­adevăr, aproape de la 
început, convingerea mai >r scriitori ai bisericii. Înţelegerea ameninţărilor de 
care era plină o astfel terpretare explică fără îndoială faptul că mulţi dintre 
primii suverani ai ei Orientale au neglijat sau au refuzat să fie unşi. Succesorii 
lor, totuşi, nu târziat să­şi recunoască vina. Cum ar fi putut admite ei să le lase
rivalilor/est privilegiul acestei prestigioase charisme7? Ceremonia ecleziastică 
a; erii însemnelor – inel, spadă, stindard, coroană chiar – şi­a avut imitatorii, 
nai mare sau mai mică întârziere, în diverse principate: Acvitania, mndia, 
ducatele Burgundiei sau Bretaniei. E caracteristic, în schimb, că în mare 
feudatar, oricât de puternic ar fi fost el, nu a îndrăznit vreodată să­şi; 
pretenţiile până la sacralizare, în sensul propriu al cuvântului, adică la ire. În 
afară de preoţi, nu se vedeau „Cristoşi ai lui Dumnezeu” decât re regi.
  Paloarea acestei aure supranaturale, pentru care ungerea cu mir 
reprezenta rmarea mai degrabă decât sorgintea, nu putea întârzia să fie viu 
resimţită epocă obişnuită să amestece necontenit influenţele lumii de apoi cu 
viaţa; i cu zi. Cu siguranţă, o regalitate autentic sacerdotală ar fi fost npatibilă 
cu o religie pretutindeni şi în toate privinţele dominantă. Puterile ului catolic 
sunt perfect definite: din pâine şi din vin, el poate – şi doar el: – face trupul şi 
sângele lui Cristos. Incapabili, nefiind hirotonisiţi, să sze slujba religioasă, regii 
nu erau deci, în sensul strict, preoţi, dar încă şi
  WARNKOENIG et STEIN, Franzosische Staats­und Rechtsgeschichte, voi. 
I, idenbuch, pag. 34, c. 22.
  Charismă (din gr. Kharisma = grafie, favoare) = autoritate a unui 
conducător, bazată pe te aptitudini supranaturale; în domeniul religios = 
ansamblu al harurilor spirituale extra­ure (profeţii, miracole etc.) date de 
Dumnezeu unor indivizi sau unor grupuri.
  — Nota trad.
  Mai puţin, nişte laici veritabili. E foarte greu să exprimi cu oarecare 
claritate reprezentări rebele, în ele însele, logicii. Vom da totuşi o idee 
aproximativă asupra lor, spunând că, fără să fie învestiţi cu sacerdoţiu, regii, 
după spusele unui scriitor din secolul al Xl­lea, „participau” la exercitarea 
funcţiilor sale. De aici, această consecinţă, deosebit de gravă, că, în eforturile 
lor de a conduce biserica, ei vor crede şi vor fi crezuţi că acţionează ca membri 
ai acesteia. Cel puţin aceasta era opinia comună. În mediile ecleziastice, ea nu 
dominase niciodată în mod absolut. În secolul al Xl­lea Gregorienii au atacat­o 
cu cea mai aspră şi cea mai clarvăzătoare vigoare. Ei pledau pentru acea 
diferenţiere a spiritualului şi a temporalului în care Rousseau şi Renan ne­au 
învăţat să vedem una dintre marile inovaţii ale creştinismului. Ei nu separau 
de altfel atât de bine cele două puteri decât pentru a­i umili pe cârmuitorii 
trupurilor (ai părţii materiale a fiinţelor) în faţa cârmuitorilor sufletelor: „luna” 
care nu este decât o reflectare, în faţa „soarelui”, sursă a oricărei lumini. Dar 
succesul lor, asupra acestui punct, a fost neînsemnat. Multe secole aveau să se
scurgă înainte ca în ochii popoarelor monarhiile să nu fie readuse la rolul lor de
puteri modest omeneşti.
  În gândirea maselor, acest caracter sacru nu se manifesta doar prin 
noţiunea, prea abstractă, a unui drept de conducere ecleziastică. În jurul 
regalităţii, în general, sau al diverselor regalităţi speciale, s­a elaborat un întreg
ciclu de legende şi de superstiţii. La drept vorbind, el nu a atins deplina sa 
înflorire decât începând din momentul în care s­au întărit, în fapt, cele mai 
multe dintre puterile monarhice: către secolele al Xll­lea şi al XHI­lea. Dar 
originile sale datau din prima vârstă feudală. De la sfârşitul secolului al DC­lea,
arhiepiscopii de Reims susţin că sunt păstrătorii unui ulei miraculos, adus 
odinioară lui Clovis, de o porumbiţă, din înaltul cerului: admirabil privilegiu 
care le va permite, totodată, acelor prelaţi să revendice, în Franţa, monopolul 
„sacrului”, iar regilor lor să se declare şi să se creadă sfinţiţi chiar de Cer. Regii 
Franţei, cel puţin de la Filip I, probabil de la Robert cel Pios, regii Angliei, de la 
Henric I, sunt consideraţi că ar vindeca anumite boli prin atingerea mâinilor 
lor. Atunci când, în 1081, împăratul Henric al IV­lea – totuşi excomunicat – a 
traversat Toscana, ţăranii, veniţi repede pe traseul său, se străduiau să­i atingă
veşmintele, convinşi că îşi asigură, prin aceasta, recolte norocoase8.
  Pentru a pune la îndoială eficacitatea acestei imagini vom opune, oare, 
nimbului magic ce înconjura astfel persoanele regale puţinul respect pe care îl 
obţinea prea adesea autoritatea monarhică? Ar însemna să punem problema 
greşit. Căci să privim de aproape: exemplele de regi nu destul de ascultaţi, 
înfruntaţi sau umiliţi de feudatarii lor, ba chiar prizonieri ai acestora, sunt, 
într­adevăr, nenumărate. Dar regi care să fi pierit de moarte violentă, de mâna 
supuşilor lor, în perioada care ne preocupă, dacă nu greşesc, au fost exact trei:
  RANGERIUS, Vita Anselmi, în SS., XXX, 2, pag. 1256, vezi 4777 urm.
  A.ngua, nuuaru iviarurui, vicuma a unei revoiupn ae paiat uneltită în 
roiosul „priului său frate; în Franţa, Robert I, uzurpator ucis în luptă de un 
partizan al; elui legitim; în Italia, traversată de atâtea lupte dinastice, Berenger 
I. Alături hacatombele Islamului, faţă de ceea ce ar oferi, în Occidentul însuşi, 
lista orurilor comise asupra marilor vasali ai diferitelor coroane, ţinând cont, în 
e, de moravurile proprii unei epoci de violenţe, vom recunoaşte că e puţin.
  Aceste reprezentări, dispuse etajat de la religios la magic, nu erau, pe nul
forţelor supranaturale, decât expresia misiunii politice recunoscute ca prie 
regilor: aceea de „şef al poporului”, thiudans, după vechiul cuvânt manie. În 
multitudinea de dominaţii, ce caracteriza lumea feudală, alităţile, cum scrie pe 
bună dreptate Guizot, constituiau puteri sui generis: doar superioare, în 
principiu, tuturor celorlalte, dar şi de un ordin realmente jrit. Trăsătură 
semnificativă: pe când celelalte puteri erau, în majoritatea lor, iple 
conglomerate de drepturi diverse, a căror încâlceală condamnă la eroare; e 
tentativă de a reprezenta pe hartă suprafaţa oricăruia dintre aceste: furi„, mari 
sau mici, cu ajutorul unor contururi liniare, între statele narhice existau, în 
schimb, ceea ce putem numi în chip legitim, frontiere. De ia seamă, nici acolo 
sub forma unor linii trasate cu exactitate. Ocuparea nântului, încă doar din loc 
în loc, nu le reclama. Pentru a despărţi Franţa de >eriu, în mărcile din zona 
Meusei mijlocii şi inferioare (mosanes), nu erau e suficiente sterpele lăstărişuri 
din regiunea Argonne? Dar, cel puţin, un oraş un sat, oricât de disputată i­a 
fost uneori apartenenţa, părea că nu trebuie să indă niciodată, pe drept, decât 
de unul dintre regatele aflate în confruntare, timp ce se putea vedea foarte bine 
în acelaşi loc un potentat oarecare rcitând, de exemplu, „înalta justiţie”, un 
altul posedând şerbi, un al treilea suri cu jurisdicţia lor, un al patrulea 
zeciuiala. Cu alte cuvinte, pentru un; n ca şi pentru un om, a avea mai mulţi 
seniori era aproape normal; mai [ţi regi, imposibil.
  Departe de Europa, în Japonia, s­a întâmplat ca un sistem de 
subordonări sonale şi funciare, foarte asemănător cu regimul nostru feudal, să 
se stituie treptat în dispută cu o monarhie la fel ca în Occident, dar mult mai 
ne. Acolo însă, cele două instituţii au coexistat, fără să se întrepătrundă, sonaj 
sacru, ca şi regii noştri, şi mult mai apropiat de divinitate decât ei, taratul, în 
ţara Soarelui Răsare, a rămas, de drept, suveranul întregului or. Mai jos de el, 
ierarhia vasalilor se oprea la şogun, şeful lor suprem, uitatul a fost că, pentru 
secole îndelungate, şogunul a acaparat întreaga; re reală. În Europa, în schimb,
regalităţile, anterioare ca dată şi, prin natura străine de reţeaua vasalică, s­au 
instalat totuşi în vârful ei. Ele au ştiut să se ască să fie ele însele prinse în 
plasa dependenţelor. Dar, unde se ajungea î atunci când, prin jocul 
patrimonialităţii fiefurilor, se întâmpla ca o prietate rurală, supusă anterior 
unui fief al unui senior sau al unei biserici, să s în componenţa domeniului 
regal? Regula, universal acceptată, era că; le, dacă primea succesiunea unora 
dintre sarcini, era scutit însă de orice omagiu: căci el nu se putea declara 
„fidelul” unuia dintre supuşii săi. Dimpotrivă, nimic nu­1 va împiedica vreodată
ca, dintre ei, toţi fiind, în această calitate, protejaţii lui, să nu aleagă anumiţi 
privilegiaţi pentru a întinde asupra lor, după ritualul omagiului, o protecţie 
specială.
  Or, printre aceşti commendes regali figurau, cum s­a văzut, din secolul al
IX­lea, alături de o mulţime de „sateliţi” mărunţi, toţi magnaţii, înalţi 
funcţionari transformaţi curând în prinţi regionali. Astfel că, diriguitor al 
poporului, în ansamblul său, monarhul este, în plus, treaptă cu treaptă, senior 
al seniorului (arriere­seigneur) unui mare număr de vasali, ba chiar, prin ei, al 
unei multitudini, încă şi mai numeroase, de dependenţi umili. În ţările a căror 
structură feudală excepţional de riguroasă a exclus alodiul – ca, de exemplu, 
Anglia după cucerirea normandă – nu există nici un biet nenorocit oricât de jos 
plasat pe scara subordonărilor care, înălţându­şi ochii, să nu­1 zărească, pe 
ultima treaptă, pe rege. În alte părţi, lanţul, înainte de­a ajunge atât de sus, 
uneori se rupe. Totuşi, pretutindeni, această feudalizare a monarhiilor a fost cu
siguranţă pentru ele un element de salvare. Acolo unde el nu mai reuşea să 
comande ca şef al statului, regele putea măcar să utilizeze în folosul său armele
dreptului vasalic, alimentat cu sentimentul celei mai vii – pe atunci – dintre 
legăturile omeneşti. În Cântecul lui Roland, acesta luptă, oare, pentru 
suveranul său ori pentru seniorul căruia i­a prestat omagiul? Fără îndoială, nu 
o ştie nici el însuşi. Dar el nu luptă cu atâta abnegaţie pentru suveranul lui 
decât pentru că acesta este în acelaşi timp seniorul său. Mai târziu, atunci 
când Filip­August îi va contesta papei facultatea de a dispune de bunurile unui 
conte eretic, el va mai spune încă, în chip firesc: „acest comitat este deţinut de 
la mine ca fief, şi nu: „este din regatul meu”. În acest sens, politica 
Carolingienilor, care visaseră să­şi întemeieze guvernarea pe vasalitate, nu avea
poate, pe termen lung, să se arate atât de iluzorie pe cât ar face să se creadă 
primele sale eşecuri. Multe cauze – am remarcat­o deja şi va trebui să revenim 
la ele – au conspirat, în cursul primei vârste feudale, spre a reduce la nimica 
toată acţiunea cu adevărat eficace a puterii regale. Cel puţin ea dispunea de 
două mari forţe latente, gata să se dezvolte sub influenţa unor condiţii mai 
favorabile: moştenirea intactă a vechiului său prestigiu; redobândirea tinereţii 
în chiar sforţarea sa de adaptare la noul sistem social.
  3. TRANSMITEREA PUTERII REGALE; PROBLEME DINASTICE
  Această demnitate monarhică, totuşi, încărcată de tradiţii amestecate, 
cum se transmitea oare ea? Ereditate? Alegere? Frecvent, considerăm azi 
incompatibili ambii termeni. Că nu au părut nicidecum aşa, în acelaşi grad, pe 
durata erei feudale, nenumărate texte sunt de acord în a ne­o aduce la 
cunoştinţă. „Noi am obţinut alegerea unanimă a popoarelor şi a prinţilor şi 
iunea ereditară a regatului neîmpărţit”, astfel se exprimă, în 1003, regele iniei 
Henric al II­lea. Iar, în Franţa, remarcabilul canonist care era Ive de es scria: 
„Pe drept cuvânt, acela a fost uns rege căruia regalitatea îi a prin drept ereditar 
şi pe care 1­a desemnat consimţământul unanim al pilor şi al celor mari”9. 
Aceasta pentru că nu se concepea niciunul dintre >uă principii sub forma sa 
absolută. Înţeleasă mai puţin ca un exerciţiu de rbitru cât sub aspectul 
supunerii la un fel de revelaţie intimă, care făcea escopere conducătorul 
potrivit, pura elecţiune şi­a găsit, la drept vorbind, jrii în rândul clericilor. Ostili
ideii, cvasipăgâne, a unei virtuţi sacre a ei înclinau în plus să vadă sursa 
legitimă a oricărei puteri într­un mod de; pe care biserica îl revendica, pentru 
ea însăşi, ca singurul conform cu: i: abatele nu trebuia oare să fie ales de 
călugării săi, episcopul, de cler şi pulaţia cetăţii? Aceşti teologi se întâlneau aici
cu ambiţiile marilor iri, care nu doreau altceva decât să vadă monarhia căzând 
în dependenţa ar, impusă de o întreagă lume de reprezentări pe care evul 
mediu o >e, în principal, de la vechea Germanie, opinia universal răspândită 
era iferită. Se credea în vocaţia ereditară, nu a unui individ, ci a unei familii,
  1 socotită capabilă să dea conducători eficienţi.
  >ncluzia logică ar fi fost, neîndoios, exercitarea autorităţii, în comun, de 
oţi fiii regelui defunct sau împărţirea regatului între ei. Interpretate, cu totul pe 
nedrept, ca dovedind pretinsa asimilare a regalităţii cu un oniu, în timp ce ele 
exprimau, dimpotrivă, participarea tuturor denţilor la un acelaşi privilegiu 
dinastic, aceste practici, se ştie, fuseseră ire lumii barbare. Statele anglo­
saxone şi spaniole le­au perpetuat, timp îgat, în era feudală. Totuşi, ele păreau 
periculoase pentru binele elor. Căci ele se loveau de noţiunea unei monarhii 
indivizibile, pe care accentul, cu bună ştiinţă, un Henric al II­lea şi care 
corespundea ii, printre toate prefacerile, a unui sentiment, încă viguros, al 
statului. A deci o altă soluţie, care, de altfel, acţionase întotdeauna mai mult 
sau mai >aralel cu prima. Din această familie predestinată, şi numai din ea 
­dac* descendenţa masculină se stinsese, şi din familiile înrudite ­alele 
personaje ale regatului, reprezentanţi prin naştere ai supuşilor, îl; pe noul rege.
„Datina francilor”, scrie, foarte pertinent, în 893, scopul de Reims, Foulque, „a 
fost întotdeauna ca, fiindu­le regele mort, eagă un altul, din spiţa regală”10, 
editatea colectivă astfel înţeleasă, avea să tindă şi de altfel, să aducă
  2 neapărat după sine ereditatea individuală în linie directă. Fiii ultimului 
i­şi aveau în cel mai înalt grad partea lor din virtuţile originii sale? Dar torul 
decisiv 1­a constituit o altă tradiţie, pe care biserica de asemenea o iplom. 
Regnum et imp., voi. III, no 34.
  — Histor. De France, voi. XV, pag. 144, no CXIV. LODOARD, Historia 
Remensis ecclesiae, IV, 5 în SS, voi. XIII, pag. 563.
  Accepta în ce o privea ca un util antidot la hazardul alegerilor. În mod 
frecvent, abatele, în timpul vieţii, îi punea pe călugări să­1 recunoască pe acel 
personaj pe care îl desemna el însuşi ca succesor al său. Aşa au procedat, mai 
ales, primii conducători ai marii mănăstiri de la Cluny. Tot aşa, regele sau 
prinţul obţinea de la „fidelii” săi ca, încă din timpul vieţii sale, unul dintre fiii 
lui să fie asociat la demnitatea sa, ba chiar – dacă era vorba de un rege – să fie 
uns imediat: practică realmente universală, în cursul erei feudale, în virtutea 
căreia dogii Veneţiei sau „consulii” Gaetei acţionau în perfect acord cu toate 
monarhiile Occidentului. Dar puteau exista mai mulţi fii. Dintre ei, cum să fie 
ales fericitul beneficiar al acestei alegeri anticipate? La fel ca dreptul fiefurilor, 
dreptul monarhic nu s­a raliat dintr­o dată la cel de primogenitură (aânesse). 
Deseori, i se opuneau acesteia drepturile copilului născut „în purpură” {dans la 
pourpre), adică în timp ce tatăl său era deja rege; sau chiar motive mai 
personale făceau să se încline balanţa. Totuşi, ficţiune comodă şi de altminteri 
puţin câte puţin impusă de chiar exemplul fiefului, privilegiul de primogenitură,
în pofida unor încercări contrare, s­a impus aproape de la început în Franţa. 
Germania, mai fidelă spiritului vechilor cutume germanice, nu 1­a admis 
niciodată fără rezerve, în plin secol al XH­lea, Frederic Barbarossa avea să­şi 
mai stabilească încă, drept continuator, pe cel de­al doilea fiu al său.
  De altfel, acolo nu era decât semnul unor divergenţe mai profunde. Căci, 
plecate de la aceleaşi noţiuni în care se uneau principiul electiv şi dreptul 
neamului, cutumele monarhice au evoluat, în diferitele state europene, în 
sensuri foarte variabile. Va fi suficient aici să reţinem două experienţe tipice: 
cele pe care ni le oferă Franţa, de o parte, Germania, de cealaltă.
  Istoria Franţei Occidentale a început, în 888, printr­o răsunătoare 
ruptură cu tradiţia dinastică. În persoana regelui Eudes, mai marii regatului 
aleseseră, în toată puterea cuvântului, un om nou. Aceasta se datora faptului 
că din descendenţa lui Carol Pleşuvul nu rămânea atunci decât un copil de opt 
ani, care, din pricina tinereţii sale, fusese deja, în două rânduri, îndepărtat de 
la tron. Totuşi, de îndată ce acest băieţel – numit şi el Carol, şi pe care o 
istoriografie neîngăduitoare avea să­1 poreclească „cel Simplu” – depăşi vârsta 
de doisprezece ani, la care dreptul francilor salieni fixa majoratul, se văzu, la 28
ianuarie 893, încoronat la Reims. Războiul dintre cei doi regi a durat mult timp.
Dar, puţin înaintea morţii sale, care a survenit la 1 ianuarie 898, Eudes, 
conform, pare­se, unui acord încheiat câteva luni mai devreme, le­a ordonat 
partizanilor săi ca, după dispariţia lui, să i se alăture Carolingianului. Doar 
după douăzeci şi patru de ani acesta a găsit din nou un rival. Supărate de 
bunăvoinţa pe care Carol i­o arăta unui mărunt cavaler, predispuse de la 
natură, de altfel, la nesupunere, câteva dintre cele mai înalte personaje ale ţării
s­au pus ţ pe căutatul unui alt rege. Eudes nelăsând nici un fiu, fratele lui, 
Robert, îi % moştenise demnităţile patrimoniale şi „clientela”. El fu alesul 
rebelilor (29 ¦*, iunie 922). Întrucât ajunsese deja la coroană, această familie 
părea pe jumătate consacrată. Apoi, atunci când Robert, în anul următor, va fi 
omorât pe câmpul uptă, ginerele său, ducele de Burgundia, Râul, primeşte, la 
rândul lui, lirea; iar capcana care, puţin după aceea, a făcut din Carol, pentru 
întreaga/iată, prizonierul unuia dintre principalii revoltaţi, i­a asigurat victoria 
patorului. Totuşi, moartea lui Râul, şi el fără posteritate masculină, avea să 
semnalul unei adevărate restauraţii. Fiul lui Carol cel Simplu, Ludovic al ea, a 
fost rechemat din Anglia unde se refugiase (iunie 936). Propriul său ca şi 
nepotul lui, după aceea, i­au succedat fără dificultate. Astfel că, spre jirul 
secolului al X­lea, totul părea să ducă la considerarea ca definitivă a ibilirii 
legitimităţii.
  A fost necesar, pentru a o repune în discuţie, hazardul unui accident de 
Ltoare, căruia i­a căzut victimă tânărul rege Ludovic al V­lea. Nepotul lui 
Robert, Hugo Capet, a fost acela pe care, la 1 iunie 987, 1­a proclamat 
adunarea de la Noyon. Cu toate acestea mai exista încă un fiu al lui ovic al IV­
lea, Carol, din care împăratul german făcuse un duce al Lorenei rioare. Ei nu 
au întârziat să­şi revendice cu armele moştenirea, şi mulţi eni, fără îndoială, nu
vedeau în Hugo, după expresia lui Gerbert, decât un „interimar”. O lovitură 
îndrăzneaţă şi norocoasă a decis altfel. Înşelat în perfid de episcopul de Laon, 
Carol a fost luat prizonier, în ziua Floriilor anul 991, în acest oraş. Ca şi 
bunicul său, Carol cel Simplu, el avea să ră în captivitate. Până în ziua în care 
nu va mai recunoaşte nici un fel de arhi, Franţa nu va mai avea de­acum încolo
decât regi de spiţă capeţiană. Din această lungă tragedie, soluţionată de şansă, 
reiese în mod cert că mentul legitimităţii şi­a păstrat timp îndelungat o 
oarecare forţă. Mai mult t „cartele” acvitane, care sub Râul, apoi sub Hugo 
Capet, scot în evidenţă, formulele lor de datare, voinţa de a nu­i recunoaşte pe 
uzurpatori ­urile de la sud de Loara duseseră întotdeauna o viaţă separată, iar 
baronatul lici în mod natural ostil unor conducători proveniţi din Burgundia 
sau din ţa propriu­zisă ­; dar şi mai mult apoi decât indignarea convenită sau 
esată a anumitor cronici, faptele vorbesc aici cu tărie. Într­adevăr trebuie 
xperienţa lui Eudes, a lui Robert şi a lui Râul a părut destul de puţin ntă dacă 
au fost necesari atâţia ani pentru a fi reînnoită. Nici un scrupul nu npiedicat pe
fiul lui Robert, Hugo cel Mare, să­1 ţină prizonier, aproape un e Ludovic al IV­
lea. Curios e faptul că nu a îndrăznit să folosească această ie atât de favorabilă 
pentru a se face el însuşi rege. Determinat de cea mai teptată dintre morţi, 
evenimentul din 987 nu a fost, indiferent ce s­a spus re el, „mai presus de orice
o acţiune ecleziastică”. Dacă arhiepiscopul de îs, Adalberon, i­a fost 
incontestabil principalul artizan, nu toată biserica le partea lui. După toate 
aparenţele, firele intrigii urcau până la curtea rială a Germaniei, de care 
prelatul şi consilierul său Gerbert erau legaţi prin interesele personale, cât şi 
prin convingerile politice. Căci, în ochii or preoţi instruiţi, Imperiu era sinonim 
cu unitate creştină. În Carolingienii 7ranţa, saxonii, care domneau atunci peste
Germania şi Italia, vedeau cu ă însuşi sângele lui Carol cel Mare, de la care ei 
înşişi, fără a se trage din el, primiseră augusta moştenire. În chip cu totul 
aparte, de la o schimbare de dinastie ei aşteptau, pe bună dreptate, stăpânirea 
liniştită a Lorenei, pe care Carolingienii, care se simţeau aici acasă la ei, nu 
încetaseră niciodată să le­o dispute. Succesul a fost înlesnit de jocul forţelor, în
Franţa însăşi. Nu numai că, silit să­şi caute norocul în afara ţării sale natale, 
Carol de Lorena avea puţini „fideli” aici. Într­un mod mai general, cauza 
carolingiană a fost victima incapacităţii în care se găsiseră ultimii regi de a 
păstra sub dominaţia lor directă destule pământuri sau biserici pentru a­şi 
asigura sprijinul ereditar al unei vaste „clientele” vasalice, ţinută permanent în 
stare de alarmă de făgăduiala unor recompense. În acest sens, triumful 
Capeţienilor a reprezentat cu adevărat victoria unei puteri tinere – aceea a unui
prinţ teritorial senior şi împărţitor de numeroase fiefuri – asupra dominaţiei 
tradiţionale din partea unei regalităţi aproape pure.
  Uimitoare este de altminteri nu atât prima lor reuşită cât potolirea, de 
după 991, a oricărei dispute dinastice. Spiţa carolingiană nu se stinsese o dată 
cu Carol de Lorena. El lăsa fii, care – unii mai curând, un altul mai târziu ­au 
scăpat din captivitate. Nu ştim ca ei să fi încercat vreodată ceva. Şi nici, cu tot 
neastâmpărul lor, conţii de Vermandois, a căror casă, ieşită dintr­un fiu al lui 
Carol cel Mare, nu avea să dispară decât în a doua jumătate a secolului al XI­
lea. Poate, printr­un fel de restrângere a loialismului, se va ezita să se extindă 
drepturile de sânge până la aceşti colaterali, care, dacă ar fi fost vorba de un 
fief, ar fi fost consideraţi atunci, în genere, ca excluşi de la succesiune. 
Argumentul pare să fi folosit, în 987, împotriva lui Carol. La acea dată şi pus în
gura unor adversari, el este suspect. Totuşi, nu explică el, în oarecare măsură, 
abţinerea de la candidatură a ramurii de Vermandois, din 888? Şi cine ştie care
ar fi fost soarta Capeţienilor, fără minunata întâmplare care, din 987 până în 
1316, a făcut ca fiecare tată să aibă, pentru a­1 continua, un fiu? Mai ales, 
umbrit la cei mari de ambiţiile lor, lipsit, pe de altă parte, de spijinul pe care i l­
ar fi putut furniza un grup important de „fideli” personali, respectul legitimităţii
carolingiene nu ar fi putut fi întreţinut defel decât în acele medii clericale care, 
singure sau aproape singure, aveau pe atunci nişte orizonturi intelectuale 
destul de întinse spre a vedea dincolo de micile intrigi zilnice. Faptul că cei mai 
activi şi cei mai inteligenţi dintre capii bisericii, un Adalberon, un Gerbert, chiar
datorită ataşamentului lor faţă de ideea imperială, au considerat că trebuie să 
sacrifice dinastia lui Carol cel Mare în favoarea purtătorilor actuali ai acestei 
idei, iată care a fost, fără îndoială, în echilibrul de forţe, nu materiale, ci 
morale, elementul decisiv.
  Cum se explică totuşi că, în afara ultimelor vlăstare ale Carolingienilor,. 
Capeţienii nu au văzut ridicându­se împotriva lor, niciodată, nici un 
concurent? Elecţiunea nu a dispărut, vreme îndelungată. Priviţi, aşa cum a fost
citată mai sus, mărturia lui Ive de Chartres; ea se referă la Ludovic al Vl­lea, 
care a fost uns în 1108. O curte solemnă se reunea şi proclama un rege. Apoi, 
în ziua încoronării, prelatul, înainte de a proceda la miruire, le cerea din nou 
celor de consimţământul. Doar că această pretinsă alegere cădea invariabil 
asupra ii precedentului suveran, cel mai des încă din timpul vieţii acestuia, 
graţie: ticii asocierii. Se întâmpla ca unul sau altul dintre marii feudatari să nu 
3 prea multă grabă în prestarea omagiului. Rebeliunile erau frecvente. Dar un 
antirege. E semnificativ faptul că noua dinastie – aşa cum Pepin şi: esorii lui o 
făcuseră deja pentru Merovingieni – şi­a manifestat imediat nţa de a prelua 
tradiţia spiţei pe care o înlocuise. Regii vorbesc despre >lingieni ca despre 
predecesorii lor. De timpuriu, ei par să­şi fi făcut o ie din a descinde din ei prin 
intermediul femeilor: ceea ce pare a fi exact, ic din sângele lui Carol cel Mare 
curgând probabil în venele soţiei lui Hugo; t. Apoi, cam din timpul lui Ludovic 
al Vl­lea, cel mai târziu, vedem rajul familiei domnitoare încercând să utilizeze, 
în folosul acesteia, legenda; lui împărat – care, susţinută de epopee, se 
amplifica atunci în Franţa – ba: poate, contribuia la răspândirea ei. In această 
moştenire, Capeţienii au, înainte de toate, preţiosul prestigiu al regalităţii 
sacralizate. Ei nu au ziat să­i adauge, ca o contribuţie proprie, un miracol cu 
totul impresionant: t al vindecării. Respectul faţă de ungere şi încoronare, care 
nu împiedica Iţele, preîntâmpina uzurpările. Într­un cuvânt, aproape străin 
lumii romane, renit în Occident, prin vechea Germanie, din îndepărtatele vârste
primitive, mentul misteriosului privilegiu care părea să fie legat de o stirpe; 
stinată avea atâta vigoare persistentă încât, din ziua în care a fost ajutat ltan 
de şansa naşterilor masculine şi de prezenţa, în jurul casei regale, a; roşi 
„fideli”, s­a văzut o legitimitate nou­nouţă, reclădindu­se foarte le pe ruinele 
celei vechi.
  N Germania, istoria succesiunilor regale a oferit, la începuturile sale, linii
mai simple. Atunci când dinastia carolingiană, în ramura sa germanică, s­a în 
911, alegerea magnaţilor căzu asupra unui mare senior franc, legat prin fă de 
neamul dispărut, Conrad I. Prost ascultat, dar fără ca vreodată să se fi it 
împotriva lui vreun alt pretendent, acest prinţ 1­a desemnat el însuşi, u a 
domni după moartea sa, pe ducele Saxoniei, Henric, care, cu toată 
îrenţa^ducelui Bavariei, a fost ales şi recunoscut fără prea multe dificultăţi, icel
moment – în timp ce regatul din Vest se zbătea într­o lungă dispută tică – 
suveranii din această familie saxonă se vor succeda, timp de peste o le ani 
(919­1024), din tată în fiu, uneori din văr în văr. Elecţiunea, care îua cu 
regularitate să aibă loc, nu părea decât să confirme ereditatea. Dar: em acum, 
de­a lungul timpurilor, un salt de aproximativ un secol şi ate. Intre cele două 
naţiuni, contrastul se menţine. Dar el s­a inversat. În >a, comparaţia între 
Franţa, regat ereditar, şi Germania, unde monarhia, se a, este electivă, va 
constitui, de acum încolo, una dintre banalităţile laţiei politice.
  Rei mari cauze, care au acţionat în acelaşi sens, deviaseră astfel evoluţia 
mă. Hazardul fiziologic, care le­a fost atât de favorabil Capeţienilor, a aici în 
detrimentul continuităţii dinastice: în mod succesiv, au fost văzuţi pienna, rara 
postentate masculină ori agnaţi„, al cincilea dintre regii saxoni, apoi al patrulea
rege provenit din spiţa „saliană„, adică francă, care le luase locul. Pe de altă 
parte, monarhia germană, începând de la Otto I, părea legată de demnitatea 
imperială. Or, în vreme ce regalităţile de tradiţie funciarmente germanică se 
sprijineau pe ideea unei vocaţii ereditare, dacă nu a individului, cel puţin a 
neamului, tradiţia romană, în schimb, care era la originea Imperiului şi pe care 
o întreţinea o literatură istorică sau pseudo­istorică din ce în ce mai cunoscută 
de la sfârşitul secolului al Xl­lea, nu acceptase niciodată pe deplin aceste 
privilegii ale obârşiei. „Armata e aceea care­1 face pe împărat„, se repeta 
frecvent; iar înalţii baroni, fireşte, erau gata pregătiţi să­şi asume rolul acelor 
legiuni sau încă, aşa cum le plăcea să o spună, al „Senatului”. In fine, lupta 
violentă care, în timpul mişcării gregoriene, a izbucnit între suveranii 
Germaniei şi papalitate, reformată odinioară prin grija lor, i­a determinat pe 
papi să ridice, împotriva monarhului inamic, a cărui detronare o doreau, 
principiul alegerii, atât de conform, de altminteri, opiniei bisericii. Primul 
antirege pe care 1­a cunoscut Germania după 888 a fost ales împotriva 
Salianului Henric al IV­lea, în 15 martie 1077, în prezenţa legaţilor pontificali. 
El nu avea să rămână, nici pe departe, ultimul; şi dacă, fără îndoială, e inexact 
că această adunare s­ar fi pronunţat în mod expres în favoarea caracterului pe 
vecie electiv al monarhiei, zvonul care, pe dată, s­a răspândit în mănăstiri 
arăta, în orice caz, o justă prezicere a viitorului. Dar însăşi duritatea disputei 
care îi dezbina astfel pe regii germani şi curia papală nu se explică, la rândul ei,
decât pentru că aceşti regi erau şi împăraţi. Pe când celorlalţi suverani papii nu
le puteau reproşa decât oprimarea unor anumite biserici, în succesorii lui 
August şi ai lui Carol cel Mare ei vedeau nişte rivali la dominaţia Romei, a 
Scaunului Apostolic şi a Creştinătăţii.
  4. IMPERIUL
  Prăbuşirea statului carolingian avusese ca efect abandonarea în mâinile 
unor facţiuni locale a celor două demnităţi pancreştine: papalitatea, clanurilor 
aristocraţiei romane; Imperiul, partidelor care se formau şi se desfăceau 
necontenit în baronatul italian. Căci, am văzut deja, titlul imperial părea ataşat
la posesiunea regatului Italiei. El nu a redobândit un oarecare sens decât 
atunci când va fi însuşit, din 962, de către suveranii germani, ale căror 
pretenţii se puteau spijini pe o forţă, pentru acel timp, considerabilă.
  Nu, de altfel, că cele două titluri, regal şi imperial, s­ar fi confundat 
vreodată. În perioada care se scursese între Ludovic cel Pios şi Otto I, se văzuse
afirmându­se definitiv dublul caracter – roman şi pontifical totodată – al 
ImpeAgnat = „agnat”, rude în linie paternă.
  — Nota trad.
  Ui de Vest. Pentru a­şi spune împărat, nu putea fi deci suficient ca 
respectisă fi fost recunoscut şi uns în Germania. Trebuie, neapărat, să fi primit,
ir la Roma, din mâinile papei o consacrare specifică, printr­o a doua ungere irin
remiterea însemnelor propriu­zis imperiale. Noutatea este aceea că de m înainte
alesul magnaţilor germani trece drept singurul candidat legitim la st august 
ritual. Cum avea să o scrie, spre sfârşitul secolului al XH­lea, un îgăr alsacian: 
oricare ar fi prinţul pe care Germania 1­a ales conducător, în lui bogata Romă 
îşi pleacă fruntea şi îl acceptă ca stăpân al său„. Curând se considera că, de la 
urcarea sa pe tron ca rege al Germaniei, acest monarh sde, prin aceasta chiar 
şi imediat, la cârmuirea nu doar a Franţei Orientale şi otharingiei, dar şi a 
tuturor teritoriilor imperiale: Italia, mai târziu regatul gundiei. Cu alte cuvinte, 
fiind, potrivit cu expresia lui Grigore al Vll­lea, torul împărat” comandă deja în 
Imperiu: situaţie de aşteptare exprimată, de fârşitul secolului al Xl­lea, prin 
numele de „rege al romanilor”, pe care îl rtă suveranul german, de­acum încolo,
de la alegerea sa în vecinătatea Rinupentru a­1 schimba cu un nume mult mai 
frumos doar în ziua în care, după i întreprins, în fine, clasica „expediţie 
romană”, acel Romerzug tradiţional,
  /a fi putut pune pe cap, pe malurile Tibrului, coroana Cezarilor. Afară de 
ii când împrejurările, împiedicând acest voiaj lung şi dificil, nu­1 condamnă e 
mulţumească, pe timpul întregii sale vieţi, să fie doar regele unui Imperiu.
  Să­1 presupunem, totuşi, destul de norocos pentru a fi fost, realmente, 
făcut arat: cum va fi, de altfel, până la Conrad al III­lea exclusiv (1138­1152), 
ta, mai curând sau mai târziu, a tuturor monarhilor chemaţi să domnească e 
Germania. Dar care era conţinutul acestui titlu râvnit? Nici o îndoială că i a 
părut să exprime o superioritate faţă de regii obişnuiţi: „regişorii” {roiteregulî), 
cum se complăceau să o zică, în anturajul stăpânului, în secolul al lea. Aşa se 
explică faptul că s­au văzut uneori împăunându­se cu titlul de arat, în afara 
graniţelor fostului Imperiu carolingian, diverşi suverani care, aceasta, 
pretindeau mai întâi că­şi marchează independenţa faţă de orice iarhie în 
aparenţă universală, şi apoi propria lor hegemonie asupra regatelor fosteâor 
regate vecine: ca, de exemplu, în Anglia, anumiţi regi ai Merciei
  Wessexului şi, mai des, în Spania, aceia din Leon. Simple plagiate, ce­i t! 
Nu exista în Occident nici un alt împărat autentic decât împăratul „roma­ '„, 
după formula pe care, începând din 982, cancelaria ottoniană o reluase, de 
Bizanţ. Amintirea cezarilor furniza într­adevăr alimentul cu care se ea mitul 
Imperiului. De preferinţă, aminitirile cezarilor creştini. Roma nu
  ; a, oare, o dată cu „capitala Lumii”, cetatea apostolică, „reînnoită” de 
preil sânge al martirilor? La reminiscenţele universalităţii romane, venea să se 
ire imaginea lui Carol cel Mare, şi el, după expresia unui episcop din îriu, 
„cuceritor al Lumii”12, pentru a le consolida cu evocări mai puţin
  2 LIUDPRAND, Antapodosis, II, c. 26.
  Înaepanaie. Kjuo ai ni­iea, care şi­a înscris pe signiu aeviza „Keinnoirea 
Imperiului Roman” – folosită, de altminteri, deja, de Carol cel Mare însuşi – a 
pus, pe de altă parte, să se caute la Aachen mormântul marelui Carolingian, pe
care îl neglijaseră generaţii mai indiferente faţă de istorie; şi dându­le acestor 
glorioase oseminte un mormânt de astă dată demn de faima lor, a păstrat, în 
acelaşi timp, pentru sine, ca sfinte moaşte, o bijuterie şi câteva fragmente de 
veşminte luate de la cadavru: gesturi paralele, prin care se exprima elocvent 
fidelitatea faţă de o dublă şi indisolubilă tradiţie.
  De bună seamă acestea erau, înainte de toate, idei clericale. Cel puţin, 
prin origine. Nu e prea sigur că războinici destul de inculţi, ca un Otto I sau un 
Conrad al II­lea, să fi fost vreodată foarte receptivi la ele. Dar clericii care îi 
înconjurau şi îi sfătuiau pe regi şi uneori le făcuseră educaţia nu rămâneau 
fără influenţă asupra acţiunilor lor. Pentru că era tânăr, instruit, cu 
temperament mistic, că era născut „în purpură” şi că primise lecţiile de la o 
prinţesă bizantină, mama sa, Otto al III­lea a cunoscut în profunzime euforia 
visului imperial. „Roman, învingător al saxonilor, învingător al italienilor, rob al
Apostolilor, prin harul lui Dumnezeu august împărat al Lumii”: va crede cineva 
că notarul care, în fruntea uneia dintre diplomele sale, desfăşura astfel 
titulatura lui, nu a fost, dinainte, sigur de asentimentul stăpânului său? Ca un 
refren, expresiile „diriguitor al Lumii” (recteur du Monde), „senior al seniorilor 
Lumii” (seigneur des seigneurs du Monde) revin, cu ceva mai mult de un secol 
mai târziu, în scrierile istoriografului oficial al primului dintre Salieni13.
  Doar că, această ideologie, la o examinare mai atentă, era o ţesătură de 
contradicţii. Nimic mai seducător, la prima vedere, decât să se lase tratat, ca 
Otto I, drept succesor al marelui Constantin. Dar falsa Donation, pe care Curia 
o pusese sub numele autorului Păcii Bisericii şi prin care el era acuzat de a­i fi 
cedat papei Italia, ba chiar Occidentul întreg, era, pentru puterea imperială, 
atât de jenantă încât în anturajul lui Otto al III­lea a început să i se pună în 
discuţie autenticitatea; spiritul de partid trezise simţul critic. Lăsându­se 
încoronaţi, începând cu Otto I, de preferinţă, la Aachen, regii germani făceau 
cunoscut că se considerau moştenitorii legitimi ai lui Carol cel Mare. Totuşi, în 
această Saxonie de unde provenise dinastia domnitoare, amintirea războiului 
îngrozitor pe care­1 dusese aici cuceritorul lăsase – o ştim din istoriografie – 
ranchiune persistente. Imperiul Roman mai trăia el cu adevărat? Acest lucru 
era afirmat frecvent în scrisorile clericilor, de vreme ce, de altfel, interpretarea 
dată în mod obişnuit Apocalipsei impunea să se vadă în el ultimul dintre cele 
patru Imperii, dinainte de Sfârşitul Lumii. Alţi scriitori, totuşi, se îndoiau de 
această perenitate; după părerea lor, partajul de la Verdun marcase, în istorie, 
un început cu totul nou. În fine, acei saxoni, franci, bavarezi ori suabi – 
împăraţi sau mari seniori ai Imperiului – care voiau să păşească pe urmele 
romanilor de
  3 WIPONIS, Opera, ed. BRESSLAU (Wroclaw – n.t.), pag. 35) şi 10611).
  Lioara, îşi Simţeau, în realitate, iaj. A uc njmanii uin z. ncic iui, suucic 
uc ni sau de învingători. Ei nu îi iubeau, nici nu îi stimau, şi erau profund urâţi
iceştia. Din ambele părţi, până la cele mai rele violenţe. Cazul lui Otto al ea, cu 
adevărat roman de suflet, a fost excepţional, iar domnia lui s­a dnat în tragedia 
unui vis decepţionat. El a murit departe de Roma de unde îl [gase răzmeriţa, în 
timp ce, printre germani, era acuzat de a fi neglijat, ru Italia, „pământul său 
natal, încântătoarea Germanie”. Cât despre pretenţiile la monarhia universală, 
ele erau lipsite evident de e sprijin material din partea unor suverani pe care – 
ca să nu vorbim de; ultăţi mai grave – o revoltă a locuitorilor Romei sau a celor 
din Tivoli, un el ocupat, într­un punct de trecere, de un senior rebel, ba chiar 
reaua­iţă a propriilor lor trupe îi împiedicau prea de multe ori să­şi cârmuiască 
ient propriile lor state. În realitate, până la Frederic Barbarossa (a cărui ironare
se plasează în 1152), ele nu par să fi depăşit domeniul formulelor de; elarie. Nu 
se vede nicidecum ca, în cursul numeroaselor intervenţii ale iilor împăraţi 
saxoni în Franţa Occidentală, ele să fi avut vreodată întâie­Sau cel puţin aceste 
imense ambiţii nu căutau deloc atunci să se manifeste it pe cale ocolită. Stăpân
suprem al Romei, deci advocat al Sfântului Petru, ă reprezentantul său legal, 
moştenitor mai ales al drepturilor tradiţionale pe i împăraţii romani şi primii 
Carolingieni le exercitaseră asupra papalităţii, tor în fine al credinţei creştine 
pretutindeni unde se întindea dominaţia sa, ă sau pretinsă, împăratul saxon ori
salian nu avea, în propriii săi ochi, nici o iune mai înaltă, nici mai strâns 
ataşată demnităţii sale decât aceea de a eja, reforma şi conduce biserica 
romană. Cum o spune un episcop din ceil, tocmai „la adăpostul puterii lui 
Cezar, papa spală de păcate societăţile „ane„14. Mai precis el se consideră, 
acest „Cezar„, ca având dreptul să­1 îească pe suveranul pontif sau, în orice 
caz, să pretindă ca el să nu fie; mnat decât cu asentimentul său. „Din dragoste 
pentru Sfântul Petru l­am ca papă pe preceptorul nostru seniorul Silvestru, şi 
cu voinţa lui Dumnezeu i ordonat şi pus papă” (prdonne et etabli pape): astfel 
spune Otto al III­lea, una dintre diplomele sale. Prin aceasta, de vreme ce papa 
nu era doar cop al Romei, dar şi, şi mai ales, şeful bisericii universale – 
universalis a, repetă în două rânduri privilegiul acordat de Otto cel Mare 
Sfântului iin – împăratul îşi rezerva asupra întregii creştinătăţi un soi de drept 
de trol care, înfăptuit, ar fi făcut din el mult mai mult decât un rege. Şi tot prin 
ista, un germen de inevitabilă discordie între spiritual şi temporal era adus în 
Imperiu: germen de moarte, ce­i drept.
  Herman BLOCH, în Neues Archiv, pag. 115.
  DE LA PRINCIPATELE TERITORIALE LA CASTELANII
  1. PRINCIPATELE TERITORIALE în sine, tendinţa care împingea marile 
state să se fragmenteze în formaţiujjj politice cu o mai mică rază de acţiune era,
în Occident, o problemă foarte veche. Aproape în acelaşi grad ca ambiţiile 
comandanţilor de armate, nesup^. Nerea aristocraţiilor de cetăţi, grupate 
uneori în ligi naţionale, ameninţa^ unitatea Imperiului roman în perioada sa de
sfârşit. În anumite sectoare aje Europei feudale, încă mai existau, ca mărturii 
ale unor epoci în alte locuri dispărute, câteva dintre acele mici Romaniae 
oligarhice. Aşa era „comunitatea Veneţienilor”, asociaţie de târguşoare 
întemeiate în lagune de fugarii de ţ>e continent şi al căror nume colectiv, 
împrumutat de la provincia de origine, nu avea să se fixeze decât târziu, pe 
înălţimea Rialto – Veneţia noastră – încetul cu încetul promovată la rangul de 
capitală. Tot aşa, în Italia de Sud, Neapole şj Gaeta. În Sardinia, dinastii de 
„şefi” autohtoni împărţiseră insula} n judicatures1. În alte părţi, fundarea 
regatelor barbare a împiedicat această fracţionare. Totuşi, nu fără ca destule 
concesii să nu trebuiască să fie consimţite sub irezistibila presiune a forţelor 
locale. Nu fuseseră văzuţi regii merovingienj obligaţi să recunoască, fie 
aristocraţiei din cutare sau cutare comitat, dreptul de a­1 alege pe conte, fie 
marilor nobili ai Burgundiei, pe acela de a­şi desemna §j înşişi majordomul2 lor
personal? Astfel că alcătuirea puterilor provinciale, cate s­a înfăptuit pe tot 
continentul în momentul prăbuşirii Imperiului carolingian şj al cărei 
corespondent se regăseşte, ceva mai târziu, la anglo­saxoni, a pufyt părea, într­
un sens, o simplă întoarcere în trecut. Dar influenţa instituţiilor publice, foarte 
puternice, din epoca imediat anterioară, a imprimat atunci fenomenului o tentă
originală.
  În tot Imperiul franc, la baza principatelor teritoriale, găsim în mod 
regul^ aglomerări de comitate. Cu alte cuvinte – de vreme ce contele carolingian
era un adevărat funcţionar – beneficiarii puterilor noi pot fi comparaţi, fără prţa
mare anacronism, cu un soi de „supraprefecţi” (sur­prefets), astfel încât fiecare 
dintre ei, în acelaşi timp comandant militar, ar fi reunit mai multe 
departamente sub administrarea sa. Carol cel Mare, se spune, îşi făcuse o 
obligaţie din a nu. J încredinţa niciodată unui acelaşi conte mai multe 
circumscripţii deodată. Dy­Qu s­ar putea afirma că această precauţie înţeleaptă
va fi fost respectată
  Judicature (din lat. judicaturus = trebuind să judece) = condiţia, funcţia 
de judecător; aici circumscripţii judiciare.
  — Nota trad.
  Maire du palais (de la lat. major palatii = primarul palatului) = 
reprezentant al aristocraţiei funciare care deţinea puterea efectivă în regatul 
franc, sub Merovingieni.
  — Nota trad.
 
  (îeauna, tuiai şi 111 umpui vicyu aaic. C sigur ta, suo succesorii IUI, Şl 
osebi după moartea lui Ludovic cel Pios, ea a încetat cu totul. Căci nu se a 
numai de lăcomia magnaţilor; împrejurările însele o făceau greu de: at. 
Deoarece invaziile, ca şi disputele regilor rivali, duceau războiul până ima lumii 
france, aproape pretutindeni se impunea instalarea unor puterni­omandamente
militare care să străjuiască vaste teritorii, asemănătoare >ra care existaseră 
dintotdeauna la hotarele sale. Câteodată, ele îşi trăgeau şia dintr­unul din acele
turnee de control pe care le instituise Carol cel; inspectorul temporar, acel 
missus, se transforma în guvernator perma­Aşa a fost, între Sena şi Loara, 
Robert cel Puternic, sau, mai spre Sud, loşul conţilor de Toulouse.
  La aceste concesiuni de comitate se adăuga de obicei aceea a 
principalelor istiri regale din ţară. Devenit protectorul lor, chiar „abatele” lor 
laic, le „şef scotea de aici însemnate resurse în bunuri şi oameni. Având; a deja 
posesiuni într­o provincie, el dobândea aici noi fiefuri sau noi i; îşi constituia 
astfel aici – mai ales uzurpând omagiul vasalilor regali – o irtantă clientelă. 
Neputându­şi exercita direct autoritatea asupra tuturor >riilor care îi erau 
supuse legalmente, obligat, ca urmare, să instaleze ori să 3te, în unele dintre 
ele, fie conţi de rang inferior, fie simpli viconţi (ad am, delegaţi ai contelui), el şi­
i ataşa măcar, pe aceşti subordonaţi, prin urile omagiului. Pentru a­i desemna 
pe „strângătorii„ de comitate, vechile fe nu furnizau nici o etichetă precisă. Li se
dădea titlul şi îşi dădeau ei i, aproape fără deosebire, numele de 
„arhiconţi„ (archicomtes), „conţi ipali„ (comtes principala), „marchizi” (marquis) 
– recte comandanţi ai mărci, prin analogie cu guvernămintele de frontieră care 
furnizaseră; lul pentru cele din interior – duci în fine, ceea ce era un împrumut 
din nologia merovingiană şi romană. Dar acest ultim termen nu se folosea; 
acolo unde o unitate provincială sau etnică veche servea ca suport pentru 
putere. Moda a făcut să triumfe treptat aici unul, dincolo un altul dintre ile 
concurente, ba chiar în cele din urmă, ca la Toulouse sau în Flandra, Iul nume 
de conte (cotnte).
  Vceste constelaţii de puteri nu au dobândit, se înţelege de la sine, o ibilă 
stabilitate decât începând din momentul în care – foarte curând, după e ştiut, 
în Franţa Occidentală, mult mai târziu în Imperiu – s­a introdus >bşte 
ereditatea „demnităţilor” (honneurs). Până atunci, o moarte >rtună, intenţiile 
schimbătoare ale unui rege, din întâmplare capabil să­şi simţită autoritatea în 
mod eficient, ostilitatea unor vecini puternici sau puteau, în orice moment, să 
distrugă edificiul. În Nordul Franţei, cel puţin tentative de reunire de comitate 
de către două neamuri diferite au precedat
  1 pe care aveau să o ducă la bun sfârşit „marchizii de Flandra”, din 
citadela
  2 la Bruges. Într­un cuvânt, în reuşita ori în eşecul ei, hazardul a avut cu
antă o mare contribuţie. Dar jocul său nu explică totul.
  Întemeietorii principatelor nu erau, de bună seamă, geografi prea iscusiţi.
Căci ei nu au făcut o treabă utilă decât acolo unde geografia nu le contracara 
defel ambiţiile: acolo unde au ştiut să coasă, unele de altele, teritorii între care 
comunicaţiile erau suficient de lesnicioase şi frecvente prin tradiţie; acolo, mai 
cu seamă, unde le­a fost dat să se facă stăpâni peste acele puncte de trecere a 
căror importanţă ne­a fost deja arătată de studiul monarhiilor, simultan poziţii 
militare hotărâtoare şi, prin vămile lor, surse de frumoase venituri. Ameninţat 
de multe circumstanţe nefavorabile, principatul burgund ar fi reuşit oare să 
existe şi să prospere dacă, de la Autun până la valea râului Ouche, ducii nu ar 
fi deţinut drumurile care, de­a lungul asprelor pustietăţi ale ţinuturilor înalte, 
legau Franţa propriu­zisă de bazinul Ronului? „El ardea de dorinţa de a stăpâni
citadela Dijonului – spune, despre un pretendent, călugărul Richer – judecând 
bine că, din ziua în care va dispune de acest loc, ar putea supune autorităţii 
sale cea mai mare parte a Burgundiei”. Stăpâni ai Apeninilor, seniorii Canossei 
nu au întârziat să­şi extindă, de pe înălţimile munţilor, puterea asupra 
teritoriilor joase învecinate, către Arno ca şi spre Pad.
  De asemenea, mereu misiunea era pregătită de vechi obiceiuri de viaţă 
comună. Nu fără motiv s­au văzut apărând, sub titulatura multor conducători 
noi, vechi nume naţionale. La drept vorbind, acolo unde grupul astfel desemnat
era prea întins, nu s­a păstrat din el, în cele din urmă, nimic altceva decât o 
etichetă, destul de arbitrar aplicată la un fragment din tot.
  Dintre marile subdiviziuni tradiţionale ale statului franc, ce de mai multe 
ori constituiseră monarhii separate, Austrasia fusese absorbită aproape în 
întregime de către Lorena. În schimb, amintirea celorlalte trei – Acvitania, 
Burgundia, Neustria, în legătură cu care încet, încet se luase obiceiul să fie 
numită Franţa, şi atât – nu se ştersese încă, în jurul anului 900, din memoria 
oamenilor. Plasaţi în fruntea unor întinse comandamente regionale, diferite 
personaje şi­au luat deci titluri de duci ai acvitanilor, ai burgunzilor sau ai 
francilor. Reunirea acestor trei principate părea să acopere atât de bine întregul
regat încât însuşi regele îşi spunea uneori „rege al francilor, al acvitanilor şi al 
burgunzilor”; şi aspirând să domine totul, Robertianul Hugo cel Mare nu a 
crezut că găseşte, pentru aceasta, vreun alt mijloc mai sigur decât să adauge la
ducatul Franţei, în care îi succedase tatălui său, învestitura celorlalte două: 
concentrare pe drept cuvânt prea grandioasă, de altminteri, pentru a fi putut 
dura mai mult de o clipă3.
  S­a susţinut câteodată că titlul de duce de Franţa, purtat, de la Robert I, 
de Robertieni, exprima un fel de viceregalitate peste regatul întreg. E posibil ca 
anumiţi contemporani să fi avut această opinie, măcar că eu nu­i văd nicăieri 
vreo expimare cu adevărat clară în texte (termenul de dux Galliarum utilizat de 
Richer, II, 2, nu este decât o traducere pedantă a lui dux Franciae; II, 39, 
omnium Galliarum ducem constituit face aluzie la învestitura lui Hugo cel Mare
cu ducatul de furgundia, alături de ducatul de Franţa). Dar că sensul iniţial a 
fost teritorial nu pare defel îndoielnic. In ipoteza contrară, cum să se înţeleagă 
reunirea celor trei ducate, încercată de Hugo? Oate că demnitatea de conte al 
palatului (regal) fusese şi ea divizată, ca în Germania, după
  Dar, în realitate, ducii Franţei, deveniţi mai târziu regii Capeţieni, nu au: 
itat niciodată o autoritate reală decât asupra comitatelor pe care le Ineau direct,
şi care – cele de pe Loara inferioară fiind uzurpate de propriii iconţi – se 
reduceau, către 987, la aproximativ şase ori opt circumscripţii, irul Parisului şi 
al oraşului Orleans. Numele străvechiului teritoriu al unzilor a fost în cele din 
urmă împărţit, în epoca feudală, între regatul jlfienilor, un mare fief deţinut de 
aceşti regi („comitatul” de Burgundia, al u Franche­Comte) şi un ducat francez. 
Şi încă, acesta din urmă, întins de lone până în regiunea Autunois şi zona 
Avallon, era foarte departe de a inde toate ţinuturile – Sens şi Troyes, de 
exemplu – care, în Franţa dentală chiar, continuau să fie numite „din 
Burgundia”. Regatul Acvitaniei ttinsese la nord până la Loara, şi timp 
îndelungat centrul de gravitate al tului, care i­a succedat, va rămâne lângă 
fluviu. Tocmai din Bourges a: în 910, ducele Wilhelm cel Pios „carta” de 
întemeiere a mănăstirii de la y. Totuşi, titlul fiind disputat între mai multe case 
rivale, aceea care 1­a at s­a întâmplat mai întâi să nu aibă drepturi efective 
decât asupra jiilor din regiunea Poitou şi vestul Masivului Central. Apoi, către 
1060, o enire norocoasă i­a permis să adauge la patrimoniul său iniţial 
principatul iţat, între Bordeaux şi Pirinei, de o familie de mici suverani 
autohtoni, care rucât această regiune fusese odinioară ocupată parţial de 
invadatori de ă euskariană – se numiseră duci ai bascilor sau gasconilor. Statul
feudal din această fuziune era, desigur, considerabil. Cu toate acestea, el lăsa 
în i influenţei sale mari părţi din Acvitania originară.
  În alte părţi, baza etnică era mai clară. Înţelegem prin aceasta, lăsând la 
o: orice consideraţii pretins rasiale, prezenţa, ca substrat, a unui grup itrat cu o
anumită unitate tradiţională de civilizaţie. Printre numeroase icole, ducatul 
breton a fost moştenitorul „regatului” pe care, profitând de irările din Imperiul 
carolingian, îl creaseră nişte căpetenii celte din orica, realipind – la fel ca regii 
scoţi departe, în Nord – la teritoriile cu ilaţie celtică, zonele lor mărginaşe de 
altă limbă: aici, vechile mărci mice de la Rennes şi de la Nantes. Normandia îşi 
datora naşterea „piraţilor” iinavi. În Anglia, vechile diviziuni ale insulei, trasate 
prin stabilirea aici a iţelor seminţii germanice, au servit oarecum drept cadru 
pentru marile rnăminte pe care regii, începând din secolul al X­lea, au luat 
obiceiul să le neieze în folosul unor magnaţi. Dar nicăieri acest caracter nu 
avea să fie accentuat decât în ducatele germane.
  La originea lor, găsim aceleaşi fapte ca acelea din Franţa Occidentală sau
talia: reunirea mai multor comitate în comandamente militare; imprecizia îşi 
reguli, fiecare ducat avându­şi de acum înainte propriul să conte al palatului: 
astfel s­ar a titlul de conte palatin revendicat paralel, în „Franţa” de contele de 
Flandra, în Burgundia ntele de Troyes (zis, mai târziu, „de Champagne”), în 
Acvitania de contele de Toulouse. I titlul regal tripartit, Rec. Des Hist. De 
France, voi. IX, pag. 578 şi 580 (933 şi 935).
  QQ începui a Liiuiatuiu. Nvwaaia, iajiuşi, a­a îiAai aivi uiun mui iwpwuw 
91 wu muu mai multă uniformitate. Într­un interval de timp deosebit de scurt –
din 905 până în jur de 915 – s­au văzut apărând ducatele Alemaniei sau 
Suabiei, Bavariei, Saxoniei, Franconiei (dioceze ripuare de pe malul stâng al 
Rinului şi teritorii de colonizare francă, pe Mainul Inferior), fără a­1 lua la 
socoteală pe cel al Lorenei, în care ducele nu era decât succesorul diminuat al 
unui rege. Aceste nume sunt semnificative. În „Franţa de Răsărit”, care nu 
fusese supusă, ca vechea România, la marea agitaţie a invaziilor, persistau, sub
unitatea de început a unui stat foarte recent, vechile divizări în seminţii 
germanice. Nu grupaţi oare după aceste afinităţi etnice erau văzuţi magnaţii 
participând – sau abţinându­se – la alegerea regilor? Întreţinut de folosirea 
cutumelor codificate, proprii fiecărui popor şi, practic, teritoriului său, 
sentimentul particularist se hrănea cu amintiri provenite dintr­un trecut 
apropiat. Alemania, Bavaria, Saxonia nu fuseseră anexate, rând pe rând, la 
statul carolingian decât într­a doua jumătate a secolului al VlII­lea, şi chiar 
titlul de duce, luat de prinţii feudali, îl reproducea pe acela pe care îl purtaseră 
timp îndelungat, sub o hegemonie francă intermitentă, suveranii ereditari ai 
primelor două ţări. Observaţi, prin contrast, perfecta experienţă negativă pe 
care o oferă Turingia. Lipsită de existenţă etnică independentă, de când 
regalitatea autohtonă dispăruse, din 534, nici o putere ducală durabilă nu a 
reuşit să se instituie aici. Ducele trecea aici mai degrabă drept conducătorul 
unui popor, decât ca simplu administrator al unei circumscripţii provinciale, 
încât aristocraţia ducatului impunea adesea alegerea lui, iar în Bavaria a făcut 
uneori să i se recunoască de către regi dreptul de a participa, măcar prin 
asentimentul său, la desemnarea monarhului. Totuşi tradiţia statului 
carolingian era, în Germania, încă prea vie pentru ca regii să poată renunţa să 
trateze personajele deţinătoare a acestor mari guvernăminte ca fiind, înainte de 
toate, delegaţii lor. S­a văzut că vreme îndelungată ei nu au consimţit să le 
recunoască ereditatea.
  Or, caracterul de funcţie publică, păstrat astfel de puterea ducală, s­a 
adăugat la sentimentul persistent al etnităţii pentru a face din ducatul german 
din secolul al X­lea ceva foarte diferit de principatele franceze: ceva, dacă vrem, 
mult mai puţin feudal, foarte caracteristic, în consecinţă, unei ţări care nu 
ajunsese, în acelaşi grad ca Franţa, să nu recunoască deloc, printre cei 
puternici, vreo altă formă eficientă a comenzii şi a supunerii decât relaţia 
vasalică. În timp ce în Franţa, cu toate eforturile primilor duci ai francilor, ai 
acvitanilor sau ai burgunzilor, ducele, marchizul, arhicontele au ajuns foarte 
repede să nu exercite nici o autoritate reală decât asupra comitatelor cu care ei 
personal erau înzestraţi sau care erau deţinute de ei ca fiefuri, ducele german, 
trăgându­şi evident o mare parte a puterii din „demnităţile” (honneursf sale 
proprii, a rămas totuşi şeful suprem al unui teritoriu mult mai vast decât 
acestea. Se putea
  N Honneurs = aici cu sensul de fiefuri de „demnitate” (conf. Voi. I al 
lucrării, pag. 206). ­
  ; frontierele provinciei ducale, unii să­i datoreze omagiul direct regelui. Ei
inuau totuşi să­i fie, în oarecare măsură, subordonaţi ducelui: aproape ca şi i – 
îndrăznesc să folosesc, o dată în plus, o comparaţie vădit anacronică – ar noi 
un subprefect numit de autoritatea centrală, dar care rămâne, cu toate tea, 
subordonatul prefectului. Ducele îi convoacă la curţile sale solemne pe mai 
marii ducatului, comandă oastea ducatului şi, însărcinat să menţină aici tea, 
întinde peste el un drept de justiţie, care, destul de imprecis conturat, ste însă 
lipsit de forţă.
  Totuşi, aceste mari ducate „etnice” – acele Stammesherzogtumer ale 
istori­r germani – erau ameninţate de sus de către regalitate, căreia îi limitau 
mult rea, iar de jos de către toate forţele de scindare, din ce în ce mai actiye 
într­icietate care, depărtându­se de originile ei, ca şi de amintirea popoarelor ii, 
se îndrepta către o feudalizare progresivă. Uneori suprimate pur şi >lu – acesta 
a fost cazul Franconiei, din 939 – cel mai des fragmentate de; regi, private de 
orice autoritate asupra principalelor biserici şi asupra itatelor care fuseseră 
alipite la acestea, ele şi­au pierdut treptat caracterele ale. După ce titlul ducal 
al Lorenei inferioare sau „Lothier” a trecut, în 5, la casa de Louvain, s­a 
întâmplat ca, optzeci şi cinci de ani mai târziu, lătorul acestei demnităţi să aibă
pretenţia de a­şi valorifica drepturile în: gul vechi spaţiu. I s­a răspuns de către
curtea imperială că, după datina itatată cum se cuvine, „el nu avea ducat decât
în comitatele pe care le lea el însuşi sau care erau deţinute de la el”. Ceea ce un
cronicar emporan tălmăceşte zicând că ducii din această spiţă „nu exercitaseră 
jdată justiţia în afara limitelor propriilor lor pământuri5”. E imposibil să se ime 
mai bine orientarea nouă a evoluţiei. Din ducatele de tipul originar au uit unele
titluri şi uneori mai mult decât un titlu. Dar cele câteva principate; 1 calificate 
nu se mai distingeau deloc de mulţimea autorităţilor „teritoria­; are, profitând 
de slăbiciunea crescândă a monarhiei, s­au constituit atât de rnic în Germania 
de la sfârşitul secolului al XH­lea, şi mai ales dintr­al ­lea, pentru a da naştere, 
în cele din urmă, la acele state federative dintre unele au supravieţuit până 
către zilele noastre: organisme politice mult mai ape de tipul francez, de vreme 
ce nu erau, de fapt, nici ele, decât şlomerate de drepturi ale conţilor şi de alte 
puteri de natură variată. Printrdintre acele decalaje de evoluţie care ne sunt 
deja familiare, Germania se ija, la distanţă de aproape două secole, tocmai pe 
calea pe care vecina sa de est părea deja s­o părăsească.
  5 GISLEBERT DE MONS ed. PERTZ, pag. 223­224 şi 58.
  2. COMITATE ŞI CASTELANII
  , Devenite, mai curând sau mai târziu, ereditare, comitatele, în statele 
provenite din Imperiul carolingian, nu fuseseră toate absorbite de marile 
principate. Unele au continuat vreme îndelungată să ducă o existenţă 
independentă: ca de exemplu, deşi veşnic sub ameninţarea vecinilor săi 
angevini sau normanzi, comitatul Mâine, până în 1110. Dar jocul partajelor, 
instituirea unor numeroase imunităţi, uzurpările, în fine, au dus la 
fragmentarea drepturilor comitale. Astfel că, între moştenitorii legitimi ai 
funcţionarilor franci şi simplii „puternici”, destul de norocoşi ori destul de abili 
pentru a fi adunat în mâinile lor un mare număr de seniorii şi de drepturi de 
justiţie, diferenţa a tins, din ce în ce mai mult, să se reducă la folosirea sau 
absenţa unui nume – el însuşi, de altfel, uneori uzurpat de anumiţi 
reprezentanţi laici ai bisericilor (precum „advocaţii” abaţiei Saint­Riquier, 
deveniţi conţi de Ponthieu), ba chiar, în Germania, de nişte bogaţi deţinători de 
alodii. Într­atât ideea de funcţie publică dispărea în faţa constatării, evidente, a 
puterii de fapt.
  În stabilirea sau întărirea acestor dominaţii, cu titluri şi raze variabile, se 
distinge o trăsătură comună: rolul jucat, ca punct de cristalizare, de către 
castele. „El era redutabil – spune Orderic Vital despre seniorul de Montfort – ca 
un om care dispunea de castele bine fortificate, păzite de garnizoane puternice”.
Nu mai evocăm aici imaginea unor simple case întărite, cu care se mulţumea, 
am văzut­o, mulţimea cavelerilor. Celebrele bastilles ale magnaţilor erau 
adevărate mici tabere militare cu solide fortificaţii. Turnul continua să existe, 
concomitent locuinţă a stăpânului şi ultim loc de apărare. Dar, în jurul său, 
una sau mai multe incinte circumscriau un spaţiu destul de întins în care se 
grupau clădirile rezervate fie pentru găzduirea trupelor, a servitorilor, a 
meşteşugarilor, fie pentru înmagazinarea redevenţelor sau a proviziilor. Aşa ne 
apare, din secolul al X­lea, acel castrum comital de la Warcq­sur­Meuse; tot 
aşa, după trecerea a două secole, acelea de la Bruges sau de la Ardres, de 
construcţie cu siguranţă mult mai perfecţionată, dar, în liniile fundamentale ale
planului lor, aproape aidoma. Primele dintre aceste citadele fuseseră înălţate, în
timpul invaziilor normande şi ungare, de către regii sau şefii marilor 
comandamente militare; şi niciodată, după aceea, ideea că dreptul de fortificare
era, în esenţa lui, un atribut al autorităţii publice nu s­a şters în totalitate. Din 
epocă în epocă, se vor califica drept nelegitime sau, după expresia anglo­
normandă, „drept adulterine”, castelele construite fără permisiunea regelui sau 
a prinţului. Regula, totuşi, nu avea altă forţă reală decât cea a autorităţii 
interesate să o facă să fie aplicată, şi doar consolidarea puterilor monarhice sau
teritoriale, începând din secolul al XH­lea, avea să­i redea un conţinut concret. 
Fapt încă şi mai grav: neputând să împiedice apariţia unor fortăreţe noi, regii şi
prinţii nu au reuşit cu mult mai bine să păstreze controlul acelora decât după 
ce, clădindu­le ei înşişi, le­au dat în paza unor „fideli”, cu titlu de fiefuri. 
Împotriva ducilor sau marilor cuii^i, s­au vaz, ui iiuicaiiuu­sc piupuu iui 
casiciam, şi ci u vasali gata să se transforme în întemeietori de dinastii.
  Or, aceste castele nu erau doar un adăpost sigur pentru stăpân şi uneori 
mtru supuşii lui. Ele constituiau de asemenea, pentru tot ţinutul înconjurător, 
reşedinţă administrativă şi centrul unei reţele de dependenţe. Ţăranii efectuau 
zi corvezile de fortificare şi veneau să­şi aducă redevenţele; vasalii din 
iprejurimi făceau aici de strajă şi adesea se spunea că din fortăreaţa însăşi – în 
Berry, din „marele turn” de la Issoudun – sunt conduse fiefurile lor. Acolo 
împărţea dreptatea; de acolo porneau toate manifestările sesizabile de toritate. 
Astfel că, în Germania, începând de la finele secolului al Xl­lea, uiţi conţi, 
incapabili de acum încolo să­şi exercite drepturile de comandă pe ită suprafaţa 
unei circumscripţii iremediabil îmbucătăţite, s­au obişnuit să locuiască, în 
titulatura lor, numele districtului (Gau) cu acela al principalei rtăreţe 
patrimoniale. Utilizarea acestei desemnări s­a extins uneori până la rsonaje 
încă şi mai ridicate în demnitate: Frederic I nu­1 trata, oare, pe ducele labiei 
drept duce de Staufen6? În Franţa, aproape cam în acelaşi timp s­a luat iceiul 
de a se considera castelanie teritoriul unei înalte justiţii. Dar încă şi ii rar avea 
să fie norocul unui castel acvitan, acela de Bourbon­irchambault: deşi posesorii
lui nu aveau rang de conte, el a dat naştere, în le din urmă, unui veritabil 
principat teritorial, al cărui nume a supravieţuit în ela al uneia dintre 
provinciile noastre – Bourbonnais – ca şi în patronimul ei ilustre familii. 
Turnurile şi zidurile care erau sursa vizibilă a puterii îi ­veau de etichetă, ca şi 
de justificare.
  3. DOMINAŢIILE ECLEZIASTICE
  Urmând tradiţia merovingiană şi romană, Carolingienii consideraseră 
întot­auna ca normală şi de dorit participarea episcopului la administraţia laică
a >cezei sale. Dar era cu titlu de colaborator sau, uneori, de supraveghetor al 
legatului regal: altfel spus, al contelui. Monarhiile din prima vârstă feudală 
mers mai departe: s­a ajuns ca pe episcop să­1 facă, în acelaşi timp, conte.
  Evoluţia a avut loc în două faze. Încă şi mai mult decât restul diocezei, 
işul în care se ridica biserica catedrală părea să fie plasat sub protecţia şi 
toritatea specială ale păstorului său. Pe când contele avea nenumărate ocazii a 
bate drumurile, episcopul îşi avea reşedinţa, de preferinţă, în „cetatea” sa. Zi de
primejdie, în timp ce oamenii lui ajutau la paza meterezelor, adesea istruite sau
reparate pe cheltuiala lui, iar hambarele sale se deschideau itru a­i hrăni pe 
asediaţi, el însuşi era deseori pus în situaţia de a­şi asuma nanda. 
Recunoscându­i, peste această fortăreaţă urbană şi peste primele sale
  Monumenta Boica, voi. XXIX, 1, no CCCCXCI, Wiirttemberger 
Urkundenbuch, voi. H. CCCLXXXIII.
  I moneda sau însăşi stăpânirea incintei, regii sancţionau o stare de fapt, 
socotită favorabilă pentru apărare. Aşa a fost cazul la Langres, din 887; la 
Bergamo, fără îndoială, în 904; la Toul, în 927; la Speyer, în 946 – ca să nu 
cităm, ţară cu ţară, decât cel mai vechi exemplu accesibil. Contele păstra 
cârmuirea teritoriilor înconjurătoare. Acest partaj câteodată avea să fie durabil. 
Timp de secole, oraşul Doornik (Tournai) 1­a avut pe episcopul său ori pe 
canonicul său de catedrală drept conte; contele de Flandra a fost conte al 
ţinutului înconjurător (Tournaisis). În alte părţi s­a preferat, în final, să i se 
atribuie episcopului întregul teritoriu. Concesionarea comitatului de Langres a 
urmat­o astfel, la un interval de şaizeci de ani, pe aceea a domeniului din 
oraşul Langres. Apoi, o dată cu îndătinarea acestor danii de comitate întregi, s­
a luat obiceiul să se sară peste etape: fără să fi fost vreodată, se pare, doar 
conţi de Reims, arhiepiscopii au devenit, în 940, conţi ai oraşului Reims şi ai 
regiunii Remois.
  Motivele care­i împingeau pe regi la aceste concesionări sunt evidente. Ei 
mizau pe două tablouri: Cerul şi Pământul. Acolo sus, sfinţii cu siguranţă se 
felicitau văzându­şi slujitorii în acelaşi timp înzestraţi cu venituri rentabile şi 
debarasaţi de vecini incomozi. Pe pământ, a­i da comitatul episcopului însemna
să predai comanda în mâini considerate mai sigure. Căci prelatul, care nu risca
deloc să­şi transforme funcţia în patrimoniu ereditar, a cărui numire era 
supusă asentimentului regelui – chiar dacă ea nu era pe faţă pronunţată de 
acesta – pe care, în fine, cultura şi interesele sale îl împingeau frecvent către 
partidul monarhic, nu constituia oare el, dacă ne gândim bine, în dezordinea 
statelor feudale, cel mai puţin recalcitrant dintre funcţionari? E semnificativ 
faptul că primele comitate încredinţate de regii germani episcopatului au fost, 
departe de oraşele­catedrale, anumite circumscripţii alpestre, a căror pierdere, 
închizând trecerile munţilor, ar fi compromis grav politica imperială.
  Cu toate acestea, pornită de la nevoi pretutindeni asemănătoare, 
instituţia a evoluat, în funcţie de ţară, în sensuri foarte diferite.
  În regatul francez, multe episcopii căzuseră, cu începere din secolul al X­
lea, în dependenţa prinţilor teritoriali, ba chiar a unor simpli conţi. Rezultatul a
fost că un număr destul de mic de episcopi, grupaţi mai ales în Franţa propriu­
zisă şi în Burgundia, au obţinut ei înşişi puterile comitale. Doi dintre ei, cel 
puţin, la Reims şi la Langres, au părut un moment că sunt pe punctul de a 
întemeia principate adevărate, reunind în jurul circumscripţiei centrale, pe care
o guvernau ei înşişi, o constelaţie de comitate vasale. În războaiele din secolul 
al X­lea, nici o forţă militară nu a fost mai des citată, nici cu mai mult respect, 
decât „cavalerii bisericii din Reims”. Dar, strânse între principatele laice vecine, 
victime de altfel ale infidelităţii propriilor lor feudatari, aceste întinse dominaţii 
ecleziastice par să fi slăbit cu repeziciune. Începând din secolul al Xl­lea, 
episcopii­conţi, de orice categorie, nu au, împotriva forţelor inamice, alt refugiu 
decât acela de a se lega din ce în ce mai strâns de regalitate.
  A. Wv.„*, o u. g”unzare comitală. Totuşi, către sfârşitul secolului al
  X­lea, s­au văzut înmulţindu­se rapid, în folosul episcopilor, atribuirile de
comitate întregi, ba chiar de grupe de comitate: astfel că, privilegiile de 
imunităţi şi tot felul de concesiuni diverse adăugându­se la aceste donaţii, în 
juţini ani s­au creat importante autorităţi teritoriale bisericeşti. In mod vizibil, 
egii se raliaseră, deşi cu regret, la ideea că, pentru a lupta împotriva acaparării 
mterilor locale de către magnaţi recalcitranţi şi mai ales de către duci, nu exista
iici o armă mai bună decât puterea temporală a prelaţilor. Este izbitor faptul că 
ceste teritorii ecleziastice au fost numeroase şi puternice mai ales acolo unde 
ucatele fuseseră fie şterse de pe hartă – ca în Franconia – fie, ca în vechea 
orenă Renană sau în Saxonia Occidentală, lipsite de orice dominaţie eficientă 
sste o parte din vechea lor arie. Deznodământul avea, totuşi, în final, să 
mtrazică aceste calcule. Lunga ceartă dintre papi şi împăraţi şi triumful, acar 
parţial, al reformei ecleziastice au făcut ca episcopii germani, începând n 
secolul al XH­lea, să se considere tot mai puţin ca nişte funcţionari ai onarhiei, 
şi, cel mult, doar ca vasalii ei. Aici demnitatea de prinţ bisericesc a irşit prin a 
se situa mai târziu, pur şi simplu, printre elementele de dezbinare cadrul 
statului naţional.
  În Italia lombardă şi – deşi într­un grad mai mic – în Toscana, politica 
penală a urmat la început aceleaşi direcţii ca în Germania. Cu toate acestea, 
[omerările de comitate, în stăpânirea unei aceleiaşi biserici, au fost aici mult i 
rare, iar evoluţia a dus la rezultate binişor diferite. În spatele episcopuluiâte s­a
ivit foarte repede o nouă putere: aceea a comunei urbane. Putere ilă, în multe 
privinţe, dar care a ştiut, în cele din urmă, să utilizeze, în
  ) sul propriilor sale ambiţii, armele pregătite de foştii seniori ai cetăţii.
  ; sea, tocmai în calitate de moştenitori ai episcopului sau ascunzându­se 
îrătul numelui acestuia, s­au văzut” cu începere din secolul al XH­lea, ile 
republici oligarhice ale oraşelor lombarde afirmându­şi independenţa şi 
nzându­şi dominaţia peste şesurile înconjurătoare.
  Ar fi de altfel un exces de rafinament juridic să vrei, în vreo ţară, să ileşti 
jp> distincţie prea riguroasă între biserica înzestrată cu comitate şi cea, lipsită 
de orice concesiuni de acest soi, posedă totuşi destule seniorii
  : ficiind de imunitate, destui vasali, ţărani, justiţiabili pentru a trece, 
aproape acelaşi motiv, drept adevărată putere teritorială. Pretutindeni, solul 
dentului era brăzdat de frontierele acestor mari „libertăţi” ecleziastice.
  Iea, şiruri de cruci le jalonau contururile, asemănătoare, după expresia 
lui r, cu tot atâtea „coloane ale lui Hercule”, de netrecut pentru profani7. De 
cut, cel puţin, în principiu. În practică, lucrurile au stat destul de diferit. În 
noniul sfinţilor şi al săracilor aristocraţia laică a ştiut să găsească unul
  SUGER, ViedeLouis VI, ed. WAQUET, pag. 228.
  Dintre alimentele preferate ale poftei sale de bogăţie şi de putere: cu 
ajutorul unor înfeudări, smulse sub ameninţare sau obţinute prin complezenţa 
unor prieteni prea binevoitori; câteodată, prin spolierea cea mai făţiş brutală; în
fine ­cel puţin între graniţele fostului stat carolingian – prin utilizarea 
deturnată a instituţiei de „patronaj” (avouerief.
  Atunci când prima legislaţie carolingiană a regularizat funcţionarea 
imunităţilor, se părea că se impune necesitatea de a asigura fiecărei biserici 
imuniste un reprezentant laic, însărcinat în acelaşi timp să ţină, chiar în 
seniorie, adunările judiciare autorizate şi să­i înfăţişeze, în faţa tribunalului 
contelui, pe supuşii care, chemaţi să compară aici, nu mai puteau fi căutaţi 
direct, pe teritoriul de acum încolo scutit de ingerinţe, de către funcţionarii 
aparţinând regelui. Această creaţie răspundea unei duble intenţii, conforme, în 
chiar dualitatea ei, cu orientările fundamentale ale unei politici foarte 
conştiente de ţelurile sale: să evite abaterea clericilor şi mai ales a călugărilor 
de la îndatoririle condiţiei lor către obligaţii profane; ca preţ al recunoaşterii 
oficiale acordate jurisdicţiilor senioriale, să le insereze pe acestea din urmă într­
un sistem judiciar bine definit, ordonat şi controlat. Nu numai că fiecare 
biserică, dotată cu imunitate, a trebuit aşadar să­şi aibă „advocatul” ei (avoue, 
advocatus) sau „advocaţii” ei. Dar însăşi alegerea acestui agent va fi 
supravegheată îndeaproape de autoritatea publică. Acest avoue carolingian, 
într­un cuvânt, chiar dacă era în serviciul episcopului sau al mănăstirii, juca 
totuşi, pe lângă ei, rolul unui soi de delegat al monarhiei.
  Prăbuşirea edificiului administrativ clădit de Carol cel Mare nu a adus cu
sine dispariţia instituţiei. Aceasta însă s­a denaturat profund. La origine, fără 
îndoială, „advocatul” fusese remunerat prin atribuirea unui „beneficiu” (bien­
faii), luat din patrimoniul bisericii. Atunci când noţiunea de funcţie publică a 
intrat în umbră în faţa triumfului legăturilor de dependenţă personală, oamenii 
au încetat în genere să­1 mai considere pe „advocat” ca ataşat regelui, căruia 
nu îi presta omagiu, pentru a nu mai vedea în el decât pe vasalul episcopului 
sau al călugărilor. De acum înainte, alegerea acestora va hotărî în mod liber 
asupra numirii sale. Cel puţin până în momentul în care, foarte repede, în 
pofida unor rezerve de drept, fieful său, ca şi celelalte, împreună cu funcţia, a 
devenit practic ereditar.
  În acelaşi timp, rolul „advocatului” crescuse foarte mult. Mai întâi ca 
judecător. După ce imunităţile au acaparat cauzele „de sânge”, în loc să­i 
conducă pe criminali la adunarea judiciară a contelui, îl vedem, de acum 
încolo, mânuind el însuşi arma de temut a înaltei justiţii (haute justice). In plus
el nu mai era doar judecător. În tulburările din jur, bisericilor le trebuiau 
căpetenii de război pentru
  Nu există nici un studiu amănunfit privind această avouerie 
postcarolingiană în Franţa; este una dintre lacunele cele mai grave ale 
cercetărilor asupra evului mediu şi una dintre cele mai lesne de acoperit. În 
Germania, instituţia a fost îndeosebi examinată – nu fără un anumit abuz 
teoretic – în raporturile ei cu sistemul judiciar.
  Un protector eficace, bisericilor le trebuiau apărători mai apropiaţi pentru
a le mra paza unor bunuri permanent ameninţate. Ele au socotit că­i găsesc 
atât pe i cât şi pe ceilalţi în reprezentanţii laici cu care le înzestrase legislaţia 
marelui) ărat; şi chiar aceşti războinici profesionişti s­au grăbit, după toate 
aparenţele, d ofere, ba chiar să­şi impună serviciile pentru însărcinări care 
făgăduiau să fie jate în onoruri şi în câştiguri. De unde, o veritabilă deplasare a 
centrului de vitate a misiunii. Din ce în ce mai mult, când textele se străduiesc 
să inească natura instituţiei „patronajului” (avouerie) ori să justifice 
remuneraţiile ute insistent de „advocat” (avoue), ele pun accentul tocmai pe 
ideea de tecţie. In paralel, s­a modificat recrutarea lor. „Advocatul” carolingian 
fusese, fapt, un funcţionar destul de modest. În secolul al X­lea, primii printre 
„cei ernici”, chiar membrii neamurilor de conţi, nu se mai dădeau la o parte să 
îndească un titlu care odinioară li s­ar fi părut mult sub rangul lor.
  Totuşi fărâmiţarea, care a fost atunci soarta comună a atâtor drepturi, 
nu 1­a ţat nici pe acesta. Legislaţia carolingiană pare să fi prevăzut, pentru 
zările cu posesiuni pe spaţii întinse, prezenţa unui „advocat” la fiecare nitat. 
Dar numărul lor s­a înmulţit curând. La drept vorbind, în Germania şi 
Lotharingia unde, orice s­ar spune, instituţia s­a îndepărtat cel mai puţin de 
acterul ei originar, aceşti avoues locali, frecvent numiţi sous­avoues 
ibadvocaţi„), au rămas în principiu delegaţii şi, de obicei, vasalii fie ai vocatului”
general al bisericii, fie ai unuia sau ai altuia dintre cei doi sau trei 
vocaţi„ generali, între care aceasta îşi repartizase bunurile. În Franţa, aşa n era 
de aşteptat, fragmentarea a fost împinsă mai departe: astfel că, până la ia, nu a
mai existat nici o proprietate ori un grup de proprietăţi cât de cât jortant care 
să nu dispună de „apărătorul„ său particular, recrutat printre entaţii mijlocii 
din vecinătate. Şi acolo, totuşi, personajul, în mod obişnuit i sus plasat, căruia 
îi revenea paza episcopiei sau a mănăstirii, în această itate, depăşea cu mult, 
prin venituri şi putere, puzderia de mici protectori aii. Se întâmpla de altfel ca 
acest magnat să fie deopotrivă „advocat„ al nunităţii religioase şi „proprietarul” 
ei – căci ţineţi seama înainte de toate că desemna abatele – ba chiar era posibil 
să fi luat el însuşi, deşi laic, titlul iţial: confuzie de noţiuni absolut 
caracteristică unor vremi sensibile la forţa rilor de fapt mai mult decât la 
subtilităţile juridice.
  „Advocatul” nu dispunea doar de fiefuri adesea foarte importante, ataşate
icţiei sale. Chiar aceasta îi permitea să­şi extindă până şi asupra pământurilor 
ericii drepturile de comandă şi să perceapă de aici redevenţe profitabile. În 
rmania, mai mult ca în alte părţi, devenind protector, el rămăsese totodată şi 
lecător. Pretextând vechiul principiu care le interzicea clericilor să facă sare de 
sânge, un mare număr de Vog? Germani au reuşit să monopolizeze
  Vogt = în prezent „prefect, guvernator”.
  — Nota trad.
  P
  Forţa relativă a monarhiei şi fidelitatea ei faţă de tradiţia carolingiană au 
contribuit la înlesnirea acestei confiscări. Căci, dacă, şi acolo, regii trebuiseră 
să renunţe la desemnarea „advocaţilor”, măcar continuau să le dea, în 
principiu, învestitura de ban, adică a dreptului de a constrânge. Lipsiţi de 
această delegare de putere, care trecea astfel direct de la suveran la vasalul lor, 
în ce calitate şi­ar fi arogat călugării drepturi de „înalţi justiţiari”? De­abia dacă 
reuşeau să păstreze facultatea de a­i pedepsi pe dependenţii care erau legaţi de 
ei în modul cel mai strâns, servitorii lor sau şerbii lor. În Franţa, unde toate 
legăturile fuseseră tăiate între autoritatea regală şi „advocaţi”, împărţirea 
jurisdicţiilor s­a operat după regulile cele mai variabile; iar această dezordine, 
preferabilă fără îndoială ordinii germane, a servit intereselor ecleziastice. Vai, ce
de „exacţiuni”, în schimb – ca să vorbim în stilul „cartelor” – impuse 
pretutindeni ţăranilor dependenţi ai bisericilor de către „apărătorii” lor, reali 
sau pretinşi! La drept vorbind, chiar în Franţa, unde instituţia „patronajului” 
(avouerie) căzuse în mâinile a nenumăraţi mici tirani săteşti, deosebit de aprigi 
în goana după câştig, această protecţie nu a fost poate întotdeauna aşa de 
iluzorie pe cât istoriografia clericală ar vrea să o facă crezută. O diplomă a lui 
Ludovic al Vl­lea, redactată totuşi, după toate aparenţele, într­o abaţie, nu o 
consideră totuşi „extrem de necesară şi în întregime utilă”? 10 Dar ea se 
cumpăra incontestabil foarte scump. Serviciu de ajutor, sub toate formele sale, 
de la corvoada rurală la găzduire, de la participarea la oaste până la lucrările de
fortificaţii; rente în ovăz, în vin, în găini, în bani, perceperi de redevenţe pe 
ogoare şi încă şi mai des (căci satul era, înainte de toate, cel care trebuia 
apărat) pe colibe.: ar fi aproape infinită lista a tot ceea ce ingeniozitatea 
„advocaţilor” a ştiut să scoată de la unii ţărani cărora nu le erau seniori direcţi. 
Într­adevăr, cum scrie Suger, ei îi „înghiţeau pe nemestecate”11.
  Secolul al X­lea, prima jumătate a celui de al Xl­lea au fost vârsta de aur 
a „patronajelor” (avoueries): pe continent, bineînţeles, căci Anglia, străină de 
exemplul carolingian, nu a cunoscut niciodată instituţia respectivă. Apoi, 
biserica, reînsufleţită de efortul gregorian, a trecut la ofensivă. Prin acorduri, 
prin hotărâri judecătoreşti, prin răscumpărări, graţie şi concesiunilor obţinute 
gratuit ca semn de pocăinţă sau de cucernicie, ea a reuşit încetul cu încetul să­
i îngrădească pe „advocaţi” în exercitarea unor drepturi strict definite şi reduse 
în mod progresiv. Fără îndoială că va fi nevoită să le lase bucăţi mari din 
vechiul său patrimoniu. Indubitabil, ei continuau să­şi întindă, pe multe dintre 
pământurile sale, puterile de justiţiari şi să perceapă de aici unele redevenţe, a 
căror origine era din ce în ce mai puţin bine înţeleasă. Ţăranii, pe de altă parte, 
nu trăseseră întotdeauna prea mare folos din acţiunea perseverentă a 
stăpânilor
  Mem. Soc. Archeol. Eure­et­Loir, voi. X, pag. 36, şi Gallia christ., voi. VIII,
instr., col. 323. U De rebus, ed. LECOY DE LA MARCHE, pag. 168.
  I plătită de acum încolo seniorului episcop ori seniorilor călugări, în loc 
să gă să­1 îmbogăţească pe vreun nobil de ţară vecin. Dar, sacrificiile tabile o 
dată consimţite, puterea seniorială a bisericii scăpa de unul dintre nai 
insidioase pericole care o vor fi ameninţat­o.
  Zu toate acestea, constrânşi să renunţe la exploatarea unor resurse oară 
accesibile aproape nelimitat şi fără de care multe neamuri cavalereşti recut n­ar
fi reuşit niciodată să iasă din mediocritatea lor iniţială, leietorii unor dinastii 
mici şi mijlocii suportau în principal consecinţele nei. „Advocaţii” (avoues) 
locali, către sfârşitul celei de a doua vârste le, fuseseră făcuţi aproape 
inofensivi. „Patronajele” {avoueries) generale iau. Regii şi foarte înalţii baroni 
fuseseră, dintotdeauna, principalii lor ri. Şi deja se vedeau monarhiile începând
să revendice o „protecţie” e) universală asupra tuturor bisericilor din statele lor.
De altfel, dacă jpi, capituli sau mănăstiri îndrăzniseră să respingă oneroasele 
servicii ale mărunţi apărători, aceasta se întâmplase tocmai deoarece, pentru a 
le ­a securitatea, se puteau mulţumi de acum înainte cu sprijinul, redevenit e, 
al marilor cârmuiri monarhice sau princiare. Or şi această protecţie, rent de ce 
nume purta, trebuise întotdeauna să fie cumpărată, prin servicii grele şi prin 
contribuţii în bani, a căror povară a devenit mereu tot mai toare. „Se cuvine ca 
bisericile să fie bogate”, îl punea să spună, cu ate, pe Henric al II­lea al 
Germaniei, un falsificator din secolul al XH­lea; cu cât mai mult e încredinţat, 
cu atât mai mult e pretins„.12 Inalienabile, în piu, ferite prin însăşi natura lor, 
de veşnicul pericol al partajelor sorale, stăpânirile ecleziastice fuseseră, de la 
început, într­o lume bătoare, un element deosebit de stabil. Ele aveau să 
constituie un tnent cu atât mai preţios în mâinile marilor puteri, în momentul 
regrupării ile a forţelor.
  — Î”/;”
  Diplom. Regum et imperatorum, voi. III, no. 509.
  ^/i ul u L al i v ­iea DEZORDINEA ŞI LUPTA ÎMPOTRIVA DEZORDINII
  1. LIMITELE PUTERILOR
  Vorbim frecvent despre state feudale. Cu siguranţă, noţiunea nu era 
străină bagajului intelectual al erudiţilor; textele rostesc câteodată vechiul 
cuvânt respublica. Alături de obligaţiile către stăpânul direct, morala politică le 
recunoştea şi pe cele ce se impuneau faţă de această autoritate mai înaltă. 
Cavalerul, spune Bonizon de Sutri, trebuie „să nu­şi cruţe viaţa pentru a o 
apăra pe cea a seniorului său, iar pentru binele statului, să lupte până la 
moarte”.1 Dar imaginea astfel evocată era foarte diferită de cea pe care ne­am 
face­o noi azi. Ea avea îndeosebi un conţinut mult mai modest.
  Ar fi lungă lista activităţilor care pentru noi sunt inseparabile de ideea de 
stat şi pe care statele feudale, totuşi, le­au ignorat în totalitate. Învăţământul 
aparţinea bisericii. La fel, asistenţa socială, care se confunda cu caritatea. 
Lucrările publice erau lăsate la iniţiativa celor care aveau nevoie de ele sau a 
micilor puteri locale; ruptură dintre toate cea mai evidentă faţă de tradiţia 
romană, chiar de cea a lui Carol cel Mare. Cârmuitorii nu au reînceput să aibă 
asemenea griji înainte de secolul al XH­lea, şi încă şi mai puţin, la acea dată, în
monarhii, ca şi în anumite principate cu o evoluţie precoce: Anjou al lui Henric 
Plantagenetul, constructor al digurilor de pe Loara; Flandra, care îi datorează 
contelui său, Filip de Alsacia, câteva canale. A trebuit să fie aşteptat secolul 
următor pentru a vedea regi sau prinţi intervenind, aşa cum o făcuseră 
Carolingienii, în fixarea preţurilor şi schiţând, cu timiditate, o politică 
economică. La drept vorbind, începând dintr­a doua vârstă feudală, adevăratele
păstrătoare ale unei legislaţii destinate bunăstării fuseseră, aproape în 
exclusivitate, nişte autorităţi cu o rază de acţiune mai restrânsă şi, prin natura 
lor, cu totul străine feudalităţii propriu­zise: oraşele, preocupate, aproape de la 
constituirea lor în comunităţi autonome, de şcoli, de spitale şi de reglementări 
privind economia.
  De fapt, regele sau înaltul baron are trei îndatoriri fundamentale, şi nu le
are decât pe acelea: prin cucernice ctitorii şi prin protecţia acordată adevăratei 
credinţe, să asigure mântuirea spirituală a poporului său; să­1 apere pe acesta 
împotriva inamicilor din afară – funcţie de protecţie la care se adaugă, atunci 
când se poate, cucerirea, determinată atât de idealul de onoare cât şi de dorinţa
de putere ­; în sfârşit, să facă să domnească dreptatea şi pacea internă. Aşadar,
' XLV, pag. 248.
  Lunea sa împunanuu­i, întuinc ut iuaii^, ia­i uouuţa pv m vuum. ^, ^uu 
y ~” el se războieşte, pedepseşte, reprimă mai degrabă decât administrează. De 
el, însărcinarea astfel înţeleasă era deja destul de grea.
  Căci una dintre trăsăturile comune tuturor stăpânirilor este, dacă nu 
tocmai nciunea lor, cel puţin caracterul mereu intermitent al eficacităţii lor; şi 
astă tară nu apare niciodată mai vizibil ca acolo unde ambiţiile sunt mai ti şi 
aria de acţiune pretinsă este mai vastă. Când un duce de Bretania, în! 7, se 
recunoaşte incapabil să protejeze una din mănăstirile sale contra priilor lui 
cavaleri, el nu dezvăluie prin aceasta decât şubrezenia unui îcipat teritorial 
mediocru. Dar, printre suveranii a căror forţă e trâmbiţată cel i tare de 
cronicari, nu vom găsi măcar unul care să nu fi petrecut ani lungi buşind 
revoltele. Cel mai mic grăunte de nisip ajunge uneori să oprească canismul. Un 
mic conte rebel care se fortifică în bârlogul său, şi iată­1 pe) ăratul Henric al II­
lea reţinut timp de trei luni.2 Am întâlnit deja principa­: cauze ale acestei lipse 
de forţă: încetineala şi dificultăţile legăturilor; enţa de rezerve monetare; 
necesitatea, spre a exercita o autoritate veritabilă, a avea un contact direct cu 
oamenii. În 1157, spune Otto de Freising, care, 1 aceasta, crede cu naivitate că 
îşi laudă eroul, Frederic Barbarossa: „s­a poiat în Nordul Alpilor; prin prezenţa 
sa fu redată pacea francilor” ­îlegeţi germanilor ­; „prin absenţa sa, luată 
italienilor”. Adăugaţi, fireşte, icurenţa tenace a legăturilor personale. În plin 
secol al XlII­lea, un cutumiar icez încă mai recunoaşte că există cazuri în care 
vasalul „absolut devotat”) al unui baron se poate război în mod legal cu regele 
său, îmbrăţişând iza seniorului său3.
  Cele mai luminate spirite concepeau limpede continuitatea statului. Lui 
nrad al II­lea al Germaniei, capelanul său îi atribuie această expresie: „Când 
pare regele, regatul rămâne, asemenea corăbiei al cărei căpitan a murit”. Dar 
nenii din Pavia, cărora li se adresa această mustrare, erau fără îndoială mult i 
aproape de opinia comună, atunci când negau că li se poate imputa ca o tnă 
distrugerea palatului imperial. Căci, spuneau ei, aceasta s­a întâmplat în ipul 
interregnului. „Noi l­am slujit pe împăratul nostru atât cât a trăit; el e irt, nu 
mai aveam nici un rege”. Persoanele prudente nu întârziau să ermine 
confirmarea de către noul suveran a privilegiilor pe care li le >rdase 
predecesorul său şi, în plin secol al XH­lea, nişte călugări englezi nu temeau să 
susţină în faţa curţii regale că un edict care se abate de la o veche ximă nu 
trebuia să aibă putere decât pe timpul vieţii autorului său.4 Cu alte/inte, din 
ideea abstractă a puterii se separa greu imaginea concretă a îducătorului. 
Chiar şi regii reuşeau cu dificultate să se ridice deasupra unui
  2 Cartulaire de Redon, ed. DE COURSON, pag. 298, no CCCXLVII; cf. pag
449 – S. *SCH, Jahrbucher des d. Reiches unter Heinrich II, voi. III, pag. 174.
  Et. De Saint­Louis, I, 53.”_­
  BIGELOW, Placita Anglo­Normannica, pag. 145. ÎJC * cruciadă, hotărăşte
modul în care va trebui să i se folosească averea, temelia indispensabilă a 
oricărei puteri monarhice, dacă el moare în timpul călătoriei în Ţara Sfântă. 
Dacă fiul său îi supravieţuieşte, numai jumătate din avere va fi împărţită în 
milostenii; toată, în schimb, dacă acest copil moare înaintea tatălui. Să nu ne 
imaginăm totuşi, de drept şi cu atât mai puţin de fapt, un regim al 
absolutismului personal. Conform codului de bună guvernare, pe atunci 
universal admis, nici un cârmuitor, oricare ar fi fost el, nu putea decide nimic 
important fără să se fi sfătuit. Nu cu poporul, desigur. Nimeni nu considera că 
acesta trebuia să fie întrebat direct sau prin aleşii săi. Ca reprezentanţi 
naturali, nu­i avea el, potrivit proiectului divin, pe cei puternici sau pe cei 
bogaţi? Aşadar, de la principalii săi supuşi şi de la vasalii săi personali va cere 
părerea regele sau prinţul: într­un cuvânt, de la curtea sa, în sensul vasalic al 
termenului. Cei mai trufaşi monarhi nu uită niciodată să reamintească în 
dimplomele lor această consultare necesară. Nu mărturiseşte, oare, împăratul 
Otto I că o lege, a cărei promulgare era prevăzută pentru o adunare anume, nu 
a putut fi făcută publică acolo „din cauza absenţei unor mari nobili”? 5. 
Aplicarea mai mult sau mai puţin strictă a acestei reguli depindea de echilibrul 
forţelor. Dar nu fusese niciodată prudent să o încalce prea făţiş. Căci singurele 
ordine pe care supuşii de un rang ceva mai ridicat se considerau obligaţi să le 
respecte cu adevărat erau acelea care fuseseră date, chiar dacă nu totdeauna 
cu asentimentul lor, cel puţin în prezenţa lor. În această incapacitate de a 
concepe legătura politică altfel decât sub aspectul de „faţă în faţă”, 
recunoaştem, o dată în plus, una dintre cauzele profunde ale fărâmiţării 
feudale.
  2. VIOLENŢA ŞI NĂZUINŢA CĂTRE PACE
  Un tablou al societăţii feudale, mai ales din prima sa vârstă, s­ar 
condamna de la sine să nu redea decât o imagine de­a dreptul infidelă a 
realităţii dacă, grijulii numai faţă de unele instituţii juridice, am îngădui să se 
uite că omul trăia pe atunci într­o stare de perpetuă şi dureroasă nesiguranţă. 
Nu era, ca azi, neliniştea adâncă faţă de pericolul atroce, dar colectiv şi 
intermitent, pe care îl întreţine latent o lume de naţiuni înarmate. Şi nici – sau 
cel puţin nu mai cu seamă – teama de forţele economice care­1 sfarmă pe cel 
mic sau pe cel nenorocos. Ameninţarea, care era de fiecare zi, apăsa fiece destin
individual. Ea lovea trupul însuşi, ca şi bunurile. De altfel, nu există nici o 
pagină din analiza noastră în care războiul, omorul, abuzul de putere să nu fie 
văzute cel puţin ca profilându­li­se umbrele. Vor fi suficiente câteva cuvinte 
acum pentru a reuni cauzele care din violenţă au făcut cu adevărat semnul 
distinctiv al unei epoci şi al unui sistem social.
  Constitutiones regum et imp., voi. I, no. XIII, pag. 28­29.
  , QUpa ce imperiul rujmaii ai ucin^uui va n z tronul august, nici un om 
nu se va mai încrede decât în spadă”: astfel: a, sub aparenţă de profeţie, către 
mijlocul secolului al EX­lea, un cleric iavenna, care văzuse şi deplânsese 
dispariţia marelui vis imperial ngian.6 Contemporanii şi­au dat seama clar de 
aceasta: efect ea însăşi, în măsură, al unor nestăpânite deprinderi de 
dezordine, slăbiciunea statelor izase, la rândul ei, dezlănţuirea râului. La fel, 
invaziile care, lăsând să idă pretutindeni omuciderea şi jaful, au lucrat în plus, 
atât de eficient, la narea vechilor structuri ale puterilor. Dar violenţa era legată 
de însuşi ii structurii sociale şi al mentalităţilor.
 
  [&, violenţa, era în economie; într­o vreme cu schimburi comerciale rare 
şi le, ce mijloc mai sigur, pentru a deveni bogat, decât când prada, când iunea? 
O întreagă clasă dominatoare şi războinică trăia mai ales din ta, iar un călugăr,
cu indiferenţă, îl putea pune pe un mic senior să spună, cartă: dau acest 
pământ „liber de orice redevenţă, de orice plată silită sau e orice corvoadă. Şi de
toate acele lucruri pe care, prin violenţă, cavalerii iceiul să le smulgă de la 
săraci”7.
  Ia, violenţa, era în justiţie: în virtutea principiului cutumiar care, cu 
timpul, ea să legitimeze aproape orice uzurpare; ca urmare, de asemenea, a 
tradiţiei înrădăcinate care îi recunoştea individului sau unui mic grup, sau 
chiar îi lea datoria de a­şi face singur dreptate. Responsabilă de o infinitate de; 
sângeroase, „vendeta” (lafaide) familială nu era singura formă de execuţie nală 
care a pus permanent în pericol ordinea publică. Atunci când adunările ice îi 
interziceau victimei unui prejudiciu material, real sau fictiv, să se gubească 
direct, luând unul dintre bunurile autorului daunei, ele ştiau că z realmente 
prin aceasta una dintre cele mai frecvente ocazii de zâzanie. Violenţa, în fine, 
făcea parte din moravuri, deoarece, prea puţin capabili înăbuşe prima 
răbufnire, puţin sensibili, din punct de vedere nervos, la ea durerii, puţin 
respectuoşi faţă de viaţă, în care nu vedeau decât o stare itorie înainte de 
Eternitate, oamenii mai erau şi foarte înclinaţi să­şi facă o iune de onoare din 
etalarea cvasianimală a forţei fizice. „în fiecare zi ­către 1024 episcopul 
Burchard de Worms – se comit omoruri, în felul ilelor sălbatice, între 
dependenţii catedralei Saint­Pierre. Se aruncă unul a altuia din cauza beţiei, 
din orgoliu sau pentru nimica toată. În cursul an, treizeci şi cinci de şerbi de la 
Saint­Pierre, absolut nevinovaţi, au fost îţi de alţi şerbi ai bisericii; iar ucigaşii, 
departe de a se pocăi, se fălesc cu l lor”. Aproape un secol mai târziu, o cronică 
engleză, lăudând marea pace re Wilhelm Cuceritorul o instaurase în regatul 
său, nu considera că poate şa mai bine deplinătatea ei decât prin aceste două 
trăsături: de acum
  5.5. Rer, Langob. Saec. VI­IX (Mon. Germ.), pag. 385, c. 166.
  Cartulaire de Saint­Aubin d'Angers, ed. B. de BROUSSILLON voi. II no. 
DCCX 1138, p, j p CI, oricine poate străbate Anglia, cu chimirul plin de aur, 
fără pericol8. Însemna să se descopere în mod naiv dubla rădăcină a celor mai 
obişnuite rele: răzbunarea care, după ideile timpului, putea pretexta o 
justificare morală; dar şi hoţia la drumul mare, în toată goliciunea ei.
  Totuşi, de aceste brutalităţi suferea, la urma urmelor, toată lumea, iar 
şefii, mai mult decât oricine, îşi dădeau seama de dezastrele pe care le 
aduceau. Astfel încât, din adâncurile acestei epoci zbuciumate se ridică, cu 
toată forţa unei năzuinţe către cel mai preţios şi mai inaccesibil dintre „darurile
lui Dumnezeu”, un îndelung strigăt de pace. Înţelegând, înainte de toate, pacea 
interioară. Pentru un rege, pentru un prinţ, nu exista un elogiu mai frumos 
decât titlul de „pacific”. Cuvântul trebuie înţeles în sensul său cel mai deplin: 
nu cel care acceptă pacea, ci cel care o impune. „Să fie pace în regat”: aşa se 
face rugăciunea în ziua încoronării. „Binecuvântaţi să fie cei care fac pace”, va 
exclama Ludovic cel Sfânt. Comună tuturor puterilor, această preocupare se 
exprimă uneori în termeni de o candoare înduioşătoare. Acelaşi rege Knut, 
despre care un poet de curte zisese: „tu erai foarte tânăr, o Prinţe, când deja, pe
măsură ce înaintai, se vedeau arzând locuinţele oamenilor”, ascultaţi­1 ce 
spune în legile sale înţelepte: „Vrem – spune el – ca orice om, peste doisprezece 
ani, să jure că nu va fura niciodată şi nici nu se va face complice al vreunui 
hoţ”.9 Dar, cum tocmai marile puteri temporale erau ineficiente, s­a văzut 
dezvoltându­se, în afara autorităţilor legale şi sub imboldul bisericii, un efort 
spontan pentru organizarea acestei ordini atât de dorite.
  3. PACE ŞI „TREVE DE DIEU”10'11
  Asociaţiile de pace au luat naştere în adunările episcopale. La clerici, 
sentimentul solidarităţii umane se hrănea din imaginea creştinătăţii, concepută
  8 Constitutiones, voi. I, pag. 643, c. 30 – Two ofthe Saxon Chronicles, ed. 
PLUMMER, voi. I, pag 220 – Este imposibil să se strângă povestirile. S­ar 
impune totuşi, pentru a putea sesiza adevărata înfăţişare a epocii. De exemplu, 
Henric I al Angliei nu a lăsat reputaţia unui animal sălbatic. Vedeţi, totuşi, în 
lucrarea lui Orderic Vital, cum după ce soţul unei dintre ficele sale bastarde, a 
pus să i se scoată ochii fiului unui castelan regal, el a ordonat la rândul lui să 
fie orbite şi mutilate propriile sale nepoate.
  M. ASHDOWN, English and Norse documents relating to the reign of 
Ethelred the Unready, 1930, pag. 137.
  — KNUT, Lois, voi. II, pag 21.
  Lucrările privind istoria „păcilor lui Dumnezeu” (mai ales HUBERTI, 
CXXXVII; <JORIS, CXXXIX) conţinând numeroase referinţe, uşor de găsit, vom 
fi de acord să nu ne mire găsirea, în cele ce urmează, a unui număr mare de 
citate fără trimitere bibliografică. ^ _ Treve = armistiţiu, încetare temporară a 
oricărui act de ostilitate; Treve de Dieu (termen istoric) ~im f600^ a' X­lea şi al 
Xl­lea, suspendare a războaielor feudale ordonată de biserică, în anumite zile 
ale săptămânii şi în anumite perioade ale anului (cf. şi pag. 150­151).
  — Nota trad.
  IIIU tUipui lllionv^ ai xviaiiLuiLuiiuui. I­til/i uil cicşilll sa liu uinuai^ uni 
aii in„, spun, în 1054, episcopii din provincia Narbonne; „căci a omorî un in, nu
este nici o îndoială că aceasta înseamnă a vărsa sângele lui Cristos”. Actică, 
biserica se ştia deosebit de vulnerabilă. În fine, ea considera ca o ie proprie să­i 
protejeze, împreună cu membrii ei, pe toţi cei slabi, acele abiles personae a 
căror tutelă i­o încredinţase dreptul canonic. Fotuşi, cu tot caracterul ecumenic
al instituţiei­mamă (biserica), şi cu jţia ajutorului tardiv dat de papalitatea 
reînnoită, mişcarea, la originile a fost specific franceză, şi în mod particular, 
acvitană. Născută, se pare,
  989, lângă Poitiers, la conciliul de la Charroux, pe care, din marca de la 
ţa cu Spania până în Berry sau până la Ron, aveau să­1 urmeze curând: roase 
sinoduri, această mişcare pacifistă e văzută propagându­se în undia şi în 
nordul regatului, doar în a doua decadă a secolului al Xl­lea. A prelaţi din 
regatul din Arles (Burgundia) şi abatele de la Cluny s­au, în 1040 şi 1041, 
propagandiştii săi pe lângă episcopii din Italia. Fără succes, se pare12. Lorena 
şi Germania nu au fost atinse în mod serios spre sfârşitul secolului; Anglia, 
niciodată. Diferenţele de structură că explică uşor particularităţile acestei 
dezvoltări. Atunci când, în 1023, opii de Soissons şi de Beauvais, formând o 
asociaţie de pace, l­au invitat onfratele lor din Cambrai să li se alăture, acest 
prelat, dependent agant) ca şi ei de metropola din Reims, care era situată în 
Franţa, dar; al Imperiului, a refuzat: ar fi „neconvenabil”, a spus el, ca un 
episcop să îestece în ceea ce le aparţine regilor. În Imperiu, mai ales la 
episcopatul rial, ideea de stat era încă foarte vie, şi statul însuşi nu părea aici 
complet abil să­şi îndeplinească misiunea. La fel, în Castilia şi în Leon, a fost 
ară, în 1124, o criză de succesiune, care slăbise considerabil monarhia, u a 
permite introducerea, de către marele arhiepiscop de Compostela,) Gelmirez, a 
unor decizii sinodale luate după modelul „romanilor şi al ilor”. În Franţa, în 
schimb, neputinţa monarhiei sărea în ochi pretutindeni, îicăieri mai mult decât 
în acele ţinuturi anarhice din Sud şi din Centru, uite de multă vreme cu o 
existenţă cvasiindependentă. În plus, acolo nu a: să se întemeieze nici un 
principat atât de solid constituit ca Flandra sau îandia, de exemplu. Se 
impunea deci ca fiecare să se ajute pe sine însuşi l piară în dezordine.
 
  Jici nu se putea concepe suprimarea tuturor violenţelor. Se putea spera, 
cel, să li se fixeze nişte limite. La început s­a încercat acest lucru – şi a fost: e s­
a numit la propriu „Pacea lui Dumnezeu” (Paix de Dieu) – punând sub) tecţie 
specială anumite persoane sau anumite obiecte. Lista dată de liul de la 
Charroux este încă foarte rudimentară: interdicţie de a pătrunde
  În sudul peninsulei, „Armistiţiul Domnului” (Treve de Dieu) a fost 
introdus de către un rancez (Urban al II­lea), şi de baronii normanzi: JAMISON 
în Papers ofthe British School ie, 1913, pag. 240.
  Cu forţa în biserici sau de a le jefui, de a le lua ţăranilor viteie, ae a iovi 
un cleric, cu condiţia ca el să nu poarte arme. Apoi acestea au fost dezvoltate şi
precizate. Se pare că, pentru prima dată, la sinodul de la Puy, în 990, fură 
cuprinşi printre protejaţii de la natură şi negustorii. S­a elaborat, într­o formă 
din ce în ce mai detaliată, inventarul actelor interzise: de exemplu distrugerea 
unei mori, smulgerea viilor, atacarea unui om care merge sau se întoarce de la 
biserică. Au rămas prevăzute încă şi anumite excepţii. Unele păreau impuse de 
necesităţile războiului: jurământul de la Beauvais, din 1023, permite omorârea 
vitelor ţăranilor dacă aceasta era săvârşită pentru a se hrăni sau a­şi îndestula 
escorta. Altele se explicau prin respectarea constrângerilor, chiar a violenţelor, 
concepute atunci ca legal inseparabile de orice exerciţiu al comenzii: „Nu­i voi 
prăda pe ţărani”, promit, în 1025, seniorii reuniţi la Anse, pe Saone, „nu le voi 
omorî vitele, afară de cele ajunse pe pământurile mele”. Alte excepţii, în fine, 
deveniră inevitabile prin tradiţiile juridice sau morale universal ascultate. In 
mod expres sau tacit, aproape totdeauna dreptul la „vendetă” (faide) după un 
omor este păstrat. Să opreşti antrenarea celor nevinovaţi sau a celor mici în 
certurile celor puternici; să previi răzbunarea, atunci când ea nu avea altă 
justificare, cum spune conciliul de la Narbonne, decât o discuţie asupra unui 
teren sau asupra unei datorii; mai ales, să pui o frână tâlhăriei: aceste aspiraţii
păreau deja destul de înalte.
  Dar dacă existau persoane sau lucruri care trebuiau îndeosebi 
respectate, nu erau şi zile interzise violenţei? Deja un capitular carolingian 
interzicea ca vendeta (faide) să fie urmărită duminica. Reluată pentru prima 
dată, se pare, în 1027, de către un modest sinod al unei dioceze reunit la 
Roussillon, „pe pajiştea de la Toulonges” – fără îndoială că obscurul capitular 
nu fusese cunoscut direct, dar ideea era persistentă – această prescripţie, care 
era legată în general de altele de celălalt gen, a avut un succes rapid. De 
timpuriu, de altminteri, a fost refuzată limitarea la o singură zi de răgaz. Deja, 
în paralel cu tabuul duminical, şi­a făcut apariţia, de data aceasta în Nord, 
acela de Paşti (la Beauvais, în 1023). Acea Treve de Dieu – cum era numit acest 
armistiţiu periodic – a fost extinsă puţin câte puţin, concomitent cu marile 
sărbători, şi la cele trei zile din săptămână (începând cu miercuri seara) care 
preced duminica şi păreau să o pregătească. Astfel încât, în cele din urmă, 
războiul dispunea de mai puţin timp decât pacea. Cum în acest caz aproape 
nici o excepţie nu era, în principiu, admisă, nici o lege nu ar fi fost mai 
salutară, dacă, cerând prea mult, regula n­ar fi rămas, cel mai adesea, literă 
moartă.
  Cele dintâi concilii, precum cel de la Charroux, se mărginiseră să 
legifereze în modul cel mai obişnuit, prevăzând unele pedepse religioase. Dar, 
către 990, Guy, episcopul de Puy, reunindu­i pe credincioşii din dioceza lui, 
cavaleri şi ţărani, pe o câmpie, „i­a rugat să se lege cu jurământ să respecte 
pacea, să nu atingă bisericile şi nici pe cei săraci în bunurile lor, să restituie 
ceea ce ar fi luat. Ei au refuzat”. Acestea fiind zise, prelatul a adus, la adăpostul
nopţii, trupe, pe care le concentrase în secret. „Dimineaţa, el a dat la 
constrângerea recalcitranţilor să jure pace şi să dea ostateci; ceea i ajutorul lui 
Dumnezeu, s­a făcut”.13 Aceasta a fost, potrivit tradiţiei: originea, pe care nu 
am putea­o numi pur voluntară, a primului „pact de Au urmat altele, şi în 
curând nu a mai existat nici o adunare, preocupată nitarea violenţelor, care să 
nu se continue astfel cu un mare jurământ: iv de reconciliere şi bună purtare. 
În acelaşi timp, angajamentul, inspirat >tărârile conciliilor, devenea din ce în ce
mai precis. Uneori el era însoţit edarea unor ostateci. În aceste uniuni legate 
prin jurământ, care se iau să atragă la opera de pacificare întregul popor, 
reprezentat, fireşte, în pal, prin conducătorii săi, mici sau mari, a rezidat 
originalitatea veritabilă; ării păcilor.
 
  [ai rămânea fie să fie constrânşi, fie să fie pedepsiţi cei care nu juraseră 
ire, după ce o făcuseră, nu­şi respectaseră angajamentele. Căci, de la sele 
spirituale, nu era de aşteptat, cu siguranţă, decât o eficienţă foarte îlată. Cât 
despre pedepsele pământene pe care adunările se zbăteau să le; ască – mai ales
sub formă de despăgubiri date victimelor sau de amenzi – teau avea nici ele 
oarecare greutate decât dacă se găsea o autoritate lă să le impună.
  ; pare că la început acestea au fost lăsate în grija autorităţilor existente, 
ea păcii rămânea să fie judecată de „seniorul ţinutului”, obligat cum se: de 
jurământul său, şi a cărui responsabilitate, şi ea, cum se vede la iul de la 
Poitiers, în anul O Mie, putea fi ţinută în alertă cu ajutorul; ilor. Aceasta nu 
însemna oare, totuşi, să se revină tocmai la sistemul; dovedise neputincios? 
Prnitr­o evoluţie aproape inevitabilă, asociaţiile prin jurământ, al căror prim ţel 
nu fusese decât acela de a­i lega pe i printr­o întinsă făgăduială de virtute, au 
tins să se transforme în organe cutie. Poate că şi­au desemnat uneori, cel puţin
în Languedoc, judecători li, însărcinaţi, în afara jurisdicţiilor obişnuite, să 
pedepsească delictele iva bunei rânduieli. Este sigur, în orice caz, că multe 
dintre ele şi­au uit adevărate miliţii: simplă legalizare, în fond, a vechiului 
principiu care noaşfe comunităţii ameninţate dreptul de a­i lovi pe tâlhari. Aşa 
s­a lat, la origine, şi aici, cu grija evidentă de a respecta autorităţile te: forţele 
cărora conciliul de la Poitiers le încredinţează misiunea de a­1 la pocăinţă pe 
vinovat, dacă seniorul său propriu nu a reuşit să­i vină de int cele ale altor 
seniori participanţi la jurământul comun. Dar curând eat ligi de un tip nou, 
care ieşeau categoric din limitele tradiţionale. Din lare, un text ne­a păstrat 
amintirea confederaţiei pe care a întemeiat­o, în arhiepiscopul de Bourges, 
Aimon. Jurământul le era pretins tuturor: ioşilor din dioceză de peste 
cincisprezece ani, prin intermediul preoţilor eştia, desfăşurând flamurile 
bisericilor lor, mărşăluiau în fruntea recruţiYistoire du Languedoc, voi. V, col. 
15.
  Populară, până în ziua în care, slab înarmată şi obligată, se spune, să­şi 
încalece cavaleria pe măgari, ea a fost masacrată de seniorul din Deols, pe 
malurile râului Cher.
  De altfel, uniuni de acest fel aveau să stârnească necesarmente vii 
duşmănii, care nu se limitau doar la cercurile cel mai direct interesate în 
prelungirea dezordinii. Căci exista în ele, incontestabil, un element opus 
ierarhiei: nu numai pentru că ele îi opuneau pe unii ţărani seniorilor tâlhari; 
dar şi, deseori, pentru că ele îi obligau pe oameni să se apere ei înşişi, în loc să­
şi aştepte protecţia de la autorităţile legale. Nu era chiar aşa departe vremea 
când, în frumoasele zile ale Carolingienilor, Carol cel Mare interzisese „ghildele”
sau „confreriile”, chiar şi atunci când ele aveau ca scop reprimarea tâlhăriei. 
Ceea ce supravieţuia, fără îndoială, în aceste asociaţii, din practicile moştenite 
de la păgânismul german, nu fusese atunci singurul motiv al interdicţiei. Un 
stat care căuta să se clădească atât pe ideea de funcţie publică, cât şi pe 
raporturile de subordonare personală, utilizate în folosul ordinii monarhice, nu 
putea accepta ca poliţia să cadă pe mâna unor grupuri fără mandat, pe care 
capitularele ni le prezintă deja ca fiind compuse în general din ţărani. Baronii şi
seniorii erei feudale nu erau mai puţin temători pentru drepturile lor. Reacţiile 
lor s­au manifestat, cu o intensitate deosebită, într­un episod care fu, în 
Acvitania, ca o ultimă zvâcnire a unei mişcări deja aproape de două ori 
seculară.
  În 1182, un dulgher din Puy, sub impresia unor vedenii, a fundat o 
confrerie de pace, care s­a extins repede în toate regiunile din Languedoc, în 
Berry şi până în Auxerrois. Emblema îi era o glugă albă, cu un fel de eşarfă, a 
cărei fâşie din faţă, atârnând pe piept, purta, în jurul imaginii Sfintei Fecioare, 
inscripţia: „Miel al Domnului, care îndepărtezi păcatele lumii, dă­ne nouă 
pacea”. Se povestea că Maica Domnului însăşi, arătându­i­se meşteşugarului, îi
încredinţase insigna cu deviza aceasta. Orice vendetă era interzisă în mod 
expres în cadrul grupului. Dacă unul dintre membrii săi a comis un omor, 
fratele celui mort, în cazul în care aparţine el însuşi „Purtătorilor de glugă” 
(Capuchonnes), îi va da ucigaşului sărutul de pace şi, conducându­1 în propria
sa casă, îl va pune să mănânce, ca dovadă a uitării. De altfel, aceşti Pacifişti 
­cum le plăcea lor să se numească – nu aveau nimic din nişte „Tolstoizanţi”. Ei 
au dus împotriva cetelor de prădători un război dur şi victorios. Dar aceste 
execuţii spontane nu au întârziat să suscite îngrijorarea mediilor senioriale. 
Printr­o schimbare bruscă şi semnificativă de atitudine, îl vedem pe un acelaşi 
călugăr, la Auxerre, în 1183, copleşindu­i cu elogii pe aceşti buni slujitori ai 
ordinii, iar apoi, în anul următor, aruncând cu noroi în „secta” lor 
neascultătoare. După spusa unui alt cronicar, erau acuzaţi că urmăresc „ruina 
instituţiilor care ne conduc prin voinţa Domnului şi cu ajutorul puternicilor, 
acestei lumi”. Adăugaţi la aceasta faptul că inspiraţiile incontrolabile ale unui 
iluminat laic şi, prin urmare, presupus ignorant – fie că este vorba de dulgherul
Durând sau de Jeanne d'Arc – le­au părut întotdeauna păzitorilor religiei, şi nu 
ullY uuuv v*v uiijwiiinjt*i i ^/viiu u w4W*j. Wij. M. C4 VX1. IsCtLSIrCl. 
UU1V1J.1 U. W CU iliai&lO
  ; ale baronilor, ale episcopilor şi ale cetelor de tâlhari, „Juraţii” din Puy şi 
lor au sfârşit la fel de jalnic ca miliţiile din Berry în secolul precedent. Ceste 
dezastre nu erau decât simptomul, deosebit de elocvent, al unui e mai mare 
întindere. Incapabile să impună, în întregime, o bună păstrare iii şi dreapta 
judecată, fără de care nu exista nici o pace posibilă, nici iile, nici ligile nu au 
reuşit vreodată să reprime, în mod durabil, [inile. „Neamul omenesc – scrie 
Raoul Spânul – a fost asemănător câinelui: întoarce la vărsătura lui. 
Făgăduiala fusese făcută. Ea nu a fost ţinută”, alte medii şi în forme diferite, 
marele vis dispărut avea să lase urme iscarea franceză a comunelor a început 
la Mans, în 1070, prin expediţii re îndreptate, cu stindardele bisericilor 
fluturând în vânt, împotriva lor seniorilor jefuitori. Până şi sintagma „instituţii 
sfinte”, cu care tânăra vitate din Mans îşi desemna decretele, sună ca ceva 
familiar pentru al „păcilor”. Cu siguranţă, multe alte necesităţi, de natură 
extrem de i, îi determinau pe burghezi să se unească. Cum să se uite oare, 
totuşi, că „prietenia” {amitie) urbană, după frumosul nume pe care le plăcea or 
grupuri să şi­1 dea, una dintre principalele justificări a fost, de la t, reprimarea 
sau liniştirea vendetelor printre asociaţi, iar în afara ir, lupta împotriva 
brigandajului? Cum să nu reamintim mai ales, de la de pace la pactul comunal,
filiaţia stabilită de această trăsătură prezentă >ele părţi, şi căreia i­am văzut 
deja accentul revoluţionar: jurământul r? Dar, spre deosebire de marile 
confederaţii create sub auspiciile ilor şi ale prelaţilor, comuna se limita să 
adune, într­un singur oraş, i legaţi printr­o puternică solidaritate de clasă şi 
obişnuiţi deja să meargă ot. Această apropiere a fost unul dintre marile 
temeiuri ale forţei sale. Acelaşi timp, regii şi prinţii, prin vocaţie sau din interes,
căutau şi ei ea ordinii interne. Puteau ei oare să ezite multă vreme să tragă 
folos din mişcare, apărută independent de ei, constituindu­se, la rândul lor, în 
sfera lui, în „mari făuritori de pace”14 (grands paciaires), după titlul avea să şi­
1 dea explicit, în 1226, un conte de Provence? Se pare că deja scopul Aimon 
visase să facă, în beneficiul său, din faimoasele miliţii din instrumentul unei 
veritabile suveranităţi provinciale. În Catalonia, conţii, început se mărginiseră 
să participe la sinoduri, curând au încorporat e acestora în propriile lor 
ordonanţe, nu fără a da acestor împrumuturi o prin care pacea bisericii se 
transforma treptat în pace a prinţului. În doc, şi mai ales în diocezele din 
Masivul Central, progresele circulaţiei re, din secolul al XH­lea, dăduseră 
posibilitatea să li se instituie iilor de pace finanţe regulate: sub numele de „fond
comun de păci” l. BUSQUET, în CXCV, pag. 563.
 
  (commun de paix) sau simplu pezadelJ, era perceput un impozit care 
avea ca obiect atât despăgubirea victimelor tulburărilor, cât şi plata expediţiilor.
Cadrele parohiale erau cele care percepeau această taxă. Episcopul administra 
fondurile. Dar, foarte curând, această contribuţie fu deturnată de la caracterul 
său iniţial. Magnaţii – conţii de Toulouse, mai ales, stăpâni sau seniori feudali 
ai numeroase comitate – i­au silit pe episcopi să împartă cu ei veniturile 
rezultate; chiar şi episcopii le­au uitat destinaţia originară. Astfel încât, în cele 
din urmă, marele efort de apărare spontană a avut aici drept cel mai durabil 
rezultat – căci pezade avea să vieţuiască tot atât cât Vechiul Regim16 – de a 
favoriza crearea, cu o remarcabilă precocitate, a unui impozit teritorial.
  Cu excepţia lui Robert cel Pios, care a reunit mari adunări în care cerea 
să se jure pentru pace, Capeţienii nu par deloc să se fi preocupat de instituţii 
pe care le considerau, poate, ca atentând la propria lor misiune de justiţiari. În 
serviciul direct al regelui s­au văzut, sub Ludovic al Vl­lea, contingentele 
parohiilor pornind la asaltul fortăreţelor senioriale. Cât despre pacea solemnă 
pe care, în 1155, succesorul său a promulgat­o pentru zece ani, oricât de 
simţită s­ar face aici influenţa deciziilor conciliare uzuale, ea comporta, în ea 
însăşi, toate atributele unui act de autoritate monarhică. În schimb, în 
principatele cele mai puternice din Franţa de Nord, în Normandia şi în Flandra,
prinţii au considerat util, la început, să se asocieze la opera păcilor „jurate”. 
Din 1030, Baudouin al FV­lea de Flandra i s­a alăturat episcopului de Noyon­
Tournai pentru a iniţia un larg legământ colectiv pentru pace. În 1047, un 
conciliu, la Caen, poate sub influenţa unor texte flamande, a proclamat 
„Armistiţiul Domnului” {la Treve de Dieu). Dar nu s­au format ligi înarmate. Ele
nu ar fi fost tolerate şi ar fi părut fără obiect. Apoi, foarte curând, contele sau 
ducele ­acesta din urmă ajutat, în Normandia, de anumite tradiţii proprii 
dreptului scandinav – s­au substituit bisericii ca legislatori, judecători şi 
jandarmi ai ordinii.
  În Imperiu, mişcarea păcilor a avut cele mai îndelungi efecte, dar a şi 
suferit cele mai ciudate devieri. Cunoaştem deja aversiunile pe care aceasta le­a
întâlnit, la început, aici. Desigur, şi acolo, de la începutul secolului al Xl­lea, 
mulţimile au fost îndemnate, în cadrul unor mari adunări, la reconciliere 
generală şi la abţinere de la orice violenţă. Dar acestea se întâmplau în cadrul 
dietelor regale şi prin decrete regale. Cel puţin, lucrurile au rămas în acest 
stadiu până la marea înfruntare dintre Henric al IV­lea şi Grigore al Vll­lea. 
După aceea, pentru prima dată, în 1082, un Armistiţiu al Domnului a fost 
proclamat, la Liege, de către episcop, asistat de baronii din dioceză. Locul şi 
data merită, de asemenea, să fie reţinute. Mai mult decât Germania propriu­
zisă, Lotharingia se deschidea influenţelor venite din Apus. Pe de altă parte, se
  De (cuvânt din argou) = bani.
  — Nota trad.
  L'Ancien Regime = organizarea Franţei de la dispariţia regimului feudal 
(secolul al XV­lea) până la Revoluţia din 1789.
  — Nota trad.
  W wm”a otnuitasc, impoinva iui iiennc al IV­lea, imul antirege. Datorat 
iniţiativei unui episcop cu vederi imperialiste, actul în ie nu era, de altfel, 
îndreptat nicidecum împotriva monarhiei. Henric a afirmat­o. Dar aflat în 
mijlocul Italiei. Cam în aceeaşi vreme, în acele părţi: Germaniei în care 
autoritatea imperială nu mai era recunoscută, baronii iţeau nevoia de a se uni 
pentru a lupta împotriva dezordinii. Biserica şi; orităţile locale tindeau vizibil să
ia în propriile mâini misiunea regilor.
  Totuşi, monarhia imperială era încă prea puternică pentru a abandona
  : astă armă. Imediat după revenirea din Italia, Henric al IV­lea s­a 
apucat, la dul lui, să dea legi împotriva violenţelor şi, de acum încolo, timp de 
mai lte secole, se puteau vedea împăraţi sau regi promulgând, din timp în timp,
ri constituţii de pace, aplicabile când la cutare sau cutare provincie anume, d, 
şi cel mai adesea, întregului Imperiu. Aceasta nu însemna întoarcerea, ă şi 
simplă, la practicile anterioare. Transmisă de Lorena, influenţa „păcilor” îceze îi
învăţase pe imperiali să substituie ordinii foarte generale de tiioară o mare 
abundenţă de reguli din ce în ce mai minuţioase. Astfel încât introdus treptat 
obiceiul de a strecura în aceste texte tot felul de prescripţii,
  ; nu aveau decât o legătură îndepărtată cu obiectul lor iniţial. „Scrisorile 
de s (Friedesbriefe) – spune chiar o cronică suabă de la începutul secolului al
  Mea – sunt singurele legi de care se folosesc germanii”.17 Printre 
consecinmarelui efort încercat de conciliile şi de asociaţiile legate prin 
jurământ, gur că nu a fost cea mai puţin paradoxală, după ce a contribuit la 
naşterea ozitului princiar în Languedoc, aceea de a favoriza, în Germania, 
reînvierea slaţiei monarhice.
  Şi Anglia secolelor al X­lea şi al Xl­lea a avut, în felul ei, ligile şi ldele” 
sale de pace. Scrise între 930 şi 940, statutele celei din Londra sunt locument 
extraordinar privind nesiguranţa şi violenţa: justiţie expeditivă, iritori trimişi pe
urma hoţilor de vite, nu ne­am putea crede printre pionierii
  7ar West, în timpurile eroice ale „Frontierei”? Dar aici e vorba de o 
păstrare linii cu totul laică din cadrul unei comunităţi aspre, un cod penal 
popular a i severitate sângeroasă – o adăugare la text o dovedeşte – nu era de 
natură să contrarieze pe regi şi pe episcopi. Sub numele de „ghilde”, dreptul 
îanic înţelesese asociaţii de oameni liberi formate în afara legăturilor de nie şi 
destinate, într­o oarecare măsură, să le ţină locul: un jurământ, iri periodice pe
care le însoţiseră, în timpurile păgâne, libaţiuni religioase, ri o „casierie” 
comună, mai ales o obligaţie de întrajutorare le erau
  : teristicile principale: „pentru prietenie, ca şi pentru răzbunare, vom ne 
uniţi orice s­ar întâmpla”, spun regulamentele londoneze. În Anglia, raporturile 
de dependenţă personală au întârziat, mult mai mult decât pe nent, să invadeze
totul, aceste grupări, departe de a fi lovite de interdicţie,
  7 SS., voi. XXIII, pag. 361. Cf. FRENSDORFF, în Nachr. Von der Kgl. 
Gesellsch. Zu gen, Phil. His. Kl, 1894. Aceeaşi transformare a avut loc în 
Catalonia şi Aragon.
  Ca în statul carolmgian, au tbst recunoscute bucuros de regi, care 
sperau să se sprijine pe ele pentru menţinerea ordinii. Dacă responsabilitatea 
rudelor sau cea a lordului nu funcţiona, le înlocuia responsabilitatea ghildei 
pentru membrii săi. După cucerirea normandă, când s­a instaurat o regalitate 
foarte puternică, aceasta a preluat de la tradiţia anglo­saxonă practicile de 
garanţie mutuală. Dar aceasta, pentru a face din ele, până la urmă – sub 
numele acelui frankpledge căruia i­am schiţat deja istoria18 – una dintre 
rotiţele noului sistem seniorial. În originala evoluţie a societăţii engleze, care, de
la un regim în care acţiunea colectivă a omului liber nu fusese complet 
degradată în faţa puterii „şefului”, a trecut, direct, la o monarhie dură, 
instituţiile de pace de tip francez nu găsiseră cum să pătrundă.
  Chiar şi pe continent, regatele şi principatele teritoriale erau acelea 
cărora, operând indispensabila regrupare de forţe, le revenea punerea în 
practică, în sfârşit, a aspiraţiilor al căror puternic zel fusese cel puţin făcut 
cunoscut de concilii şi pacte.
  La Societe feodale. La formation des liens de dependance, pag. 415 (Vezi 
voi. I al lucrării, pag. 280.
  — Nota trad.)
  CĂTRE RECONSTITUIREA STATELOR: EVOLUŢIILE NAŢIONALE
  1. CAUZELE REGRUPĂRII FORŢELOR
 
  [n cursul celei de­a doua vârste feudale, s­a putut vedea, pretutindeni, 
cum ' ea asupra oamenilor, până atunci divizată la extrem, începea să se 
entreze în organisme mai vaste: desigur nicidecum noi, dar cu capacitate
  ; ţiune cu adevărat reînnoită. Aparentele excepţii, cum ar fi în Germania, 
ir din clipa în care statul încetează să mai fie privit sub aspectul regalităţii.
  Enomen atât de general nu ar fi putut fi determinat decât tot de cauze ine
întregului Occident. Pentru a le enumera, aproape că ar fi suficient să m în 
sens invers tabloul celor care, mai înainte, duseseră la fărâmiţare.
  Încetarea invaziilor eliberase puterile regale şi princiare de o sarcină care 
lăcina forţele. În acelaşi timp, aceasta permitea prodigioasa creştere
 
  (grafică pe care o indică, începând din mijlocul secolului al Xl­lea, derea 
defrişărilor. Densitatea sporită a populaţiei nu făcea doar ca inerea ordinii să fie
mai uşoară. Ea favoriza şi renaşterea oraşelor, a
  ; şugurilor şi a schimburilor. Graţie unei circulaţii monetare devenite mai
  Jentă şi mai activă, impozitul reapare. Iar o dată cu el, şi funcţionariatul 
at şi armatele plătite, înlocuind ineficientul regim al serviciilor ereditar actuale. 
Cu siguranţă, seniorul mic sau mijlociu nu a scăpat prilejul, nici profite de 
transformările din economie; el îşi avu, cum am văzut, „dijmele
 
  (tailles). Dar regele sau prinţul poseda, aproape totdeauna, mai multe 
nturi şi mai mulţi vasali decât oricine altcineva. În plus, chiar natura ităţii sale 
îi oferea multiple ocazii de a percepe taxe, mai ales de la biserici la oraşe. 
Venitul zilnic al lui Filip­August, la moartea sa, egala, ca ordin ărime, cam 
jumătate din venitul anual declarat, ceva mai târziu, de o rie abaţială care, fără 
a se număra printre cele mai bogate, dispunea totuşi nuri foarte vaste, într­o 
provincie deosebit de prosperă1. Astfel că, statul use, de acum înainte, să 
dobândească acel element esenţial pentru maţia sa: o bogăţie incomparabil mai
mare decât aceea a oricărei alte ane sau colectivităţi private.
  Venit zilnic la moartea lui Filip­August, după mărturia lui Conon de 
Lausanne, 1200 livre ne (S. S. voi. XXIV, pag. 782). Venit anual al abaţiei 
Sainte­Genevieve de Paris, după o re pentru impozitul perceput de rege asupra 
clerului (decime), în 1246, 1810 livre ne: Biblioth. Sainte­Genevieve, ms. 356, 
pag. 271. Prima cifră probabil prea mare, a doua ică. Adăugaţi, totuşi, pentru a
restabili diferenţa, că o creştere a preţurilor, între cele două ste posibilă. 
Oricum, contrastul este izbitor.
  Uc mciuauiaie evoluau în aceiaşi scus. Culturală, pornind de la sfârşitul 
secolului al Xl­lea, făcuse spiritele mai apte să înţeleagă acea legătură socială, 
întotdeauna oarecum abstractă prin natura ei, care este subordonarea 
individului faţă de autoritatea publică. Ea redeşteptase şi amintirea marilor 
state, intens civilizate şi monarhice din trecut: Imperiul Roman, ale cărui 
Coduri, ca şi cărţile de istorie, indicau, sub domnia unor prinţi absoluţi, 
majestuoasa lui grandoare; imperiul carolingian, înfrumuseţat de cultul 
legendei. Fără îndoială, oamenii destul de instruiţi pentru ca asemenea 
influenţe să poată să se exercite asupra lor rămâneau, în raport cu mulţimea, 
puţini. Dar, în ea însăşi, această elită devenise mult mai numeroasă. Mai ales 
învăţământul se extinsese în mediile laice, cuprinzând alături de înalta 
aristocraţie până şi clasa cavalerilor. Mai folositori decât clericii, într­o vreme în
care orice administrator trebuia să fie totodată şi căpetenie de război, mai puţin
decât aceştia supuşi atracţiei unor interese străine puterilor temporale, 
deprinşi, în fine, de mult timp, cu practica dreptului, aceşti gentilomi de stare 
mijlocie aveau să formeze, cu mult înaintea burgheziei, statul major al 
monarhiilor reînnoite: Anglia lui Henric P'antagenetul, Franţa lui Filip­August 
şi a lui Ludovic cel Sfânt. Obiceiul, gustul, posibilitatea de a utiliza înscrisurile 
le­au permis statelor să­şi constituie acele arhive administrative fără de care nu
ar putea exista nici o autoritate cu adevărat continuă. Tabele cu serviciile 
datorate de fiefuri, contabilitate periodică, registre ale actelor expediate sau 
primite; tot atâtea îndreptare pe care le vedem apărând, de la mijlocul secolului
al XH­lea, în statul anglo­normand şi în regatul, tot normand, al Siciliei; iar 
către sfârşitul aceluiaşi secol sau în cursul secolului următor, în regatul 
Franţei şi în cea mai mare parte a marilor sale principate. Apariţia lor a fost ca 
un semn vestitor că se ridica la orizont o putere nouă, rezervată până atunci 
doar marilor biserici şi curţii pontificale: birocraţia.
  Deşi fusese cvasiuniversală, în trăsăturile sale fundamentale, această 
dezvoltare a urmat, totuşi, în funcţie de ţară, direcţii diferite. Ne vom mărgini 
aici să examinăm la iuţeală, în mod oarecum experimental, trei tipuri de state.
  2. O MONARHIE NOUĂ: CAPETIENII
  Monarhia carolingiană din marea epocă şi­a extras forţa, de altfel cu totul
relativă, din aplicarea câtorva principii generale: serviciul militar pretins 
tuturor supuşilor; supremaţia tribunalului regal; subordonarea conţilor, pe 
atunci adevăraţi funcţionari; reţeaua de vasali regali; putere asupra bisericii. Ce
i­a rămas din toate acestea regalităţii franceze, către sfârşitul secolului al X­ea. 
Într­adevăr, aproape nimic. Desigur.
  — Mai ales că, după accederea la
  _ _. _ _. ui u^viiiui ut iiidi ­' %XC aleri mijlocii şi mici au continuat să­i 
presteze omagiu direct regelui. Dar, îi ilnim de acum înainte, aproape în 
exclusivitate, în acest spaţiu destul de trâns al Franţei de Nord, în care dinastia
s­a bucurat ea însăşi de drepturi nitale. În alte părţi, ea nu mai are deloc – în 
afară de marii baroni – decât aii ai vasalilor (arriere­vassaux): inconvenient 
foarte grav într­o vreme în 3 seniorul apropiat este singurul de care cineva se 
simte legat moralmente, îţii sau cei ce dispuneau de mai multe comitate, care 
au devenit astfel veriga: rmediară a atâtor lanţuri vasalice, nu neagă defel că îşi
au demnităţile de la 2. Dar funcţia a devenit un patrimoniu, pe care îl încarcă 
obligaţii de un tip rte. „Eu nu am acţionat împotriva regelui”, îl face să zică un 
contemporan Eudes de Blois, care încercase să ia de la un alt vasal al lui Hugo 
Capet; elul comiţial de la Melun; „lui nu­i pasă dacă un om sau altul deţine 
ui”.3 înţelegeţi prin aceasta: din moment ce relaţia vasalică se menţine. L­crede 
un fermier: „persoana mea este indiferentă, numai chiria să fie itată”. Măcar că 
această chirie de fidelitate şi de serviciu era, adesea, în: ă, foarte rău plătită.
  În ce priveşte puterea sa armată, regele este limitat, în practica curentă, 
să irgă la micii săi vasali, la „cavalerii” bisericilor asupra cărora nu a pierdut ă 
puterea, la pedestrimea adunată din propriile lui sate şi de pe pământurile 
oraşi biserici. Uneori, câţiva duci sau mari conţi îi aduc contingentul lor. Aliaţi, 
mai degrabă decât ca supuşi. Printre pledanţii care continuă să­şi; inte cauzele 
în faţa tribunalului său, găsim reprezentate aproape în usivitate tot aceleaşi 
cercuri: mici seniori legaţi prin omagiu direct şi ricile regale. Dacă, în 1023, un 
magnat, contele de Blois, se preface că se ine judecăţii curţii, o face punând 
condiţia ca mai întâi să i se acorde irile care formau chiar obiectul litigiului. 
Trecute sub conducerea stiilor teritoriale, mai mult de două treimi din episcopii
– cu patru provincii ziastice întregi: Rouen, Doi, Bordeaux şi Narbonne – ies 
complet de sub ritatea regală. La drept vorbind, cele care îi rămân supuse 
direct sunt încă eroase. Datorită unora dintre ele, ea rămâne prezentă, într­o 
oarecare ară, până în inima Acvitaniei – cu Le Puy – sau, cu Noyon­Tournai, 
chiar în dcuI ţinuturilor cu dominaţie flamandă. Dar, cele mai multe dintre 
aceste; opii regale sunt, şi ele, concentrate între Loara şi frontiera Imperiului, 
ita este şi cazul abaţiilor „regale”, multe dintre ele provenind din: enirea 
Robertienilor, în perioada lor ducală acaparatori cinici de mănăstiri, ite biserici 
aveau să fie una dintre cele mai bune rezerve de putere ale arhiei. Totuşi, primii
Capeţieni păreau destul de slabi pentru ca propriul lor să pună un preţ prea 
mare pe privilegiile ale căror roade le puteau distribui.
  Dinastie franceză provenită din Robert cel Puternic, al cărui fiu, Robert I, 
a fost ales rege nţei în 922.
  — Nota trad. RICHER, voi. IV, pag. 80.
  De la Hugo Capet, se cunosc, în zece ani de domnie, o duzină de diplome;
de la contemporanul său Otto al III­lea al Germaniei, în mai puţin de douăzeci 
de ani – dintre care primii au fost de minorat – mai mult de patru sute.
  Această deosebire între slăbiciunea regalităţii, în Franţa Occidentală, şi 
strălucirea ei relativă, în marele stat vecin, nu a putut să nu­i şocheze pe 
contemporani. Se vorbea cu satisfacţie, în Lotharingia, de „moravurile 
nedisciplinate” ale Kerlinger­lor, adică ale locuitorilor vechiului regat al lui 
Carol Pleşuvul4. Este mai uşor să constaţi contrastul decât să­1 justifici. 
Instituţiile carolingiene nu avuseseră, la origine, mai puţină forţă într­o parte 
decât în alta. Probabil că explicaţia trebuie să fie căutată în cauze profunde de 
structură socială. Marele factor determinant al fărâmiţării feudale a fost 
întotdeauna puterea „şefului” local sau personal asupra unor grupuri mici, 
sustrase astfel oricărei autorităţi mai întinse. Or, o dată lăsată la o parte 
Acvitania, în mod tradiţional recalcitrantă, regiunile care formau propriu­zis 
miezul monarhiei franceze erau tocmai acele ţinuturi dintre Loara şi Meusa 
unde senioria rurală îşi avea obârşia în vremurile cele mai îndepărtate şi în 
care „luarea sub protecţie” (commendise) de la om la om îşi găsise patria. Într­o
regiune în care imensa majoritate a bunurilor imobile erau fie lot dependent 
iţenure), fie fief, şi unde s­a ajuns, de timpuriu, să fie numit „liber” nu omul 
fără senior, ci acela căruia îi mai rămânea, ca singur privilegiu, dreptul de a­şi 
alege stăpânul, nu mai era loc pentru un veritabil stat.
  Totuşi, chiar această prăbuşire a vechiului drept public avea să 
servească, până la urmă, destinul monarhiei capeţiene. Sigur, nu că noua 
dinastie şi­ar fi propus vreodată să o rupă cu tradiţia carolingiană, din care îşi 
trăgea ce era mai bun din forţa sa morală. Dar, vechilor organe ruinate ale 
statului franc, ea a fost constrânsă, cu necesitate, să le substituie alte 
instrumente de putere. Considerându­i pe conţi ca delegaţi ai lor, regii de 
odinioară nu­şi imaginaseră că ar putea guverna vreun teritoriu important 
altfel decât prin intermediul acestor funcţionari. Nu se constată defel că Hugo 
Capet să fi găsit în moştenirea ultimilor Carolingieni vreun comitat aflat direct 
sub comanda regelui. Din contră, provenind dintr­o familie a cărei mărire se 
născuse dintr­o acumulare de „demnităţi” comitale, Capeţienii, în mod cu totul 
natural, au continuat şi pe tron aceeaşi politică.
  La drept vorbind, aceasta nu s­a petrecut fără bâjbâieli şi incertitudini. 
Câteodată, regii noştri au fost comparaţi cu nişte ţărani, alipind cu răbdare, 
ogor la ogor. Imaginea este de două ori înşelătoare. Ea exprimă foarte prost 
mentalitatea de unşi ai Domnului, pe deasupra mari spadasini şi, dintotdeauna
­asemeni clasei cavalereşti de care îi lega felul lor de a simţi – supuşi în mod 
periculos atracţiei aventurii. Ea presupune ca ei să fi avut, în ţelurile lor, o 
continuitate pe care istoricul, dacă priveşte cât de cât mai de aproape lucrurile,
Gesta ep. Cameracensium, III, 2, în SS., XVII, pag. 466; cf. III, 40 pag. 481.
  *. Uuu uv vcuuume pe care Hugo Capet îl icuse conte de Paris, de Corbeil
şi de Melun, ar fi avut un alt moştenitor decât n fiu călugărit de multă vreme, 
s­ar fi văzut constituindu­se, în chiar inima Ile­s­France, cel mai de temut 
dintre principatele teritoriale. Chiar şi Henric I va Misidera, într­o diplomă, 
înfeudarea Parisului ca pe o eventualitate deloc jverosimilă5. Ce­i drept, era 
greu să se elibereze de practicile carolingiene.
  Totuşi, de la începutul secolului al Xl­lea, o serie de comitate sunt 
dobânte succesiv de către regi fără ca aceştia să stabilească acolo vreun nou 
conte.
  I alte cuvinte, suveranii, încetând, pe bună dreptate, să­i considere pe 
aceşti agnaţi ca funcţionari, ezită din ce în ce mai puţin să se facă, ei înşişi, 
propriii r conţi. Pe pământurile, moştenite de la strămoşi sau recent anexate, de
unde te eliminat astfel ecranul unei puteri interpuse, singurii reprezentanţi ai 
auto­
  &regale sunt personaje destul de mărunte, plasate fiecare în fruntea unei
cumscripţii destul de mici; şi dacă, la origine, câte unii dintre aceşti „magisţi” 
(prevâts), pe care însăşi mediocritatea lor îi făcea puţin ameninţători, par se fi 
succedat din tată în fiu în funcţiile lor, nu a fost prea greu pentru stăpâlor, în 
cursul secolului al XH­lea, să­i transforme aproape pe toţi în arendaşi.
  Oi, începând de la Filip­August, va avea loc, la un nivel superior al 
ierarhiei ninistrative, apariţia unor autentici funcţionari salariaţi: balivii sau 
seneşalii illis ou senechaux). Întrucât, adaptându­se la condiţiile sociale noi, 
regali­
  ; a franceză îşi sprijinise puterea, fără orgolii sau exagerări, pe comanda
  ; ctă a unor grupe restrânse de oameni, a putut, atunci când 
circumstanţele au orizat regruparea forţelor, să scoată de aici principalul câştig
în folosul lor şi sentimentelor foarte vechi pe care continua să le reprezinte.
  Ea nu a fost singura beneficiară. Căci acelaşi fenomen s­a produs şi în 
camarilor principate teritoriale, încă existente. Între mozaicul de comitate pe
  : de la Troyes la Meaux şi la Provins, Eudes de Blois reuşise, către 1022, 
să însuşească, graţie unor legături familiale exploatate cu dibăcie, şi statul din 
mpagne, de la începutul secolului al XlII­lea, cu dreptul său succesoral, bazat 
pe primogenitură, excludea de acum încolo partajele, cu circumsJiile sale 
administrative bine delimitate, funcţionarii săi, arhivele sale, nu
  Mai puţină diferenţă decât între regatul lui Robert cel Pios şi acela al lui 
jvic al VlII­lea. Structurile astfel constituite au fost atât de puternice încât chiar
absorbirea lor finală de monarhie nu a reuşit să le rupă. În orice caz, mai 
degrabă au „strâns la un loc” Franţa decât au unificat­o. În Anglia.
  — Ea Cartă„ (Magna Charta); în Franţa anilor 1314­1315, „Cartele„ date 
tanzilor, celor din Languedoc, bretonilor, burgunzilor, picarzilor, oameniin 
Champagne, din Auvergne, din „Mărcile de Jos„ din Apus, din Berry, Jivernais; 
– în Anglia, Parlamentul; în Franţa, „Statele Provinciale„, mereu frecvente şi, în 
fond, mai active decât „Statele Generale” – în Anglia, TARDIF, Cartons des rois, 
no. 264.
  „dreptul comun” (common law), abia nuanţat de excepţii regionale; în 
Franţa, infinita amestecătură a cutumelor regionale: tot atâtea contraste, care 
aveau să influenţeze foarte mult evoluţia noastră naţională. Într­adevăr, din 
faptul că şi­a tras forţa iniţială, în mod foarte „feudal”, dintr­o îngrămădire de 
comitate, de „castelanii” (châtellenies), de drepturi asupra bisericilor, se pare că
regalitatea franceză, chiar o dată statul reînviat, a rămas marcată pentru 
totdeauna.
  3. O MONARHIE ARHAIZANTĂ: GERMANIA
  Constatând că „perpetuarea fiefurilor s­a statornicit în Franţa mai 
devreme decât în Germania”, Montesquieu dădea vina pe „dispoziţia flegmatică 
şi, dacă pot spune, imobilitatea spirituală a naţiunii germane”6. Gândire cu 
siguranţă hazardată, chiar nuanţând­o, precum Montesquieu, cu un „poate”. 
Dar intuiţia se dovedeşte remarcabil de pătrunzătoare. În loc de „dispoziţie 
flegmatică”, să spunem simplu „arhaism”: este termenul pe care îl impune orice
studiu al societăţii medievale germane, comparate, dată cu dată, cu societatea 
franceză. Or, adevărată, aşa cum s­a văzut, în ce priveşte vasalitatea şi fieful, 
regimul seniorial, epopeea – atât de autentic arhaică prin temele sale legendare 
şi atmosfera păgână a supranaturalului său – nu mai puţin exactă în domeniul 
economiei („renaşterea urbană”, a întârziat în Germania cu un secol sau două 
faţă de Italia, Franţa şi Flandra), observaţia îşi păstrează întreaga sa valoare 
atunci când se trece la problema evoluţiei statului. Nu există experienţă mai 
hotărâtoare decât această concordanţă, încă o dată regăsită, între structura 
socială şi structura politică. În Germania, mult mai puţin profund şi mai puţin 
uniform „feudalizată” şi „seniorializată” decât Franţa, monarhia a rămas fidelă 
modelului carolingian un timp mult mai îndelungat decât în Franţa.
  Regele guvernează cu ajutorul conţilor care nu şi­au văzut ereditatea 
confirmându­se decât încetul cu încetul şi, chiar după ce a fost instituită, ei vor
fi priviţi mai puţin ca titularii unui fief, cât ai unei funcţii. Chiar şi atunci când 
nu sunt, în mod direct, vasalii suveranului, de la el îşi deţin, în principiu, 
printr­un privilegiu special, ca „advocaţii” (avoues) bisericilor dotate cu 
imunitate, puterea de a ordona şi de a pedepsi, aşa­numitul ban1. Desigur, şi 
aici, monarhia s­a lovit de rivalitatea principatelor teritoriale, mai ales sub 
forma acelor ducate despre a căror structură originală am vorbit. În ciuda 
desfiinţărilor sau a divizărilor operate de Ottonieni, ducii nu au încetat să fie 
periculos de puternici şi de recalcitranţi. Dar regii au ştiut să folosească 
împotriva lor biserica. Căci, spre deosebire de Capeţieni, moştenitorul german 
al lui Carol cel
  6 asprit des Lois. XXXI, 30.
  Ban – putere generală a seniorilor de a­şi impune autoritatea în diferite 
domenii: putere militară (obligarea inferiorilor de a participa la „oaste” = ost), 
putere judiciară, putere economică (moară, cuptor, cârciumă banale, pe care 
ţăranii sunt obligaţi să le folosească).
  — Nota trad.
  E a reuşii sa ramana siapan ai aproape imuror episcopiilor ain regal, 
unţarea la episcopiile bavareze, pe care Henric I fu nevoit să i le cedeze; lui 
Bavariei, nu a constituit decât o măsură de circumstanţă, retrasă ind; târzia 
concesionare a scaunelor episcopale de dincolo de Elba, acordată Frederic 
Barbarossa ducelui Saxoniei, nu privea decât un teritoriu de onariat catolic şi 
nu a fost, de altfel, cu nimic mai durabilă; cazul micilor copii din Alpi, 
încredinţate învestiturii arhiepiscopului de Salzburg, va stitui o excepţie fără 
urmări. Clanul regal este seminarul prelaţilor Impe­ii şi aceste cadre de clerici, 
instruiţi, ambiţioşi, pricepuţi în afaceri, sunt ea care, înainte de toate, menţin 
continuitatea ideii monarhice. Episcopii şi ăstiri regale, de la Elba la Meusa, din
Alpi la Marea Nordului, îşi pun viciile„ la dispoziţia suveranului: prestaţii în 
bani sau în natură; găzduire ită Prinţului sau oamenilor săi; obligaţii militare 
mai ales. Contingentele ricilor formează partea cea mai însemnată şi cea mai 
stabilă a armatei le. Nu singura. Căci regele continuă să ceară ajutorul tuturor 
supuşilor săi; ică recrutarea în masă, mai exact „apelul la ţară„ (clamor 
patriae), nu are o: are efectivă decât la frontiere, în cazul unor raiduri barbare, 
obligaţia de a i împreună cu cavaleria lor le revine ducilor şi conţilor din 
întregul regat, şi u a încetat, de fapt, să fie îndeplinită destul de eficient. Totuşi,
acest sistem tradiţional nu a funcţionat niciodată perfect. Desigur, permis 
marile proiecte ale „expediţiilor romane„. Dar chiar prin aceasta, rizând ambiţii 
prea vaste, ele însele anacronice, el era deja periculos. Căci, iteriorul ţării, 
structura nu era, în realitate, suficient de puternică pentru a ne o asemenea 
povară. Această cârmuire fără alte impozite decât cele va „servicii” financiare 
ale bisericilor, fără funcţionari salariaţi, fără armată lanentă, această cârmuire 
nomadă, care nu dispunea de mijloace de unicaţii convenabile şi pe care 
oamenii o simţeau, fizic şi moral, foarte irte de ei, cum ar fi putut ea reuşi să 
obţină o constantă supunere? N­a tat vreo domnie fără rebeliuni.
  De altfel, cu oarecare întârziere şi cu multe diferenţe, evoluţia către 
uitarea puterilor publice în mici grupuri cu comandă personală cucerea şi 
nania, la fel ca Franţa. Destrămarea comitatelor, între altele, lipsea puţin puţin 
edificiul de baza lui necesară. Or, regii germani, fiind cu prisosinţă mult decât 
nişte prinţi teritoriali, nu îşi asiguraseră, pe de altă parte, nimic ceea ce ar fi 
putut să semene cu domeniul restrâns, dar bine centrat, al lor robertieni, 
deveniţi regii Franţei. Chiar ducatul Saxoniei, pe care Henric leţinuse înainte de
urcarea sa pe tron, s­a desprins până la urmă – deşi cu o dere mai mică – de 
regalitate. A fost unul dintre primele exemple ale unui edeu care a căpătat 
treptat putere de lege. Nu este îngăduit ca vreun fief demnitate„ obţinut 
provizoriu de Coroană, prin confiscare sau prin vacanţă, x trebuiască aproape 
imediat să fie reînfeudat: această regulă, caracteristică onarhiei imperiale, a 
fost, între toate, fatală pentru propăşirea acesteia, cată în Franţa, ea l­ar fi 
împiedicat pe Filip­August să păstreze Normandia, aşa cum, în Germania, cu 
vreo treizeci de ani mai devreme, ea se opusese, de fapt, la anexarea, de către 
Frederic Barbarossa, a ducatelor luate de la Henric Leul. Cu siguranţă, i­a fost 
dat secolului al XH­lea să o formuleze, în toată vigoarea ei, sub presiunea 
baronatului. Dar ea îşi avea originile, fără îndoială, în caracterul de funcţie 
publică, ataşat cu tenacitate, acolo, „demnităţilor” comitale şi ducale. Ar putea 
un suveran, fără a da naştere unui paradox, să se constituie în propriul său 
delegat? De bună seamă, regele german era seniorul direct al unor numeroase 
sate; el îşi avea vasalii personali, slujitorii săi, castelele sale. Toate acestea însă,
dispersate pe spaţii imense. Într­un târziu, Henric al IV­lea a înţeles pericolul. 
Începând din 1070, e văzut străduindu­se să­şi creeze, în Saxonia, o adevărată 
Ile­de­France, înţesată toată de fortăreţe. Nu a reuşit: căci deja se pregătea 
marea criză a luptei cu papii, care avea să scoată la iveală atâţia germeni de 
slăbiciune.
  Şi aici va trebui iarăşi să îndrăznim utilizarea termenului de anacronism.
Dacă, din conflictul aparent banal, care, de câţiva ani, îi opunea unul altuia pe 
Henric al IV­lea al Germaniei şi pe papa Grigore al VH­lea, a izbucnit brusc, în 
1076, un război necruţător a cărui cauză a fost lovitura de teatru de la Worms: 
acea demitere formală a papei, pronunţată, după consultarea unui conciliu 
german, de către un rege care nici nu era încă excomunicat. Or, acest gest nu 
constituia decât o reminiscenţă. Căci Otto I chiar destituise un papă; iar 
propriul tată şi predecesor al lui Henric al IV­lea, trei, dintr­o dată. Numai că, 
de atunci, lumea se schimbase. Reformată chiar de către împăraţi, papalitatea 
îşi recâştigase prestigiul moral, şi o mare mişcare de renaştere religioasă făcea 
din ea cel mai înalt simbol al valorilor spirituale.
  Am văzut deja cum această îndelungată dispută a ruinat definitiv, în 
Germania, principiul ereditar. Ea a desăvârşit aruncarea suveranilor în 
viesparul italian, continuu refăcut. Şi a servit ca punct de cristalizare pentru 
toate revoltele. Dar, mai ales, a diminuat profund puterile seculare asupra 
bisericii. Nu într­atât încât, până în secolul al XlII­lea, regii să fi încetat să 
exercite asupra numirilor episcopale sau abaţiale o influenţă care, deşi varia 
extrem de mult, după domnii sau momente, rămânea totuşi, în ansamblu, 
foarte mare. Dar, învestiţi de acum înainte prin sceptru, simbol al fiefului, 
prelaţii, încetând să mai treacă drept deţinători ai unei funcţii publice, vor 
apărea pe viitor, în raport cu puterea seculară, ca simpli feudatari. În plus, 
evoluţia conştiinţei religioase, zdruncinând ideea valorii sacre de care era legată
până atunci demnitatea regală, făcea clerul, în mod incontestabil, mai puţin 
docil la tentative de dominare exercitate asupra sa, care se izbeau la el, de un 
sentiment mai acut al preeminenţei supranaturalului. În paralel, transformările
societăţii îi prefăceau definitiv pe vechii reprezentanţi ai regalităţii din provincii 
în seniori ereditari ai unor domenii fărâmiţate, diminuau numărul oamenilor 
liberi, în sensul iniţial al cuvântului, reduceau, în fine, mult din caracterul 
public al unor tribunale treptat seniorializate. De bună seamă, în secolul al XH­
lea, Frederic Barbarossa mai trece încă drept monarh foarte puternic. Niciodată
ideea imperială, alimentată cuiiura mai oogaia şi mai conşiienia, nu se va 
expnma cu mai multă forţă t sub domnia sa şi în anturajul său. Dar edificiul, 
prost susţinut, prost itat la forţele prezentului, este deja la discreţia oricărui 
şoc ceva mai dur. Între timp, alte puteri sunt gata să se nască pe ruinele atât 
ale monarhiei cât s vechilor ducate etnice. Din principatele teritoriale, până 
atunci destul de reunite, vom vedea, imediat după secolul al Xll­lea, cum se 
desprind ui cu încetul state funcţionarizate, cu o relativă civilitate, percepând 
>zite, dotate cu adunări reprezentative. Ceea ce se mai păstrează din nizarea 
vasalică este dirijat aici în folosul prinţului, căruia şi biserica i se ne. Nu mai 
există Germania, politiceşte vorbind; ci, aşa cum se spunea pe) i, „Germaniile”. 
Pe de o parte întârzierea, specific germană, a evoluţiei tle; de cealaltă, 
instaurarea, comună pentru aproape întreaga Europă, a iţiilor proprii unei 
concentrări a puterii publice: întâlnirea acestor două ri cauzale a făcut ca 
regruparea, în Germania, să nu aibă loc decât cu ii unei fragmentări 
îndelungate a fostului stat.
  L. MONARHIA ANGLO­NORMANDĂ: PRODUSE DE CUCERIRE ŞI 
VESTIGII GERMANICE îtatul anglo­normand rezultase dintr­o dublă cucerire: a
Neustriei lentale de către Rollon, a Angliei de către Wilhelm Bastardul. El a 
datorat ei origini o structură mult mai ordonată decât cea a principatelor 
alcătuite ucăţi disparate sau a monarhiilor împovărate cu o lungă şi uneori 
confuză ie. Adăugaţi la aceasta faptul că a doua cucerire, cea a Angliei, se isese 
chiar în momentul în care schimbarea condiţiilor economice şi ale, în întregul 
Occident, începea să favorizeze lupta împotriva fărâmiţării, nnificativ că, 
aproape de la început, această monarhie, născută dintr­un i norocos, ne apare 
întemeiată pe înscrisuri; şi, tot foarte devreme, dotată personal instruit şi cu 
deprinderi birocratice.
  Anglia anglo­saxonă din ultima ei perioadă văzuse cum se constituiseră, 
în ile nobililor săi (earls), adevărate principate teritoriale, formate, după Iul 
clasic, prin aglomerări de comitate. După ce războiul de cucerire şi tele 
ulterioare, reprimate cu duritate, duseseră la dispariţia marilor enii băştinaşe, 
orice pericol pentru unitatea statului a putut părea ărtat dinspre partea 
aceasta. Totuşi, ideea că ar fi posibil pentru un rege să îcă direct întregul său 
regat era atunci atât de străină spiritelor încât; lm a crezut că trebuie să creeze,
la rândul său, comandamente de tip g. Din fericire pentru monarhie, însăşi 
infidelitatea acestor înalţi baroni a >arte repede – cu unica excepţie a contelui 
de Chester, în mărcile galeze, şi icipatului ecleziastic de Durham, în provinciile 
scoţiene – la desfiinţarea îloaselor formaţiuni politice care fuseseră date nu de 
mult în grija lor. Regii continuă să învestească uneori conţi; dar, în comitatele 
al căror tuiu 11 pui iau, atesie personaje se limitau, ae acum înainte, sa 
pnmească doar o parte din beneficiile rezultate din judecăţi. Exercitarea 
propriu­zisă a puterilor judiciare, mobilizarea trupelor, perceperea veniturilor 
fiscale aparţineau unor reprezentanţi direcţi ai regelui, numiţi, în engleză, 
sheriffs. Funcţionari? Nu tocmai. Mai întâi pentru că ei îşi arendau funcţia, în 
schimbul unei sume fixe vărsate Trezoreriei: într­o vreme în care condiţiile 
economice nu permiteau încă salarizarea, acest sistem de arendă era singura 
alternativă posibilă, când nu se voia înfeudarea. Apoi pentru că, la început, un 
număr destul de mare dintre ei au reuşit să devină posesori ereditari ai 
funcţiei. Dar această evoluţie ameninţătoare a fost oprită brusc de mâna 
puternică a suveranilor angevini. În ziua în care, în 1170, Henric al H­lea i­a 
destituit, dintr­o dată, pe toţi sheriffii din regat, le­a supus gestiunea unei 
anchete şi nu i­a mai reinstalat decât pe câţiva, a fost limpede pentru toată 
lumea că în întreaga Anglie regele era stăpânul celor care comandau în numele 
lui. Întrucât acolo funcţia publică nu se confundase nicidecum, pe de­a­
ntregul, cu fieful, Anglia va fi, cu mult înaintea oricărui regat de pe continent, 
un adevărat stat.
  Dar nici un stat nu va fi, în anumite privinţe, mai feudal. Dar de aşa 
manieră, încât puterea regală câştiga, în cele din urmă, un spor de prestigiu. În
această ţară, în care orice teren era un lot dependent (tenure), regele nu era 
oare, literalmente, seniorul tuturor seniorilor? Şi, mai ales, nicăieri altundeva 
sistemul fiefurilor militare nu a fost mai metodic aplicat. Se ştie că, în armatele 
în acest fel recrutate, problema esenţială era aceea de a şti să faci ca vasalii 
direcţi ai regelui sau ai prinţului să aducă cu ei, în tabără, un număr suficient 
din acei „vasali ai vasalilor” (arriere­vassaux) din care, necesarmente, era 
compus grosul trupelor. Or, în loc să fie lăsată, cum a fost de altfel cazul atât 
de des în alte părţi, la arbitrarul unei cutume variabile sau la voia unor 
înţelegeri individuale, mai mult sau mai puţin respectate, această cifră a fost 
fixată definitiv, pentru fiecare baronie.
  — Cel puţin ca o obligaţie minimă – de către puterea centrală, mai întâi 
în ducatul normand, apoi, pe o scară mult mai întinsă, în toată Anglia. Şi cum, 
în principiu, aproape orice obligaţie de a face putea fi înlocuită cu echivalentul 
ei în bani, regii, încă din primii ani ai secolului al Xll­lea, au luat obiceiul să 
ceară uneori de la marii lor vasali, în loc de soldaţi, un impozit, perceput 
proporţional cu numărul de cavaleri sau, după expresia curentă, „scuturi”, pe 
care ei ar fi trebuit să­1 furnizeze.
  Dar, această organizare feudală admirabil pusă la punct se asocia cu 
tradiţii luate dintr­un trecut mai îndepărtat. Cum să nu recunoaştem în 
condiţiile păcii dure instituite de „ducii piraţilor” imediat după ocuparea 
comitatelor neustriene un cod militar de armată aflată în cantonament, cu totul
asemănător acelor legi pe care istoricul danez Saxo Grammaticus i le atribuie 
regelui Frode, cuceritor legendar? Căci se cuvine să ne ferim să diminuăm prea 
mult partea din moştenirea anglo­saxonă. Jurământul de credinţă, pe care 
Wilhelm 1­a pretins, în 1086, tuturor celor care aveau o oarecare autoritate în 
Anglia, „ai oricărui senior să fi fost oamenii aceia”, şi a cărui reînnoire a fost 
cerută apoi de primii sa înaintea lor – era el oare, la urma urmelor, altceva 
decât vechiul mânt al supuşilor, familiar tuturor regalităţilor barbare şi pe care 
suveranii dinastia Wessexului, ca şi Carolingienii, îl practicaseră? Oricât de 
slabă va >ărut, în ultimele sale perioade, monarhia anglo­saxonă, ea ştiuse 
totuşi să ţină, singură între toate monarhiile vremii, un impozit care, deoarece 
servi­început la plata tributului către invadatorii danezi, apoi la combaterea lor,
se numit Danegeld. În această surprinzătoare supravieţuire, care pare să 
jpună, în insulă, o circulaţie monetară mai puţin diminuată decât în alte, regii 
normanzi aveau să găsească un instrument deosebit de eficace. În it, 
perpetuarea, în Anglia, a vechilor curţi de judecată ale oamenilor liberi, iate, în 
atâtea moduri, la menţinerea ordinii publice – instituţie germanică, ept vorbind 
– a favorizat din plin păstrarea, apoi extinderea justiţiei şi a ii administrative 
regale.
  Forţa acestei monarhii complexe nu era de altfel decât cu totul relativă. 
Şi >, factorii de fragmentare rămâneau activi. Serviciul militar al fiefurilor fu; e 
în ce mai greu de obţinut, întrucât, capabilă să exercite o oarecare rângere 
asupra vasalilor principali, cârmuirea regală era mult mai puţin >ilă să ajungă, 
prin ei, la mulţimea micilor feudatari, adesea recalcitranţi, iii fură aproape 
constant indocili. Din 1135 până în 1154, în timpul imgatelor tulburări 
dinastice ale domniei lui Ştefan, construirea a narate castele „adulterine” 
(adulterins), ereditatea recunoscută unor î”, care reuneau uneori sub dominaţia
lor mai multe comitate şi purtau ei titlul de conţi, păreau să anunţe irezistibila 
presiune în direcţia liţării. Totuşi, după redresarea care a marcat domnia lui 
Henric al II­lea, îi vedea pe magnaţi, prin rebeliunile lor, căutând de acum 
încolo nu atât să ime regatul, cât să­1 domine. Clasa cavalerilor, la rândul ei, 
găsea, în 2 de judecată ale comitatelor, prilejul de a se grupa şi de a­şi numi 
aţi. Puternica regalitate a cuceritorilor nu nimicise toate celelalte forţe.: silise să
acţioneze, fie chiar şi împotriva ei, numai în structurile statului.
  NAŢIONALITĂŢILE i ce măsură aceste state erau sau au devenit nişte 
naţiuni? Ca orice! Mă de psihologie colectivă, şi aceasta pretinde să se distingă 
cu grijă nu remile, ci şi mediile.
  Întimentul naţional nu s­a putut naşte nicidecum printre cei mai instruiţi
ii. Până în secolul al XH­lea, tot ceea ce mai aducea o cultură cât de cât idă şi­a
găsit adăpostul într­o parte a clerului. Or, destule motive; eau această 
intelligentzia de la acele partis­pris pe care le­ar fi tratat) s drept prejudecăţi: 
folosirea limbii latine, limbă internaţională, cu rile de comunicare intelectuală 
care decurgeau din aceasta; cultul îndeosebi pentru marile idealuri de pace, de 
smerenie şi de unitate care, în ochii oamenilor, păreau să se concretizeze în 
imaginile îngemănate ale Creştinătăţii, şi ale Imperiului. Acvitan şi fost 
demnitar al bisericii din Reims, deci, în această dublă calitate, supus al regelui 
Franţei, Gerbert nu credea, cu siguranţă, că trădează vreo îndatorire esenţială 
devenind, în vremea în care moştenitorul lui Carol cel Mare era un saxon, 
„soldat în tabăra Cezarului”8. Pentru a descoperi preludiile obscure ale 
sentimentului naţional, trebuie să ne întoarcem spre medii mai fruste şi mai 
înclinate să trăiască în prezent; fără îndoială, nu atât către masele populare, 
despre care nici un document nu ne permite de altfel să le ghicim stările 
sufleteşti, cât spre clasele cavalereşti, dar şi spre acea parte a lumii clericale 
care, având o instrucţie mediocră, se mărginea să reflecte, în scrierile sale, cu 
un accent mult mai desluşit, opiniile celor din jur.
  Ca o reacţie contra istoriografiei romantice, a fost la modă, la anumiţi 
istorici mai recenţi, să le refuze primelor secole ale evului mediu orice 
conştiinţă de grup, naţional sau etnic. Însemna să se uite că, sub forma naiv 
brutală a duşmăniei împotriva „străinului”, horsin, astfel de sentimente nu cer 
un prea mare rafinament spiritual. Ştim astăzi că ele s­au manifestat, în epoca 
invaziilor germanice, cu mult mai multă forţă decât o credea, de exemplu, 
Fustei de Coulanges. În unica mare experienţă de cucerire pe care ne­o oferă 
era feudală – cea a Angliei normande – ele îşi dovediseră clar prezenţa. Atunci 
când ultimul fiu al lui Wilhelm, Henric I, socotea, printr­un gest, caracteristic 
prin el însuşi, că e nimerit să se însoare cu o prinţesă provenită din străvechea 
dinastie a Wessexului – din „dreapta descendenţă a Angliei”, spunea un călugăr
de la Canterbury – cavalerii normanzi, în bătaie de joc, au găsit mare plăcere în
a împopoţona cuplul regal de porecle saxone. Dar, celebrând aniversarea 
aceleiaşi căsătorii, cam o jumătate de secol mai târziu, sub domnia nepotului 
lui Henric şi al lui Edith, un hagiograf scria: „Acum Anglia are un rege de rasă 
engleză; ea găseşte în aceeaşi rasă episcopi, abaţi, baroni, bravi cavaleri, ieşiţi 
dintr­una şi din cealaltă spiţă”.9 Istoria acestei asimilări, care este chiar aceea 
a naţiunii engleze, nu poate fi nici măcar schiţată aici, într­un cadru atât de 
restrâns. În hotarele fostului imperiu franc, la nord de Alpi, şi în afara oricărei 
acţiuni de cucerire, va trebui să ne mulţumim să cercetăm formarea entităţilor 
naţionale: naşterea, dacă vreţi, a perechii Franţa­Germania10
  Tradiţia era aici, bineînţeles, unitatea; tradiţie, la drept vorbind, relativ 
recentă şi oarecum artificială, în aplicarea ei la imperiul carolingian în
  Lettres, ed. HA VET, nos 12 şi 37.
  MARC BLOCH, La vie de S. Edouard le Confesseur par Osbert în Analecta
Bollandiana, voi. XLI, 1923, pag. 22 şi 38.
  Pe lângă „Bibliografie”, no. CCH şi urm., vezi LOT, Les derniers 
Carolingiens, pag. 308 Şi urm.
  — LAPOTRE, L'Europe et le Saint Siege, 1895, pag. 330 şi urm.
  — F. KERN, Die Anfdnge der franzosischen Ausdehnungspolitik, 1910, 
pag. 124 şi urm.
  — ML. BULST­THIELE, Kaiserin A 1933, pag. 3, n. 3.
  Eime; în schimb, de mai multe ori seculară şi bazată pe o reală 
comunitate vilizaţie, din clipa în care era vorba numai de vechiul regnum 
Francorum. Ît de sensibile ar fi fost contrastele de moravuri sau de limbă când 
ele au păturile de jos ale populaţiei, totuşi o aceeaşi aristocraţie şi un acelaşi 
cler itaseră pe Carolingieni să guverneze, de la Elba la Ocean, imensul stat. te 
mari familii, înrudite între ele, le furnizaseră apoi, după 888, regatelor 
jrincipatelor, provenite din dezmembrare, conducătorii, naţionali doar în; nţă. 
Franci erau cei care îşi disputau coroana Italiei; un bavarez se onase cu cea a 
Burgundiei; poate un saxon de origine – împreună cu Eudes ­; a a Franţei 
Occidentale. Cum, în peregrinările pe care li le impuneau fie ica regilor, 
distribuitori de onoruri, fie propriile lor ambiţii, magnaţii nau în urma lor o 
întreagă clientelă, clasa vasalilor participa ea însăşi la; proces, dacă­1 putem 
numi astfel, supraprovincial. Pe drept cuvânt, ira din 840­843 le dăduse 
contemporanilor senzaţia unui război civil, lotuşi, sub această unitate persista 
amintirea unor grupări mai vechi. În pa divizată, acestea au fost cele care s­au 
reafirmat mai întâi, într­o irocitate de dispreţ sau de ură. Neustrienii, de la 
înălţimea orgoliului pe li­1 inspiră „cea mai nobilă regiune a lumii”, se grăbesc 
să­i califice pe; ani drept „perfizi” şi pe burgunzi drept „poltroni”; „perversitatea”
icilor„ e denunţată la rândul ei de acvitani, iar „înşelătoria” suabă, de: cei din 
regiunea Meusei mijlocii şi inferioare; zugrăvit de către saxoni, iţii nişte inşi 
straşnici şi care nu fug niciodată, tabloul laşităţii turingiene, furilor alamane şi 
al avariţiei bavareze este negru: n­ar fi prea greu să uşim această injurioasă 
antologie cu exemple luate de la scriitori ce se uie de la sfârşitul secolului al IX­
lea până la începutul secolului al XI­1 Din cauze pe care le cunoaştem deja, 
antagonismele de acest fel au fost, ermania, deosebit de înverşunate. Departe 
de a sluji statele monarhice, le ameninţau integritatea. Patriotismul călugărului
cronicar Widukind, Dtto I, nu era lipsit desigur nici de fervoare, nici de 
intransigenţă. Dar era atriotism saxon, nu german. Acestea fiind spuse, se 
impune întrebarea s­a operat trecerea la o conştiinţă naţională adaptată la 
structurile ice noi?
  N­am putea în nici un chip concepe cu claritate o patrie anonimă. Or, 
nimic ste mai instructiv decât dificultatea cu care s­au confruntat multă vreme 
enii în a da un nume celor două state principale pe care partajele le tpaseră din
regnum Francorum. Ambele erau „Franţe” (Frances). Dar ctivele de Orientală şi 
Occidentală, prin care contemporanii s­au mulţumit, ie îndelungată, să le 
distingă, nu constituiau un suport prea sugestiv pentru
  ABBO, De bello Parisiaco, ed. PERTZ, I, v. 618; II, v. 344 şi 452.
  — ADEMAR DE BANNES, Chronique, ed. CHABANON, pag. 151.
  — Gesta ep. Leodensium, II, 26 în SS, VII, pag. 204.
  — WIDUKIND, ed. P. HIRSCH, I, 9 şi 11; II, 3.
  — THIETMAR DE SEBOURG, ed. R. HOLTZMANN, V, 12 şi 19.
  I
 
  (Germanie), pe care unii scriitori au căutat de timpuriu să le reînvie, ele 
nu spuneau câte ceva decât pentru erudiţi. In plus, se aplicau foarte prost la 
noile frontiere. Amintindu­şi că Cezar oprise cucerirea Galliei la Rin, cronicarii 
germani desemnau frecvent cu acest nume propriile lor provincii de pe malul 
stâng al fluviului. Uneori, subliniind în mod inconştient ceea ce delimitările 
avuseseră la origine ca artificial, oamenii se cramponau de amintirea primului 
suveran în folosul căruia regatul fusese împărţit: pentru vecinii lor, loreni sau 
oameni de dincolo, francii din Vest rămâneau oamenii lui Carol Pleşuvul 
(Kerlinger, Carlenses), tot aşa cum lorenii înşişi rămâneau aceia ai obscurului 
Lothar al II­lea. Timp îndelungat, literatura germană avea să fie fidelă acestei 
terminologii, probabil pentru că­i repugna să­i recunoască poporului din Apus 
monopolul asupra titlului de franci sau de francezi – Cântecul lui Roland mai 
foloseşte încă, fără deosebire, ambii termeni – la care toate statele succesoare 
păreau să aibă un drept legal.
  Că această restrângere de sens s­a produs totuşi, în cele din urmă, 
fiecare o ştie. Chiar în vremea lui Roland, cronicarul loren Sigebert de 
Gembloux o considera ca general admisă.12 Cum s­au petrecut lucrurile? Este 
marea enigmă, încă mult prea puţin studiată, a numelui nostru naţional. 
Deprinderea pare să se fi înrădăcinat în timpul în care, faţă de regatul de 
Răsărit condus de saxoni, cel din Apus revenise la autentica dinastie francă, 
spiţa carolingiană. Ea a găsit un sprijin chiar în titulatura regală. Spre 
deosebire de rivalii săi, care, în diplomele lor, nu­şi spuneau decât regi şi atât, 
şi tocmai pentru a­şi anunţa răsunător demnitatea de moştenitor al lui Carol 
cel Mare, Carol cel Simplu, după cucerirea Lorenei, restabilise vechiul titlu de 
rex Francorum. Succesorii săi, deşi nu mai domneau decât peste Franţa 
noastră, şi chiar şi atunci când încetaseră să mai aparţină vechii stirpe, au 
continuat, din ce în ce mai des, să se împăuneze cu el. Să mai adăugăm faptul 
că în Germania termenul de „franci”, faţă de celelalte grupuri etnice, păstra 
aproape obligatoriu un caracter particularist: într­adevăr, el servea aici, în mod 
curent, la desemnarea oamenilor din diocezele ripuare (de pe malurile Rinului) 
şi din valea râului Main – noi zicem, astăzi, Franconia – iar un saxon, de 
exemplu, nu ar fi acceptat în nici o împrejurare să fie numit astfel. De cealaltă 
parte a frontierei, în schimb, el se aplica nestingherit, dacă nu tuturor 
populaţiilor din regat, cel puţin locuitorilor acelui ţinut dintre Loara şi Meusa 
ale căror obiceiuri şi instituţii rămâneau atât de profund marcate de amprenta 
francă, în fine, Franţa de Vest şi­a văzut cu atât mai lesne păstrată folosirea 
numelui cu cât cealaltă Franţă era pe cale să­şi atribuie un nume total diferit, 
născut dintr­o realitate absolut frapantă.
  12 SS., voi. VI, pag. 339,41­42.
  S Oamenii iui ^aiui ji w!
  Izbitor. Era vorba – în ciuda diferenţelor dialectale, în interiorul grup – de
o antiteză lingvistică. De o parte, francii „romani”; de francii thiois. Prin acest 
ultim cuvânt, conform uzanţei medievale, c adjectivul din care a provenit 
germanul actual deutsch, şi pe care, clericii, în latina lor ticsită de reminiscenţe
clasice, îl redau
  ; în pofida oricărei etimologii, prin termenul „teuton”. Originea lui s fi 
pusă la îndoială. Theotisca lingua, de care vorbeau misionarii arolingiene, nu 
era nimic altceva, în înţelesul propriu, decât limba ui (thiuda), opusă latinei din
biserică; poate şi limba păgânilor, a lor„ (gentils). N Or.
  — Întrucât termenul de „vechi german„ in), mai mult savant decât 
popular, fusese, de altfel, lipsit una, în conştiinţa comună, de rădăcini adânci – 
eticheta, astfel entru a indica un mod de exprimare, va fi ridicată repede la 
rangul s etnic: „poporul vorbind thiois”, spune deja, sub Ludovic cel Pios,
  1 unuia dintre cele mai vechi poeme redactate în această limbă. De ia la a
desemna o formaţiune politică, pasul era uşor de făcut.
  ; a sa, probabil, s­a stabilit cu mult înainte ca scriitorii să fi îndrăznit de 
drept de cetăţenie unei ticluiri atât de puţin conforme cu rafia tradiţională. 
Totuşi, din 920, analele de la Salzburg îează regatul thiois­ilor (sau 
„teutonilor”)14.
  Ite că această aventură semantică nu va înceta să­i mire pe cei care, în: 
ntul pentru problemele de limbă, înclină să vadă o efervescenţă a conştiinţei 
naţionale. Totuşi, argumentul lingvistic, în mâinile lor politici, nu aparţine 
zilelor noastre. În secolul al X­lea, nu scria, i episcop lombard, indignându­se 
de pretenţiile – istoriceşte întemeiate i – ale bizantinilor asupra Apuliei: „că 
acest ţinut îi aparţine regatului limba locuitorilor săi o dovedeşte”? 15 Nu 
numai utilizarea unor e de expresie comune îi apropie totdeauna pe oameni 
unii de alţii şi, creând în acelaşi timp altele noi, similitudinile tradiţiilor 
mentale, îiar mai uşor de perceput pentru nişte suflete încă rudimentare: itarea
între limbaje întreţinea simţământul diferenţelor, sursă ea însăşi gonisme. Un 
călugăr suab, în secolul al IX­lea, nota deja că „latinii” l derâdere cuvintele 
germanice, şi tocmai din zeflemelile asupra rilor proprii s­a iscat, în 920, între 
escortele lui Carol cel Simplu şi I, o încăierare îndeajuns de sângeroasă ca să 
pună capăt întrevederii rentil = „străin”, la vechii evrei; „păgân” la creştini.
  — Nota trad.
  'rolog la Heliand, ed. E. SIEVERS, pag. 3. Distincţia dintre vasalii regali 
Teutisci quam bardi este făcută într­un act italian din 845 (MURATORI, Ant., 
voi. II, col. 971).
  — Luvavenses maximi, în SS., voi. XXX, 2, pag. 738.
  'IUDPRAND, Legatio, c. 7.
  Un curioasa evoluţie, încă nesatisfăcător explicată, care în limba galo­
romană, dusese la formarea a două grupe de graiuri distincte, a făcut ca timp 
de mai multe secole, „provensalii” sau oameni din Languedoc, fără a dispune, 
cât de puţin, de unitate politică, să aibă sentimentul net că formează o 
colectivitate cu totul aparte. Tot aşa, cu ocazia celei de­a doua cruciade, 
cavalerii loreni, supuşi ai Imperiului, fură văzuţi apropiindu­se de francezi, al 
căror limbaj îl înţelegeau şi îl vorbeau.17 Nimic mai absurd decât să se 
confunde limba cu naţionalitatea. Dar nu ar fi mai puţin aberant să se nege 
rolul acesteia în cristalizarea conştiinţelor naţionale.
  Că acestea – fiind vorba de Franţa şi de Germania – apar deja foarte clar 
formate în preajma anului 1100, textele nu ne lasă să ne îndoim. În timpul 
primei cruciade, Godefroi de Bouillon, care, mare senior lotharingian, vorbea, 
din fericire pentru el, ambele limbi, a avut mult de furcă cu potolirea ostilităţii, 
deja tradiţionale, ni se spune, dintre cavaleriile franceză şi thiois­ă.1* „Dulcea 
Franţă” din Cântecul lui Roland este prezentă în toate memoriile. E o Franţă 
încă puţin nesigură în limitele sale, confundată lesne cu giganticul Imperiu al 
unui Carol cel Mare de legendă, dar al cărei centru se plasa totuşi, cu 
siguranţă, în regatul capeţian. Aşa încât, din a fi astfel ca poleit cu aur de 
amintirea carolingiană – folosirea numelui de Franţa favorizând asimilarea, iar 
legenda, la rândul ei, ajutând la fixarea numelui – orgoliul naţional, la oameni 
îmbătaţi cu uşurinţă de cuceririle făcute, dobândea o şi mai mare vigoare. 
Germanii, pe de altă parte, îşi extrăgeau marea lor mândrie din a fi rămas 
poporul imperial. Loialitatea faţă de monarhie contribuia la întreţinerea acestor 
sentimente. Este semnificativ faptul că exprimarea lor lipseşte aproape complet 
din poemele epice de inspiraţie pur baronală, ca, de exemplu, ciclul „Lorenilor”. 
Dar să nu ne închipuim nicidecum o confuzie totală. Patriot înflăcărat, 
călugărul Guibert, care, sub Ludovic al Vl­lea, i­a dat istorisirii cruciadei titlul 
celebru de Gesta Dei per Francos, nu era decât un mediocru admirator al 
Capeţienilor. Naţionalitatea se hrănea din aporturi mai complexe: comunitate 
de limbă, de tradiţie, de amintiri istorice mai mult sau mai puţin bine înţelese; 
simţ al destinului comun pe care îl impuneau structuri politice delimitate mai 
mult la întâmplare, dar dintre care fiecare răspundea totuşi, în ansamblul ei, 
unor afinităţi profunde şi deja vechi.
  Pe toate acestea, patriotismul nu le crease. Dar în cursul acestei a doua 
vârste feudale, caracterizate atât prin nevoia pe care o simţeau oamenii de a se 
grupa în colectivităţi mai mari, cât şi prin conştiinţa cea mai limpede pe care, în
orice caz, societatea şi­o forma despre ea însăşi, el a constituit manifestarea
  16 WALAFRID STRABO, De exordiis, c. 7, în Capitularia reg. Francorum, 
voi. II, pag.
  — RICHER, 1,20. R
  17 EUDES DE DEUIL, în SS, voi. XXVI, pag. 65.
  18 EKKEHARD D'AURA, în SS., voi. VI, pag. 218.
  Într­un poem, cu puţin posterior lui Roland, pentru a lăuda un cavaler 
cu demn de stimă, se spune: „nici un francez nu valorează mai mult ca el”.19 
căruia încercăm să­i reamintim istoria cea mai profundă nu a asistat doar 
rmarea statelor. El a văzut şi confirmându­se sau constituindu­se – sortite 
multor vicisitudini – patriile.
  Girart de Roussillon, trad. P. MEYER, § 631; ed. FOERSTER (Romanische
Studien, V) 4.
  A
  FEUDALITATEA CA TIP SOCIAL ŞI ACŢIUNEA SA
  CAPITOLUL I FEUDALITATEA CA TIP SOCIAL
  1. FEUDALITATE SAU FEUDALITĂŢI: SINGULAR SAU PLURAL?
  În ochii lui Montesquieu, instituirea „legilor feudale” în Europa fusese un 
fenomen unic în felul său, „un eveniment survenit o singură dată în lume şi 
care nu se va mai produce poate niciodată”. Mai puţin deprins, fără îndoială, cu
precizia definiţiilor juridice, dar interesat de orizonturi mai largi, Voltaire $ 
protestat: „Feudalitatea nu este nicidecum un eveniment; ea este o formj 
socială foarte veche, care se menţine în cele trei sferturi ale emisferei noastre, 
cu organizări diferite”.1 Ştiinţa, în zilele noastre, a aderat pe de­a întregul I4 
opinia lui Voltaire. Feudalităţi egipteană, aheană, chineză, japoneză: tot atâtea 
asocieri de cuvinte – şi câte altele – de acum înainte familiare. Istoricilor din 
Occident ele nu încetează să le inspire uneori îngrijorări reţinute. Căci ei nu ar 
putea ignora diversitatea definiţiilor având ca obiect acest nume celebru, chiar 
pe solul său de baştină. Baza societăţii feudale este pământul, a spus Benjamin
Guerard. Este grupul de persoane, ripostează Jacques Flach. Feudalităţile de 
prin alte părţi, cu care ne apare azi presărată istoria universală, corespund 
opiniei lui Guerard sau celei a lui Flach? Nu există altă soluţie pentru a lămuri 
aceste incertitudini decât aceea de a relua problema chiar de la începuturi. De 
vreme ce, cu siguranţă, atâtea societăţi, separate în timp şi în spaţiu, nu an 
primit numele de „feudale” decât datorită similitudinilor lor, veritabile sau 
presupuse, cu feudalitatea noastră, este important să se desprindă tocmai 
caracterele acestui tip de societate, plasat astfel ca şi cum s­ar afla în centrul 
unui vast sistem de referinţe. Dar, nu fără ca înainte să fi fost îndepărtate nişte
utilizări, manifest abuzive, ale unei sintagme prea sonore pentru a nu fi suferit 
numeroase devieri.
  1 Esprit des Lois, XXX, I.
  — VOLTAIRE, Fragmente sur quelques revolutions dans l'Indt,] | (ed. 
GARNIER, voi. XXIX, pag. 91).
  E de toate ceea ce constituia antiteza noţiunii de stat centralizat. De aici 
şi la a califica drept feudală orice fragmentare a puterilor asupra oamenilor, iţa 
era mică. Cu atât mai mult cu cât, la simpla constatare a unui fapt, de obicei, 
să se amestece şi o judecată de valoare. Suveranitatea unui estul de întins fiind
concepută ca regulă, orice atingere adusă acestui piu părea să intre în 
categoria anormalului. Chiar şi numai atât, şi ar fi snt pentru a condamna 
orice tentativă de folosire a termenului, care, de nu ar face altceva decât să dea 
naştere unui haos insuportabil. Uneori, ce­t se întrevede o notaţie mai precisă. 
Încă din 1783, un modest funcţionar: ipal, paznicul halei din Valenciennes, 
denunţa ca responsabilă pentru >irea mărfurilor alimentare „o feudalitate de 
mari proprietari rurali”.2 Şi,: îţi polemişti, de atunci, au aruncat anatema 
asupra „feudalităţilor” re sau industriale! Încărcat de reminiscenţe istorice mai 
mult sau mai vagi, cuvântul pare, sub pana unora, să nu evoce nimic altceva 
decât/itatea conducătorilor; apoi, adesea, într­o manieră mai puţin simplistă, şi
'^ unei impietări a vieţii publice de către puterile economice. Or, este foarte at 
că această confundare a bogăţiei – pe atunci mai ales funciară – cu: atea a fost 
una dintre trăsăturile marcante ale feudalităţii medievale. Dar: datora mai 
puţin caracterelor propriu­zis feudale ale acestei societăţi cât ii că era, în 
acelaşi timp, întemeiată pe seniorie.
  ; udalitate, regim seniorial: de data aceasta confuzia vine de mult mai de 
e. Ea se produsese mai întâi la folosirea cuvântului „vasal”. Amprenta: ratică, 
pe care acest termen o primise de la o evoluţie în fond secundară atât de 
puternică încât să nu­1 fi văzut, începând din evul mediu, aplicat, fie unor 
şerbi.
  — La început foarte apropiaţi de vasalii propriu­zişi prin personală a 
dependenţei lor – fie chiar unor simpli deţinători de loturi de t (tenanciers). 
Ceea ce nu era pe atunci decât un soi de aberaţie seman­ecventă mai ales în 
regiuni destul de incomplet feudalizate ca Gasconia; 6n, a devenit, pe măsură 
ce se estompa conştiinţa legăturii autentic: e. o întrebuinţare din ce în ce mai 
larg răspândită. „O ştie toată lumea ­in 1786, Perreciot – că supuşii seniorilor 
sunt numiţi în mod obişnuit, în, vasalii lor”.3 în paralel, s­a luat obiceiul să se 
desemneze, în ciuda eti­iei, sub numele de „drepturi feudale” sarcinile care 
împovărau loturile? Ti (tenures): astfel încât, anunţându­şi intenţia de a 
distruge feudalitatea, ii Revoluţiei înţelegeau să lovească, înainte de toate, în 
senioria rurală, aici istoricul trebuie să ia atitudine. Element esenţial al 
societăţii feudale, a, ca atare, era mai veche; şi ea avea să fie mult mai durabilă.
Este
  3. LEFE3VRE, Les paysans du Nord, 1924, pag. 309.
  ) e exemplu, E. LODGE, Serfdom în the Pyrenees, în Vierteljahrschr. Fur 
Soz. Und W G., ţg. 31.
  — SANCHEZ­ALBORNOZ, Estampas de la vida en Leon, ed. 2­a, pag. 86, 
n. 37. ­”IOT, De l'etat civil despersonnes, voi. II, 1786, pag. 193, n 9.
  Rămână net deosebite.
  Să încercăm deci să sintetizăm, în linii mari, ceea ce ne­a învăţat istoria 
despre feudalitatea europeană în sensul ei corect.
  2. CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE FEUDALITĂŢII EUROPENE
  Fără îndoială, cel mai simplu ar fi să se înceapă prin a spune ce nu era 
această societate. Cu toate că obligaţiile născute din înrudire au fost concepute 
aici ca foarte viguroase, ea nu se întemeia în întregime pe liniajul consangvin. 
Mai precis, legăturile propriu­zis feudale nu aveau raţiune de existenţă decât 
pentru că cele de sânge nu erau suficiente. Pe de altă parte, cu toată 
persistenţa noţiunii de autoritate publică, aflată deasupra mulţimii micilor 
puteri, feudalitatea a coincis cu o profundă slăbire a statului, mai ales în ce 
privea funcţia sa de protecţie. Dar societatea feudală nu era doar diferită şi de o
societate bazată pe rudenie, şi de o societate dominată de forţa statului. Ea 
urma unor societăţi constituite astfel şi purta amprenta lor. Raporturile de 
dependenţă personală care o caracterizau păstrau ceva din înrudirea artificială 
care fusese, în multe privinţe, străvechiul compagnonnage, iar dintre drepturile
de comandă exercitate de atâţia şefi mărunţi, o bună parte păreau a fi resturi 
smulse unor puteri „regaliene”.
  Feudalitatea europeană se prezintă deci tocmai ca rezultatul dizolvării 
brutale a unor societăţi mai vechi. Ea ar fi, într­adevăr, de neînţeles fără marea 
bulversare produsă de invaziile germanice care, forţând fuziunea a două 
societăţi aflate la obârşie în stadii cu totul diferite ale evoluţiei, a sfărâmat 
structurile uneia ca şi ale celeilalte şi a făcut să revină la suprafaţă o seamă de 
mentalităţi şi deprinderi sociale cu un caracter primitiv aparte. Ea s­a 
constituit definitiv în atmosfera ultimelor năvăliri barbare. Şi astfel presupunea
o accentuată încetinire a vieţii de relaţie, o circulaţie monetară prea atrofiată 
spre a permite existenţa unui funcţionariat salariat, o mentalitate ataşată de 
senzorial şi imediat. Când aceste condiţii au început să se schimbe, vremea ei a
început să treacă.
  Ea a fost o societate mai curând inegală decât ierarhizată: cu „şefi” mai 
degrabă decât cu nobili; cu şerbi, nu cu sclavi. Dacă sclavia nu ar fi jucat aici 
un rol atât de slab, formele de dependenţă autentic feudale nu ar fi putut fi 
aplicate la clasele inferioare. In dezordinea generală, locul aventurierului era 
prea mare, memoria oamenilor prea scurtă, regularitatea clasamentului social 
prea prost asigurată pentru a permite constituirea strictă a unor caste în toată 
regula.
  Totuşi, regimul feudal presupunea o subordonare economică inflexibilă a 
mulţimii oamenilor umili faţă de câţiva potentaţi. Moştenind de la epocile mică, 
el a extins şi a consolidat aceste moduri de exploatare a omului de om şi, 
reunind într­un mănunchi inextricabil dreptul la renta asupra itului cu dreptul
de comandă, a zămislit din toate acestea, cu adevărat, ia. În folosul, mai ales, al
unei oligarhii de războinici. Ihiar şi cea mai rapidă cercetare comparativă este 
suficientă pentru a arăta T­adevăr, printre caracteristicile distinctive ale 
societăţilor feudale trebuie plaseze cvasicoincidenţa stabilită între clasa 
conducătorilor şi o clasă de iniei de profesie, slujind, în singura modalitate care
părea pe atunci e, adică aceea de cavaleri înarmaţi până în dinţi. Cum am 
văzut, ăţile în care a subzistat o ţărănime înarmată, fie că au ignorat structura 
că, ca şi pe aceea a senioriei, fie că, şi din una şi din cealaltă, nu au cut decât 
forme cu totul imperfecte: aşa s­au petrecut lucrurile în: inavia, de exemplu, 
sau în regatele din grupul asturo­leonez. Cazul iului Bizantin este poate încă şi 
mai semnificativ, pentru că aici iţiile au purtat marca unei gândiri ordonatoare 
mult mai conştiente. Acolo, revolta antiaristocratică din secolul al VH­lea, o 
cârmuire care nu se ise de marile tradiţii administrative ale epocii romane şi pe 
care o jpa, pe de altă parte, nevoia de a avea o armată solidă, a creat nişte ocini
te, faţă de stat, de obligaţii militare: într­un sens, adevărate fiefuri, dar, 
teosebire de Occident, fiefuri ţărăneşti, constituite fiecare dintr­o modestă atare
rurală. Suveranii, de acum înainte, nu vor avea nici o grijă mai tantă decât să 
protejeze aceste „bunuri soldăţeşti”, ca de altfel pe micii Dri în general, 
împotriva acaparării lor de către cei bogaţi şi cei puternici. Îit însă, către 
sfârşitul secolului al Xl­lea, momentul în care Imperiul, jit de realităţile 
economice care făceau ca autonomia ţăranilor să fie din ce mai anevoioasă 
pentru nişte oameni permanent îndatoraţi, şi slăbit de iiunile interne, a încetat 
să le asigure cultivatorilor liberi vreo protecţie Statul nu a pierdut astfel doar 
nişte preţioase resurse fiscale. El a ajuns, ită, la cheremul marilor posesori de 
averi, singurii capabili, de acum >, să adune, printre dependenţii lor, trupele 
necesare, i societatea feudală, relaţia umană caracteristică a fost legătura 
subordo­li de un şef din imediata lui apropiere. Din treaptă în treaptă, nodurile 
formate uneau, ca tot atâtea lanţuri ramificate la nesfârşit, pe cei mai mici i 
mai mari. Pământul însuşi nu părea o bogăţie atât de preţioasă decât i că 
permitea unora să­şi procure „oameni”, răsplătindu­i cu el. Vrem tituri, spun, 
în esenţă, seniorii normanzi, care refuză cadourile în bijuterii, şi cai oferite de 
ducele lor. Şi adaugă doar între ei: „ne va fi astfel posibil reţinem numeroşi 
cavaleri, iar ducele nu o va mai putea face”5
  Vezi voi. I al lucrării, pag. 260.
  — Nota trad.
  DUDON DE SAINT­QUENTIN, ed. LAIR Mem. Soc. Antiquaires 
Normandie, voi., III, 43­44 (933).
  Loiv aa recompensarea serviciilor şi ale căror durată să se modeleze după
însăşi aceea a devotamentului. Din rezolvarea pe care a ştiut să o dea acestei 
probleme, feudalitatea occidentală şi­a tras una dintre trăsăturile sale cele mai 
originale. Îtv timp ce oamenii de casă grupaţi în jurul prinţilor slavi continuau 
să­şi primească de la aceştia domeniile în dar, vasalul franc, după câteva 
sfioase dibuiri, s­a văzut pus în situaţia de a nu i se mai acorda decât fiefuri, în
principiu viagere. Căci, în clasele cele mai înalte, distinse prin onorabila datorie
a armelor, relaţiile de dependenţă îmbrăcaseră, la origine, forma unor contracte
liber consimţite, între două persoane în viaţă, aşezate faţă în faţă. Din 
necesitatea acestui contact personal, ele au scos întotdeauna ce era mai bun 
din valoarea lor morală. De timpuriu, totuşi, diverse elemente veniseră să 
compromită puritatea obligaţiei: ereditatea, normală într­o societate în care 
familia rămânea atât de solid constituită; practica „înzestrării cu gospodărie 
proprie” (chasement), care, impusă de condiţiile economice, ajungea să încarce 
mai degrabă pământul cu servicii, decât pe om cu fidelitate; pluralitatea 
omagiilor, în fine şi mai ales. Loialitatea celui „luat sub protecţie” (commende) 
avea, în multe cazuri, o mare forţă. Dar, ca liant social prin excelenţă, chemat 
să unească, de sus până jos, diversele grupări, să prevină fragmentarea şi să 
frâneze dezordinea, ea s­a manifestat ca total ineficientă.
  La drept vorbind, în imensa importanţă acordată acestor legături, 
existase, de la început, o parte de artificial. Generalizarea lor a fost, în timpurile
feudale, legatul unui stat muribund – acela al Carolingienilor – care plănuise să
opună fărâmiţării sociale una dintre instituţiile născute chiar din această 
fărâmiţare. Prin ea însăşi, stratificarea dependenţelor era, fără îndoială, 
capabilă să servească, realmente, coeziunea statului. Dovadă, monarhia anglo­
normandă. Dar mai era necesară aici o autoritate centrală secondată, ca în 
Anglia, mai puţin de cucerirea în sine cât de suprapunerea, la aceasta, a unor 
condiţii materiale şi morale noi. În secolul al IX­lea, presiunea către dispersare 
era peste măsură de puternică.
  În aria civilizaţiei occidentale, harta feudalităţii prezintă câteva mari 
spaţii goale: Peninsula Scandinavă, Frizia, Irlanda. Poate că este încă şi mai 
important să se constate că Europa feudală nu a fost în întregime feudalizată în
acelaşi grad, nici în acelaşi ritm, şi mai ales că ea nu a fost nicăieri complet 
feudalizată. În nici o ţară, populaţia rurală nu a căzut în întregime în legăturile 
unei dependenţe personale şi ereditare. Aproape pretutindeni – deşi în număr 
extrem de variabil, în funcţie de regiuni – au subzistat alodii (alleux), mari sau 
mici. Noţiunea de stat nu a dispărut niciodată cu desăvârşire şi, acolo unde şi­
a păstrat forţa maximă, mulţi oameni au continuat să se numească „liberi”, în 
sensul vechi al cuvântului, pentru că nu depindeau decât de conducătorul 
poporului sau de reprezentanţii lui. Grupuri de ţărani războinici s­au menţinut 
în Normandia, în Anglia daneză, în Spania. Jurământul mutual, opus jurămin­
telor de subordonare, a fiinţat în instituţiile de pace şi a triumfat în „comune”.
  I de a se realiza vreodată perfect. Nu găsim oare, în economia europeană 
de îceputul secolului al XX­lea, plasată incontestabil sub seninul capitaliş ti, 
destule întreprinderi care continuau să se sustragă acestei scheme?
  Iată, aproximativ, cum s­ar prezenta, înconjurată de petele sale albe, 
harta ală pe care începeam să ne­o imaginăm mai înainte: între Loara şi Rin şi 
în rundia de pe cele două maluri ale fluviului Saone, un spaţiu puternic rat, pe 
care, în secolul al Xl­lea, cuceririle normande îl vor extinde brusc
  Anglia şi Italia de Sud; de jur împrejurul acestui nucleu central nuanţe 
un degradeu aproape uniform, până la a atinge în Saxonia şi mai ales în i şi 
Castilia o extremă rărire a haşurilor. În zona cea mai net marcată, nu e să 
recunoaştem regiunile în care influenţa reglementărilor carolingiene
  ; e cea mai profundă, unde şi amestecul, mai accentuat decât în alte 
părţi, al entelor romanizate şi al elementelor germane vechi dislocase, fără 
îndocel mai complet, structura celor două societăţi şi permisese dezvoltarea 
germeni, deosebit de vechi, de seniorie funciară şi de dependenţă mala.:”;
  5. O SECŢIUNE TRANSVERSALĂ ÎN ISTORIA COMPARATĂ subordonare 
ţărănească; în locul salariului, în general irealizabil, folosire g a lotului de 
pământ dependent contra serviciu, care este, în sensul precis vântului, tocmai 
fieful; supremaţie a unei clase de războinici specializaţi; ori de supunere şi de 
protecţie care îl leagă pe om de om şi, în această războinică, îmbracă forma cea 
mai pură a vasalităţii; fracţionare a ilor, generatoare de dezordine; în mijlocul 
tuturor acestora, totuşi, vieţuirea altor moduri de agregare umană, prin 
înrudire şi prin stat, dintre îltimul avea să recâştige, în cursul celei de­a doua 
vârste feudale, o nouă re: acestea par să fie deci trăsăturile fundamentale ale 
feudalităţii ene. Ca toate fenomenele dezvăluite de această ştiinţă a veşnicei 
ibări care este istoria, structura socială astfel caracterizată a purtat cu inţă 
amprenta originală a unui timp şi a unui mediu. Dar, tot aşa cum l bazat pe 
filiaţie feminină sau agnatică, ori cum anumite forme de rinderi economice se 
regăsesc aproape similare în cadrul unor civilizaţii n de diverse, nu este 
imposibil, în sine, ca civilizaţii diferite de a noastră traversat un stadiu 
aproximativ analog cu cel care tocmai a fost definit.
  Este aşa, ele vor merita, pe durata acestei faze, numele de feudale. Dar a 
de comparare astfel înţeleasă depăşeşte în mod vădit puterile unui om. Mă voi 
mărgini deci la un exemplu, capabil să sugereze, cel puţin, de ceea ce, 
întreprinsă de mâini mai sigure, ar putea da o asemenea are. Sarcina va fi 
înlesnită de excelente studii, purtând deja pecetea celei ine puse la punct 
metode comparative.
  În 2uiii istoriei japoniei, ceea ce se inireveue esic o socicunc uazaia pe 
comunităţi consangvine, sau considerate ca atare. Urmează apoi, către sfârşitul
secolului al Vll­lea al erei noastre, sub influenţa chineză, instaurarea unui 
regim statal care, exact precum Carolingienii noştri, se străduieşte să instituie 
un fel de patronat moral asupra supuşilor. Începe, apoi – cam din jurul 
secolului al Xl­lea – perioada pe care ne­am învăţat să o numim „feudală” şi a 
cărei ascensiune pare, după o schemă pe care o cunoaştem deja, să fi coincis 
cu o oarecare încetinire a schimburilor economice. Aici deci, ca în Europa, 
„feudalitatea” ar fi fost precedată de două structuri sociale cu totul diferite. La 
fel ca la noi, ea a păstrat în profunzime tiparul atât al uneia cât şi al celeilalte. 
S­a văzut că, mai străină decât în Europa de edificiul propriu­zis feudal – de 
vreme ce filierele de omagii se opreau înainte de a ajunge la împărat – monarhia
a supravieţuit de drept, ca sursă teoretică a oricărei puteri; dar şi aici, 
fragmentarea drepturilor de comandă, care se alimenta din obiceiuri foarte 
vechi, va fi înfăţişată în mod oficial ca o suită de încălcări ale prerogativelor 
statului.
  Deasupra ţărănimii se ridicase o clasă de războinici de meserie. Tocmai 
în acest mediu, după modelul dat de relaţiile dintre însoţitorul înarmat şi 
„şeful” lui, s­au dezvoltat dependenţele personale, afectate astfel, se pare, de la 
început, de un caracter de clasă mult mai accentuat decât acea „luare sub 
protecţie” (commendise) europeană. Ele erau, ca şi în Europa, ierarhizate. Dar, 
vasalitatea japoneză a fost, mult mai mult decât a noastră, un act de supunere,
şi mult mai puţin un contract. Ea a fost şi mult mai strictă, de vreme ce nu 
admitea pluralitatea seniorilor. Şi cum trebuia ca aceşti războinici să fie 
întreţinuţi, li s­au distribuit loturi de pământ dependente (tenures), care 
semănau mult cu fiefurile noastre. Uneori chiar, după exemplul fiefurilor „de 
reluare” (reprises) de la noi, atribuirea, pur fictivă, se referea în realitate la 
pământuri care aparţinuseră la origine patrimoniului pretinsului donatar. 
Fireşte că aceşti luptători au acceptat din ce în ce mai puţin de bună voie să 
cultive pământul. Cu câteva excepţii, totuşi. Căci în Japonia, de asemenea, au 
existat până la sfârşit cazuri aberante de ţărani „vasali ai vasalilor” 
(vavasseurs). Vasalii au trăit deci mai ales din rentele primite de la propriii lor 
ţărani dependenţi. Numărul lor era totuşi prea mare – mult mai mare, se pare, 
decât în Europa – pentru a permite constituirea, în folosul lor, a unor adevărate
seniorii, cu puteri mari asupra supuşilor. Acestea nu s­au format decât în 
mâinile baronatului şi ale templelor. Şi încă destul de dispersate şi lipsite de 
posibilităţi de exploatare directă, ele aminteau mai degrabă de senioriile 
embrionare din Anglia anglo­saxonă decât de cele din regiunile cu adevărat 
seniorializate din Occident. De altfel, pe acest pământ unde orezăriile irigate 
reprezentau cultura dominantă, condiţiile tehnice erau prea diferite de 
procedeele europene pentru ca aservirea ţărănească să nu îmbrace, şi ea, forme
originale.
  Mult prea sumară, de bună seamă, şi, în aprecierea contrastelor dintre 
cele două societăţi, insuficient nuanţată, această vedere generală permite 
totuşi, se o concluzie aesrui ae sigura, reuaamaiea nu a iosi un eveniment 
survenu în lume”. La fel ca Europa – deşi cu inevitabile şi profunde diferenţe 
­iia a traversat această fază. Au trecut şi alte societăţi prin ea? Şi, dacă a işa, 
sub acţiunea căror cauze, poate comune? Este secretul studiilor re. Am fi 
fericiţi dacă această carte, propunându­le cercetătorilor un ionar, ar putea 
pregăti căile pentru o analiză care o va depăşi cu mult.
  PRELUNGIRILE FEUDALITĂŢII EUROPENE
  1. REMINISCENŢE ŞI REVIVISCENŢE începând de la mijlocul secolului al
XlII­lea, societăţile europene s­au îndepărtat definitiv de structura de tip feudal.
Totuşi, simplu moment al unei evoluţii continue în sânul unor colectivităţi 
înzestrate cu memorie, un sistem social nu poate pieri în întregime, şi nici 
dintr­o dată. Feudalitatea şi­a avut prelungirile sale.
  Regimul seniorial pe care îl marcase cu specificul ei i­a supravieţuit 
vreme îndelungată. Printre multe vicisitudini, de altfel, care nu ne preocupă 
aici. Dar cum să nu observăm că, încetând să fie inserat într­o întreagă reţea 
de instituţii de comandă cu care era strâns înrudit, el nu putea evita să apară, 
în ochii populaţiilor supuse, din ce în ce mai de neînţeles, şi ca urmare mai 
odios? Dintre toate formele de dependenţă în interiorul senioriei, cea mai 
autentic feudală fusese serbia. Profund transformată, devenită mai mult o 
dependenţă de pământ decât una personală, ea a dăinuit, totuşi, în Franţa, 
până în ajunul Revoluţiei. Cine îşi mai amintea atunci că, printre cei supuşi 
dreptului de succesiune perceput de senior asupra bunurilor lor (Ies 
mainmortables) se găseau, cu siguranţă, şi persoane ai căror strămoşi se 
puseseră ei înşişi sub protecţia unui apărător (commendes)7 Iar această 
amintire îndepărtată, chiar dacă ar fi fost cunoscută, ar fi făcut oare mai 
uşoară o condiţie anacronică?
  Cu excepţia Angliei, unde prima revoluţie din secolul al XVII­lea a abolit 
orice deosebire între fiefurile cavalereşti şi celelalte loturi dependente (tenures), 
obligaţiile vasalice şi feudale, legate de pământ, au durat fie, ca în Franţa, tot 
atât timp cât regimul seniorial, fie, ca în Prusia, care, în secolul al XVIII­lea, a 
procedat la transformarea generală a fiefurilor în alodii, ceva mai puţin timp. 
Singure capabile, de acum înainte, să utilizeze ierarhia dependenţelor, statele 
nu au renunţat decât cu mare încetineală să profite de instrumentul militar pe 
care ea părea să li­1 dea pe mână. Încă şi Ludovic al XlV­lea a mai convocat, în 
mai multe rânduri, acel arriere ban1 vasalic. Dar aceasta nu mai era, din 
partea unor cârmuiri în criză de soldaţi, decât o încercare disperată, ba chiar, 
prin jocul amenzilor şi al scutirilor, un simplu expedient fiscal. Dintre 
caracteristicile fiefului, doar obligaţiile pecuniare care îl grevau şi regulile 
specifice succesiunii sale păstrau realmente, de la sfârşitul evului mediu, o 
valoare practică. Cum nu mai existau vasali de casă, omagiul era legat, de 
acum încolo, în chip uniform, de posesia unui teren. Aspectul său
  Arriere ban = înrolarea în masă a vasalilor unor vasali de către suveran.
  — Nota trad.
  Colar, oricât de „van” ar fi putut părea în ochii unor jurişti formaţi de 
către lalismul timpurilor noi, 2 nu lăsa indiferentă o clasă nobiliară, preocupată
natură de etichetă. Dar, ritualul însuşi, odinioară încărcat de un sens uman e 
adânc, nu mai servea defel – în afară de reprezentările pe care uneori le aia – 
decât la constatarea stării de dependenţă a bunului, sursă de drepturi, ncţie de
cutume, mai mult sau mai puţin profitabile. Esenţialmente ase, „materiile 
feudale” preocupau jurisprudenţa. Ele au alimentat cu >ase teme de dizertaţii o
abundentă literatură de doctrinari şi de cieni. Dar faptul că edificiul fusese 
puternic erodat, iar profiturile pe care; ptau beneficiarii săi destul de slabe, 
nimic nu o arată mai bine, în Franţa, urinţa cu care s­a prăbuşit. Totuşi, 
dispariţia regimului seniorial nu s­a s decât cu preţul multor rezistenţe, şi nu 
fără să tulbure grav repartiţia or. Aceea a fiefului şi a vasalităţii a părut a fi 
sfârşitul inevitabil şi 3e nesemnificativ al unei lungi agonii.
  'u toate acestea, într­o societate care rămânea supusă multor tulburări, e
care suscitaseră vechile practici ale „companionajului” (compagno­), şi apoi ale 
vasalităţii, nu încetaseră nicidecum să­şi facă simţite le. Printre diferitele 
motive care au determinat crearea ordinelor: reşti, înfiinţate, într­un număr 
atât de mare, în secolele al XlV­lea şi XV­nul dintre cele mai hotărâtoare a fost, 
fără îndoială, dorinţa pe care o iu prinţii de a­şi ataşa, printr­o legătură de 
natură constrângătoare, un de fideli cu poziţii înalte. Cavalerii Ordinului Sf. 
Mihai, conform; lor date de Ludovic al Xl­lea, îi promiteau regelui „dragoste 
bună şi rată” şi să­1 servească cu credinţă în războaiele sale drepte. Tentativă, 
de la fel de iluzorie ca, odinioară, aceea a Carolingienilor: pe cea mai veche i 
personajelor onorate cu faimosul colan, al treilea loc era ocupat de ibilul de 
Saint­Pol, care avea să­şi trădeze atât de josnic stăpânul. Tai eficace – şi mai 
periculoasă – a fost, în timpul dezordinilor de la sfârşi­ilui mediu, reconstituirea
unor trupe de războinici privaţi, foarte aproape sălii „sateliţi”, ale căror tâlhării 
fuseseră denunţate de scriitorii epocii ingiene. Adesea, dependenţa lor se 
exprima prin purtarea unui costum în e seniorului lor militar sau ale 
blazonului său. Condamnat în Flandra de 7ilip cel îndrăzneţ, 3 acest obicei 
pare să fi fost deosebit de răspândit în i ultimilor Plantageneţi, a celor din 
dinastiile Lancaster şi York: aşa încât ile astfel formate în jurul marilor baroni 
au primit numele de livrees4. Mea vasalităţilor „neînzestrate cu gospodărie 
proprie” (non chasee) de ă, ele nu cuprindeau doar aventurieri de origine 
inferioară. Fără îndoială, P. HEVIN, Consultations et observations sur la 
coutume de Bretagne, 1724, pag. 343.
  D. THOMAS, Textes historiques sur Lille et le Nord, voi. II, 1936, pag. 285
(1385 şi fpag. 218 (no. 68).
  Jvree = „livrea” şi „servitorime” având ca semn distinctiv ţinuta proprie 
slujitorilor unei case nobile.
  — Nota trad.
  — T
  Dacă omul avea un proces, lordul îl apăra cu autoritatea sa, în faţa 
tribunalului. Ilegală, dar deosebit de rezistentă, aşa cum o dovedesc interdicţiile
repetate de către Parlamente, această practică a „menţinerii” (maintenance) sau
protecţie în justiţie reproducea, aproape trăsătură cu trăsătură, anticul 
mithium pe care, în Gallia francă, „cel puternic” îl întindea ocrotitor peste 
fidelul său. Iar cum şi suveranii găseau profitabil să utilizeze, în forma sa nouă,
legătura personală, îl vedem pe Richard al II­lea străduindu­se a­i împrăştia, în 
tot regatul, asemenea a tot atâţia vassi dominici, pe însoţitorii săi, uşor de 
recunoscut după „inima albă” (blanc cceur), blazonul pictat pe uniforma lor6.
  În Franţa însăşi din vremea primilor Bourboni, gentilomul care, pentru a­
şi croi un drum în lume, devenea servitorul unui mare nobil, nu oferea el oare 
imaginea unei condiţii deosebit de apropiate de vasalitatea originară? Cu o tărie
demnă de vechiul limbaj feudal, se spunea despre unul sau altul că „era al” 
Domnului Prinţ sau al Cardinalului. La drept vorbind, lipsea ritualul. Dar era 
înlocuit adesea printr­un angajament scris. Căci, de la sfârşitul evului mediu, 
„legământul de prietenie” (promesse d'amitie) înclocuise omagiul, tot mai lipsit 
de putere. Citiţi acest „bilet” pe care, în 2 iunie 1658, un oarecare căpitan 
Deslandes i 1­a scris lui Fouquet. „Promit şi îmi dau cuvântul Monseniorului 
Procuror General. De a nu fi niciodată al altei persoane decât al lui, căruia mă 
dau şi mă leg cu cea mai tare legătură pe care o pot avea; şi îi promit să­1 
servesc în totul împotriva oricărei persoane fără excepţie şi să nu mă supun 
nimănui decât lui, nici chiar să nu am de a face cu aceia pe care el mi­i va 
interzice. Îi promit să­mi sacrific viaţa împotriva tuturor celor pe care îi va voi 
el. Fără să las la o parte pe niciunul în lume.”.7 Nu s­ar crede că se aude, peste
timp, ecoul celor mai complete dintre formulele de „luare sub protecţie” 
(commendise): „prietenii tăi vor fi prietenii mei, duşmanii tăi vor fi duşmanii 
mei”? Nici măcar restricţia în folosul regelui!
  Într­un cuvânt, chiar dacă vasalitatea autentică nu­şi mai supravieţuia 
decât ca o îmbinare de gesturi de van ceremonial şi de instituţii juridice 
definitiv sclerozate, spiritul care o însufleţise renăştea neîncetat din propria­i 
cenuşă. Şi fără îndoială nu ar fi deloc greu să regăsim în societăţi încă şi mai 
apropiate de noi manifestările unor sentimente şi nevoi aproape asemănătoare. 
Dar n­ar mai fi vorba decât de practici sporadice, specifice anumitor medii, 
interzise de altfel de stat, imediat ce păreau să­1 ameninţe, incapabile, la urma 
urmei, să se unească într­un sistem bine închegat şi să impună întregii 
structuri sociale nota lor caracteristică.
  Gentry (engl.) = ansamblul familiilor având drept la blazon, dar, spre 
deosebire de nobility, fără titluri.
  — Nota trad.
  6 T. F. TOOT, Chapters în the administrative history, voi. IV, 1928 p. et 
62.
  7 COLBERT, Lettres, ed, P. CLEMENT, voi. II, pag. XXX. Pentru un 
exemplu vechi de legământ de prietenie, vezi J. QUICHERAT, Rodrigue de 
Villandrando, 1879, p. just., no. XIX.
  Societăţilor care i­au urmat era feudală le­a lăsat moştenire instituţia 
talerilor (la chevalerie), cristalizată în nobilime. De la această origine, clasa 
ninantă a păstrat orgoliul vocaţiei sale militare, pe care îl simboliza dreptul 
portul spadei. Ea s­a legat de această vocaţie cu o forţă deosebită acolo le, ca în
Franţa, trăgea de aici îndreptăţirea unor preţioase avantaje fiscale.
  Bilii nu trebuie să plătească birul (taille), relatează, către 1380, doi 
scutieri
  Varennes­en­Argonne; căci, „prin nobleţe, nobilii sunt obligaţi să­şi 
expună jurile şi averile în războaie”.8 în Vechiul Regim, nobilimea de spiţă 
veche, contrast cu aristocraţia slujbaşilor, persevera să­şi spună „militară” („de 
dă”, d'epee). Până şi în societăţile noastre în care să te laşi omorât pentru
  : ta a încetat complet să fie monopolul unei clase ori al unei meserii, 
timentul persistent al unui soi de supremaţie morală legată de misiunea 
joinicului profesionist – prejudecată atât de străină altor civilizaţii, cum ar fi 
chineză – rămâne ca o amintire a împărţelii care s­a produs, pe la începutul 
surilor feudale, între nenobil (rustre) şi cavaler.
  Omagiul vasalic era un adevărat contract, şi unul bilateral. Seniorul, 
dacă ii îndeplinea angajamentele, îşi pierdea drepturile. Transpusă, cum era 
'itabil, în domeniul politic – de vreme ce principalii supuşi ai regelui erau în aşi 
timp vasalii săi – alăturându­se, de altfel, pe acest teren, străvechilor ezentări 
care, considerându­1 pe conducătorul poporului responsabil în mod ic de 
bunăstarea supuşilor săi, îl meneau pedepsei în caz de nenorocire ică, această 
idee avea să exercite o influenţă profundă. Cu atât mai mult cu iceste vechi 
curente de opinie s­au întâlnit aici cu o altă sursă de gândire, ută, în interiorul 
bisericii, din protestele gregoriene împotriva mitului lităţii supranaturale şi 
sacre. Scriitorii din acest grup esenţialmente religios bst aceia care au formulat 
primii, cu o forţă multă vreme neegalată, mea unui contract ce­1 leagă pe 
suveran de poporul său, „ca porcarul de inul care îl foloseşte”, scria, către 
1080, un călugăr alsacian. Vorbe al căror es apare încă şi mai deplin dacă e 
comparat cu strigătul indignat al unui zan totuşi destul de moderat al 
monarhiei: „un uns al Domnului nu ar putea ate acestea să fie revocat ca un 
primar de sat!”. Dar înşişi aceşti doctrinari
  Ierului nu uitau să invoce, printre justificările dizgraţiei la care îl amnau 
pe prinţul cel rău, dreptul universal recunoscut al vasalului de a­1 dona pe 
seniorul rău9.
  Frecerea la acţiune a venit mai cu seamă din cercurile de vasali, sub enţa
instituţiilor care le formaseră mentalitatea. În acest sens, exista, în
  | Ch. AIMOND, Histoire de la viile de Varennes, 1925, pag. 50.
  MANEGOLD DE LAUTENBACH, în Libelli de lite (Mon. Germ.), voi. I, pag.
365. ­”CH, Ibid., pag. 289.
  — PAUL DE BERNRIED, Vita Gregorii, c. 97 în WATTERICH, wrum 
pontificum vitae, voi. I, pag. 532.
  Atâtea revolte care, la pnma vedere, nu păreau aecat aezoraim, un 
principiu fecund: „Omul poate să i se opună regelui său şi judecătorului său, 
când aceştia acţionează împotriva dreptăţii şi chiar poate să ajute la lupta 
contra lui. Prin aceasta, el nu încalcă obligaţia de fidelitate”. Aşa spune Oglinda
Saxonilor.10 Deja în germen în Jurămintele de la Strasbourg din 843 şi în 
pactul încheiat, în 856, de Carol Pleşuvul cu marii săi nobili, acel celebru 
„drept de rezistenţă” a răsunat, în secolele al XlII­lea şi al XlV­lea, de la un 
capăt la altul al lumii occidentale, într­o mulţime de texte ieşite, în cea mai 
mare parte, fie din împotrivirea nobiliară, fie din egoismul burgheziilor, şi totuşi
de mare viitor: Marea Cartă Engleză din 1215; „Bula de aur” ungară din 1222; 
cutumiar din regatul Ierusalimului; privilegiu al nobilimii din Brandenburg; Act
de Uniune aragonez din 1287; cartă brabantă de la Cortenberg; statut din 
Dauphine din 1341; declaraţie, din 1356, a comunelor din Languedoc. Nu a 
fost o întâmplare, cu siguranţă, dacă regimul reprezentativ, sub forma, foarte 
aristocratică, a Parlamentului englez, a „Statelor” franceze, a adunărilor 
{Stănde) din Germania şi a Cortesurilor spaniole, s­a născut în state care de­
abia se desprindeau din stadiul feudal şi îi mai suportau încă amprenta; dacă, 
pe de altă parte, în Japonia, unde supunerea vasalică era mult mai unilaterală 
şi care, de altfel, lăsa puterea divină a împăratului în afara edificiului omagiilor,
nimic asemănător nu a ieşit dintr­un regim, totuşi, din atâtea puncte de vedere,
foarte apropiat de feudalitatea noastră. În acest accent, pus pe ideea unei 
convenţii, capabile să lege puterile printr­un angajament reciproc, rezidă 
originalitatea feudalităţii noastre. Prin aceasta, oricât de dur să fi fost acest 
regim pentru cei umili, el a lăsat cu adevărat moştenire civilizaţiilor noastre 
ceva ce dorim să mai trăim încă.

SFÂRŞIT