Examen Practic

PROBA PRACTICĂ
1. Masajul spatelui şi al regiunii lombo-sacrate

. Masajul spatelui
Masajul spatelui (38,40,80,47,14,32), reprezintă una dintre cele mai importante zone de tratat prin
masaj medical clasic. Prin dimensiunea sa, precum şi prin larga reprezentare musculară, la nivelul
spatelui se pot aplica aproape toate tipurile de manopere de masaj utilizate în practica medicală.
Dimensiunea mare a zonei, grosimea maselor musculare dar şi multitudinea acuzelor clinice întâlnite
cu o frecvenţă crescută în această regiune face din aceasta un loc în care masajul se face frecvent şi
manoperele utilizate se fac uşor, se învaţă uşor, se execută tipic şi se exersează corectitudinea lor cel
mai uşor. învăţarea corectă a tehnicii este facilitată şi de faptul că regiunea este aproape plată,
manoperele putând fi făcute cu mişcări ample, lungi, cu intensităţi foarte variate, de la foarte uşor în
masajul strict sedaţiv şi miorelaxant, la intensitate maximală în masajul tonizant, miotrofic.
Sensibilitatea redusă a tegumentului şi dispoziţia circulaţiei locoregională diversă, permite aplicarea
oricăror tipuri de manopere, de la efleurajul strict superficial sedativ, la tapotamentul cu intensitate
foarte mare efectuat cu pumnul, mai ales la pacienţii corpolenţi. Poziţia pacientului în decubit
ventral, cu membrele superioare extinse pe lângă corp, permit o bună relaxare a pacientului şi
posibilitatea menţinerii neschimbată a posturii perioadă îndelungată fără să apară fenomene de
oboseală a pacientului care să-l oblige să-şi schimbe poziţia.
Tehnicianul se aşează în partea laterală a pacientului, fie şezând pe un taburet fără spătar, fie în
picioare, în aşa fel ca să aibă acces uşor la toate zonele spatelui sau să poată efectua masajul la
nivelul întregii zone. în cursul masajului spatelui, membrele inferioare şi fesele se pot acoperi cu un
cearceaf. Masajul spatelui se efectuează de regulă cu două mâini care pot lucra simultan sau
alternativ. Manopera cu care se începe întotdeauna masajul spatelui urmează regula general valabilă
pentru masaj, respectiv efleurajul. El se execută la nivelul spatelui cel mai frecvent dejos, în sus, din
regiunea fesieră, de-a lungul coloanei vertebrale până în regiunea superioară a toracelui posterior,
de unde se va deplasa înspre lateral spre umeri. Manopera se poate efectua şi invers, respectiv
dinspre toracele superior înspre regiunea fesieră. Cea mai uzitată tehnică este cea amintită înainte,
respectiv de la nivelul coloanei lombosacrate înspre toracele superior. Tehnic se face netezirea cu
toată mâna, cu degetele deschise şi apropiate, iniţial pe coloana vertebrală, după care se va trece,
din aproape în aproape înspre părţile laterale ale toracelui. La începutul masajului manoperele vor fi
lungi, ample, cu degetele apropiate la nivelul coloanei vertebrale apoi îndepărtate pe măsură ce ne
deplasăm înspre lateral. Iniţial, manoperele vor fi lungi şi ample, efectuate mai lent, după care devin
mai scurte şi mai rapide, înspre părţile laterale ale cutiei toracice, regiunea lombară sau
lombosacrată. De cele mai multe ori efleurajul se efectuează singur dar, se poate combina cel mai
frecvent cu vibraţii, pentru creşterea eficienţei tratamentului. Tehnica se poate aplica la nivelul
întregii regiuni a spatelui sau, se poate efectua pe porţiuni mai mici, respectiv fese, regiune lombară,
toracele posterior, toracele superior, umăr. Cu cât dorim ca rezultatul masajului efectuat să fie mai
excitant sau stimulant, cu atât manoperele efectuate vor fi mai scurte şi mai energic efectuate. De
preferat este sensul ascendent al manoperei active. După o bună prelucrare prin efleuraj, se va trece
la următoarea metodă utilizată, respectiv fricţiunea. Fricţiunea este o manoperă importantă pentru
spate, unde, se poate efectua în toate modalităţile necesare. în funcţie de patologia şi intensitatea
acuzelor clinice prezentate de bolnav, fricţiunea se va efectua la nivelul spatelui fie pe zone mici,
unde fricţionarea se va efectua cu ajutorul degetelor sau, cu porţiuni mai reduse ca suprafaţă a
mâinilor, respectiv cu regiunea radiocarpiană, cu podul palmei (spaţiul dintre regiunea tenară şi
hipotenară) sau cu palma în întregime. Fricţionarea la nivelul coloanei vertebrale, lateral de apofizele
spinoase, la nivelul şanţurilor paravertebrale, se poate efectua intens cu ajutorul policelui, prin
efectuarea unor mici cercuri, profunde. Pe suprafeţe mari sau, în întregime la nivelul spatelui, se
preferă fricţionarea cu palma în totalitate, cu degetele deschise, în aşa fel încât să cuprindem o cât
mai mare suprafaţă de tegument. Intensitatea şi durata manoperei va fi în funcţie de intensitatea
acuzelor clinice (cu cât intensitatea acuzelor va fi mai mare, cu atât fricţionarea va fi mai puţin
intensă, cu durata adaptată după rezultatul terapeutic obţinut şi, cu cât intensitatea acuzelor clinice
este mai mică, intensitatea manoperei va putea fi mai mare). Se va evita manopera la nivelul
vertebrelor, preferându-se spaţierile paravertebrale. Oricum, indiferent de acuzele locale, terapeutul
va alege intensitatea şi durata tratamentului obligatoriu în funcţie de toleranţa pacientului şi
rezultatul tehnicii aplicate, în care experienţa practică a tehnicianului va avea un cuvânt important
de spus. După cuprinderea în totalitate a zonei de tratat şi obţinerea rezultatului terapeutic dorit se
va trece la următoarea manoperă, frământatul, nu înainte de a se efectua din nou neteziri uşoare şi
lungi la nivelul întregii zone de tratat. Frământatul reprezintă o manoperă care se poate efectua
foarte facil la nivelul spatelui, tehnica cea mai frecvent uzitată fiind frământatul în cută, de-a lungul
întregului spate. Astfel, se face o cută din tegument ţesut celular subcutanat şi musculatură, între
degetele tehnicianului şi palmă, urmat apoi de apăsare de sus în jos şi dinapoi înainte, manoperă
care se face de-a lungul întregii lungimi a coloanei vertebrale. Cel mai intens frământat se va face
paravertebral iar intensitatea şi profunzimea sa va scădea înspre părţile laterale ale trunchiului. Se
recomandă prelucrarea minuţioasă a spatelui, din aproape în aproape, cu menţiunea că este bine ca
orice zonă indurată identificată, contractură musculară, miogeloză etc. să fie astfel prelucrată, până
la restabilirea stării fiziologice normale pentru zona respectivă. Procedura se poate efectua singură
sau asociat cu alte tehnici de masaj. Frecvent, frământatul se asociază cu fricţiunea, pentru creşterea
eficienţei terapeutice. Urmează din nou efleuraj scurt efectuat, după care se va trece la tapotament.
Conformaţia spatelui permite efectuarea tuturor variantelor de tehnică şi în acest caz. în funcţie de
patologie şi scopul urmărit, tapotamentul se poate efectua la nivelul spatelui fie uşor, cu vârfurile
degetelor, mai intens cu partea cubitală a degetelor şi mâinii, cu faţa palmară a degetelor, cu faţa
palmară a mâinilor şi degetelor, şi mai intens cu palma întinsă sau făcută căuş (ventuză), sau foarte
intens cu pumnul deschis ori chiar închis, la pacienţi cu musculatură abundentă în scop tonizant.
Tapotamentul se va efectua ca intensitate în funcţie de scopul urmărit, mai ales pe zone cu masă
musculară şi ţesut celuloadipos bogat reprezentat. Intensitatea sa va fi mai mică la nivelul
suprafeţelor osoase superficiale, zonele laterale ale cutiei toracice ori zonele reflexogene de la
nivelul regiunii superioare toracice. Alegerea uneia sau alteia dintre formele de tapotament se va
face în funcţie de sensibilitatea fiecărui pacient şi reacţia care o va face în urma variantei de tehnică
utilizate, dar şi în funcţie de conformaţia zonei de tratat. Există şi posibilitatea combinării variantelor
de tapotament între ele cu scopul creşterii eficienţei terapeutice. Urmează din nou eflaturaj scurt,
liniştitor, după care se va trece la tehnici secundare de masaj: vibraţii, presiuni sau combinaţii între
ele (efleuraj cu vibraţie). Tehnicile se aplică atât de-a lungul cât şi de-a latul regiunii, insistând mai
ales la nivelul maselor musculare. Masajul spatelui se face de obicei cu două mâini, fíe simultan fie
alternativ. In final se recomandă mobilizări ale coloanei vertebrale sau de la caz exerciţii respiratorii
2. Masajul regiunii cervicale

Masajul gâtului Masajul gâtului (38, 54, 57) reprezintă o particularitate de masaj care este dată de
forma şi compoziţia anatomică a sa. De la început trebuie să facem precizarea că se va face distincţie
intre masajul regiunii anterioare a gâtului care are un anumit specific şi masajul regiunii posterioare
a gâtului cu o cu totul alta specificitate. Astfel, pentru masajul regiunii anterioare a gâtului, se va ţine
întotdeauna cont de faptul că la acest nivel sunt dispuse o serie de formaţiuni anatomice care au
structură anatomică şt funcţională particulară, rezistenţi fizici la întindere şi tracţionare sau
capacitate de răspuns reflex la anumite atingeri semnificativă, cea ce impune o tehnici atent şi
riguros efectuată. Din acest punct de vedere subliniem ci masajul medical clasic se adresează In
special musculaturii anterioare a gâtului fi mai puţin organelor fi formaţiunilor anatomice localizate
la acest nivel. Cu certitudine că, efectuarea masajului regiunii anterioare a gâtului se va însoţi şi de
un răspuns de tip reflex din partea organelor sau formaţiunilor din zona respectivă. Nu trebuie să
uităm faptul că nu se recomandă abordarea prin masaj a glandei tiroide, a ganglionilor limfatici, a
traheei, 1 arin gel ui sau esofagului, a vaselor mari ale gâtului, carotidelor şi jugularelor, formaţiuni
care trebuie protejate şi evitate în cadrul masajului medical clasic. Oricum, în masajul regiunii
anterioare a gâtului se va aplica o tehnică de masaj cu manopere mult simplificate ca intensitate, ca
forţă de apăsare, ca insistenţă. Procedeele de masaj utilizate în masajul regiunii anterioare a gâtului
sunt efleurajul, fricţiunea, frământatul, la care se mai adaugă vibraţiile uşoare sau combinaţii dintre
fricţiune, frământat şi vibraţii. Pacientul va fi aşezat fie în poziţia de decubit dorsal cu capul uşor
ridicat, fie în şezut pe un scaun cu regiunea occipitală sprijinită. Masajul regiunii anterioare a gâtului
începe cu efleuraj uşor care se va face prin neteziri uşoare de sus în jos, de la nivelul bărbiei şi zonei
submandibulare până în zona mastoidiană, în jos de-a lungul musculaturii anterolaterale a gâtului, în
special la nivelul sternocleidomastoidienilor şi fascicolului superior al trapezului, mai puţin
musculatura profundă a gâtului (sternohioidian, tirohioidian etc), care nu poate fi prelucrată prin
masaj având în vedere situaţia şi raporturile lor cu formaţiunile anatomice locale şi influenţarea stării
funcţionale a plexului cervical cu componenta importantă neurovegetativă a acestuia. Masajul se va
face cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, adaptând mâna după volumul de masă
musculară şi tonusul musculaturii de tratat. Tehnic efleurajul se va face cu degetele sau cu palma în
întregime, în aşa fel încât să acoperim cât mai mult din zona de tratat. Poziţia capului în cursul
masajului se poate schimba, în aşa fel după necesităţi încât să putem avea acces facil la zona de
tratat. Fricţionarea se va efectua uşor, cu vârful degetelor sau cu partea anterioară a primei falange,
în aşa fel încât să evităm iritarea zonei, se va face cu prudenţă perilaringian şi cu evitarea zonei
tiroidiene. Urmează neteziri uşoare, după care se va trece la frământatul musculaturii, care se va
face numai la nivelul sternocleidomastoidienilor şi marginii superioare a trapezului. Cel mai frecvent
se foloseşte frământatul în cută. Se continuă cu câteva mişcări de alunecare de-a lungul zonei după
care se poate asocia vibrarea zonei sau combinaţia vibrării cu fricţiunea sau frământatul. în încheiere
se aplică neteziri uşoare, cu mişcări lungi, efectuate lent. Efectele terapeutice în această situaţie sunt
de relaxare a musculaturii contractate, de elasticizare a tegumentului şi musculaturii, de troficizare a
zonei. Se activează circulaţia local dar şi regional, se produce o decongestionare a zonei dar şi a
regiunilor adiacente, faţă, cap. Se încheie masajul regiunii anterioare a gâtului cu mişcări şi mobilizări
care să tensioneze în special sternocleidomastoidienii şi trapezul superior, prin mişcări de flexie şi
extensia capului, flexii laterale ale capului, mişcări de răsucire laterală a capului, efectuate pasiv,
activ, cu sau fără rezistentă exterioară. Masajul regiunii posterioare a gâtului, se execută mult mai
uşor şi fără precauţiile masajului regiunii anterioare a gâtului. Aceasta datorită în primul rând
volumului mult mai mare de masă musculară din zonă, sensibilităţii sale mult mai reduse, a reacţiei
reflexogene mult mai puţin ample. Pacientul va fi aşezat în poziţia şezând pe un scaun fără spătar, cu
sau fără rezemarea frunţii.
Se poate efectua masajul regiunii posterioare a gâtului cu pacientul în decubit ventral pe o masă de
masaj prevăzută cu un orificiu pentru frunte, sau cu capul sprijinit pe mâini sau un sul din material
textil corespunzător. La nivelul regiunii posterioare a gâtului se practică efleurajul, fricţiunea,
frământatul, tapotamentul, vibraţiile. Efleurajul se va practica cu mişcări
de alunecare de la nivelul regiunii occipitale în jos spre regiunea dorsală superioară, de-a lungul
musculaturii paravertebrale a gâtului, cu sfârşitul mişcării la nivelul zonei dintre omoplaţi şi spre
umeri. Manopera se va
face cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, cu mişcări ample, manopera activă
numai de sus în jos. Mâna se va adapta regiunii, la început efleurajul fiind efectuat cu palma şi
sfârşind la nivelul umerilor cu degetele. Urmează fricţiunea, care se va face atent la nivelul tuturor
formaţiunilor zonei respective. Este modalitatea foarte bună de abordare
a punctelor dureroase de la acest nivel, Arnold şi Erb, puncte frecvent afectate în patologia de tip
degenerativ ori discală cervicală. La nivelul punctelor dureroase se preferă fricţionarea circulară
efectuată cu vârful degetelor, atentă, progresivă în funcţie de toleranţa şi răspunsul pacientului la
manoperă. La nivelul musculaturii se fricţionează cu mai multe degete, în linie, progresiv din aproape
în aproape de-a lungul musculaturii respective, de la nivelul inserţiilor occipitale până la nivelul
regiunii dorsale superioare şi umerilor. Urmează din nou efleuraj, după care se va trece la frământat.
Frământatul se va face în cută, de-a lungul maselor musculare şi mai ales acolo unde musculatura
este mai bogat reprezentată. Se va face mai intens în treimea medie şi inferioară a gâtului, unde
musculatura permite o mai bună tehnică de acest fel.
Priza se face între police şi celelalte degete utilizându-se o mână sau ambele mâini, simultan sau
alternativ. Tehnica se poate face singură sau asociată cu fricţiunea. Cel mai intens frământat se va
face la nivelul regiunii cervicală inferioară j|, dorsal superior. Se continuă cu efleuraj uşor, cu mişcări
lungi, lente. Se trece la tapotament, dacă se impune, tapotament care se va adapta ca tehnică şi
intensitate la condiţiile locale şi necesităţi. Astfel, în regiunea superioară cervicală, tapotamentul se
va practica uşor, cu vârful degetelor, cu mişcări lente şi loviri uşoare a tegumentului, efectuate de la
o înălţime mică faţă de tegument. Pe măsură ce coborâm în zona cervicală medie şi inferioară
loviturile devin mai puternice şi se execută cu degetele în totalitate sau cu palmele în zona cervicală
inferioară, mai ales la nivelul umerilor. Se intercalează din nou efleuraj, după care se va trece la
vibraţii, proceduri care se vor face pe punctele dureroase sau la nivelul muşchilor paravertebrali
cervicali. La nivelul musculaturii, vibraţiile se pot combina cu fricţiuni sau frământat. In încheiere se
pot efectua din nou neteziri uşoare, lente şi lungi, cu scop relaxant, cu scop reconfortant pentru
pacient. Se continuă cu exerciţii şi mobilizări ale coloanei cervicale, cu mişcări în toate axele de
mişcare, insistând pe acele mişcări care sunt însoţite de redori sau de durere.
Masajul regiunii posterioare a gâtului produce activarea circulaţiei Ia nivelul musculaturii şi

tegumentului regional, la nivelul circulaţiei cerebrale ceea ce generează o senzaţie de uşurare şi
confort, duce la ameliorarea durerilor locale şi a celor cerebrale, fiind eficient în durerile de tip
nevralgic, a celor de tip migrenoid. Acest tip de masaj se indică frecvent în masajul de întreţinere
corporală datorită în special efectului său reconfortant şi liniştitor, dar şi în masajul general şi la
sportivi, pentru aceleaşi tipuri de efecte terapeutice.
figura nr. 36. Frământatul la nivelul regiunii posterioare a gâtului.
Influenţa importantă prin mecanism reflex asupra circulaţiei şi durerilor cervicale, starea de bine şi
confort pe care ţi-o dă acest tip de masaj, face din acesta unul din cele mai des folosite tipuri de
masaj care se practică în scop terapeutic atât la omul sănătos cât şi la omul bolnav.
3. Masajul membrului superior (umăr, braţ, antebraţ, mână)

Masajul membrului superior
Membru] superior şi funcţia complexă a mâinii reprezintă o provocare pentru medicul de medicină
fizică şi de recuperare in care masajul medical clasic are o contribuţie importantă. Prin volumul şi
dimensiunile sale mai mici, membrul superior nu impune un efort fizic mare, intensitatea
manoperelor fiind adaptată volumului de masă musculară tratată, dar complexitatea musculaturii, a
funcţiilor sale, a dispoziţiilor sale, multitudinea formaţiunilor tendinoase şi vasculonervoase cu o
situaţie anatomică relativ superficială impune o tehnică de masaj cu o înaltă acurateţe, foarte
judicios şi exact efectuată, cea ce constituie o solicitare importantă pentru practician. Prezenţa
degetelor ca formaţiuni funcţionale distincte a mâinii cu complexitatea sa funcţională, a legăturilor
lor fiziologice cu antebraţul şi braţul, impune o bună cunoaştere anatomofuncţională a zonei şi o
alegere a tipului de masaj necesar tn funcţie de tipul de leziune prezentaţi de bolnav. Volumul
ţesutului celular subcutanat este de reguli mai mic, cea ce permite o abordare directă şi mai rapidă a
structurilor subiacente.
Pentru a putea efectua corect toate tehnicile de masaj pentru membrul superior se impune alegerea
celei mai comode şi relaxante poziţii pentru pacient şi pentru tehnician. Pacientul va fi aşezat In
poziţie culcat pe masa de masaj sau în şezând pe un scaun cu spătar, cu membrul superior susţinut în
aşa fel încât să nu fie nevoit să facă nici un efort pentru menţinerea poziţiei corecte în timpul
tratamentului. De asemenea se impune o poziţie corespunzătoare şi pentru tehnician din aceleaşi
considerente. Terapeutul se va aşeza fie în picioare de partea de tratat, fie în poziţie şezând pe un
scaun. Membrul superior de tratat va fi susţinut fie pe masa de masaj fie de către tehnician. Tehnica
de tratament va fi diferită pentru diferitele segmente ale membrului superior.
Masajul degetelor mâinii (38,47) se efectuează cu sprijinul mâinii de tratat în mâna terapeutului sau
pe masa de masaj. In cursul tratamentului mâna trebuie să stea lipită de substratul de susţinere sau
necesită a fi ridicată pentru a putea avea acces la degete în totalitate când susţinerea se va face la
nivelul antebraţului sau cotului. Masajul degetelor începe cu efleuraj, care se face foarte atent pe
toată lungimea fiecărui deget în parte, pe fiecare falangă în parte dacă situaţia locală impune
aceasta. Netezirile se vor face în axul lung al degetului, dar se pot efectua şi în axul transversal al
degetelor, scurt, mai ales când dorim să producem liza unor aderenţe superficiale. Masajul degetelor
se poate efectua la un deget, la mai multe degete sau la toate degetele de la mână în funcţie de
problema prezentată de către pacient. După pregătirea corespunzătoare prin efleuraj a ţesuturilor
respective se trece la următoarea manoperă care se pretează pentru degete, respectiv fricţiunea.
Fricţiunea se face la nivelul degetelor foarte atent, insistent şi minuţios, fiind cea mai importantă
tehnică de masaj care poate influenţa structurile anatomice ale degetelor, cu liza aderenţelor, cu
posibilităţi de prevenţare a aderenţelor, cu posibilităţi de asuplizare, de elasticizare tisulară la acest
nivel. Celelalte tehnici principale de masaj nu se pretează a fi folosite la nivelului degetelor. Dintre
tehnicile secundare de masaj cele mai des folosite la nivelul degetelor sunt tracţiunile simple sau cu
uşoara lor răsucire, precum şi scuturările degetelor. Tehnica se aplică pentru fiecare deget în parte.
în încheierea masajului degetelor se pot practica mobilizări pasive sau active ale tuturor degetelor. In
cazul masajului general prelucrarea degetelor se va face mai scurt şi se va renunţa la prelucrarea lor
individuală. Prelucrarea se va face mai întâi la nivelul policelui apoi pentru toate celelalte degete
împreună.
Masajul mâinii (38,47) cuprinde masajul mâinii propriu zise şi masajul articulaţiei radiocarpiene. El se
face în complectarea masajului degetelor şi de cele mai multe ori împreună pentru degete şi mână,
datorită strânsei corelaţii funcţionale. Foarte rar există indicaţie de a se efectua masajul numai
pentru un deget sau numai pentru degete, ori numai pentru mână sau anumite porţiuni ale mâinii.
Nu este greşit dacă într-o patologie limitată strict la nivelul degetului se va complecta masajul local al
degetului cu masaj la nivelul mâinii. Masajul mâinii începe cu efleuraj efectuat atât pe faţa dorsală
cât şi pe faţa palmară (ventrală) a mâinii. Netezirile care se efectuează la nivelul feţei dorsale a
mâinii se vor efectua întotdeauna uşor, cu atenţie şi răbdare, pentru a evita iritaţia tisulară la acest
nivel, datorită volumului redus de ţesut celuloadipos de la acest nivel şi situaţiei anatomice
superficiale a unor structuri tendino-ligamentare şi musculare, dar cu importantă implicare
funcţională a acestora.
Se trece apoi cu efleuraj pe faţa ventrală a mâinii căreia trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită. Se
spune şi, pe bună dreptate aceasta, că masajul mâinii poate să fie foarte liniştitor, foarte relaxant şi
de asemenea că un masaj al mâinii corect efectuat poate să influenţeze benefic starea funcţională
generală a organismului. Acest lucru este posibil având în vedere importanţa mâinii care „la creat pe
om", având în vedere bogata reprezentare a mâinii la nivelul cortexului în homunculusul senzitiv şi
motor, reprezentare disproporţionat mai mare faţă de alte zone ale corpului datorită implicării sale
funcţionale şi gesticii complexe pe care trebuie să o deservească mâna. Legăturile funcţionale şi
reflexe ale mâinii sunt bogate la nivelul cortexului cerebral, sensibilitatea sa fiind deosebită. Simpla
atingere a mâinii va fi în măsură să influenţeze starea funcţională a acestor structuri cerebrale şi să
inducă o serie de răspunsuri la nivelul întregului organism, prin mecanism reflex. Netezirile la nivelul
feţei palmare a mâinii se fac cu o forţă de apăsare mai mare decât pe faţa dorsală, având în vedere
rezistenţa şi grosimea tegumentului palmar, precum şi rezistenţa la Întindere a acestor ţesuturi. Ele
se fac cu degetele sau chiar cu pumnul închis, cu faţa dorsală a degetelor executantului. Urmează
fricţiunea care la fel se execută începând cu faţa dorsală a mâinii, cu priză şi susţinerea mâinii la
nivelul feţei ventrale a articulaţiei radiocarpiene, cu abordarea fiecărui spaţiu interosos. Se utilizează
pentru masaj degetul mare şi indexul mâinii libere, fricţionarea fiind efectuată de-a lungul fiecărui
spaţiu interosos şi a tendoanelor extensorilor degetelor. Urmează fricţionarea feţei palmare a mâinii.
Frictionarea feţei palmare a mâinii se va efectua cu intensitate mai mare ca la nivelul feţei dorsale
prin mişcări circulare, din aproape în aproape. Excepţie va face regiunea radiocarpiană anterioară
unde frictionarea se va face foarte blând, în sindroamele de tunel carpían uşoare, incipiente, pentru
a nu produce noi o iritaţie locală şi accentuarea simptomatologiei compresive. Tehnica folosită
constă în mici mişcări circulare efectuate la nivelul regiunii radiocarpiene cu susţinerea articulaţiei cu
mâna contralaterală. La pacienţii robuşti se poate fricţiona cu pumnul închis, asemănător cu
netezirea sau cu articulaţia radiocarpiană, pentru a creşte forţa de apăsare. După un efleuraj uşor se
trece mai departe la următoarea manoperă, respectiv frământat, manoperă care se va face mai ales
la nivelul musculaturii tenare şi hipotenare. Frământatul se va face cu primele trei degete sau cu
policele palmar iar următoarele degete dorsal. După un uşor efleuraj se trece la efectuarea unor
tehnici secundare care se pretează a fi efectuate la nivelul mâinilor, respectiv scuturarea şi
tracţionarea degetelor şi mâinii. Scuturarea se va face pentru fiecare deget în parte, în ritm viu, pasiv
prin contribuţia tehnicianului, pentru fiecare spaţiu interosos, apoi pentru degete şi mână împreună.
Se vor practica apoi tracţionări ale degetelor şi mâinii în sensul longitudinal al segmentului, după
care efleurajul încheie tehnicile de masaj utilizate pentru tratamentul mâinilor. El se va face atât pe
faţa dorsală cât şi pe faţa palmară a mâinii. In încheiere se vor efectua de la caz la caz mobilizări
pasive sau active ale mâinilor şi degetelor.
Masajul antebraţului (38,47), se va executa cu pacientul în poziţie şezând pe un scaun, cu cotul

sprijinit sau cu pacientul culcat în decubit dorsal pe o masă de masaj. Masajul antebraţului începe cu
efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, de la nivelul articulaţiei radiocarpiene până deasupra cotului,
manopera activă fiind în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice. Netezirea se va face
pe toată suprafaţa tegumentară a antebraţului cu mâinile tehnicianului aşezate fie circular la acelaşi
nivel, fie la nivele diferite, mâinile alunecând fie simultan, fie alternativ.
Pe parcursul masajului mişcările devin mai scurte şi mai vii sau se pot combina cu uşoare vibraţii.
Degetele tehnicianului privesc în sus, tehnica putându-se aplica la nivelul antebraţului sau prelungit
şi la nivelul braţului. Se trece apoi la următoarea tehnică principală de masaj utilizată, respectiv la
fricţiune. Frictionarea se efectuează la nivelul antebraţului cu degetele sau cu palma în întregime,
manopera activă urmând acelaşi sens al circulaţiei de întoarcere venolimfatică, dea lungul muşchilor
antebraţului, dea lungul tendoanelor musculare. Frictionarea la nivelul maselor musculare şi la
nivelul cotului, a celor doi epicondili şi periolecranian se va face circular cu mişcări mai scurte sau
mai ample în funcţie de dimensiunea zonei de tratat. Frictionarea la nivelul antebraţului se poate
face singular sau se poate combina cu frământat.
Urmează efleuraj scurt cu trecerea la următoarea tehnică.
In continuare se va efectua frământatul, tehnică care se pretează bine la acest nivel. Se pot aplica
diferite variante de frământat, după experienţa tehnicianului şi condiţiile anatomice locale, respectiv
frământatul in cută, în cerc sau şerpuit. Manopera activă va urma sensul de întoarcere a circulaţiei
venolimfatice. Se efectuează scurt efleuraj după care se poate trece la tapotament, care se va face
doar uşor la acest nivel, având în vedere faptul că musculatura antebraţului nu permite o tehnică
intensă. Se pot practica loviri uşoare a zonei, cu degetele sau cu palma, mâna tehnicianului atingând
uşor zona de tratat. Urmează efleuraj scurt, după care se poate asocia rularea musculaturii
antebraţului dea lungul Întregii lungimi a antebraţului. Se continuă cu efleuraj scurt, se pot asocia
scuturări şi tracţionări în ax, iar în încheiere mişcări pasive la nivelul cotului. Se va trece apoi ia
următoarea zonă de tratat, respectiv la nivelul braţului.
29. Masajul la nivelul braţului 101
Masajul braţului (38, 47) se execută cu pacientul în aceiaşi poziţie ca la antebraţ. De preferat poziţia
în şezând a pacientului care permite un bun acces tehnicianului şi o bună tehnică de urmat.
Masajul braţului începe cu efleuraj, care se va efectua iniţial cu mişcări ample şi lungi, până peste
umăr, cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau alternativ, continuate cu mişcări tot mai scurte şi
mai rapide, adaptate muşchiului sau zonei mai restrânse de tratat. Manopera activă se va efectua
întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere venolimfatică (sens ascendent). După o pregătire
corespunzătoare se va trece la următoarea manoperă de masaj, respectiv fricţionarea. Fricţionarea
se face la nivelul braţului cu ajutorul degetelor şi palmelor, mai mult sau mai puţin intens, în funcţie
de volumul de masă musculară existent în zonă. El permite prelucrarea unor zone sau puncte
dureroase ca de exemplu a celor de la nivelul veului deltoidian. Se continuă cu efleuraj, după care se
trece la frământat, manopera cea mai eficientă pentru braţ. Frământatul la nivelul braţului se va
efectua asemănător cu cel efectuat la nivelul antebraţului, respectiv în cută, în cerc şi şerpuit.
Manopera permite prelucrarea individuală şi sistematică a tuturor grupelor musculare ale braţului.
Se trece scurt la efleuraj după care la următoarea manoperă, respectiv la tapotament, manoperă
care se poate efectua deja cu mai mare acurateţe şi intensitate. Tehnic tapotamentul se va efectua
cu partea cubito-dorsală a degetelor, cu faţa palmară a degetelor sau chiar cu palma foarte relaxată
unde volumul de masă musculară permite aceasta. Se va evita întotdeauna partea internă a braţului
şi zona axilară. Urmează eflueraj scurt, după care se va trece la cernut şi rulat, două manopere
deosebit de utile pentru braţ. Tehnic cernutul şi rulatul se fac foarte uşor pentru braţ după tehnica
clasică a acestor manopere. în încheiere se practică efleuraj după care se trece la regiunea
următoare.
Masajul umărului (38,47) se va executa începând cu mişcări de alunecare (efleuraj) scurte şi rapide
pe zona anterioară, lateral externă şi posterioară a umărului, respectând şi aici regula circulaţiei de
întoarcere venolimfatică, respectiv dinspre braţ spre gât. Pacientul va fi aşezat în şezând pe un scaun
fără spătar, tehnicianul stând în picioare de partea de masat. Mişcările de alunecare se fac începând
de la nivelul braţului, continuîod la nivelul umărului şi sfârşind la nivelul gâtului, toracelui anterior
sau posterior. După o pregătire corespunzătoare prin efleuraj se trece la următoarea manoperă de
masaj, respectiv la fricţiune. Fricţiunea se va efectua cel mai frecvent cu degetele dar şi cu palma sau
pentru o apăsare mai mare cu regiunea radiocarpiană. Fricţiunea permite abordarea şi tratarea
tuturor punctelor dureroase la nivelul umărului, de la nivelul şanţului deltopectoral în capsulita
retractilă scapulohumerală, la punctul bicipital anterior din umărul dureros simplu, la punctele
supraspinos din afectarea coafei rotatorilor externi ai umărului şi infraspinos corespunzător porţiunii
posterioare a capsulei scapulohumerale, precum şi a punctului subacromiodeltoidian din bursita
subacromiodeltoidiană. Pot fi de asemenea abordate şi tratate orice alte puncte sau zone dureroase
la nivelul umărului cu excepţia zonei axilare care nu beneficiază de aportul terapeutic al masajului
medical. La nivelul axilei nu se va practica masajul din cauza formaţiunilor vasculonervoase de la
acest nivel, formaţiuni care pot fi iritate sau chiar lezate prin masa). Urmează un scurt timp de
efleuraj, după care se va trece la frământat. Frământatul se va face cu degetele şi mâna, sistematic
pe toată întinderea muşchiului deltoid. Urmează din nou scurt neteziri uşoare, după care se va trece
la tapotament, manoperă care la nivelul umărului se va face fie cu faţa palmară a degetelor, fie cu
degetele şi palma la pacienţii cu masă musculară bogat reprezentată. Se încheie prin efleuraj, după
care se pot practica cernutul sau rulatul, iar în încheiere se practică mobilizarea umărului prin mişcări
pasive sau active. Se va insista pe rotaţiile interne şi externe, abducţie (lateropulsiune).
4. Masajul feselor, articulaţiilor coxo-femurale şi coapsei

Masajul soldului si regiunii fesiere (14, 32, 38, 40, 47, 80) este puţin diferit de masajul coapsei, prin
faptul că direcţiile de efectuare a manoperei active se fac alunecând din zona mijlocie fesieră atât
spre coapsă, în jos, cât şi în sus spre regiunea lombară sau în lateral spre şold. Acest lucru este posibil
datorită faptului că direcţiile de curgere a circulaţiei de întoarcere venolimfaticâ au traiectorii de
drenaj diferite la nivelul fesei. Al doilea lucru prin care masajul feselor şi regiunii pericoxofemurale
diferă de alte zone de tratat este faptul că toate manoperele pentru această regiune se fac cu
intensitate mult mărită faţă de alte regiuni, aceasta datorită faptului că masele musculare din
această regiune sunt bogat reprezentate şi necesită o prelucrare energică. Masajul regiunii începe cu
efleuraj, tehnică care se va face energic, cu faţa palmară a mâinii, cu partea cubitală a mâinii, chiar
cu pumnul. Regiunea se prelucrează cu două mâini simultan sau alternativ. Următoarea manoperă
utilizată va fi fricţiunea, manoperă care la fel se va efectua energic, cu degetele, cu mâna , tehnica
mână peste mână ori aplecarea înainte a corpului pentru a creşte forţa de apăsare, sau cu pumnul. O
intensitate ceva mai mică a fricţionării se va aplica în regiunea peri trohan teri ană, în caz de
peritrohanterită sau periartrită coxofemurală. Urmează din nou efleuraj efectuat scurt, după care se
va trece la frământat. Frământatul este o tehnică care se va face la fel de energic, tehnica utilizată
fiind cea cu ambele mâini, prinderea musculaturii şi stoarcerea sa ori presiuni efectuate cu pumnii.
Se poate continua cu efleuraj scurt, după care se va trece la tapotament, care se face intens cu
marginea cubitală a mâinii, cu pumnul deschis sau chiar închis. Urmează ca procedură de Încheiere
efleuraj care se poate completa cu vibraţii
5. Masajul genunchiului, gambei şi piciorului

Masajul membrului inferior
Membrele inferioare reprezintă din punctul de vedere a masajului medical clasic o zonă deosebit de
importantă şi frecvent inclusă în programele de terapie. Prin natura lor, ca principal organ de
locomoţie, membrele inferioare au un grad ridicat de solicitare fizică de unde şi frecventele stări de
solicitare sau suprasolicitare care necesită tratamente de întreţinere a acestora pentru a asigura o
bună funcţionalitate în continuare. Prin utilizare continuă şi gradul de uzură are o evoluţie mai
rapidă, de unde o patologie relativ frecvent întâlnită în viaţa oamenilor, patologie care necesită
tehnici multiple şi diverse de tratament, dar prelungit aplicate. In acest context utilizarea unor forme
de terapie lipsite de iatrogenie este bine de luat în seamă. Pe de altă parte, prin specificul şi
particularităţile circulaţiei veno-limfatice la nivelul membrelor inferioare, patologia venoasă şi
limfatică este relativ frecvent întâlnită ceea ce reprezintă o problemă medicală şi de metodologie de
tratament deosebit de importantă, riscul complicaţiilor embolice fiind altfel crescut. O greşeală de
tehnică, aici mai mult ca la nivelul oricărei alte regiuni a corpului, ar putea să producă inclusiv
accidente medicale grave, chiar cu risc letal în caz de embolie pulmonară sau cerebrală. De altfel,
membrele inferioare prin dimensiunea lor, prin volumul de masă musculară constituie o zonă unde
masajul medical clasic poate fi făcut cu toate manoperele de masaj cunoscute. Prin bogata
reprezentare plantară membrele inferioare reprezintă o bună zonă reflexogenă care se pare că este
destul de mult utilizată în terapie. Oricum, respectarea tehnicii corecte de tratament, evitarea
contraindicaţilor de tratament şi respectarea fidelă, încă odată spun, a indicaţiei medicale de
tratament, mai mult ca la nivelul oricăror alte regiuni de tratat, va fi în măsură să prevină
complicaţiile terapiei şi să asigure un bun rezultat terapeutic.
Cel mai frecvent masajul membrului inferior se preferă a se face în totalitate având în vedere
înlănţuirea circulatorie, care se face unitar în tot membrul inferior şi nu pe segmente.
Figura nr. 30. Masajul membrului inferior.
Astfel, efectuarea unui masaj la nivelul gambei fără un drenaj corespunzător concomitent sau
anterior executat, ar duce la forţarea circulaţiei la nivelul coapsei sau la accentuarea stazei la acest
nivel. Din punct de vedere didactic, însă vom face o împărţire pe zone distincte de tratament pentru
a uşura înţelegerea şi a respecta modalitatea de prezentare deja făcută pentru membrul superior. Ca
regulă generală, la nivelul membrului inferior se va respecta faptul că manopera activă se va face
întotdeauna în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatice pentru a preveni staza; dacă
dorim să influenţăm în special circulaţia limfatică se va efectua în primul rând golirea rezervoarelor
de la nivelul extremităţii proximale a membrelor şi progresiv regiune după regiune înspre distal, cu
respectarea la fiecare nivel tratat a regulii sensului de curgere a circulaţiei de întoarcere
venolimfatice. De regulă se va face masajul pe o faţă în totalitatea lungimii membrului inferior
(anterior sau posterior), după care se va trece pe cealaltă faţă, fără a fi o regulă obligatorie cu care
faţă să începem. Important este prelucrarea globală şi în totalitate a acuzelor prezentate de bolnav.
Masajul piciorului (14, 32, 38, 40, 47, 80) reprezintă o provocare pentru executant, mai ales dacă se
iau în considerare posibilităţile reflexe din presopunctură care câştigă teren datorită simplităţii de
efectuare şi lipsei efectelor secundare. Menţionăm aici faptul că în masajul clasic medical nu ne
bazăm pe efectele de tip reflex din reflexoterapia plantară. Aceste efecte vor fi subliniate într-un
capitol special. Poziţia pacientului pentru efectuarea masajului piciorului va fi culcat sau culcat
rezemat pe masa de masaj ori poziţia în şezând cu gamba întinsă şi sprijinită de către terapeut.
Masajul piciorului începe cu efleuraj efectuat atent atât pe faţa dorsală cât şi pe faţa plantară a
piciorului. La nivelul feţei dorsale a piciorului manopera se va face blând cu palmele şi cu degetele
pentru a nu irita ţesuturile, cu mişcări scurte, dinspre degete spre articulaţia tibiotarsiană. In caz de
patologie a degetelor piciorului se va practica la acest nivel aceiaşi tehnică descrisă la mână, cu
menţiunea că afectarea degetelor picioarelor este mai rară ca la mână şi, de asemenea, răsunetul
funcţional mai puţin grav ca şi la afectarea degetelor de la mână, motiv pentru care şi necesarul de
tratament la degetele de la picioare este mai puţin frecvent în patologie. Aceeaşi tehnică se va aplica
mai intens la nivelul feţei plantare a piciorului, unde grosimea mai mare a tegumentului permite şi
necesită acest lucru. Netezirea se va face aici cu palma sau apăsând puternic cu articulaţia
radiocarpiană ori pumnul închis. După prelucrarea corespunzătoare a piciorului prin efleuraj se va
trece la următoarea manoperă de masaj, respectiv la fricţiune. Fricţiunea este una dintre cele mai
importante manopere de masaj utilizată în tratamentul piciorului, atât în masajul medical clasic, cât
mai ales în presopuntură (reflexologia plantară). In masajul medical clasic fricţiunea se va efectua cu
răbdare, cu atenţie şi minuţios, longitudinal, de-a lungul tendoanelor şi a spaţiilor interosoase şi,
circular perimaleolar sau pericalcanean ori la nivelul tendonului achilian. In reflexologia plantară,
tehnică care derivă din acupunctura chineză clasică, dar de care este diferită pentru că nu se
adresează unor meridiane energetice ci doar unor puncte cu potenţial reflex, nu se utilizează ace în
tratament ci doar vârful degetului sau unghia cu fricţionarea unui punct prestabilit. Fricţionarea în
aceste situaţii se va face de asemenea cu apăsări circulare la nivelul punctelor de tratat. Se va
continua cu câteva alunecări uşoare după care se va trece la următoarea tehnică de tratament,
respectiv la scuturări şi tracţiuni în ax a degetelor şi piciorului. Scuturările se vor face cu priză la
nivelul spaţiilor interosoase cu o mână, iar cu cealaltă susţinerea călcâiului. Se vor face mişcări
rapide, ritmice în sus şi în jos, stânga dreapta, apoi tracţionări în ax la nivelul degetelor sau piciorului.
Masajul gambelor (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face atât pe faţa anterioară cât şi posterioară a sa.
Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal sau ventral, ori cu gamba în afara zonei de sprijin, cu călcâiul
sprijinit. în efectuarea masajului gambei se va ţine cont de particularităţile anatomice ale zonei.
Astfel, la nivelul regiunii anterointerne a gambei toate manoperele se vor face puţin intens, datorită
prezenţei ţesuturilor moi în cantitate mică cu creasta tibială superficială şi sensibilă la manopere
brutale. La nivelul zonei anteroexterne şi posterioară a gambei, masa musculară bine reprezentată
permite o mult mai mare intensitate de aplicare a manoperelor de masaj. Masajul gambei începe cu
efleuraj care la nivelul feţei anterointerne se va face cu mişcări uşoare de alunecare, cu forţă redusă
de apăsare pentru a evita iritaţia tisulară, pe direcţia circulaţiei de întoarcere venolimfatică, de la
nivelul articulaţiei tibiotarsiene până peste genunche. Anteroextern şi posterior efleurajul se va face
cu mişcări mai scurte şi mai apăsate efectuate cu degetele, palma sau chiar cu pumnul închis, cu faţa
dorsală a articulaţiilor interfalangiene proximale. Urmează fricţiunea care se va efectua la fel cu
efleurajul, uşor pe zona anterointernă, mai intens pe zona anteroexternă şi posterior, făcută cu
degetele sau cu palma. Câteva alunecări lungi de efleuraj permit trecerea la următoarea manoperă,
respectiv frământatul, care se face uşor, cu o singură mână şi numai pe partea anteroexternă şi
posterioară a gambei. Se continuă cu câteva mişcări scurte de alunecare după care se trece la
tapotament. Tapotamentul se va face uşor, numai pe zone cu musculatură bogat reprezentată, cu
palma şi degetele uşor îndoite. Programul de tratament se va încheia cu efleuraj uşor, cu mişcări
lente şi lungi pe toată gamba şi care vor depăşi genunchiul. în situaţia unor acuze clinice la nivelul
genunchiului se poate completa ca şi tratament, prin abordarea ţintită a genunchiului în acelaşi mod
ca şi la gambă. De reţinut că nu se va efectua masaj în regiunea popliteală. Prezenţa unor zone
dureroase specifice, ca de exemplu o durere la nivelul „pens anserinus" sau la nivelul ligamentului
colateral intern ori extern al genunchiului, permite abordarea acestora prin tehnicile clasice de masaj
amintite mai sus. De reţinut însă că la nivelul genunchiului nu se vor putea face frământatul şi
tapotamentul.
Masajul coapsei (14, 32, 38, 40, 47, 80) se va face cu pacientul culcat în decubit ventral sau dorsal pe
o masă de tratament. Masajul se va face atât pe faţa anterioară cât şi pe faţa posterioară a coapsei,
cu manopera activă efectuată în sensul curgerii circulaţiei de întoarcere venolimfatică. Manopera se
va întinde de la nivelul genunchiului până la nivelul şoldului şi se efectuează cu mişcări ample.
Masajul coapsei începe cu efleuraj, cu mişcări lente şi lungi, cu forţa de apăsare adaptată volumului
de masă musculară existentă, cu creşterea treptată a forţei de apăsare odată cu reducerea distanţei
de deplasare a mâinii şi creşterea vitezei de execuţie a manoperei. Forţa de apăsare poate fi mărită
prin apăsare mână peste mână şi înclinarea trunchiului înainte. Intensitatea apăsatului va fi în funcţie
de tipul de masaj pe care dorim să-l aplicăm, respectiv mai mare în masajul tonizant şi mai mic în cel
relaxant. Urmează fricţiunea care se va efectua intens cu palma, cu articulaţia radiocarpiană sau cu
pumnul închis. Se continuă cu alunecări lungi de durată mică, după care se va trece la frământat,
manoperă importantă pentru coapsă. Frământatul constituie una dintre cele mai importante
manopere de masaj pentru coapsă, manoperă care se poate aplica aici în toate variantele posibil de
efectuat, respectiv frământatul In cută, cel mai frecvent efectuat, frământatul circular şi frământatul
şerpuit. Se vor evita zonele interne ale coapselor, zone care adăpostesc venele safene, a căror iritatie
nu este de dorit. Intensitatea frământatului va fi în funcţie de volumul de masă musculară şi scopul
urmărit, în general însă va fi mai mare ca la alte nivele. Continuăm cu neteziri de scurtă durată, după
care se va trece la tapotament. Aici se pot utiliza de asemenea toate variantele de tapotament
cunoscute, respectiv tapotamentul cu degetele, cu mâna, cu mâna făcută căuş, cu pumnul deschis,
chiar cu pumnul închis. Se va evita atent zona internă a coapsei cu pachetul vasculonervos cunoscut.
Se continuă cu efleuraj scurt, după care se va trece la o serie de manopere secundare de tipul
cernutului şi rulatului, manopere care se execută intens, cu forţa mare cu scopul de a creşte
elasticitatea tisulară. încheierea se va face cu efleuraj efectuat cu mişcări ample, lente.
6. Curentul galvanic (continuu constant)

Curenții de joasă frecvență (0-1.000 hz)
Curentul galvanic (continuu constant)
- Curent de joasă frecvență continuu constant – flux unidirecțional de sarcini electrice cu intensitate
constantă pe toată durata trecerii lui
Efectele terapeutice - diferite în funcție de electrod
anod (+):
➢ analgezic
➢ decontracturant
catod (-):
➢ excitomotor ( mușchi striați normal inervați)
➢ vasodilatator
➢ acțiunea asupra sistemului nervos central (SNC) și neurovegetativ (SNV)
➢ acțiunea asupra sistemului circulator
Tehnici clasice
I. Galvanizarea simplă cu electrozi placă (curent de joasă frecvenţă, continuu, constant)
Metotologie de aplicare
1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls, contraindicații

2. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, psihic
3. Pregătirea stratului hidrofil
4. Aplicarea corectă a electrozilor - electrozi placă, de dimensiuni diferite in funcţie de zona de tratat
(Fig.4)
- aplicații bipolare: electrozi de dimensiuni egale (Fig. 5)
- aplicații unipolare: electrozi de dimensiuni diferite, cel mic devine activ (Fig. 6)
o efect antialgic : anod mic (activ) – pe zona maxim dureroasă
o efect exitomotor : catod mic (activ) – pe zona hipotonă
5. Fixarea electrozilor
6. Pornim aparatul şi dozăm intensitatea progresiv în funcţie de toleranţa pacientului (0,2 – 0,4
mA/cm², < 10 mA)
7. Fixăm durata tratamentului (8-12 minute)
8. Atenţie la fenomenul de acomodare
9. Inspecţia tegumentelor şi ştergerea lor
Iontoforeza(Ionogalvanizarea/Ionizarea)
- curent galvanic, de joasă frecvenţă, continuu constant, la care se adaugă efectul farmacodinamic al
substanţelor medicamentoase
- aplicații unipolare
Metodologie de aplicare
3. Pregătirea materialului hidrofil
➢ Îmbibat în substanța medicamentoasă sub electrodul activ (mic)/deferent
➢ Îmbibat în apă simplă sub celălalt electrod (indiferent)
4. Poziţionarea electrozilor şi fixarea lor
5. Dozarea intensității progresiv în funcţie de toleranţa individuală a pacientului
6. Fixarea duratei de tratament (10-20 minute)
8. Inspecţia şi ştergerea tegumentelor
Ritmul ședințelor – zilnic sau la două zile
A. Tehnici speciale
I. Tehnica Kovarschik
- reprezintă o galvanizare transversală a membrului inferior
- indicată în sindromul radicular lombosacrat
- se folosesc electrozi lungi 90cm/8 cm
Se pot face aplicații similare și la nivelul membrelor superioare în nevralgiile și plexitele cervico-
brahiale
2. Aşezarea pacientului în poziţie comodă (decubit dorsal) şi asigurarea confortului termic, psihic
3. Pregătirea materialului hidrofil (trebuie să depăşească conturul electrozilor)
4. Aplicarea electrozilor
- efect antialgic anodul activ (scurt)
- efect excitant catodul activ (scurt)
! fixarea electrozilor cu săculeţi la nivelul spaţiului popliteal

5. Fixarea duratei de tratament (10-12 minute)
6. Dozarea intensității progresiv în funcție de toleranța individuală la curent a pacientului
7. Curenţii de impulsuri exponenţiale.

Curentul continuu poate fi întrerupt cu ajutorul unor întrerupătoare manuale sau prin reglare
electronică, realizându-se impulsuri electrice succedate ritmic singulare sau în serii, cu efect
excitator. Curenții de impulsuri se caracterizează prin forma, amplitudinea impulsurilor, frecvența
lor, durata impulsului și a pauzei ca și prin modulația lor.
In cazul impulsurilor exponențiale, panta ascendentă capătă forma unei curbe convexe de formă
specială ce corespunde unei funcții matematice exponențiale. Aceste impulsuri sunt indicate pentru
stimularea musculaturii denervate.
De ex, Curentul neofaradic nu mai prezintă trecerile bruște de la valorile pozitive la cele negative( in
comparative cu cel faradic), se aplică cu frecvențe de 50Hz, impulsurile au durată de 1 minut, durata
pauzei fiind de 19 ms, iar intensitatea curentului poate fi reglată cu precizie.
Curent de joasă frecvenţă, de impulsuri exponenţiale (Fig. 12)

- Indicaţii - prevenirea şi recuperarea atrofiilor musculare neurogene (sindrom de neuron motor
periferic)
! Electrogimnastică selectivă doar pe musculatură striată denervată
Diagnosticul de electrostimulare prin metoda curbei I/t – permite aprecieri cantitative ale proceselor
de denervare și reinervare
-determinarea curbei se face în tehnica bipolară ( când mușchiul o permite) sau în tehnica
monopolară
- pentru determinare se folosesc curenţi dreptunghiulari şi triunghiulari
Reobaza (R) = valoarea intensităţii (mA) impulsului dreptunghiular (RD)/triunghilar (RT) cu care se
obţine contracţie minimă
• Timp util (TU) = durata impulsului (dreptunghiular/triunghiular) de la care curba devine ascendentă
• Cronaxia(C) = durata impulsului dreptunghiular/triunghiular care produce o contracţie minimă la o
intensitate egală cu dublul reobazei
• Coeficientul de acomodare α = RT/RD, V.N. = 2,5-6
Fig.13 Curba intensitate/timp (I/t)
1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls, segmentele de tratat sau din apropiere integre
2. Evaluarea contraindicațiilor
3. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, psihic, cu segmentul
locomotor afectat intr-un plan lipsit de forţa gravitaţiei
Tehnica bipolară (electrozi de dimensiuni egale)

K (-) – distal
A (+) – proximal
Tehnica unipolară
K (-) – mic (deferent) – pe centrul motor al muşchiului
A (+) – mare (indiferent) – pe capătul proximal al muşchiului
I (K) > I (A) – răspuns normal
I (A) > I (K) – răspuns paradoxal – se inversează electrozii
6. Fixăm durata impulsului (>100 ms), determinată grafic cu ajutorul curbei I/t
7. Fixăm durata frontului ascendent = durata impulsului (durata frontului descendent = 0)
8. Durata şedinţei: 15-20 stimulări/ședință (1,5 minute) x 4 ori/zi – se crește progresiv
9. Fixăm intensitatea
8. Stimularea electrică nervoasă transcutanată (TENS)

Curent de joasă frecvenţă, de impulsuri de formă dreptunghiulară
Efecte terapeutice
- antialgic
- excitomotor la nivelul mușchilor striați normal inervați
Caracteristici
- frecvenţa impulsurilor între 15Hz - 500 Hz, mai frecvent în terapie se folosesc frecvențe de 80Hz -
100 Hz
- durata impulsurilor între 0,05 ms - 0,5 ms
- în general se folosesc electrozi de dimensiuni mici (punctiformi)
1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls

5. Pregătirea electrozilor (de obicei mici, punctiformi) şi fixarea lor

Nu contează polaritatea în general se poziţionează pe suprafaţa maxim dureroasă sau în imediata ei
vecinătate
6. Fixarea duratei de tratament (20 minute - 60 minute)
7. Dozarea intensității - progresiv (60 mA - 80 mA)
! Se pot face 4-5 aplicații/zi

!T.E.N.S. se poate folosi cu prudență la pacienții cu afecțiuni neoplazice
9. Electromasajul TRABERT
Curent de joasă frecvenţă, de impulsuri de formă dreptunghiulară, cu frecvență fixă de 140 Hz
Efecte terapeutice
- analgezic
- hiperemiant
- excitomotor – pe musculatura striată normal inervată
! Se aplică de obicei în regiunea coloanei vertebrale, dar poate fi aplicat și pe alte articulații sau
regiuni periarticulare
4. Pregătirea materialului hidrofil (strat hidrofil mai gros comparativ cu cel folosit pentru alte tipuri
de curenți)
Aplicaţii bipolare
Catodul K(-) - electrodul activ,plasat pe zona maxim dureroasă
Anodul A(+) - plasat proximal de catod, la 2 cm – 5 cm distanţă
6. Pornirea aparatului
7. Fixarea duratei tratamentului (8-12 minute)
8. Dozarea intensității progresiv în funcție de toleranța individuală la curent(5 mA -20 mA)
10. Curenţii diadinamici

Curenţi de impulsuri de formă hemisinusoidală, obţinuţi prin redresarea alternanţei negative a
curentului sinusoidal (Fig. 14)
- Frecvenţă fixă de 50Hz/100 Hz
Efecte terapeutice
- analgetic ( catodul pe zona maxim dureroasă)
- hiperemiant
- dinamogen (excitomotor)
Formele C.D.D.
1. Monofazat fix (MF) 50 Hz – efect excitomotor şi trofic
2. Difazat fix (DF) 100 Hz – efect antialgic ( formula de început pentru terapia cu CDD în scop
antialgic)
3. Modulat în perioadă scurtă (PS) – efect decontracturant (miorelaxant)
4. Modulat în periodă lungă (PL) – cele mai intense efecte analgezice dintre formele de C.D.D.
5. Ritm sincopat (RS) – cel mai pronunţat efect excitomotor
1. Inspecţia tegumentelor, tensiune, puls
5. Poziţionarea corectă a electrozilor şi fixarea lor
Aplicaţii cu electrozi placă, de obicei se folosesște tehnica bipolară ( electrozi de dimensiuni egale)
K (-) – aplicat pe zona maxim dureroasă
6. Alegerea formei de C.D.D
7. Fixarea duratei tratamentului – în general scurtă (4 minute - 8 minute)
8. Dozarea intensității progresiv în funcție de toleranța individuală la curent a pacientului (4mA - 5
mA)
9. Fenomenul de acomodare se instalează repede (comparativ cu alți curenți) - creştem intensitatea
(reluarea dozării intensității !)
11. Curentul de medie frecvenţă în aplicarea interferenţială
CURENŢII DE MEDIE FRECVENŢĂ (1.000 Hz - 100.000 Hz)
- curent de medie frecvenţă, alternativ sinusoidal
- în terapie se utilizează în general curenți cu frecvențe între 3.000 Hz - 10.000Hz.
CURENTUL INTERFERENŢIAL
- aplicarea in X cu 4 electrozi de tip placă (Nemectron)
- două circuite distincte de curent interferenţial, cu amplitudine constantă, decalate între ele cu
100 Hz
- în zona de interferenţă se va naşte un curent de medie frecvenţă modulat (cu intensitate variabilă)
în joasă frecvenţă
Forme de curenţi interferenţiali
1. Manual (M) - frecvenţă fixă (constantă)
• 0-10 Hz efecte excitomotorii
• 12 Hz-50 Hz efecte decontracturante, vasomotorii-vasculotrofice, de reglare neurovegetativă
• 80 Hz-100 Hz efecte antialgice
2. Spectru (S) - frecvenţe variabile (modulate)
• 0-10 Hz efecte excitomotorii
• 90 Hz-100 Hz efecte antialgice
• 0 -100 Hz alternanţa efectelor inhibitorii cu cele excitomotorii, respectiv stări de relaxare alternate
cu stări de stimulare tisulară
Efecte terapeutice
- stimularea musculaturii scheletice normoinervate (contracţii musculare puternice, reversibile, bine
suportate, excitatie ambipolară și apolară)
- stimularea muşchilor netezi hipotoni
- antialgic
- hiperemiant
- resorbtiv
- miorelaxant
- trofic
- stimularea vagului
Rezistenţă cutanată scăzută – intensităţi mai mari, penetraţie mai profundă
(comparativ cu formele de curenti de joasă frecvență)
5. Poziţionarea electrozilor astfel încât cele 2 circuite să se intersecteze la nivelul regiunilor de tratat
(Fig. 16) şi fixarea lor cu benzi elastice/săculeți de nisip/greutatea corpului
6. Alegerea formei de curent interferenţial (manual/spectru), în funcţie de efectul terapeutic dorit
7. Fixarea duratei tratamentului (10-12 minute)
8. Dozarea intensității progresiv, pentru fiecare formă de curent aplicată (manual/spectru)
Ritmul ședințelor- zilnic sau la 2 zile
Numărul ședintelor- în general 6-12 ședințe/cură
12. Curenţii de unde scurte continue şi pulsatile
UNDELE SCURTE CONTINUE
- frecvenţă 27,12 MHz; lungimea de undă 11,06 m
- nu determină contracţie musculară
- au efect calorice de profunzime (endotermie)
Efecte terapeutice (derivate din acțiunea căldurii)
- hiperemie
- analgezie
- miorelaxant - antispastic
- activarea metabolismului
3. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, psihic, pacientul nu trebuie
dezbrăcat, însă se îndepărtează materialele metalice, îmbrăcămintea udă, sintetică
4. Alegerea modalității de aplicare – câmp condensator/câmp inductor
5. Alegerea şi utilizarea electrozilor
• Dimensiunea electrozilor - alegere în funcţie de regiunea de tratat
• Conturul electrozilor - să depăşească zona de tratat

• Putem face aplicaţii bipolare/unipolare
• Distanţa dintre electrozi şi regiunea de tratat 2 cm - 4 cm (creştem distanţa pentru o încălzire mai
profundă)
• Poziţionarea electrozilor - paralel cu suprafaţa de tratat
• Modalităţi de aplicare a electrozilor:
➢ transversal – articulaţii
➢ longitudinal – trunchi, membre
➢ în unghi drept – articulaţii
6. Dozarea intensităţii
Metodă obiectivă
Metodă subiectivă
doză I - rece/atermică (5 W - 10 W)
doză II - oligotermică (10 W - 35 W)
doză III - termică (75 W - 100 W)
doză IV - hipertermică (110 W - 250 W)
7. Fixarea duratei şedinţei, în funcţie de efectul urmărit, stadiul de evoluţie al afecţiunii (afecţiuni
acute 3-10 minute, afecţiuni cronice 20-30 de minute)
8. Fizioterapeutul se retrage
9. Inspecţia tegumentelor
UNDELE SCURTE PULSATILE (DIAPULSE)
- impulsurile sunt separate de pauze ce variază în trepte, de la o durată de 25 de ori mai mare decât
durata impulsului
- frecvenţa impulsurilor este dozată în 6 trepte, între 80 impulsuri - 600 impulsuri/s (80- 160- 300-
400- 500- 600)
- penetraţia este împărţită în 6 trepte, de la 1 la 6;
- Intensitatea de lucru a aparatului variază 293 W – 973 W
- nu apare fenomenul de endotermie
- se poate aplica pe material de osteosinteză și în cazul afecțiunilor articulare acute
Efecte terapeutice
- antialgic (secundar)
- antiinflamator
- favorizează vindecarea, cicatrizarea (creşte metabolismul energetic)

- resorbtiv
- creşte sinteza de anticorpi
3. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, pacientul nu trebuie

dezbrăcat
4. Poziționarea electrodului localizator/emiţător - de la contact intim până la 2 cm -3 cm distanță
5. Alegerea treptei de penetraţie
6. Alegerea frecvenței - în general 400 impulsuri/s - 600 impulsuri/s
7. Fixarea duratei şedinţei - 10-15 minute pentru regiunea afectată, amplasarea emițătorului la
nivelul hipocondrului drept/epigastrului/lombar pentru 10 minute
(cu 1-2 trepte mai mici decât în prima parte)
8. Fizioterapeutul se retrage
9. Inspecţia tegumentelor
13. Magnetoterapia de joasă frecvenţă (magnetodiaflux)

TERAPIA PRIN CÂMPURI MAGNETICE DE JOASĂ FRECVENȚĂ
MAGNETODIAFLUXUL
- formă de energie derivată prin transformarea curentului electric
- aplicare de câmpuri magnetice de joasă frecvenţă (50 Hz- 100 Hz) în administrare continuă sau
întreruptă
Efecte terapeutice
- metabolice (catabolice – MDF întrerupt, anabolice – MDF continuu)
- modifică permeabilitatea membranelor celulare
- sistem nervos central/vegetativ
• Sedativ simpaticolitic – MDF continuu
• Excitant, creşte tonusul simpatic – MDF întrerupt
- pe sistemul neuro-muscular
• stimulează sinteza colagenului
• stimulează consolidarea fracturilor
• stimulează vindecarea cicatricilor
1. Cabinele, sălile separate de alte proceduri de electroterapie (pentru câmpul magnetic focalizat
această condiție nu trebuie respectată!)
2. Paturi din lemn, la distanţă de minim 3 metri între ele
3. Pacientul nu trebuie dezbrăcat, doar îndepărtate obiectele metalice, pacientul trebuie să fie lejer
îmbrăcat în zona cervicală, lombară. Se evită aplicarea bobinelor în vecinătatea materialelor de
osteosinteză metalică
4. Pacientul este aşezat în decubit dorsal
5. Aplicaţii:
• Cu 2 bobine circulare – cervicală, lombară – aplicaţii generale
• Cu 2 bobine paralelipipedice, localizatoare – generează câmpuri magnetice de intensitate crescută,

se aplică în jurul regiunii unde dorim focalizarea câmpului magnetic (organ/segment) conform polilor
însemnaţi cu nord (N) - sud(S)
• Aplicaţii combinate cu cele 4 bobine
6. Alegerea formei de MDF ( în funcţie de afecţiune şi stadiul afecţiunii)
• formă continuă – 50 Hz, 100 Hz, 50-100 Hz (fără pauze)
• formă întreruptă ritmic - intercalarea unor pauze cu durata de 3 secunde
• formă întreruptă aritmic - intercalarea unor pauze cu durate variabile
7. Durata şedinţelor: 5 - 10 - 15 minute
8. Numărul şedinţelor: 9 - 12/cură
14. Ultrasonoterapia
formă de energie derivată prin transformarea curentului electric
- vibraţii mecanice pendulare care depășesc limita superioară de percepție a sunetelor de către
urechea omenească
- în terapie se folosesc cele cu frecvenţă 800 KHz – 1.000 Hz
- propagarea se face în linie dreaptă
Efecte terapeutice
- efect antialgic
- creşte permeabilitatea membranelor celulare
- vasodilataţie locală și la distanţă
- efect simpaticolitic
- efect fibrolitic
- efect resorbtiv
3. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic
4. Alegerea formei de cuplaj
• cuplaj direct - gel neactiv medicamentos
• ultrasonoforeza - gel cu substanţă medicamentoasă activă
• cuplajul indirect - prin intermediul apei (subacval)
5. Alegerea formei de ultrasunet
• UUS în câmp continuu - efect termic
• UUS în câmp discontinuu (în impulsuri) - diminuarea/anularea efectului termic
6. Alegerea traductorului
• Mare - suprafeţe mari, plane (spate, şold)
• Mic - zone cu dimensiuni reduse/profil neregulat (mână, gleznă, cot)
7. Alegerea metodei de lucru
• metoda cinetică/dinamică - se execută mişcări circulare, liniare, de dute-vino pe zona de tratat
• metoda statică/staţionară - capul traductorului este menţinut în zona de tratat (în fibroze, puncte
dureroase)
8. Dozarea intensităţii
• Intensități mici (0,1 W/cm² - 0,4 W/cm²) – modificări tisulare minime şi reversibile
• Intensități medii (0,5 W/cm² - 0,8 W/cm²) – efecte fizico-chimice şi biologice maxime, reversibile
• Intensități mari ( 0,8 W/cm² - 1,2 W/cm²) – modificări ireversibile
9. Fixarea duratei tratamentului: aproximativ 2 - 5 minute
! pentru articulaţiile mari 6 - 10 minute, maxim 10 - 15 minute pentru mai multe zone tratate în
aceeași ședință
10. Inspecţia tegumentelor şi ştergerea lor ( Fig. 19)
Ritmul ședințelor- zilnic sau la 2 zile
Numărul ședințelor – 6-15/cură de tratament
Seria de ședințe se poate repeta la 4 - 6 săptămâni, în funcție de obiectivele și rezultatele

terapeutice
Contraindicații speciale
- cartilajele de creştere la copii şi adolescenţi
- grefe osoase recente

- zonele corespunzătoare unor organe sau țesuturi (creierul, măduva spinării, ficatul, splina, uterul
gravid, glandele sexuale, plămânii, cordul, marile vase)
- nu se fac aplicații pe regiunea paravertebrală mai sus de C3 (prelungirea cranială a măduvei spinării
nu trebuie atinsă de oscilațiile ultrasonore)
15. Biostimulare LASER

FOTOTERAPIA - formă de energie derivată prin transformarea curentului electric
Biostimulare LASER -sursă de radiații luminoase caracterizate prin proprietăți de coerență spațială și
temporală, puritate cromatică, directivitate și intensitate mare
Efecte terapeutice
- analgezic (pe articulaţiile superficiale)
- biostimulant și trofic tisular (!efect profibrozant)
- vasodilatator
- antiinflamator şi antiedematos
- stimularea imunității
- antitrombotic
Nu are efecte secundare
Rezultate benefice in fenomene articulare acute (poliartrita reumatoidă în puseu acut)
1. Încăperea separată cu pereţii închişi la culoare
2. Purtare de ochelari de protecţie ( terapeut şi pacient)
3. Tehnici de tratament
• Tehnica noncontact: distanță de 40 cm - 90 cm, utilizată în leziuni varicoase, arsuri, plăgi
• Tehnica prin contact direct: emiţătorul în contact direct cu zona tratată, răspuns terapeutic mai
bun.
• Tehnica „măturatului”– mişcări de dute-vino pe zona de tratat
• Tehnica mixtă – combină tehnica noncontact şi cea prin contact direct, permite abordarea
regiunilor subdermice şi suprafasciale
-Tehnica “ciocănitorii” - constă în izbiri repetate,
uşoare a ţesutului ţintă, stimulează întoarcerea venolimfatică,
resorbţia edemelor
4. Parametrii de stimulare se aleg în funcţie de enciclopediile puse la dispoziţie
de firmele producătoare.
• durate mici – se utilizează în afecţiuni acute/subacute

• durate mari – se utilizează în afecţiuni cronice
16. Baia galvanică

Baia galvanică parţială (patru-celulară) și generală ( Stanger)
- Curent de joasă frecvenţă, continuu, constant, la care se adaugă efectele apei calde (36ᵒC-38ᵒC)
Baie galvanică parţială (celulară) – aplicațiile pot fi unicelulare, bicelulare, tricelulare, patrucelulare,
în funcție de numărul de celule utilizate pentru tratament (Fig.7)
2. Aşezarea pacientului pe un scaun de lemn izolat electric de postamentul unde se află baia
galvanică şi asigurarea confortului termic, psihic
3. Pregătirea materialului hidrofil – apa simplă pe care o introducem în celulele în care vrem să
facem tratamentul astfel încât nivelul apei să fie sub genunchi la membrele inferioare şi peste cot
până la jumatatea braţului la membrele superioare. Temperatura apei sa fie aproximativ 36ᵒC-38ᵒC
4. Mărimea suprafeţei de contact a tegumentelor cu apa - variază în funcţie de efectul terapeutic

urmărit, dacă dorim să avem un pol mai activ scădem cantitatea de apă din vana respectivă
5. Polaritatea variază în funcţie de efectul urmărit
Direcţia curentului - ascendent (anodul caudal, catodul cranial)/descendent
(catodul caudal, anodul cranial)
6. Intensitatea se crește progresiv în funcție de toleranța individuală la curent
8. Inspecţia tegumentelor şi ştergerea lor
Intensitatea - până la 35mA-40mA
Durata ședinței - 10-30 minute
Ritmul ședințelor - zilnic sau la două zile
Numărul ședințelor - 8-10/cură
17. Baia kineto
18. Duşul subacval

Dușul subacval este o formă de hidroterapie, acesta din urmă grupând toate formele de terapii care
folosesc apa ca metoda de tratament.
Apa este utilizată sub toate formele ei: vapori, jet de apă, gheaţă, băi, comprese, duş Vichy (duş
masaj), duş subacval, duşuri Kneipp (după numele preotului bavarez Sebastian Kneipp, au fost iniţial
o metoda hidroterapeutică de tratament, inventate ca terapie pe la jumătatea secolului al IX -lea,
sunt duşuri reci rapide sub jet compact de apă la o temperatura de 10º - 20º C timp de 50” – 60”),
gargară, inhalaţii.
Apa caldă, apa rece.
Dilatând vasele de sânge, apa caldă activează aportul de sânge dinspre organe, spre muşchi şi
piele.Din contra, apa rece accelerează aportul sângelui spre organe şi îl reduce în direcţia pielii.În
timp ce apa rece stimulează, apa caldă agită, dar ele au şi un punct comun: reduc tensiunea şi
durerea musculară.Prin acţiunea ei asupra sângelui apa, fie ea rece sau caldă, stimuleaza întărirea
sistemului imunitar. Duşul subacval este o forma de hidromasaj ce se desfăşoară astfel: întreg corpul
sau o parte a lui este stropită de un jet de apă, în timp ce pacientul se afla
într-un bazin cu apă a cărei temperatura variază între 34º - 37°C.O sedinţă de duş subacval variază
între 5 şi 15 minute şi începe, de regulă, cu partea inferioară a corpului. Secretul duşului subacval
constă în presiunea pe care o are jetul de apă, ea putând varia pe o scală de la 1 la 6, în funcţie de
rezistenta zonei tratate.Apa proiectată de duş formează un unghi de 35°C faţă de piele.Efectele
duşului subacval variază, în funcţie de temperatura apei. Dacă jetul are o temparatura sub 30°C,
efectul său este de tonifiere.Când depăşeşte temperatura de 35°C, duşul are efect relaxant,
asemănător cu cel al unui masaj. Când jetul cald alternează cu cel rece, are loc un efect de
vasocontracţie – vasodilataţie, cunoscut sub numele de efect vasomotor.Principala funcţie a apei
este să întăreasca organismul şi să îl cureţe de impurităţi: toxine, celule moarte.Prin aceste efecte,
duşul subacval ameliorează digestia, stimuleaza circulaţia sângelui şi reduce durerea.
Şedinţele de dus subacval se fac de 3 - 4 ori pe săptămână, timp de mai multe săptămâni la rand.
Prin efectul său vasomotor, duşul subacval are o influenţă pozitivă asupra a numeroase afecţiuni
cardio-vasculare: hipertensiune, arterioscleroza (boală caracterizată prin îngroșarea și sclerozarea
pereților arterelor), ateroscleroă (depunere de grăsimi și colesterol pe peretele intern al arterelor,
ducând la sclerozarea acestora),insuficenţă cardiacă, varice şi hemoroizi. Cu toate acestea, el este
contraindicat în cazul bolilor de inimă grave.Stimulând activitatea sistemului nervos, aceasta terapie
este binefăcătoare în cazurile de surmenaj, insomnie, hiperexcitabilitate, depresie,
hiperemotivitate.Ea este însă contraidindicată în cazul tulburărilor mentale grave.
Regulile duşului subacval

1. Corpul trebuie sa fie cald în mod constant. Camera în care se practică această terapie nu trebuie
să aibă o temperatură mai mică de 20°C.
2. După aplicare, corpul nu trebuie şters, apa va fi îndepărtată pe cât posibil cu ajutorul mâinilor şi
apoi pacientul va îmbrăca un halat de bumbac.
3. Terapia trebuie făcută cu cel puţin o oră înainte de masă şi la un interval de 2 - 3 ore după masă.
Se obţin efecte asemănătoare cu cele ale masajului clasic:
-efleurage sau drenaj
– longitudinal
– petrisage sau frământare – transversal
-presiuni alternative sau vibraţii, putând asocia jetul cu solicitarea manuală mecanică.
În funcţie de temperatura apei folosite efectele sunt:

-tonifiant: între 20º - 30ºC (aplicaţie rece),
-sedativ relaxant: între 35º - 38ºC (aplicaţie caldă),
- vasomotor: aplicaţie alternantă (cald - rece alternativ); procedura alternantă debutează cu aplicaţia
caldă şi se termină cu aplicaţia rece, alternanţa realizându-se de 10 - 12 ori, câte 2 - 3 minute
aplicaţia caldă şi 1 - 2 minute cea rece; iniţial se folosesc diferenmici de temperatură (32º - 36º C),
mărindu -se de la alternanţă la alternanţă (40º- 15ºC). Toate aceste alternanţe determină un joc
vascular de tip vasodilataţie-vasoconstricţie, o adevărată gimnastică vasculară periferică.
Rezultatele finale sunt:
-antialgice, relaxarea musculaturii, permiterea drenajului edemelor, stimularea circulaţiei sanguine,
stimularea digestiei, duşul subacval fiind o formă de terapie de reglare şi refacere.
Indicaţii:
- dureri periarticulare, dureri musculo-tendinoase, contracturi, hipertonii musculare, edeme,
algoneurodistrofia, suferinţele reumatismale degenerative (în particular artroze ale articulaţiilor
mari) sau inflamatorii (în afara puseelor), suferinţe discovertebrale lombalgie,
lombosciatalgie,diverse sechele posttraumatice, suferinţe neurologice (de tip periferic –
poliomielită, poliradiculonevrită, mono sau polinevrite; leziuni de tip central- medulare: paraplegii,
tetraplegii - cerebrale şi cerebeloase – traumatisme craniene, hemiplegii, scleroză în plăci în afara
puseelor), miopatii.
Contraindicaţii:
-reumatismele inflamatorii în puseu, boli infectocontagioase, decompensările inflamatorii din
artroze, stări febrile, tromboflebite, tuberculoză, boli psihice, sindrom de involuţie senilă,afecţiuni
cutanate (eczeme, micoze, prurit, psoriazis, cancer cutanat), boli venerice, sarcină normală peste 3
luni, afecţiuni intercurente care agravează suferinţele cardiovasculare şi respiratorii, hipertensiunea
arterială instabilă, boli cardiovasculare, valvulopatii; fragilitatea cutanată la vârstnici şi copii impune
precauţii.
19. Sauna
• Sauna (savu = fum – finlandeză) este o procedură de HTT generală
• Acțiunea excitantă a aerului foarte uscat cu umiditate relativă 2-9% supraîncălzit la 80-100°
într-o cameră închisă din lemn de pin
• Devine solicitantă în urma creșterii umidității
• Terapie contrastantă – dacă este urmată de răcire bruscă
• Mai frecvent utilizată decât baia cu aburi și baia cu aer cald
• Materiale necesare
• Camera saunei cu aer cald, bazin sau duș cu apă rece, antecameră de pregătire și
cameră de odihnă, prosop, costum de baie
• Se aplică în 2 faze – durată totală de 2 ore
FAZA CALDĂ
• Timpul I – pregătirea pacientului în scopul uniformizării temperaturii cutanate
• Antecameră – pacientul se dezbracă complet, se îndepărtează obiecte

metalice (ceas, inel etc) și se expune la 28° timp de 25-30 minute
• Monitorizare: aspect tegument, temperatura, puls, TA, G
• Extremități reci: duș cald, băi calde, masaj, fricțiuni, perieri
• Tulburări de circulație periferică: afuziune, baie caldă ascendentă
• Duș cald igienic înainte de intrare în saună
FAZA CALDĂ
Timpul II – sauna uscată propriu-zisă
• Pacientul intră în saună uscat complet
• Temperatura de început este 35-37° și crelte progresiv la 80-100°
• Treptele de expunere – în funcție de toleranța și adapatabilitatea

pacientului
• Este interzis efortul fizic, discuțiile
• Durata de expunere – 15-20 min
• La prima ședință – treapta inferioară – evitarea senzației de arsură
• Ședința 2 – treapta mijlocie + prelungirea duratei
• Ședința 3 – treapta superioară
• Se acoperă treapta de lemn fierbinte cu prosopul uscat – DD/DV cu capul

sprijinit – expunere uniformă la căldură
• Ridicarea picioarelor pe pereți favorizează circulația de întoarcere și cea

cerebrală
• Exemple: 10 min pe trepata sup, apoi 2-3 min pe cea mijlocie pentru
readaptarea ciruclației la ortostatism + stimularea transpirației
Timpul III – sauna umedă
• Spre sfârșitul fazei calde uscate umiditatea aerului crește datorită

transpirației evaporate
• Ridicarea umidității aerului – aruncarea apei reci peste pietrele de granit

încinse ale sobei (200-500ml – 1-2 l apă)
• Aburii care iau naștere se evaporează instant și dau senzația unui jet de
căldură pe piele
• Solicitările circulatorii cresc progresiv – în funcție de creșterea temperaturii

la 80-100-120° și a umidității la 10-30 % și a duratei procedurii – secreția
sudoripară nu se mai elimină + încărcarea aerului uscat cu vapori de apă prin
transpirație îngreunează respirația
• Se poate sta 10-15-20 min – părăsirea saunei
• Sauna este mai bine tolerată decât baia cu aburi – temperatura mai joasă
45-50° + saturație 100% cu vapori de apă (clima tropicală)
Faza RECE și REPAUSUL
• Obligatoriu după baia generală cu aburi și baia saună
• Răcirea căilor respiratorii și a corpului – respirații ample și plimbare la aer curat 20°
timp de 30 minute + vântul moderat. Plimbarea la soare împiedică răcirea și căldura
se acumulează în organism
• Rostogolirea în zăpadă – metoda finlandeză

• Răcirea cu apă rece – mai eficientă pentru normalizarea rapidă a temperaturii –
corpul eliberează de 20x mai multă căldură în apă decât în aer
• Imersia în bazin apă rece 18-20° de 1-2 ori - nu înoată!
• Duș rece la 18-22° timp 30 secunde
• Spălări, afuziuni
• La rece: vasoconstricție și creșterea TA
• Odihnă 30-60 min
• Consum de lichide după saună
20. Împachetări cu parafină

Materiale necesare:
Parafina alba de parchet, spalata si uscata, sterilizata la 110-120°C si filtrate
Instalatie pentru baia de parafina (dispozitiv electric cu termostat), vas pentru topit, baie de apa,
pensule late de 8cm, mansoane, tavi de table
Folie de plastic subtire
Cearceafuri, patura
Pat, scaun, banca
• aplicarea parafinei topite pe o regiune limitată din corp
• Materiale necesare: pat sau scaun, parafină alba de parchet, vas pentru topit, tăvi din tablă,
pensule late, bucăți de flanelă sau cearșaf, pătură, manșoane pentru articulațiile mari, baie
de apă, sursă de încălzit, vas cu apă și prosop
• Tehnica de aplicare:
- pensulare
- feși parafinate
- manșoane cauciucate
- băi de parafină
- tehnica sovietică – strat de parafină gros de 1,5 cm
• Alegerea uneia dintre tehnici este determinată de forma regiunii asupra căreia se aplică
• Se topește cantitatea dorită de parafină într-un vas la o temperatură de 65-70 grade Celsius
în așa fel încât să rămână câteva bucăți netopite pentru a evita supraîncălzirea
cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează regiunea interesată

pentru a evita senzația neplăcută generată de primul strat de parafină, se suflă asupra regiunii
pentru a grăbi solidificarea acesteia, următoarele straturi putându-se aplica fără dificultate
se pensulează până la o grosime a stratului de 0,5-1 cm
peste stratul de parafină se aplică bucăți de vată sau flanel și se acoperă regiunea cu o pătură pentru
a evita pierderea de căldură
- procedura durează între 20-60 de minute
- procedura se termină cu o spălare la 20-22 grade Celsius
Feși parafinate:
• Pot fi folosite pentru articulațiile mici;
Paca de parafina (stare semisolida)
• Strat de parafină conform tehnicii sovietice
• parafina topită se toarnă intr-o tavă de tablă cu dimensiuni de 60/25/5 cm, într-un strat de
aproximativ 1,5 cm;
• se așteaptă până stratul se solidifică;
• “pătura” de parafină obținută se aplică pe regiunea interesată;
• se acoperă cu o flanelă si apoi cu o pătură;
 Băile de parafină
- Folosite pentru aplicarea parafinei la nivelul mâinilor sau picioarelor
- Pacientul introduce extremitatea de tratat pentru scurtă vreme în parafină lichidă, în care
mai plutesc bucăți netopite
- Se scoate, se așteaptă până se solidifică parafina și se repetă manevra de 2-3 ori, de fiecare
dată introducându-se segmentul la un nivel inferior celui precedent
- Când temperatura devine suportabilă se menține extremitatea în baia de parafină conform

timpului indicat
Modul de acțiune al împachetărilor cu parafină
Acțiune locală datorită factorului termic pe de o parte și compresiunii vaselor superficiale pe de altă
parte
Încălzire profundă și uniformă a țesuturilor
Temperatura pielii la locul aplicației ajunge până la 38-40 grade
Hiperemie puternică și transpirație abundentă
Indicații:
afecțiuni ale aparatului locomotor: contuzii, artrite subacute și cronice, artroze

Afecțiuni ale aparatului digestiv și glandele anexe: afecțiuni colicative, boală ulceroasă, gastrite
cronice
Afecțiuni neurologice periferice: nevralgii, nevrite
Contraindicații:
- piodermite, eczeme, tuberculoză, afecțiuni neoplazice, diateze hemoragice
21. Împachetări cu nămol

• Impachetarea cu namol cald semifluid
• Metoda majora de TT
• Datorita capacitaii de inmagazinare (termopexie) si transferarea lenta a unei

cantitati mari de caldura organismului cu efect hipertermic (principal) si efect chimic
(secundar)
• Turba namoloasa se aplica la temperature de 42-47-48-50°C
• Namolul mineral se aplica la o temperature de 38-40-44-45°C
• Incalzirea namolului se obtine electric, cu aburi sau cu apa fiarta
• Aplicarea pe o regiune limitată sau pe întregul corp (generala)
• Temperatura centrala a corpului va creste cu aproximativ 2.5°C la o durata de

aplicare de 20-40 minute
 Materiale necesare: un pat, o pătură mare o pânză impermeabilă, un cearșaf, o compresă,

termometru, ceas, duș
 Tehnica de aplicare:
- Se așează pătura pe pat, peste ea pânza impermeabilă, iar deasupra cearșaful
- Nămolul preîncălzit la t° prescrisă se pune pe cearșaf într-un strat de 2-3 cm
- Bolnavul se așează cu regiunea de tratat peste acest strat și se aplică repede nămolul pe
fețele laterale și anterioară a regiunii
- Se învelește regiunea cu cearșaful, apoi cu materialul impermeabil și apoi cu pătura
- Se aplică o compresă rece pe cap pentru a evita congestia cerebrală
 Nămolul se aplică la o temperatură între 38° - 44°C, între 20 și 40 de minute
 După terminarea procedurii bolnavului i se aplică un duș cald.
Modul de acțiune a împachetării cu nămol se datorează:
- factorului termic
- răspunsului reflex
- formării cutanate de histamină

- creșterii permeabilității cutanate
- acțiunii specifice a substanțelor resorbite
Indicații: - afecțiuni ale aparatului locomotor
- afecțiuni ginecologice
Contraindicații: - formele reumatismale cu evoluție febrilă
- HTA și hTA
- astmul bronșic și afecțiunile renale
Băile cu nămol
- aplicații generale de nămol care se realizează în căzi
 Materiale necesare: 2 căzi din lemn sau faianță de 250 litri, duș, termometru, compresă
pentru cap, ceas, pernă de cauciuc sau termofor cu apă rece.
- Pacientul intră în amestec de apă și nămol într-una din căzi, în concentrație crescută
progresiv de la 10 la 25%, la o t° de 36-44° C, cu durata între 15-40 de minute
- Cantitatea de nămol din cadă crește progresiv, însă regiunea precordială rămâne
descoperită, capul se sprijină pe o pernă de cauciuc și se menține o compresă rece pe frunte
pe tot parcursul procedurii
- După terminarea procedurii pacientul face o baie de curățenie după ce s-a efectuat un duș
cald la 37-38°C
- Se indică 60 minute de odihnă
Modul de acțiune - similar cu al împachetărilor cu nămol;
- În plus – acțiunea presiunii hidrostatice asupra organismului.
- Indicații: identice cu ale împachetării cu nămol
- Contraindicații: - formele reumatismale cu evoluție febrilă
- - HTA și hTA
- - astmul bronșic și afecțiunile renale
- - vărsta înaintată
- - stările de denutriție
- - stări de convalescență
Ungerile cu nămol
- Proceduri frecvent practicate pe litoralul nostru și în stațiunile cu lacuri sărate din
Transilvania și Câmpia Dunării.
- Pacientul dezbrăcat stă la soare până i se încălzește pielea apoi se unge cu nămol proaspăt
complet sau parțial
- Se expune din nou la soare între 20 -60 minute până când nămolul se usucă timp în care
poartă o compresă rece pe frunte, iar capul este apărat de soare
- După terminarea procedurii pacientul face o scurtă baie în lac sau în mare
- Se indică 60 minute de odihnă
Modul de acțiune
- se bazează pe elementul termic alternant (rece la început, apoi cald și din nou rece).
- acțiunea specifică a substanțelor resorbite în organism
 Sunt proceduri de călire, solicitante pentru organism- se recomandă cu prudență
Indicații: - atrofii musculare după aparate gipsate
- artroze neactivate
- obezitate, hipotiroidism
- psoriazis
Contraindicații: - formele reumatismale în puseu
- HTA
- afecțiunile renale
- vărsta înaintată
- ateroscleroză
22. Şoldul: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
23. Genunchiul: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
24. Piciorul: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
25. Umărul: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
26. Pumnul, mâna: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
27. Cotul: exerciţii pentru refacerea mobilităţii, a forţei musculare
28. Coloana vertebrală: exerciţii de stretching, tonizarea muşchilor spatelui,

„şcoala spatelui”

Examen Practic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Examen Practic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROBA PRACTICĂ

1. Masajul spatelui şi al regiunii lombo-sacrate

2. Masajul regiunii cervicale

Masajul regiunii posterioare a gâtului produce activarea circulaţiei Ia nivelul musculaturii şi

figura nr. 36. Frământatul la nivelul regiunii posterioare a gâtului.

3. Masajul membrului superior (umăr, braţ, antebraţ, mână)

Masajul antebraţului (38,47), se va executa cu pacientul în poziţie şezând pe un scaun, cu cotul

Urmează efleuraj scurt cu trecerea la următoarea tehnică.

29. Masajul la nivelul braţului 101

4. Masajul feselor, articulaţiilor coxo-femurale şi coapsei

5. Masajul genunchiului, gambei şi piciorului

Figura nr. 30. Masajul membrului inferior.

6. Curentul galvanic (continuu constant)

Curentul galvanic (continuu constant)

Efectele terapeutice - diferite în funcție de electrod

➢ excitomotor ( mușchi striați normal inervați)

➢ acțiunea asupra sistemului nervos central (SNC) și neurovegetativ (SNV)

➢ acțiunea asupra sistemului circulator

I. Galvanizarea simplă cu electrozi placă (curent de joasă frecvenţă, continuu, constant)

1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls, contraindicații

3. Pregătirea stratului hidrofil

- aplicații bipolare: electrozi de dimensiuni egale (Fig. 5)

o efect antialgic : anod mic (activ) – pe zona maxim dureroasă

o efect exitomotor : catod mic (activ) – pe zona hipotonă

7. Fixăm durata tratamentului (8-12 minute)

8. Atenţie la fenomenul de acomodare

9. Inspecţia tegumentelor şi ştergerea lor

1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls, contraindicații

2. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, psihic

3. Pregătirea materialului hidrofil

➢ Îmbibat în substanța medicamentoasă sub electrodul activ (mic)/deferent

➢ Îmbibat în apă simplă sub celălalt electrod (indiferent)

4. Poziţionarea electrozilor şi fixarea lor

5. Dozarea intensității progresiv în funcţie de toleranţa individuală a pacientului

6. Fixarea duratei de tratament (10-20 minute)

7. Atenţie la fenomenul de acomodare

8. Inspecţia şi ştergerea tegumentelor

Ritmul ședințelor – zilnic sau la două zile

- indicată în sindromul radicular lombosacrat

- se folosesc electrozi lungi 90cm/8 cm

! fixarea electrozilor cu săculeţi la nivelul spaţiului popliteal

7. Curenţii de impulsuri exponenţiale.

Curent de joasă frecvenţă, de impulsuri exponenţiale (Fig. 12)

• Coeficientul de acomodare α = RT/RD, V.N. = 2,5-6

Fig.13 Curba intensitate/timp (I/t)

Tehnica bipolară (electrozi de dimensiuni egale)

8. Durata şedinţei: 15-20 stimulări/ședință (1,5 minute) x 4 ori/zi – se crește progresiv

8. Stimularea electrică nervoasă transcutanată (TENS)

- excitomotor la nivelul mușchilor striați normal inervați

- durata impulsurilor între 0,05 ms - 0,5 ms

- în general se folosesc electrozi de dimensiuni mici (punctiformi)

1. Inspecţia tegumentelor, TA, puls

3. Aşezarea pacientului în poziţie comodă, asigurarea confortului termic, psihic

5. Pregătirea electrozilor (de obicei mici, punctiformi) şi fixarea lor

! Se pot face 4-5 aplicații/zi

10. Curenţii diadinamici

- Frecvenţă fixă de 50Hz/100 Hz

- curent de medie frecvenţă, alternativ sinusoidal

- în terapie se utilizează în general curenți cu frecvențe între 3.000 Hz - 10.000Hz.

- frecvenţă 27,12 MHz; lungimea de undă 11,06 m

- nu determină contracţie musculară

- au efect calorice de profunzime (endotermie)

Efecte terapeutice (derivate din acțiunea căldurii)