9.

Folosirea pajiştilor

9.1 Folosirea pajiştilor prin păşunat

9.1.1 Importanţa furajului verde de pe păşuni în hrana animalelor

Majoritatea pajiştilor sunt produse artificiale ale omului şi animalelor sale. Relizând un
echilibru optim între păşune şi animale, asigurăm menţinerea şi îmbunătăţirea permanentă a
covorului vegetal. Numai prin dirijarea interacţiunii reciproce între cei doi factori - planta şi
animal – se pot obţine rezultate economice pozitive.
Stabilirea modului de folosinţă are repercusiuni asupra producţiei de fitomasă, a
productivităţii animalelor, eficienţei economice, precum şi asupra covorului vegetal.
Creşterea nimalelor pe păşuni este o veche îndeletnicire a omului care a observat şi a folosit
influenţa pe care o exercită consumul de iarbă şi întreţinere pe păşune asupra sănătăţii şi
producţiei animalelor. În continuare, se vor enumera doar câteva dintre aspectele privind
relaţia păşune-animal.
Mişcarea zilnică în aer liber intensifică funcţiile organismului ceea ce contribuie la
dezvoltarea lui armonioasă.
Prin însuşirile nutritive şi dietetice pe care le reprezintă, nutreţul verde de pe păşune are un rol
deosebit de însemnat în menţinerea sănătăţii, prolificităţii şi productivităţii animalelor. Din
acest punct de vedere el înlătură în timpul verii eventualele carenţe apărute în urma
alimentaţiei de iarnă.
Animalele ţinute la păşune, în special tineretul, devin mai rezistente faţă de boli şi faţă de
intemperii. Păşunatul stimulează funcţia de reproducere, iar produşii rezultaţi de la animalele
întreţinute pe păşune sunt sănătoşi şi mai bine conformaţi. Animalele crescute pe păşune au
unii indici sanguini superiori faţă de întreţinerea în stabulaţie (hemoglobină, methemoglobină,
NO2) şi nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării vitaminei antirahice D. Aceasta are
un rol important în asimilarea fosforului şi calciului.
Nutreţul verde are o acţiune favorabilă asupra lactogenezei. Astfel, deşi furajarea
vacilor cu nutreţ verde nu reprezintă decât 40% din durata unui an, producţia de lapte se ridică
la 50-60% din totalul producţiei anuale.
Hrănirea cu nutreţ verde (iarbă) având acţiune diuretică, favorizează eliminarea prin urină a
compuşilor toxici din organism.
O producţie abudfentă de iarbă cu o bună compoziţie botanică a pajiştei, se obţine printr-o
fertilizare suficientă, cu predominare a azotului şi în bune condiţii climatice şi de creştere.
Calitatea sau valoarea alimentară a ierbii este determinată în special de stadiul de creştere.
Numai iarba tânără de o lungime de 15 cm are o valoare alimentară maximă.
Ingestia este cu atât mai ridicată cu cât calitatea este mai bună. O iarbă bună are deci un efect
pozitiv dublu: o ingestie maximă de SU şi o ingestie maximă de elemente nutritive. Cu cât
iarba este mai lungă cu ocazia pornirii în vegetaţie, cu atât calitatea şi ingestia sa sunt mai
mediocre, cu atât pirderile de pe păşune sunt mai ridicate şi cu atât mai lentă este coasa.
Dacă iarba este prea mare animalele vor paşte mai degrabă părţile superioare, care sunt foarte
bogate în proteine, şi apoi părţile inferioare, tijele sunt sărace în proteine şi energie, ceea ce ar
putea antrena apariţia fluctuaţiilor în producţie. Scopul nostru este ca animalul să nu facă
alegerea proprie pentru a paşte iarba disponibilă în totalitate (extremităţi superioare şi
inferioare) acesta nefiind posibil decât cu o iarbă de lungime ideală.
Pentru a dispune mereu de iarbă scurtă şi tânără se recomandfă un sistem intensiv de păşunat
prin rotaţie combinat cu mijloace de realizare a creşterii diferite: fertilizare cu azot aplicată
primăvara, repartiţie neuniformă de azot de-a lungul perioadei de creştere, cosit pe parcele
pentru alimentaţie hibernală, etc.

9.1.2 Calitatea ierbii

Iarba constituie un nutreţ cu o valoare nutritivă superioară fânului ce se obţine din ea. Această
valoare deosebită se datoreşte faptului că plantele sunt consumate într-o fază tânără, când
conţinutul în substanţe nutritive, vitamine şi săruri minerale este foarte ridicat, iar plantele
fiind fragede şi cu gust plăcut sunt consumate cu multă poftă de animale.
Desigur, indicii de calitate ai ierbii variază însă foarte mult, în funcţie de o serie de factori,
compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului, regimul de precipitaţii şi temperatură,
momentul efectuării recoltării. Date interesante cu privire la schimbările chimice care au loc
în compoziţia chimică a unor amestecuri complexe de pajişti în funcţie de faza de vegetaţie
prezintă Razec (1994) în tabelul 9.1.
Tabelul 9.1.

Evoluţia compoziţiei chimice a furajului la amestecurile complexe în

funcţie de faza de vegetaţie la care se recoltează

Faza de Constituienţi % din SU

vegetaţie P K Ca Cen Nt CB
D.glomerata+F.pratensis+L.perenne+Ph.pratense+T.repens
Apex 8-10cm 0,37 1,79 0,79 8,27 2,95 21,10
Burduf 0,37 1,70 0,71 7,24 2,70 24,49
Înspicare 0,32 1,50 0,63 6,68 1,94 30,75
Înflorire 0,22 1,19 0,51 6,61 1,36 33,99
F.pratensis+L.perenne+Ph.pratense+T.repens
Apex 8-10cm 0,38 1,95 0,98 8,21 3,66 20,65
Burduf 0,33 1,91 0,77 8,38 2,87 23,63
Înspicare 0,33 1,71 0,70 6,69 2,35 28,51
Înflorire 0,21 1,10 0,31 5,99 1,49 31,73

Conţinutul în fosfor prezintă o scădere a valorii pe măsura avansării în vegetaţie. La fazele de

apex 8-10 cm şi burduf întâlnim valori ale conţinutului în fosfor considerate optime pentru
rumegătoare (0,3-0,5%). Întârzierea recoltării până la înflorirea gramineei duce la o scădere
accentuată a conţinutului în fosfor în furaj, valori apropiate de limita apariţiei carenţei
(0,2%P) prezentând amebele amestecuri.
Conţinutul în potasiu înregistrează scăderi mai puţin accentuate pe măsura înaintării în
vegetaţie, comparativ cu fosforul şi calciul.
Conţinutul în calciu al nutreţurilor prezintă valori considerate optime (0,3-o,7%) pentru
nutriţia animală, la toate fazele de vegetaţie la care se recoltează. Aceste valori sunt mai
ridicate la apex 8-10 cm, după care scad odată cu avansarea în vegetaţie, la înflorire
înregistrând valori minime cuprinse între 0,31-0,58% Ca.
Conţinutul în Nt (azot total) la primele două faze de vegetaţie se încadrează în valori
considerate optime pentru nutriţia rumegătoarelor, de 2-4% Nt.
Conţinutul în celuloză brută (CB) al furajului în contradicţie cu ceilalţi constituienţi prezintă
creşteri ale valorilor odată cu avansarea în vegetaţie.
Leguminoasele perene, care cresc în pajişti, influenţează favorabil compoziţia chimică a
furajului obţinut. Pentru un procent de participare în structura biomasei recoltate,
leguminoasele experimentate contribuie la aprovizionarea furajului cu cantităţile de elemente
chimice înscrise în figura 9.1. În ceea ce priveşte azotul, rezultă că în medie speciile
Medicago sativa şi Trifolium pratense au un aport de 4 kg/ha N pentr 1% leguminoase în
furaj. Trifolium repens contribuie cu 3,2 kg N, iar Onobrychis viciifolia cu 2,5 kg/ha N pentru
1% de participare (Motcă şi colab., 1993).

Fig.9.1. Cantitatea de elemente chimice din recoltă (kg/ha realizată de

1% leguminoase). Media 1987-1988

Faţă de celelalte nutreţuri, iarba este mai bogată în caroten şi în vitaminele D, E, C, B.

Conţinutul ridicat în substanţe nutritive valoroase şi uşor asimilabile face ca acest nutreţ să
aibă o valoare biologică ridicată. Într-adevăr, proteina nutreţului verde are un conţinut ridicat
în aminoacizi esenţiali ca: histidina, lizina, triptofanul, etc., ceea ce influenţează favorabil
creşterea şi producţia animalelor.
Având un conţinut ridicat în apă (50-85%) nutreţul verde este suculent şi dietetic, ceea ce face
să fie consumat cu plăcere de animale.
Nutreţul verde posedă un grad ridicat de consumabilitate datorită mai ales conţinutului în
fermenţi digestivi (tabelul 9.2.).
Tabelul 9.2.

Digestibilitatea ierbii de pe păşunea de Festuca rupicola şi Agrostis

tenuis, coasa I

Substanţe nutritive Coeficient de digestibilitate Substanţe nutritive

% digestibile/kg SU
PB (proteină brută) 82,00 159,00
GB (grăsimi brute) 58,00 30,10
CB (celuloză brută) 78,00 201,33
SEN (substanţe extractive 84,00 340,00
neazotate)

EB (energie brută) – kcal/kg SU – 4531

EM (energie metabolizantă) – kcal/kg SU – 2838
EN (energie netă) – kcal/kg SU – 1658
La toate acestea se adaugă şi faptul că dintre nutreţurile folosite în hrana animalelor, iarba se
obţine la un preţ de cost foarte scăzut, fiind, practic, cel mai ieftin furaj.
9.2 Tehnica păşunatului

9.2.1 Pregătirea animalelor pentru păşunat

Pentru animale, păşunatul înseamnă întotdeauna o schimbare de la condiţiile mai mult sau mai
puţin artificiale ale stabulaţiei, la condiţiile de întreţinere şi alimentaţie naturală. Un rol foarte
important îl are pregătirea animalelor pentru trecerea de la alimentaţia de iarnă la alimentaţia
din timpul verii.
Această pregătire se face respectându-se în părimul rând, următoarele:
-examinarea animalelor sub aspect sanitar-veterinar şi zotehnic;
-izolarea şi tratarea animalelor bolnave;
-tăierea ongloanelor şi rotunjirea coarnelor;
-împărţirea pe grupe de producţie;
-scoaterea animalelor la păşune pe perioade din ce în ce mai mari;
-nutreţul verde va intra treptat în hrană astfel ca la cantităţile normale să se ajungă după un
interval de 8-10 zile.
La SCPCP Sighet (Dinescu şi colab., 1983) numai prin respectarea acestor reguli s-au obţinut
în plus peste 170 g spor mediu zilnic pe perioada de păşunat (548 g faţă de 377 g spor zilnic la
lotul nepregătit).
Este de preferat ca animalele tinere să nu se ducă la păşunat îneintea vârstei de 6 luni. În afară
de asta, vor păşuna numai pe otăvi, adică după o coasă, în scopul reducerii infestării cu
germeni gastro-intestinali. Este imposibil de evitat complet această infestare: nu este de dorit,
deoarece viţelul poate obţine o anumită rezistenţă împotriva viermilor gastrointestnali.
Nu trebuie lăsaţi viţeii între 6 şi 8 luni pe pajişte mai mult de 15 zile pe aceeaşi parcelă pentru
a evita autoinfestarea. Animalul tânăr mai mare de 8 luni este mai puţin exigent în această
privinţă. Animalele trebuie să aibă o creştere rapidă, dar trebuie evitat ca ele să nu se îngraşe.
Viţeii care ajung pentru prima oară pe păşune au adesea dificultăţi ca să bea apă. Trebuie
supravegheaţi ca ei să înveţe acest lucru. O trecere bruscă de la staul pe pajişte ar putea
provoca la animalul tânăr o stopare a creşterii sau chiar o pierdere în greutate. Iată de ce
trebuie distribuită o raţie de tranziţie pe bază de iarbă prospătă.
Pe de altă parte, nerespectarea acestor reguli atrage după sine deranjamente de digestie, o
scădere a procentului de grăsime şi în unele cazuri, chiar stări patologice grave. Cu cât
alimentaţia în timpul iernii a fost mai săracă în suculente şi mai carenţată în vitamine şi săruri
minerale, cu atât tulburările vor fi mai mari.
O trecere rapidă de la alimentaţia pe bază de fibroase şi suculente la nutreţul verde, bogat în
proteine, atrage dup sine o schimbare bruscă a pH-ului ruminal datorită creşterii conţinutului
în substanţe alcaline, rezultate în urma scindării substanţelor proteice. În acest caz flora
ruminală nu are timp să se adapteze în mod corespunzător noului nutreţ, ceea ce face să apară
în primul rând deranjamente de digestie.
Printr-o trecere bruscă de la un regim alimentar bogat la altul sărac în glucide, dar bogat în
proteină, are loc nu numai o perturbare a procesului de adaptare a microflorei ruminale şi de
sinteză a aminoacizilor, ci şi o scădere a conţinutului în acizi graşi şi acid acetic şi în glucide
din sânge. Drept urmare a acestor procese apar tulburări în metabolismul glucidelor şi al
lipidelor care duc la scăderea procentului de grăsime din lapte. Acest lucru poate fi prevenit
printr-o alimentaţie în care alături de nutreţul verde, să participe în perioada de pregătire şi de
trecere la păşune şi cantităţi mai reduse de fibroase şi suculente.
9.2.2 Pregătirea păşunilor
Cu cel puţin o lună înaintea începerii păşunatului pe păşune, trebuiesc executate o serie de
lşucrări organizatorice, care să permită desfăşurarea păşunatului în bune condiţii şi să stim
uleze creşterea plantelor, deci să contribuie la mărirea producţiei. Aceste lucrări sunt diferite,
specifice fiecărui trup de păşune: curăţirea păşunii de mărăcinişuri, resturi aduse de ape,
pietre; nivelarea terenului şi evacuarea excesului de apă; distrugerea buruienilor şi a plantelor
toxice; repararea şi dezinfectarea construcţiilor existente (stâne, căşării, adăposturi, etc.) şi
începerea lucrărilor la alte construcţii necesare unei bune exploatări a păşunilor.
De asemenea se execută toate lucrările care privesc asigurarea animalelor cu apă de băut.
Se cunoaşte că producţiile obţinute de la animale sunt mult influenţate de cantitatea şi
calitatea apei pe care o are la dispoziţie.
În general, animalele beau multă apă, cantităţile consumate fiind condiţionate de mai mulţi
factori. Astfel, cu cât animalele sunt mai grele şi dau producţii mai mari de lapte, vor
consuma mai multă apă. De asemenea consumul de apă este în strânsă legătură cu conţinutul
de substanţă uscată ingerată. În mod obişnuit, pentru 1 kg SU ingerată, bovinele au nevoie de
4-5 l apă, iar ovinele şi cabalinele de 2-3 l apă.
Animalele trebuie să aibă în permanenţă pe păşune la dispoziţie apă curată. Dacă
resursele de apă de pe păşune nu sunt întreţinute în condiţii corespunzătoare de igienă şi nu
sunt folosite raţional, devin factori activi de transmitere a unor boli parazitare, bacteriene,
virotice, micotice şi toxice.
La construcţia adăpătorilor trebuie să se ţină seama de câteva elemente pentru ca adăpatul să
se desfăşoare în bune condiţii şi cât mai repede. Interesează lungimea adăpătorii şi alte
elemente constructive în funcţie de specia de animale care sunt trecute în tabelele 9.3 şi 9.4.
Tabelul 9.3.

Date necesare pentru calcularea lungimii adăpătorilor

Specia de animale Necesarul Frontul de adăpare (m) când Timpul necesar

zilnic de apă adăpatul se face: pentru adăpatul
(l/cap) Pe ambele laturi Pe o latură unui animal
(minute)
Cornute mari şi cai 40-45 0,5 1,2 7-8
Tineret taurin şi 25-30 0,4 1,0 5-6
cabalin
Oi şi capre 4-5 0,2 0,5 4-5
Tineret ovin 2-3 0,2 0,5 4-5

Tabelul 9.4.

Date referitoare la conţinutul adăpătorilor (cm)

Specia de Adâncimea Lăţimea interioară Înălţimea de la
animale În partea În partea pământ
superioară inferioară
Cornute mari 35 45 45 40-60
Cai 35 50 40 60-70
Oi şi capre 20 35 25 25-35

Lungimea adăpătorii (L) este dată de formula:

L = N x t x s în metri, în care:
T

N – numărul de animale care urmează să se adape;

t – timpul necesar pentru adăparea unui animal în minute;
s - frontul de adăpare necesar pentru un animal în m;
T – timpul necesar pentru adăparea unei turme, care este de 60 de minute.
Pentru ca animalele să păşuneze liniştite şi să dea producţii mari, este necesar ca pe lângă apa
bună de băut să aibă la discreţie şi sare.

9.2.3 Repartizarea păşunilor pe specii şi categorii de animale

Pentru folosirea raţională a păşunilor este necesar să se ţină seama de producţia şi de
vegetaţia fiecărui trup, precum şi de cerinţele de păşunat ale diferitelor specii de animale. În
acest sens, păşunile productive şi cu o vegetaţie valoroasă vor fi repartizate vacilor cu mari
producţii de lapte şi tineretului taurin sub un an.Tineretului bovin de peste un an şi vacilor
sterpe li se pot repartiza păşuni cu ierburi mai puţin valoroase şi mai depărtate de fermă, până
la 2-3 km. Cailor li se vor repartiza păşuni mai umede cu rogozuri sau ţăpoşică (Nardus
stricta) iar oilor păşunile cu iarbă mai măruntă.

9.2.4 Momentul începerii şi terminării păşunatului

O condiţie esenţială în organizarea raţională a păşunatului o constituie respectarea
momentului optim de începere a păşunatului, îm părimăvară, de reîncepere a lui la ciclurile
următoare, precum şi de oprirea la timp a păşunatului diferitelor parcele.
Dacă păşunatul începe primăvara prea devreme, solul este încă umed, se distruge stratul de
ţelină, se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul lui de aeraţie, se formază gropi şi
muşuroaie, iar pe terenurile în pantă se declanşează fenomene grave de eroziune.
În timpul iernii, ierburile consumă o parte însemnată a rezervelor de hrană, iar primăvara
pornirea lăstarilor şi formarea sistemului foliar se face tot pe baza substanţelor de rezervă.
După ce apar frunzele, asimilaţia se intensifică, ierburile putând să-şi continue creşterea
numai pe seama substanţelor sintetizate în frunze. O parte din aceste substanţe completează
rezervele de hrană folosite anterior,. Păşunând devreme, înainte de completarea acestor
rezerve, vitalitatea plantelor scade, iar refacerea ierbii se face tot mai greu, numărul noilor
lăstari devine mai mic, iar creşterea lor tot mai înceată.
Păşunatul nu trebuie să înceapă nici prea târziu, deoarece creşte conţinutul în celuloză,
concomitent cu scăderea celui în proteină şi se reduce gradul de consumabilitate şi
digestibilitate. Este cunoscut faptul că în practică s-a generalizat mai mult nceperea
păşunatului mai devreme decât mai târziu. Dacă totuşi pe unele parcele nu s-a putut începe
păşunatul la timp, este mai bine ca iarba să fie transformată în fân, semisiloz sau siloz,
reducându-se astfel pierderile calitative în mod considerabil.
Este indicat ca păşunatul să înceapă când ierburile se găsesc în plin proces de înfrăţire şi când
au atins înălţimea de 10-15 cm, pe păşunile cu ierburi de talie joasă şi de 18-22 cm pe cele cu
ierburi de talie mai îanltă, precum şi în cazul pajiştilor semănate. Altfel exprimat, când
producţia atinge ca nimel minim 0,5 kg/m2 fitomasă pentru primul caz şi 1 kg/m 2 pentru cel
de-al doilea poate începe păşunatul. Cercetări mai recente (Bossuet şi Duru, 1994) stabilesc ca
aptimă pentru începerea păşunatului cu bovinele înălţimea de 12 cm şi de 10 cm pentru ovine.
Dacă plantele sunt păşunate fără întrerupere până la venirea iernii, nu mai au posibilitatea să-
şi acumuleze rezerve suficiente de substanţe nutritive şi vor intra slăbite în iarnă. Ţinând cont
de acest fenomen, data încetării păşunatului se fixează în aşa fel încât să rămână 25-30 zile
până la venirea îngheţurilor permanente, asigurându-se astfel un răstimp suficient ca plantele
să-şi refacă masa vegetativă şi să acumuleze cantităţi suficiente de substanţe de rezervă.

9.2.5 Durata păşunatului

Vom prezenta la acest subpunct câteva consideraţii (Maruşca, 1992) privind durata
păşunatului.
Durata perioadei de păşunat este influenţată de foarte mulţi factori, din care amintim: perioada
de vegetaţie a pajiştilor, tipul de pajişte, textura soluzlui, folosirea cu animale, ambianţă, etc.,
care la rândul lor sunt determinate de altitudine, latitudine, expoziţie, înclinaţie, temperatură şi
umoditatea aerului şi solului, amenajări şi alţi factori.
Numărul zilelor de păşunat, după dinamica producţiei principalelor formaţinui de pajişti din
România este cuprinsă între 50-70 zile pe păşunile alpine de Carex curvula, Juncus trifidus şi
Festuca ovina sudetica, până la 140-180 zile pe păşunile de Agrostis tenuis cu diferite specii
de munte în zona cu precipitaţii ridicate.
Pentru pajiştile de deal se apreciază că perioada de păşunat este de 140-160 zile şi se
încadrează, de regulă, în intervalul cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10 0C, fiind mai
mică decât durata acestui interval cu aproximativ 20-25 zile.
Între temperatura medie anuală şi durata perioadei de păşunat există o strânsă corelaţie. Astfe,
la temperaturi medii anuale mai mici de 9 0C şi precipitaţii atmosferice medii de peste 550-600
mm anual, la altitudini de aproximativ 350-1600 m, se înregistrează un interval de 77-179
zile, cu temperaturi medii zilnice cuprinse între 10 şi 20 0C, durată care poate fi asimilată în
general, cu durata perioadei optime de păşunat.
Pentru zone mai joase, la temperaturi medii anuale mai mari de 9 0C până la 11,50C, cu
precipitaţii mai mici de 600 mm până la 359 mm, apare deja un interval de 32-96 zile cu
temperaturi medii peste 200C, care corespund unei perioade de secetă pronunţată din lunilew
iulie – august. Prin scăderea numărului de zile cu temperaturi de peste 20 0C, din numărul
zilelor cu temperaturi de peste 100C, se stabileşte intervalul cuprins între 10-200C de 109-156
zile, care poate fi luat şi în considerare ca durată de păşunat în două etape, primăvara şi
toamna pe pajiştile neirigate.
În condiţiile de asigurare a apei prin irigare se poate lua în calcul durata intervalului cu
temperaturi medii zilnice de peste 100C care este în medie de 185-205 zile, fapt constatat şi în
experienţele de folosire a pajiştilor semănate irigate.

9.2.6 Înălţimea de păşunat

În sistemul de folosire raţională a păşunilor se urmăreşte printre altele şi executarea unui
păşunat până la o anumitp înălţime, considerată optimă, atât din punct de vedere al refacerii
plantelor cât şi al randamentului păşunii. Înălţimea de păşunat sau severitatea defolierii
influenţează în mare măsură modul de regenerare al plantelor şi producţia ce se obţine. Dacă
păşunatul se face prea jos, regenerarea are loc numai pe seama lăstarilor care se formază din
mugurii şi nodurile de înfrăţire situaţi în părţile din sol. Dacă păşunatul se face prea sus,
refacerea are loc într-un timp mai scurt, însă randamentul păşunii scade întrucât oparte din
producţie nu este folosită.
Pe lângă încărcătura de animale şi durata păşunatului, înălţimea la
care pot fi păşunate ierburile depinde şi de specia de animale. Se consideră
că păşunatul oilor şi al cailor dăunează cel mai mult deoarece aceste specii
pot rupe ierba până la suprafaţa solului. Cel mai puţin dăunează păşunatul
bovinelor care nu pot rupe iarba mai jos de 4-5 cm de la pamânt. În acest
caz, după păşunat, plantele rămân cu o cantitate de frunze care le ajută să
se refacă mai uşor şi mai repede.
În funcţie de aceste date se apreciază că înălţimea optimă de păşunat este de 4-5 cm de la
suprafaţa solului la păşunile din zona forestieră şi de 3-4 cm la păşunile alpine şi în zona de
stepă şi silvostepă.
În cazul vacilor lactante, păşunatul moderat contribuie la creşterea masei vii şi la realizarea
celei mai ridicate producţii zilnice de lapte la unitatea de suprafaţă (tabelul 9.5., după Maine,
citat de Bărbulescu şi colab., 1991).
Tabelul 9.5.

Influenţa intensităţii păşunatului asupra producţiei de lapte

Specificare Intensitatea păşunatului (înălţimea plantelor după păşunat)

Sever Moderat Slab
5 cm 6 cm 8 cm
Producţia de laptex
-kg/cap/zi 13,7 16,0 17,0
-kg/cap/zi 83,0 88,0 84,0
Modificarea greutăţii -150 +70 +30
vii g/cap/zi
Consum SU 10,7 11,5 12,0
kg/cap/zi
x
vaci din rasa Friză britanică, lactaţia a II-a
9.2.7 Frecvenţa păşunatului şi durata zilnică de păşunat
Frecvenţa păşunatului este în funcţie de compoziţia floristică a păşunii, de lucrările care se
aplică pe păşuni, de intensitatea păşunatului.
Plantele de talie joasă, cu procent mai mare de frunze bazale şi lăstari aşternuţi pe sol suportă
mai bine păşunatul repetat decât plantele de talie înaltă, fără a-şi diminua producţia.
Pe păşunile permanente de deal şi de munte se realizează cel puţin trei cicluri de folosire, pe
cele de deal îmbunătăţite 3-4 cicluri, iar pe cele temporare 4-6 cicluri, ajungând în condiţii de
irigare, în zone cu perioade lungi de vegetaţie, la 7 cicluri de păşunat.
Recoltările mai dese determină scăderea producţiei, ca urmare a diminuăarii capacităţii de
regenerare a pajiştilor, după cum rezultă şi din datele lui Klapp (1956) trecute în tabelul 9.6.
Tabelul 9.6.

Influenţa numărului de recoltări asupra producţiei %

Specificare Numărul de recoltări

1-2 3 4-5 6-10 15-20
Preducţia 100 94 80 60 51
relativă

Durata zilnică de păşunat sau intervalul zilnic în care animalele îşi asigură necesarul
de hrană pe păşuni, prin păşunat, este de 8-9 ore.
În funcţie de condiţiile climatice se recomandă ca în timpul verii animalele să rămână în
permanenţă pe păşune, inclusiv noaptea. Eventual se poate asigura accesul liber la adăpostul
existent pe păşune.
Animalele întreţinute în acest mod, numai pe păşune, se dezvoltă foarte bine, sunt
curate şi liniştite. Sistemul respectiv de întreţinere simplifică la maximum tehnologia.
La începutul şi la sfârşitul perioadei de păşunat, precum şi în perioadele cu intemperii,
se păşunează în 2-3 reprize a câte 3-4 ore fiecare. În restul timpului animalele rămân în
adăpost unde pot primi furaje suplimentare.

9.3 Determinarea producţiei păşunilor

Stabilirea capacităţii de păşunat, a incărcăturii de animale şi a repartiţiei animalelor pe păşuni
presupune cunoaşterea cât msai precisă a producţiei de iarbă în decursul întregii perioade de
păşunat.
Dintre metodele folosite la determinarea producţiei păşunilor mai des folosite sunt două şi
anume: metoda directă sau a cosirilor repetate şi metoda indirectă.

9.3.1 Metoda directă

Metoda directă sau a cosirilor repetate are ca principiu cosirea repetată, în decursul perioadei
de păşunat a unor suprafeţe de probă. Prntru aceasta se aleg în funcţie de teren şi de
uniformitatea vegetaţiei mai multe suprafeţe reprezentative. Pe păşunile uniforme se aleg 4
parcele a câte 2,5 m2, iar pe păşunile cu vegetaţie neuniformă 10 parcele a câte 1m 2. În cazul
păşunatului liber se îngrădesc suprafeţe mai mari de până la 100 m 2. De pe parcelele de probă,
cu o zi înainte de începerea păşunatului pe trupul respectiv (sau în parcele de păşunat) iarba se
coseşte, se cântăreşte şi se raportează la hectar. Operaţiunea se execută la începutul fiecărui
ciclu de păşunat. Prin însumarea producţiilor de iarbă obţinute la fiacre recoltare rezultă
producţia totală sau globală (C) a păşunii.
În realitate, animalele nu consumă în întregime această producţie. Pentru a stabili producţia
consumabilă (P) de către animale, trebuie să se stabilească resturile neconsumate (R). Pentru
aceasta se procedează astfel.
-înainte de cântărirea ierburilor se pot separa toate speciile care, după cunoştinţele şi datele
existente sunt considerate ca neconsumabile, cântărindu-se apoi ierburile consumabile;
-după terminarea păşunatului se cosesc resturile neconsumate de animale de pe porţiuni de
păşune considerate reprezentative, se cântăresc, iar rezultatul se raportează la hectar. Deci,
prin însumarea producţiilor obţinute de pe suprafeţele de probă la fiecare recoltare, raportate
la ha (C1, C2, C3) se obţine producţia totală a păşunii (C):
C = C1 + C2 + C3 +..........+ C5 (t/ha)
Prin scăderea resturilor neconsumate (R) din producţia totală (C) se obţine producţia efectiv
consumabilă sau producţia reală (P).
P = C – R (t/ha)
Cunoscând producţia consumabilă şi producţia totală a păşunii se poate determina
coeficientul (gradul) de consumabilitate sau de folosire K, indicator sintetic ce exprimă
calitatea păşunii:
K = P 100 (%)
C
În cazul păşunatului liber nu este posibil să se stabilească în dinamică resturile
neconsumate deoarece animalele rămân în permanenţă pe toată suparafaţa păşunii.
În acesată situaţie coeficientul de folosire se determină prin analiza botanică a unor
probe de 1 kg aşa cum s-a arătat mai sus.
Coeficientul de folosire (K) reprezintă raportul procentual dintre masa plantelor
considerate consumabile (M) şi masa totală a probei analizate (M t).
M
K= x 100 (%)
Mt

Pe lângă stabilirea coeficientului de folosire calculat după date directe din câmp se poate
apela orientativ şi la date din literatura de specialitate:
Tabelul 9.7.

Valori orientative ale coeficientului de folosire pentru unele specii de

plante din păşuni (Bărbulescu şi colab. 1991)

Tipul de păşune Coeficient mediu de

folosire K%
Păşuni pe terenuri umede cu multe Cyperacee, Juncacee 25 – 35
Păşuni alpine de Nardus stricta 35 – 45
Păşuni de munte de Nardus stricta 45 – 50
Păşuni de câmpie de Festuca valesiaca şi alte graminee mărunte 50 – 70
Păşuni de deal de Agrostis capilaris şi de lunci cu graminee şi 85 – 90
leguminoase valoroase
Păşuni temporare şi păşuni permanente de munte de Festuca rubra 90 - 95

Producţia păşunii determinată în masă verde se poate transforma în substanţă uscată sau
în unităţi nutritive, pe bază de coeficienţi. Raportul dintre masa verde de pe păşuni şi
substanţa uscată corespunzător este în general de 5/1. de aceea, pentru calculul substanţei
uscate se împarte producţia de masă verde la 5.
Pentru transformarea în unităţi nutritive se iau in considerare următoarele valori:
-0,25 UN/kg (4 kg m.v./1 UN) pentru iarba de calitate foarte bună în care predomină
gramineele şi leguminoasele valoroase;
-0,20 UN/kg (5 kg m.v./1 UN) pentru iarba de calitate foarte bună în care predomină
gramineele valoroase;
-0,16 UN/kg (6 kg m.v./1 UN) pentru iarba de calitate meijlocie în care plantele
valoroase reprezintă cel mult 50%;
-0,14 UN/kg (7 kg m.v./1 UN) pentru iarba de calitate slabă în care predomină
rogozurile sau alte plante inferioare din punct de vedere furajer.
Metoda cosirilor repetate prezintă avantajul că este uşor de executat, iar rezultatele
obţinute au suficientă exactitate pentru practică.
Datele obţinute sunt afectate, totuşi, de unele erori cauzate din diferenţele ce apar în
mod inerent între înălţimea de cosit şi înălţimea la care se păşunează, de creşterea plantelor în
timpul păşunatului şi de evidenţierea mai puţin exactă a resturilor la păşunatul liber.

9.3.2 Metoda zootehnică (sau indirectă)

Principiul metodei îl constituie înregistrarea tuturor produselor obţinute de la animale în
perioada de păşunat şi transformarea lor în unităţi nutritive.
În acest scop se lucrează cu loturi omogene de animale, care se cântăresc obligatoriu la
îceputul şi la sfârşitul perioadei de păşunat pentru determinarea sporului în greutate.
Se ţine evidenţa zilinică a producţiei de lapte şi a furajelor suplimentare administrate.
Transformarea tuturor produselor obţinute de la animale în unităţi nutritive (UN) se face pe
baza unor coeficienti stabiliţi pe cale experimentală şi trecuţi în tabelele 9.8. şi 9.9.
Tabelul 9.8.

Unităţi nutritive necesare pentru producerea unui litru de lapte cu 3,8 –

4% grăsime

Masa corporală Producţia medie zilnică de lapte, pe vacă (litri)

a unei vaci (kg) Până la 4 6-8 10-12 14-16 18-20
400 1,50 1,07 0,96 0,77 0,70
500 şi mai mult 1,65 1,16 0,91 0,81 0,75

Tabelul 9.9.

Unităţi nutritive pentru 1 kg spor ponderal (pentru bovine la îngrăşat)

Tineret sub 2 ani Animale peste 2 ani

Masa corporală (kg) UN Masa corporală (kg) UN
 250 7,5 Până la 400 9,8
300 7,9 450 10,1
350 8,2 500 10,4
400 8,6 550 10,7
450 9,2 600 11,0

9.3.3 Încărcătura păşunii

Unitatea vită mare (UVM)
Unitatea vită mare (UVM) reprezintă o unitate convenţională folosită pentru exprimarea
relaţiei dintre productivitatea păşunii şi sectorul creşterii animalelor, precum şi în unele
calcule de balanţă furajeră, economie zootehnică, etc. Ea se consideră echivalentă cu o bovină
de 500 kg. Redăm în tabelul 9.10. câţiva coeficienţi de transformare în UVM.
Tabelul 9.10.

Coeficienţi de transformare în UVM pentru diferite specii şi categorii de

animale

Specia şi categoria de animale Coeficienţi de transformare

Tauri şi boi de muncă 1,0 – 1,2
Vaci de lapte 1,0
Vite cornute mari de toate vârstele 0,7 – 0,8
Tineret bovin peste 1 an 0,5 – 0,7
Tineret bovin până la 1 an 0,2 – 0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Cai de muncă 1,0 – 1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5 – 0,7
Tineret cabalin până la 1 an 0,25 – 0,3

Capacitatea de păşunat
Capacitatea de păşunat reprezintă numărul de animale care pot fi hrănite pe suprafaţa de
1 ha păşune în decursul unei perioade de păşunat (perioada de vegetaţie).
Capacitatea de păşunat (Cp) este direct proporţională cu producţia reală a păşunii (P).
capacitatea de păşunat se exprimă în UVM/ha şi se determină prin raportarea producţiei reale
(efective) la necesarul de furaj pe 1 UVM pentru întreaga perioadă de păşunat în care se
realizează producţia respectivă (N).
Cp = P/N (UVM/ha)
Neţinându-se cont de capacitatea de păşunat şi repartizarea animalelor pe păşune facându-se
la întâmplare, are loc suprapăşunatul sau subpăşunatul.
În cazul suprapăşunatului, când numărul de animale depăşeşte posibilitatea păşunii de a le
întreţine, plantele valoroase sunt consumate prea de jos şi de mai multe ori nu se pot reface şi
cu timpu dispar, înrăutăţindu-se compoziţia floristică. Supraîncărcarea păşunilor cu un număr
mult prea mare de animale constituie una dintre cauzele principale care au dus la degradarea
lor.
În cazul subpăşunatului, datorită unui păşunat selectiv, o serie de plante rămân necponsumate
şi se înmulţesc deoarece animalele având la dispoziţie o suprafaţă prea mare de păşune,
consumă, repetat, numai plantele valoroase care, cu timpul, dispar. Influenţa subpăşunatului şi
suprapăşunatului reiese cu claritate din fig. 9.2.

Fig. 9.2. Influenţa încărcării păşunii cu animale (I) asupra producţiei

obţinute pe animal şi asupra producţiei animaliere la unitatea de suprafaţă

Capacitatea de păşunat are un caracter destul de relativ deoarece producţia păşunii

variază în majoritatea anilor, mult, în cursul perioadei de vegetaţie, datorită mai multor
factori, pe când necesarul de iarbă este aproape constant. De aceea, capacitatea de păşunat
reieşită din calcul se micşorează cu până la 30%. În felul acesta se asigură necesarul de iarbă
şi la ciclurile din vară când producţia este mică.

9.3.4 Împărţirea păşunilor în tarlale

Această lucrare este obligatorie pentru aplicarea metodei de păşunat prin rotaţie, pe tarlale.
Pentru comunele sau unităţile care au efective mari de animale se impune împărţirea păşunii
mai întâi în trupuri denumite unităţi de exploatare a căror producţie asigură necesarul de
hrană pentru o grupă de aproximativ 100-120 UVM.
Suprafaţa unei unităţi de explotare (UE) se calculează prin raportarea necesarului de furaj
pentru grupa respectivă de animale pe perioada de păşunat (N) la producţia reală a păşunii.
UE = N/P (ha)
Suprafaţa rezultată prin calcul se majorează cu aproximativ 30% pentru a compensa
producţiile mai reduse din partea a doua a perioadei de vegetaţie şi a crea o rezervă de furaj în
cazu de necesitate.
Unităţile de exploatare se împart, la rândul lor, în tarlale (parcele de păşunat). În cazul
efectivelor mai mici de animale, se tarlalizează direct suprafaţa afectată pentru păşunat.
Numărul de tarlale se stabileşte împărţind durata ciclului de păşunat la numărul de zile cât
mai rămân animalele pe o tarla. Numărul de tarlale rezultat din calcul se majorează de regulă,
cu 1-2, ceea ce reprezintă tarlalele care se elimină, anual, prin rotaţie, de la păşunat, în scopul
aplicării măsurilor curente de îmbunătăţire.
O cerinţă importantă pentru simplificarea tehnologiei de păşunat o constituie delimitarea de
tarlale a căror producţie este aproximativ egală, pentru a menţine aceeaşi durată de păşunat pe
fiecare tarla.
Atunci când producţia este neuniformă, suprafaţa tarlalelor se modifică în funcţie de producţia
respectivă. O soluţie de acest gen se recomandă a se adopta numai când tarlalizarea se execută
cu garduri electrice, care permit redimensionarea cu uşurinţă a tarlalelor, ca urmare a
uniformizării producţiei după aplicarea măsurilor de îmbunătăţire adecvate.
Atunci când se execută tarlalizări cu garduri fixe, este de preferat, mai
întâi, să se uniformizeze producţia totală pe toată păşunea şi apoi să se
stabilească tarlalele egale ca suprafaţă.
Delimitarea tarlalelor se realizează, părin formele naturale ale reliefului (râuri, văi),
vegetaţia lemnoasă existentă (liziere, pâlcuri de arbori), drumuri, semne convenţionale sau
prin garduri.
Gardurile fixe sunt formate din stâlpi înalţi de 1,5 m de la suprafaţa solului, depărtaţi între ei
la 3-4 m, pe care se fixează 3-4 rânduri de sârmă ghimpată sau şipci. Gardurile interioare pot
avea numai două rânduri de sârmă.
Gardurile fixe sunt costisitoare şi necesită lucrări permanente de întreţinere.
Gardurile electrice. Soluţia cea mai bună pentru organizarea păşunatului pe tarlale o
constituie folosirea gardurilor electrice, care sunt necesare şi pentru celelalte variante ale
păşunatului prin rotaţie.
La împărţirea păşunilor în tarlale se are în vedere să se delimiteze tarlalele de formă, pe cât
posibil, dreptunghiulară, formă care înlesneşte organizarea păşunatului dozat sau cu porţia în
interiorul lor.
De asemenea, odată cu lucrarea de tarlalizare se amenajează un drum principal de acces în
tarlale, nefiind admisă trecerea animalelor prin tarlalele deja păşunate, care se află în perioada
de refacere a plantelor. În acest scop, este necesar un drum de acces şi când se execută
păşunatul prin rotaţie fără ca păşunea să fie tarlalizată.

9.4 Sisteme de folosire a păşunilor

Metodele de păşunat se clasifică în două categorii: păşunatul continuu şi păşunatul prin
rotaţie.

9.4.1 Păşunatul continuu (liber sau nesistematic)

În cadrul păşunatului liber, animalele sunt lăsate să cutreiere toată păşunea fără vreo
supraveghere deosebită, începând din primăvară devreme şi până toamna târziu.
Varianta tradiţională a acestei metode poartă denumirea de păşunat continuu extensiv. Se
practică din cale mai vechi timpuri şi se caracterizează prin lucrări minime de îngrijire
aplicate pe păşuni sau chiar prin absenţa acestora şi prin lipsa de corelare între capacitatea de
producţie a păşunii şi încărcătura acesteia cu animale. Din acest motiv păşunile se pot găsi în
situaţia de a nu fi valorificate complet datorită unei subîncărcări cu animale, dar de cele mai
multe ori sunt supraîncărcate, nereuşind să asigure hrană suficientă pentru întregul efectiv de
animale.
Frecvenţa şi intensitatea cu care sunt consumate plantele cele mai bune
din punct de vedere furajer este exagerat de mare şi prin urmare, cu timpul
acestea se epuizează şi dispar din vegetaţie. De exemplu, ţinând seama de
ritmul de creştere despre care s-a vorbit, în aproximativ 6 zile după
păşunat plantele cresc până la înălţimea la care este posibilă repetarea
păşunatului, astfel că, într-o perioadă de vegetaţie plantele valoroase pot fi
păşunate de peste 10-12 ori.
Plantele care rămân neconsumate ca urmare a păşunatului selectiv, ajung la maturitate, se
înmulţesc şi depreciază de la un an la altul compoziţia floristică a pajiştii.
Prin modul nedirijat în care se execută şi prin folosirea unei încărcături cu animale stabilită
arbitrar, păşunatul liber extensiv conduce la degradarea rapidă a covorului vegetal şi a
stratului de ţelină, la declanşarea fenomenelor de eroziune pe terenurile în pantă din regiunile
de deal şi la amplificarea fenomenelor de erroziune deja existente. Aceste efecte se
accentuează când umiditatea solului este prea mare.
Ssitemul este practicat în zonele secetoase sau pe păşunile alpine şi la care investiţiile prin
metode intensive sunt nerentabile. Din nefericire, sistemul acesta de păşunat la noi în ţară este
foarte extins, cuprinzând păşuni care s-ar preta şi la moduri de exploatare intensive.
Totuşi, şi pe păşunile din zonele secetoase sau de mare altitudine este recomandat ca
animalele să fie cât de cât dirijate în deplasarea lor pe păşune, permiţându-le înaintarea numai
pe măsura consumării suficiente a plantelor de pe suprafaţa delimitată frontal de
supraveghetori. Această variantă îmbunătăţită poartă denumirea de păşunat în front.
O variantă a păşunatului liber este păşunatul continuu (liber) intensiv experimentat pentru
prima dată în Marea Britanie în anul 1970 şi s-a extins ulterior şi în alte ţări cu climat umed.
Este un sistem intensiv simplificat; parcelarea este redusă în mod substanţial la 1-2 parcele cu
efect direct asupra diminuării cheltuielilor ocazionale de parcelare şi alimentare cu apă.
Spre deosebire de păşunatul liber extensiv în varianta întensivă încărcarea păşunii cu
animale se stabileşte în funcţie de producţia ei. Păşunea se menţine la un nivel productiv
foarte ridicat prin fertilizare periodică, la fiacere 3-4 săptămâni cu îngrăşăminte pe bază de
azot, în doze de 60-80 kg/ha N. În timpul administrării ăngrăşămintelor nu se întrerupe
păşunatul.
O altă condiţie esenţială pentru reuşita acestui sistem o constituie aprovizionarea optimă a
plantelor cu apă, în scopul asigurării creşterii permanente şi solubilizării rapide a
îngrăşămintelor. De aceea, păşunatul liber intensiv se recomandă numai în zone în care
precipitaţiile nu constituie factor limitativ (situaţia climatului oceanic unde s-a elaborat
metoda) sau în condiţii de irigare. Înălţimea vegetaţiei ierboase se menţine între 7 şi 14 cm,
fiind astfel asigurat un furaj de calitate la o densitate corespunzătoare a pajiştii.
Această variantă a păşunatului continuu a fost dezvoltată în ţările Europei de Vest (belgia în
special). Păşunatul continuu intensiv înseamnă o încărcătură ridicată de animale, un număr
mai puţin ridicat de parcele (2-4), aplicarea fertilizanţilor cu azot fără întreruperea
păşunatului.
Practic, păşunatul incepe pe 1/3 din suprafaţa pajiştilor situate într-un bloc şi pe care
animalele trec pe perioada păşunatului, restul fiind rezervat cositului (fân sau siloz)
primăvara. După o coasă, partea cosită este pusă la dispoziţia animalului. Se începe primăvara
cu o încărcătură de animale de 5 la 7 UVM/ha, pentru a reveni după utilizarea prin cosit la 3
până la 4 UVM/ha. Un asemenea mod de exploatare este necesar pentru a utilizare într-o
manieră optimă creşterea intensă a ierbii primăvara. Ca doză de azot se preconizează 40-60
kg/ha pe perioada a 3 până la 4 săpămâni şi 300 până la 500 kg/an azot.
Deci, păşunatul continuu intensiv comportă trei puncte esenţiale: o încărcătură mare de
animale, o doză ridicată de azot şi o cantitate suficientă de precipitaţii. Încărcătura mare de
animale trebuie să menţină în permanenţă iarba scurtă în scopul reducerii formării de pierderi
în păşune. Este de preferat menţinerea unui suprapăşunat lejer. Fertilizarea cu azot aplicată în
mod regulat trebuie să asigure o creştere continuă a ierbii.
Pentru a păstra savoarea ierbii, care stimulează ingestia sa până toamna, este de dorit să se
încerce chiar şi în păşunatul continuu, ca toată suprafaţa de păşunat să fie cosită o dată pe an
pentru producţia de furaje de rezervă. Practicarea unei cosiri prea scurte în vederea eliminării
de către animal a plantelor uscate este o operaţie la fel de utilă.
Cum s-a menţionat mai sus, acest mod de păşunat nu este posibil decât atunci când păşunile
pot fi reunite într-un bloc, dacă nu, acesta devine un sistem de păşunat prin rotaţie deghizat.
Există în practică numeroase variante la acest sistem: un bloc pentru păşunatul diurn şi
nocturn, un bloc pentru păşunatul diurn plus un bloc pentru păşunatul nocturn, păşunatul
diurn cu stabulaţie nocturnă, păşunatul plus siloz, etc.
Avantajele păşunatului continuu:
-animalele sunt calme;
-cosirea refuzurilor şi aplicarea fertilizanţilor se fac la 3-4 săptămâni;
-mai puţine împrejmuiri şi adăpătoare de întreţinut;
-o iarbă cu compoziţie uniformă;
-strat radicular dens;
-răspândirea turmei reduce tasarea gazonului în cazul portanţei slabe a solului;
-mai puţine variaţii în producţia de lapte zilnică.
Inconvenientele păşunatului continuu:
-se poate ajusta încărcătura de animale plasând sau nu pe alte parcele juninci şi vaci. Anumiţi
agricultori păstrează de asemenea în rezervă o parcelă care să fie utilizată pentru câteva zile în
cazul unei penurii de iarbă;
-la păşunatul prin rotaţie există posibilitatea de intercalare a cositului între trecerile
animalului. Aceasta creşte savoarea şi deci, ingestia ierbii. La păşunatul continuu, această
posibilitate este mai greu de pus în valoare;
-animalele sunt repartizate pe o suprafaţă mai mare, urmărirea şi îngrijirea animalelor fiind
mai dificilă;
-la păşunatul continuu iarba este atât de scurtă la anumite perioade încât aceasta exercită o
influenţă negativă asupra ingestiei. În această privinţă suplimentarea joacă din nou un rol
important, astfel încât această iarbă insuficientă să nu se manifeste în performanţele
animalului;
-pentru animalele tinere şi pentru animalele de la îngrăşat, sistemul de păşunat continuu
ridică probleme. Aceste animale sunt mai sensibile la maladii gastrointestinale şi pulmonare,
păşunatul continuu comportă mai multe riscuri de auto-infestare acu aceste boli.
-pe pajiştile exploatate prin păşunat continuu, se dezvoltă, de regulă anumiţi paraziţi care
provoacă boli parazitare, în special helmitaze ce afectează uneori grav starea de sănătate a
animalelor. Evoluţia acestor boli este favorizată de excesul de umiditate, de aceea lucrările de
eliminare a excesului de apă, de amenajare corespunzătoare a locurilor de adăpat constituie şi
măsuri de profilaxie a parazitozelor. Receptivitarea cea mai mare faţă de germenii parazitari o
au animalele tinere.
În concluzie, păşunatul continuu este exigent la fertilizarea cu azot, mai ales la sfârşitul
perioadei de păşunat. Respectarea principiilor de bază de la o bună exploatare a pajiştilor,
încărcătura de animale şi competenţa profesională a agricultorului apar ca fiind foarte
importante.
În România acest sistem popate fi aplicat în regiunile submontane, în ferme private cu 30-40
animale.

9.4.2 Păşunatul prin rotaţie

La păşunatul prin rotaţie suprafaţa pajiştei disponibile este divizată într-un anumit număr de
parcele în aşa manieră încât tot a 2-a şi a 5-a zi, o parcelă cu iarbă tânără să poată fi pusă la
dispoziţia animalului după un timp de repaus variind între 3 săptămâni primăvara şi până la 4-
5 săptămâni vara şi toamna târziu.
Mărimea parcelelor depinde de ocuparea şi de numărul de vite. Într-o manieră foarte simplă,
se socoteşte 75 m2 la 100m2/vacă/zi/parcelă pentru un timp de ocupare de 3-4 zile (tabelul
9.11).
Tabelul 9.11.

Estimarea mărimii şi a numărului de parcele în funcţie de timpul lor de

ocupare şi de numărul de vaci

Încărcătura de Timpul de ocupare a Suprafaţa parcelelor Numărul de parcele

animale (vaci/ha) parcelelor (zile) (ari)
3 3–4 3 100 : (3x3) =+ 11
4 3–4 3 100 : (4x3) =+ 8
5 a) 3 – 4 3 100 : (5x3) =+ 7
b) 2 2 100 : (5x2) =+ 10

La fel, condiţiile de creştere a ierbii mai favorabile primăvara permit eliberarea unui
anumit număr de parcele destinate cositului pentru constituirea de furaj de rezervă.
Stabulaţia nocturnă permite creşterea a aproximativ 20% a încărcăturii de animale.
Pentru menţinerea nivelului producţiei trebuie prevăzut ca supliment un furaj grosier bun de
1,5 kg concentrate în plus/vacă.
În a doua jumătate a lunii mai vacile păşunează în general în iarbă prea mare dacă nu se
iau precauţii speciale. Pentru prevenirea acestui inconvenient se poate face păşunatul pe
câteva parcele mai devreme sau se poate aplica destul de târziu o uşoară fertilizare cu azot pe
parcelele de păşunat din a doua perioadă.
Un calendar al păşunatului este un instrument util în păşunatul prin rotaţie; el are
următoarele menţiuni: numărul parcelei, suprafaţa parcelelor, fertilizarea, numărul de zile de
păşunat, data cositului şi perioada de uscare în câmp.
Raţionalizarea zilnică
Raţionalizarea rilnică nu este prea aplicată. Totuşi, ne convine să o comentăm în acest
paragraf.
În fiecare zi sau câteodată de două ori pe zi, se pune la dispoziţia animalelor o cantitate
de iarbă adaptată nevoilor lor, în scopul reducerii la maxim a riscurilor de saţietate şi
bătătoririi covorului vegetal. Astfel se atinge un procent ridicat de utilizare a ierbii.
Raţionalizarea zilnică este puţin folosită în funcţie de mâna de lucru.
Alimentaţia estivală în staul
Exploatările interesate de acest sistem sunt cele care au un efectiv mare de animale, o
parcelare nefavorabilă sau soluri sensibile la călcat sau dacă climatul este prea dur pentru vaci
(temperaturi prea ridicate, sau perioade ploioase).
În cazul alimentării în staul ingestia ierbii exprimată în kg SU este inferioară cu aprox. 2
kg celei observate pe pajişte şi, din această caută, producţia de lapte pornind de la iarbă este
inferioară cu + 4l/vacă/zi. Trebuie cosită iarba atunci când are o înălţime maximă de 15-20
cm dat fiind faptul ca în acest stadiu ea are încă o valoare alimentară ridicată. O iarbă prea
mare este mai puţin apreciată astfel încât pentru preservarea nivelului producţiei de lapte,
trebuie distribuite mai multe concentrate. În consecinţă suplimentarea trebuie să se facă cu
ajutorul alimentelor având o slabă putere de substituţie în raport cu iarba, de exemplu
concentrate, borhot deshidratat, etc. Fânul şi silozul sunt interzise în această privinţă nu numai
pentru puterea de substituţie ci şi de valoarea lor alimentară inferioară comparativ cu cea a
ierbii.
Alimentaţia estivală la staul prezintă câteva avantaje şi anume: pierderi foarte slabe pe
pajişte, fără împărejmuiri pajiştile pot fi reluate în rotaţia culturilor, animalul rămâne în staul
în timpul perioadelor urâte.
Se pot cita ca inconveniente: consum mai mare de concentrate, mai multă muncă,
investiţii mai ridicate, sănătatea vacilor necesită un supliment de atenţie, vaca depinde în
întregime de crescător. Pentru cositul ierbii trebuie respectate câteva reguli esenţiale: a nu se
cosi prea scurt (nu trebuie să existe muşuroaie), a se cosi de preferinţă pe timp uscat şi cel
puţin o dată pe zi (de preferat de două ori) iarbă proaspătă. Un strat subţire de iarbă în staul şi
iesle ar preveni fermentaţia spontană. Alimentaţia estivală în staul nu se aplică decât atunci
când este necesar.
Stabulaţia nocturnă
În funcţie de încărcătura mare de animale în anumite exploataţii, se păstrează animalele
în staul şi pe timpul nopţii. Din această cauză, iarba este mai puţină şi apetitul şi ingestia
rămân mai bune. Se admite că aproximativ jumătate din dejecţii se regăsesc în staul. La fel de
bine cercetarea ca şi experienţa practică au demonstrat că stabulaţia nocturnă necesită
distribuirea de suplimentări de furaje. Pentru un păşunat care durează între 8 şi 9 ore, trebuie
să se distribuie un supliment aproximativ de 1,5 kg concentrate.
Păşunatul prin rotaţie extensiv (sau simplificat) se apropie mai mult de păşunatul
continuu intensiv, motiv pentru care se recomandă a fi aplicat cu respectarera aceloraşi
condiţii: asigurarea în optim a apei din precipitaţii sau irigare şi fertilizare cu îngrăşăminte pe
bază de fosfor şi potasiu. Sistemul a fos experimentat pe păşunile situate la 1600 m altitudine
în Elveţia (Charles şi Troxler, 1989). Suprafaţa de păşune care rămâne constantă întregul
sezon se împarte într-un număr redus de tarlale, 2-4 în perioada de primăvară şi 4-6 în
perioada de vară. Ca urmare, durata de păşunat pe o tarla este de 7-14 zile primăvara şi de 5-
10 zile la sfârşitul sezonului de păşunat. Practicarea acestui sistem a dat rezultate bune pe
pajişti dominate de Dactylis glomerata – Poa sp. sau Agrostis tenuis – Festuca rubra, în zone
cu precipitaţii suficiente.
Păşunatul prin rotaţie intensiv prezintă la rândul său trei variante: păşunatul pe tarlale
(clasic), păşunatul dozat şi păşunatul „cu porţia”.
Păşunatul pe tarlale (păşunatul prin rotaţie propriu-zis sau clasic)
Păşunea se împarte într-un număr de 8-10 (12) tarlale, păşunatul pe fiecare tarla având o
durată de 4-6 zile. În concepţia folosirii raţionale a păşunilor, această durată prezintă mai
multe avantaje: asigură timp suficient pentru refacerea plantelor după păşunat, crează
posibilitatea păşunării tuturor tarlalelor în cadrul unui ciclu de folosire, protejează solul şi
stratul de ţelină de degradare, previne contractarea parazitozelor, nu stresează animalele aşa
cum se întâmplă la duratele mai mici de păşunat pe o tarla şi la schimbări foarte dese ale
acestora dintr-o tarla dată.
Încărcătura medie se situează la 2-3 (4) UVM/ha sau mai mult. Excedentul de furaj
obţinut primăvara poate fi recoltat pe anumite parcele sau se poate practica în această
perioadă păşunatul cu o încărcătură superioară. Frecvent datorită fertilizării cu doze relativ
ridicate de azot (15o-200 kg/ha/an N) sau acumulării în anumite zone a dejecţiilor provenite
de la animalele ce păşunează (în punctele de alimentare cu apă, sare sau odihnă), apar specii
azotofile de nedorit (cele aparţinând genului Rumex).
Păşunatul dozat
Este o metodă mai intensivă, prin care animalelor li se limitează cu ajutorul gardului
electric, suprafeţele care să le asigure hrana numai pentru o zi sau o jumătate de zi.
 Metoda se aplică pe păşuni cu o capacitate mare de producţioe, când necesarul zilnic de
furaj pentru o vită mare se obţine de pe aproximativ 75-100 m2 în primele două cicluri de
păşunat şi 150-250 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul „cu porţia sau în fâşii”
Este de fapt metoda cea mai intensivă de păşunat, care simulează de fapt o iesle mobilă.
Animalele păşunează aliniate frontal, având în faţă o fâşie de păşune lată de 0,5 -1 m, astfel
încât să nu calce şi să nu murdărească iarba proaspătă, pentru fiecare animal calculându-se un
front de furajare de circa 1 m. Pe măsură ce iarba se consumă se delimitează o nouă fâşie ce
va fi consumată în acelaşi mod.
Acest sistem de păşunat se organizează numai în cazul când la un ciclu de producţie,
cantitatea de masă verde depăşeşte 15 t/ha.
Delimitarea fâşiei care urmează să fie păşunată se realizează în cadrul parcelei cu gardul
electric, acesta mutându-se într-o zi de câte ori este nevoie.
Acest sistem se mai foloseşte şi în cazul când dezvoltarea ierbii a depăşit faza optimă de
păşunat. În acest caz se recoltează cu mijloace mecanice (cositori, vindrovere, etc) şi se
organizează consumul masei verzi din brazdă, întinzând gardul electric în faţa brazdelor
cosite.
De asemenea, acest tip de păşunat poate fi aplicat şi pentru culturile furajere care în mod
normal nu se pretează la păşunat: porumbul furajer şi borceagul.
Când se păşunează dozat şi cu porţia, în fiecare zi, înainte de a se începe o nouă
suprafaţă, se păşunează mai întâi suprafaţa folosită în ziua precedentă. Creşte în felul acesta
coeficientul de folosire.

9.5 Cosirea refuzurilor

Pentru a asigura o bună compoziţie botanică, a permite o creştere ideală a ierbii şi o bună
utilizare a sa, pajiştile trebuie să fie bine întreţinute. În afară de asta, o mare încărcătură de
animale ar solicita cele mai bune preocupări de întreţinere.
În timpul şi după păşunat, apar tufe de iarbă dure în jurul bălegarului. Plante de pe
pajişti (graminee, buruieni) care, în timpul păşunatului nu sunt utilizate în mod satisfăcător,
provoacă de asemenea formarea de refuzuri. Cosind aceste tufe din timp in timp, o dată sau de
două ori pe perioada de păşunat, se ajunge la menţinerea unui gazon dens şi la prevenirea
eventuală a răspândirii de graminee de calitate mediocră. În sistemul de păşunat turnant,
cositul trebuie să se efectueze imediat ce animalele părăsesc parcela.
Chiar şi în cazul unui păşunat continuu, se poate recomanda cositul refuzurilor o dată pe
parcursul sezonului de păşunat. Nu trebuie cosit prea scurt. Formarea a numeroase tufe de
refuzuri în păşunatul continuu reprezintă un indiciu de subpăşunat: există prea multă iarbă
disponibilă.

9.6 Acumularea unor elemente indezirabile în iarbă

Acumularea nitraţilor
Tetania ierbii se caracterizează printr-o slabă sarcină de magneziu în sânge şi, în general, este
atribuită unui slab conţinut al ierbii în acest element. De fapt alţi factori ar putea interveni
pentru favorizarea sau declanşarea bolii: slab conţinut în SU al ierbii ce reduce cantitatea
ingerată, exces de substanţe azotate comparativ cu energia prezentă în iarbă, mobilizarea
rezervelor de grăsimi la animale datorate stresului sau scăderea bruscă a temperaturii,etc.
Printre mijloacele destinate prevenirii tetaniei cităm distribuţia de turte ce conţin magneziu,
împrăştierea de magneziu calcinat înaintea păşunatului cu vacile (30 kg magneziu/ha pentru
un păşunat de o săptămână sau 15 kg/ha pentru un păşunat de 2 zile), recurgerea la
îngrăşăminte bogate în magneziu, evitarea excesului de fertilizant cu potasiu, recurgerea la o
alimentaţie echilibrată destul de bogată în energie şi conţinând destulă celuloză, protecţia
animalelor împotriva frigului, etc.
Creşterea conţinutului de njitraţi merge mână în mână cu fertilizarea cu azot şi cu condiţiile
climatice de la sfârşitul sezonului. Mărirea conţinutului în nitraţi al ierbii spre sfârşitul
sezonului de păşunat este un fenomen normal. Se poate aştepta la conţinuturi ridicate de
nitraţi în iarbă şi furaje verzi atunci când încep ploile după o perioadă prelungită de secetă. În
cazul păşunatului ierbii, riscul intoxicaţiei cu nitraţi este mai degrabă slabă, ca să nu spunem
inexistentă, deoarece ingestia sa este etalată pe o perioadă lungă de timp. Pajiştile nou formate
şi puternic fertilizate pot fi periculoase în acestă privinţă. Trebuie acordată mai multă atenţie
ingestiei fânului sau silozului bogat în nitraţi. Aceeaşi cantitate de nitraţi este mai repede
eliberată în rumen dacă ea provine din fân mai degrabă decât din silozul prefanat; în iarba
prospătă nitratul este eliberat destul de lent din celule. Iată de ce fânul şi silozul din iarba care
conţine nitraţi sunt foarte periculoase. După cercetări mai recente, pragul pericolului se
situează în jur de 10 g NO3/100 kg greutate vie/masă. Aceasta înseamnă că conţinuturile
periculoase în nitraţi (pe SU) sunt de 2% pe păşune, 1,5% în alimentaţia estivală în staul şi de
0,75% în fân sau siloz prefanat.
Şi alte furaje pot fi periculoase ca şi iarba, cum ar fi sfecla furajeră şi napul furajer. În aceste
furaje concentraţia în nitraţi poate creşte până la 5% din SU. Deci o suplimentare de plante
suculente de nutreţ pe păşune poate fi riscantă.
Poluarea ierbii
Problema mediului înconjurător s-a ridicat în ultimii ani în lumea furajelor. Într-adevăr,
creşterea conţinitului în flor şi plumb la bovinele de pe păşunile din apropierea zonelor
industriale aparţine deja unei realităţi triste.
Cu toate că iarba nu este atinsă în mod direct în creşterea şi dezvoltarea sa, se pot acumula în
iarbă metale grele (plumb, cupru, zinc, etc.) în cantităţi mari. Se impune astfel o mare
prudenţă.
Ingestia ierbii proaspete de către animal
În general, iarba proaspătă este ingerată fără probleme şi în cantităţi mari de către bovine
(câteodată mai mult de 100 kg/zi). Ingestia ierbii este determinată printr-un număr mare de
factori cum ar fi: durata păşunatului, înălţimea ierbii, specia de graminee, compoziţia sa
(conţinutul în apă, digestibilitatea), prezenţa substanţelor străine în iarbă (pământ, dejecţii) şi
gradul de suplimentare.
Privitor la influenţa sistemului de păşunat asupra ingestiei ierbii, s-a adeverit faptul că la
păşunatul continuu, animalele pasc o perioadă de timp mai lungă pentru ingerarea aceleiaşi
cantităţi de iarbă decât la păşunatul turnant.
Animalul manifestă o preferinţă printre speciile de graminee. Astfel, el ingerează o cantitate
mai mare de iarbă cu specii tetraploide cu diploide, însă transformată în SU această diferenţă
este raportată la zero. Compoziţia ierbii determină viteza de ingestie în rumen. Iarba bogată
în celuloză brută şi mai puţin digestibilă este mai puţin ingerată pentru că un astfel de aliment
se degradează şi se transformă mai încet în rumen. Iarba murdară este mai puţin apreciată sau
este chiar evitată. Apariţia de tufe de respingere reprezintă un semn de întrebare.
 O combinaţie armonioasă a randamentului ierbii, a calităţii şi a ingestiei ierbii poate
realiza din punct de vedere teoretic producţii animaliere foarte ridicate.

9.7 Folosirea pajiştilor prin cosit

Folosirea pajiştilor naturale (în acest scop mai sunt denumite şi fâneţe) prin cosit se face cu
scopul asigurării de furaje pentru perioada de stabulaţie: fân, semifân, siloz. De obicei, pentru
aceasta sunt folosite pajiştile naturale mai productive, situate, de regulă, pe terenuri mai
fertile, cu ierburi de talie mai înaltă.
În sistemul de exploatare intensivă a animalelor şi când păşunile naturale lipsesc se poate
furaja la iesle masă verde cosită, masă verde care provine de obicei, de pe pajiştile semănate.
Înlocuirea păşunatului prin consumul furajului verde cosit înlătură unele din efectele negative
ale păşunatului şi determină creşterea coeficientului de folosire al ierbii. Însă metoda este mai
puţin eficientă din punct de vedere economic şi nu se recomandă decât în caz de necesitate, pe
pajiştile cu producţii mari, de calitate şi pe cele dominate de specii care nu suportă păşunatul.
La noi în ţară, de obicei, iarba recoltată prin cosit este transformată în fân şi în mai mică
măsură semifân sau semisiloz.

9.7.1 Compoziţia chimică a ierbii

Contrar valorii alimentare de la alte plante furajere, valoarea furajeră a ierbii variază foarte
mult. Compoziţia sa chimică este în principal în relaţie cu stadiul său de dezvoltare sau de
creştere şi cu fertilizarea aplicată.
Condiţiile climatice, cum ar fi luminozitatea, temperatura şi precipitaţiile au de asemenea o
influenţă indirectă de vreme ce ele contribuie la determinarea ritmului de creştere a ierbii.
Într-o anumită măsură intervine în mod egal compoziţia botanică a pajiştei.
Iarba nu creşte şi nu produce decât atunci când condiţiile climatice sunt foarte favorabile
creşterii sale. Luminozitatea, temperatura şi umiditatea sunt principalele elemente naturale
care joacă un rol determinant în procesul de creştere al ierbii. Cum aceste condiţii sunt mai
favorabile primăvara, puterea de creştere este mai bună în această perioadă decât vara sau
toamna târziu. Toate condiţiile de fertilizare cu azot sunt egale, iarba prezentând în această
direcţie o curbă de creştere caracteristică.
În funcţie de această evoluţie a producţiei, există întotdeauna un excedent de iarbă primăvara
comparativ cu perioada de la mijlocul verii. Leguminoasele au un ritm de creştere diferit. Cea
mai mare capacitate de creştere se situează vara, când gramineele produc cel mai puţin. Cu un
raport bun de graminee-leguminoase se poate obţine o curbă de producţie mai plană, însă este
greu de menţinut un bun echilibru între doi constituienţi.
În anumite privinţe iarba este apropiată de alimentul ideal pentru vacile de lapte (tabelul
9.12. şi tabelul 9.13.).

Tabelul 9.12

Compoziţia ierbii determinate după sistemul Weende şi sistemul Van

Soest

Substanţă uscată 100% Van

Conţinutul celular: 44% (53%) Pereţi celulari = NDF 56% (47%) Soest
Proteină Cenuşă Grăsimi Carbohidraţi Acizi Hemiceluloza ADF = 30%
10% 3% 15% solubili organici, 18% (29%)
15% vitamine Lignină Celuloză
10% 5% 24%
Proteină Cenuşă Grăsimi Extractive neazotate 47% Fibre brute 25% Weende
10% 3% 10%

Tabelul 9.13

Nevoile unei vaci de lapte de 600 kg având o producţie zilnică de 15 l, în

comparaţie cu compoziţia unei ierburi de calitate bună

Nevoi Compoziţia SU de la iarba de Ingestia de 90 kg iarbă

bună calitate proaspătă (la 15% SU) = 13,5
kg SU
11756 UFL*(energie) 920 VEM 12420 VEM
1289 g PBD 15% PBD 1800 PBD
57 g Ca 0,60% Ca 72 g Ca
48 g P 0,45% P 54 g P
33 g Mg 0,25% Mg 30 g Mg
57 g K 2,70% K 324 g K
25 g Na 0,20% Na 24 g Na
*
UL = Unitate furajeră de lapte
În afara celor mai cunoscute norme de proteine şi energie, iarba satisface în aceeaşi
măsură în majoritatea cazurilor nevoile minerale şi vitaminele. Din tabelul 9.13. reiese faptul
că conţinutul în magneziu şi sodiu al ierbii sunt câteodată insuficiente de vreme ce are un
exces de potasiu. Astfel, este necesar câteodată să se restabilească echilibrul prin
suplimentare.
Iarba satisface la fel nevoile de structură; chiar nevoile de apă sunt în mare parte
acoperite. Pe de altă parte, nu se găsesc în iarbă substanţe toxice sau din cele care prejudiciază
sănătatea animalelor, în afara circumstanţelor excepţionale, modificând compoziţia sa.
Iarba prospătă este întotdeauna de calitate mai bună decât iarba conservată. Se pot
reduce pierderile de la ofilirea fânului sau cu însilozatul, dar nu pot fi eliminate complet. Nu
se face niciodată un siloz prefanat de calitate bună plecând de la iarba proaspătă de calitate
mediocră, cu valoare slabă (UFL-energie) şi săracă în proteină brută digestibilă.
Deşi compoziţia oricărei materii vii şi de asemenea a ierbii, se prezintă în mod complex,
calitatea nutriitivă este determinată în special de câteva criterii: proteina brută, valoarea
energetică şi ingestia animalului.

9.7.2 Calitatea ierbii

Este o mare diferenţă între valoarea alimentară a aunei ierburi în stadiul vegetativ şi cea
a unei ierburi înspicate (stadiu generativ). Pe măsură ce se prelungeşte perioada de creştere a
ierbii sau pe măsură ce creşte, conţinutul celular în diferiţi compuşi, printre care conţinutul în
proteine brute, scade, şi conţinutul în pereţii celulari creşte (fig.9.3).
 Fig. 9.3

Influenţa stadiului de dezvoltare asupra compoziţiei chimice şi valoarea

alimentară a ierbii

Din figură rezultă că, în cazul în care digestibilitatea SU = 60%, digestibilitatea proteinelor
brute ale ierbii este aproximativ de 7% SU, ceea ce reprezintă în jur de 12% digestibilitate
SU. În cazul unor ierburi mai tinere cu o digestibilitate SU de 75%, digestibilitatea proteinelor
brute este de aprox. 20% SU, ceea ce reprezintă circa 28% din totalul de SU digestibilă.
Se constată că procesul de îmbătrânire al ierbii are drept rezultat scăderea puternică a
conţinutului de proteină brută şi a părţii de conţinut celular al digestibilităţii SU, în timp ce
conţinutul celulozei brute, hemicelulozei şi ADF creşte. Pentru partea de extractive neazotate
şi peretele celular, rezultă că contribuţia creşte puternic la începutul îmbătrânirii (între o
digestibilitate a SU de 75 şi 67%) pentru a se stabiliza la acest nivel.
Rezultă de asemenea că pentru iarba tânără, mai mult de 50% din substanţa digestibilă e
determinată de conţinutul celular, în timp ce pentru iarba îmbătrânită mai mult de jumătate
din substanţa digestibilă vine de la peretele celular.
Momentul în care crescătorul doreşte să utilizeze iarba, fie pentru păşunat, fie pentru cosit,
determină calitatea sa într-o mare măsură. Condiţiile climatice au influenţă în această privinţă
(temperatură, precipitaţii şi luminozitate). După un repaus hibernal, creşterea ierbii este
puternică primăvara; în acelaşi timp, compoziţia şi valoarea alimentară suferă modificări
considerabile.

9.7.3 Înălţimea de recoltarea a fâneţelor

Înălţimea la care se recoltează plantele exercită o influenţă directă atât asupra calităţii
cât şi asupra cantităţii fânului obţinut. În cazul în care recoltatul se execută prea sus, pe lângă
faptul că se obţine o producţie mai mică, fânul va fi şi de calitate mai slabă, deoarece în partea
de jos, rămasă nerecoltată, se află multe frunze bazale şi lăstarii tineri care au un conţinut
mare în proteină. Recoltele care se obţin sunt mici şi de calitate mai slabă (tabelul 9.14.)
(Frame şi Boyd, 1987, citat de Bărbulescu şi colab.1991).

Tabelul 9.14

Influenţa înălţimii de cosit asupra pajiştilor de Lolium perenne +

Trifolium repens

Specificare Înălţimea de cosit % faţă de

4 8 înălţimea de
4 cm
Producţia de SU (t/ha) 10,25 8,85 86
Ponderea trifoiului alb din SU (%) 24,8 22,0 89
Masa stolonilor de trifoi alb (g/m2) 71,0 57,2 80
Lungimea stolonilor (m/m2) 72,7 55,9 77
Diametrul stolonilor mm 2,02 2,03 100
Se recomandă recoltarea la înălţime mai mare (6-7 cm) numai la ultima coasă, dacă aceasta se
execută cu întârziere şi se apropie mai mult de perioada în care stagnează creşterea. De
asemenea, se recoltează la înălţime mai mare pajiştile temporare în anul înfiinţării, pentru a
favoriza înrădăcinarea şi înfrăţirea.
Recoltarea la o înălţime mică (cositul ras) măreşte recolta şi îmbunătăţeşte calitatea, însă
reduce substanţial capacitatea de regenerare a plantelor şi producţiile vor fi mici la coasele
următoare.
Observaţii şi experienţe au arătat că cea mai bună înălţime de recoltare este de 4-5 cm de la
suprafaţa solului. În felul acesta se realizează un raport favorabil între producţie şi calitatea
fânului, fără să se stânjenească refacerea plantelor.

9.7.4 Frecvenţa recoltărilor

În anii normali din punct de vedere pluviometric, dacă se respectă epoca optimă de recoltat la
coasa I şi intervale de aproximativ 5 săptămâni între coase se realizează, de regulă, în toată
ţara, între 2 şi 4 recolte/an, în funcţie de zonă şi categoria de pajişte (permanentă sau
semănată).
În general, dacă se coseşte mai des, se obţine un furaj de bună calitate, însă cantitativ
redus faţă de cositul normal în epocile optime, când cantitatea de furaj este mai mare (fig.
9.4.) (Kraus, 1978).

Fig.9.4

Producţia de coase a amestecurilor cu perioadă diferenţiată de

vegetaţie

9.7.5 Metode speciale de recoltare

În scopul grăbirii procesului de uscare şi a îmbunătăţirii calităţii furajului obţinut se aplică
tratamente cum ar fi: strivirea plantelor, tratarea cu substanţe deshidratante (sicative) şi
tratarea cu soluţii de uree, concomitent cu recoltarea masei verzi.
Strivirea plantelor
Maşinile moderne de recoltat au posibilitatea de a strivi materialul verde recoltat printr-un
sistem de valţuri, cu scopul măriri suprafeţei de contact cu aerul tulpinilor. Datorită acestui
fapt, tulpinile care au un conţinut mare de apă de usucă într-un ritm mai rapid, aproape o dată
cu frunzele. În comparaţie cu uscarea plantelor nestrivite, durata uscării se reduce pe această
cale la jumătate.
Metoda se recomandă cu precădere pentru fâneţele bogate în leguminoase şi numai în
regiunile secetoase şi în anii cu precipitaţii reduse în timpul recoltării. Pe vreme nefavorabilă
plantele strivite se usucă mai greu şi se înregisterază pierderi mai mari de substanţe nutritive.
Tratarea cu soluţii sicative
Se execută tot pentru a scurta durata uscării plantelor şi a micşora pierderile de substanţe
nutritive.
În acest scop se folosesc soluţii alcaline (carbonat de potasiu în concentraţie de 14%, carbonat
de sodiu 11%, hidroxid de sodiu 10%) sau soluţii acide în cantitate de aproximativ 200 l/ha
(Vintilă, 1986). Tratamentul se efectuează odată cu recoltarea, prin pulverizare fină a soluţiei
respective cu un dispozitiv montat pe vindrover, prin adaptarea echipamentului de erbicidare.
Tratarea cu soluţii de uree
Se efectuează în acelaşi mod ca şi tratamentul cu soluţii sicative. Tehnologia conservării
furajelor prin adăugarea soluţiilor de uree este larg aplicată în diferite ţări. Acest tratament
este recomandat pentru fânul de leguminoase sau cu o compoziţie floristică foarte bogată în
leguminoase în vederea balotării la umiditate mai ridicată 30-35% când dispare riscul
scuturării frunzelor, dar apare periculul mucegăirii. În urma observaţiilor făcute cu ocazia
aplicării acestor tehnologii şi la noi în ţară, se desprind următoarele avantaje:
-se evită degradarea componentelor nutritive;
-se îmbogăţesc plantele în azot;
-se măreşte gradul de digestibilitate a substanţei organice;
-se inhibă dezvoltarea mucegaiurilor.
Aplicarea se face cu rampe de EIP-600, adaptate pe vindrover, folosindu-se 22 l/t de masă
verde, soluţie de uree cu o concentraţie de 37,5% (8,5 kg uree/t masă verde).
Efectul tratamentului se anulează dacă în timpul uscării plantelor pe câmp cad până la
balotare peste 15 mm precipitaţii. În cazul în care se prevăd precipitaţii în perioada uscării
până la balotare, tratamentul se efectuează odată cu balotatul.

9.7.6 Modificări care intervin în procesul de uscare a fânului

Este cunoscut faptul că furajul verde proaspăt recoltat conţine o cantitate mare de apă
apreciată la circa 78-80%. În vederea păstrării el trebuie supus procesului de uscare, astfel ca
umiditatea să fie redusă sub 17%.
În procesul de uscare al furajelor verzi pe lângă fenomenul de pierdere a apei (deshidratare)
mai au loc şi procese care provoacă pierderi de subsnanţe nutritive. Pentru acest considerent
uscarea trebuie astfel dirijată, încât aceste pierderi să fie cât mai mici. Factorul determinant în
realizarea acestui scop îl reprezintă durata de uscare. Cu cât uscarea se face într-un timp mai
scurt, cu atât pierderile de substanţe nutritive sunt mai mici.
După recoltare şi până la reducerea umidităţii la care plantele pot fi păstrate, se disting două
perioade: prima în momentul în care plantele ajung la circa 60-65% apă şi care durează câteva
ore, deoarece este îndepărtată apa liberă din plante, a doua până îm momentul când conţinutul
de apă ajunge la 15-17% şi care în condiţii normale durează 2-3 zile.
În prima etapă, odată cu reducerea conţinutului de apă din furaj se schimbă direcţia de
activitate a fermenţilor devenind predominantă direcţia de activitate hidrolitică. O parte din
aceste proteine se transformă în aminoacizi, iar o parte din glucide în glucoză. În această
perioadă, până la uscarea completă a plantelor, predomină dezasimilarea şi ca urmare au loc
pierderi mari de substanţe proteice, zaharuri, caroten, etc.
După moartea celulelor, plantele continuă să piardă apa pe care o conţin, până la plafonul de
15-17%. Această a doua parte a procesului de uscare este mai lungă decât prima, întrucât după
moartea celuleor plantele pierd mai greu apă, fiind necesare uneori 2-3 zile. În tot acest
interval de timp se înregistrează în continuare apierderi. Aceste pierderi sunt cauzate de
procesele microbiologice care pot interveni în timpul uscării sau sunt pierderi de natură
mecanică.
Pierderile mari de substanţe nutritive sunt cauzate de precipitaţiile
care cad de multe ori în timpul recoltării fâneţelor. Diminuarea valorii
nutritive a fânului este în strânsă legătură cu durata şi intensitatea ploilor şi
cu temperatura din această perioadă. Când temperaturile sunt ridicate şi
plouă mult are loc o spălare puternică a constituienţilor solubili din plante
(zaharuri şi substanţe azotate). Mărimea acestor pierderi mai este
influenţată şi de momentul când cad precipitaţiile. S-a observat că
pierderile sunt mai mari când fânul este aproape uscat, deoarece
membranele celulare şi-au pierdut permeabilitatea selectivă pentru apă şi
lasă să difuzeze constituienţi solubili ai citoplasmei.
După Butler (1973, citat de Puia şi Popescu, 1976) pierderile prin spălare sunt cuprinse între
5-14% din substanţa uscată, alţii (Archibald, citat de Butler, 1973) dau pierderi mult mai
mari: 20-40% din substanţa uscată, 30% din fosfor, 65% din potasiu, 20% din proteina brută,
35% din extractive neazotate.
În ţara noastră metodele de conservare a ierburilor prtezintă o gamă variată de forme,
începând de la cele simplerpână la cele mai moderne, practicate pe scară largă în agricultura
tuturor ţărilor dezvoltate.
În funcţie de metodele folosite, pierderile de substanţe nutritive variază foarte mult (fig. 9.5.).
Fig.9.5

Valoarea nutritivă a furajelor în funcţie de procedeul de pregătire şi

păstrare

A – furaje verzi;
B – uscat pe sol;
C – uscat pe pari;
D – uscat pe garduri;
E – uscat cu aer rece;
F – uscat cu aer cald;
G – însilozat.

9.7.7 Metode de pregătire a fânului

A.Pregătirea fânului pe sol
Această metodă este cea mai simplă şi cea mai răspândită de uscare a ierburilor. În acelaşi
timp ea este însoţită de cele mai mari pierderi de substabţe nutritive, datorită duratei lungi de
uscare şi manipulărilor solicitate pentru pregătirea fânului, care determină importante pierderi
mecanice. Pierderile la această metodă de uscare cresc odată cu creşterea procentului de
participare a leguminoaselor şi cu cât mai multe precipitaţii în timpul uscării.
Metoda dă rezultate satisfăcătoare în regiunile secetoase, unde de obicei, după 4-6 ore de la
recoltare când plantele s-au pălit, ceea ce corespunde umidităţii de 55-60% apă, este necesară
întoarcerea brazdelor. În acest moment, plantele cosite au o umiditate de 55-50%.
După întoarcerea brazdelor fânul se lasă să se usuce până la umiditatea de 20-30% la cer
începe să foşnească fără însă ca frunzele să se scuture; apoi se strâng în căpiţe mari de 250-
300 kg, unde fânul îşi continuă uscarea până la umiditatea de conservare (15-16%).
Uscarea în suluri sau valuri reprezintă o variantă îmbunătăţită a uscării plantelor pe sol. După
ce fânul s-a pălit, se strânge în suluri sau valuri, folosind în acest scop greble mecanice sau cu
tracţiune animală. În suluri uscarea se produce mai lent, reducându-se astfel substanţial
pierderea frunzelor de leguminoase şi obţinându-se un fân cu un conţinut mai ridicat de
proteine şi vitamine.
Din suluri fânul se adună în căpiţe, unde procesul de uscare se continuă până la umiditatea de
conservare.
În regiunile umede, datorită ploilor din timpul recoltării, pregătirea fânului direct pe sol este
mai grea. Uscarea pe sol este însoţită de pierderi mari de substanţe nutritive şi de scăderea
pronunţată a digestibilităţii. La uscarea plantelor pe sol în aceste regiuni se execută în mod
obligatoriu întoarcerea brazdelor (manual sau mecanic) după 2-3 zile de la recoltare, când
partea de deasupra s-a uscat. Apoi, după terminarea uscării, fânul se adună în căpiţe, iar după
aceea se transportă cât mai repede la locul de depozitare, deoarece şi în căpiţe se pot înregistra
pierderi mari datorită temperaturilor ridicate sau precipitaţiilor.
B.Pregătirea fânului pe suporturi
Pregătirea fânului pe suporturi se face în regiuni bogate în precipitaţii. În felul acesta, fânul
chiar dacă este plouat îşi păstrează culoarea şi gustul, iar pierderile de substanţe nutritive sunt
mici. Suporturile folosite pentru pregătirea fânului sunt de mai multe feluri şi anume: pari cu
braţe, capre, garduri (fig.9.6.).
Fig.9.6

Tipuri de suporţi pentru pregătirea fânului

Parii cu braţe, prepelecii sau prepelegii, au înălţimea de circa 2 m fiind prevăzuţi cu braţe
de lemn lungi de 0,20-0,30 m, dispuse la distanţa de 0,30-0,40 m. Distanţa de la pământ până
la primul braţ trebuie să fie de circa 0,60 cm. Se consideră necesari, în funcţie de producţia de
fân, 300-900 de pari la hectar.
Caprele au forma unor piramide formate din 2-3 pari uniţi prin 2-3 rânduri de şipci plasate
orizontal la dstanţa de 0,60 m de la suprafaţa solului. Lungime parilor este de circa 2 m. La 1
ha fâneaţă, cu o producţie de circa 3000 kg fân, sunt necesare 20-30 capre piramidale.
Caprele în formă de colibă sunt de mai multe feluri. Cea mai răspândită
şi cea mai practicată, este alcătuită din doi pereţi demontabili. Înălţimea
acestor perechi este de 2 m, lungimea de 3 m, iar distanţa dintre ei, la
suprafaţa solului de 1,5 m. Pe fiecare capră se pot usca 500-1000 kg iarbă,
deci pentru un hectar sunt necesare 10+20 capre în formă de colibă, în
funcţie de producţia de iarbă.
Gardul suedez este alcătuit din stâlpi înalţi de 2 metri, aşezaţi la distanţe de 1,8-2 m unul de
altul. Lungimea gardului este variabilă. Pe aceşti stâlpi se bat şipci sau se întinde sârmă
galvanizată cu diametrul de 2,5-3 mm, la distanţa de 0,30-0,40 m una de alta, lăsându-se o
distanţă de 0,60 m de sol până la prima şipcă sau rând de sârmă.
Pentru a se obţine rezultate bune la pregătirea fânului pe suporturi este necesar să se respecte
anumite reguli. Astfel, iarba se aşează la uscat numai după ce s-a veştejit, deci când are un
conţinut de apă de circa 50%, neplouată şi fără rouă. Iarba se aşează de jos în sus într-un strat
gros de 0,70-0,80 m, partea superioară fiind mai groasă. Loturile se netezesc cu grebla pentru
a uşura scurgerea apei.
C.Pregătirea fânului în baloturi
Balotarea fânului prezintă avantajul că se reduc foarte mult pierderile provocate de uscarea
prea puternică a plantelor. Fânul pregătit prin această metodă are un procent mare de frunze,
miros aromat şi culoare verde. Această metodă se aplică în regiunile secetoase la fânurile
provewnite de pe pajiştile semănate şi în special la culturile de lucernă.
Pregătirea fânului pe această cale constă în întoarcerea brazdelor o dată sau de două ori în
ziua recoltării şi balotarea lui înainte de uscarea completă, şi atunci când plantele încep să
foşnească. În acest moment ele mai au 30-35% apă. Baloturile se lasă în câmp în grupuri de
câte 5-7, aşezate cu partea îngustă spre sol, până la uscarea completă. După uscare baloturile
se depozitează în fânare sau şire, lăsându-se canale de aerisire printre ele. Dacă uscarea
plantelor din baloturi nu s-a desfăşurat în condiţii normale şi copnţinutul de apă în momentul
depozitării este mai mare de 17% trebuie să se instaleze la baza şirelor ventilatoare pentru a
desăvârşi uscarea şi a preveni în acest fel mucegăirea plantelor.
D.Pregătirea fânului cu ajutorul curenţilor de aer
Pregătirea fânului cu ajutorul acestei metode constă în dirijarea unor curenţi de aer, creaţi
artificial prin materialul recoltat şi insuficient uscat.
În felul acesta, deshidratarea se produce repede, iar datorită timpului de uscare se reduc
pierderile de substanţe nutritive.
Fânul obţinut după această metodă are un miros plăcut, îşi păstrează culoarea verde şi are un
conţinut ridicat de proteine.
Desigur, că folosirea acestei metode nu-şi găseşte justificare în cazul unor ierburi de calitate
slabă (cu multe buruieni, rogozuri, etc). folosiorea ei este recomandată în special pentru
lucernă, trifoi, pentru pajiştile temporare şiu eventual pentru ulene fâneţe naturale cu o
vegetaţie deosebit de valotoasă.
Uscarea prin această metodă se poate face cu aer rece sau cald. Mai folosită şi mai răspândită
este metoda uscării prin ventilare cu aer rece.
Ca pricipiu, metoda de uscare prin ventilare cu aer rece, se bazează pe higroscopicitatea
aerului atmosferic, adică pe proprietatea lui de a se satura cu vapori de apă. În timpul
ventilării se produce o mişcare a umidităţii din straturile interioare spre cele exterioare, iar de
aici prin evaporare în mediul înconjurător.
Această mişcare a umidităţii spre straturile exterioare este cunoscută sub denumirea de
difuziune interioară, iar mişcarea sub formă de vapori de apă, de pe suprafaţa plantelor în
mediul înconjurător, difuziune exterioară. Viteza procesului în timpul difuziunii interioare
depinde de proprietăţile materialului supus uscării, iar în timpul difuziunii exterioare de
presiunea vaporilor aflaţi la suprafaţa furajului, precum şi de presiunea vaporilor din mediul
înconjurător.
S-a constatat că, cu cât presiune vaporilor din aer este mai mică şi temperatura mai ridicată,
cu atât creşte viteza de uscare a furajului.
Conform legilor fizice ale evaporării, pe baza cărora se produce şi uscarea fânului prin
ventilaţie, conţinutul acestuia în apă trebuie să se menţină în echilibru cu umiditatea relativă a
aerului transmisă de ventilator în interiorul stratului supus uscării (fig. 9.7., după Băia şi
Marian, 1972).
Fig. 9.7

Curba de echilibru a umidităţii

Din grafic se poate observa că la un conţinut de 45% apă, biomasa se află în echilibru
cu o umiditate relativă a aerului de 84%. În zona de echilibru evaporarea încetează şi, odată
cu aceasta încetează uscarea, umiditatea biomasei rămânând constantă. La o umiditate
superioară acestei zone, conţinutul biomasei în aspă creşte (Băia şi Marian, 1972). Prin
urmare, pentru ca uscarea să aibă loc este necesar ca umiditatea aerului împins de ventilator să
fie inferioară zonei de echilibru. În tabelele 9.15 şi 9.16 sunt prezentate conţinutul în apă al
furajului şi limita maximă a umidităţii relative a aerului, până la care se recomandă a
funcţiona ventilatorul, respectiv orarul zilnic de ventilaţie în funcţie de conţinutul în apă (Băia
şi Marian, 1972).

Tabelul 9.15

Dependenţa regimului de ventilaţie de echilibru între conţinutul în apă

al lucernei şi umiditatea relativă a aerului

Specificare Conţinutul în apă al Limita maximă de

lucernei umiditate a aerului până
la care se recomandă
funcţionarea
ventilatorului
La ventilarea stratului I 45 – 40 80
40 – 30 75
30 – 20 70

La ventilarea straturilor II şi III 45 - 25 70

La ventilarea şirei întregi 20 - 14 55

Tabelul 9.16

Orarul zilnic de ventilaţie în funcţie de dinamica cinţinutului în apă al

lucernei şi umiditatea relativă a aerului

Conţinutul în apă al lucernei Orele de funcţionare a ventilatorului

45 – 40 6,30 – 20
40 – 30 7,00 – 9,30
30 – 20 8,00 – 19,00
20 - 14 10,00 – 17 00

Fig. 9.8

Schema unei instalaţii pentru pregătirea fânului în aer liber

1 – canal principal;
2 – ventilator;
3 – canale secundare;
4 – platformă;
5 – tablou de acţionare electrică.
Instalaţia de uscare se compune dintr-un ventilator şi un sistem de canale care distribuie aerul
în masa fânului (fig. 9.8.).
Ventilatorul propulsează aerul în masa fânului şi este pus în funcţiune de un motor de 3-4 CP
la o suprafaţă de ventilare de circa 100 m2. Deasupra ventilatorului se fixează un grătar de
lemn. Distribuţia aerului care provine de la ventilator se face printr-un canal principal care se
construieşte în lungul şirei şi pe mijlocul ei, la suprafaţa solului sau săpat în sol. De ambele
părţi ale canalului principal, care este acoperit cu scânduri, se fixează grătare de lemn. Pe
grătare şi pe acoperişul canalului principal se montează hornuri confecţionate din lemn, având
2,5 m înălţime; 0,35 m diametru la bază şi 0,45 m diametru la partea superioară. Aceste
hornuri se numesc hornuri dop. Pentru fiecare horn dop revine o suprafaţă de circa 5-7 m2.
Pentru pregătirea fânului pe această cale, plantele cosite se lasă în câmp 1-2 zile, până se
pălesc şi ajung la o umiditate de 35-40%, după care se transportă pentru uscare.
Uscarea se face succesiv în straturi de 1,5 m, aşezate pe măsură ce fânul se usucă, până când
grosimea stratului de fân uscat atinge 5 m (fig. 9.9.). Când primul strat a ajuns la o umiditate
de 20-25% se ridică hornurile dop şi se aşează stratul al doilea.
Fig. 9.9

Schema pregătirii fânului în şiră prin ventilaţie

În locul hornurilor dop trase în sus rămân canale prin care circulă aerul spre stratul superior
până când întâlneşte partea inferioară a dopului de unde se răspândeşte în masa plantelor
aşezate la uscat.
Se procedează în acelaşi fel şi cu straturile următoare.
Uscarea cu aer cald se execută mai rar şi numai pentru furajele cu o mare valoare nutritivă, ca
de exemplu: fânul vitaminos.
Uscarea cu instalaţii pneumatice are loc în câteva secunde, plantele fiind supuse la
temperaturi foarte înalte. Diferite tipuri de asemenea instalaţii sunt prevăzute cu dispozitive
pentru obţinerea făinii de fân, pentru prepararea furajelor combinate.