AGROTEHNICA

2012

1
 CUPRINS
Prefata
Capitolul 1. Obiectivele si metodele de cercetare ale agrotehnicii. Dezvoltarea agriculturii si a stiintelor
agricole romanesti
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele si metodele de cercetare ale agrotehnicii
1.3 Categoria de folosinta a terenului
1.4 Dezvoltarea agriculturii si stiintele agricole romanesti

Capitolul 2. Factorii de vegetatie si metodele de dirijare a lor

2.1 Generalitati. Importanta factorilor de vegetatie
2.2 Caldura ca factor de vegetatie
2.2.1 Sursele de caldura. Regimul termic al solului
2.2.2 Metode de reglare a regimului termic al solului
2.3 Lumina ca factor de vegetatie
2.3.1 Principalele metode agrotehnice pentru dirijarea regimului de lumina al plantelor
2.4 Aerul ca factor de vegetatie.
2.4.1 Metode agrotehnice de reglare a regimului de aer din sol
2.5 Apa ca factor de vegetatie si metode de reglare a regimului hidric al solului
2.5.1 Formele de apa din sol
2.5.2 Sursele de apa
2.5.3 Accesibilitatea apei pentru plante
2.5.4 Consumul si pierderea apei din sol
2.5.5 Masuri agrotehnice de dirijare a regimului de apa al solului
2.6 Substantele nutritive ca factor de vegetatie
2.6.1 Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutritive al plantelor
2.7 Factorii biologici
2.8 Interactiunea dintre productie si factori de vegetatie (Legile productiei agricole)

Capitolul 3. Fertilitatea solului si metode de ameliorare a acestuia

3.1 Generalitati. Definitii
3.2 Categorii de fertilitate
3.3 Indicatorii fertilitatii solului
3.3.1 Indicatori agrofizici
3.3.2 Indicatori agrochimici
3.3.3 indicatori agrobiologici
3.4 Metode de ameliorare a fertilitatii solului

Capitolul 4. Lucrarile solului si sistemele de lucrari

4.1 Generalitati, importanta, clasificare
4.1.1 Generalitati
4.1.2 Imoprtanta lucrarilor solului
4.1.3 clasificarea lucrarilor solului
4.2 Influenta lucrarilor asupra insusirilor fizice ale solului
4.3 Influenta lucrarilor solului asupra insusirilor chimice si a activitatii microorganismelor
4.4 Maturitatea fizica a solului si insemnatatea agronomica si energetic
4.5 Aratura
4.5.1 Obiective, calitate
4.5.2 Adancimea araturii
4.5.3 Cerintele agrotehnice pentru operatia de arat

2
 4.5.4 Adancimea araturii
4.5.5 Epoca de executare a araturii
4.5.6 Metode de executare a araturii
4.6 Desfundarea
4.7 Afanarea adanca
4.8 Lucrarea cu grapa
4.9 Lucrarea cu cultivatorul (cultivatia)
4.10 Lucrarea cu tavalugul (Tavalugitul)
4.11 Lucrarea cu freza
4.12 Lucrarea solului cu agregate de masini
4.13 sistemele de lucrari ale solului
4.13.1 Sistemele de lucrari pentru culturile de toamna
4.13.2 Sistemul de lucrari ale solului pentru culturile de primavara
4.13.3 Sistemul de lucrari ale solului pentru culturile successive
4.13.4 Sistemul de lucrari ale solului dupa culturi compromise
4.13.5 Sistemul minim de lucrari ale solului
4.13.6 Sistemul fara lucrari (No tillage). Semanatul direct (direct tillering)

Capitolul 5. Buruienile din culturile agricole

5.1 Notiuni generale depre buruieni, definitie
5.2 Pagube produse de buruieni
5.3 Particularitati biologice ale buruienilor
5.4 sursele de imburuienare a culturilor agricole
5.5 caile de raspandire a buruienilor
5.6 Clasificarea buruienilor
5.6.1 Buruienile monocotiledonate anuale
5.6.2 buruienile monocotiledonate perene
5.6.3 buruienile dicotiledonate anuale
5.6.4 Buruienile dicotiledonate perene
5.7 Buruieni semiparazite
5.8 Buruieni parasite
5.8.1 Buruieni parasite pe tulpina
5.8.2 Buruieni parasite pe radacina
5.9 Buruieni problema
5.10 Importanta economica a unor buruieni
5.11 Pragul economic de daunare
5.12 Cartarea buruienilor

Capitolul 6. Combaterea buruienilor

6.1 Definitie, obiective, structura
6.2 Conceptul de combatere integrate al buruienilor, componeneta principal a managementului integrat
6.3 Metode de combatere a buruienilor
6.4 Metode preventive de combatere a buruienilor
6.5 Metode curative de combatere a buruienilor
6.5.1 Metode agrotehnice de combatere a buruienilor
6.5.2 Metode fizice
6.5.3 Metode biologice

Capitolul 7. Erbicidele si problematical or. Combaterea chimica a buruienilor din culturile agricole
7.1 Generalitati. Definitie. Avanataje. Importanta
7.2 Clasificarea si structura erbicidelor
7.3 Formele sub care sunt fabricate erbicidele
7.4 Metode de aplicare a erbicidelor
7.5 Absorbtia erbicidelor si translocarea lor in plante
7.5.1Absorbtia erbicidelor in planta

3
 7.5.2 Absorbtia erbicidelor aplicate la sol
7.5.3 Conditiile care influenteaza absorbtia foliara
7.6 actiunea erbicidelor asupra plantelor
7.7 Actiunea plantelor asupra erbicidelor
7.8 Selectivitatea erbicidelor
7.9 Interactiunea dintre pesticide
7.10 Persistenta erbicidelor la sol
7.11 Interactiunea erbicidelor cu solul
7.12 Absorbtia erbicidelor
7.13 Remanenta erbicidelor
7.14 Substanta active, echivalent acid, p.p.m
7.15 Stabilizarea dozei de erbicid
7.16 Norma de amestec stropit
7.16.1 Norma de amestec pentru stropit pentru echipamentele terestre
7.16.2 norma amestecului de stropit in cazul mijloacelor acvatice
7.17 Pregatirea amestecului stropit
7.18 Aspecte tehnice la aplicarea erbicidelor
7.19 Reguli de aplicare a erbicidelor
7.20 Protectia muncii la lucrarile cu erbicide
7.21 Plantele de cultura modificate genetic, tolerante la erbicide
7.22 Prezentarea erbicidelor dupa substanta active
7.23 combaterea chimica a buruienilor din culturile agricole
7.24 combaterea buruienilor din cultura graului de toamna (Triticum Aestivum)
7.25 Combaterea bururienilor din cultura de orz, orzoaica de toamna si orzoaica de primavara (Hordeum
sativa)
7.26 Combaterea buruienilor din culturile de orez (Oryza sativa)
7.27 Combaterea buruienilor din culturile de porumb (Zea mays)
7.28 Combaterea buruienilor din cultura de sorg pentru boabe, sorg zaharat si sorg pentru mature (Sorghum
vulgare)
7.29 Combaterea buruienilor din cultura de floarea soarelui (Helianthus annuus)
7.30 Combaterea buruienilor din culturile de ricin (Ricinus communis)
7.31 Combaterea buruienilor din cultura de soia (Glycine hispida)
7.32 Combaterea buruienilor din cultura de rapita pentru ulei (Brassica oleifera)
7.33 Combaterea buruienilor din cultura de fasole (Phaseolus vulgaris)
7.34 Combaterea buruienilor din cultura de nazare (Pisum Sativum)
7.35 Combaterea buruienilor din cultura de naut (Cicer Arietinum)
7.36 Combaterea buruienilor din cultura de in pentru fuior si in petru samanta (Linum usitassium)
7.37 CombatereaBuruienilor din cultura de sfecla de zahar sau sfecla furajera (Beta vulgaris)
7.38 Combaterea buruienilor din cultura de canepa (Canabis sativa) si a bumbacului (Gossypium hirsutum)
7.39 Combaterea buruienilor din cultura cartofului (Solanum tuberosum)
7.40 combaterea buruienilor din cultura de tutun (Nicotina tabacum)
7.41 Combaterea buruienilor din culturile de trifoliene: lucerna (Medicago Sativa), trifoi (Trifolium pretense),
sparceta (Onobrychis viciifolia) si ghizdei (Lotus corniculatus)
7.42 Combaterea buruienilor din cultura de lucerna
7.43 Combaterea buruienilor din cultura de trifoi
7.44 Combaterea buruienilor din cultura de sparceta si ghizdei
7.45 Combaterea buruienilor din culturile de legume
7.46 Combaterea buruienilor din culturile de ardei (Capsicum annuum)
7.47 Combaterea buruienilor din culturile de tomate (Lycopersicon esculentum)
7.48 Combaterea buruienilor din cultura de vinete (Solanum melanogena)
7.49 Combaterea buruienilor din cultura de castraveti (Cucumis communis)
7.50 Combaterea buruienilor din culturile de ceapa (Allium cepa)
7.51 Combaterea buruienilor din cultura de usturoi (Allium sativum)
7.52 Combaterea buruienilor din cultura de praz (Allium porum)
7.53 Combaterea buruienilor din cultura de dovlecel

4
7.54 Combaterea buruienilor din cultura de pepeni: pepene verde (Curcubita pepo) si pepene galben
(Curcubita melo)
7.55 Combaterea buruienilor din cultura de salata (Lactuca sativa)
7.56 Combaterea buruienilor din cultura de morcov (Daucus carota)
7.57 Combaterea buruienilor din cultura de telina (Apium graveolens)
7.58 Combaterea buruienilor din cultura de patrunjel (Petroselinum Hortense)
7.59 Combaterea buruienilor din cultura de pastarnac (Pastinaca sativa)
7.60 Combaterea buruienilor din cultura de spanac (Spinacea Oleracea)
7.61 Combaterea buruienilor din cultura de varza (Brassica rapa var. capitata)
7.62 Combaterea buruienilor din cultura de conopida si gulii
7.63 Combaterea buruienilor din cultura de fasole de gradina pentru pastai (Phaseolus vulgaris)
7.64 Combaterea buruienilor din cultura de mazare de gradina (Pisum sativum)
7.65 Combaterea buruienilor din culturile de sfecla rosie de gradina (Beta vulgaris)
7.66 Combaterea buruienilor din plantatiile pomicole
7.67 Combaterea buruienilor din plantatiile de mar (Malus sativa)
7.68 Combaterea buruienilor din plantatiile de par (Pyrus Sativa)
7.69 Combaterea buruienilor din plantatiile de gutui (Cydonia Oblonga)
7.70 Combaterea buruienilor din plantatiile de prun (Prunus Communis)
7.71 Combaterea buruienilor din plantatiile de cires (Prunus cerasus) si visin (Prunus avium)
7.72 Combaterea buruienilor din plantatiile de cais (Prunus armeniaca) si piersic (Persica vulgaris)
7.73 Combaterea buruienilor din plantatiile de arbusti fructiferi
7.74 Combaterea buruienilor din plantatiile de afin
7.75 Combaterea buruienilor din plantatiile de coacaz (Ribes sp)
7.76 Combaterea buruienilor din plantatiile de mur (Rubus idaeus) si zmeur
7.77 Combaterea buruienilor din plantatiile de capsun (Fragraria sp.)
7.78 Combaterea buruienilor din plantatiile de vita de vie (Viits vinifera)
7.79 Combaterea buruienilor de pe caile ferate, sosele, drumuri si spatii industrial
7.80 Combaterea buruienilor de pe canalele de irigatie

Capitolul 8. Echipamentul de aplicat erbicide si exploatarea lui

8.1 Generalitati
8.2 Tehnica aplicarii erbicidelor
8.3 Organizarea lucrarilor de aplicare a erbicidelor
8.4 Prezentarea echipamentului de erbicidat
8.4.1 Dupa modul de actionare si sursa de energie
8.4.2 Dupa domeniul de utilizare
8.4.3 Marimea picaturilor
8.4.4 Capetele de pulverizare sau duzele folosite la aplicarea erbicidelor
8.4.5 Uniformitatea repartizarii picaturilor
8.5 Reglajele executate la echipamentele de aplicat erbicide. Efectuarea probei instalatiei de aplicat erbicide
8.5.1 Reglajele executate echipamentelor de aplicat erbicide
8.5.2 Realizarea probei echipamentelor de aplicat erbicide
8.6 Principalele defectiuni care apar la echipamente de aplicat erbicide
8.7 Aprecierea functionarii corecte a echipamentelor de erbicidat dupa efectuarea tratamentului

Capitolul 9. Asolamentele
9.1 Consideratii generale
9.2 Notiuni despre asolamente
9.3 Criterii care stau la baza intocmirii rotatiei culturilor
9.4 Introducerea si modificarea asolamentului
9.5 Clasificarea asolamentelor
9.6 Registrul cu evident asolamentului

Capitolul 10. Agrotehnica diferentiata

10.1 Particularitati agrotehnice in zona de stepa

5
10.2 Particularitati agrotehnice in zona de silvostepa
10.3 Particularitati agrotehnice in zona forestiera
10.4 Particularitati agrotehnice pe terenuri in panta
10.4.1 Generalitati
10.4.2 Factorii care influenteaza eroziunea solului
10.4.3 Pagube produse de eroziunea solului
10.4.4 Asolamentele si sortimentul de plante cultivat
10.4.5 Aplicarea ingrasamintelor
10.4.6 Lucrarile solului si semnatul
10.4.7 Sisteme de cultura antierozionale
10.5 Particularitati agrotehnice pe terenuri nisipoase
10.6 Particularitati agritehnice pe soluri halomorfe-saline si alcaline

CURSUL 1

1. OBIECTIVELE SI METODELE DE CERCETARE ALE AGROTEHNICII. DEZVOLTAREA

AGRICULTURII SI A STIINTELOR AGRICOLE ROMÂNESTI

1.1. Introducere
Agrotehnica este stiinta ogoarelor - reprezinta denumirea data pentru prima data de Ghe. Ionescu-
Sisesti în anul 1942. Astfel s-a înlocuit notiunea de agrologie cu agrotehnica ca o necesitate “de a da o

6
dezvoltare mai mare aplicatiilor practice pe ogoare” (Ghe. Budoi si A. Penescu - 1996). Agrotehnica este
stiinta care se ocupa cu studiul relatiilor dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate în scopul
elaborarii procedeelor de cultivare a plantelor si conservare a solului (I. Stancu - 1998). Ghe. Ionescu-Sisesti
în anul 1942 definea agrotehnica ca “stiinta despre sistemul sol-planta” sau “stiinta factorilor de vegetatie, si
în primul rând a celor legati de sol, a modului de dirijare a acestora în vederea obtinerii de productii mari si de
calitate superioara”.
Denumirea de agrotehnica provine de la cuvintele ager-agri (agros), de origine greaca, care înseamna
ogor sau pamânt care se cultiva si techne, care înseamna mestesug sau arta, adica mestesugul lucrarii
ogoarelor sau tehnica ogoarelor (Ghe. Budoi si A. Penescu - 1996).
Numele de agrotehnica în limba engleza se traduce “soil management”, în limba rusa “zemledelie”, iar
în limba germana “Ackerbau”. Este consacrata ca stiinta si practica agricola de sine statatoare în S.U.A.,
Rusia, Anglia, Ungaria, Germania, Olanda, Canada etc. Cresterile spectaculoase ale productiilor agricole din
ultimele decenii au fost posibile si datorita perfectionarii metodelor de lucru ale solului, cu alte cuvinte si ale
agrotehnicii. Numeroasele interventii uneori abuzive efectuate asupra pamântului au avut numeroase urmari
negative nu numai asupra terenului, cât si asupra mediului înconjurator, asupra resurselor si, în final, asupra
nivelului productiilor obtinute. Aceste aspecte cât si temerile ca Pamântul începe sa se deterioreze încet-încet
au condus la sporirea grijilor omenirii pentru viitorul sau. Odata cu cresterea populatiei lumii (aproape 6
miliarde de locuitori) a crescut si cerinta de faina a acesteia pe fondul unei suprafete de pamânt arabil
constanta (aproximativ 1,3-1,5 miliarde de hectare). Cresterea populatiei a facut ca suprafata agricola alocata
pentru hranirea unei persoane sa scada pe fiecare an. Omenirea a devenit astfel constienta ca trebuie astfel
îmbunatatita tehnologia în multe sectoare agricole. Astfel si în domeniul agrotehnicii s-au elaborat diferite
sisiteme de agricultura ecologica (biologica, biodinamica etc.) care încearca sa rezolve numai problema
calitatii productiei. În prezent este din ce în ce mai mult implementata notiunea de agricultura durabila
(sustainable = durabila, de echilibru) care este tot o agricultura ecologica, însa îsi propune realizarea de
productii mari, de calitate dar, pe baza mentinerii sau îmbunatatirii fertilitatii solului. Numai folosind
tehnologia care sa dureze în timp pe întreg lantul conexiunilor agricultura - industrie - societate - mediu
ambiant societatea umana îsi va rezolva problema alimentara.

1.2. Obiectivele si metodele de cercetare ale agrotehnicii

La începutul dezvoltarii stiintelor agricole, agrotehnicii i-a fost atribuit un continut larg si a fost
denumita agrologie sau agricultura generala. Din aceasta stiinta cu timpul s-au desprins si dezvoltat stiinte ca
agrochimia, mecanizarea agriculturii etc. Agrotehnica si-a precizat si si-a perfectionat continuu continutul.
Este stiinta despre “sistemul sol - planta”, cum a definit-o Ghe. Ionescu-Sisesti (1942). În etapa actuala,
având în vedere cerintele ecologice ale prezentului si viitorului, agrotehnica are rolul de baza în realizarea
agriculturii durabile (Ghe. Budoi Si A. Penescu - 1996). Principalele parti ale agrotehnicii sunt; obiectivele si
metodele de cercetare, factorii de vegetatie, biologia solului, lucrarile solului, buruienile si combaterea lor,
asolamentele, sisteme de agricultura diferentiata.
Obiectivele agrotehnicii sunt:
- studierea factorilor de vegetatie (caldura, lumina, aer, apa, elemente nutritive, factori biologici) si
elaborarea metodelor de dirijare a lor;
- cunoasterea principalilor indicatori ai fertilitatii solului si a metodelor de dirijare a lor;
- studierea lucrarilor solului si influenta lor asupra însusirilor solului;
- elaborarea sistemelor conventionale si neconventionale de lucrare a solului;
- recunoasterea principalelor specii de buruieni din culturile agricole;
- precizarea metodelor de combatere a buruienilor (metode preventive, agrotehnice, biologice si
chimice);
- stabilirea regulilor de utilizare a erbicidelor;
- cunoasterea celor mai utilizate erbicide la culturile de câmp si horticole;
- elaborarea de asolamente cu rotatii rationale;
- valorificarea particularitatilor agrotehnice ale terenurilor în functie de zona si microzona.
În România primul tratat de agrotehnica a fost publicat de Ghe. Ionescu-Sisesti în anul 1942.
Ca stiinta agrotehnica are legaturi cu stiintele naturale si aplicative: pedologia, microbiologia,
meteorologia, fizica, chimia, agrochimia, fiziologia, ecologia, masini agricole s.a. La rândul ei agrotehnica
foloseste ca fundament pentru alte stiinte: fitotehnia, legumicultura, floricultura, pomicultura, viticultura,
economia agrara, managementul agricol etc.

7
 Metodele de cercetare ale agrotehnicii sunt experientele în câmp si laborator, în case de vegetatie si
fitotron, precum si observatiile facute în activitatea de productie.
Scopul unei experiente este de a studia actiunea unuia sau mai multor factori experimentali si a
actiunii dintre ei în vederea rezolvarii unor probleme agrotehnice (lucrari ale solului, doze de erbicide,
asolamente etc.). Cele mai bune rezultate obtinute în experientele de câmp sunt verificate în conditii de
productie, în statiuni experimentale si, apoi, sunt generalizate în unitati agricole. Proiectarea, organizarea,
executarea experientelor, precum si prelucrarea si interpretarea datelor experimentale se fac în conformitate
cu toate regulile tehnicii experimentale.
Termenul de pamânt este de origine latina, pavimentum care înseamna strat de la suprafata globului pe
care cresc plantele.
Fond funciar înseamna o suprafata de teren aflata în limitele unei tari, sau a unei unitati administrative
teritoriale sau a unei ferme. România are un fond funciar de 23.839.000 hectare, detine 0,18% din suprafata
lumii si se situeaza pe locul 17, iar în Europa pe locul 12 cu 4,81% din suprafata.

1.3. Categoria de folosinta a terenului

Reprezinta modul cum este folosit un teren agricol oarecare. Avem 5 categorii de terenuri:
1. cu destinatie agricola;
2. cu destinatie forestiera;
3. cu destinatie speciala (sosele, transport feroviar, aerian, naval etc.);
4. aflat permanent sub apa;
5. aflat în intravilan (localitati, orase, sate etc.).
Teren agricol reprezinta suprafetele de pamânt care includ terenul arabil, pasuni, fânete, vii, livezi.
Teren arabil este suprafata de teren agricol care se poate ara si cultiva cu diferite plante.
România dispune de o suprafata de tern arabil de 14.791.000 hectare care reprezinta 62% din
suprafata totala si de 9.400.000 hectare teren arabil care reprezinta 63% din suprafata agricola. Suprafata
arabila pe cap de locuitor este de 0,41 hectare.
Structura suprafetei fondului funciar în România este aproximativ urmatoarea (Tabelul 1.1.):

Tabelul 1.1.
Situatia fondului funciar în România pe folosinte
(dupa Ghe. Budoi Si A. Penescu)
Folosinta Suprafata Folosinta Suprafata
mii ha % mii ha %
Arabil 9.383 39,4 Paduri 6.681 28,0
Pasuni 3.331 14,0 Ape, balti, lacuri 893 3,7
Fânete 1.471 6,1 Drumuri 394 1,7
Vita de vie 299 1,2 Constructii, curti 631 2,7
Livezi 307 1,3 Teren neproductiv 449 1,9
Total agricol 14.791 62,0 Teren neagricol 9.048 38,0
Total general 23.839 100,0

1.4. Dezvoltarea agriculturii si a stiintelor agricole românesti

Prof. dr. Ghe. Budoi (1996) considera ca prezentarea succinta a momentelor de glorie în decursul
dezvoltarii stiintelor agricole românesti da elan si mândrie agricultorului de azi si îl obliga sa foloseasca cu
discernamânt cuceririle stiintei si tehnologiei pentru a-si atinge scopul “recolte mari, de buna calitate si
sanatoase”.
Stiintele agricole îsi au originea în etapa culesului primitiv, urmate de epocile metalelor, feudalism.
Apoi, în secolul al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost întemeietorul stiintelor agricole
românesti. A înfiintat si condus ferme scoala, a fost profesor si cercetator, luptator pentru dreptate sociala,
aducând mari contributii la dezvoltarea agriculturii ca stiinta. A publicat lucrari ca: ‘Proiect de cultura pentru
exploatarea mosiei Pantelimonului’, “Agricultura româna de la Bradu”, “Calendarul bunului cultivator”,
“Manualul de agricultura” si altele. Alti oameni de stiinta români din domeniul stiintelor agricole cu renume
mondial au fost: Vlad Cârnu Munteanu (1859-1903), primul ameliorator din tara noastra la grâu si ovaz,
8
Petru S. Aurelian (1833-1909), Gheorghe Maior (1855-1927), profesor de agrotehnica, Haralamb Vasiliu
(1880-1953), Marin Chiritescu Arva (1889-1935), C. Sandu Aldea (1874-1927), Ghe. Ionescu-Sisesti (1895-
1967), N. Zamfirescu (1899-1977), Nicolae Saulescu (1898-1977), Amilcar Vasiliu (1900-1994), Irimie
Staicu (1905-1989), Vasile Stratula (1907-1987), Ion Lungu (1911-1980), D.D. Sandoiu (1901-2001).
În prezent agricultura ca stiinta este slujita cu mare cinste de merituosi oameni de stiinta, profesori,
cercetatori si practicieni care duc mai departe faima acestui domeniu atât de necesar si frumos.

2. FACTORII DE VEGETATIE SI METODELE DE DIRIJARE A LOR

2.1 Generalităţi. Importanţa factorilor de vegetaţie

Plantele cultivate ca de altfel toate organismele în timpul vieţii lor, se gasesc în strânsă interdependenţa
cu mediul înconjurator. Creştera, dezvoltarea şi producţia plantelor de cultură au la bază următoarele
elemente:
a. Zestrea ereditară a acestor plante de cultură. Cerinţele plantelor faţa de factorii de vegetaţie variază mult de
la o specie la alta, soi sau hibrid precum şi în diferite faze de vegetaţie. Aceste cerinţe s-au format ereditar de-
a lungul evoluţiei speciilor sau au fost selecţionate de om în procesul de creare de noi soiuri şi hibrizi;
b. Complexul condiţiilor externe ale mediului în care plantele trăiesc (condiţii oferite de sol, aer, apă şi om)
c. Capacitatea plantelor de a utiliza energia solară, substanţele nutritive, dioxidul de carbon, umiditatea din sol
şi oxigenul din aer, precum şi capacitatea acestora de a rezista influenţei nefavorabile a acestor factori.
Problema realizarii unor producţii ridicate şi de calitate superioară înseamnă deci creearea unui
complex de condiţii optime între plante şi cerinţele acestora faţa de toţi factorii care participă la realizarea
producţiilor. Acest complex de condiţii care determină creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate este foarte
variabil,complicat şi instabil. Direct sau indirect depind de latitudinea şi longitutinea localităţii, de altitudine,
de expoziţia şi înclinaţia terenului, precum şi de numeroase alte cauze. Principalii factori care formează
complexul de condiţii amintit şi de care depinde creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate sunt: căldura,
lumina, aerul, apa, elemente nutritive şi factorii biologici.
Temperatura aerului şi a solului, lumina şi calitatea acesteia, durata insolaţiei, lungimea zilei, aerul din
atmosfera şi sol, apa şi repartiţia precipitaţiilor pe zone geografice, nivelul apei freatice, umiditatea aerului şi a
solului, necesarul de apă al fiecarei specii cultivate, solul şi elementele nutritive pe care le extrage din sol
fiecare specie cultivată, reprezintă pe scurt pricipalii factori de viaţă pentru plantele cultivate.
Fiecare din aceşti factori este la fel de important şi necesar pentru plante, nici unul din aceştia nu
acţionează separat asupra plantei ci toţi se află într-o strânsă interdependenţa. De exemplu, daca creşte
temperatura mediului înconjurator şi se îmbunataţesc şi condiţiile de nutriţie atunci planta are nevoie de mai
multă lumină. Daca lumina este insuficientă atunci trebuie să scadă temperatura şi umiditatea şi aşa mai
departe. Cu alte cuvinte este vorba de complexul factorilor de vegetaţie şi nu de fiecare factor separat.
Cerinţele plantelor cultivate faţă de aceşti factori se schimbă după perioadele (fenofazele) lor de creştere şi
dezvoltare. Astfel, pe masură ce planta creşte, adică îşi mareşte dimensiunile, ea va folosi mai bine lumina; cu
toate acestea unele parţi ale plantei vor fi iluminate cu atât mai neuniform cu atât aparatul ei foliar este mai
bogat şi frunzele sunt dispuse mai des pe tulpină. O dată cu creşterea sistemului radicular se schimbă nu
numai volumul de sol explorat de plantă ci se modifică şi proprietăţile fizice şi chimice ale solului şi ca urmare
se modifică condiţiile de aprovizionare ale plantei cu elemente nutritive şi apă. De exemplu, în prima perioadă
de creşterea dintre speciile legumicole cultivate, ceapa are nevoie de mai multă umiditate în sol şi aer, iar către
sfârşitul perioadei de vegetaţie când trebuie să ajungă cât mai repede la maturitate are nevoie de umiditate
scazută în sol şi aer. Aşadar pretenţiile plantelor de cultură faţă de factorii din mediul înconjurator se mdifică
după stadiile lor de dezvoltare.
Cunoscând acţiunea acestor factori fermierul aplică una din metodele culturale cu ajutorul căreia
modifică condiţiile naturale de viaţă ale plantei sau planta însăşi cu scopul de a obţine producţii optime şi de
maxima calitate. Desfasurarea normala a proceselor metabolice ale plantelor cultivate este in stransa
dependenta de factorii de viata care sunt deci, factori ecologici. Termenul de ecologie provine din grecescul
oikos care inseamna casa, mod de viata, loc si, logos, care inseamna stiinta, deci ecologia este stiinta

9
relatiilor organismelor cu mediul de viata. Putem afirma ca toti factorii mediului de viata ai plantelor sunt
factori ecologici. Acestia influenteaza viata plantelor intr-o masura mai mare sau mai mica. Sunt unii factori
fara de care viata plantelor nu este posibila. Acestia se numesc factori de vegetatie si sunt reprezentati de
lumina, caldura, apa, aer si hrana. Factorii de vegetatie se impart in doua categorii:
- factori directi, care actioneaza memijlocit asupra plantelor,reprezentand conditia lor de viata si care
pot determina modificarea celorlalti factori , actiunea lor devenind in acest fel indirecta.
- factori indirecţi, care au acţiune secundară asupra vieţii plantelor.

Factorii directi cuprind trei grupe:

-factori climatici – aerul, lumina, caldura, apa (ploaie,ceata,zapada,umiditate atmosferica ,bruma,
roua)
-factorii edafici – textura si structura solului , chimismul si troficitatea solului, apa freatica etc.
-factorii biologici reprezentati de complexul macro si micro biologic din sol.

Factorii indirecţi: actioneaza in sensul modificarii factorilor directi , in acesta categorie sunt inclusi factorii:
altitudine, longitudine, expozitia, panta terenului etc.

2.2 Caldura ca factor de vegetatie

Asimilatia, respiratia, transpiratia, absorbtia apei si a substantelor nutritive din sol, precum si alte procese
vitale au loc in planta numai in anumite conditii de temperatura. Abaterile de temperatura necesare indiferent
de sensul acestora au influenta nefavorabila asupra plantei. Temperatura, sau intervalul de temperatura in care
toate fenomenele vitale ale plantelor se desfasoara normal poarta numele de temperatura optima sau interval
optim de temperatura. Nevoia de caldura a plantelor cultivate, cereale, plante tehnice, legume, vie, pomi,
arbusti fructiferi, variza mult in functie de fiecare specie, soi sau hibrid cultivat. Exista un nivel minim de
temperatura, numit temperatura minima de germinatie ce trebuie atins, pentru germinarea semintelor sau
pornirea in vegetatie a mugurilor si un nivel maxim de temperatură la care cresterea si dezvoltarea plantelor
inceteaza. Intre nivelul minim si maxim de temperatura exista un interval optim de temperatura numit “ optim
armonic “. Acesta reprezinta nivelul sau intervalul de temperatura in care toate procesele metabolice,
biochimice si fiziologice se desfasoara cu intensitate normala in raporturi normale. In functie de cerintele fata
de temperatura plantele se impart in trei grupe:
a) plante microterme ,adaptate sa creasca si sa se dezvolte la temperatuir cuprinse intre 9-150 C;
b) plante mezoterme , adaptate sa creasca si sa se dezvolte la temperaturi intre 10-400 C ;
c) plante megaterme , adaptate sa creasca si sa se dezvolte la temperaturi mai mari de 400 C.

Majoritatea plantelor agricole din zona temperata apartin grupei mezoterme. Plantele mai putin
pretentioase fata de caldura sunt: graul , orzul, lucerna, sfecla, morcovul, mararul, patrunjelul, ceapa, mazarea
etc, semintele acestora incep sa germineze la temperaturi intre 1-20 C . Temperatura optima pentru aceste
specii este intre 18-250 C, insa acestea cresc bine in intervalul 10-200 C . Primavara si toamna aceste plante
suporta temperaturi scazute pana la –50 C si chiar –100 C, cum este cazul la grau, orz sau varza de Bruxelles.
Pentru practica agricola este necesar sa se cunoasca temperatura minima de germinatie a semintelor, intrucat
la culturile de primavara aceasta determina inceperea semanatului (Tabelul 2.1 ):

Tabelul 2.1
Temperaturile minime, optime si maxime de germinatie pentru diferite culturi agricole (0 C)
Planta Temperatura ( 0 C )

minima optima maxima

Graul de toamna 1-2 25 30
Secara 1-2 25 30
Orz 1-2 25 28-30
Lucerna 1-2 25 30
Porumb 8-10 25-30 46-48
Soia 8-10 25-30 38-40
10
 Fasole 8-10 25-30 46
Cartof 5-6 25 30
Floarea soarelui 5-6 25 35
Sfecla 3-4 25 35
Morcov 4-5 26 35
Tomate 9-10 29 35
Varza 3-5 29 38
Vinete 9-10 29 35
Pepene verde si 12-16 35 38
galben

Plantele care cer mai multa caldura sunt: ricinul, pepenii, dovleceii, castravetii etc. Semintele acestora
germineaza la 12-150 C ,temperatura optima de germinare fiind cuprinsa intre 25-300 C.
Cresterea si dezvoltarea acestor plante se opreste la temperatura de 100 C. Rasadurile acestor specii ,ca si
plantele mature, nu suporta temperaturile sub 100 C , iar la –10 C sau –20 C, chiar numai pentru cateva ore ,
acestea sunt distruse. Mentinerea temperaturilor scazute timp indelungat intre 3-70 C este nefavorabil pentru
aceste specii si produc modificari importante in plante. Frunzele se ingalbenesc, procesul de asimilatie scade
in intensitate pana la distrugerea plantelor.
Nici temperaturile peste optim nu sunt suportate de plantele legumicole in special, acestea manifestă
un dezechilibru functional , respiratia, transpiratia asimilatia clorofiliara si fotosinteza scad in intensitate.
Conditii nefavorabile sunt si in cazul in care plantele sunt umbrite (fotosinteza este redusa si dezechilibrul este
mai profund). Pentru speciile de plante legumicole graficul temperaturilor este in general urmatorul: in
perioada germinatiei semintelor (cand tinerele plantute rasar) este nevoie de temperaturi nu prea ridicate. Pe
masura cresterii aparatului vegetativ cerintele fata de temperatura cresc, iar in perioada infloritului este nevoie
de o temperatura mai redusa.
Studiile efectuate cu privire la cerintele plantelor legumicole fata de caldura mentioneaza printre
altele ca plantele au nevoie de caldura in toate fazele cresterii si dezvoltarii. Germinarea semintelor nu are loc
decat atunci cand temperatura in sol depaseste un anumit nivel. Este utila cunoasterea acestor temperaturi nu
numai pentru producerea rasadurilor ci si pentru infiintarea culturilor prin semanatul direct in camp (Tabelul
2.2 )

Tabelul 2.2
Temperatura medie de la care are loc germinarea semintelor la cateva specii legumicole (V. Voican 2000)

Temperatura 0 C Specia legumicola

3-5 Conopida, gulie, varza,

2-3 Salata
4-5 Morcov
9-10 Tomata, ardei, vinete
12-16 Pepeni

Pentru germinarea semintelor sunt precizate valorile specifice alte temperaturii (minima,optima,
maxima). Cunoasterea acestor intervale este deosebit de utila in practica legumicola (Tabelul 2.3 )

Tabelul 2.3
Valorile specifice pentru temperatura in legatura cu germinarea semintelor
la unele specii legumicole (dupa V. Voican 2000)

Specia legumicola Temperatura specifica Limita

( 0C ) intervalului (0 C)

11
 minima optima maxima considerat optim
pentru practica
Ardei 15.6 29.5 35.0 18.3-35
Castravetii 15.6 15.6-35.0 40.5 15.6-35
Conopida 4.5 26.7 37.8 7.2-29.5
Dovlecei 15.6 35.0 37.8 21.1-32.2
Fasole de gradina 15.6 26.7 35.0 15.6-29.5
Morcov 4.5 26.7 35.0 7.2-29.5
Vinete 15.6 29.5 35.0 23.9-32.2
Patrunjel de frunze 4.5 23.9 32.2 10.0-29.5
Pepene galben 15.6 32.2 37.8 23.9-35.0
Ridichii 4.5 29.5 35.0 7.2-32.2
Salata 1.7 23.9 29.5 4.5-26.7
Spanac 1.7 21.1 29.5 7.2-23.9
Tomate 10.0 29.2 35.0 15.6-29.5
Telina 4.5 21.1 29.7 15.6-21.1
Varza 4.5 29.5 37.8 7.2

Pentru culturile agricole este foarte important sa se cunoasca temperatura minima de germinatie. In
practica agricolă cullturile de primavara se seamana atunci cand in sol se realizeaza aceste temperaturi. Dupa
semanat cerintele plantelor fata de temperatura cresc astfel incat la inflorit si in perioada de fructificare sunt
necesare temperaturi optime. Temperaturile prea ridicate reduc randamentul fotosintezei, determina ofilirea
plantelor, impiedica polenizarea, produc sterilitatea polenului, favorizeaza caderea florilor si in final scaderea
productiei. In timpul grminarii semintelor sau dupa germinarea lor temperatura joasa este factorul care
determina impreuna cu umiditatea si substantele nutritive starea activa de crestere si parcurgerea de catre
plante al primului stadiu de dezvoltare –rasarirea.
Temperatura minima de rasarire in functie de specia cultivat este mai mare cu 1-30 C decat temperatura
minima de germinatie. La cerealele de toamna ( grau si orz) temperatura are o mare influenta asupra trecerii
plantelor din faza vegetativa in faza reproductiva (generativa) .Pentru aceasta tinerele plante trebuie sa
parcurga un interval de timp in perioada toamna- iarna cu temperaturi scazute, stadiul cunoscut sub numele de
vernalizare (iarovizare). Iarovizarea este procesul fiziologic prin care in varfurile de crestere (mugurii de
crestere) au loc schimbari biochimice prin care se formeaza hormoni cu rol hotarator in procesul de inflorire si
fructificare a plantelor (grau si orz de toamna) .Acest proces este dependent de alternanta temperaturilor
ridicate cu cele scazute. Fara iarovizare cerealele (grau,orz) nu formeaza spice, seminte. Acest stadiu incepe
numai atunci cand din embrion porneste coltul, iar in mediu sunt prezenti factorii necesari vietii (hrana din
endosperm, umiditate, temperatura, aer).
Cerealele de toamna semanate in primavara nu fructifica in acelasi an deoarece au nevoie sa petreaca o
perioada in conditii de temperatura joasa. Temperatura necesara parcurgerii acestei perioade ,precum si durata
perioada de iarovizare difera de la o planta la alta si de la un soi la altul. In general, plantele cultivate sunt
adaptate si raspund foarte bine la alternanta dintre temperatura ridicata din timpul zilei –diurna si cea din timpul
noptii-nocturna, care ste cu aproximativ 4-80 C mai mica. In felul acesta in timpul noptii din lipsa de lumina
este stopat fenomenul de alugire al tulpinilor, sunt metabolizate substantele asimilate, iar la unele specii se
realizeaza o mai buna fecundare a florilor. Cerintele plantelor cultivate fata de temperatura sunt exprimate si
prin consumul de caldura sau constanta termica a plantelor. Suma gradelor de temperatura medii zilnice mai
mari de 00 C ce se inregistreaza de la semant pana la maturitatea deplina a plantelor se numeste constanta
termica a plantelor (Tabelul 2.4)

Tabelul 2.4
Suma gradelor de temperatura utila ( S.G.T.U ) la principalele plante cultivate (dupa P. Gus,
A.Lazureanu, D.D. Sandoiu, G. Jitareanu, I. Stancu –1998 )
Plante S.G.T.U. (in 0C ) Plante S.G.T.U. (in 0C )

Mazare 1352-1900 Floarea soarelui 1700-2500

Secara de toamna 1700-2126 Porumb 1200-2300
Grau de toamna 2000-2300 Mei 1800-2500
12
 Ovaz 1900-2310 Orez 2200-3000
Cartofi 1300-3000 Sorg 2500-5000
Sfecla 2400-2700 Soia 2000-3000

Temperatura influenteaza atat cresterea radacinilor cat si raportul dintre acestea si oraganele aeriene ale
plantelor cultivate. La temperaturi pozitive relativ scazute radacinile pot creste repede. Un sistem ridicular mai
dezvoltat favorizeaza trecerea mai usor peste perioadele de seceta , astfel ca radacinile vor explora un volum
mai mare de sol si ca atare aportul de sustante nutritive si apa este mai mare. In cursul perioadei de vegetatie
plantele pot pieri atat datorita temperaturilor negative, prea joase cat si datorita temperaturilor ridicate.
Culturile de camp care pot suferi cele mai mari pagube datorita temperaturilor joase, primavara imediat dupa
inceperea vegetatiei sunt cerealele de toamna : rapita si borgeacul de toamna . Pagube mai mici pot suferi
culturile de porumb, cartofi, fasole, sfecla si legume.
În perioade de primavara tarzie, insa trebuie facuta distinctie intre fenomenul de inghet, care provoaca
intotdeauna moartea celulelor si degradarea lor si un interval de temperatura scazuta intr-o anumita perioada in
jurul nivelului de 00 C . Celulele plantelor pot fi distruse datorita temperaturilor scazute si fara formarea acelor
de gheata sau coagularea coloizilor din protoplasma in cazul variatiilor bruste de temperatura cand are loc
perturbarea totala a metabolismului . Temperaturile scazute sunt mai bine suportate de plante daca scaderea se
face treptat si mai greu sau deloc , daca aceste temperaturi survin brusc. Important pentru practica agricola
este perioada sau momentul cand survin aceste temperaturi scazute (sfarsit de mai- inceput de iunie ) precum si
lungimea acestei perioade (de la 1-2 ore pana la 10-24 ore ). In perioada mai- iunie la cerealele paioase , care
se gasesc in faza de înspicare sau faza de burduf , aparitia acestor “ accidente “ de scadere brusca a
temperaturii (de la 24-260 C, intre 0 -(–2)0 C), pot provoca pirderi de productie foarte mari , exemplu
primavara anului 2000.
Plantele cultivate pot suferi pagube si din cauza temperaturilor foarte ridicate de 40-450 C. Fecundarea
florilor este impiedicata la temperaturi ridicate, la porumb, fasole, soia etc. Temperatura ridicata si umiditatea
din sol scazuta ,in perioada infratirii graului, cand spicul se gaseste in forma embrionara are ca efect formarea
unui numar redus de spiculete pe spic si cu putine flori fertile in spic. Plantele cu origine sudica, iubitoare de
caldura : mei, sorg, bostanoase, naut, ricin, orez etc., suporta cu usurinta temperaturile ridicate de peste 35-40 0
C. Plantele suporta mai usor caldura uscata (cu umiditate relativa a aerului scazuta ) decat caldura umeda (
umiditate relativa a aerului mare ) ,datorita faptului ca in primul caz plantele transpira mai intens si astfel se
apara de supraincalzire. Este cunoscut faptul ca cerintele plantelor fata de caldura determina in mare masura
durata perioadei de vegetatie, dar aceasta cerinta este in functie si de regimul de apa, hrana, lumina si aer din
sol. Din aceasta cauza aprecierea cerintelor plantelor fata de temperatura exprimata prin suma gradelor utile de
temperatura este destul de relativa. Pentru formarea culturilor , indeosebi a celor cu cerinte ridicate fata de
caldura se impune o analiza profunda care consta in masurarea temperaturilor utile din perioada de vegetatie (
temperaturi mai mari decat temperatura minima de germinare –de obicei peste 50 C ) numita si suma gradelor
termice utile ( S.G. T.U. ) (Tabelul 2.4)
La stabilirea S.G.T.U. se vor lua in considerare variatiile mari de temperatura ,mai ales temperaturile
extreme, primul si ultimul inghet, prima si ultima bruma etc. Caldura este necesara nu numai pentru plantele
cultivate ci si pentru microorganismelor din sol. Microorganismele folositoare au nevoie la randul lor pentru
procesele vitale de o temperatura minima, optima si maxima. Bacteriile si ciupercile rezista la 800 C,numai
cateva minute, la 600 C o jumatate de ora , in timp ce la temperaturi joase isi intrerup activitatea fara sa moara
însă. Activitatea microorganismelor din sol, cele care descompiun substantele organice, nitrificatoare, fixatoare
de azot, etc, se desfasoara cel mai bine la temperaturi cuprinse intre 27-350 C. La temperaturi scazute
activitatea lor este scazuta si ca urmare, plantele au la dispozitie cantitati insuficiente de elemente nutritive
accesibile ( azot, fosfor, potasiu etc). Temperatura din sol are o influenta deosebita si asupra proceselor chimice
si biochimice care se petrec aici. Solubilitatea sarurilor nutritive, reactiile de oxidare si reducere, schimbul de
gaze, trecerea fosforului si potasiului din forme neschimbabile in forme asimilabile sunt direct proportionale cu
varitia temperaturii. Cand temperatura solului este de 10 –200 C, majoritatea reactiilor biochimice si chimice
din sol, precum si absorbtia apei si a elementelor nutritive de catre plante se desfasoara cu intensitate mare.
Microorganismele care participa in procesul de fixare a azotului si in procesul de nitrificare, isi desfasoara cel
mai bine activitatea la temperaturi cuprinse intre 25-350 C ( C.Pintilie-1995)
Temperatura influenteaza favorabil si calitatea productiei . Semintele obtinute in zone cu climat mai secetos si
cu temperaturi mai ridicate sunt mai bogate in substante proteice ,comparativ cu cele obtinute in climate
oceanice mai ploios.

13
2.2.1 Sursele de caldura. Regimul termic al solului.

Principala sursa de caldura a solului si atmosferei este Soarele cu energia sa solara. Alte surse de mica
importanta sunt caldura interna a Pamantului, caldura degajata in urma descompunerii microbiologice a
materiei organice etc. Radiatiile solare care emit caldura se numesc radiatii calorice si sunt cele cu lungime de
undă mare : rosii (0.65-0.75 microni ), infrarosii (0.76-600 microni), electromagnetice (2 mili microni )
Din caldura totala emanata de Soare doar 0.6-0.8 %, ajunge la suprafata solului si a plantei, restul este
retinuta de atmosfera. Stratul de atmosfera retine radiatiile ultra violete si lasa sa treaca radiatiile luminoase si
pe cele calorice. Solul si plantele absorb o parte din energia solara si ca urmare se incalzeste , iar o parte este
radiata in atmosfera . Cantitatea de caldura pe care o primeste si o inmagazineaza solul depinde de un mare
numar de factori:
- modul cum se prezinta solul la suprafata (nivelat, neted sau denivelat )
- prezenta sau absenta vegetatiei
- prezenta sau absenta stratului de zapada
- expozitia, latitudinea sau panta terenului
- culoarea solului, textura si umiditatea acestuia
- starea de afanare a solului
- continutul solului in materie organica etc.
- acelasi sol reflecta in medie in atmosfera , daca este umed 7-10% din energia radianta primita ,iar daca
este uscat 14-20 %. Regimul de caldura al solului , adica totalitatea fenomenelor de absorbtie, transfer,
acumulare si cedare de caldura depind de insusirile termice ale solului : capacitaea de iradiere a solului,
capacitatea calorica a soluli si conductibilitatea calorica a solului.
- Capacitatea de iradire a solului reprezinta procentul de caldura reflectat sau absorbita la suprafta
solului din cantitatea totala de radiatii solare ajunsa la suprafata sa si se exprima prin indicele albedo
( Tabelul 2.5)
Tabelul 2.5
Indicele Albedo pentru cateva soluri si asociatii de plante (dupa Kovda 1988, citat de Ghe.Budoi si A.
Penescu 1996)
Specificare A% Specificare A%
Cernoziom uscat 14 Grau 10-25
Cernoziom umed 8-9 Ierburi 19-26
Seroziom uscat 25-30 Bumbac 20-22
Seroziom umed 10-12 Suprafata apei 10
Nisip cenusiu 9-10 Tundra 18
Nisip alb 30-40 Padure de conifere 14
Argila uscata 23 Padure de foioase 18
Argila umeda 16 Pustiu cu nisip 30
Acest indice albedo este influentat de culoarea solului, invelisul vegetal si componenta acestuia,
prezenta sau absenta zapezii etc.
Capacitatea calorica a solului reprezinta cantitatea de caldura necesara pentru incalzirea sau racirea cu
10 C a unui gram de sol uscat (1 cm3), in intervalul de temperatura cuprins intre 14.5-15.50 C (Tabelul 2.6)

Tabelul 2.6
Capacitatea si conductibilitatea calorica a pricipalelor componente ale solului
( Ghe. Budoi si A. Penescu 1996 )

Componenta Capacitatea calorica Conductibilitatea calorica

( cal./ cm2/ sec.) ( cal./cm2/sec.)
Apa 1 0.0014
Aer 0.00036 0.00005
Nisip 0.517 0.019
Argila 0.576 0.004
Humus 0.6 0.0003
Calcar 0.58 0.009
14
 Capacitatea calorica a solului depinde de alcatuirea mecanica si mineralogica a acestuia, continutul de
humus, umiditatea si porozitatea solului etc

Conductibilitatea calorica este insusirea solulii de a conduce caldura si se masoara prin cantitatea de
caldura exprimata in calorii care trece intr-o secunda printr-un strat de sol cu suprafata de 1cm2 si grosimea de
1 cm. Componentele solului au valori diferite ale conductibilitatii solului (Tabelul 2.6 )
Aerul are cea mai mica valoare a conductibilitatii , de 30 ori mai mica decat a apei iar partea minerala are
valorile cele mai mari . Solul uscat contine mai mult aer si de aceea se incalzeste mai repede, dar caldura se
acumuleaza numai la suprafata unde solul este in contact direct cu razele soarelui. Stratul de sol de la suprafata
are vara temperatura de 40-600 C. In profunzime solul are o temperatura mai mica datorita faptului ca acest
strat de la suprafata se manifesta ca un ecran in patrunderea caldurii. Solul umed se incalzeste mai greu pentru
ca apa are o capacitate calorica mare. Cu timpul solul umed se incalzeste la suprafata ,dar ramane rece in
profunzime. Incalzirea solului se face paralel cu incalzirea atmosferei ,insa cu intarzieri zilnice si sezoniere.
Toamna atmosfera se raceste, dar pamantul sub adancimea de 3-5 cm, continua sa ramana cald. Atfel se poate
efectua semanatul culturilor, chiar daca temperatura aerului este scazuta. Inghetul solului se produce de la
suprafata spre adancime. Adancimea stratului de sol inghetat depinde de nivelul temperaturilor negative ale
aerului, prezenta zapezii si grosimea ei, umiditatea solului etc. In cazul culturilor de toamna semanate pe
terenuri insuficient maruntite si asezate, in urma alternantelor de inghet-dezghet,se poate produce ruperea
radacinilor plantelor si dislocarea lor la suprafata –fenomen numit dezradacinare sau descaltare . Variatiile de
temperatura din timpul iernii cunduc la maruntirea bolovanilor ramasi din toamna ceea ce inlesneste mult in
primavara afanarea, nivelarea si pregatirea patului germenativ (solul pare revarsat )Printre metodele de folosire
mai eficace a radiatiilor solare amintim:
a) zonarea si amplasarea plamtelor de cultura ,in functie de cerintele lor fata de temperatura. Teritoriul
tarii noastre are diverse zone cu diferite forme de relief si cu constante termice diferite
b) stabilirea epocii optime de semanat astfel ca planta de cultura sa poata parcurge intreaga perioada de
vegetatie si sa fructifice.In acest scop trebuie cunoscute temperatura minima de germinatie a semintelor
plantelor;
c) stabilirea adancimii optime de semanat, in functie de mersul vremii. Cu cat temperatura aerului este mai
mica cu atat adancimea de semanat este mai mare;
d) corectarea dozelor de ingrasaminte. La temperaturi mici ale aerului se aplica cantitati mai mari de
ingrasaminte;

2.2.2 Metode de reglare a regimului termic al solului

In general in perioada de vegetatie a culturilor temperaturile din sol sunt mai mici cu 3-60 C, si au o variatie
mai redusa decat temperaturile din aer. Dintre metodele agrotehnice de reglare a regimului termic al solului
amintim:
a. Eliminarea excesului de apa.Temperatura din sol este influentate direct de continutul in apa , aer ,raportul
apa/aer şi componentele minerale si organice ale solului. Apa, cu capacitatea sa calorica foarte mare ,
componentele minerale si organice cu capacitate calorica mijlocie,si aerul cu capacitate calorica mica au
influenta bine determinata asupra temperaturii solului. Un sol uscat si afanat se incalzeste mai repede in
primavara decat un sol umed si tasat, dar acesta se raceste mai repede in toamna. Pe solurile umede
reglarea regimului termic se face prin lucrari de afânare adancă, drenaj, santuri de scurgere etc. Eliminarea
excesului de apa din sol grabeste incalzirea solului.
b. Aplicarea gunoiului de grajd semidescompus. Este o metoda de a ridica temperaturile pentru culturile de
legume. Gunoiul de grajd prin descompunere , ca si resturile organice , elibereaza in sol mari cantitati de
energie calorica. Si resturile organice ramase de la cultura anterioara ,la suprafata solului, au rol indirect in
cresterea temperaturii solului. Acestea impiedica schimbul de temperatura dintre sol si atmosfera . Stratul
de aer din sol detrmina racirea treptata a solului (are un efect de ecran pentru zonele mai profunde ale
solului )

15
c. Aratura adanca de toamna in special pe solurile reci sunt foarte favorabile pentru culturile care se
seamana timpuriu
d. Mulcirea solului. Se realizează cu materiale de culoare inchisa ( mranita, turba, folii de plastic etc), in
special la legume pentru semanaturile din toamna si cele timpurii de primavara.Aceasta metoda se practica
mai ales in cultura de legume. Prin aceasta metoda evaporarea apei este impiedicata si este favorizata astfel
incalzirea treptata a solului.
e. Cultivarea legumelor in cuiburi, coame sau spatii acoperite, sunt mijloace eficace pentru ridicarea
temperaturii solului ,in special pentru culturile de legume din camp.Pe biloane solul este mai uscat
datorita scurgerii apei catre baza bilonului .Temperatura creste repede ,iar infiintarea culturii se poate face
mai devreme decat pe un teren nebilonat sau nemodelat.
f. Retinerea zapezii. Zapada are conductibilitatea termica redusa, iar retinerea ei cu ajutorul parazapezilor pe
culturile de toamna protejeaza plantele impotriva temperaturilor scazute din timpul iernii. Daca temperatura
aerului este de –150 C, la nivelul solului acoperit cu un strat de 15 cm de zapada, temperatura este intre 0-
10 C. In cultura legumelor se practica construirea adaposturilor si a perdelelor de protctie impotiva
curentilor reci de aer.
g. Irigarea. Prin irigare exista posibilitatea de a regla temperatura solului. In functie de temperatura
aperi,putem realiza incalzirea sau racirea solului. Aceasta este o metoda folosita ca metoda pentru obtinerea
de legume mai timpurii.
h. Combaterea buruienilor este la indemana cultivatorului ,ca metoda dereglare a temperaturii solului.Este
cunoscut ca in solele imburuienate temperatura solului este mai mica cu 2-30 C, decat in cele fara buruieni.
i. Plantarea de perdele de protectie. Este o metoda de mentinere si crstere a temperaturii solului. Perdelele
de protectie asezate in calea vantului dominant micsoreaza viteza curentilor de aer reci, de la suprafata
solului evitand evaporarea apei vara si favorizarea depunerii zapezii pe suprafata culturilor iarna .
j. Culoarea si expozitia solului. Prezinta importanta mare in procesul de incalzire al solului. Solurile cu
expozitie sudica se usuca si se incalzesc mai repede si acestea vor fi repartizate culturilor de legume
timpurii ( Fig.2.1).Solurile inchise la culoare se incalzesc mai repede si acumuleaza mai multa caldura decat
cele deschise la culoare. Supraincalzirea solului este insa daunatoare culturilor. Pentru reglarea temperaturii
se recurge la irigatii.

Fig. 2.1 Influenta reliefului asupra radiatiei primite de sol

2.3 Lumina ca factor de vegetaţie.

Lumina este energia radianta care se transmite de la Soare prin particule numite fotoni. Este un factor
de vegetatie indispensabil cresterii normale a plantelor. Fotosinteza se desfasoara numai in prezenta luminii. O
parte din energia solara este acumulta sub forma de enegie potentiala in planta. Din dioxidul de carbon (CO 2),
din aer, apa si susntantele minerale din sol absorbite de radacini, prin procesul de fotosinteza sunt sintetizate
substantele organice-mono si poli zaharide. In lipsa luminii plantele rasar si cresc la inceput pe seama
substantelor de rezerva din seminte, dar sunt etiolate (alunigite ), si la scurt timp vor pieri (Fig.2.2).
Coeficientul de utilizare a energiei luminoase reprezinta cantitatea de energie luminoasa care este utilizata,
efectiv de catre plante. Valoarea acestui coeficient este cuprinsa intre 0.6-7.7 %. Din mutitudinea de specii
vegetale plantele cultivate se considera ca utilizeaza intre 1-5 % din cantitatea de energie luminoasa. C.Pintilie
(1989) arata ca plantele de cultura au nevoi diferite de lumina astfel ca valoarea coeficientului de utilizarea a
luminii are urmatoarele valori : 4.5 % la cultura de floarea soarelui , 2.5 % la cultura de porumb,3.2 % la
cultura de grau ,3.02 % la cultura de cartofi, 2.12 % la cultura de sfecla de zahar si 2.6 % la cultura de secara.
Activitatea clorifiliana in procesul de fotosinteza este influentata de durata de stralucire a Soarelui sau durata
iluminarii , intensitatea si calitatea luminii.
16
 Fig. 2.2 Influenta luminii asupra plantelor de fasole: a.- planta crescuta la lumina; b.- planta
crescuta la intuneric

Durata de stralucire a Soarelui depinde de latitudine , nebulozitate, anotimp, expozitie etc. Dupa durata
si intensitatea luminii necesara cresterii si dezvoltarii normale ,plantele de cultura se impart in doua grupe :
a. Plante de zi scurta ,cum sunt :porumbul, sorgul, tomate, vinete, ardei, fasole, care cer o intensitate mare a
luminii ,dar de durata mai scazuta. Aceste plante infloresc si fructifica in conditii de zi scurta. Daca aceste
plante sunt cultivate in conditii de lumina redusa nu fructifica sau fructifica foarte putin. Aceste plante isi au
originea in regiunile sudice, unde lumina este mai puternica si ziua mai scurta.
b. Plantele de zi lunga. Sunt plante care infloresc si fructifica in conditii de zi lunga. Din aceasta grupa fac
parte :graul, orzul, ovazul, inul, lucerna, ridichea, spanacul, salata si toate plantele bienale si perene. Aceste
plante sunt originare din regiuniile nordice cu zile de vara lungi, dar cu lumina mai slaba si care cer un
numar mai mare de ore de lumina in timpul zilei,insa de intensitate redusa. Denumirea de plante de zi scurta
si plante de zi lunga , a fost data de H.A. Gerner si W.W. Allard. Ei au denumit fotoperiodism influenta
asupra plantelor a raportului dintre lumina si intuneric sau a perioadei de lumina si intuneric in decursul a
24 ore. Cerintele plantelor de cultura fata de lumina se modifica in functie de cresterea si dezvoltatrea
acestora (in functie de fenofazele de crestere ). Semintele de legume incoltesc in absenta luminii , dar are
loc in conditii mai bune si intr-un timp mai scurt in prezenta acesteia la cultura de morcov si telina. Imediat
dupa rasarire plantele au nevoie de lumina ,deoarece substantele de rezerva din endospermul semintei, cu
care planta s-a hranit pana la rasarire s-au epuizat,si deci, aceasta trebuie sa inceapa sa-si produca prin
procesul de asimilatie clorifiliana hrana necesara proceselor vitale. In astfel de conditii (nebulozitate ),
plantele se deterioreaza si pier. Sunt si plante care in faze diferite de crestere au nevoie de mai putina
lumina pentru a obtine recolte de caliate ( andiva, sparanghelul, conopida). Majoritatea plantelor de cultura
au nevoie de o intensitate puternica a luminii in perioada de vegetatie . In prezent aproape la toate speciile
cultivate exista soiuri sau hibrizi ,mai putin sensibili din puct de vedere fotoperiodic ,ca rezultat al selectiei
si ameliorarii, fapt ce a permis extinderea arealului de cultivare a speciilor respective.
Intesitatea luminii se masoara prin cantitatea sau numarul de unitati luminoase transmise de la o sursa (
Soarele ) pe unitatea de suprafata in unitatea de timp. Lumina mai intensa favorizeaza infratirea ,inflorirea
,fructificarea ,rezistenta la cadere ,continutul in zahar si amidon,contribuie la formarea culorii si a gustului la
fructe etc. Lumina slaba provoaca alungirea internodiilor la cereale paioase si caderea lor, scaderi continutului
de substante proteice in boabele de cereale si a continutului in zahar la sfecla etc. Umbrirea este favorabila
pentru unele culturi tehnice ca inul si canepa pentru fuior. Aceste culturi se seamana in randuri dese si ca
urmare in perioadele cu umbra plantele cresc mai inalte si formeaza fibre mai subtiri,mai rezistente si mai bune
calitativ.

Calitatea luminii se refera la spectrul ce compun razele de lumina . Din totalul cantitatii de enegie lumonoasa
care ajunge pe pamant ,plantele folosesc 1-3 %. Spectrul radiatiilor de lumina are urmatoarea structura :
-radiatiile vizibile ( rosu ,orange,galben, verde, albastru, violet ),care reprezinta 50% din energia
luminoasa totala ;
17
 -radiatiile invizibile sunt radiatiile infrarosii care produc caldura si reprezinta aproximativ 49% din
enrgia luminoasa totala;
-radiatiile ultra violete (invizibile), reprezinta 1% din energia luminoasa totala .
Cea mai mare influenta asupra procesului de fotosinteza la plante o au radiatiile rosii si galbene. Radiatiile ultra
violete sunt daunatoare ,iar cele infra rosii produc caldura. Este demonstrat faptul ca sub actiunea razelor
albastre plantele sintetizeaza indeosebi substante proteice,iar sub actiunea razelor rosii si galbene indeosebi
hidrati de carbon (glucide).Acest lucru ne permite ca acolo unde este posibil (sere si solarii ) lumina sa fie
dirijata astfel pentru a obtine raporturi diferite intre glucide si proteine. Fotosinteza este determinata,deci, de
intensitatea ,durata si calitatea luminii primite de la soare sau alta sursa luminoasa. Fermierul trebuie sa asigure
conditiile de lumina optima necesara plantelor si are la indemana mai multe masuri, cum ar fi ,deci alegerea
terenului cu expozitia cea mai favorabila, semanatul si plantatul cu densitati mai mici etc.

2.3.1. Principalele metode agrotehnice pentru dirijarea regimului de lumina al plantelor

Pentru folosirea unei cantitatii mai mari de energie luminoasa prezentam cateva metode:
a. zonarea culturilor agricole , actiune ce are ca scop amplasarea culturilor in diferite zone ,in
functie de cerintele acestora fata de lumina, realizarea unei densitatii si a unei repartizari optime a plantelor pe
camp
b. orientarea randurilor de plante pe directia N-S. In aceste situatii dimineata si seara razele solare
cad perpendicular pe randuri si lumineaza mai bine plantele, iar la mijlocul zilei plantele de pe acelasi rand se
umbresc unele pe altele fiind ferite astfel de efectul caldurii excesive.
c. culturi succesive.Dupa recoltarea culturilor ajunse la matuirtate la sfarsitul primaverii sau
inceputul verii (orz, rapita, borgeacuri, cartofi timpurii ) se pot semana culturi succesive. In acest fel se mareste
perioada de utilizare a luminii si a altor factori de vegetatie (apa,caldura etc),iar pana toamna se obtine o a
doua recolta ,care poate avea destinatii diferite. Culturile succesive au sansa de reusita numai in terenurile
amenajate pentru irigat,sau in zonele unde precipitatiile cad uniform in timpul verii.
d. combaterea buruienilor din culturi .Buruienile sunt concurentii plantelor pentru lumina si
ceilalti factori de vegetatie,prin combaterea lor se crează conditiile favorabile cresterii plantelor de cultura .
e. cultivarea de soiuri si hibrizi de plante cu potential ridicat de utilizare a energiei luminoase.
f. cultivarea plantelor pe terenuri cu inclinatie si expozitie sudica . Aceste terenuri primesc mai
multa lumina si caldura si ca atare pe acestea vor fi cultivate plantele iubitoare de lumina: floarea soarelui,
porumb, tutun, vita de vie etc. Pe cele cu expozitie nordica se vor cultiva culturile de ovaz, cartof, trifoi etc.
g. in spatiile inchise ,sere sau alte spatii se pot folosi surse suplimentare de energie luminoase
(bec, neon etc)

2.4. Aerul ca factor de vegetaţie

Plantele au nevoie de un regim favorabil pentru aerul de la suprafaţa solului, dar şi pentru aerul din
sol.
Aerul este un amestec din mai multe gaze: oxigen (20,8%), azot (78,2%), argon (0,8%), CO2
(0,03%), amoniac - urme şi alte gaze 0,08%, precum şi alte particule lichide şi solide (Tabelul 2.7.).
Tabelul 2.7.
Compoziţia aerului atmosferic şi din sol (în % din volum) date medii
(Ghe. Budoi şi A.Penescu - 1996)
Componente Aer atmosferic % Aer din sol %
Oxigen (O2) 20,87 19
Azot (N2) 78,31 79
Argon (Ar) 0,76 0,76
Dioxid de carbon (CO2) 0,03 1 - 0,3
Amoniac (NH4) urme urme
Alte gaze 0,03 urme

Pentru plante prezintă importanţă atât aerul atmosferic cât şi aerul din sol. Din aer plantele preiau
oxigenul necesar în procesul de respiraţie şi dioxidul de carbon (CO 2) pentru desfăşurarea procesului de
asimilaţie clorofiliană (fotosinteză). Aerul este necesar încă din primele faze de creştere a plantelor. Dacă
lipseşte aerul din sol, seminţele nu mai germinează. Dar şi răsadurile sunt sensibile la regimul aerului, tinerele
18
plante pier în lipsa acestuia. Aerul din sol se găseşte în cantitate mai mică şi pentru a favoriza pătrunderea
acestuia în sol se vor realiza lucrări de distrugerea crustei şi afânarea solului (prăşit manual sau mecanic). În
sol datorită proceselor biologice şi fizico-chimice ce se petrec, proporţia componentelor aerului variază faţă
de cea din atmosferă astfel: creşte conţinutul în azot până la 0,7-0,8%, scade conţinutul în dioxid de carbon,
sau creşte de 10-30 ori, ajungând până la 1%.
Volumul aerului din sol scade sau creşte funcţie de umiditatea solului. Un rol important în primenirea
aerului din sol îl au curenţii de aer (vântul). Aceştia modifică temperatura şi umiditatea solului.
Azotul este un gaz inert. Este necesar pentru plantă în sinteza substanţelor proteice, dar nu poate fi
asimilat în stare gazoasă. Sub influenţa proceselor chimice şi biochimice, din azotul gazos iau naştere compuşi
azotaţi şi amoniacali care pot fi absorbiţi şi utilizaţi de către plante. În atmosfera de deasupra fiecărui hectar
de pe suprafaţa Pământului se găsesc aproximativ 300.000 tone de azot şi compuşi de azot care ajung în sol.
Este un gaz inert. Substanţele nutritive cu azot ajung în sol pe diferite căi: fixarea de către microorganisme,
descompunerea îngrăşămintelor etc.
Dioxidul de carbon (CO2) este utilizat de plante în procesul de fotosinteză. În atmosferă se află în
concentraţie de 0,03%. Prin creşterea concentraţiei de CO2 până la 0,3-0,4% se intensifică asimilaţia plantelor
şi ca urmare creşte recolta, dar cu condiţia ca regimurile de lumină şi căldură să fie în optim. Pentru culturile
din câmp asigurarea plantelor cu CO2 necesar se realizează prin efectuarea de arături adânci de toamnă,
afânarea repetată a solului şi utilizarea îngrăşămintelor în special a celor organice. Toate aceste măsuri
activează viaţa microorganismelor din sol şi ca urmare, intensifică degajarea de CO2 din sol. Dioxidul de
carbon este absorbit puternic prin toate organele verzi ale plantei şi folosit în procesul de fotosinteză. El poate
fi absorbit şi prin rădăcini. Aproximativ 90% din cantitatea totală de dioxid de carbon din atmosferă provine
din sol, unde rezultă în urma activităţilor biologice de descompunere a materiei organice de către
microorganisme. Concentraţia de CO2 de peste 1% în aerul din sol devine dăunătoare pentru majoritatea
plantelor cultivate. La peste 2% se împiedică germinaţia seminţelor, se opreşte pătrunderea apei în celule şi
creşterea plantelor etc.
În aerul de la suprafaţa solului o concentraţie de 1% în CO 2 este favorabilă plantelor de cultură.
Evidenţierea activităţii biologice din sol se face prin indicatorul respiraţia solului care reprezintă viteza de
eliberare a dioxidului de carbon pe unitatea de suprafaţă. Acest indicator este dependent de mai mulţi factori:
condiţiile de sol, particularităţile plantelor, asociaţiile de microorganisme, densitatea şi fenofazele plantelor
etc. Acest indicator are valori cuprinse între 0,01-1,50 grame/m2/oră.
Sporuri de producţie în spaţiile protejate se realizează prin administrarea de dioxid de carbon - prin
arderea combustibilului lichid în generatoare portabile care eliberează CO2 (generatoare ERMAF).
Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor şi animalelor, reprezentând motorul vieţii pe Pământ.
Oxigenul este folosit în procesul de respiraţie pentru oxidarea substanţelor hidrocarbonate, eliberând energia
necesară sintezei substanţelor proteice. Oxigenul este necesar germinaţiei seminţelor, la alungirea mugurilor,
creşterea rădăcinilor, activitatea microorganismelor aerobe etc. Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a
plantelor concentraţia oxigenului din aerul din sol trebuie să fie între 15-20%. Unele plante suportă pentru
perioade scurte scăderi ale conţinutului în oxigen până aproape de 10%. Creşterea rădăcinilor încetează atunci
când conţinutul în oxigen scade sub 5% (Ghe. Budoi şi A. Penescu -1996). Prin procesul de oxidare rezultă
energia folosită de către plante pentru sintetizarea substanţei proteice şi astfel dioxidul de carbon (CO 2) este
eliminat în atmosferă. Oxigenul este necesar şi organelor subterane ale plantei (rădăcini, tuberculi, rizomi),
deoarece şi acestea respiră. În sol concentraţia optimă este cuprinsă între 15-20%, însă unele plante suportă
pentru perioade scurte o scădere a concentraţiei de oxigen în sol până la 10%. Creşterea rădăcinilor în sol
încetează când conţinutul de oxigen este mai mic de 5% (Russel 1950, citat de Ghe. Budoi şi A. Penescu -
1996). În situaţia băltirii apei la suprafaţa solului majoritatea plantelor mor datorită lipsei oxigenului
(Fig.2.3.). Oxigenul din sol are importanţă şi pentru microorganismele aerobe din sol, fixatoare de azot,
nitrificatoare etc. cu mare rol în determinarea fertilităţii solului etc.

19
Fig. 2.3 Pieirea plantelor de tomate din lipsa de oxygen. In ambele vase solul a fost saturat cu apa: A-
excesul de apa s-a evacuate imediat; B- plantele s-au ofilit dupa 24 ore (dupa Millar 1951)

Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantităţi mici. El se eliberează în aerul din sol în urma
proceselor de descompunere a proteinelor. El poate fi degajat în atmosferă, o altă parte se fixează în
complexul coloidal al solului sau poate fi oxidat de bacteriile nitrificatoare şi transformat în azotiţi şi apoi în
azotaţi.
Regimul de aer al solului reprezintă totalitatea fenomenelor de pătrundere şi eliminare din sol, de
circulaţie a aerului, de modificare a compoziţiei acestuia. Modificările cele mai importante ale compoziţiei
aerului se referă la schim,barea concentraţiei de dioxid de carbon (CO 2) ale aerului. Acest gaz (CO2) dacă se
acumulează în concentraţie de peste 1-2% începe să devină toxic pentru plante. Schimbul de gaze (aeraţia) al
solului cu atmosfera este un proces continuu datorită difuziei gazelor. Prin difuzie aerul din sol se primeneşte,
adică aerul din sol este schimbat cu aer din atmosferă mai bogat în oxigen decât cel din sol care este bogat în
CO2. Schimbul de aer între sol şi atmosferă se mai realizează şi prin irigaţii (aerul din sol este eliminat, locul
său fiind luat de apă) sau odată cu creşterea temperaturii şi a presiunii atmosferei.

2.4.1.Metode agrotehnice de reglare a regimului de aer din sol

Nevoile mari ale plantelor pentru aer nu pot fi satisfăcute de cele mai multe ori prin procesele naturale
de difuzie sau creşterea temperaturii sau a presiunii atmosferice. Ca atare trebuie intervenit prin metode
agroameliorative:
a) toate lucrările prin care se afânează solul arabil, se distruge crusta de la suprafaţa solului şi care
determină un raport favorabil între porozitatea capilară şi cea necapilară (arat, prăşit, grăpat);
b) eliminarea excesului de apă. Apă multă în porii necapilari înseamnă aeraţie scăzută;
c) aplicarea de îngrăşăminte organice care ameliorează starea fizică a solului;
d) aplicarea unei irigaţii raţionale (norme mici caracteristice fiecărei specii de plante);
e) pentru solurile excesiv de aerate se recomandă executarea unei lucrări cu tăvălugul.
Toţi factorii de mediu prezintă o importanţă egală pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor.
Din această cauză fermierul prin măsurile agrotehnice aplicate, de altfel recomandate în tehnologia de cultură
trebuie să influenţeze favorabil factorii care asigură creşterea normală a plantelor.

2.5. Apa ca factor de vegetaţie şi metodele de reglare a regimului hidric al solului

20
 Apa constituie unul din factorii de vegetaţie de cea mai mare importanţă pentru viaţa plantelor. Ea este
în acelaşi timp factorul de vegetaţie cel mai variabil în perioada unui an calendaristic, sezon sau perioadă de
vegetaţie. Apa participă direct sau indirect la toate procesele fiziologice sau biochimice care au loc în plantă.
Apa este absolut necesară plantelor horticole dar în aceeaşi măsură şi culturilor de câmp. Din apă plantele îşi
pot procura hidrogenul şi oxigenul, elemente folosite de acestea la sintetizarea organică (formarea de
proteine). Prin intermediul apei în care sunt dizolvate sărurile minerale din sol, plantele îşi procură toate
celelalte elemente necesare hranei absorbite sub formă de soluţii foarte diluate, uşor accesibile prin rădăcini.
În sol apa influenţează activitatea microorganismelor, regimul de aer şi temperatură, creşterea sistemului
radicular etc.
În culturile de plante legumicole asigurarea apei este factor primordial. Nu se poate realiza o cultură
de legume cu eficienţă productivă, calitativă şi cantitativă fără o sursă de apă sau fără sisteme de irigare.
Legumele spre exemplu pentru sinteza unei unităţi de substanţă uscată folosesc între 300-800 unităţi apă.
Legumele au un consum ridicat de substanţe nutritive, prin urmare şi un consum foarte mare de apă.
Apa care nu intră în compoziţia plantelor, după depunerea substanţelor nutritive se elimină continuu
prin transpiraţie. În acest mod, plantele suportă mai uşor excesul de căldură şi seceta atmosferică (rol de
termoregulator).
Din cantitatea totală de apă absorbită de către rădăcinile plantelor doar o mică parte intră în alcătuirea
sistemelor organice ale acestora. Aproximativ 99% din apa absorbită din sol este eliminată în atmosferă prin
transpiraţie. Cantitatea de apă exprimată în grame sau kg folosită de plante pentru a forma un gram sau un kg
de substanţă uscată se numeşte coeficient de transpiraţie sau consum specific. Coeficientul de transpiraţie
depinde de specia de plantă cultivată, de condiţiile pedoclimatice, regimul nutritiv din sol, mărimea şi vârsta
aparatului foliar, durata perioadei de vegetaţie. Acesta are valori diferite în funcţie şi de latitudinea locului
(Tabelul 2.8.).

Tabelul 2.8.
Coeficientul de transpiraţie la câteva culturi în funcţie de zonă
(după C. Pintilie - 1995)
Cultura Date obţinute din:
Moldova Rusia SUA Germania
Grâu 390 411 513 359
Orz 470 382 534 330
Ovăz 391 431 597 401
Mazăre 306 - 747 292
Porumb 178 239 368 -

Valorile coeficientului de transpiraţie nu sunt constante. Astfel acesta are valori mai mici când plantele
sunt mai tinere, creşte odată cu creşterea intensităţii vântului, a temperaturii, cu scăderea umidităţii aerului şi
a solului şi are valori mai mici când solul este aprovizionat echilibrat cu substanţe nutritive şi apă
(Kiesselbach, citat de Ir. Staicu - 1965). Un vânt slab măreşte transpiraţa de 2-3 ori, în timp ce un vânt
puternic de 20 de ori comparativ cu vremea liniştită. Nu putem vorbi de o cifră exactă a acestui coeficient de
transpiraţie. Exprimarea acestuia se face printr-un interval (Tabelul 2.9.).

Tabelul 2.9.
Valorile coeficientului de transpiraţie la principalele culturi
(după A.A. Cercasov - 1954)

21
 Planta Coeficient de transpiraţie Planta Coeficient de transpiraţie
Grâu 271 - 693 Mazăre 563 - 747
Orz 404 - 664 In 400 - 942
Sorg 239 - 303 Floarea soarelui 490 - 577
Porumb 239 - 495 Cartof 285 - 575
Ovăz 423 - 876 Sfeclă de zahăr 304 - 377
Orez 395 - 811 Lucernă 568 - 1068

Limitele coeficientului de transpiraţie au următoarea explicaţie: cu cât umiditatea relativă a aerului

este mai ,mică, cu atât coeficientul de transpiraţie este mai mare. Aceeaşi plantă, pe acelaşi sol transpiră într-o
vară secetoasă de 2-2,5 ori mai multă apă decât într-o vară umedă. În regiunile umede şi răcoroase
coeficientul de transpiraţie este mult mai redus decât în regiunile mai secetoase şi călduroase. Vânturile
frecvente şi puternice, precum şi temperatura ridicată usucă aerul şi contribuie la creşterea coeficientului de
transpiraţie. Pe un sol bogat în substanţe nutritive asimilabile coeficientul de transpiraţie este mai mic.
Măsurile agrotehnice care contribuie la îmbunătăţirea asigurării solului cu substanţe asimilabile aduc o
economisire a consumului de apă de către plante. După N.D. Prianişnikov (1958) coeficientul de transpiraţie
determinat la ovăz a fost diferenţiat în raport cu cantitatea de apă transpirată pe un sol îngrăşat şi unul
neîngrăşat (Tabelul 2.10.)

Tabelul 2.10.
Variaţia coeficientului de transpiraţie în raport cu conţinutul solului în apă pe un sol îngrăşat şi unul
neîngrăşat la cultura de ovăz
(N.D. Prianişnikov - 1958)
Variantele Umiditatea solului în % din cantitatea maximă pentru apă
40 60 80
Sol neîngrăşat 402 483 505
Sol îngrăşat 334 372 409

Odată cu creşterea umidităţii solului, creşte şi coeficientul de transpiraţie, atât pe solul neîngrăşat cât
şi pe cel îngrăşat. Micşorarea umidităţii solului însă scade coeficientul de transpiraţie până la o anumită limită.
C. Pintilie (1995) arată că pentru formarea a 3 grame de substanţă uscată, planta consumă 1000 g de
apă din care numai 1,5 g intră în constituţia celor 3 g, restul se pierd în atmosferă prin transpiraţie. Cantitatea
de apă folosită în timpul perioadei de vegetaţie nu este aceeaşi pentru plante, aceasta este specifică fiecărei
plante în parte. Pentru germinarea seminţelor plantele au nevoie de cantităţi mari de apă, în medie de la 40%
până la 150% faţă de greutatea seminţelor. Dacă în această fază apa nu se găseşte în cantitate suficientă
seminţele nu germinează. După răsărire, plantele având un sistem circulator puţin dezvoltat necesită o
umiditate ridicată a solului. În condiţii de secetă ritmul de creştere al plantelor este încetinit, iar pieirea
acestora este inevitabilă. Pe măsură ce plantele cresc nevoia şi consumul de apă cresc, deoarece acestea
solicită cantităţi tot mai mari de hrană. Un consum mai mic de apă este cerut de exemplu de legume în
perioada coacerii fructelor. Legumele vegetează normal când apa din sol este în proporţie de 70-80% din
capacitatea totală a acestuia pentru apă. Cerinţele diferitelor specii, soiuri sau hibrizi de plante faţă de apă
sunt diferite. Din punct de vedere al adaptării plantelor faţă de factorul apă acestea se împart în:
- xerofite - plante adaptate să trăiască şi să vegeteze în condiţii de secetă excesivă (cactuşi);
- mezofite - plante adaptate să crească în condiţii moderate de consum de apă. Din această grupă fac
parte majoritatea plantelor de cultură;
- hidrofite - plante adaptate să crească în condiţii de umiditate excesivă (orezul).
Plantele au nevoie de apă pe toată durata perioadei de vegetaţie. Sunt însă unele faze (perioade) din
viaţa plantei în care nevoia de apă este foarte mare. Lipsa apei sau insuficienţa ei în aceste perioade (faze),
chiar dacă ulterior aprovizionarea cu apă va fi corespunzătoare, are efecte negative asupra producţiei
plantelor. Acestea se numesc faze critice pentru apă ale plantelor. Exemple de astfel de faze (perioade) avem:
- înfrăţirea, formarea organelor florale şi înspicarea la cultura grâului;
- formarea organelor florale, înfloritul, fecundatul şi faza de umplere a boabelor la cultura de porumb;
- nevoie permanentă de apă pentru cultura sfeclei de zahăr (este planta de cultură care se găseşte
permanent în fază critică pentru apă) etc.

22
 Cunoaşterea cu exactitate a fazelor critice pentru apă ale plantelor serveşte la întocmirea şi realizarea
programului de irigaţii al culturilor, pentru aplicarea acestora când plantele au cea mai mare nevoie de apă.
Plantele se comportă diferit şi faţă de secetă; unele sunt rezistente la secetă (sorgul, meiul, dughia, năutul,
iarba de Sudan, lintea, pepenele verde, viţa de vie etc.), altele au faţă de secetă o rezistenţă medie (grâul,
orzul, porumbul, floarea soarelui, bumbacul, ricinul, ghizdeiul, lucerna etc.). Sunt sensibile la secetă: orezul,
ovăzul, fasolea, soia, rapiţa, sfecla de zahăr etc.
La plantele de cultură nevoia de apă pe perioada de vegetaţie este diferenţiată. Pentru graminee sunt
necesare cantităţi moderate de apă în stratul superficial de sol pentru germinaţie, deoarece boabele acestora
absorb apa între 50-120% din greutatea bobului (Tabelul 2.11.).
Tabelul 2.11.
Cantitatea de apă absorbită de seminţele diferitelor plante de cultură
în perioada de germinaţie (C. Pintilie -1985)
Specia Cantitatea de apă absorbită (%) din greutatea seminţelor
Grâu 45,4
Orz 48,2
Porumb 44,0
Mazăre 106,8
In 100,0
Mei 25,0
Sfeclă de zahăr 120,3
Trifoi 117,5
Lucernă 56,3

După germinare cerinţele plantelor pentru apă cresc deoarece, în timpul creşterii, planta elimină
cantităţi mari de apă. După cum s-a văzut, în cursul dezvoltării lor, plantele au o rezistenţă diferită faţă de
secetă şi nevoia de apă fiind diferită. Cea mai mică rezistenţă la secetă o au plantele în fazele critice.

2.5.1. Formele de apă din sol

În sol, apa se prezintă sub mai multe forme şi este reţinută în mod diferit:
Apa în stare de vapori Se găseşte în aerul solului şi provine din evaporarea apei lichide din sol
sau din atmosfera învecinată acestuia. Sub formă de vapori apa nu poate fi utilizată de către plante.
Deplasarea vaporilor de apă în sol este determinată în mare parte de temperatura acestuia. Vaporii de apă care
se găsesc în aerul cald de deasupra solului pătrund în solul mai rece şi se condensează, formând apa lichidă. În
timpul nopţilor reci de vară, vaporii de apă se deplasează din profunzime, din straturile mai calde de sol spre
suprafaţă unde se condensează datorită straturilor mai reci. Acest fenomen este cunoscut sub numele de roua
internă.
Apa legată fizic Este apa reţinută molecular la suprafaţa particulelor de sol datorită energiei libere de
suprafaţă. Din această categorie fac parte apa de higroscopicitate (puternic legată) şi apa peliculară.
Apa de higroscopicitate este reţinută la suprafaţa particulelor de sol cu o forţă echivalentă cu o
presiune de 10.000 atm. la nivelul primului strat ce înconjoară particulele de sol, iar la stratul exterior cu o
forţă echivalentă a 50 atm. Puterea de absorbţie a rădăcinilor plantelor este cuprinsă între 15-20 atm., deci
apa de higroscopicitate nu este accesibilă plantelor. În câmp aceasta se pierde în mare parte într-o perioadă
îndelungată de secetă. În mod practic întreaga cantitate de apă a solului
poate fi eliberată prin uscarea acestuia în etuvă la 1050C. Higroscopicitatea este deci însuşirea solului de a
reţine pe suprafaţa particulelor sale apă provenită din vapori. În medie această apă este reţinută cu o forţă de
peste 10.000 atm. Cantitatea de apă adsorbită depinde de suprafaţa particulelor de sol (textură) şi de
umiditatea relativă a aerului (Fig. 2.4.).

23
 Fig. 2.4 Absorbtia vaporilor de apa pe suprafata particulelor de sol in functie de marimea acestora si
de umiditatea relative a aerului (dupa Kovda): a. < .0002 mm; b. 0.002-0.006 mm; c. 0.006-0.02 mm;
d. >0.02 mm

Cele mai mici valori sunt la solurile cu textură fină care cresc odată cu creşterea umidităţii relative a aerului.
Cea mai mare cantitate de apă pe care o poate reţine higroscopic un sol se realizează la umiditatea relativă a
aerului de 100%. Aceasta se mai numeşte apă higroscopică maximă sau coeficient de higroscopicitate. Deci,
un sol uscat în etuvă la 105 0 C introdus într-o atmosferă saturată cu vapori de apă la temperatura de 25 0C în
prezenţa unei soluţii de acid sulfuric 10% absoarbe apă până la valoarea coeficientului de higroscopicitate.
Acest coeficient depinde de textura solului; cu cât se micşorează mărimea particulelor de sol, cu atât creşte
suprafaţa lor de reţinere totală şi deci, creşte cantitatea de apă reţinută higroscopic (Tabelul 2.12.).

Tabelul 2.12.
Variaţia coeficientului de higroscopicitate în funcţie
de mărimea particulelor de sol

Dimensiunea Coef. de Dimensiunea Coef. de

particulelor (mm) higroscopicitate (%) particulelor (mm) higroscopicitate (%)
0,01 - 0,005 0,4 0,003 - 0,002 1,9
0,005 - 0,004 1,1 0,002 - 0,001 5,1
0,004 - 0,003 1,5 0,001 - 0,0005 25,4

Grosimea peliculei de apă higroscopică este foarte subţire de 0,0000025 mm.

Apa peliculară este mai slab reţinută în jurul particulelor de sol cu valori cuprinse între 50 - 0,5 atm.
Koliasev (1957) consideră că grosimea stratului de apă peliculară este de 200-300 rânduri de molecule.
Reţinerea apei peliculare are loc cu o forţă ce variază între circa 50 atm. spre interior în vecinătatea apei de
higroscopicitate şi 0,5 atm. la exterior către apa liberă. Partea externă care se află la o presiune atmosferică
mai mică poate fi absorbită încet şi greu de rădăcinile plantelor. Apa peliculară se mişcă lent în sol, dar
participă la procesele de solubilizare a sărurilor şi poate fi parţial utilizată de către plante (până la 15-25 atm.)
în funcţie de coeficientul de ofilire al speciei.
Apa liberă reprezintă apa care se află în afara forţelor de adsorbţie ale particulelor de sol. Există sub
două forme: apă capilară şi apă gravitaţională.
Apa capilară are cea mai mare importanţă pentru plante. Aceasta ocupă spaţiile capilare (sub 1 mm
diametru) ale solului şi este reţinută cu o forţă de până la 0,5 atm., se poate deplasa uşor în toate direcţiile de
la zonele mai umede către cele mai uscate. Forţele mişcării capilare sunt date de tensiunea superficială a apei
(apa umectează pereţii capilari formând un menisc concav) numite şi forţe de menisc (Fig.2.5.). Cu cât
capilarele solului sunt mai fine (cu diametrul sub 1 mm), cu atât mişcarea capilară este mai pronunţată,
determinând o ascensiune capilară mai mare.

24
Fig. 2.5 Prezentarea schematic a presiunii negative care se formeaza la meniscurile concave in capilare
(dupa Kovda, 1973)

Apa gravitaţională se poate prezenta fie ca apă de infiltraţie provenită din precipitaţii sau irigaţii, fie
ca apă freatică, provenită din pânza de apă freatică prin ascensiune capilară. Apa din precipitaţii sau irigaţii, în
cazul în care se află în sol peste capacitatea maximă, pătrunde până în stratul impermeabil deasupra căruia se
acumulează peste capacitatea minimă. Dacă apa freatică este la adâncime mare, aceasta nu poate ajunge ca
apă capilar sprijinită la limita inferioară a profilului de sol şi nu poate urca în zona rădăcinilor. Între apa capilar
suspendată din straturile superficiale şi apa freatică, sau franjul capilar rămâne un strat denumit orizontul mort
al secetei care nu poate fi străbătut de apa din stratul acvifer prin capilare. Apa freatică aflată la adâncime mai
mică şi capilar sprijinită poate ajunge la limita inferioară a profilului de sol şi chiar în zona de răspândire a
rădăcinilor pentru o perioadă scurtă de timp. Apa gravitaţională se găseşte în sol în spaţiile necapilare la scurt
timp după precipitaţii abundente sau irigaţii cu norme mari şi se infiltrează pe verticală sub acţiunea forţelor
gravitaţionale. În procesul de pătrundere (infiltrare) în sol a apei din precipitaţii sau irigaţii deosebim două
faze:
- faza de infiltraţie - când solul se saturează cu apă;
- faza de curgere saturată - când solul s-a saturat, iar apa se scurge pe verticală în profunzime datorită
forţelor gravitaţionale.
Curgerea saturată are loc în cazul precipitaţiilor foarte mari sau topirea bruscă a zăpezilor. Capacitatea
solului de a permite să poată fi străbătut de apă poartă denumirea de permeabilitate. Permeabilitatea solului
pentru apă se măsoară prin volumul de apă care trece prin unitatea de suprafaţă de sol în unitatea de timp.
Aceasta are valori diferite pe profilul solului în funcţie de textură, structură, compactitate, porozitate etc.
(Tabelul 2.13.).

Tabelul 2.13.
Aprecierea permeabilităţii solului pentru apă
(după Kacinski - 1970)
Aprecierea Apă infiltrată în primăvară cu nivelul apei în cilindrul constant
de 5 cm şi la temperatura de 10 oC
(cm/h)
Extrem de mare peste 100
Prea mare 100 - 50
Foarte bună 50 - 10

25
 Bună 10 - 7
Suficientă 7-3
Insuficientă sub 3

2.5.2. Sursele de apă

Principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, apa de irigaţie, apa freatică şi apa provenită din
condensarea vaporilor.
Precipitaţiile reprezintă principala sursă de apă. În ţara noastră cad în medie 640 mm precipitaţii
anual, însă repartizarea lor este neuniformă atât pe teritoriul ţării, cât şi de-a lungul anului. În zonele montane
cad peste 1000 mm, iar în sudul ţării (Dobrogea şi Delta Dunării) 250-350 mm anual. Lunile cele mai ploioase
ale anului sunt mai şi iunie, iar cele mai secetoase august şi septembrie. Sezonul cel mai ploios este sfârşitul
primăverii şi începutul verii (mai - iunie), perioadă în care cade 30-40% din totalul precipitaţiilor anuale. În
lunile august-septembrie urmează o perioadă de secetă fără precipitaţii. Perioada de la sfârşitul toamnei şi
sfârşitul iernii (noiembrie-ianuarie) reprezintă perioada precipitaţiilor de iarnă care acoperă 15-20% din totalul
precipitaţiilor dintr-un an. În luna iunie cad în medie aproximativ 40-50 mm pe litoral şi 70-80 mm în
Bărăgan. Lunile februarie, martie şi aprilie sunt într-o secetă relativă, perioadă dominată de vânturi care
accentuează lipsa precipitaţiilor mai ales în zona de stepă (sudul ţării). În zonele agricole din ţară situaţia este
foarte diferenţiată. Spre exemplu, în partea de nord a ţării (zona Sucevei) unde se resimte influenţa climatului
oceanic, ploile sunt mai omogen repartizate pe parcursul anului.
Ploile din timpul verii au caracter torenţial (într-un timp scurt cade o cantitate mare de apă), fapt ce
crează uneori mari probleme în special pe terenurile situate pe pante, unde apa se scurge la suprafaţă
provocând eroziunea acestora. Infiltrarea şi înmagazinarea apei în sol provenită din topirea zăpezilor este
influenţată de starea solului. Dacă solul este îngheţat, o parte din apă se pierde prin scurgere la suprafaţă,
agravând fenomenul de secetă. Seceta reprezintă perioada de timp de cel puţin 10 zile vara şi 14 zile iarna în
care nu cad precipitaţii. Anii secetoşi sunt aceia a căror medie anuală de precipitaţii este cu mult sub media
multianuală a precipitaţiilor, iar repartiţia pe sezoane are cea mai mare pondere în afara perioadei de vegetaţie
a culturilor. Când seceta este persistentă nivelul producţiilor realizate este scăzut şi foarte scăzut. Coeficientul
de valorificare a precipitaţiilor reprezintă cantitatea de recoltă exprimată în kg care se obţine cu 1mm de apă
din precipitaţii în perioada de vegetaţie a culturii respective.
Apa de irigaţie Prin irigare se aprovizionează solul cu apă în perioadele secetoase cu scopul de a
salva culturile de la uscare sau de a obţine producţii suplimentare. Aprovizionarea solului cu apă prin irigare
se face cel mai adesea până la capacitatea capilară a solului. Apa folosită la irigat provine din lacuri, râuri,
bazine de acumulare sau din pânza freatică. Apa de irigat trebuie să fie curată, să nu conţină substanţe chimice
sau săruri minerale peste 2 g/l, să aibă un debit constant şi o calitate superioară.
Apa freatică Este utilă plantelor numai pe solurile cu aport freatic (atunci când se găseşte la mică
adâncime, 2-6 m). În perioadele de secetă prin ascensiune capilară apa urcă în stratul de sol şi poate
aproviziona sistemul radicular al plantelor. Înălţimea de urcare a apei în stratul de sol este direct proporţională
cu textura solului, în timp ce viteza de urcare a apei este invers proporţională (Fig 2.6.). Ca urmare, pe
solurile nisipoase viteza de urcare este mare, dar înălţimea de urcare este mică, iar la solurile argiloase, fără
structură viteza de urcare este foarte mică. În zonele secetoase consumul de apă încurajează ascensiunea
capilară din pânza freatică.

26
 Fig. 2.6 Curbele de variatie a vitezei de infiltrare a apei (dupa Hausenbuiller, 1978): A- media pentru
soluri foarte permeabile; B- media pentru soluri cu permeabilitate minima. Pentru majoritatea
solurilor permeabilitatea se afla intre aceste extreme

Apa provenită din condensarea vaporilor Vaporii de apă pătrund în sol fie din atmosferă, fie se
formează în sol prin evaporarea apei lichide. Apa sub această formă se poate acumula în cantităţi mici însă în
nopţile reci cu diferenţe mari de temperatură între zi şi noapte. Această formă de apă se formează mai ales
toamna şi iarna când straturile profunde ale solului rămân calde iar tensiunea vaporilor creşte, aceştia
îndreptându-se spre suprafaţă dau de straturile reci ale solului şi se condensează. Pe seama acestui principiu
Kauriceva (1989) arată că pe adâncimea de 1 m în perioada de iarnă se acumulează 10-14 mm apă. Apa
provenită din condensarea vaporilor are importanţă redusă ca sursă de apă pentru plante. Este importantă însă
în perioada de secetă.

2.5.3. Accesibilitatea apei pentru plante

În sol conţinutul umidităţii este variabil: nu toată cantitatea de apă este accesibilă plantelor şi este
folosită de acestea. Apa din sol, după cum s-a văzut, se află în permanenţă sub influenţa a diferite forţe, ceea
ce influenţează mult mobilitatea şi accesibilitatea pentru plante. Însuşirile solului în raport cu apa se numesc
însuşiri hidrofizice, iar valorile acestor însuşiri (ca valori constante sau intervale de valori) se numesc indici
hidrofizici. Cunoaşterea acestor indici hidrofizici prezintă importanţă pentru stabilirea multor măsuri
agrotehnice. Aceşti indici hidrofizici sunt : coeficientul de higroscopicitate (CH), coeficientul de ofilire (CO),
capacitatea de câmp pentru apă (CC), capacitatea totală pentru apă (CT) etc.
Coeficientul de higroscopicitate (CH sau Hy) reprezintă cantitatea de apă pe care un sol uscat la 105 0
C, introdus într-o atmosferă saturată cu vapori de apă la temperatura de 25 0 C şi în prezenţa unei soluţii de
acid sulfuric 10 %, sau altfel spus, reprezintă cantitatea de apă pe care un sol uscat o absoarbe în condiţiile
unei umidităţi relative a solului de 100%. Cunoaşterea valorii acestui indicator ne ajută să calculăm
coeficientul de ofilire.
Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă cantitatea de apă pe care o reţine solul atunci când plantele se
ofilesc în mod permanent şi nu-şi mai revin chiar dacă sunt puse într-un mediu saturat cu vapori de apă. La
valorile coeficientului de ofilire apa este reţinută în sol cu forţe mai mari decât cea cu care plantele pot să o
absoarbă prin rădăcini. Forţa cu care rădăcinile de la majoritatea plantelor de cultură pot să absoarbă apa din
sol echivalează cu 15 atm. Valorile coeficientului de ofilire depind de textura solului şi compoziţia acesteia, de
conţinutul de humus şi, foarte puţin de planta cultivată (Tabelul 2.14.).

Tabelul 2.14.
Valorile coeficientului de ofilire în funcţie de textura solului

27
 şi de speciile de plante cultivate
(după Millar - 1965)
Plantele Nisip grosier Nisip fin Nisipo - lutos Lutos Argilo - lutos
Porumb 1,1 3,1 6,4 9,9 15,5
Sorg 0,9 3,6 5,9 10,0 14,1
Grâu 0,9 3,3 6,3 10,3 14,5
Mazăre 1,0 3,3 6,9 12,4 16,6
Tomate 1,1 3,3 6,9 11,7 15,3
Orez 1,0 2,7 5,6 10,1 13,0

Cunoaşterea valorilor coeficientului de ofilire este foarte importantă, aceasta reprezentând limita de
jos a cantităţii de apă accesibilă plantelor de cultură.
Capacitatea de câmp pentru apă (CC) reprezintă cantitatea de apă ce poate fi reţinută în mod durabil
de sol în condiţii de câmp după ce acesta a fost saturat cu apă. Acest lucru se poate întâmpla la 2-3 zile după
o ploaie puternică sau după o irigare bună. După ce excesul se infiltrează, iar în sol rămâne doar apa din
spaţiile capilare cu diametrul mai mic de 1 mm (Fig. 2.7.). Valoarea capacităţii de câmp este deosebit de
importantă de a fi cunoscută deoarece reprezintă limita superioară a zonei de accesibilitate a apei pentru
plante. Peste această limită apa nu mai poate fi accesibilă pentru plante deoarece aceasta nu poate fi reţinută
de sol (se infiltrează). Peste această limită solul este suprasaturat cu apă (apa bălteşte), iar plantele duc lipsă
de aer. Valoarea acestui indicator hidrofizic se foloseşte la calcului normelor de udare în irigaţii.

Fig. 2.7 Realizarea capacitatii de camp pentru apa

Capacitatea totală pentru apă reprezintă apa care se găseşte în sol când toţi porii (capilari şi
necapilari) sunt plini cu apă. În această stare solul conţine toate formele de apă, iar aerul este lipsă total.
Această valoare poate fi atinsă în orizonturile cu apă freatică.
Intervalul umidităţii accesibile al solului (I.U.A.) reprezintă intervalul cuprins între coeficientul de
ofilire şi capacitatea de câmp pentru apă al solului:
I.U.A. = CC - CO
Când umiditatea din sol scade sub CO plantele suferă din lipsă de apă; iar când valoarea este peste
capacitatea de câmp pentru apă a solului, plantele suferă din lipsă de oxigen (aer). Valorile acestui interval
sunt variabile în funcţie de textura solului (Fig. 2.8., după Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996). Determinarea
umidităţii solului la un moment dat se numeşte umiditate actuală sau provizia momentană de apă a solului.
Umiditatea solului se exprimă în: în procente faţă de greutatea solului uscat la 105 oC sau în procente faţă de
volumul porilor etc.

28
 Fig. 2.8 Variatia capacitatii de camp pentru apa, a coeficientului de ofilire si a cantitatii de apa
accesibila, pe adancimea de 0-30 cm, la soluri cu texture diferite

2.5.4. Consumul şi pierderea apei din sol

Consumul apei reprezintă folosirea apei de către plante. Din totalul apei accesibile plantei doar 0,1-
1,5% intră în alcătuirea celulelor, restul este eliminat în atmosferă prin procesul de transpiraţie. Acest consum
este productiv când apa este consumată de plantele de cultură şi este neproductiv când este consumată de
buruieni. Aprovizionarea plantelor cu apă depinde de posibilitatea plantelor de a lua apa reţinută în capilarele
din straturile adânci sau superficiale ale solului (Fig. 2.9.).
Pierderile de apă din sol se realizează prin: evaporare la suprafaţa solului, infiltraţie, scurgere la
suprafaţa solului, spulberarea zăpezii etc.

Fig. 2.9 Modul cum sfecla de zahar extrage apa din sol pe o durata de 4 saptamani dupa udare. Liniile
orizontale arata apa extrasa din fiecare strat de sol timp de o saptamana (reprezentare schematic dupa
Hausenbuiller, 1978)

Evaporarea reprezintă transformarea apei lichide în vapori. Este principala cale de pierdere a apei
din sol şi poate ajunge până la 30-50% din totalul precipitaţiilor căzute. Este influenţată de condiţiile
meteorologice (în special temperatura), însuşirile solului, expoziţia terenului etc. Condiţiile meteorologice
29
influenţează prin starea higrometrică (sau deficitul de saturaţie între sol şi atmosferă) şi vânturile din zona
respectivă. Vânturile îndepărtează aerul saturat cu vapori de la suprafaţă şi aduc aer nesaturat, participând
astfel la intensificarea fenomenului de evaporare. Pe vreme cu vânt evaporarea este de 10 ori mai mare decât
pe vreme calmă. Pantele (expoziţia solului) cu expoziţie sudică sunt mai însorite şi se încălzesc mai repede,
deci se pierde mai repede apa decât în cazul solurilor cu expoziţie nordică.
Infiltrarea apei este dependentă de porozitatea solului şi de adâncimea la care se găseşte apa freatică.
Acest fenomen este mai pronunţat pe solurile nisipoase foarte permeabile pentru apă şi care nu reţin apa.
Scurgerea apei la suprafaţa solului este foarte accentuată pe terenurile în pantă. Pe aceste terenuri
apa din precipitaţii sau provenită din topirea zăpezilor nu are timp să se infiltreze, ci se scurge pe suprafaţa
pantelor provocând eroziunea. În ţara noastră peste 60% din terenurile agricole sunt situate pe pante cu
diferite înclinaţii şi au diferite grade de eroziune.
Spulberarea zăpezii de către vânt are loc pe suprafeţe mari, mai ales în zonele de câmpie din sudul
ţării. Zăpada este îndepărtată, micşorând astfel sursa de aprovizionare a solului cu apă. Acest fenomen poate
fi limitat ca efect prin instalarea în calea vântului de parazăpezi sau prin plantarea de perdele de protecţie.

2.5.5. Măsuri agrotehnice de dirijare a regimului de apă al solului

Insuficienţa apei din sol, pe lângă ofilirea temporară, are influenţă atât asupra cantităţii cât şi a calităţii
recoltei. Pe lângă apa din sol plantele de cultură au nevoie şi de un anumit grad de umiditate în atmosferă.
Legumele de exemplu, vegetează în condiţii bune când umiditatea relativă a aerului este cuprinsă între 70-
80%, iar umiditatea din sol se găseşte în intervalul capacităţii de câmp. Prin măsuri agrotehnice putem
influenţa regimul de apă al solului pentru a satisface cerinţele plantelor, astfel:
- creşterea porozităţii Un sol poate să înmagazineze mai multă apă. Acest lucru se poate realiza prin
toate lucrările solului (arat, afânat adânc, grăpat etc.);
- aplicarea îngrăşămintelor organice, amendamentelor şi cultivarea de ierburi perene cu scopul de a
ameliora structura solului şi de a mări porozitatea şi permeabilitatea;
- stoparea evaporării apei din sol se realizează prin nivelarea solului primăvara cât mai devreme, prin
distrugerea crustei cu ajutorul grapei, prin mulcirea solului cu diferite materiale (organice sau de altă natură),
praşile manuale şi mecanice, dezmiriştit etc.;
- distrugerea buruienilor ca plante concurente plantelor de cultură pentru apa din sol;
- respectarea tehnologiei de cultură prin stabilirea unei rotaţii raţionale, densitate optimă etc.;
- cultivarea de specii, soiuri şi hibrizi mai rezistente la secetă;
- amplasarea de perdele forestiere de protecţie pentru a reduce viteza vânturilor şi, ca urmare, să
diminueze procesul de evapo-transpiraţie;
- eliminarea excesului de umiditate prin lucrări de afânare adâncă, desecare, drenaj etc.
Pentru conservarea apei în sol pe lângă lucrarea de bază - arătura vara şi primăvara - sunt necesare şi
lucrările superficiale executate cu grapa, cultivatorul sau alte mijloace mecanice sau manuale. Pentru
acumularea, păstrarea şi utilizarea cât mai raţională a apei din precipitaţii solul trebuie să fie menţinut afânat şi
curat de buruieni, cultivat cu plante etc.
Pentru păstrarea apei în sol şi pentru a pune în contact seminţele plantelor de cultură cu apa şi solul
după semănat se execută tăvălugirea. În solul tăvălugit şi grăpat apa se păstrează mai bine datorită stratului
tasat gros de 5-6 cm.
Cultivatorii de legume, de exemplu, au la dispoziţie suficiente măsuri pentru a asigura un regim de apă
corespunzător:
- alegerea de soiuri şi hibrizi rezistente la secetă sau cu pretenţii mai mici la umiditate;
- călirea răsadurilor sau obişnuirea plantelor încă din primele faze de creştere cu condiţiile de
uscăciune;
- obţinerea de material de plantat viguros (răsad) cu un sistem radicular puternic dezvoltat prin
repicarea răsadului, plantarea mai adâncă a răsădului (conopidă, varză); plantarea culcat-îngenunchiată
(tomate), bilonarea şi muşuroirea plantelor etc.;
- realizarea lucrărilor de îngrijire în timpul optim (prăşit, plivit, distrugerea crustei, grăpat etc.) care
contribuie la menţinerea apei din sol;
- mulcirea solului (paie tocate, gunoi de grajd semifermentat, frunze, folii de plastic etc.) care opreşte
pierderea apei din sol prin evaporare;
- realizarea de irigaţii;

30
 - cultivarea legumelor în culise etc.
Dirijarea regimului de apă al solului trebuie să se efectueze ţinând cont de particularităţile biologice
ale plantelor, de cantitatea şi repartiţia precipitaţiilor căzute în zona respectivă, de natura solului, panta
terenului etc.
Plantele sunt sensibile şi la o cantitate prea mare de apă la suprafaţa solului (băltire). Excesul de apă
menţinut mai mult de 2-3 zile provoacă îngălbenirea frunzelor şi, uneori, moartea plantelor de cultură datorită
lipsei totale a aerului din sol. Excesul de apă provoacă scăderea rezistenţei plantelor la boli, crăparea
rădăcinilor şi a fructelor, putrezirea rădăcinilor etc. Eliminarea efectelor acestui fenomen se realizează prin
lucrări de desecare, drenare, şanţuri de scurgere.

2.6. Substanţele nutritive ca factor de vegetaţie

Hrana plantelor este formată din elemente chimice numite nutritive care sunt absorbite sub formă de
ioni, cationi sau combinaţii ale acestora. Din cele 40-60 elemente care se găsesc în ţesuturile plantelor, s-a
stabilit că 16 dintre ele sunt elemente esenţiale în nutriţia plantelor. Dintre acestea trei sunt preluate din aer şi
apă (carbon, oxigen şi hidrogen) şi reprezintă 90% din greutatea uscată a plantelor, iar restul de elemente sunt
preluate din sol. Substanţa vegetală prezintă în compoziţie C, H, O şi N. După ardere, în cenuşă rămân un
număr însemnat de elemente: K, Ca, Mg, Na, P, S, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Al, Si, Cd, B şi altele. Acestea
alcătuiesc partea minerală a substanţei vegetale a cărei mărime este diferită după specia cultivată şi diferitele
organe. Unele dintre aceste elemente sunt indispensabile vieţii plantelor, altele sunt numai utile, iar multe
dintre ele ajung întâmplător în organismul vegetal, fără a avea un rol evident. Solul ca mediu de viaţă pentru
creşterea sistemului radicular reprezintă şi principala sursă de elemente nutritive pentru plante. Aceste
elemente sunt necesare în primul rând în procesul de fotosinteză. Carbonul şi oxigenul folosite în fotosinteză
sunt preluate din dioxidul de carbon atmosferic, iar hidrogenul din apă. Oxigenul este necesar în procesul de
respiraţie, proces care se desfăşoară în toate organele plantei, inclusiv în rădăcină.
Dintre elementele indispensabile pe care plantele şi le procură din sol prin absorbţie radiculară în
cantităţi mai mari sunt azotul, fosforul, potasiul, calciul şi magneziul. Primele trei elemente se pot găsi în
cantităţi insuficiente sub forme uşor asimilabile plantelor chiar în solurile normale, ceea ce impune realizarea
de măsuri de completare a necesarului plantelor prin fertilizare cu îngrăşăminte chimice. Tot mai des este
nevoie să se recurgă la fertilizarea cu microelemente, de exemplu B, Mn, Mo, Cu, Zn etc. Plantele de cultură
utilizează pentru hrana lor un complex de elemente chimice care în interiorul organismului se combină în
diferite proporţii şi contribuie astfel la creşterea şi dezvoltarea, la sporirea masei vegetative a palntelor, în final
la realizarea recoltei. Elementele nutritive din sol se află sub formă de compuşi minerali sau în diferite
combinaţii organice, dar pentru a putea fi absorbite de plante ele trebuie să se găsească în forme uşor
accesibile. Unele elemente nutritive sunt necesare plantelor în cantităţi mai mari şi se numesc macroelemente
(N, P, K, Ca, Mg, S), iar altele sunt necesare plantelor în cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (Mn,
Cu, Zn, Mo, B, Cl, Fe, Si etc.). Cantitatea de elemente nutritive puse la dispoziţia plantelor este determinată
de volumul edafic util al solului, conţinutul în humus, textura, structura şi componentele chimice ale solului,
îndeosebi de gradul de saturaţie în baze şi reacţia solului (P.Guş, D.D. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, A.
Lăzureanu - 1998). În ceea ce priveşte rolul fiziologic al elementelor chimice, acestea sunt egale, dar în caz de
restricţie există o anumită ierarhizare a importanţei acestor elemente în viaţa plantelor. Elementul conducător
al proceselor de creştere este azotul (N) ca fiind component al substanţelor proteice, iar fără proteine viaţa nu
este posibilă. Fosforul urmează imediat ca importanţă, făcând parte din acizii nucleici componente ale
nucleului (D.Davidescu, V. Davidescu - 1992, Ghe. Budoi - 2000).
Azotul este folosit de plante în cantităţi mari, el determină creşterea şi dezvoltarea plantelor. Ajută la
sporirea masei vegetative a plantelor şi ia parte la sinteza unor compuşi organici ca albumina, clorofila,
alcaloizii, vitaminele, intră în compoziţia protoplasmei şi acizilor nucleici şi este elementul constitutiv al
proteinelor. Este prezent în toate organele plantelor, mai ales în fructe şi seminţe. Nu există substanţă vie fără
azot. Este elementul esenţial pentru viaţa plantelor. Este absorbit de plante sub formă nitrică (anioni NO3) şi
sub formă amoniacală (cationi NH4). Se găseşte în plante în condiţii normale sub formă organică. Azotul
trebuie să fie disponibil plantelor tot timpul şi în cantităţi moderate. Excesul de azot se pierde prin levigare
(migrare spre straturile profunde ale solului, în pânza de apă freatică) mai ales forma de azot nitric. În condiţii
de exces de azot plantele cresc puternic, “luxuriant”. Excesul de azot are efecte nefavorabile care se manifestă
prin scăderea rezistenţei la cădere a plantelor, creşterea sensibilităţii la boli şi dăunători, întârzierea coacerii şi

31
a recoltatului. Azotul din sol devine accesibil pentru plante prin mineralizarea materiei organice de către
microorganisme. În sol în proporţie de 99% predomină formele organice ale azotului care se găsesc în resturi
organice nedescompuse, acizi humici, forme intermediare de descompunere a substanţelor organice cu azot
etc. Din totalul formelor minerale (azotaţi, azotiţi, amoniac) şi organice , cantitatea de azot asimilabilă este de
circa 1-5 %. Azotul, aflându-se în cae mai mare parte în substanţa organice, şi în special în humus, odată cu
evidenţierea conţinutului solului în humus se evidenţiază în foarte mare măsură şi conţinutul său în azot total.
Azotul este uşor levigabil şi nu se poate acumula în plantă pentru a fi utilizat în fazele critice (faze când
plantele au nevoie urgentă de acest element), de aceea acesta trebuie să fie administrat fracţionat şi cât mai
apropiat de necesarul de consum al plantelor. Cele mai utilizate îngrăşăminte chimice sunt acelea ce conţin
ambele forme de azot: nitric şi amoniacal. Tipic pentru această cerinţă este azotatul de amoniu. Fermierii ştiu
că lipsa sau insuficienţa azotului provoacă tulburări grave: plantele se dezvoltă anevoios, rămân firave, nu
înfrăţesc, frunzele sunt mici şi galbene, cu nervurile colorate în roşu, nu fructifică sau producţia este de slabă
calitate. Când azotul se găseşte în cantităţi suficiente şi sub forme uşor accesibile, plantele se dezvoltă normal
şi realizează producţii mari şi de bună calitate.
Fosforul În plante participă în principal (60-75%) la formarea organelor vegetative, de reproducere
ale plantelor, la formarea fructelor şi seminţelor, în procesele fermentative de sinteză, în formarea clorofilei,
refacerea ţesuturilor, depunerea glucidelor în procesul de creşterea rezistenţei la ger şi de cădere acerealelor.
Fosforul se găseşte în plantă sub formă de compuşi organici şi sub formă de fosfor mineral. Este procurat de
către plante cu precădere din fosfaţi, sub formă de ioni H2PO4 şi HPO, care la scurt timp după pătrunderea în
plantă sunt încluşi în diverşi compuşi organici. Fosforul este componentul principal al acizilor nucleici, al
fosfolipidelor, este componentul esenţial care furnizează energia necesară în numeroase procese metabolice în
fenomenul fosforilării (formarea de ADP şi ATP). Fosforul se acumulează în organele de reproducere, având
un rol deosebit la plantele de la care se consumă fructele (legume, fructe, viţă de vie) sau la cele care se
cultivă pentru producerea de sămânţă. Fosforul stimulează înfrăţirea la cereale, favorizează lignificarea
ţesuturilor mecanice şi sporeşte rezistenţa la cădere. În cantităţi suficiente sporeşte energia germinativă a
seminţelor, îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie şi stimulează fructificarea la pomi. Insuficienţa fosforului
determină formarea de rădăcini scurte şi neramificate, de frunze mici şi puţine, piticirea plantelor, întârzierea
maturităţii şi în final scăderea producţiilor. Fosforul din sol participă la dezvoltarea microorganismelor
fixatoare de azot din sol. Sunt bacterii ca Azotobacter chroococcum foarte sensibile la fosfor care sunt
folosite ca etalon pentru determinarea conţinutului în fosfor al solului (Ir. Staicu - 1969, Ghe. Budoi şi A.
Penescu -1996).
Potasiul. Participă în primul rând la sinteza şi transportul glucidelor, influenţează acumularea
grăsimilor şi a altor substanţe. Potasiul uşurează migrarea şi acumularea hidraţilor de carbon (glucide) către
anumite organe ale plantei (ex. nodul de înfrăţire al cerealelor toamna). Este foarte important pentru plantele
care acumulează cantităţi mari de amidon în tuberculi (cartofi), zahăr în rădăcini (sfecla de zahăr), sau grăsimi
în sămânţă (floarea soarelui şi soia). Se găseşte în cantitate foarte mare în plante. În cenuşa multor plante
proporţia potasiului este mai mare decât a celorlalte elemente chimice. Potasiul are importanţă deosebită în
creşterea, înflorirea şi fructificarea plantelor. În sol se găseşte aproape exclusiv în compuşii minerali.
Aprovizionarea corectă a plantelor cu potasiu determină o bună dezvoltare a plantei, rezistenţă la temperaturi
scăzute, rezistenţă la cădere, agenţi patogeni şi dăunători. Micşorează transpiraţia şi asigură o bună calitate a
produselor. Menţine turgescenţa celulelor, mărind rezistenţa la secetă.
Calciul. Se găseşte în cantităţi mari în plante, ocupând locul al doilea după potasiu. Are rol important
în creşterea ţesuturilor tinere ale plantelor şi la neutralizarea acizilor ce se formează în diferite procese ce au
loc în plantă. Când este în deficit, plantele se dezvoltă slab, rămân subţiri, formează rădăcini scurte, iar
vârfurile se ofilesc.
Microelementele au roluri diferite, dar importante în desfăşurarea unor procese de oxidoreducere şi
enzimatice din plante (D.Davidescu, V. Davidescu - 1992, Ghe. Budoi - 2000).

2.6.1. Metode agrotehnice de reglare a regimului de nutriţie al plantelor

Pe lângă N, P, K şi Ca (macroelemente) plantele folosesc în hrana lor şi microelemente. Prezenţa în sol

în cantităţi suficiente a macro şi micro elementelor asigură dezvoltarea normală a plantelor, iar insuficienţa sau
lipsa lor provoacă tulburări grave în metabolismul plantelor. Pentru a asigura un regim de nutriţie

32
corespunzător plantelor, este necesar să cunoaştem care este reacţia solului (pH) cea mai indicată pentru
fiecare specie de cultură în parte.
Metodele agrotehnice pentru reglarea regimului de nutriţie al plantelor sunt: folosirea îngrăşămintelor
organice şi minerale, rotaţia culturilor, lucrările solului şi combaterea buruienilor.
a. Folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale Are rolul de a completa şi de a corela necesarul de
elemente nutritive din sol în vederea realizării unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi
calitativ. Fiecare recoltă presupune un anumit consum de substanţe minerale luate din sol. Mărimea
consumului global de elemente nutritive se corelează cu mărimea producţiei, în timp ce structura chimică a
consumului este în funcţie de particularităţile plantelor (Zamfirescu - 1977). În general se poate preciza că cel
mai mare consum specific în elemente nutritive îl au plantele uleioase (floarea soarelui), urmate de
leguminoasele pentru boabe (soia, mazăre, fasole) şi apoi, cu consumuri mai reduse, cerealele, cartoful, sfecla
de zahăr, cânepa şi lucerna. În cultura legumelor problemele au specificitate mai mare, astfel pentru a asigura
un regim de hrană corespunzător plantelor se aleg terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată şi utilizarea
îngrăşămintelor organice şi minerale.
b. Rotaţia culturilor are scopul de a aranja culturile în succesiunea lor pe soleastfel încât fiecare să
beneficieze de o bună plante premergătoare.
c. Lucrările solului favorizează accelerarea proceselor de descompunere a substanţelor organice,
trecerea compuşilor minerali în forme uşor asimilabile, favorizează dezvoltarea sistemului radicular,
încorporarea îngrăşămintelor minerale şi organice şi stimulează activitatea microorganismelor fixatoare de
azot. Cunoaşterea bazelor biologice ale producţiei vegetale şi în conformitate cu cerinţele şi exigenţele
plantelor cultivate faţă de factorii de vegetaţie au fost elaborate tehnologii de cultură care permit punerea în
valoare a potenţialului biologic de producţie al soiurilor şi hibrizilor la toate plantele de cultură. Lucrările
solului reprezintă procese tehnologice cu caracter general în agricultură care se fac cu scopul de a crea mediul
potrivit pentru dezvoltarea plantelor prin afânarea solului, îmbogăţirea în apă, aer, căldură şi substanţe
nutritive, regenerându-i în permanenţă capacitatea de producţie. Lucrările solului sunt specifice fiecărui tip de
sol, plantă şi climat, fiecare lucrare corespunzând la anumite cerinţe. Prin lucrările solului rădăcinile
plantelelor pot explora o suprafaţă mai mare de sol şi, ca atare, îşi măresc suprafaţa de absorbţie a elementelor
nutritive.
d. Combaterea buruienilor Întrucât acestea consumă cantităţi mari de elemente nutritive din sol şi
fac concurenţă plantelor de cultură, buruienile trebuie distruse utilizând toate mijloacele. Pe terenurile irigate
se crează condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni din sol, iar odată cu apa de irigaţie sunt
aduse în teren noi seminţe. Toate la un loc participă la creşterea pericolului îmburuienării.
În natură sunt foarte mulţi factori care influenţează asupra recoltei plantelor de cultură. E. von
Boguslawski (1986) realizează un triunghi al acţiunii factorilor de vegetaţie şi a măsurilor care pot influenţa
aceşti factori, evidenţiind astfel legătura complexă dintre factorii care participă la formarea recoltei - climă,
sol, plantă (Fig. 2.10.).

33
 Fig. 2.10 Triunghiul actiunii factorilor de vegetatie (dupa E. von Boguslawaki si C. Pintilie, 1987

2.7. Factorii biologici

În sol procesele biologice sunt deosebit de vaste şi complexe şi afectează atât materia organică cât şi
cea minerală. Prin activitatea microorganismelor materia organică provenită de la organismele superioare
este transformată prin descompunere în compuşi proprii solului. O parte din microorganisme au capacitatea
de a fixa azotul atmosferic în corpul lor, iar altele pe cale simbiotică. transformarea reziduurilor şi depoluarea
chimică a solului este realizată în foarte mare parte de activitatea biologică din sol. În lipsa
microorganismelor nu ar mai avea loc circuitul materiei în natură.
În cursul de faţă se prezintă sumar numai unele aspecte ce au importanţă în fundamentarea măsurilor
agrotehnice.

Activitatea biologică din sol

În sol se află numeroase şi variate organisme vii. Numărul şi activitatea lor sunt influenţate direct de
condiţiile de hrană, temperatură, umiditate, aeraţie, reacţia solului, sănătatea solului ş.a.
Vieţuitoarele din sol aparţin atât florei cât şi faunei şi sunt grupate:
- microflora: bacterii, actinomicete, ciuperci, alge;
- macroflora: organele subterane ale plantelor;
- microfauna: protozoarele (rhizopode, flagelate, ciliate);
- macrofauna: viermi plaţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide, insecte vertebrate.
Microflora solului desfăşoară cea mai importantă activitate în sol, cu rol în formarea humusului, în
descompunerea substanţelor organice vegetale şi animale moarte din sol până la produsele finale ca CO2,
H2O, H2S, NH3, săruri de Ca, Mg, K, etc. Microorganismele autotrofe, la fel ca plantele verzi participă la
transformarea substanţelor minerale în substanţe organice.
După Clark (citat de Ghe. Budoi -1996) într-un gram de sol din stratul arabil sunt în medie: 1 miliard
de bacterii, 10 milioane de actinomicete, 1 milion de ciuperci şi 100 mii de alge, cu o biomasă totală de 2110
kg/ha.
Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu dimensiuni de ordinul micronilor. Se înmulţesc foarte repede
prin diviziune celulară în aproximativ 20 minute.
După modul de hrănire bacteriile se împart în două grupe:

34
 - bacterii autotrofe care folosesc ca sursă de carbon dioxidul de carbon sau carbonaţii şi azotatul de
amoniac sau alţi compuşi anorganici ai azotatului;
- bacterii heterotrofe care folosesc carbonul din compuşioi organici şi azotul din diferite substanţe
organice, anorganice sau din atmosferă. Aceste bacterii descompun materia organică participând la
humificarea sau mineralizarea ei. Unele dintre acestea sunt fixatoare de azot (Rhixobium sp., Azotobacter
chroococcum).
Actinomicetele sunt organisme unicelulare, dar spre deosebire de bacterii au miceliul ramificat. Ele fac
trecerea de la bacterii la ciuperci. Majoritatea sunt aerobe. Sunt organisme heterotrofe şi desfăşoară o intensă
activitate în descompunerea substanţelor organice şi depoluarea solului. Unele produc substanţe aromatice,
vitamine, pigmenţi, antibiotice, iar altele au efect patogen pentru plantele superioare. Ciupercile sunt
plante talofite unicelulare şi pluricelulare. Corpul ciupercilor sau miceliul este format din filamente simple sau
ramificate, numite hife. Ele sunt organisme heterogene, nu au clorofilă, sunt saprofite (se hrănesc cu materie
organică vegetală sau animală în descompunere), parazite şi simbiotice.
Ciupercile saprofite participă la descompunerea substanţelor organice. O parte din cele parazite sunt
agenţi patogeni ai plantelor.
Ciupercile simbiotice trăiesc pe rădăcinile unor plante (pin, orhidee, unele specii lemnoase din familia
Gramineae, Solonaceae etc.), fenomen numit micoriză prin care planta aprovizionează ciuperca cu glucide, iar
ciuperca aprovizionează planta cu substanţe asimilbile cu azot.
Algele sunt plante microscopice, au clorofilă şi îşi sintetizează materia organică. Se găsesc de regulă la
suprafaţa solului întrucât au nevoie de lumină. Algele contribuie la acumularea de materie organică din sol, la
oxigenarea solului şi favorizează dezvoltarea unor ciuperci.
Macroflora solului reprezentate prin sistemul radicular şi tulpinile subterane ale plantelor. Contribuie
la refacerea materiei organice din sol (humus), la solubilizarea unor compuşi minerali, îmbunătăţeşte drenajul
şi reface structura solului. Rădăcinile plantelor elimină în sol CO2, fermenţi, zaharuri, acizi organici, vitamine
etc. care influenţează în mare măsură activitatea biologică din sol.
Microfauna solului este reprezentată de protozoare. Ele sunt animale unicelulare, microscopice,
trăiesc liber în solul umed sau parazitează metazoatele. Se găsesc în număr mare în stratul superficial de sol
(până la 100.000 indivizi la 1 g sol umed şi fertil).
Se hrănesc cu microflora solului, în special cu bacterii. Unele protozoare distrug şi anumiţi agenţi
patogeni.
Macrofauna solului Metazoarele sunt animale pluricelulare. Contribuie la mineralizarea materiei
organice din sol, amestecarea mecanică a solului, ameliorarea porozităţii şi îmbunătăţirea drenajului intern.
Unele sunt dăunătoare, pătrund în rădăcinile plantelor, hrănindu-se cu sucul celular al plantelor (nematodele)
sau distrugând plantele în întregime (coropişniţa, viermele sârmă, gândacul ghebos, gândacul din Colorado
etc.). Altele sunt folositoare.
Un rol important îl au lumbricidele. Pentru zonele noastre cea mai răspândită este râma comună
(Lumbricus terrestris). Numărul lor variază foarte mult în funcţie de materia organică din sol, temperatura
solului, umiditatea lui etc., ajungând până la 400 hibrizi/m2 cu o biomasă de până la 200 g/m2. Râmele au
activitate sezonieră în stratul superficial de sol primăvara şi toamna şi migrează în profunzime în celelalte
anotimpuri.
Se hrănesc cu materie organică pe care o preiau din sol sau de la suprafaţă împreună cu cantităţi mari
de sol. Anual trec prin corpul râmelor între 300-400 t/ha.
Au mare rol în amestecarea materiei organice din sol, în formarea de complexe argilo-humice hidrosolubile, în
aeraţia şi drenarea solului.

Influenţa plantelor asupra microorganismelor din sol

Între rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol se stabilesc legături complexe atât pe perioada de
vegetaţie cât şi după moartea acestora.
De-a lungul perioadei de vegetaţie, plantele elimină în sol prin sistemul radicular acizi organici,
zaharuri, fermenţi, vitamine, ioni de K, Ca, PO4 etc. ce constituie sursa de hrană şi energie pentru
microorganisme. În imediata apropiere a sistemului radicular (rizosferă) datorită acestor secreţii
microorganismele se înmulţesc foarte mult ajungând la un număr mai mare de câteva sute de ori decât în
edofosferă (sol fără rădăcini). Pentru a limita înmulţirea exagerată a microorganismelor din rizosferă ce ar
putea duce la sufocarea rădăcinilor, planta elimină şi multe fitoncide (uleiuri eterice, aldehide, glucozide etc.)

35
ce au rol de tampon. În anumite situaţii între plantă şi microorganisme se stabilesc relaţii de simbioză şi
micoriză. După moartea plantei sistemul radicular precum şi resturile vegetale reprezintă mediu de creştere şi
înmulţire pentru microorganismele heterotrofe din sol.

Influenţa microorganismelor asupra vieţii plantelor

Sub acţiunea microorganismelor materia organică este descompusă, transformată în humus, iar o altă
parte în produse finale care pot fi din nou asimilate de plante. Microorganismele contribuie la trecerea
compuşilor minerali din forme greu solubile în forme solubile şi accesibile plantelor. Au un mare rol în
aprovizionarea plantelor cu azot, prin fixarea azotului atmosferic şi prin eliberarea azotului din materia
organică în forme uşor asimilabile. Microorganismele autotrofe contribuie la acumularea de materie organică
în sol şi îmbogăţesc aerul din sol în oxigen (algele). Au mare importanţă în menţinerea fertilităţii şi depoluarea
solului. relaţiile între microorganisme şi plantele de cultură sunt deosebit de ample şi sunt bine studiate în
cursul de Microbiologia solului.

2.8. Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie (Legile producţiei agricole)

Între factorii de vegetaţie şi plantele de cultură există o interacţiune complexă şi numai înţelegerea
corectă a acestei legături poate să ducă la elaborarea unor măsuri ştiinţifice de sporirea producţiei (C.Pintilie -
1985).
Justus von Liebig (1803-1873) în cercetările sale asupra elementelor nutritive din sol arată în 1855 că
“elementul care lipseşte în întregime sau nu se află în cantitate suficientă împiedică celelalte substanţe nutritive
să-şi exercite efectul lor sau cel puţin micşorează influenţa lor”.
Numeroase cercetări ce au avut ca scop interacţiunea între factorii de vegetaţie şi relaţiile dintre
aceştia şi plantele de cultură au dus la elaborarea următoarelor legi: minimului, maximului şi optimului.
Legea minimului arată că atunci când un factor de vegetaţie se află în cantitate minimă sau lipseşte,
dezvoltarea plantelor şi deci mărimea recoltelor depind de starea acestuia (H. Hellriegel, 1831-1895).
Legea maximului susţine că atunci când un factor de vegetaţie se află în cantitate prea mare, el
influenţează nefavorabil creşterea plantelor, scade recolta sau produce chiar moartea plantelor (Wolny).
Legea optimului formulată de G. Liebscher arată că cea mai mare recoltă se obţine atunci când
factorul cercetat se află în optim.
Gh. Ionescu-Siseşti în anul 1947 formulează legea proporţiilor armonice în care arată că pentru a
obţine o producţie maximă, factorii de vegetaţie trebuie să fie într-un anumit raport determinat.
Ghe. Budoi şi A Penescu. (1996) prezintă principalele legi ce stau la baza interacţiunilor dintre
producţie şi factorii de vegetaţie cu scopul elaborării complexului de măsuri necesare progresului agriculturii:
Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie, Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie şi
Legea factorului limitativ al producţiei.
Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie. Această lege arată că din punct de vedere
fiziologic (calitativ) toţi factorii de vegetaţie sunt egali şi nu se pot înlocui unul pe altul, de exemplu apa cu
elementele nutritice etc. Din punct de vedere cantitativ ei nu sunt egali (este nevoie de mai multă apă şi de
mai puţine elemente nutritive). Lipsa unui factor de vegetaţie duce la moartea plantei.
Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie. În viaţa plantelor factorii de vegetaţie nu
acţionează izolat, ci în complex. Ei se influenţează unul pe altul în anumite limite (creşterea temperaturii
influenţează consumul de apă, fosforul micşorează nevoile plantelor pentru apă, lumina influenţează absorbţia
de elemente nutritive etc.). Cu cât factorii de vegetaţie sunt în raporturi optime, ei sunt folosiţi mai bine, iar
producţiile sunt mai mari.
Legea factorului limitativ al producţiei. Producţia poate fi maximă atunci când factorii vegetativi
sunt asiguraţi în intervalul optim (conform cu cerinţele plantelor). Practic, acest lucru este foarte greu de
realizat, mai ales în condiţii de producţie unde factorii de vegetaţie depind în mare măsură de condiţiile de
mediu.
Prezenţa unui factor de vegetaţie sub intervalul optim sau peste intervalul optim influenţează negativ
producţia.
Schematic, limitarea producţiei poate fi asociată cu reţinerea lichidului într-un cibăr cu doage inegale
(Fig. 2.11.), fiecare doagă reprezentând un factor de vegetaţie. Doaga cu înălţimea cea mai mică determină

36
nivelul lichidului (nivelul producţiei). Acţionând asupra factorului limitativ (în minim) pentru a-l aduce în
intervalul optim, alt factor rămâne în minim şi limitează producţia.

Fig. 2.11 Reprezentarea schematic a modului cum factorii de vegetatie limiteaza productia dupa (dupa
Dobenek): 1- recolta maxima care poate fi obtinuta daca toti factorii de vegetatie de afla in optim; 2-
recolta ce se realizeaza corespunzator factorului limitative (dupa Gh. Budoi si A. Penescu 1996)

3. FERTILITATEA SOLULUI ŞI METODE

DE AMELIORARE A ACESTEIA

3.1. Generalităţi. Definiţii

Solul reprezintă corpul natural de la suprafaţa uscatului care conţine materie vie şi poate asigura
creşterea plantelor. Atributul fundamental al solului este acela de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a
face posibilă obţinerea de producţii vegetale. Această calitate esenţială se datoreşte faptului că, solul este
un mediu fizic, chimic şi biologic, dinamic, care asigură un ansamblu de condiţii necesare creşterii
vegetaţiei naturale şi cultivate, constituind suport pentru plante, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă
de substanţe nutritive şi apă etc. (Şt. Puiu, 1980).
Tot autorul arată că însuşirea fundamentală a solului poartă denumirea de fertilitate iar prin aceasta se
înţelege capacitatea solurilor de a pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive şi apă (permanent,
simultan şi în cantităţi îndestulătoare) şi de a asigura condiţiile fizice, chimice şi biochimice necesare
creşterii acestora, în contextul satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie.
Această însuşire a solului numită fertilitate a fost definită în decursul dezvoltării ştiinţelor agricole în
diferite forme din care prezentăm doar câteva.
Fertilitatea este însuşirea fundamentală a solului de a pune la dispoziţia plantelor în mod simultan şi
neîntrerupt apa şi substanţele hrănitoare (V.R. Viliams citat de Oprea, 1960).
Gh. Ionescu Siseşti (1947) defineşte fertilitatea ca o sinteză de însuşiri ale solului manifestate prin
productivitatea lui , a transformărilor acumulate, solul posedă însuşirea fundamentală numită fertilitate şi
are astfel capacitatea de a produce recolte vegetale (C. D. Chiriţă, 1953).
Fertilitatea este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor verzi în tot timpul vegetaţiei, în mod
permanent şi simultan, substanţele nutritive şi apa, în cantitate îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de
a asigura condiţiile fizice şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, în ansamblul satisfacerii şi
a celorlalţi factori de vegetaţie. Cu alte cuvinte fertilitatea este proprietatea solului de a asigura
producerea de recolte vegetale (D. Davidescu, 1963).
37
Fertilitatea reprezintă rezultatul interacţiunii vastului complex de factori şi sisteme energetico-substanţiale
care se desfăşoară continuu în masa solului sub acţiunea energetică a soarelui şi a materiei vii (A.
Dorneanu, 1976).
Fertilitatea este însuşirea fundamentală a solului, care rezultă din activitatea vitală a micropopulaţiei,
rădăcinilor plantelor, a enzimelor acumulate şi a proceselor chimice, generatoare de biomasă, humus,
săruri minerale şi substanţe biologice active.
Nivelul fertilităţii este legat de nivelul potenţial al proceselor de bioacumulare şi mineralizare, aceasta
depinzând de programul şi condiţiile evoluţiei subsistemului ecologic şi de influenţele antropice (Gh.
Ştefanic, 1994).
Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a asigura plantele cu factorii de viaţă care se procură din sol
(apă, substanţe nutritive, aer, căldură) sau însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor înţelegând atât acumularea şi aprovizionarea factorilor de vegetaţie care se procură
din sol, cât şi crearea de condiţii pentru ca aceşti factori să fie folosiţi de către plante (Gh. Budoi, 1996).
Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului, formată de-a lungul timpului, prin acumularea progresivă în
roca dezagregată şi alterată (sub acţiunea atmosferei, hidrosferei şi biosferei) a elementelor nutritive în
primul rând al azotului; este o rezultantă a tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-mecanice,
hidrofizice, chimice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de vegetaţie; această însuşire are o
evoluţie dinamică, sub impactul activităţii umane (I. Stancu, 1998).
Din punct de vedere agrotehnic, considerăm că, fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a permite
desfăşurarea unor procese fizice, chimice şi biologice care să conducă la echilibrarea direcţiilor de
transformare, mineralizare (humificare la un nivel ridicat, cu disponibilizarea unor cantităţi de substanţe
nutritive şi apă corespunzătoare satisfacerii nevoilor biologice ale plantelor în aproprierea potenţialului
genetic al acestora (D. Săndoiu, 2000).

3.2. Categorii de fertilitate

Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin dezagregarea şi alterarea rocilor parentale, prin
desfăşurarea multiplelor procese, simple şi complexe, de natură fizică, chimică şi biologică sub acţiunea
factorilor climatici.
Pe măsură ce solul este cultivat, fertilitatea lui se modifică ca urmare a tratamentelor tehnologice.
Fertilitatea naturală este rezultatul acţiunii naturale de formare a solului. Ea diferă atât de la un tip de sol
la altul cât şi în cadrul aceluiaşi tip în funcţie de condiţiile de solificare.
Nivelul fertilităţii naturale este determinat de: roca parentală, textură, materia organică humificată,
componenţi organo-minerali, porozitate, regimul aerohidric, intensitatea proceselor fizico-chimice,
chimice şi biologice din sol ş.a.
Fertilitatea artificială apare în urma intervenţiei omului asupra însuşirilor solului în procesul de
producţie, prin: lucrările solului; aplicarea de îngrăşăminte chimice, organice şi amendamente; irigaţii;
desecări; amenajări antierozionale; aplicarea de pesticide ş.a.
Aplicarea neraţională a unor măsuri tehnologice poate duce la scăderea fertilităţii solului prin diferite
procese nedorite ca: tasare, distrugerea structurii, reducerea conţinutului în humus, sărăturare, poluare
chimică etc.
Potenţialul agroproductiv al solului sau capacitatea de producţie al terenului este o noţiune mult mai
largă ce include atât fertilitatea solului cât şi celelalte componente de producţie : solul, factorii climatici,
relieful etc.
Capacitatea productivă a terenului poate creşte durabil prin ameliorarea continuă a însuşirilor solului şi în
special prin creşterea conţinutului de humus din sol.

38
3.3. Indicatorii fertilităţii solului

Indicatorii fertilităţii solului pot fi încadraţi în trei grupe: agrofizici, agrochimici şi agrobiologici.

3.3.1. Indicatorii agrofizici

Din această categorie amintim: grosimea profilului util de sol, textura, structura şi porozitatea.
Grosimea profilului util de sol este în funcţie de condiţiile de solificare şi variază de la valori de câţiva
centimetri la valori ce pot depăşi 1,5 m. Un profil de sol profund dă posibilitatea ca rădăcinile plantelor să
exploreze un volum mai mare de sol.
Textura solului; alcătuirea granulometrică a solului. Astfel din punct de vedere textural faza solidă a
solului (în afară de materie organică şi săruri) este alcătuită din nisip, praf şi argilă iar în unele situaţii şi
din pietre şi pietriş. Argila reprezintă particule granulometrice cu diametrul mai mic decât 0,002 mm;
praful, particule cuprinse între 0,2 şi 0,002 mm iar nisipul particule cuprinse între 2 şi 0,2 mm.
În funcţie de ponderea acestor fracţiuni granulometrice se clasifică în: soluri nisipoase cu un conţinut de
nisip peste 85 %; soluri lutoase cu un conţinut echilibrat de nisip, praf şi argilă şi soluri argiloase cu
conţinut de peste 55 % argilă.
Textura solului influenţează principalele proprietăţi ale solului: permeabilitatea, porozitatea, regimul
termic, hidric, conţinutul în elemente nutritive, în materie organică etc.
Solurile nisipoase cu permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc repede, au conţinutul redus de
humus şi elemente nutritive, au deci fertilitate scăzută.
Solurile argiloase au permeabilitate mică pentru apă şi aer, reţin mari cantităţi de apă, se încălzesc greu,
sunt compacte, au conţinut mare în elemente nutritive, au deci potenţial ridicat de fertilitate dar de cele
mai multe ori nu este bine valorificat de către plante datorită regimului aerohidric necorespunzător.
Solurile cu textură mijlocie au caracteristici intermediare şi prezintă cele mai bune proprietăţi pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Structura solului; reprezintă proprietatea solului de a forma agregate. În funcţie de forma şi mărimea
agregatelor se cunosc mai multe tipuri de structură. Cele mai bune condiţii de sol sunt asigurate plantelor
de către structura glomerulară şi grăunţoasă iar cele mai proaste sunt date de structura lamelară şi
şistuoasă. Sunt însă şi soluri nestructurate – solurile nisipoase.
Structura solului influenţează porozitatea, elasticitatea, coeziunea, adeziunea, regimul de apă, aer, termic
şi nutritiv, activitatea biologică a solului ş.a.
Principale caracteristică a structurii solului o reprezintă stabilitatea hidrică (rezistenţa la acţiunea apei).
Gh. Budoi (1996) arată că un sol este bine structurat când are peste 55 % agregate hidrostabile cu
diametrul între 0,25-07 mm.
O structurare bună a solurilor are loc în prezenţa atât a humusului cât şi a argilei care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: humusul trebuie să fie alcătuit din acizi huminici iar argila din minerale de
tip montmorillonit beidelitului (care absorb multă apă); argila şi humusul trebuie să aibă adsorbiţi,
îndeosebi, cationi de Ca şi Mg (care pot provoca o coagulare ireversibilă); conţinutul de humus să fie cât
mai mare, iar cel de argilă potrivit (Şt. Puiu şi colab., 1983).
Prin lucrări exagerate aplicate solului, tasarea cu tractoare şi maşini agricole, sărăturarea, descompunerea
humusului ş.a. se ajunge la degradarea structurii lui.
Solurile fără structură au permeabilitate pentru apă redusă, apa bălteşte sau se scurge la suprafaţa solului,
se evaporă foarte repede datorită predominanţei spaţiilor capilare ce se deschid la suprafaţa solului iar la
scurt timp după precipitaţii în sol se simte lipsa apei.
Pentru prevenirea şi refacerea structurii solului se va avea în vedere: să se evite pe cât posibil tasarea
solului, lucrările să se efectueze numai în intervalul optim de umiditate, eliminarea unor elemente din

39
tehnologia de cultură ce duc la prăfuirea solului (lucrarea cu freza, disc ş.a.), cultivarea de plante
amelioratoare a structurii solului (ierburi perene), aplicarea de amendamente, îngrăşăminte organice şi
minerale ş.a.
Porozitatea solului; afânarea solului. Totalitatea porilor din sol formează porozitatea totală şi este
formată din porozitatea capilară (care are diametrul mai mic de 1 mm) şi necapilară (mai mari de 1 mm).
Porozitatea capilară stabileşte capacitatea pentru apă a solului şi depinde ca şi porozitatea totală de
textura şi structura solului.
Porozitatea solului influenţează regimul de apă, aer, termic şi nutritiv al solului precum şi activitatea
biologică.
Condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular sunt atunci când porozitatea totală are
valori cuprinse între 48-58 % din volumul solului iar din aceasta mai mult de jumătate să fie reprezentată
de porozitatea capilară.

3.3.2. Indicatorii agrochimici

Indicatorii agrochimici mai importanţi sunt: capacitatea de adsorbţie cationică, gradul de saturaţie în baze,
capacitatea de adsorbţie anionică, reacţia solului, conţinutul de elemente nutritive din sol.
Capacitatea de adsorbţie cationică numită şi reţinere sau adsorbţie fizico-chimică. Coloizii solului (în
principal argila şi humusul) au proprietatea de a adsorbi (a reţine la suprafaţa lor) cationi (au sarcini
electrice pozitive). Cationii din complexul coloidal pot trece (prin schimb) în soluţia solului şi pot fi
folosiţi de plante. În stare adsorbită (şi deci schimbabilă) se pot găsi cationii: Ca, Mg, K, NH4, Al, Fe, Na,
H, Zn, Cu, Mn etc.
Totalitatea cationilor adsorbiţi în complexul coloidal al solului alcătuieşte capacitatea totală de schimb
cationic şi este cu atât mai mare cu cât solul este mai bogat în humus şi argilă. Se notează cu T şi se
exprimă în m.e. la 100 g sol uscat la 105oC.Pentru solurile din ţara noastră valorile capacităţii totale de
schimb cationic sunt cuprinse între 5 ori peste 100 m.e. la 100 g sol uscat.
Gradul de saturaţie în baze (V %) reprezintă exprimarea procentuală a cationilor bazici (Ca+Mg+K+na)
din complexul coloidal. Cu cât gradul de saturaţie în baze are valori mai mari (apropiate de 100 %) cu atât
solul respectiv are o fertilitate mai ridicată.
Capacitatea de schimb anionică numită şi reţinerea chimică sau chemosorbţie.
Capacitatea de schimb prezintă importanţă în regimul fosforului din sol.
Adsorbţia anionilor fosforici de către coloizii solului poate fi reversibilă sau ireversibilă. Cunoaşterea
condiţiilor de solubilizare sau insolubilizare a fosfaţilor va duce la alegerea formei de îngrăşământ e poate
fi aplicat.
Pe solurile bogate în calciu se recomandă folosirea îngrăşămintelor fosfatice uşor solubile (fosfaţi
monocalcici şi dicalcici), iar pe solurile acide (sărace în calciu) pot fi folosite şi îngrăşăminte pe bază de
fosfat tricalcic.
Reacţia solului (gradul de aciditate sau bazicitate) are o mare influenţă asupra activităţii biologice din sol
şi a unor procese fizice şi chimice.
Se exprimă prin valori pH. Majoritatea plantelor preferă reacţia de la slab acidă până la slab alcalină (pH
între 5,81-8,40). În condiţii în care pH-ul are valori sub 6 activitatea microorganismelor folositoare este
stânjenită. Valorile extreme influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor şi trebuiesc corelate cu
ajutorul amendamentelor.
Cunoaşterea reacţiei ajută de asemenea la stabilirea formei de îngrăşământ chimic ce trebuie aplicat (cu
reacţie acidă sau alcalină).
Conţinutul de elemente nutritive accesibile din sol reprezintă unul din factorii de vegetaţie indispensabili
plantelor. Deficitul poate fi completat prin aplicarea de îngrăşăminte chimice, organice, verzi ş.a.

40
3.3.3. Indicatorii agrobiologici
Indicatorii agrobiologici sunt: substanţa organică (humusul), activitatea biologică şi starea fitosanitară a
solului.
Prin descompunerea materiei organice în sol, o parte este mineralizată. Iar o altă parte este transformată
în humus.
Prin humus se înţelege materia organică înaintat transformată sau aflată în diferite stadii de transformare şi
care are drept componenţi principali acizii humici. Alături de aceştia se mai pot găsi în cantitate mai mare
sau mai mică şi substanţe nespecifice (hidraţi de carbon, proteine, lignine, aminoacizi, fenoli etc.) (Şt.
Puiu, 1980).
Humusul din sol condiţionează fertilitatea solului prin: multitudinea proceselor de descompunere şi
mineralizare a lui ce îmbogăţesc solul în substanţe nutritive accesibile plantelor; capacitatea mare de
adsorbţie; formarea de agregate structurale hidrosolubile; influenţa pe care o are asupra regimului de apă,
aer şi termic al solului; influenţa asupra microorganismelor din sol ş.a.
În funcţie de conţinutul în humus fertilitatea solului poate fi: (după Irina Vintilă şi colab., 1984): <1
% - foarte slabă
1,1-2 % - slabă
2,1 – 4 % - mijlocie
4,1-8 % - ridicată
> 8 % - foarte ridicată
Un rol important în aprecierea fertilităţii solului o are şi starea fitosanitară a solului ce se referă la
frecvenţa buruienilor, agenţilor fitopatogeni, dăunătorilor şi a substanţelor fitotoxice (acumularea în sol de
acizi organici , aldehide, alcooli, compuşi fenolici ş.a.).

3.4. Metode de ameliorare a fertilităţii solului

Metodele de ameliorare a fertilităţii solului se pot grupa în trei categorii: agrofizice, agrochimice şi
agrobiologice.
Metodele agrofizice prin care se influenţează fertilitatea solului sunt: lucrările solului (aratul, afânarea
profundă; vezi cap.4), eliminarea excesului de umiditate, evitarea tasării, toate măsurile de ameliorare a
structurii solului (vezi subcap.3.3.) ş.a.
Metodele agrochimice de ameliorare a fertilităţii solului includ în special aplicarea îngrăşămintelor chimice
şi amendamentelor.
Metodele agrobiologice sunt: aplicarea îngrăşămintelor organice, cultivarea ierburilor perene,
asolamentul, folosirea de biopreparate ş.a.
Prin aceste metode se va urmări: acumularea în sol de materie organică, care va duce la creşterea
conţinutului în humus; stimularea activităţii biologice a solului, îmbogăţirea solului în azot fixat pe cale
simbiotică; păstrarea sănătăţii lui prin organizarea de rotaţii raţionale în scopul combaterii buruienilor,
bolilor; dăunătorilor şi evitarea acumulării de substanţe fitotoxice.
În practica agricolă s-a dovedit că cele mai bune rezultate în ameliorarea fertilităţii solului s-au obţinut
atunci când au fost aplicate concomitent toate metodele.

41
 CURSUL 2

LUCRARILE SOLULUI SI SISTEMELE DE LUCRARI

4.1 Generalităţi, importanţă, clasificare

4.1.1 Generalităţi

Lucrările solului sunt intervenţii sau operaţii mecanice efectuate cu unelte sau maşini pentru a-i
modifica însuşirile, ce se aplică cu scopul de a asigura condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor de
cultură (soil Science of America 1987, citat de Gh. Budoi şi A. Penescu 1996).
Lucrările solului se constituie ca măsură agrotehnică cu efecte deosebit de complexe asupra însuşirilor
fizice, chimice şi biologice ale acestuia. Plantele de cultură, dar şi microorganismele utile trebuie să aibă la
dispoziţie apă, substanţe nutritive, aer şi temperaturi corespunzătoare pentru creştere şi dezvoltare.
Lucrările aplicate solului afectează în mare parte, prin acţiunea lor, însuşirile acestuia şi relaţiile cu
planta de cultură. Natura nu cunoaşte asftel de lucrări; ele sunt invenţii ale omului.
Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiţii de viaţă pentru plantele de cultură. Aceste
condiţii în care agricultura îşi desfăşoară activitatea sunt extrem de variabile de la o zonă la alta (climă
diferită, soluri diferite, buruieni diferite etc.) şi cerinţele plantelor de cultură (soiuri şi hibrizi nou creaţi) sunt
diferite. Astfel obiectivele concrete ale lucrărilor solului sunt diferite:
(a) reglarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice (tasarea sau afânarea) ale solului în conformitate cu
cerinţele fiecărei plante de cultură;
(b) îmbunătăţirea structurii solului pentru a permite rădăcinilor plantelor să valorifice la maximum
rezervele de apă ale solului şi elementele nutritive;
(c) distrugerea buruienilor, a unor agenţi fitopatogeni sau dăunători cu scopul realizării de condiţii optime
dezvoltării plantelor de cultură;

42
 (d) încorporarea erbicidelor îngrăşămintelor şi amendamentelor, a resturilor vegetale, realizarea unui pat
germinativ optim pentru asigurarea densităţilor prin garantarea germinaţiei şi răsăririi.

Lucrările solului reprezintă principala verigă în tehnologia culturilor. Odată cu trecerea timpului, cu
creşterea populaţiei şi a cerinţelor pentru hrană a fost impusă omului cultivarea unor suprafeţe mari cu diferite
culturi. De multe ori această acţiune a devenit dăunătoare numărul mare, uneori chiar exagerat de lucrări care
a dus la înrăutăţirea însuşirilor solului. De aceea scopul fundamental al efectuării lucrărilor solului trebuie să
urmărească:
1) obţinerea de producţii mari curate şi sănătoase;
2) conservarea şi ameliorarea solului fără a dăuna ecosistemelor şi mediului ambiant.

Pentru ca omul să cultive pământul (să semene) a trebuit să apeleze la lucrările solului. La început cu
mijloace rudimentare (din piatră sau din lemn), apoi odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii cu mijloace din ce
în ce mai performante, până la sistemele actuale de maşini diversificate şi perfecţionate.
În SUA plugul de fier cu tracţiune animală este cunoscut din anul 1820, primele tractoare agricole apar în
anul 1892.
În Europa, construcţia masivă de maşini şi tractoare agricole a început după anul 1910, iar primele pluguri
reversibile sunt construite în 1930, la început cu o trupiţă apoi cu mai multe.
În prezent există o gamă foarte largă de maşini agricole care efectuează lucrări ale solului, iar în unele
cazuri această activitate a devenit exagerată. Nu s-a făcut diferenţa dintre uz şi abuz. Implicaţiile negative
asupra solului apar continuu şi se manifestă prin distrugerea structurii, scăderea conţinutului de humus,
tasarea, creşterea ph-ului scăderea conţinutului în elemente nutritive, etc.

4.1.2.Importanţa lucrărilor solului

Lucrările solului reprezintă procese tehnologice cu caracter general în agricultură, care se execută cu
scopul de a crea condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Lucrările solului, ca de altfel
toate lucrările din fluxul tehnologic au ca scop final mărirea producţiei şi implicit a profitului.
Prin afânarea solului, prin creşterea şi respectiv îmbogăţirea solului în apă, aer, căldură, substanţe nutritive,
este regenerată capacitatea de producţie a solului.
Lucrările solului sunt însă specifice fiecărui tip de sol, plantă şi climat fiecare lucrare corespundând
anumitor cerinţe.
Caracteristicile fiziologice ale unor specii, ca şi locul lor în sistemul de cultură, fac să fie deosebit de
sensibile la defectele de pregătire a patului germinativ, care induc pierderi considerabile de randament (scăderi
de producţie). Pentru multe specii minusul de densitate este datorat imposibilităţii de a răsări în condiţii bune
sau de a-şi dezvolta în mod corespunzător sistemul radicular. Lucrările aplicate solului sunt importante pentru
că realizează următoarele activităţi:

1) afânează solul realizând condiţii optime pentru introducerea seminţelor, germinarea lor şi a dezvoltării
sistemului radicular al plantelor;
2) încorporează în sol resturile organice după recoltarea culturilor, a îngrăşămintelor minerale, organice,
verzi şi a amendamentelor, a erbicidelor utilizate, etc.
3) favorizează combaterea buruienilor. Seminţele de buruieni şi organele vegetative de înmulţire sunt
amplasate mai adânc. După germinarea seminţelor, buruienile sunt distruse mecanic (prin prăşit,
grăpat, cultivat sau arat)
4) acţionează asupra combaterii bolilor şi a dăunătorilor ca urmare a plasării resturilor vegetale sub
arătură, unde condiţiile din adâncime sunt nefavorabile pentru unele boli sau dăunători. Sunt
încorporate în profunzime sursele de infecţie (resturi organice sau organe ale patogenilor) este
întrerupt ciclul de dezvoltare la insecte, sunt distruse cuiburile de rozătoare, etc.
5) influenţează pozitiv activitatea microorganismelor aerobe din sol. Influenţa este benefică şi asupra
microorganismelor şi proceselor biochimice. Într-un sol afânat şi bine aerat, activitatea
microorganismelor este mult mai intensă. Acestea folosesc oxigenul pentru oxidarea substanţelor
43
 organice din care îşi procură dioxidul de carbon (CO2) şi energia necesară proceselor metabolice ale
acestora (respiraţie, sinteză, etc.). Descompunerea organică se desfăşoară cu intensitate normală
numai în soluri lucrate şi soluri bine aerate. Intensificarea proceselor chimice ce au loc în sol prezintă
un rol deosebit de important în creşterea conţinutului în elemente nutritive, în elemente uşor accesibile
plantelor (uşor asimilabile).
6) influenţează regimul hidric al solului cu implicaţii directe în acumularea şi reţinerea apei în sol, iar în
cazul excesului de umiditate, îmbunătăţeşte drenajul intern (eliminarea excesului de apă prin infiltrare).
7) solul este mai afânat, ceea ce creează condiţii mai bune de aprovizionare a rădăcinilor cu oxigen, iar
rădăcinile pătrund mai uşor în sol.
8) influenţează pozitiv porozitatea solului şi apare un raport favorabil între porozitatea capilară şi
porozitatea necapilară în favoarea celei capilare;
9) influenţează stabilitatea hidrică a agregatelor de sol
10) influenţează intensitatea şi eficacitatea celorlalte măsuri din tehnologia de cultură (eficacitatea
îngrăşămintelor, a apei de irigat, a erbicidelor, etc.);
11) influenţează eficienţa economică a culturilor, determină profitul, cunoscând următorul fapt: cele mai
mari cheltuieli în tehnologia unei culturi sunt acelea efectuate pentru executarea lucrărilor aplicate
solului (carburanţi, lubrifianţi, uzura agregatelor agricole şi a tractoarelor, retribuţia mecanizatorului,
etc.);
Cu ocazia pregătirii patului germinativ pentru culturile care sunt înfiinţate prin operaţia de semănat direct
în câmp, cultivatorul trebuie să asigure posibilitatea plasării seminţei la adâncimea optimă (conform cerinţelor
tehnologice), cu un cât mai bun contact între sol şi seminţe şi să evite constituirea unor obstacole care ar
putea limita dezvoltarea rădăcinilor (hardpan sau talpa plugului).
Lucrările principale care se execută la sol cu unelte şi maşini agricole sunt: aratul, grăpatul, desfundatul,
cultivaţia, tăvălugitul, modelarea solului, răriţitul, trasarea de brazde sau coame, lucrarea solului cu freza, etc.
După executarea acestor lucrări în sol se petrec o serie de procese tehnologice: afânarea, mărunţirea,
întoarcerea, amestecarea, nivelarea, modelarea, tasarea, etc. Fiecare dintre lucrările solului realizează, fie
toate aceste însuşiri fie câteva dintre acestea în funcţie de necesităţile urmărite:
Afânarea - intensitatea şi frecvenţa acesteia depind de condiţiile de sol, climă şi de plantele de cultură.
Este necesară afânarea periodică a solului datorită tasării (bătătoririi) solului, ca urmare a trecerilor repetate
cu maşinile agricole şi tractoarele, a precipitaţiilor şi a greutăţii proprii solului. Ca urmare a tasării toate
însuşirile fizice, chimice, biologice ale solului sunt deteriorate. Porozitatea de aeraţie este scăzută, solul are un
regim nefavorabil pentru apă, aer, căldură şi nutriţie, rădăcinile pătrund greu în profunzime. Afânarea
mobilizează fertilitatea potenţială a solului, creşte porozitatea de aeraţie şi intensifică procesele
microbiologice aerobe, grăbeşte descompunerea humusului şi eliberarea de substanţe nutritive accesibile
plantelor.
Mărunţirea - este procesul care are loc concomitent cu afânarea solului. Prin mărunţire este reglat
raportul dintre porozitatea capilară şi necapilară. Cercetările au arătat că cele mai favorabile regimuri de aer,
apă şi substanţe nutritive se realizează când în sol spaţiul poros reprezintă 50% din volumul solului şi din
această porozitate totală cca. 50-60% este reprezentată de porozitatea capilară şi 40-50% de porozitatea
necapilară. Dacă la suprafaţa solului se formează crustă, aceasta grăbeşte pierderea apei prin evaporare şi ca
atare trebuie distrusă, printr-un proces de mărunţire. Creşterea numărului de lucrări pe unitatea de suprafaţă
are ca efect prăfuirea solului, distrugerea structurii şi ca urmare formarea crustei.
Întoarcerea - Prin operaţia de întoarcere a unei porţiuni de sol numită brazdă este adus la suprafaţă un
strat de sol bogat în săruri minerale şi acizi necesar dezvoltării plantelor, este îngropat în profunzime stratul
superficial de la suprafaţă, prăfos şi încărcat cu seminţe de buruieni, patogeni, insecte şi resturi vegetale.
Îngropat în profunzime, stratul de sol cu seminţe şi resturi vegetale este supus proceselor de descompunere
anaerobice cu rol în refacerea însuşirilor fizice ale solului. Întoarcerea este favorabilă pe solurile sărăturoase,
unde stratul de la suprafaţă este foarte bogat în săruri şi este adus la suprafaţă un strat de sol cu un conţinut
mai redus în săruri. Prin întoarcere sunt îngropate în profunzime îngrăşămintele verzi, îngrăşămintele organice
şi chimice, amendamentele, etc.
Amestecarea - este procesul prin care se obţine un strat omogen ca fertilitate de sol. Prin amestecare,
îngrăşămintele, amendamentele, erbicidele sunt distribuite uniform pe o anumită adâncime (aleasă de obicei în
funcţie de cerinţele plantelor cultivate). Cu cât procesul de amestecare este mai bine realizat, cu atât efectul
este mai favorabil.

44
 Tasarea - este procesul prin care agregatele de sol se apropie, creşte porozitatea capilară, se creează
un pat germinativ corespunzător, etc.
Formarea de coame şi şanţuri - este procesul care se practică în legumicultură în zonele mai umede şi
reci şi se realizează cu scopul eliminării excesului de apă şi de accelerare a încălzirii solului (apa se scurge de
pe coame şi temperatura creşte astfel pe coame) pentru realizarea la timp a semănatului. Coamele şi brazdele
tasate pe terenurile în pantă pe sensul curbelor de nivel, participă la stoparea scurgerilor şi evitarea eroziunii
solului.
Dacă lucrările solului (în special cositul) se execută mai mulţi ani, în acelaşi sens şi la aceeaşi adâncime, duc la
realizarea unui strat de sol foarte tare bătătorit, nestructurat situat sub adâncimea arăturii, numit hardpan,
care poate avea multe aspecte nefavorabile pentru plante şi anume:

a) în asemenea straturi, rădăcinile trec cu dificultate din stratul mobilizat în stratul compact, dezvoltându-
se lateral, în plan orizontal, până când găsesc o crăpătură naturală în ecranul compactat, prin care
pătrund în adâncime. Suferinţa plantei în asemenea cazuri se evidenţiază prin culoarea galbenă şi
vigoarea foarte scăzută.
b) prin zonele compacte rădăcinile străpung cu greutate asemenea obstacole, iar aeraţia este adeseori
ineficientă, mai ales în primăverile umede.
c) straturile cu numeroase lacune în atare condiţii, excesul de porozitate provoacă proliferarea
radicelelor, dar împiedică un contact satisfăcător între rădăcini şi sol. Sistemul radicular este ineficace,
iar plantele prezintă simptoame de carenţă specifice lipsei de fosfor.

4.1.3 Clasificarea lucrărilor solului

Lucrările solului se clasifică după mai multe criterii:

1. după uneltele sau maşinile cu care se execută: lucrări cu plugul, cu grapa, cu freza, cu combinatorul,
cu cultivatorul, etc.)
2. după frecvenţa executării lor în timp: lucrări ale solului anuale sau curente, lucrări agro-ameliorative
radicale (nivelare, desfundare, terasare, drenare, etc.)
3. după scopul urmărit prin efectuarea lucrării solului: lucrări de bază (arat), de pregătire a patului
germinativ, întreţinere a culturilor, de întreţinere a ogoarelor, etc.;
4. după epoca de executare a lucrărilor solului: lucrări care se execută vara, toamna, primăvara, din
patru în patru ani, etc.
5. după adâncimea la care se execută aceste lucrări: lucrări superficiale, lucrări adânci, foarte adânci, etc.
6. după culturile pentru care se execută: lucrări ale solului, pentru culturile de cereale de toamnă şi de
primăvară, pentru culturile de prăşitoare, pentru plantaţiile de pomi, viţă de vie, legume, etc.
Indiferent de evoluţia metodelor de lucrare a solului, plantele cultivate au nevoie pentru o bună creştere şi
dezvoltare a lor, ca în sol să se realizeze un raport optim între porozitatea capilară şi necapilară şi un regim de
apă-aer şi hrană cât mai favorabil. În satisfacerea acestor cerinţe ale plantelor metodele şi sistemele de lucrare
ale solului au o importanţă hotărâtoare.

4.2 Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor fizice ale solului

Lucrările solului influenţează direct sau indirect toate însuşirile fizice ale acestuia . atât din stratul
lucrat cât şi din cel din imediata apropiere a acestuia.

Structura. În majoritatea cazurilor, lucrările solului determină distrugerea structurii solului. Efectul se
accentuează pe măsură ce intensitatea de mărunţire a solului este mai mare şi devine maxim la lucrarea cu
freza.
Umiditatea solului are un rol deosebit de important pentru momentul execuţiei lucrării. Într-un sol prea uscat
sunt necesare mai multe intervenţii pentru mărunţirea bulgărilor, ce determină prăfuirea unei însemnate părţi
din sol. Când solul este prea umed, tractoarele şi maşinile agricole tasează solul pe adâncime mare, lucrarea
este de proastă calitate rezultând felii umede (“arătură în curele”), bulgări mari şi compacţi, iar mărunţirea
acestora necesită, ca şi în cazul solului cu umiditate foarte redusă, multe intervenţii mecanice. În astfel de
situaţii se formează o structură de formă lamelară, columnară, prismatică, colţuroasă şi ca urmare se
45
îmbunătăţeşte permeabilitatea solului pentru aer şi apă şi se frânează creşterea rădăcinilor. În astfel de situaţii
(de umiditate mare) solul se tasează nu numai pe stratul arabil, ci uneori mai adânc, conducând foarte uşor la
formarea pe fundul brazdei a hardpanului, iar la suprafaţă a crustei. Scopul lucrărilor aplicate solului este şi
acela de a influenţa favorabil structura solului. Prin întoarcerea brazdei se încorporează în sol stratul cu
structura deteriorată (datorită lucrărilor superficiale şi a precipitaţiilor) pentru a se reface în timp şi a se aduce
din profunzime un strat de sol structurat, bogat în elemente nutritive şi care realizează condiţii favorabile
pentru germinarea seminţelor şi creşterea plantelor.
Pe solurile grele, compacte şi cu exces de umiditate prin afânare influenţa favorabilă se va manifesta în
intensificarea proceselor biochimice care au un mare rol în formarea de agregate structurale.
Lucrările solului ca atare provoacă distrugerea mecanică a structurii solului şi, în primul rând a
macroagregatelor. Se modifică astfel raportul între volumul fazei solide şi cel al spaţiului poros. Formarea de
agregate hidrostabile este favorizată la o densitate aparentă de 1,1 - 1,3 g/cm3. La valori de peste 1,4 g/cm3,
structura este bolovănoasă. Prin lucrările solului se realizează o creştere a volumului solului (afânare) şi
implicit şi a volumului poros. Lucrarea cu cea mai mare influenţă asupra afânării (creşterii volumului solului)
este arătura cu plugul. Orice arătură determină creşterea volumului solului cu 25-50%, această creştere fiind
dependentă de adâncimea arăturii şi textura solului (fig. 4.1) Imediat după arat, solul are volumul maxim, apoi
acesta se aşează, astfel că, la 40 de zile de la executarea arăturii dispare 40% din sporul de porozitate. La
pregătirea patului germinativ mai dispare 30-40%, iar restul în timpul perioadei de vegetaţie (Boersma 1994
citat de Gh. Budoi şi A. Penescu 1996).

Fig. 4.1 volumul solului:1- inainte de aratura; 2- dupa aratura; a-spatiu poros; b- partea solida a
solului

Porozitatea - O însuşire foarte importantă cu implicaţii asupra condiţiilor de viaţă a plantelor şi

microorganismelor este porozitatea solului. Numai între anumite limite ale porozităţii de aeraţie şi porozităţii
capilare, plantele şi microorganismele pot găsi condiţii bune de viaţă. Într-un sol de tip smolniţă (după St.
Romoşan) porozitatea totală a fost de 59% când solul a fost afânat la 55 cm adâncime, faţă de 53,3% când s-
a lucrat normal (20-25cm). Corespunzător cu aceste modificări s-a schimbat şi porozitatea de aeraţie care a
fost de 19% în cazul afânării la 55 cm adâncime şi de numai 13% în cazul lucrării la 20-25 cm.
Prin greutatea proprie, prin precipitaţii, irigaţii şi prin trecerea tractoarelor şi maşinilor agricole, solul se
tasează. Ca urmare, scade porozitatea, regimul aero-hidric este deficitar, activitatea microorganismelor aerobe
este încetinită, se îngreunează pătrunderea rădăcinilor plantelor. Prin lucrările aplicate solului şi în special prin
lucrarea de arat, porozitatea solului în stratul lucrat, mobilizat creşte cu 20-25%. După cum s-a mai
prezentat, condiţiile optime pentru plante se realizează când porozitatea totală se află în limitele de 48-58%
din volumul solului (porozitate capilară 30-36%, iar cea de aeraţie 18-24%). Însă, nici afânarea exagerată a
solului nu este favorabilă germinării seminţelor, aceasta determină uscarea stratului superficial de sol. Pentru a
plasa în contact seminţele cu solul, a distruge o parte din bulgări şi a forma capilaritatea solului care va
aproviziona sămânţa în curs de germinare cu apa din profunzime se recurge la efectuarea lucrării de tăvălugit.
Densitatea aparentă (greutatea volumetrică) (D.a.) arată starea de tasare a solului. Creşterea
porozităţii solului este foarte importantă vara pe terenurile tasate, când după cerealele păioase urmează culturi
succesive. În solul afânat rădăcinile se ramifică mai uşor, plantele cresc mai viguros, producţiile sunt mai mari,
cum sunt arătate în tabelul 4.1.

46
 Tabelul 4.1

Producţiile de floarea soarelui în funcţie de porozitatea solului - în cultura succesivă

(după Rubenzan 1969, citat de Gh. Budoi 1996)

Adâncimea (cm) Recolta

0 - 10 10 - 20 20 - 30 q/ha
Felul lucrării
Poroz. Poroz. Poroz masă %
% % %
% % % verde
Discuit cu GD 3,2 la 42,9 100 37,4 100 34,8 100 147 100
adâncimea de 8-10 cm
Arat 12-14 cm 44,5 104 38,2 102 35,4 102 185 126
Arat 24-26cm 44,5 104 46,3 124 36,6 105 207 141

Afânarea solului influenţează creşterea şi sănătatea plantelor din primele faze de vegetaţie.
S-a constatat că o bună dezvoltare a sistemului radicular se realizează la valori ale densităţii aparente cuprinse
între 1,0-1,4 g/cm3.
Cerealele păioase dau producţii mari într-un sol tasat cu Da 1,2-1,4 g/cm3.
Densitatea aparentă este direct proporţională cu porozitatea solului, astfel că prin lucrările aplicate solului
acesta se modifică în acelaşi sens.
În solul afânat prin lucrări mecanice sau manuale se creează condiţii favorabile creşterii plantelor,
rădăcinile se dezvoltă mai bine şi pătrund mai uşor în sol, mai ales în primele faze de vegetaţie.
Gradul diferit de tasare sau afânare al solului, realizat prin lucrări nu se menţine însă decât o anumită
perioadă de timp (tabelul 4.2). Din această cauză şi influenţa afânării iniţiale asupra producţiei este strâns
legată de cerinţele plantelor faţă de un anumit grad de afânare a solului.

Tabelul 4.2
Influenţa metodelor de lucrare a solului şi a agrofondului asupra greutăţii volumetrice la porumbul
irigat (g/cm3) ( după C. Pintilie şi colab. 1973)

Adâncimea lucrată (cm) Arat Freză Disc

5-10 1,16 1,21 1,27
15-20 1,26 1,45 1,39
20-25 1,43 1,38 1,43

Prin cercetări s-a stabilit că majoritatea plantelor de cultură găsesc condiţii favorabile pentru
dezvoltarea sistemului radicular, dacă greutatea volumetrică (indicele de tasare a solului) este cuprins între
1.07-1.45 g/cm3. Modificarea greutăţii volumetrice a solului are o importanţă deosebită, deoarece odată cu
această însuşire se modifică şi porozitatea solului.
Densitatea aparentă este direct proporţională cu porozitatea solului, astfel că, prin lucrările solului ele
se modifică în acelaşi sens. Tasarea are consecinţe negative şi asupra procesului de nitrificare. La valori mai

47
mari de 1,5 g/cm3 nitrificarea este foarte scăzută (P.Gus, DD Săndoiu şi colab. 1998) şi sunt necesare lucrări
de afânare adâncă.
Solurile bogate în humus, structurate cu textură uşoară - mijlocie nu se compactează peste densitatea
aparentă optimă (1,1 - 1,4 g/cm3). La valorile cuprinse între 1,3-1,4 g/cm3 în sol se creează o reţea de pori
capilari (sub 1mm diametru) care conduc apa către seminţe, acestea germinează perfect iar plantele înfrăţesc
foarte bine. Într-un sol tasat, se intervine atunci când între densitatea aparentă de echilibru şi cea optimă
există diferenţe mari (densitatea de echilibru este indicatorul care reflectă starea solului după ce este arat şi
care este aşezat în timp (aproximativ 40 de zile după arat fără alte intervenţii mecanice). Fiecare plantă de
cultură are specifică o valoare sau un interval optim al densităţii aparente. La porumb de exemplu, densitatea
aparentă optimă este 0,9 - 1,3 g/cm3, iar după 1,4 g/cm3 producţia scade brusc. În intervalul optim al densităţii
aparente, gradul de utilizare a azotului din îngrăşăminte creşte în solul cu densitatea aparentă peste 1,5 g/cm,
diametru porilor este sub 0,001 mm, perişorii radiculari sunt împiedicaţi să pătrundă în sol, etc. În condiţii de
irigare, densitatea aparentă are curbura dinamică, după irigare valori mici apoi creşte odată cu scăderea
umidităţii din sol, după care se menţine constantă la o anumită valoare (Gh. Budoi şi A. Penescu 1996).
Regimul hidric. Modificarea regimului hidric sau de umiditate este datorată lucrărilor solului prin
influenţa pe care o au asupra porozităţii solului, dar şi a altor însuşiri. Porozitatea solului este direct
proporţională cu conductivitatea hidraulică de saturaţie (sau permeabilitatea pentru apă). Un sol afânat
înmagazinează o cantitate mai mare de apă şi asigură un bun drenaj intern. Arătura de primăvară şi lucrările cu
grapa cu discuri, favorizează pierderea apei din stratul de sol lucrat punând în pericol germinarea seminţelor.
Conductivitatea hidraulică de saturaţie (Ks) are valori care se modifică prin lucrările solului. Astfel
distrugerea straturilor sau orizonturilor compacte de sol conduce la scăderea densităţii aparente (Da),
creşterea porozităţii şi creşterea valorilor Ks. În zone compactate, tasate de maşini şi tractoare, valorile Ks
sunt foarte mici. De asemenea sucţiunea apei (forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de către sol) este
influenţată de porozitatea totală şi distribuţia agregatelor de sol. Prin lucrările solului se influenţează deci
aceşti factori şi ca atare se modifică şi valorile sucţiunii solului. Dacă structura naturală este deranjată prin
lucrări, valorile sucţiunii apei scad la solurile cu textură grosieră şi cresc la cele cu textură fină (Unger, Casel
1993 citat de Gh. Budoi şi A. Penescu 1996) Când porozitatea necapilară (pori cu diametrul mai mare de 1
mm) este favorizată aerisirea excesivă a solului şi ca atare produce pierderea rezervei de apă din straturile
adânci. Odată cu creşterea porozităţii capilare sporeşte capacitatea de înmagazinare a apei fenomen deosebit
de important pentru zonele cu deficit de umiditate.
Lucrările de nivelat, distrugerea crustei, prăşitul şi dezmiriştitul conduc la micşorarea pierderilor de
apă din sol.
Important pentru cultivatori este ca prin diferitele metode de lucrare a solului să se creeze condiţii
favorabile pentru acumularea unor cantităţi cât mai mari de apă; aceasta în regiunile mai secetoase, cu deficit
de umiditate. În regiunile cu un regim pluviometric favorabil se asigură o mai bună acumulare a apei, dar şi o
bună drenare a apei la adâncimi mai mari, aceasta pentru a nu afecta, prin excesul de umiditate în stratul
arabil, creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate.
Cercetările efectuate la I.C.P.T.Fundulea de către C. Pintilie şi colab. 1973 privind conţinutul de apă al
solului în funcţie de epoca şi metoda de lucrare a solului, au stabilit că diferenţa de umiditate în stratul arabil
lucrat (0-20cm), comparativ cu cel nelucrat este de 150 t/ha apă (tabel 4.3).

Tabelul 4.3
Conţinutul de apă în solul de tip cernoziom lavigat de la Fundulea
în funcţie de felul lucrării solului (după C. Pintilie 1973)

Adâncime Discuit în iulie, arat la

a Arat la 15 cm 15 cm adâncime în Nearat
(cm) august
% de % de % de
% de % de % de
greutat t/ha greutat t/Ha greutat t/ Ha
volum volum volum
e e e
0-10 11,5 14,9 149 13,9 18 180 7,9 10,2 102
10-20 16 20,8 208 15 19,5 195 11,8 15,3 153
20-30 15,9 20,5 206 15,3. 19,8 198 3,1 17,3 173
30-40 15,8 20,5 205 14,6 18,9 189 15,4 20,2 202
48
 40-50 14,9 19,3 193 14,5 17,8 178 19,9 10,6 206

Această rezervă suplimentară prezintă o importanţă deosebită deoarece pentru culturile semănate în
toamnă asigură germinaţia seminţelor şi creşterea plantelor în primele faze de vegetaţie.

4.3 Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor chimice şi a activităţii microorganismelor.

Lucrările aplicate solului modifică însuşirile fizice ale acestuia şi se referă la influenţarea raportului
dintre conţinutul solului în apă şi aer, oferind astfel condiţii favorabile pentru activitatea microorganismelor.
Procesele chimice şi biologice din sol prezintă implicaţii directe datorită lucrărilor solului prin modificările
făcute asupra porozităţii, a regimului de apă, aer şi căldură ale solului. Toate lucrările solului creează condiţii
de aerobioză. Prin arătură cu plugul de exemplu creşte numeric microflora aerobă (ciuperci, bacterii,
actinomicete) care au rol în descompunerea substanţelor organice celulozice (rezistente). Deoarece
substanţele organice proaspete se descompun foarte intens, coeficientul lor de transformare în humus este
foarte redus. Transformarea (mineralizarea) rapidă a resturilor organice proaspete conduce la lipsa de material
energetic în sol şi ca atare bacteriile încep să descompună humusul. Se modifică structura microorganismelor;
genurile Nocardia, Arthrobacter, Bactoderma cresc de 2-3 ori şi capacitatea de oxidare a fragmentelor
aromatice din moleculele de humus creşte.
Stoparea se poate realiza prin evitarea lucrărilor de afânare excesivă prin introducerea ierburilor
perene în rotaţii (fig. 4.2). Afânarea profundă este metoda de ameliorare a însuşirilor biologice în special pe
solurile grele, podzolice.

Fig. 4.2 Influenta ingrasamintelor, a ierburilor perene si a lucrarilor solului asupra continutului
de humus la un sol luto-argilos: A-dupa 5 ani de ogor negru; B-dupa 5 ani de cultivare a cerealelor; C-
dupa 5 ani de cultivare in amestec trifoi si graminee perene

Într-un sol afânat, procesul de nitrificare este mai intens, ajungând la o intensitate maximă atunci când
valorile densităţii aparente sunt mai mici, cuprinse între 1,11 - 1,15 g/cm3 (P. Gus, D.D.Săndoiu şi colab.
1998).
Nitrificarea determină şi accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul, calciul şi alte
elemente nutritive trec din forme greu solubile în forme uşor accesibile plantelor. Un exemplu tipic îl
reprezintă solubilitatea fosforului (Gh. Budoi, 1996):

Ca3(PO4)2 + 2HNO3  Ca2(HPO4)2 + Ca(NO3)2

49
 Lucrările de afânare amplifică mai multe procese de hidroliză, dizolvare, carbonizare şi oxidare a
solului, precum şi activitatea microorganismelor.
Lucrările solului reprezintă principala metodă de mobilizare a elementelor nutritive din sol şi de
sporire a nivelelor de producţie în condiţiile folosirii unor cantităţi mici de îngrăşăminte.
Cercetările efectuate au demonstrat că în solul nelucrat activitatea microorganismelor se desfăşoară cu cea
mai mare intensitate în stratul superficial, pe când în solul lucrat se constată o repartizare mai omogenă a
microorganismelor pe adâncimea solului, comparativ cu solul nelucrat. Se constată de asemenea şi o
modificare a raporturilor dintre speciile de microorganisme şi afânarea solului şi o creştere mare a speciilor de
microorganisme mai active, cum ar fi cele din genul Cytophaga şi Cellvibrio (Gh. Eliade 1964,1966) . Este
important acest lucru deoarece în solul afânat descompunerea celulozei se face cu intensitate mai mare,
stimulând astfel şi activitatea altor grupe de microorganisme. Adâncimea de lucrare a solului influenţează
direct activitatea microorganismelor (tabelul 4.4).

Tabelul 4.4
Influenţa adâncimii de lucru asupra activităţii microorganismelor din sol
(după Gh. Eliade, 1966)

Adâncimea Toamna după Mai Iulie Septembrie

arăturii (cm) arătură
Numărul total de microorganisme celulozice (mii/g/sol)
15 7810 6000 8750 6310
25 6870 6410 9980 7410
35 11600 6850 11340 9600
Bacterii celulozice
15 58 44 57 60
25 54 38 - 40
35 80 55 63 67
Ciuperci celulozice
15 42 56 43 40
25 46 62 - 60
35 20 45 37 33

Cercetările efectuate pe un cernoziom cambic, în condiţii de irigare arată, că în stratul superficial

activitatea microorganismelor este practic egală. În straturile mai adânci se constată însă că numărul
microorganismelor este mai mare în varianta arată la 35 cm comparativ cu varianta arată la 15 cm.
Diferenţele cele mai mari se înregistrează în timpul verii şi la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Cercetările efectuate (Ştefanic şi colab. 1971) arată că prin afânarea solului la 70 cm adâncime, numărul total
de microorganisme, precum şi activitatea hidrogenazică prezintă diferenţieri mici şi nesemnificative.
Diferenţele mai mari înregistrate în straturile adânci sunt determinate de cantitatea de resturi vegetale care
încorporate în sol odată cu efectuarea arăturii au stimulat astfel activitatea microflorei şi a dehidrogenazei
(fig. 4.3).

50
 Fig. 4.3 Influenta araturii si defundarii asupra numarului de microorganisme si activitatii
dehidrogenazei (dupa Stefanic si colab., 1971)

Schimbări importante se observă şi în ceea ce priveşte compoziţia taxonomică a bacteriilor sporogene

în funcţie de adâncimea de lucrare a solului.
Pe cernoziomul cambic de la Fundulea, prin arătura adâncă la 35 cm, frecvenţa speciei lui Bacillus
megaterium în stratul de la 20 la 40 cm a fost mai mare decât la varianta arată la 15 cm. În stratul de la 0-20
cm adâncime, aceste diferenţe sunt foarte mici.
Creşterea numărului de bacterii din specia Bacillus megaterium are loc în detrimentul altor specii sporogene,
în special a bacteriilor din grupul Bacillus subtilis mesentericus.
Concluzia care se desprinde este că într-un sol afânat şi bine aerat activitatea microorganismelor este mult mai
intensă. Microorganismele din sol folosesc oxigenul pentru oxidarea substanţelor organice din care îşi procură
dioxid de carbon (CO2) şi energia necesară, iar materialul organic este descompus până la compuşi simpli şi
elemente ca CO2, H2O, NH3, SH2, P, Ca, Mg, Fe de către bacteriile heterotrofe şi aceste procese au loc numai
în solurile lucrate şi bine aerate. Dar şi nitrificarea se desfăşoară normal când porozitatea este bună, iar nivelul
de tasare este scăzut.
St. Romoşan (1985) arată că într-un sol nelucrat, activitatea microorganismelor se desfăşoară cu cea mai
mare intensitate în stratul superficial, pe când în sol lucrat există o repartizare mai omogenă a acestora şi a
activităţii lor.
Descompunerea celulozei se efectuează cu intensitate, stimulând şi activitatea altor microorganisme.
Lucrările solului reprezintă o modalitate eficientă de mobilizare a elementelor nutritive din sol şi de sporire a
producţiei însă totul trebuie dirijat în aşa mod încât să nu se exploateze foarte mult acest fenomen care
contribuie la scăderea fertilităţii solului.

4.4 Maturitatea fizică a solului şi însemnătatea agronomică şi energetică.

Calitatea lucrărilor solului depinde în foarte mare măsură de umiditatea pe care o prezintă acesta în
momentul execuţiei, de însuşirile fizico-mecanice ale solului denumite şi tehnologice de performanţele
maşinilor agricole, de viteza de lucru şi de alţi factori.
Maturitatea fizică a solului a fost definită de Gh. Budoi (1990) ca fiind intervalul de umiditate la care lucrările
se execută conform cerinţelor tehnologice, lucrări de cea mai bună calitate când stratul de sol lucrat se revarsă
în agregate, fără bolovani, praf sau sub formă de “curele” şi cu minim de consum de energie şi de uzură a
maşinilor agricole.
Calitatea lucrărilor este influenţată însă de însuşirile fizico-mecanice ale solului (coeziunea,
plasticitatea şi adeziunea).
Coeziunea solului - reprezintă proprietatea componentelor solului de a se menţine unite, de a se opune
forţelor mecanice care acţionează asupra sa (de a opune rezistenţă la tăiere, mărunţire şi afânare).
Plasticitatea solului este însuşirea acestuia de a se modela uşor şi de a-şi modifica forma când este supus unor
acţiuni mecanice şi de a o păstra după ce această acţiune încetează. Solurile grosiere sau prea uscate nu
prezintă însuşirea de plasticitate

51
Adeziunea reprezintă însuşirea solului de a adera, de a se lipi de uneltele cu care vine în contact. Se manifestă
numai când solul este umed şi depinde în mare măsură de textura fină şi conţinutul în materie organică. Este o
însuşire negativă pentru că prin aderenţă se măreşte rezistenţa la tracţiune şi rezultă lucrări de slabă calitate
(brazde sub formă de curele).

Analizând variaţia coeziunii şi a plasticităţii solului în funcţie de umiditatea lui (Fig. 4.4) se constată
următoarele:
1) La solul uscat coeziunea este foarte mare, iar pe măsură ce umiditatea creşte coeziunea scade
ajungând minimă când solul este umezit în exces. Plasticitatea se manifestă numai după un anumit
grad de umiditate şi creşte cu aceasta ajungând maximă la valori de 85-95% din capacitatea de câmp
(cc).
2) Optimul de umiditate al solului pentru executarea lucrărilor se află la intersecţia curbelor, coeziune cu
plasticitate
3) Dar pentru că timpul de lucru la această umiditate este foarte scurt, Gh. Budoi (1990) recomandă ca
interval optim de umiditate pentru executarea lucrărilor să fie între 50-60% din capacitatea de câmp
pe solurile argiloase, între 40-70% pe solurile luto-argiloase şi între 30-85%pe cele nisipoase.
4) La maturitatea fizică a solului, rezistenţa specifică a solului la arat are valori minime (0,4-0,7 kg/cm2)
în funcţie de textura solului (fig.4.5). Aceasta influenţează consumul de carburanţi şi uzura maşinilor şi
uneltelor agricole. Atunci când rezistenţa specifică a solului la arat este minimă, vor rezulta mari
economii de combustibil (este faza de maturitate fizică a solului); când rezistenţa specifică a solului la
arat este către limita maximă (sol extrem de uscat) lucrările se fac cu viteze reduse şi cu consum mare
de combustibil, deteriorează structura, uneltele şi maşinile agricole folosite.
5) Cunoscându-se faptul că pentru lucrările solului se consumă între 25-50% din carburanţii utilizaţi în
tehnologia unei culturi, orice lucrare în afara maturităţii fizice a solului are influenţă negativă.
6) Pentru fermieri este important să se cunoască următorul aspect: maturitatea fizică pe solurile argiloase
se află într-un interval mic de timp. De aceea se impune o bună organizare a muncii în acest interval
pentru executarea lucrărilor solului la timpul optim. Trebuie reţinut că unităţile agricole vor începe
campania de primăvară pe măsură ce terenul se zvântă. Se vor lucra în ordine terenurile nisipoase care
intră primele în intervalul maturităţii fizice, apoi cele lutoase. Când şi solurile argiloase au ajuns la
maturitate fizică se vor suspenda lucrările pe alte tipuri de sol şi se va trece la lucrul acestora.

Fig. 4.4 Graficul de variatie a coeziunii si plasticitatii solului

52
Fig. 4.5 Variatia rezistentei la arat, in functie de umiditatea solului: A-date medii pentru sol cu textura
medie; B-solul brun roscat de la Baneasa (Gh. Budoi 1956)
Stabilirea momentului de începere a lucrărilor. Momentul optim de începere a lucrărilor se stabileşte prin
câteva metode de teren rapide şi simple:

a) Se strânge în mână un bulgăre de pământ. Dacă este rece şi palma mâinii se udă, înseamnă că solul
este prea umed şi nu se va începe lucrarea. Dacă nu se umezeşte mâna sau dacă este trecut pe o hârtie
albă de filtru sau sugativă şi nu lasă urme, solul poate fi arat sau lucrat
b) Se frământă în mână un bulgăre de pământ după care i se dă drumul să cadă de la înălţimea de 1 m
(înălţimea mâinii fermierului). Dacă se sfărâmă (se desface) în agregate mici, lucrarea poate începe,
dacă numai se turteşte, solul este prea umed şi lucrarea se amână;
c) Se execută o brazdă cu plugul în terenul care trebuie arat, după care se fac aprecieri asupra calităţii
arăturii. Se pot face analize în laborator cu privire la indicele de adeziune, precum şi stabilirea
intervalului optim de lucru.

De cele mai multe ori pentru fermierii cu experienţă, hotărârea de începere a lucrării este luată după o
parcurgere a terenului în diagonală sau pur şi simplu după studiul datelor climatice ale zonei respective.

4.5 Aratura

4.5.1. Obiective, calitate

Plantele de cultură, precum şi microorganismele trebuie să găsească în sol, aer, căldură, apă, hrană şi
celelalte condiţii de viaţă. Un rol însemnat în asigurarea acestor condiţii îl au lucrările solului care se fac
înainte de semănat (Gh. Ionescu - Siseşti, 1958).
Arătura este cea mai importantă lucrare a solului şi se mai numeşte lucrare de bază. Prin arătură se înţelege
operaţia de tăiere, desprindere, întoarcere, mărunţire, amestecare, afânare, îngropare şi nivelare a unei
porţiuni de teren mai subţire sau mai groasă numită brazdă (brazda dislocată de către plug se ridică, se
răsuceşte pe cormană, alunecă pe suprafaţa ei, se sfărâmă în bulgări, care cad apoi în urma plugului şi se
mărunţeşte. În interiorul bulgărilor solul este îndesat, micro- şi macroagregatele sunt strâns apropiate. După
sfărâmarea bulgărilor, micro- şi macroagregatele se aşează mai afânat, lăsând între ele spaţii necapilare mai
mari (Gh. Ionescu Siseşti, 1958). Prin arătură se reglează regimul solului pentru apă, aer, căldură şi hrană.
Arătura se face cu plugul ce execută operaţia de întoarcere, mărunţire şi amestecare a unui strat de sol de la
suprafaţă (fig. 4.6).

53
 Fig. 4.6 aratura efectuata cu plugul prevazut cu scormonitor

Prin arat stratul de sol lucrat este afânat cu 20-30%. Creşte foarte mult porozitatea lacunară, oferind
posibilitatea de a pătrunde în sol mai mult aer. Apa din precipitaţii sau irigaţii se infiltrează uşor în profunzime,
iar solul dobândeşte o mai mare capacitate de reţinere a acesteia. Se “îngroapă” la fundul brazdei stratul de
sol de la suprafaţă cu structură deteriorată, cu multe resturi organice şi seminţe de buruieni şi se aduce din
profunzime un strat de sol mai fertil. Sunt încorporate în sol îngrăşămintele minerale, organice şi
amendamentele. Se diminuează atacul de boli şi se reduce numărul de dăunători; toate resturile organice în
care acestea iernează sunt îngropate la fundul brazdei
Datorită materiei organice încorporate în sol şi a unei aeraţii mai bune, creşte activitatea
microorganismelor, inclusiv a celor fixatoare de azot. Se intensifică procesele de mineralizare a substanţelor
organice, precum şi a celor de solubilizare. Aceste aspecte au fost prezentate şi în alte capitole.
Stratul asupra căruia se acţionează prin cea mai importantă lucrare a solului - arătura - a căpătat
denumirea de strat arabil. El include în primul rând partea superioară a orizontului cu humus, iar pe unele
soluri, întreg stratul cu humus (podzoluri, soluri brune, podzolite, brancioguri, etc.). Grosimea şi calitatea
stratului arabil au o deosebită importanţă pentru fertilitatea solului. Nivelul recoltelor depinde în mare măsură
de grosimea acestui strat, de lipsa buruienilor, boli şi dăunători, de starea structurală, etc.
Calitatea arăturii se apreciază după următorii indicatori: epoca de executare a arăturii stabilită în
funcţie de cerinţele agrotehnice, respectarea adâncimii de lucru, gradul de bolovănire, gradul de încorporare a
resturilor organice, îngrăşămintelor şi amendamentelor, gradul de vălurire, neastuparea şanţului ultimei
brazde, lipsa greşelilor (suprafeţe nedorite), influenţa lucrărilor care se fac după arătură depind foarte mult de
calitatea arăturii.
Într-un sol arat şi afânat, apa se infiltrează şi se păstrează în proporţie mai mare decât în solul nelucrat
şi îndesat (Gh. Ionescu Siseşti şi colab.).
Rezervele de apă create în solul arat sunt folosite de plante în perioadele de secetă. De aceea, pe
solurile grele, argiloase este necesar să se procedeze nu numai la afânarea stratului arabil ci şi a substratului
pentru a uşura pătrunderea în sol, la adâncime mai mare a apei şi a rădăcinilor plantelor cultivate. Într-un sol
afânat, lucrat, odată cu aerul pătrunde şi căldura, care este foarte necesară seminţelor pentru încolţire, precum
şi plantelor cultivate mai ales în zonele mai reci şi cu precipitaţii mai abundente. De regulă pe acelaşi teren
arătura se execută o singură dată pe an şi sunt rare cazurile când se execută două operaţii de arat (când
arătura până la semănat s-a tasat excesiv şi în cazul culturilor succesive.

4.5.2 Adâncimea arăturii

Executarea arăturii ca de altfel a tuturor lucrărilor solului la adâncimea cerută presupune existenţa a
două laturi neseparabile: una agrotehnică şi una energetică.
Latura agrotehnică scoate în evidenţă împotriva adâncimii de arat în realizarea unui strat afânat,
suficient de profund (adânc), permeabil pentru apă, aer, capabil să înmagazineze apă, să asigure pătrunderea
rădăcinilor plantelor în profunzime uşor pentru a-şi procura hrana dintr-un volum mai mare de sol, să asigure
îngroparea totală a resturilor organice de la suprafaţă, etc. Rădăcinile plantelor se dezvoltă în stratul arabil.
Cu cât stratul arabil este mai gros (mai mare) cu atât condiţiile sunt mai favorabile pentru plante. Adâncimea
stratului arabil afânat, bogat în humus, structurat (fertil) de la suprafaţă influenţează direct viaţa plantelor.
Rădăcinile plantelor pătrund şi în stratul subarabil şi ca atare apare necesitatea îmbunătăţirii însuşirilor atât a

54
stratului arabil cât şi a celui subarabil. Realizarea acestui lucru presupune cunoştinţe despre profilul solului,
despre structura şi grosimea orizonturilor, compoziţia chimică, etc. Practica a demonstrat că sunt multe
situaţii diferite care trebuie tratate ca atare. Pe solurile podzolite, cu soluri cu grosimea mică a stratului arabil
(humus), executarea unei arături adânci are consecinţe nefavorabile: stratul fertil de la suprafaţă este îngropat
în profunzime şi este scos la suprafaţă un strat de sol sărac în elemente nutritive, bogat în aluminiu solubil cu
reacţie acidă total nefavorabil creşterii plantelor. Adâncirea arăturii în aceste cazuri se face treptat, cu pluguri
echipate cu trupiţe şi scormonitoare (fig. 4.7). Astfel stratul de sol fertil este lucrat pe adâncimea cerută de
acesta şi în acelaşi timp, scormonitorul lucrează stratul subarabil, creând astfel un strat de sol afânat pe o
adâncime mai mare cu o activitate microbiologică puternică. În următorii ani, adâncimea arăturii poate creşte
datorită îmbunătăţirii stării fizice şi chimice a stratului subarabil. Pe terenurile sărăturate, cu conţinut ridicat
de săruri la suprafaţă se poate ara mai adânc pentru a aduce din profunzime la suprafaţă un strat de sol cu un
conţinut mai scăzut de săruri.

Fig. 4.7 Trupita si subsolierul montate pe cadrul plugului (schema):1-trupita; 2-subsolierul

Latura energetică este de asemenea extrem de importantă în stabilirea celei mai raţionale adâncimi de arat.
Pentru a justifica acest lucru avem două motive principale:
 Un centimetru de sol la suprafaţa de un hectar cântăreşte 125 tone, cantitate şi greutate care arată, se
ridică şi se răstoarnă de cormana plugului având nevoie de un consum de 1 litru de motorină.
 Suprafaţa arabilă a ţării este de aprox. 9’500’000 hectare, deci pentru a ara o singură dată, pentru
fiecare centimetru de adâncime de arătură este nevoie de 9’500 tone de motorină. Este de adăugat la
acest consum uzura maşinilor, a tractoarelor, scăderea productivităţii, etc. Iată de ce este necesar ca
pentru fiecare caz în parte, în funcţie de sol, climă şi cerinţele plantelor de cultură să se stabilească cu
exactitate adâncimea optimă a arăturii.

Adâncimea arăturii se stabileşte aşa cum s-a mai arătat, în funcţie de cerinţele plantelor, de grosimea
profilului de sol (a stratului fertil), tipul de sol, umiditate, epoca de execuţie, starea culturală a terenului etc.
Folosind agregatele clasice la arat în medie se consumă pentru fiecare centimetru de adâncime un litru de
motorină la hectar. Deci pentru a ara un hectar la o adâncime de 25cm, se consumă în medie 25 litri motorină.
Consumul poate creşte foarte mult faţă de această valoare medie dacă solul este în afara maturităţii fizice,
tractoarele şi plugurile sunt uzate, terenul este înfiebântat sau resturile vegetale nu au fost îndepărtate.
Solurile cu un conţinut în argilă mai mare de 18-20% evoluează în mod favorabil sub acţiunea condiţiilor
climatice specifice anotimpului rece. Alternanţele umectare-uscare şi gerurile din timpul iernii permit adeseori
structurarea corespunzătoare a stratului superficial de sol. În asemenea situaţii, fermierul trebuie să are înainte
de venirea iernii, cu atât mai devreme cu cât solul este mai argilos şi condiţiile climatice favorabile pentru o
iarnă mai blândă. Foarte rar, acţiunea gerului din timpul iernii este suficientă pentru sfărâmarea unor bulgări
de prea mari dimensiuni, motiv pentru care este recomandată realizarea unei arături care să conducă la
constituirea unui procent maxim de agregate de dimensiuni medii. O astfel de arătură este efectuată cu pluguri
echipate cu cormene lungi şi cu o viteză de lucru de 5 km/h. Asemenea agregate de dimensiuni medii

55
evoluează mult mai rapid decât bulgări de mari dimensiuni, iar nivelarea terenului în primăvară este
considerată o lucrare uşoară şi simplu de executat.
La începutul primăverii, solul prezintă un strat superior mai mult sau mai puţin mărunţit, aşezat pe o zonă
ce se zvântă mai repede şi este sensibil la tasare sub presiunea exercitată de roţile tractorului.
Orice lucrare de pregătire a stratului superficial al solului în vederea semănatului trebuie bine gândită, având
în vedere următoarele aspecte:
- gradul de mărunţire a stratului superficial sub acţiunea factorilor climatici (“degerat”)
- gradul de zvântare a bazei stratului arabil.
În cazul arăturilor bine evoluate, pentru pregătirea patului germinativ în primăvară sunt suficiente cel mai
adesea utilajele cu organe active cu colţ. Practic, sunt situaţii în care acţiunea agenţilor climatici a generat o
dislocare profundă a agregatelor rezultate în urma arăturii efectuate înaintea sezonului rece (la temperaturi de
sub - 15°C  -20°C se spune că gerul “ară”), iar obiectivele intervenţiilor efectuate în primăvară sunt, în
consecinţă, următoarele:
a) încheierea nivelării suprafeţei de sol
b) aşezarea agregatelor fine de sol, de mici dimensiuni la baza patului germinativ,
c) tasarea uşoară a patului germinativ.
În cazul arăturilor neevoluate este necesar ca primăvara, când umiditatea din sol permite, să se procedeze la o
reluare precoce a lucrărilor de pregătire a patului germinativ.

4.5.3 Cerinţele agrotehnice pentru operaţia de arat

Regulile generale care trebuie respectate pentru realizarea unor arături de bună calitate sunt:

a) Arătura să se execute când solul este reavăn. Conţinutul de apă din sol este de 40-60% din capacitatea
de apă capilară, ceea ce corespunde cu 12-25% apă actuală. Diferit însă de la sol la sol este conţinutul
optim de umiditate. Solurile nisipoase se pot lucra la un conţinut în apă de 12-25%, dar se poate lucra
şi la un conţinut de umiditate mai mare sau mai scăzut decât cel optim. Pe aceste soluri se pot efectua
însă lucrări chiar dacă nu se ţine seama prea mult de umiditate. Probleme privind lucrarea solului sunt
la solurile argiloase. Momentul optim de lucru este de scurtă durată şi trebuie utilizat la maximum. Ce
se întâmplă când se pierde acest moment? Arătura pe un sol prea umed este defectuoasă. Brazda se
prezintă sub formă de fâşii, curea, felii. Arătura se mărunţeşte foarte greu, cheltuieli de energie şi timp
ridicate.
b) Arătura se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată; aceasta pentru a nivela terenul lucrat şi a
mărunţi bulgării.
c) Adâncimea arăturii să fie diferită de la un an la altul. În caz contrar se formează hardpanul. Efectele
negative constau în aceea că atât apa cât şi rădăcinile plantei de cultură nu pătrund în sol, formându-se
podul brazdei.
d) După recoltarea culturii este bine să se realizeze o lucrare cu grapa cu discuri numită dezmiriştit.
Indiferent de tipul de cultură, aceste lucrări sunt benefice pentru pătrunderea apei din precipitaţii de a
menţine apa în sol şi de a evita evaporarea apei. Un rol important este şi acela de a menţine terenul
curat de buruieni.
e) Terenul în pantă va fi arat de-a lungul curbelor de nivel
f) Terenul cu denivelări pentru a avea o arătură uniformă, va fi obligatoriu nivelat
g) Viteza de deplasare a agregatului format din tractor-plug trebuie să fie în corelaţie cu condiţiile de sol.
Viteza de deplasare mai mare permite realizarea unei arături fără bulgări dacă solul este la maturitatea
fizică. La viteze de deplasare mai mici arătura este mai adâncă.
h) Sensul arăturii trebuie să fie schimbat ca şi metoda utilizată. Aceasta pentru a evita denivelarea
terenului.

4.5.4 Adâncimea arăturii

După adâncimea de execuţie, arăturile se clasifică în: arătură superficială, normală, adâncă, foarte
adâncă şi desfundarea.

56
Arătura superficială
Arătura superficială se execută la o adâncime de 15-18 cm. Aceasta se execută în următoarele situaţii:
pe solurile cu profil superficial (pentru a nu aduce din profunzime sol steril), pentru culturile succesive, când
arătura de bază s-a tasat şi nu se poate semăna (pe terenurile argiloase, în crovuri ş.a.), la întoarcerea
pajiştilor naturale şi cultivate ca o arătură de decojire pentru a grăbi uscarea lăstarilor, când se ară primăvara
târziu pentru a nu determina uscarea solului la adâncime prea mare; pentru culturile de cereale de toamnă
numai în situaţia când solul este foarte uscat, iar o arătură mai adâncă ar duce la formarea de bulgări mari. Se
execută pe soluri afânate, curate de buruieni şi cu resturi vegetale puţine la suprafaţă, care nu necesită arături
mai adânci.

Arătura normală
Arătura normală se execută la adâncimea de 18-20 cm, vara sau toamna, pentru culturile de toamnă,
cât şi pentru culturile de primăvară care necesită un strat arabil mai adânc. Arătura normală se poate folosi în
cazul culturilor succesive pe solurile uşoare sau în situaţia când stratul de humus este subţire.

Arătura adâncă
Se execută la adâncimea de 21-30 cm. În acest interval adâncimea se stabileşte în funcţie de cerinţele
plantelor de cultură, tipul de sol, umiditatea solului, starea culturală a terenului, etc. Arătura se execută la 21
-23 cm sau 23-25 cm pe solurile afânate cu o stare culturală bună, cu resturi vegetale puţine la suprafaţă sau
atunci când umiditatea solului nu permite o arătură mai profundă. Se recomandă o arătură mai adâncă la 25-
27 cm pe solurile argiloase, compacte, foarte îmburuienate, sau cu multe resturi organice la suprafaţă pentru
culturile de porumb, lucernă, sfeclă de zahăr, cartof, plante legumicole, etc.
Efectul arăturilor mai adânci, mai profunde este benefic, dar pe anumite soluri şi pentru anumite culturi. În
tabelul 4.5 se scoate în evidenţă care este sporul de producţie pentru sfecla de zahăr cultivată la Fundulea şi
Mărculeşti, în condiţii de arătură cu diferite adâncimi (V. Popescu 1988).

Tabelul 4.5
Influenţa adâncimii de lucrare a solului asupra producţiei de sfeclă de zahăr
în perioada 1985-1986, (V. Popescu 1988)

FUNDULEA MARCULESTI
Lucrarea Producţia Diferenţa Producţia Diferenţa
% % % %
Arat 18-20 cm 100 Mt 100 Mt
Arat 28 - 30 cm 117 17 117 17
Arat 28-30cm +10cm (cu scormonitorul) 124 24 151 51

Arătura foarte adâncă

Se execută la adâncimea de 31-40 cm. Se recurge la arătura foarte adâncă numai în cazuri speciale
cum sunt: solurile cu exces de umiditate, solurile argiloase foarte tasate şi cu un drenaj intern deficitar,
solurile foarte bogate în materie organică, etc. Prin arătură foarte adâncă se pot aduce la suprafaţă compuşi
dăunători plantelor, de aceea sunt necesare înainte, observaţii pedologice.
Întotdeauna arătura (indiferent de adâncime) se execută în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi.
Arătura foarte adâncă este îndeosebi necesară pe solurile compacte, argiloase care au nevoie de o afânare mai
mare, aceasta pentru a le îmbunătăţi însuşirile fizice. Se formează un drenaj intern favorabil, apa nu mai
stagnează. Aceste arături se efectuează în general la 3-5 ani o dată.

4.5.5 Epoca de executare a arăturii

După epoca de execuţie arăturile se împart în: arături de vară, de toamnă şi de primăvară. Este de
recomandat ca arătura să fie executată de îndată ce s-a recoltat planta premergătoare cu condiţia ca solul să se
afle în intervalul optim de umiditate. Lucrarea se amână un timp pe solurile în pantă şi pe solurile nisipoase
pentru a evita spulberarea nisipului şi eroziunea acestor soluri. Ele vor rămâne cu resturile vegetale până
toamna târziu.

57
Arătura de vară - se execută după ce plantele care se recoltează la începutul sau în timpul verii cum sunt:
orzul, grâul, rapiţa, mazărea, borceagurile, cartoful şi legumele timpurii.
Arătura de vară se execută pentru culturile succesive, culturile de toamnă sau pentru cele de primăvară. Prin
executarea arăturilor de vară există posibilitatea păstrării umidităţii în sol în momentul executării lucrării.
Precipitaţiile care vor cădea vor contribui la formarea rezervei de apă prin înmagazinarea acesteia.
Experienţele efectuate cu mult timp înainte (Staicu Ir(1969) au arătat că sunt favorizate creşterile conţinutului
de nitraţi (tabelul nr. 4.6).
Conţinutul în nitraţi creşte: toamna înainte de semănat, iar terenurile arate în vară conţin o cantitate mai mare
de nitraţi în comparaţie cu terenurile arate în toamnă.

Tabelul nr. 4.6

Cantitatea de azot nitric la hectar pe parcelele cu diferite arături
(exprimată în kg/ha NO3) după Ir. Staicu (1969)

Varianta (când s-au efectuat AT10 AT20 AT20 AT10 AV20

determinările) AT10 AT20 AT10
vara, înainte de arătura de vară 27,1 28,6 413 43,2 43,5
toamna, înainte de semănat 32,4 18,6 120,7 141,7 116,9
AT = arătura de toamnă
AV arătura de vară

Pentru culturile succesive imediat după recoltarea culturii principale se execută o arătură superficială,
se mărunţeşte, oferind astfel posibilitatea unui semănat sau plantat în intervalul optim.
Pentru culturile de toamnă sau a celor de primăvară arătura se execută mai adânc în funcţie de plantele de
cultură şi umiditatea solului, se mărunţeşte, se nivelează şi se menţine liberă de buruieni până la intrarea în
iarnă. Cu cât arătura se execută mai devreme cu atât efectul favorabil al acesteia este mai mare, în final se
materializează prin sporuri de recoltă. Adâncimea arăturilor de vară pentru culturile succesive este de regulă
15-18 cm, pentru culturile care se seamănă toamna de 20-25 cm, iar pentru culturile care se seamănă
primăvara de 25-30 cm. La aratul de vară plugul lucrează în agregat cu grapa stelată.

Arătura de toamnă - se execută după culturile care se recoltează toamna sau după culturile recoltate în vară
(atunci când din diferite motive nu s-a efectuat arătura).
Arătura de toamnă se execută atât pentru culturile de toamnă cât şi pentru cele de primăvară. În primul caz
arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare la 18-20 cm adâncime cu plugul în
agregat cu grapa stelată. Între operaţiunea de arat şi semănatul culturilor de toamnă este recomandat să existe
un interval de cel puţin două săptămâni pentru ca stratul arat să se aşeze iar lucrările de pregătire a patului
germinativ să se execute corespunzător cerinţelor tehnologice. În cazul în care arătura se execută pentru
culturile de primăvară, adâncimea de lucru va fi de aproximativ 21-30 cm în funcţie de cerinţele plantelor de
cultură, condiţiile de sol, umiditatea solului, cantitatea de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului, etc.
Efectele favorabile ale arăturii de toamnă sunt mai mici decât cele ale arăturii de vară datorită perioadei mai
scurte până la intrarea în iarnă, dar sunt cu mult mai mari şi mai favorabile decât la arătura de primăvară.
Arătura care se execută toamna în vederea semănăturilor de primăvară au următoarele efecte favorabile:
a) În solul arat se infiltrează mai uşor precipitaţiile căzute în perioada de toamnă-iarnă
b) Resturile organice cu germenii bolilor, seminţele de buruieni şi o parte din dăunători sunt îngropate în
profunzime unde, prin descompunere anaerobă pier, iar alţii sunt aduşi la suprafaţă şi vor fi distruşi de
gerurile de peste iarnă.
c) Prin arătură sunt încorporate (dacă se administrează toamnă) îngrăşămintele organice şi cele chimice cu
fosfor şi azot, amendamentele sau îngrăşămintele verzi.
d) Un sol arat din toamnă este mult mai afânat şi se încălzeşte mai repede primăvara şi ca atare se va putea
pregăti şi semăna mai repede decât cele arate primăvara.

Arătura de primăvară se recomandă numai pentru solurile nisipoase care sunt supuse fenomenului de eroziune
eoliană. Dar sunt cazuri în care ne vedem obligaţi a efectua arătura a doua oară. Aceasta în cazul în care

58
arătura de toamnă a fost tasată datorită excesului de umiditate (în crovuri), datorită greutăţii stratului gros de
zăpadă din timpul iernii, etc.
Totuşi în perioada de tranziţie în agricultura contemporană datorită lipsurilor financiare şi a proastei
organizări a activităţii în unele unităţi agricole se execută şi la noi în ţară arătura de primăvară. Această lucrare
nu este de dorit şi nu este recomandată. Lucrarea se execută primăvara când solul s-a zvântat, la adâncimea
de 15-20 cm, obligatoriu cu plugul în agregat cu grapa stelată. După arat se va urmări umiditatea solului, iar
când aceasta permite se va trece la nivelarea şi mărunţirea arăturii. Dezavantajele arăturii de primăvară sunt
următoarele:
(a) datorită volumului mare de lucrări în primăvară, suprapunerea cu alte lucrări de executat duce la
întârzierea efectuării şi înfiinţării culturilor primăvara;
(b) culturile răsar neuniform, cu multe goluri şi în unele cazuri chiar compromiterea totală a culturii;
(c) arătura se mărunţeşte greu, sunt necesare mai multe lucrări, iar patul germinativ este de proastă
calitate;
(d) se pierde o mare parte din rezerva de apă din sol acumulată în timpul toamnei şi iernii, fenomen ce
este amplificat primăvara de sezonul secetos din ţara noastră şi a vânturilor din această perioadă de
timp;
Pentru cultivatori, pentru producţia viitoare, trebuie avut în vedere următorul aspect deloc de neglijat: o
arătură executată toamna sau iarna, în afara epocii maturităţii fizice a solului, este de proastă calitate, însă este
cu mult mai bună decât cea mai bună (de calitate) arătură executată primăvara.

4.5.6. Metode de executare a arăturii

În general prin arat se denivelează solul în sensul că pe suprafaţa arată apar şanţuri şi coame. Pentru
ca aceste denivelări să fie cât mai mici se impune o bună alegere a metodei de execuţie a arăturii în funcţie de
arătura practicată în anul precedent. Pentru început suprafaţa ce urmează a fi arată se împarte în fâşii numite
sole sau parcele.
Realizarea unei productivităţi a muncii corespunzătoare se face numai pe fâşii suficient de lungi (600-
1000m) cu un raport lăţime / lungime cuprins între 1/8 - 1/10 (în medie 70-80 m lăţime). Resturile vegetale
rămase pe câmp în cantitate mai mare după recoltarea plantelor premergătoare, îngreuează executarea arăturii
şi a celorlalte lucrări. Acelaşi efect îl are şi îmburuienarea excesivă. Buruienile şi resturile vegetale trebuie
adunate sau cel mai bine mărunţite cu maşini de tocat paie sau vreji sau cu grapa cu discuri.
Introduse sub brazdă, resturile vegetale şi buruieni contribuie la refacerea rezervei de humus. Nu este permisă
arderea miriştilor deoarece aceasta înseamnă pierdere de suport (materie) organic ca sursă de energie pentru
microorganisme.
Plugul răstoarnă brazda pe dreapta.
După ce am delimitat parcela cu ţăruşi pentru a evita întoarcerea în gol, lăţimea parcelelor trebuie să fie un
multiplu al lăţimii agregatului de arat. După modul cum se brăzdează (modul de deplasare al agregatului) se
deosebesc mai multe metode de executare a arăturii: arătura în lături (în afară sau în părţi) arătura la cormană,
arătura combinată - la cormană cu arătura în lături) şi arătura într-o singură parte, etc.
Aratul în lături - Plugul intră în brazdă pe partea dreaptă a parcelei. La capătul tarlalei, plugul este scos din
brazdă, se deplasează în gol şi este introdus în brazdă pe partea stângă a parcelei. Se continuă astfel până ce
se termină de arat întreaga parcelă. La sfârşit, parcela va avea în fiecare margine câte o coamă, iar la mijloc un
şanţ. (fig. 4.8)

59
 Fig. 4.8 aratura in laturi (in afara)

Arătura la cormană - Fâşia sau sola ce urmează a fi arată se va jalona formându-se un aliniament din jaloane
pe mijlocul ei. Agregatul intră în brazdă pe acest aliniament prin mijlocul parcelei, se va întoarce la capăt şi va
forma a doua brazdă cât mai aproape de prima (lângă prima), apoi se va continua până ce se ară întreaga
fâşie. La sfârşit fâşia (sola) arată va avea o coamă pe mijloc şi două şanţuri laterale (fig. 4.9).

Fig. 4.9 Aratura la cormana (la mijloc)

Arătura combinată la cormană cu arătura în lături (arătură pe sărite) (fig. 4.10) - Este posibilă pe suprafeţe cu
mai multe fâşii şi are avantajul că se reduce la jumătate numărul de coame şi şanţuri. Modul de execuţie este
următorul: se împarte sola în fâşii cu lăţimi egale, se ară prima fâşie la cormană, după care se trece la a treia
fâşie ce s-a arat la cormană, apoi se ară a doua în lături. În felul acesta primele brazde de la arătura în lături
(fâşia a doua) vor acoperi şanţurile rămase de la fâşiile arate la cormană, operaţia se continuă în acest mod,
alternând fâşii arate la cormană cu fâşii arate în lături. Cu alte cuvinte sola se împarte în 6-8 fâşii, iar acestea
se ară pe sărite. Primele se ară cele impare (1,3,5,7) prin metode la cormană, apoi vor fi arate cele pare
(2,4,6,8) prin metode în lături. Astfel vom avea un număr mic de coame şi şanţuri.
60
 Fig. 4.10 Alternarea araturii cormana cu aratura in laturi

Arătura într-o singură parte (fig. 4.11) - Se execută cu plugurile reversibile care răstoarnă brazda într-o
singură parte atât la dus cât şi la întors. Terenul arat este uniform, fără şanţuri şi coame. Această metodă de
executare a arăturii se recomandă pe toate tipurile de sol, în toate zonele, dar în special pe terenurile în pantă,
când se ară pe parcele mici în orezării şi în cultura mare.

Fig. 4.11 Aratura intr-o singura parte

4.6. Desfundarea

Desfundarea este arătura cu întoarcerea brazdei care se execută la adâncimi foarte mari, 50-80 cm şi
numai în situaţii deosebite, cum sunt: înfiinţarea pepinierelor şi a plantaţiile pomi-viticole, ameliorarea
crovurilor din zona solurilor brun-roşcate, ameliorarea unor terenuri compacte, impermeabile, etc.
Se execută cu pluguri speciale (balansiere) în special vara sau la începutul toamnei. Consumul de combustibil
pentru această lucrare este foarte mare, de aceea se are în vedere ca solul să se afle la maturitate fizică. Prin
desfundare se amestecă profilul de sol pe adâncimea lucrată. În acest sens se fac înainte de desfundat analize
pedologice pentru a stabili adâncimea de lucru având grijă să nu se aducă din profunzime un strat de sol cu
însuşiri nefavorabile. Solurile desfundate aparţin unei clase speciale: clasa solurilor desfundate.
Desfundarea determină o valorificare superioară a fertilizării, sporeşte eficacitatea amendamentelor,
datorită amestecării lor cu solul, se asigură sporuri mari de producţie. Solurile desfundate suferă modificări
aşa de profunde pe profil, încât nu se mai pot regăsi în clasificările obişnuite. Fiind o lucrare foarte adâncă,
desfundarea curăţă solul de seminţele de buruieni şi de organele vegetative de înmulţire ale acestora. Efectul
desfundării se menţine un număr mare de ani (3-5 ani). Deocamdată, desfundarea ca metodă de ameliorare a

61
fertilităţii scăzute a unor soluri este costisitoare şi greu de realizat pe suprafeţe întinse şi, în plus, trebuie
adunate suficiente date privind profilul solului care urmează a se ameliora. Este însă una din lucrările de bază
necesare la înfiinţarea plantaţiilor pomi-viticole (tabelul 4.7) .
Tabelul 4.7
Influenţa desfundării asupra producţiei de fructe la piersicii în vârstă de 4 şi 5 ani
pe nisipurile ameliorate de la Dăbuleni:
(Baniţă şi colab., 1979) citat de Gh.Budoi şi A.Penescu,1996

Adâncimea de mobilizare a nisipului Producţia de piersici

Kg/pom
Martor - nedesfundat, arat la 20 cm adâncime 4,77
Desfundat la 40 cm adâncime 7,61
Desfundat la 80 cm adâncime 11,50
Desfundat la 120 cm adâncime 11,99

4.7 Afânarea adâncă

Afânarea adâncă este lucrarea care se execută la adâncimea de 40-80 cm fără a se întoarce, mărunţi
sau amesteca stratul de sol. Este o lucrare agroameliorativă ce se execută pe solurile grele şi tasate prin care
se urmăreşte permeabilizarea stratului de sol subarabil. Se execută cu subsoliere (piese active ataşate la plug),
cu cizel-ul, scarificator sau maşini speciale pentru afânarea adâncă a solului (M.A.S.) (fig. 4.12, 4.13).
În funcţie de adâncimea la care se execută şi de maşinile şi utilajele cu care se lucrează Gh. Budoi (1996)
clasifică lucrarea astfel:
a) afânare de mică adâncime (până la 40 cm)
b) afânarea de adâncime mijlocie (între 40 şi 80 cm)
c) afânarea de adâncime mare (peste 80 cm)

Fig. 4.12 Masina pentru afanarea solului (cizelul):1-cadru; 2-dispozitive de cuplare; 3- suporti; 4-
organe de lucru (cutitele)

62
 Fig. 4.13 Masini pentru afanarea adanca a solului fara rasturnarea bazei, cu doua organe active:1-
cutit vibrator; 2-brazdar; 3- suportul organului activ; 4- suportul pentru pozitia de repaos a masinii

De obicei afânarea de mică adâncime este considerată o lucrare obişnuita în fluxul tehnologic, aceasta
executându-se mai uşor şi mai des . Ca urmare, în producţie prin afânare adâncă se înţelege lucrarea ce se
execută la o adâncime mai mare de 40 cm.
Lucrarea este executată vara sau la începutul toamnei, când solul se află la maturitatea fizică.
Înainte de afânare se aplică îngrăşăminte organice şi minerale, iar după afânare pregătirea terenului se execută
perpendicular sau sub un anumit unghi faţă de direcţia în care s-a executat afânarea solului. Se recomandă ca
distanţa între două piese active să fie de două ori mai mare decât adâncimea de lucru ( l = 2h). Lucrarea de
afânare adâncă a solului se execută periodic, o dată la 3-5 ani, determinând ameliorarea solului şi realizarea
unor sporuri semnificative de producţie. Afânarea adâncă (lucrarea la adâncimea de peste 40 cm) este
necesară pe solurile afectate alternativ de exces şi deficit de umiditate, sau alte categorii de factori limitativi ai
producţiei.
Stabilirea acestor terenuri se face după mai multe criterii (după Niţu, Răuţă şi Drăcea 1988), tabelul 4.8.

Tabelul 4.8

63
 Criterii pedologice pentru stabilirea cerinţei de efectuare a afânării adânci a solului după gradul de
tasare (Niţu, Răuţă, Drăcea 1988 citaţi de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996)

Criteriul Gradul de tasare

Argilă <0,002 Porozitate Cerinţa de
mm minimă necesară Categoria % afânare adâncă
(%) (%)
10 45
1 - nul 0 absenţă slabă
20 47
2 - nul 10 moderată
30 49
3 - moderat stringentă
40 51 10-18

50 3 4 - accentuat acută
18
60 56

Aceste criterii sunt:

a) Criteriul pedologic au prioritate solurile afectate de exces de umiditate de natură pluvială (brune,
brun-podzolice, podzolice, argilo-iluviale, unele lăcovişti, soloneturi, planosoluri etc.)
b) Criteriul climatic - Afânarea adâncă este necesară şi posibilă în toate zonele care au un bilanţ
hidroclimatic normal, iar excedentar în perioada octombrie-martie şi deficitar în perioada iulie - septembrie.
c) Criteriul geomorfologic - Terenul trebuie să prezinte o pantă de peste 20% pentru favorizarea
scurgerii superficiale sau de mică adâncime şi sub 15% pentru a permite folosirea maşinilor şi utilajelor
tehnice necesare.
d) Criteriul litologic - Pe terenurile înclinate, straturile afânate să nu favorizeze apariţia alunecărilor.
e) Criteriul hidrologic - Nivelul apei freatice să fie la peste 1,5 m adâncime. Aceasta pentru a evita
accentuarea înmlăştinării pe timpul sezonului ploios. Însă condiţiile locale foarte diferite pot crea excepţie de
la regulile precizate, cum sunt de exemplu unele soluri hidromorfe pe care s-au efectuat lucrări de desecare şi
drenaj.

Epoca de executare. Această lucrare se execută de ca mai bună calitate şi cu un consum mic de energie la
umiditatea corespunzătoare intervalului maturităţii fizice a solului. Solul trebuie să fie suficient de uscat astfel
că în timpul executării operaţiei să se rupă în mai multe planuri formând crăpături neregulate, agregatele
structurale ale solului să fie deplasate unele către altele, împinse lateral şi către suprafaţă. La suprafaţă solul
apare vălurat, înălţimea pe axul piesei active fiind cu 15 cm peste cea a terenului nelucrat. Dacă solul este
prea uscat în timpul lucrului se rup bolovani mari care după arat se vor mărunţi greu şi cu un consum de
carburant şi o uzură a maşinilor foarte mare. Când solul este prea uscat, lucrarea nu are nici o influenţă asupra
afânării solului rezultă simple tăieturi în masa solului, iar acesta se tasează în loc să se afâneze. Perioada
optimă de executare a operaţiei de afânare adâncă este iulie-august după recoltatul cerealelor păioase până în
septembrie.

4.8 Lucrarea cu grapa

Prin grăpat solul de la suprafaţă se mobilizează, afânează, mărunţeşte, nivelează şi tasează. Grăpatul
se execută la adâncimi de 3-12 cm, deci un strat superficial de sol. Sunt însă şi grape grele (cu discuri) ce
mobilizează solul şi mai adânc, 15-18 cm. Clasificarea tipurilor de grape este făcută în funcţie de felul pieselor
active: grape cu colţi rigizi, cu colţi reglabili, stelată, cu discuri (fig. 4.14), sapa rotativă, etc. fiecare
folosindu-se în funcţie de scopul urmărit.

64
 Fig. 4.14 Lucrarea porumbistei cu grapa cu discuri grea (GDG-4,2)

Se apelează la lucrări de grăpat în următoarele situaţii:

a) Se grăpează arătura concomitent cu execuţia acesteia, plugul lucrează în agregat cu grapa stelată;
b) Se grăpează ogorul (solă arată) pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea arăturilor, distrugerea crustei,
combaterea buruienilor, încorporarea erbicidelor şi pregătirea patului germinativ (lucrarea se execută cu
grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri sau ambele în agregat);
c) Pajiştile naturale şi semănate se grăpează cu grapa cu colţi reglabili pentru a strânge resturile organice.
Lucernierele bătrâne sunt lucrate cu grapa cu discuri în scopul de a favoriza lăstărirea plantelor;
d) Cerealele de toamnă pot fi grăpate în primăvară cu grapa cu colţi reglabili în scopul distrugerii crustei şi
odată cu aceasta se distrug şi buruienile în curs de răsărire. Se lucrează perpendicular pe direcţia
rândurilor şi numai când solul se află la maturitatea fizică;
e) Pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire sau abia răsărite, din cultura de porumb se poate utiliza
sapa rotativă, colţii fiind îndreptăţi spre înapoi;
f) Pentru păstrarea apei în sol, distrugerea buruienilor şi mărunţirea resturilor organice, după recoltarea
culturilor. Se lucrează cu grapa cu discuri, iar operaţia se numeşte dezmiriştit;
g) La pregătirea terenului pentru semănatul culturilor succesive şi a cerealelor de toamnă;
h) La pregătirea terenului în vederea însămânţării de toamnă pe solurile mai afânate, cu puţine resturi
vegetale însă atunci când umiditatea solului este mai mică şi nu permite efectuarea arăturii când se întârzie
cu executarea arăturii de vară pentru semănăturile de toamnă (grâu, orz, rapiţă, etc.) etc.

4.9 Lucrarea cu cultivatorul (cultivaţia)

Cultivaţia este o lucrare intermediară între arat şi grăpat. Se execută după arat pe toată suprafaţa
(cultivaţie totală) şi în perioada de vegetaţie a culturilor (cultivaţie parţială). Operaţia de cultivaţie se execută
cu unelte numite cultivatoare.
Acţionează asupra solului cel mai adesea pe adâncimea de 5-10 cm, iar în cazuri speciale 15 cm sau chiar
până la 40 cm (cizelul). În funcţie de organele active cu care sunt echipate, cultivatoarele sunt folosite pentru
următoarele lucrări:
a. La pregătirea patului germinativ. În acest caz cultivatorul este echipat cu cuţite lungi, înguste şi
ascuţite la capete. După lucrarea cu cultivatorul, terenul este nivelat, mărunţit şi uşor tasat cu ajutorul
unei grape elicoidale cu care în cele mai multe cazuri, lucrează în agregat.
b. La prăşitul culturilor. Cultivatorul este echipat pentru această lucrare cu piese active tip extirpator.
Piesele active montate pe cadrul rigid al cultivatorului şi distanţate conform spaţiului dintre rânduri ale
plantei de cultură. Piesele active taie buruienile pe adâncimea de 4-10 cm şi lasă acest strat de sol
afânat, ceea ce contribuie la păstrarea apei în stratul inferior în care spaţiile capilare rămân intacte. Se
reglează deci adâncimea de lucru şi zona de protecţie în funcţie de faza de vegetaţie a plantelor de

65
 cultură şi se stabileşte viteza de lucru a agregatului. Pentru prima praşilă viteza de lucru este mai mică
4-5 km/h, iar pentru praşilele următoare, viteza se poate mări la 7-8 km/h. Schema prăşitului mecanic
trebuie făcută o dată cu aceea a semănatului, pentru ca ambele agregate să lucreze pe aceeaşi urmă.
Astfel se elimină pericolul de tăiere a plantelor, mai ales de pe rândurile marginale de la două curse
vecine. Lucrarea se execută astfel:
 Cuţitele extirpator lucrează în submers, între rândurile de plante, tăind toate rădăcinile
buruienilor întâlnite şi afânează solul pe fâşiile lucrate.
 Pentru a elimina pericolul tăierilor de plante, cultivatorul trebuie să aibă aceeaşi lăţime de
lucru cu cea a semănăturii, iar tractorul să lucreze pe urmele lăsate de la semănat.
c. La deschiderea de rigole pentru irigarea prin brazde sau executarea de biloane. În această situaţie,
cultivatorul este echipat cu brăzdare speciale numite corp de rariţă (cu două cormene). Acestea
deplasează solul în ambele părţi formând brazde la suprafaţa solului. Prin această lucrare solul se
denivelează, mărindu-se suprafaţa de evaporare a apei. Se recomandă în zonele mai umede, la
bilonatul cartofului sau pentru irigatul pe brazde
d. Pentru afânarea solului pe terenurile cu regim aerohidric deficitar. Cultivatorul este echipat cu piese
active rigide de tip daltă, ce pot lucra la adâncime mai mare (20-40cm)
e. Pentru întreţinerea arăturii de vară: mărunţirea bulgărilor, nivelarea brazdelor, distrugerea buruienilor
şi refacerea solului (cultivaţia totală). Trebuie să rezulte o suprafaţă nu numai afânată ci şi nivelată.
Cultivatorul este echipat cu cuţite lungi, înguste şi ascuţite la capete, iar lucrarea se numeşte cultivaţie
totală.
f. Pentru fertilizarea culturilor prăşitoare în perioada de vegetaţie. În acest caz se folosesc cultivatoare
cu brăzdare tip hrănitor. Viteza de lucru a cultivatoarelor este diferită. De exemplu la cultivaţia totală,
este de 5-6 km/oră, la prăşit 5 km/oră până la 10 km/oră.
g. Unele terenuri (podzoluri grele, tasate, irigate, terenuri în pantă) se lucrează cu cizelul sau
scormonitorul de subsol ale cărui organe active afânează solul la adâncimi de 30-40 cm fără
întoarcere, contribuind la păstrarea apei în sol.

4.10 Lucrarea cu tăvălugul (Tăvălugitul)

Este lucrarea de tasare (aşezare) a stratului superficial de sol. Odată cu tasarea solului o parte din bulgări
sunt mărunţiţi şi se realizează şi o uşoară nivelare. În general lucrarea se practică în zonele mai secetoase.
Suprafaţa tăvălugilor poate fi: netedă, inelară, dinţată, crestată, etc. Tăvălugii netezi execută îndeosebi tasarea
solului, iar cei cu suprafaţa denivelată inelar sunt folosiţi şi pentru mărunţirea bulgărilor, distrugerea crustei,
etc. Tăvălugii diferă ca diametru, greutate, modul cum se prezintă suprafaţa organelor active etc., iar aceşti
factori influenţează acţiunea asupra solului. Tăvălugul tasează solul pe adâncimi de 3-8 cm sau mai mult şi
presează solul cu până la 300 - 400 sau 500 g/cm2 şi mai mult, Dar tăvălugul poate fi şi lestat (se poate
umple cu nisip sau alt material greu în funcţie de cerinţa tehnologică a culturii). Lucrarea cu tăvălugul se
execută în următoarele situaţii:
a) pentru pregătirea patului germinativ. în cazul în care terenul este prea afânat şi urmează a fi semănat
cu seminţe mici (lucernă, trifoi, rapiţă, plante furajere). Dacă solul nu este bine aşezat, seminţele mici
cad prin spaţiile lacunare la adâncimi mai mari, de unde nu vor mai răsări. Timpul folosirii tăvălugului
înainte sau după semănat depinde de mai mulţi factori: umiditatea solului, textura, gradul de afânare a
solului, mărimea şi felul seminţelor, etc. Dacă seminţele sunt mici (mac, ceapă, trifoi, morcov, ţelină,
ghizdei, rapiţă, mei, etc.), lucrarea cu tăvălugul se execută înainte de semănat, iar în cazul seminţelor
mai mari (sfeclă orz, ovăz, etc.) tăvălugitul se poate face după semănatul acestora;
b) după semănat, pentru a pune în contact seminţele cu solul;
c) pentru tasarea şi mărunţirea arăturii; în acest caz sunt recomandaţi tăvălugi inelari sau cu diferite
asperităţi asociaţi cu grapa cu discuri. Astfel de lucrări (în număr prea mare) se recomandă să se evite
deoarece au un efect defavorabil asupra structurii;
d) pentru stabilirea contactului între rădăcini şi sol la culturile de toamnă care în primăvară au ieşit
dezrădăcinate (descălţate);
e) pentru culcarea la pământ a plantelor folosite ca îngrăşământ verde, a buruienilor şi resturilor
vegetale. După tăvălugit terenul se lucrează cu grapa cu discuri pentru a mărunţi vegetaţia şi resturile
organice, apoi sunt îngropate sub arătură.

66
4.11 Lucrarea cu freza

Prin lucrarea cu freza se obţine la o singură trecere afânarea, mărunţirea, amestecarea şi nivelarea unui
strat din sol pe adâncimea de 6-20 cm. Frezele agricole sunt maşini cu organe active antrenate de la priza de
putere a tractorului. Sunt folosite cu pondere mare în pregătirea patului germinativ pentru culturi legumicole.
Utilizarea frezelor prezintă şi unele dezavantaje faţă de agregatele clasice de lucrat solul: productivitatea
redusă, consum mare de energie, construcţie mai complicată, uzură mai rapidă, iar folosirea lor prea des poate
să grăbească degradarea structurii solului. Unele cercetări (Hays, 1982) au dovedit că
lucrarea executată în intervalul maturităţii fizice a solului, freza degradează mai puţin structura solului decât
celelalte utilaje (grape, cultivatoare, tăvălugi, etc.).

4.12 Lucrarea solului cu agregate de maşini (combinatoare)

Agregatele de maşini sunt formate cu scopul de a executa mai multe lucrări (operaţii) la o singură
trecere.
În felul acesta creşte productivitatea muncii, este utilizată mai bine baza energetică din dotarea firmei şi forţa
de tracţiune a tractoarelor.
Avantajele folosirii acestora sunt: executarea lucrărilor în perioada optimă, realizarea de însemnate economii
de carburanţi, lubrifianţi şi de forţă de muncă, productivitatea muncii crescute.
Tot prin folosirea de agregate de maşini se evită tasarea solului, iar lucrările se pot executa în intervalul optim
de umiditate.
Cele mai răspândite agregate de maşini sunt: plug + grapă; grapă cu discuri + grapă cu colţi reglabili;
cultivator + tăvălug + grapă; vibrocultor + grapă elicoidală rotativă sau tăvălug inelar (combinator) etc.
Tendinţa agriculturii moderne este de a utiliza cât mai mult agregatele de maşini combinate. În ţările cu
agricultură avansată şi în unele unităţi din ţara noastră se folosesc agregate combinate pentru înfiinţarea
culturilor de toamnă care execută la o singură trecere următoarele operaţii: afânat, mărunţit, amestecat şi
nivelat solul; fertilizat; semănat şi după caz, erbicidat (fig. 4.15).

Fig. 4.15 Cultivator combinat pentru cultivatia totala (schematic): a- cultivator; b-grapa
elicoidala

.
4.13 Sistemele de lucrări ale solului

Lucrările solului au ca obiectiv general crearea de condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor
de cultură.
Sistemul de lucrări ale solului reprezintă totalitatea lucrărilor aplicate solului succesiunea lor şi epoca
de executare.

67
 În condiţiile agriculturii intensive, a creşterii acţiunii negative a tractoarelor şi maşinilor agricole
asupra solului ca şi a pericolului de poluare a mediului înconjurător şi a solului este absolut necesar să se
elaboreze un sistem de lucrări fundamentate ştiinţific.
Lucrările aplicate solului impun anumite condiţii. Pentru executarea lor se va ţine cont de foarte mulţi
factori şi anume: cerinţele plantelor de cultură, condiţiile pedoclimatice, starea culturală a solului, planta
premergătoare, epoca optimă pentru semănat, agregatele folosite, etc. La rândul lor lucrările solului
influenţează în anumite limite însuşirile solului, prezentate în subcapitolele anterioare.

În funcţie de obiectivele urmărite, de plantele cultivate şi de specificul unor situaţii date se cunosc mai
multe sisteme de lucrări ale solului dintre care cele mai importante sunt:
1. sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă
2. sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară
3. sistemul de lucrări pentru culturile succesive
4. sistemul de lucrări după culturile compromise
5. sistemul minim de lucrări ale solului
6. sistemul fără lucrări (semănat direct)

4.13.1 Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă

Lucrările solului pentru culturile de toamnă depind în mare parte de timpul rămas de la eliberarea terenului de
resturile vegetale ale plantei premergătoare până la epoca de semănat a culturilor de toamnă şi de umiditatea
solului.
Culturile de toamnă sunt: grâul de toamnă, orzul, secara, rapiţa, borceagul de toamnă. În medie ele ocupă
aproape o treime din suprafaţa arabilă a ţării noastre (aproximativ 3,3 milioane hectare).
În funcţie de epoca de recoltare a plantelor premergătoare culturilor de toamnă se disting două sisteme de
lucrări:
 Sistemul de lucrări a solului pentru culturile de toamnă ce urmează după premergătoare timpurii;
 Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă ce urmează după premergătoare târzii.

Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă ce urmează după premergătoare timpurii:

Plantele premergătoare timpurii sunt: borceagul, orzul, mazărea, grâul, rapiţa, cartofii timpurii,
fasolea etc.
Sistemele de lucrări se compun din: arătura de vară la adâncimea de 18-22 cm cu plugul în agregat cu grapa
stelată; 1-2 lucrări de mărunţire şi nivelare a arăturii, executate cu grapa cu discuri sau combinatorul în
agregat cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea patului germinativ în preziua semănatului de regulă cu
combinatorul.
Dacă terenul după recoltarea plantei premergătoare este prea uscat şi cu multe resturi organice, buruieni sau
din lipsă de utilaje, se va apela la lucrarea de dezmiriştire.
Dezmiriştirea se execută cu grapa cu discuri la adâncimea de 8-12 cm. După această lucrare când umiditatea
solului permite se va face arătura de vară până cel târziu în a doua decadă a lunii august.

Sistemul de lucrări pentru culturile ce urmează după premergătoare târzii:

După premergătoare târzii (soia, floarea soarelui, porumb, cartof, etc.) sistemul de lucrări al solului
este compus din: 1-2 lucrări cu grapa cu discuri perpendicular pe direcţia rândurilor în situaţia când pe teren
au rămas multe resturi vegetale sau este îmburuienat; arătura la 18-22 cm adâncime în agregat cu grapa
stelată care trebuie executată până cel târziu 20 septembrie; 1-2 lucrări superficiale pentru mărunţirea şi
nivelarea arăturii cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili; pregătirea patului germinativ în
preziua semănatului se va face cu combinatorul dacă nu sunt resturi vegetale sau cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul inelar pe terenurile cu multe resturi vegetale sau cele
bolovănoase.
Dacă terenul după recoltarea premergătoarelor târzii este uscat, iar arătura ar rezulta bolovănoasă, pe solurile
mai afânate cu puţine resturi vegetale şi buruieni se poate renunţa la arătură, ea fiind înlocuită cu grapa cu
discuri grea care mobilizează solul la 12-16 cm adâncime, prin două treceri perpendiculare una faţă de alta şi
sub un unghi de 45° faţă de direcţia de semănat a rândurilor.

68
 4.13.2 Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile de primăvară
Principala caracteristică a acestui sistem de lucrări este aceea că o parte din lucrări se execută toamna,
iar o alta în primăvară. După recoltarea plantei premergătoare, dacă terenul prezintă multe resturi organice
sau este foarte îmburuienat, se impune o lucrare cu grapa cu discuri perpendicular pe direcţia rândurilor
pentru mărunţirea şi încorporarea lor în sol. Lucrarea de bază a solului se execută în vara sau toamna anului
precedent şi numai accidental în primăvară. Plugul va lucra în agregat cu grapa stelată. Adâncimea arăturii
variază între 22-30 cm în funcţie de cerinţele plantei de cultură, umiditatea solului, textura solului, etc. Tot în
toamnă se mai pot executa 1-2 lucrări superficiale (cu cultivatorul, cu grapa cu discuri sau grapa cu colţi) în
situaţia în care terenul este îmburuienat sau pentru unele culturi ce necesită o nivelare din toamnă (sfecla de
zahăr şi culturi timpurii).
Primăvara când solul s-a zvântat şi se poate intra pe teren cu maşinile agricole, se va executa 1-2 lucrări
superficiale (cu grapa cu colţi, grapa cu discuri sau combinatorul) cu scopul de a nivela, a mărunţi bulgării, a
distruge crusta şi de a păstra apa în sol (a întrerupe vasele capilare).
Pentru culturile semănate mai timpuriu (mazărea, borceagul, lucerna, trifoiul, sfecla, cartoful, inul, legumele
timpurii) se va trece rapid la pregătirea patului germinativ de regulă cu combinatorul, la adâncimea de
semănat şi perpendicular pe direcţia de semănat.
Ultima lucrare se execută perpendicular pe direcţia de semănat pentru a se vedea mai bine urma marcatorului
maşinii de semănat şi de a se asigura o mai bună uniformitate a semănatului pe adâncimea de lucru.
În cazul culturilor de primăvară ce se seamănă sau se plantează mai târziu (porumbul, fasolea, legumele târzii
etc.) după lucrarea de nivelare executată primăvara devreme, terenul se păstrează curat de buruieni prin
lucrări superficiale cu grape uşoare. În apropierea semănatului se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul
sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, prilej cu care se încorporează şi erbicidele sau
îngrăşămintele chimice cu azot.
Dacă în perioada de toamnă - primăvară cad precipitaţii reduse care sunt acumulate de arătura adâncă de
toamnă, iar solul se prezintă în primăvară afânat şi curat de buruieni se poate lucra de 2-3 ori numai cu grapa
cu colţi fără a mai folosi grapa cu discuri sau cultivatorul.
În cazul toamnelor extrem de secetoase, se poate renunţa la arătură, pregătirea terenului făcându-se printr-o
lucrare cu grapa grea cu discuri (GD-6,2) urmată pe direcţia perpendiculară de o altă lucrare cu grapa cu
discuri obişnuită (GD-3,2 sau GD-4) în agregat cu grapa cu colţuri reglabili. Astfel se poate evita o arătură
bolovănoasă şi se poate realiza un pat germinativ mai corespunzător cu mari economii de energie (tabelul
4.9).

Tabelul 4.9
Influenţa alternării lucrărilor de bază ale solului asupra producţiei de grâu cultivat după porumb
(rezultate medii 1970-1978 pe solul brun roşcat de la Şimnic (Fl. Ionescu, 1979 citat de Gh. Budoi şi A.
Penescu, 1996)

Producţia estimată
Nr.
Variantele Diferenţa  Semnificaţia
crt. q/Ha
q/Ha
1 Discuit an de an 35,9 -4,1 xxx
2 Arat 18 cm an de an 40,0 Martor
3 Arat 28 cm an de an 39,6 -0,4
4 Un an discuit, un an arat 18 cm 39,8 -0,2
5 Un an discuit, un an arat 28 cm 40,1 0,1
6 Doi ani discuit, un an arat 18 cm 39,7 -0,3
7 Doi ani discut, un an arat 28 cm 39,6 -0,4
8 Trei ani discuit, un an arat 18 cm 39,4 -0,6
9 Trei ani discuit, un an arat 28 cm 39,5 -0,5
10 Arat în funcţie de condiţiile anului 40,0 -
DL 5% 2,5

Este de reţinut faptul că un număr mare de treceri cu tractoarele şi maşinile agricole în primăvară
tasează foarte mult solul, iar pentru nivelarea acestuia şi pregătirea patului germinativ se preferă combinatorul
şi nu grapa cu discuri care favorizează evaporarea rapidă a apei din sol.
69
Pentru terenurile în care arătura s-a făcut primăvara, situaţie nedorită, a se vedea subcapitolul 4.5.5.

4.13.3 Sistemul de lucrări ale solului pentru culturile succesive

Culturile succesive numite şi culturi duble sau culturi în mirişte se seamănă primăvara târziu sau la
începutul verii, după recoltarea culturilor timpurii (borceagul, orzul, cartofi timpurii, secară pentru fân, etc.)
Dintre culturile succesive semănate pe suprafeţe mai mari amintim: porumbul masă verde sau siloz, porumbul
pentru boabe din hibrizi extra-timpurii, soia, soiuri extra-timpurii, legume de toamnă, etc. Ele reuşesc numai
în zonele cu precipitaţii suficiente sau în terenuri amenajate pentru irigat.
Arătura se execută la 15-18 cm adâncime în agregat cu grapa stelată, imediat după recoltarea plantei
premergătoare. Urmează 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau tăvălugul
inelar. Ultima lucrare se efectuează perpendicular pe direcţia de semănat.
Pe terenurile mai afânate şi curate de resturi vegetale se poate renunţa la arătură, iar mobilizarea solului
făcându-se cu grapa cu discuri grea în două treceri, apoi o lucrare cu grapa cu discuri obişnuită în agregat cu
grapa cu colţi reglabili. În felul acesta se câştigă timp pentru ca semănatul să se facă cât mai devreme. Orice zi
întârziere la semănat conduce la scăderi mari a producţiilor. Imediat după încheierea semănatului se trece la
irigarea culturii pentru a favoriza o răsărire rapidă şi uniformă.

4.13.4 Sistemul de lucrări ale solului după culturi compromise

În anumite situaţii culturile agricole pot suferi pagube atât de mari încât menţinerea lor nu se mai
justifică economic. Compromiterea culturilor poate fi cauzată de mai mulţi factori: remanenţa unor erbicide,
greşeli în alegerea şi aplicarea erbicidelor, sămânţă necorespunzătoare fără germinaţie, atac de dăunători în
fază timpurie, brumele şi îngheţurile târzii, inundaţii, grindină, îmburuienate excesivă, atac de rozătoare, etc.
După stabilirea cauzei şi înlăturarea efectelor se va trece la înfiinţarea unei noi culturi. Dacă s-a întârziat mult
se vor alege soiuri sau hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă (extratimpurii sau timpurii).
Sistemul de lucrări ale solului este format din 1-2 lucrări superficiale executate cu grapa cu discuri, cu scopul
de a întoarce cultura compromisă de a distruge buruienile, crusta şi de a afâna solul pe adâncimea de semănat.
Pe solele mai îmburuienate se foloseşte cultivatorul echipat cu brăzdare de tip extirpator, pentru cultivaţie
totală sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, iar pe solele curate de buruieni numai
combinatorul.

4.13.5 Sistemul minim de lucrări ale solului

Sistemul minim de lucrări ale solului cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “minimum
tillage” presupune renunţarea în tehnologia unei culturi la arătură şi la o parte din lucrările solului fapt ce
conduce la o mai bună conservare a acestea (conceptul de agricultură durabilă).
Sistemul a fost practicat la început în SUA apoi în Anglia şi treptat în întreaga Europă. Se caracterizează prin
următoarele aspecte:
1. resturile vegetale sunt tocate mărunt odată cu recoltarea plantei premergătoare şi împrăştiată uniform
pe sol;
2. arătura este înlocuită de lucrarea cu cizelul, paraplow, grapa cu discuri, cultivatorul etc., prilej cu care
sunt încorporate parţial şi resturile vegetale
3. resturile vegetale care rămân la suprafaţa solului au rol de mulci, protejând solul împotriva eroziunii
de suprafaţă;
4. buruienile sunt combătute prin metode preventive, asolamente şi erbicide.
5. numărul de lucrări ale solului este mai mic decât la sistemul clasic.

Sistemul minim de lucrări ale solului prezintă multiple avantaje:

a) se realizează economie de carburanţi, lubrifianţi şi o uzură mai redusă a tractoarelor şi maşinilor
agricole (treceri mai puţine, mai puţine lucrări, etc.);
b) creşte productivitatea muncii;
c) se reduce fenomenul de eroziune provocat de apă sau vânt;
d) se evită distrugerea structurii şi tasării solului prin reducerea numărului de lucrări;
e) determină creşterea cantităţii de materie organică din sol;

70
 f) se reduc pierderile de apă prin evaporare datorită mulcirii parţiale a solului, etc.

În prezent în ţara noastră acest sistem întâmpină o serie de greutăţi dintre care amintim: lipsa unor maşini
din sistemul de lucrări minime ale solului, rezerva mare de seminţe de buruieni şi organe vegetative de
înmulţire care determină o îmburuienare excesivă a terenurilor agricole.

4.13.6 Sistemul fără lucrări (No tillage). Semănatul direct (Direct drilling)

În literatura de specialitate sistemul fără lucrări sau semănatul direct este cunoscut şi sub numele de “
zero lucrări”, “no tillage”, “direct drilling”. Se practică mai mult în Canada, SUA şi mai puţin în Europa şi
numai pentru câteva culturi ce se seamănă în rânduri depărtate (porumb, floarea soarelui, soia). Sistemul
acesta presupune renunţarea la lucrările mecanice ale solului. Semănatul făcându-se direct pe terenul cu
resturi vegetale ale plantei premergătoare, cu ajutorul unor semănători speciale care deschid fâşii înguste şi
permit, introducerea seminţelor şi îngrăşămintelor.
Combaterea buruienilor se face numai chimic cu ajutorul erbicidelor. Metoda se poate aplica pe
solurile uşoare, afânate şi în zonele mai umede. Resturile vegetale uscate de la suprafaţa solului prezintă un
mulci şi o bună protecţie împotriva eroziunii solului şi a evaporării apei.
În ţara noastră sistemul a fost practicat pe suprafeţe mici numai pentru culturi succesive de porumb (în
mirişte), cu rezultate satisfăcătoare. Cultivarea porumbului şi a altor plante cu excluderea totală a lucrărilor
solului, inclusiv arătura au apărut ca o necesitate pentru rezolvarea unor serii de probleme de natură
economică şi tehnică cu care se confruntă agricultura contemporană ca de exemplu:

1. Reducerea consumului de combustibil;

2. Reducerea consumului de muncă umană şi mecanică;
3. Creşterea productivităţii muncii raportate la hectar sau pe tona de produs agricol;
4. Evitarea eroziunii solului atât hidric cât şi eoliană;
5. Reducerea investiţiei cu maşinile agricole;
6. Reducerea costului de producţie şi creşterea beneficiului net - un corolar al celor 5 obiective de bază.

Mecanizarea legumiculturii cu toate avantajele a avut şi urmări negative: tasarea puternică a solului cu
influenţe negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor cultivate.
În SUA (Ahlgreen 1983, Laurent 1966) precizează: cea mai mare cantitate de energie şi combustibil se
utilizează la răsturnare a 250 milioane tone de pământ prin arături şi alte lucrări ale solului care au ca scop
distrugerea buruienilor.
În 1966 (Feuerlin 1967) se produceau 18 tipuri de maşini destinate lucrărilor manuale ale solului.
Philips şi Joung (1973) precizau că în anul 1969 după sistemul “no tillage” se cultivau 264’500 acri, iar în
1971 suprafaţa a crescut la 1’026’000 acri. În solul nearat aceiaşi autori precizau că în condiţiile din
Kentucky, în solul nearat, s-a acumulat mai multă apă decât în solul arat, iar producţia de porumb în medie pe
8 ani a fost de 105 buseli / acru la această tehnologie şi 98 buseli / acru la porumb cultivat după tehnologia
clasică (N. {arpe, 2000)
În ţara noastră experienţe au fost efectuate (1998-1999) la Şira lângă Arad pe suprafaţă de 20 Ha, dar după
acest sistem în aceste zone se cultivă anual peste 120 hectare, realizându-se producţii de peste 8’500 kg/ha
porumb boabe.
Ca atare şi în România se pot obţine producţii mari de porumb prin sistemul “no tillage”, numai că trebuie
îndeplinite următoarele cerinţe:
a) existenţa unor erbicide capabile să menţină solul curat pe toată perioada de vegetaţie a culturii
b) o sistemă de maşini de semănat direct în teren nelucrat
c) sisteme de irigare funcţionale pe toată perioada de vegetaţie.

71
 CURSUL 3

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

5.1. Noţiuni generale despre buruieni, definiţie

Totalitatea plantelor sălbatice sau cultivate (ameliorate) care cresc şi se dezvoltă într-o cultură agricolă
dar străină acesteia, poartă denumirea de buruieni. Acestea sunt adaptate să trăiască împreună cu plantele
cultivate pe care le stânjenesc în creştere şi dezvoltare şi influenţează negativ calitatea şi cantitatea recoltelor.
Buruienile sunt plante nedorite în culturi. Ele cresc şi se dezvoltă oriunde există un minim de condiţii de viaţă,
adică pământ şi factori de vegetaţie (lumină, căldură, apă, elemente nutritive). Se întâlnesc în toate culturile
agricole, pe pajişti şi fâneţe, în parcuri şi grădini, în spaţiile industriale, pe marginea drumurilor, căilor ferate,
canale de irigaţii, diguri, terenuri necultivate. Cu alte cuvinte se numesc buruieni toate plantele străine dintr-o
cultură (definiţie dată de acad. Ghe. Ionescu-Siseşti în 1958).
Buruienile provin din flora spontană şi se împart în :
- specii segetale - toate speciile de buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenurile arabile cultivate:
pălămidă, susai, rapiţă sălbatică etc.;

72
 - specii ruderale - toate speciile de buruieni care cresc şi se dezvoltă în principal pe terenurile
necultivate; şanţuri, marginea şoselelor etc., ex.: nalbă, troscot etc.
Sunt unele specii de buruieni cum ar fi pirul gros (Cynodon dactylon), pirul târâtor (Agropyron
repens) sau obsiga (Bromus sp.) care deşi sunt buruieni extrem de păgubitoare pentru toate culturile agricole,
când sunt prezente pe pajişti sunt considerate plante furajere (cu valoare nutritivă scăzută). Aceasta, deoarece
sunt şi extrem de greu de combătut din pajiştile naturale.
Orice plantă de cultură provenită din cultura premergătoare care răsare, se dezvoltă, infestează şi
concurează plantele unei alte culturi de bază se numeşte samulastră (ex. plantele de grâu în cultura de lucernă
nouă, plantele de floarea soarelui în cultura de grâu sau orz, plantele de lucernă sau trifoi în cultura de
porumb, plantele de cartof în cultura de grâu etc.).
Toate plantele de cultură care infestează o cultură de bază odată cu materialul de semănat se numesc
buruieni condiţionate (ex. grâu în orz, orz în grâu, secară în grâu etc.). Deci din punct de vedere agrotehnic
prin buruiană se înţelege orice altă plantă străină plantei de cultură. Aceste buruieni sunt deosebit de
periculoase pentru culturile agricole iar metodele de combatere a acestora sunt destul de laborioase. Uneori
însă buruienile au un rol favorabil: pe pajişti (ex. pirul gros şi târâtor), pe terenurile în pantă şi pe nisipuri
(ajută la fixarea terenurilor, evitând eroziunea), pe taluzul canalelor de irigaţii (evită eroziunea) etc.

5.2. Pagube produse de buruieni

Pagubele cauzate de buruieni culturilor agricole se pot grupa în pagube cantitative (prin scăderea
nivelului producţiei), pagube calitative (prin deprecierea calităţii recoltelor) şi prin creşterea costurilor de
producţie (toate verigile tehnologice sunt afectate valoric). Recoltele plantelor cultivate sunt diminuate
cantitativ cu valori foarte mari de la 20% până la 60%, iar uneori până la compromiterea culturilor. În ultimii
10 ani (1990-2000) lipsa unui cadru tehnologic adecvat, lipsa unei forme de organizare a unităţilor agricole,
lipsa personalului specializat şi a cunoştinţelor în domeniu au condus la creşterea nivelului de îmburuienare a
culturilor agricole (multe terenuri au rămas necultivate, permiţând dezvoltarea unei flore foarte bogate şi
numeroase de buruieni asigurând o sursă continuă de îmburuienare pentru terenurile învecinate). Succint,
pagubele cauzate de buruieni principalelor plante de cultură se încadrează în următoarele valori
(Tabelul 5.1.):

Tabelul 5.1.
Pagubele cauzate de buruieni principalelor culturi agricole în România
în perioada 1990 - 2000 (medie)

Nr Cultura Suprafaţa Producţia Pierderi medii Pierderi generale

crt medie obţinută în datorate medii
cultivată condiţii de buruienilor
-mii ha combatere fără
optimă combatere
- kg/ha -
kg/ha % mii kg/ha mii USD
1. Grâu 2.200 4.200 2.000 35-65 4.500 400.000
2. Porumb 3.500 5.000 2.500 35-70 2.500 650.000
3. Floarea 600 3.000 1.500 30-70 900 135.000
soarelui
4. Soia 100 3.000 2.000 30-80 200 400.000
5. Cartof 250 40.000 Dif. 30-70 - 300.000
6. Legume 280 Dif. Dif. 25-65 - 300.000

Pierderi medii la cele şase culturi aproximativ 2 miliarde USD.

73
Notă: La calculul acestor pierderi s-au luat în considerare următoarele preţuri medii :
- 1 tonă grâu - 100 USD;
- 1 tonă porumb - 85 USD;
- 1 tonă floarea soarelui - 150 USD;
- 1 tonă soia - 200 USD;
- la cartof şi la legume pierderile sunt estimative.

Cum şi prin ce acţionează negativ buruienile asupra culturilor agricole prezentăm în cele ce urmează :
a) Infestarea cu buruieni a culturilor agricole duce la creşterea costurilor de producţie. Buruienile
crează mari greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Astfel, pe terenurile puternic îmburuienate mai ales cu
buruieni perene, cu înmulţire puternic vegetativă (costrei, pir, pălămidă) cheltuielile pentru executarea
lucrărilor sunt mult mai mari cu peste 30% (creşte cantitatea de carburant la executarea arăturilor, a
praşilelor, la recoltare), uzura maşinilor şi uneltelor este mult mai mare (peste 30%). Aceste lucruri pe de o
parte iar pe de altă parte în tehnologia de cultură a plantelor o serie de lucrări se execută în plus tocmai cu
scopul de a preveni înmulţirea buruienilor, de a le împiedica să germineze şi de a le distruge pe cele răsărite.
Astfel:
- lucrarea de dezmiriştit care se execută vara sau toamna are uneori scopul de a distruge buruienile şi
de a le împiedica să ajungă la maturitate (să realizeze seminţe);
- cu toate că arătura în multe situaţii se poate înlocui cu diferite lucrări executate cu , paraplow, disc
etc, prezenţa buruienilor, a seminţelor şi a organelor vegetative ale acestora ne obligă să executăm arătura
normală sau adâncă pentru a le disloca, fragmenta şi încorpora adânc sub brazdă;
- majoritatea lucrărilor solului, după aratul, semănatul şi răsăritul culturii au ca scop principal
distrugerea buruienilor;
- praşilele mecanice şi manuale au scopul de a înlătura concurenţa plantelor cu buruienile prin
distrugerea acestora din urma;
- aplicarea erbicidelor fie înainte de semănat, după semănat, înainte de răsărit sau în perioada de
vegetaţie are scopul de a distruge buruienile.
La toate acestea se adaugă cum am mai spus creşterea cheltuielilor cu carburanţii, uzura tractoarelor
şi a uneltelor sau maşinilor, scăderea productivităţii muncii, (un lan îmburuienat se recoltează într-un timp
mult mai lung decât unul curat), creşterea cheltuielilor pentru condiţionarea, selectarea şi uscarea producţiei
obţinute (un lan îmburuienat induce creşterea umidităţii la recoltă - aşa numita umiditate de împrumut),
precum şi întârzierea lucrărilor agricole şi creşterea cheltuielilor cu forţa de muncă normală.
Prezenţa buruienilor în pajişti, culturi horticole sau canale de irigat ne obligă la executarea unor
operaţii în plus pentru a le combate şi a le elimina din cultură.
b) Buruienile contribuire la diminuarea cantitativă a recoltelor. Buruienile răpesc plantelor cultivate
apa, hrana, căldura şi lumina. Unele dintre ele consumă de 3-4 ori mai multă apă decât plantele cultivate
(terenul îmburuienat va prezenta un conţinut mult mai mic de apă decât cel fără buruieni). Cu alte cuvinte
buruienile sunt concurenţi de temut ai plantelor de cultură pentru factorii de viaţă, astfel :
- buruienile consumă o mare parte din apa şi substanţele nutritive din sol. Fiind plante spontane îşi
dezvoltă sistemul radicular mai repede şi mai adânc decât plantele de cultură, astfel au o capacitate mare de
absorbţie a apei şi a substanţelor nutritive. De exemplu rădăcinile de pălămidă (Cirsium arvense) pot ajunge în
primul an de viaţă până la 1-3,5 m adâncime, iar în anul al treilea la peste 5 m adâncime. Cu cât numărul
acestor buruieni este mai mare cu atât consumul de apă din stratul arabil şi subarabil va fi mai mare lipsind
plantele de cultură de apă şi agravând seceta. Dacă nu ar fi buruieni efectele secetei ar fi mult diminuate. De
altfel lupta cu buruienile este una din principalele măsuri de luptă cu seceta. Buruienile consumă mari cantităţi
de elemente nutritive. Analiza unui număr mare de buruieni a dovedit că în medie ele scot din sol de 2-3 ori
mai multe substanţe nutritive (azot, fosfor, potasiu şi microelemente) decât plantele de cultură. Buruienile
împiedică de asemenea şi creşterea rădăcinilor plantelor cultivate cu care convieţuiesc;
- buruienile parazite şi semiparazite (Cuscuta sp., Orobanche sp.) se hrănesc cu seva plantelor
cultivate. Acestea emit haustori pe care îi direcţionează în vasele liberiene sau lemnoase ale plantelor pe care
le debilitează şi le distrug. La un atac puternic, plantele de cultură pot fi sufocate în totalitate (ex. peste 120
plante de Orobanche pe o tulpină de floarea soarelui în judeţul Constanţa - A. Penescu; 2000);
- buruienile umbresc plantele de cultură şi solul sustrăgând astfel lumina. În culturile îmburuienate
plantele de cultură se etiolează, cresc repede în lungime, procesul de fotosinteză este încetinit, ca atare
plantele de cultură capătă culoarea galben-verzuie, asimilează puţin, nu-şi pot dezvolta ţesuturile mecanice de

74
rezistenţă. }i ca atare sunt fragile şi expuse frecvent căderii. Odată cu lumina prin umbrire buruienile lipsesc
plantele de cultură şi de căldură. Astfel în jurul plantelor de cultură îmburuienate temperatura este cu 2-4 o C
mai mică decât în condiţii fără buruieni;
- diferite specii de buruieni stânjenesc creşterea şi dezvoltarea plantelor înfăşurându-se în jurul
tulpinilor şi înăbuşind porţiuni întregi de cultură sub formă de vetre foarte largi; ex. infestarea cu măzăriche
(Vicia sp.), turiţă (Galium tricornutum), volbură (Convolvulus arvensis), hrişca urcătoare (Polygonum
convolvulus) etc.;
- buruienile, prin dezvoltarea lor stânjenesc procesele microbiologice din sol. Astfel scade intensitatea
proceselor de amonificare şi nitrificare, datorită scăderii umidităţii şi a temperaturii;
- buruienile sunt plante gazdă pentru multe boli şi mulţi dăunători pe care se dezvoltă sau se hrănesc
până la apariţia plantelor de cultură pe care se mută foarte uşor. Gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) se hrăneşte cu frunzele de zârnă (Solanum nigrum) până la apariţia frunzelor de cartof,
viermele sârmă (Zabrus tenebrioides) care atacă cerealele, are ca plantă gazdă volbura (Convolvulus
arvensis); agenţii patogeni care produc rugini la unele plante leguminoase trăiesc pe susaiul de grădină
(Sonchus sp.). Laptele cucului (Euphorbia cyparissias) este plantă gazdă pentru rugina mazării (Uromiles
pissi) etc. Numeroşi viruşi sunt transmişi (transportaţi) de către insecte de la buruieni la plantele de cultură
sau să fie răspândit la toate plantele de cultură: exemplul cel mai adecvat îl reprezintă afidele (Aphis sp.)
responsabile de transmiterea multor boli şi viruşi;
- buruienile micşorează eficienţa unor lucrări agricole ca aplicarea îngrăşămintelor, efectuarea
lucrărilor solului, a irigaţiilor, aplicarea de pesticide, recoltarea etc. Pe suprafeţele îmburuienate lucrările
agrotehnice sunt de proastă calitate (ex. arătura executată pe un teren cu multe buruieni este realizată de
proastă calitate, brazdele nu acoperă complet buruienile, este neuniformă ca înălţime (vălurită), iar uneori
prea afânată (neaşezată).
În foarte multe situaţii lucrările nu pot fi realizate în timpul optim, ceea ce determină pierderi mari de recoltă.
c) Buruienile contribuie la deprecierea calităţii recoltelor. Apariţia, înmulţirea, creşterea şi dezvoltarea
buruienilor într-o cultură conduce la fenomenul de concurenţă cu plantele de cultură iar rezultatul va fi
scăderea cantitativă şi calitativă a producţiilor. Producţiile de boabe de cereale şi leguminoase obţinute în sole
îmburuienate au conţinutul în proteină mai mic, la floarea soarelui conţinutul în ulei este mai mic, la inul
pentru fibre (fuior) scade rezistenţa fibrelor, iar la cartof se reduce conţinutul în amidon. Multe buruieni dacă
sunt consumate de animale ca furaj sau sunt păşunate induc acestora gusturi şi mirosuri diferite laptelui şi
preparatelor acestuia. Ex. Allium rotundum - ceapa ciorii, Absintium sp. - pelin, Artemisia austriaca - peliniţă
depreciază gustul şi mirosul laptelui provenit de la animalele care le consumă. O cultură de soia îmburuienată
puternic cu zârnă (Solanum nigrum), în timpul recoltării, bacele acesteia vor induce seminţelor de soia un gust
şi un miros respingător, măresc umiditatea seminţelor şi concentraţia de alcaloizi (solanină) în tegumentul
seminţelor, depreciind calitatea nutritivă a acestora. O cultură de grâu infestată la recoltare cu buruieni va
conduce la obţinerea unor recolte slabe cantitativ, iar prin măcinare se obţin făinuri cu gust şi miros neplăcut,
care consumate în cantităţi mai mari devin toxice. Speciile de Sinapis arvensis şi Raphanus raphanistrum induc
un gust iute făinii şi pâinii, Agrostemma githago (neghina) şi Ambrosia sp. degradează gustul şi mirosul făinii
(Tabelul 5.2.).
Tabelul nr. 5.2.
Specii de buruieni care produc deprecieri calitative recoltelor şi animalelor
Nr Specia de buruieni Cultura pe Indicatorul afectat Animalele afectate
crt care o
depreciază
1. Sinapis arvensis, grâu -făină cu gust iute; - vaci de lapte;
Raphanus raphanistrum - lapte depreciat - oi, capre
2. Ambrosia, grâu - gustul făinii; - oi, vaci de lapte;
Agrostemma githago - mirosul făinii - porci
3. Papaver rhoeas, grâu - gustul făinii; - porci;
Hyoscyamus niger, - toxice la om şi - oi;
Melillotus officinale animale - bovine
4. Thlaspi arvense grâu - imprimă făinii un gust - diferite animale
amar
5. Bromus secalinus grâu - imprimă făinii o culoare - diferite animale
neagră (făină neagră)
75
 6. Melamphyrum arvense grâu - depreciază culoarea făinii - diferite animale
(albastră)
7. Galium sp., grâu - depreciază calitatea şi - oi;
Allium sp., gustul făinii - bovine;
Bidens, Amaranthus - porci
8. Solanum nigrum soia - depreciază calitatea şi - diferite animale
gustul şrotului;
- calitatea uleiului
9. Leersia oryzoides orez - depreciază calitatea - diferite animale
orezului
10 Chenopodium album diferite culturi - depreciază calitatea - diferite animale
producţiei
11 Equisetum arvense diferite culturi - depreciază calitatea - diferite animale
recoltelor
12 Avena fatua, grâu - depreciază calitatea făinii; - diferite animale;
Apera spica venti - gustul făinii; - paie cu conţinut
- culoarea făinii ridicat de siliciu

Pe pajişti cresc specii de buruieni toxice pentru animale: Ranunculus sceleratus, Ranunculus sardous
(piciorul cocoşului), Chalta laeta (calcea calului), Iris (stânjenelul galben), Colchicum autumnale (brânduşa de
toamnă), Coronilla varia (coronişte), Galega officinalis (ciumărea), Glyceria aquatica (mana de apă). Acestea
pot ajunge prin păşunat uşor în hrana animalelor provocându-le diferite afecţiuni.

5.3. Particularităţile biologice ale buruienilor

La întocmirea şi realizarea unui program de măsuri pentru combaterea buruienilor din culturile
agricole sunt necesare cunoştinţe temeinice despre modul de viaţă şi comportamentul acestora în diferite
condiţii concrete de climă şi sol. Buruienile au însuşiri biologice diferite de ale plantelor cultivate, însuşiri care
le oferă şansa de a se înmulţi, rezista, concura şi perpetua în condiţii cu totul şi cu totul adverse pentru
plantele cultivate.
Înmulţirea. Este particularitatea biologică cea mai puternic evidenţiată, care deosebeşte buruienile de
plantele cultivate prin capacitatea extrem de mare de înmulţire atât prin seminţe cât şi pe cale vegetativă.
Buruienile anuale în general se înmulţesc prin seminţe (uneori şi pe cale vegetativă - ex. tulpini de - Stellaria
media - şi meişor - Digitaria sanguinalis), iar cele perene atât prin seminţe, cât şi pe cale vegetativă. Buruienile
produc un număr foarte mare de seminţe (Tabelul 5.3.).

Tabelul 5.3.
Numărul seminţelor de buruieni produse de o singură plantă la câteva specii de buruieni şi M.M.B.-ul
acestota (Ghe. Budoi şi A.Penescu - 1996)

Nr Denumirea ştiinţifică Număr de seminţe Masa a 1000 de

crt pe o plantă seminţe (grame)
1. Avena fatua (odos) 8250 17,5
2. Agrostemma githago (neghină) 2500 1,5
3. Amaranthus retroflexus (ştir) 500.000 0,3-0,5
4. Brassica nigra (muştar) 13.000 1,7
5. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului) 50.000 0,10
6. Cirsium arvense (pălămidă) 19.000 1,57
7. Chenopodium album (lobodă) 100.000 şi peste 0,7
8. Cuscuta campestris (torţel) 16.000 0,77
9. Echinochloa cruss galli (mohor lat) 8.000 1,40
10 Hyoscyamms niger (măsălariţă) 500.000 0,2
11 Papaver rhoeas (mac) 50.000 0,1

76
 12 Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare) 12.000 7,0
13 Matricaria chamomilla (muşeţel) 45.000 0,3
14 Rumex crispus (dragovei) 30.000 1,4
15 Descurainia sophya (nemţişor de câmp) 700.000 -
16 Verbascum phlamoides (lumânărică) 223.000 0,09

De obicei masa a 1000 de seminţe (MMB) la buruieni este cu mult mai mică faţă de cea a seminţelor
plantelor cultivate, astfel că această însuşire de a ocupa un volum foarte mic şi concentraţie foarte mare pe
unitatea de suprafaţă este caracteristică numai acestora. Marea majoritate a buruienilor care realizează un
număr impresionant de seminţe (peste 500.000 şi 1.000.000) au seminţe foarte mici şi cu caracteristici
anatomo-morfologice tipice. Numărul acestor seminţe este variabil, fiind dependent în mare măsură de specia
de plantă şi de condiţiile de mediu (care pot fi favorabile sau mai puţin favorabile), dar şi de nivelul
tehnologiilor de cultură utilizate. Numărul mare de seminţe la buruieni este cea mai importantă caracteristică
biologică a buruienilor, pentru că favorizează supravieţuirea acestora în condiţii de viaţă diferite: favorabile şi
nefavorabile.
Acest număr de seminţe variază de la specie la specie unele producând în anumite condiţii peste
1.000.000 de seminţe: Erygeron canadensis (bătrâniş), Descurainia sophia (pliscul cucoarei), Amaranthus
retroflexus (ştir), Chenopodium album (loboda).
O mare parte din aceste seminţe la maturitate ajung la suprafaţa solului unde în funcţie de condiţiile
întâlnite fie pier fie germinează. Cea mai mare parte a acestora însă ajung în sol (odată cu lucrările agricole de
arat, grăpat, cultivat etc.) unde se acumulează în număr impresionant şi pot germina, asigurând noi plante,
deci perpetuarea speciei. Numărul de seminţe acumulate în sol constituie rezerva de seminţe de buruieni din
sol care poate să fie variabilă, în funcţie de tehnologia de cultură realizată şi de condiţiile de climă (mai ales
umiditate). Multe specii de buruieni, în special cele perene, se pot reproduce şi pe cale vegetativă. Unele
formează în sol rizomi din mugurii cărora apar noi plante ca la specia Agropyron repens (pirul târâtor),
Cynodon dactylon (pirul gros), Equisetum arvense (coada calului), Sorghum halepense (costrei), Sambucus
aebulus (boz) etc., constituind o cale principală de înmulţire.
Înmulţirea acestora pe cale vegetativă se realizează şi atunci când prin lucrările solului (arat, grăpat,
frezat, prăşit) organele vegetative ale buruienilor (rizomi, stoloni, bulbi, drajoni, tuberculi) sunt fragmentate în
componente mai mari sau mai mici, care dispun de rezerve mari de hrană şi cu capacitate mare de a emite
lăstari, realizând astfel înmulţirea, dar şi răspândirea acestora (ex. Cirsium arvense-pălămidă, Sorghum
halepense-costrei). Numărul mugurilor vegetativi aflaţi pe organele subterane sunt numeroşi, dar şi lungimea
acestor organe vegetative este corelată pozitiv cu planta cultivată, tehnologia de cultură aplicată şi evoluţia
condiţiilor climatice (Tabelul nr. 5.4.).
Tabelul 5.4.
Capacitatea de înmulţire vegetativă a unor specii de buruieni perene exprimată prin lungimea
organelor vegetative şi numărul de muguri vegetativi la suprafaţa de 1 m2 (după Maltev 1962 - citat
de Ghe. Budoi şi A.Penescu - 1996)
Denumirea buruienii Greutate - kg Lungime - m Număr muguri vegetativi
m2 ha m2 ha m2 ha
Sonchus arvense 1,003 10.003 76 760.000 1609 16.090.000
(pălămidă)
Cirsium arvense 0,158 15.80 8,7 87.000 527 5.270.000
(pălămidă)
Tussilago farfara 2,890 28.900 495 4.950.000 25977 259.770.000
(podbal)

În condiţiile în care aceste buruieni găsesc condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare ele pot după
cum se vede practic să se înmulţească foarte puternic fapt care va conduce la degradarea terenurilor pe care
se găsesc acestea. Ameliorarea lor sau repunerea în circuitul agricol se va face cu cheltuieli foarte mari
energetice şi financiare.
Maturitatea seminţelor Maturitatea seminţelor de buruieni se face în mod foarte variat ceea ce dă
posibilitatea acestora să se menţină în sol, să reziste la metodele agrotehnice obişnuite de distrugere şi să
germineze în condiţii optime specifice fiecărei specii în parte. Seminţele buruienilor ajung la maturitate în
perioade diferite , practic pe toată perioada de vegetaţie. Astfel, buruienile efemere, care au un ciclu scurt de
77
dezvoltare, răsar şi se dezvoltă primăvara timpuriu, îşi scutură seminţele, care, ajunse în sol nu germinează
decât primăvara următoare. Acestea nu germinează nici în urma dezmiriştirilor (ex. Veronica, Lamium sp.
etc.). Seminţele altor specii de buruieni ajung la maturitate înainte sau concomitent cu recoltatul culturii. Când
seminţele de buruieni ajung la maturitate înainte de recoltatul culturilor agricole, ele se răspândesc pe sol şi
măresc rezerva de seminţe din sol. Când ajung la maturitate odată cu plantele de cultură, în timpul
recoltatului, o parte din seminţe ajunge pe sol, o altă parte ajunge în recoltă şi se pot înlătura prin operaţii
speciale de curăţire a seminţelor. În cazul în care vegetaţia buruienilor se prelungeşte şi seminţele lor ajung la
maturitate după recoltatul culturii, ele infestează solul, sporind rezerva de seminţe din sol. Se combat foarte
bine prin măsuri agrotehnice de dezmiriştit, arături de vară, grăpat etc. La foarte multe specii de buruieni,
maturarea seminţelor se face eşalonat, pe aceeaşi plantă găsindu-se pe toată perioada de vegetaţie
concomitent flori şi seminţe mature (ex. Amarantus retroflexus - ştirul porcesc, Echinochloa cruss galli -
mohorul lat, Cirsium arvense - pălămida). Cunoscând volumul mare de specii de buruieni care infestează
culturile agricole, cunoaşterea epocilor de maturare a seminţelor acestora constituie etape (nivele) pentru
stabilirea unui sistem eficace de combatere care să asigure evitarea formării şi scuturării seminţelor.
Longevitatea, vitalitatea şi germinaţia eşalonată a seminţelor Longevitatea seminţelor este
însuşirea biologică a acestora de a-şi păstra capacitatea şi puterea de germinaţie un timp îndelungat în condiţii
bine determinate. Vitalitatea este însuşirea biologică a seminţelor de buruieni de a-şi păstra capacitatea de
germinare o perioadă lungă în condiţii de mediu foarte variate (în câmp). Vitalitatea influenţează direct
longevitatea. Cu cât vitalitatea este mai pronunţată cu atât se vor selecţiona specii noi, rezistente cu o
longevitate mai mare. Longevitatea şi vitalitatea la buruieni sunt caracteristici biologice diferite faţă de
plantele cultivate. Seminţele plantelor de cultură ajunse în sol în funcţie de specia cultivată, soi, varietate şi de
evoluţia condiţiilor climatice îşi pot păstra capacitatea de germinaţie de la câteva zile la câteva săptămâni.
Seminţele de buruieni rămân viabile în sol câţiva ani, iar unele chiar zeci de ani şi germinează eşalonat,
infestând astfel culturile agricole. Vitalitatea este influenţată de structura anatomică şi de însuşirile fiziologice
ale seminţelor de buruieni ca şi de condiţiile de mediu. Seminţele cu membrane groase, greu permeabile au o
vitalitate mai mare. Când membrana sau tegumentul are răni sau fisuri vitalitatea acestora scade. Totuşi sunt
unele seminţe care deşi au tegumentul fisurat în timpul recoltatului răsar mai bine şi mai repede, ex.
Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). Seminţele care au constituenţi de rezervă grăsimi (ex. seminţele
de crucifere - rapiţă, ridiche sălbatică, muştar sălbatic etc.) au o vitalitate mai mare. Când seminţele sunt
păstrate în condiţii de laborator, vitalitatea lor este mai mare. Variaţiile de temperatură micşorează vitalitatea.
Starea de maturitate influenţează vitalitatea. Seminţele de buruieni care nu au ajuns la maturitate deplină,
chiar dacă au putere de germinaţie, au o vitalitate scăzută. În stratul mai profund al solului seminţele de
buruieni îşi păstrează vitalitatea mai mult timp decât în straturile superficiale unde sunt expuse fluctuaţiilor de
temperatură şi umiditate, care micşorează vitalitatea.
În experienţele din SUA organizate de Duvel (citat de Klingman şi Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996)
seminţele îngropate în sol. după 38 ani au germinat cele de laur - Datura stromonium 91%, iar cele de
Abutilon theophrasti (teişor) 48%. Din punct de vedere practic prezintă importanţă nu atât procentul de
germinaţie al seminţelor cât mai ales longevitatea lor din care cauză se menţine pericolul îmburuienării
etapizate, îngreunând programul de combatere.
Longevitatea unor seminţe de buruieni este foarte mare de la 25 ani până la 135 ani, dar afirmaţiile
unor autori că ar fi germinat seminţe descoperite în mormintele galice sunt neîntemeiate. Longevitatea este o
însuşire ereditară (genetică) a speciilor în condiţii de mediu determinate. Ca şi vitalitatea, longevitatea este
influenţată de condiţiile în care s-a găsit sămânţa la maturitatea deplină sau în momentul recoltării. Dacă
sămânţa a fost umedă, longevitatea se prelungeşte mult prin uscarea acesteia la 30-35 oC. Păstrarea seminţelor
la temperaturi apropiate de 0 oC şi fără oscilaţii prelungeşte longevitatea la temperaturi ridicate, scade
umiditatea, se scurtează longevitatea iar peste o anumită limită seminţele mor din cauza coagulării coloidelor
şi alterării enzimelor. În climatele umede şi calde sau umede şi reci longevitatea este mai mică decât în
climatele uscate. Cea mai mare longevitate o au speciile de buruieni de leguminoase, malvacee, labiate,
nimfacee etc.
Cercetările au scos în evidenţă de-a lungul timpului că seminţele de buruieni îşi păstrează vitalitatea şi
longevitatea perioade foarte mari în condiţii de laborator, iar în condiţii de câmp nu au depăşit 34 ani.
Longevitatea este în strânsă legătură cu specia de buruieni (Tabelul nr. 5.5.).

Tabelul nr. 5.5.

Longevitatea seminţelor unor specii de buruieni (în ani)

78
 (după Koch 1970 citat de C.Pintilie - 1985)

Specia Condiţii
de sol de laborator
Pir târâtor (Agropyron repens) 10 -
Neghină (Agrostemma githago) 0-2 10-13
Odos (Avena fatua) 3-8 13-20
Traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) 16-35 8-11
Albăstriţă (Centaurea cyanus) 5-10 5-10
Lobodă (Chenopodium album) 39 10-15
Pălămidă(Cirsium arvense) 21 <5
Nemţişor de câmp (Delphinium consolida) >11 5
Busuiocul dracului(Galinsaga parviflora) >11 3-4
Turiţă (Galium aparine) 7-8 7-10
Muşeţel nemirositor (Matricaria inodora) 11 6-7
Mac roşu (Papaver rhoeas) 11 11-13
Iarbă grasă (Portulaca oleracea) 30-40 -
Ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum) - >16
Mohor (Setaria sp.) >39 -
Muştar de câmp (Sinapis arvensis) >35 14-20
Zârna (Solanum nigrum) >39 18-20
Rocoină (Stellaria media) 6-28 10-13

Vitalitatea şi longevitatea organelor vegetative de înmulţire sunt mult mai mici decât ale seminţelor.
Adâncimea optimă la care germinează în general seminţele de buruieni este de 0,5-5 cm. Germinarea
seminţelor de regulă se declanşează în anumite condiţii favorabile acestui proces în funcţie de specie de plante
şi anume:
a) de prezenţa unei anumite cantităţi de apă, fără a fi în exces, în jurul a 40% din capacitatea de apă capilară a
solului când germinarea se realizează la 0,5-5 cm; când germinarea se realizează mai în profunzime (5-15cm)
este favorabilă o umiditate mai mică;
b) realizarea unei temperaturi (un prag de temperatură) corespunzătoare (de obicei 1-2 oC);
c) prezenţa unui raport O/CO2 în aerul din sol;
d) prezenţa luminii;
e) existenţa unui raport între lumină/temperatură (unele seminţe de buruieni germinează mai bine la întuneric;
altele mai bine la lumină).
O particularitate biologică împortantă a seminţelor de buruieni este germinaţia lor eşalonată în timp.
Prin această însuşire seminţele de buruieni se deosebesc esenţial de seminţele plantelor cultivate. Seminţele
plantelor cultivate răsar toate odată în sezonul când le-am semănat. La seminţele de buruieni, deşi condiţiile
de germinaţie sunt în optim, multe seminţe nu germinează din cauza procesului aşa numit repaos seminal.
Aceasta condiţionează perioada de germinaţie de-a lungul unui an, deci pe anotimpuri, precum şi în timp, de-a
lungul anilor (longevitatea). Factorii de care depinde repaosul seminal sunt: temperatura, umiditatea,
oxigenul, lumina şi prezenţa unor inhibitori. Germinaţia eşalonată variază de la an la an. Când condiţiile
pentru germinaţie şi dezvoltare a buruienilor sunt favorabile ele infestează puternic lanurile. Dacă condiţiile
sunt defavorabile pentru o buruiană, ele pot deveni favorabile pentru altă buruiană, astfel că harta buruienilor
din lan se schimbă de la an la an în raport cu evoluţia condiţiilor climatice, cu plantele cultivate, cu tehnologia
aplicată. Astfel în anii ploioşi (bogaţi în precipitaţii) şi mediu ploioşi în cereale se favorizează germinaţia
speciilor de buruieni Sinapis arvensis (muştar sălbatic), Papaver rhoeas (mac), Cirsium arvense (pălămidă),
Convolvulus arvensis (volbură), Galium sp. (turiţă). Când se irigă plantele de cultură, creşte germinaţia
seminţelor de buruieni iubitoare de umiditate (Echinochloa cruss galli). Când se administrează gunoi de grajd
şi îngrăşăminte chimice cu azot în cantităţi mari se favorizează germinaţia şi se dezvoltă bine speciile
marcatoare (care cresc foarte bine în condiţii cu azot mult): Amaranthus retroflexus (ştir), Chenopodium
album (lobodă). Când administrăm amendamente calcaroase favorizăm germinarea şi dezvoltarea sulfinei
(Melillotus officinalis), Linaria vulgaris (lânăriţă) şi Rubus cresius (rujul). Cunoaşterea acestor caracteristici

79
biologice ale seminţelor de buruieni fac ca procesul de combatere al buruienilor să fie neîntrerupt şi să se
adapteze de fiecare dată condiţiilor de climă, sol şi culturale pe care le adoptăm.
Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor Adaptabilitatea este însuşirea biologică a buruienilor
care le conferă acestora posibilitatea de a convieţui cu anumite plante de cultură, de a rezista la factorii
negativi de creştere şi de dezvoltare şi de a se adapta uşor la aceşti factori. Plasticitatea buruienilor este
însuşirea care se manifestă prin posibilitatea acestora de a creşte, de a se dezvolta şi de a se înmulţi în condiţii
foarte variate de mediu. Acestea rezistă la secetă, ger, inundaţii, diferite acţiuni mecanice, fapt ce le uşurează
menţinerea, dezvoltarea, perpetuarea şi răspândirea în culturile agricole. Adaptabilitatea este deci însuşirea de
a se adapta la condiţiile de viaţă. Când un teren nou este luat în cultură (defrişat sau pământ pârloagă etc.)
buruienile invadează terenul şi se acomodează uşor cu noile condiţii create. În primii ani vor fi predominante
buruienile care s-au găsit iniţial pe terenul respectiv, însă treptat locul acestora este luat de buruienile tipice
(specifice) fiecărei culturi în parte, fie că este vorba de cereale păioase sau de culturi prăşitoare (ex. costreiul -
Sorghum halepense - se va dezvolta numai în culturile prăşitoare unde întâlneşte condiţii prielnice de
dezvoltare (lumină, temperatură, spaţiu) şi nu se dezvoltă în culturile de cereale păioase. Sunt buruieni care
cresc în toate culturile, iar altele care s-au adaptat la condiţiile de viaţă existente numai în anumite culturi. De
exemplu unele îmburuienează puternic culturile de cereale păioase (grâu şi orz): Centhaurea cyanus -
albăstriţă, Galium sp. - turiţa, Matricaria sp. - muşeţelul, Anthemis sp. - romaniţa. Camelina - Camelina sp. şi
sălbaţia inului - Lolium remotum sunt adaptate să crească în culturile de in, orzul sălbatic (Avena fatua) creşte
în culturile de cereale păioase, costreiul orezar (Echinochloa oryzoides) şi orezul sălbatic (Leersia oryzoides)
cresc în orezării fiind adaptate la condiţiile de umiditate în exces şi aşa exemplele ar putea continua.
Plasticitatea este deci însuşirea biologică a buruienilor de a creşte în condiţii foarte variate de mediu şi
viaţă. Spre deosebire de buruieni, la plantele de cultură intervalul de variaţie al acestor condiţii este strict,
limitat, îngust, pe când la buruieni este foarte larg, practic nelimitat. Dacă plantele de cultură în lipsa hranei şi
a apei stagnează creşterea, nu fructifică şi pier, buruienile suferă extrem de puţin sau deloc. O plantă de ştir
(Amarantus sp.) sau de lobodă (Chenopodium sp.) poate creşte pe marginea drumului, pe marginea căilor
ferate, pe soluri uscate sau bătătorite. În astfel de condiţii buruiana are capacitatea de a creşte şi de a se
dezvolta, are înălţimi mici, cu frunze subţiri şi înguste, dar fructifică şi face câteva seminţe, deci asigură
înmulţirea speciei mai departe. Pe terenuri arate, afânate şi îngrăşate aceste specii de buruieni cresc şi se
dezvoltă viguros ajungând la 80 cm până la peste 100 cm, ramifică şi fructifică abundent. Mohorul (Setaria
sp.) spre exemplu în culturile de cereale păioase formează o tulpină mică în timpul vegetaţiei culturii, însă
după recoltatul culturii când condiţiile de viaţă sunt optime (lumină, spaţiu, hrană, umezeală) se dezvoltă
foarte puternic şi produce un mare număr de seminţe. Una din cele mai vătămătoare buruieni care se dezvoltă
puternic în condiţii de secetă este pălămida (Cirsium arvense). Aceasta are un sistem radicular profund şi
ramificat de peste 4 m adâncime şi 1-2 m lateral, uneori peste 7 metri lungime. În condiţii de secetă rezistă
foarte bine datorită acestei adaptări iar în condiţii optime de umiditate creşte şi se dezvoltă luxuriant şi aruncă
în sol o rezervă imensă de seminţe.

5.4. Sursele de îmburuienare ale culturilor agricole

Sursele de îmburuienare ale culturilor agricole sunt: solul, terenurile necultivate, sămânţa neselectată,
necondiţionată folosită la semănat, gunoiul de grajd, transportul de produse agricole etc.
Principala sursă de îmburuienare a culturilor agricole o reprezintă solul cu rezerva sa imensă de
seminţe şi organe vegetative de înmulţire. În sol seminţele de buruieni se menţin viabile un număr mare de ani
şi germinează eşalonat. Ajunse la maturitate seminţele de buruieni se scutură la suprafaţa solului apoi prin
diferite lucrări sunt încorporate şi amestecate cu solul. Ele pot ajunge în sol şi prin crăpături, transportate de
animale sau insecte, aduse odată cu apa de irigat sau sunt îngropate (în stratul superficial) de picătueile de
ploaie. Rezerva de seminţe de buruieni din sol nu este constantă, unele sunt distruse sau mâncate de diferiţi
dăunători, altele germinează şi sunt distruse prin mijloace culturale sau chimice folosite, iar altele îşi pierd
germinaţia datorită condiţiilor întâlnite. Pe de altă parte alte generaţii de seminţe proaspete ajung în sol şi
astfel rezerva se reface. Diverşi autori, în funcţie de condiţiile diferite în care au efectuat cercetările au stabilit
această rezervă între 100 milioane şi peste 2 miliarde de seminţe de buruieni la hectar, din care capabile de
germinat doar în proporţie de 25%. Astfel Kott (citat de Ghe. Ionescu Siseşti în 1958) estimează o rezervă
totală de seminţe între 540 milioane şi 3 miliarde de seminţe la hectar germinabile şi negerminabile. Traian
Săvulescu (citat de Ghe. Ionescu Siseşti în 1958) a găsit 520 milioane de seminţe de buruieni la hectar într-un
lan rău cultivat şi 420 milioane într-o cultură în care s-a respectat tehnologia. În zilele noastre la suprafaţa de

80
1 hectar şi pe adâncimea stratului arabil de 0-20 cm se pot găsi de la câteva milioane până la zeci şi sute de
miliarde de seminţe. Ca atare solul constituie o sursă inepuizabilă şi permanentă de îmburuienare a culturilor
agricole. Repartiţia acestei rezerve de seminţe de buruieni pe profilul solului este relativ omogenă şi anume:
cea mai mare cantitate de seminţe de buruieni se găseşte în stratul arat 0-20 cm; în stratul subarabil numărul
de seminţe de buruieni scade brusc deoarece căile de pătrundere în adâncime sunt reduse (crăpături mari,
lucrări de scarificare şi subsolaj, lucrări de desfundare etc.) (Tabelul nr. 5.6.).

Tabelul nr. 5.6.

Numărul de seminţe de buruieni (mii de seminţe/m2) la staţiunea didactică Băneasa, Bucureşti în anii
1970 şi 1982 (după Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996)

Anul Specia de buruieni Adâncimea de sol (cm)

0-10 10-20 20-30 Total
1970 Amarantus sp. (ştir) 11,2 7,2 0,8 19,2
Chenopodium album (lobodă) 15,1 10,4 0,9 26,4
Galium aprine (turiţă) 5,5 3,3 - 7,8
Setaria sp. (mohor) 19,2 11,1 0,4 30,7
Altele (Stellaria, Thlaspi, 39,2 28,1 1,9 65,2
Galinosoga, Echinochloa etc.)
1970 Total (în mii de seminţe/m2) 90,2 59,1 4,0 153
(în %) 58,8 38,6 2,6 100
1982 Total (în mii de seminţe/m2) 41,5 28,6 14,4 84,5
(în %) 49,1 33,8 17,1 100
Diferenţa după 12 ani (%) 45

Experienţele efectuate la Staţiunea Didactică Băneasa, Bucureşti de Ghe. Budoi în perioada 1970-
1982, scot în evidenţă următoarele :
- pe parcela cu solul brun-roşcat care până în 1970 s-a arat la adâncimea constantă de 20-25 cm s-au
găsit în total 153,3 milioane seminţe la hectar, din care peste 58% în stratul de 0-10 cm;
- după 12 ani, în 1982, timp în care tehnologia şi uneltele de lucru s-au perfecţionat, rezerva de
seminţe de buruieni s-a micşorat cu 45%, aceasta şi deoarece adâncimea arăturii a crescut la 28-30 cm;
- modificarea adâncimii arăturii în 1982 a condus la modificarea distribuirii seminţelor pe profilul
solului mult mai uniform în intervalele 0-10 şi 10-20 cm.
Rezerva de seminţe de buruieni depinde de specia plantelor cultivate, condiţiile pedo-climatice,
speciile de buruieni, agrotehnica folosită etc.
Când într-o solă predomină cerealele păioase este favorizată înmulţirea buruienilor şi deci creşte
rezerva de seminţe de buruieni din sol şi invers, când predomină prăşitoarele rezerva de seminţe se
micşorează. Agricultorii care folosesc o rotaţie şi un asolament raţional, sămânţă de calitate şi metode de
combatere a buruienilor adecvate numărul de seminţe de buruieni este scăzut.
Repartizarea seminţelor de buruieni pe profil variază şi cu tipul de sol şi cu modul de cultură, în
special cu adâncimea la care se face arătura. O repartizare asemănătoare pe profil se observă şi la organele
vegetative de înmulţire ale buruienilor cu variaţii care depind de plantă, de sol şi de modul de cultură
practicat. Kott (1961), citat de Ghe. Budoi şi A. Penescu (1996), arată că pe un hectar de teren cultivat s-a
acumulat o cantitate de peste 0,7 tone bulbi de usturoi sălbatic; 4 tone de rădăcini de susai, 12 tone de rizomi
de pir târâtor. Ca atare rezerva de seminţe de buruieni şi organe vegetative de înmulţire din sol este o
particularitate în dinamică. Datorită capacităţii foarte mari de înmulţire prin seminţe şi organe vegetative pe
care o au buruienile, câteva plante la m2 (buruieni care nici pe departe nu se apropie de pragul economic de
dăunare şi care practic nu ridică nici o problemă de a afecta producţia) pot reface rezerva de seminţe de
buruieni a solului. Dacă nu există nici o sursă de îmburuienare cercetările au evidenţiat că rezerva de seminţe
de buruieni viabile se reduce cu 22% anual (Roberts, 1980). Numărul de seminţe şi organe vegetative care
constituie rezerva de seminţe de buruieni din sol - numai o parte prezintă importanţă pentru fermieri şi anume
81
stocul de seminţe capabile să germineze; celelalte seminţe care au pierdut capacitatea germinativă , prin
activitatea dăunătorilor, putrezire, atac de boli sau prin învechire nu mai constituie un pericol, dar sunt
importante deoarece participă la refacerea rezervei de materie organică din sol.
Alte surse de îmburuienare a culturilor şi terenurilor agricole sunt:
- terenurile necultivate, terenuri virane, marginile de drum şi de cale ferată, taluzurile şi terasamentele
canalelor de irigaţii şi de desecare, ale digurilor, zonele sau greşurile de la capătul parcelelor rămase
nesemănate sau nearate, unde cresc şi se dezvoltă un număr foarte mare şi foarte variat de specii de buruieni.
Acestea ajung la maturitate nestingherite şi ajung să infesteze culturile şi terenurile agricole învecinate. Dacă
aceste locuri nu pot fi cultivate sau buruienile nu pot fi combătute, ele trebuie cosite înainte de a ajunge la
maturitate.
Folosirea pentru semănat de sămânţă necondiţionată (sămânţă necertificată), ajută la creşterea rezervei
de seminţe din sol. Dacă seminţele nu sunt condiţionate odată cu ele se introduc în sol şi seminţe de buruieni.
Locurile şi instalaţiile unde se condiţionează, se manipulează şi se distribuie sămânţa trebuie bine
supravegheate pentru că ele pot deveni surse de îmburuienare periculoase. Tot ceea ce rămâne de la
condiţionarea seminţelor (respectiv seminţele de buruieni) trebuie distruse prin ardere, îngropate sau realizată
o platformă specială de însilozare. Când se folosesc în hrana animalelor, aceasta nu trebuie realizată decât
numai după o măcinare foarte bună sau fierbere.
- Gunoiul de grajd constituie o sursă importantă de îmburuienare. Seminţele de buruieni nu-şi pierd
capacitatea de germinare când trec prin tubul digestiv al animalelor. Furajele fibroase pe care le dăm
animalelor trebuie să provină din păşuni curate de buruieni, altfel gunoiul animalelor constituie sursă de
îmburuienare. Dar nu numai acesta este sursa de infestare cu seminţe de buruieni a gunoiului de grajd.
Acestea pot ajunge şi prin gozurile de la magaziile de seminţe care sunt aruncate pe platforme, de la
buruienile ce cresc în jurul platformelor de gunoi. Dar sursa importantă de infestare a gunoiului de grajd o
reprezintă seminţele de buruieni aflate în furajele folosite în hrana animalelor. S-a stabilit că la porci
capacitatea de germinaţie a seminţelor ce trec prin tubul digestiv se păstrează în proporţie de 24%, la bovine
23%, la cabaline 12,9%, la oi 10,7% (Ghe. Ionescu Siseşti - 1959). O proporţie foarte mică din seminţe îşi
menţin germinaţia la păsări care, având stomac glandular, folosesc pentru macerarea raţiei furajer pietre şi
nisip şi ca atare seminţele sunt distruse. Îşi pierd mai puţin germinaţia seminţele foarte mici, netede şi rotunde
(ex. seminţele de Amarantus - ştir, Chenopodium sp. - lobodă. Seminţele mari sunt mai mult supuse distrugerii
odată cu trecerea prin tubul digestiv al animalelor. Ca arate gunoiul de grajd, transportat şi împrăştiat pe câmp
nefermentat este o sursă foarte mare de buruieni. Cu cât gunoiul de grajd este mai proaspăt, cu atât numărul
de seminţe de buruieni este mai mare. Prin fermentare în platforme bine organizate, seminţele de buruieni îşi
pierd capacitatea de germinaţie ca urmare a temperaturilor mari de 50-60oC ce se înregistrează în timpul
fermentării (C. Pintilie şi colaboratorii - 1985). Cu gunoiul de grajd se răspândesc seminţele de buruieni din
speciile Chenopodium album (lobodă), Amaranthus sp. (ştir), Solanum nigrum (zârnă), Setaria (mohor) etc.
Circulaţia produselor agricole Circulaţia şi transportul diferitelor produse agricole şi diferite seminţe
comercializate din diferite ţări constituie surse de îmburuienare, mai ales pentru buruienile de carantină (care
nu se găsesc în ţara respectivă). Multe specii de buruieni au fost aduse şi apoi s-au înmulţit şi dezvoltat la noi.
Astfel ştirul (Amarantus sp.), busuiocul (Glinsaga parviflora), bătrânişul (Erigeron canadensis) sunt de origine
americană, punguliţa (Thlaspi arvense) este de origine mediteraneeană, voinicica (Symphitum officinale) este
de origine asiatică etc.

5.5. Căile de răspândire a buruienilor

Buruienile pot fi răspândite foarte repede prin numeroase căi, fapt ce îngreunează mult lupta de
combatere a acestora. Căile de răspândire specifice fiecărei specii de buruieni sunt în ordinea participării :
vântul, apa, animalele şi activităţile umane.
Vântul La multe specii de buruieni seminţele acestora prezintă adaptări care permit răspândirea lor
prin vânt. Astfel, seminţele de buruieni din familia compositae (Cirsium arvense - pălămida, Sonchus sp. -
susai, Taraxacum officinale - păpădia etc.) au un smoc de păr numit “papus”, cele de măcriş (Rumex sp.) au
aripioare; acestea facilitează transportul lor la distanţe foarte mari de către vânt. Alte specii, cum este
ciurlanul (Salsola kali subs. ruthenica), ştirul alb (Amaranthus albus) etc. au forma generală a plantelor
globuloasă când ajung la maturitate se desprind (se rup uşor) din sol şi sunt rostogolite uşor de vânt
răspândind astfel seminţele prin locurile unde sunt purtate.

82
 Apa Apa provenită din precipitaţiile căzute în cantităţi mari şi repezi prin scurgere la suprafaţa
terenurilor în pantă poate transporta un număr impresionant de seminţe de buruieni. Seminţele pot ajunge în
apă şi prin scuturarea acestora de pe malurile râurilor, lacurilor, bălţilor, canale de desecare şi irigaţii. Ajunse
în apă seminţele de buruieni îşi pot păstra capacitatea germinativă o perioadă de timp. Astfel, 8 luni cele de
torţel (Cuscuta sp.), mohorul galben (Setaria glauca), hrişca urcătoare (Polygonnum convolvulus) şi ştirul
(Amarantus sp.), 20 luni cele de ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), zârnă (Solanum nigrum), pir
(Cynodon dactilon), mohor verde (Setaria viridis), romaniţă (Anthemis sp.), 40 de luni cele de iarbă bărboasă
(Echinochloa curss-galli), pălămida (Cirisium arvense), peste 44 de luni cele de sulfină (Mellilotus officinalis),
cornacii (Xanthium sp.) (Kott - 1961 citat de Ghe. Budoi şi A.Penescu - 1996). Apare astfel pericolul
infestării terenurilor agricole după retragerea apelor de inundaţie sau odată cu folosirea acesteia la irigat dacă
sistemele de absorbţie a apei la prize nu sunt prevăzute cu filtre. De altfel, una din cauzele care a permis cu
mulţi ani în urmă înmulţirea exagerată a culturilor agricole cu costrei (Sorghum halepense) a fost şi folosirea
apei de irigat provenită din canale, râuri, lacuri care nu a fost filtrată înainte de a intra în sistemul de irigat. Ca
atare curăţirea apelor de irigat de seminţe de buruieni este o măsură obligatorie.
Animalele Fructele şi seminţele multor specii de buruieni au organe de prindere, de agăţare sub formă
de ţepi, ariste, cârlige etc. Cu ajutorul acestora se prind de lâna oilor sau de blana diferitelor animale, ceea ce
contribuie la răspândirea acestora pe mari distanţe. Exemple de astfel de buruieni avem: brusturele (Arctium
lappa), turiţa (Galium sp.), dentiţa (Bidens sp.), cornaci (Xanthium strumarium), holera (Xanthium
spinosum), mohorul agăţător (Setaria verticillata) etc. Animalele şi păsările pot contribui la răspândirea
buruienilor şi prin dejecţiile lăsate pe câmp, deoarece aşa cum am arătat anterior multe seminţe de buruieni îşi
păstrează capacitatea de germinaţie după ce trec prin tubul digestiv al acestora.
Activităţile omului Prin activităţile sale omul poate favoriza răspândirea buruienilor odată cu
executarea neraţională a unor lucrări. Aceste lucrări pot fi utilizarea de furaje infestate cu buruieni şi seminţele
acestora în hrana animalelor, utilizarea de sămânţă necondiţionată la semănat etc. O amploare foarte mare o
cunoaşte în ultima perioadă Cuscuta sp. (cuscuta sau torţelul) care se răspândeşte foarte repede. Astfel o
plantă de cuscută poate răspândi uşor seminţele infestând într-un sezon o suprafaţă de peste 300 m2 (Ghe.
Budoi şi A. Penescu - 1996). Astfel că chiar dacă avem o sămânţă cu un procent foarte mic de seminţe de
cuscută, cultura poate să fie infestată din primul an (Tabelul nr. 5.7.).
Tabelul nr. 5.7.
Nivelul infestării unei culturi de lucernă de Cuscuta campestris la o normă de sămânţă de 20kg/ha cu
diferite grade de puritate (după Darst, citat de Klingman - 1975, citaţi de Ghe. Budoi şi A. Penescu -
1996)
Procentul de cuscută în Numărul de seminţe de cuscută
sămânţa de lucernă (la
greutate)
într-un kg de sămânţă semănate într-un ha
0,001 16 320
0,010 160 3200
0,025 400 8000
0,050 800 16000
0,100 1600 32000
0,250 4000 80000

Un alt mod de a răspândi buruienile îl constituie lucrările aplicate solului. Astfel prin cultivaţie
organele vegetative de înmulţire ale unor buruieni perene sunt mărunţite şi împrăştiate pe teren provocând
infestarea acestuia. Sunt multe alte specii de buruieni care se răspândesc pe alte căi decât cele precizate
anterior. Astfel seminţele de la Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) sunt aruncate la mari distanţe din fructele ajunse
la maturitate.

5.6. Clasificarea buruienilor

Pentru realizarea unei combateri metodice, organizate şi eficiente a buruienilor este necesară
cunoaşterea temeinică a biologiei şi particularităţilor biologice şi clasificarea şi încadrarea acestora în anumite
categorii sau clase în funcţie de aceste particularităţi.
Astfel buruienile se pot clasifica după mai multe criterii:
83
 a) clasificarea speciilor de buruieni din punct de vedere botanic (sistematic). Această clasificare nu
oferă cunoştinţe precise pentru realizarea operaţiei de combatere a buruienilor. Această împărţire ne oferă
cunoştinţe anatomice şi morfologice despre buruieni, cunoştinţe insuficiente pentru realizarea unor măsuri de
combatere. Exemplu în aceeaşi familie se încadrează specii de buruieni cu mari deosebiri biologice, însă
asemănătoare anatomic şi morfologic. În familia Gramineae sunt încadrate atât specii anuale de buruieni
(Echinochloa sp., Setaria sp.etc.), dar şi specii perene (Agropyron sp., Sorghum halepense etc.), specii ce
diferă foarte mult din punct de vedere biologic, fapt ce ilustrează că măsurile de combatere vor fi cu totul
diferite.
b)clasificarea speciilor de buruieni după locul unde cresc (sau culturile pe care le îmburuienează). Din
acest punct de vedere deosebim buruieni ruderale şi buruieni segetale (sau din semănăturile de câmp).
Buruienile ruderale cresc şi se dezvoltă în special pe marginea drumurilor, în jurul spaţiilor industriale, pe
lângă platformele de gunoi din jurul caselor etc.). Exemple avem: nalba (Malva silvestris), urzica moartă
(Lamium amplexicaule), ştirul (Amaranthus retroflexus), cucuta (Conium maculatum). Buruienile segetale
sunt cele mai răspândite şi mai numeroase. În această grupă se găsesc toate speciile de buruieni ce cresc în
culturile agricole din cultura mare (grâu, porumb, floarea soarelui, in, sfeclă), din culturile de legume, pomi,
viţă de vie şi flori, din cultura pajiştilor şi din plantele de nutreţ. Astfel avem câteva exemple: pirul gros
(Cynodon dactylon), pălămida (Cirsium arvense) sunt cel mai adesea prezente în culturile de câmp, laurul
(Datura stramonium), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora) şi măselariţa (Hyoscyamus niger) sunt tipice
pentru culturile de legume, laptele cucului (Euphorbia sp.), păpădia (Taraxacum officinale) şi dragaveiul
(Rumex sp.) sunt buruieni ce se găsesc cel mai adesea în pajişti şi fâneţe. Sunt însă puţine specii de buruieni
care sunt stricte ca aparţinând unei clase mai sus enumerate. Multe din ele nu respectă aceste clasificări şi sunt
şi ruderale şi segetale. Exemplu este ştirul care este atât ruderal dar şi segetal. Cu toate că această clasificare
ne oferă multe cunoştinţe biologice nu este totuşi cea mai edificatoare pentru realizarea de măsuri eficiente de
combatere.
c) clasificarea buruienilor după modul de răspândire a seminţelor. Buruienile care se răspândesc cu
dispozitive proprii se numesc autohore, iar cele care folosesc alte mijloace de răspândire se numesc alohore.
Din grupa autohore fac parte specii de buruieni ca muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), macul (Papaver
rhoeas), ştirul (Amaranthus sp.), loboda (Chenopodium sp.) etc.
Din grupa alohore distingem următoarele grupe :
1 - răspândirea buruienilor cu ajutorul vântului numită anemohore grupă din care fac parte buruieni
din grupa Composite la care seminţele au “papus” care le ajută să zboare şi să fie purtate de vânt pe distanţe
mari (păpădia, albăstriţa, susaiul etc.). Sunt şi plante purtate de vânt ca plantă întreagă prin rostogolire
(ciurlanul - Solsola Kalli sp. ruthenica);
2 - răspândirea buruienilor cu ajutorul apei - hidrohore - ale căror seminţe sunt transportate de apă
(costreiul orezar - Echinochloa phylopogon) sau cu apa de irigaţii cu care se poate transporta orice fel de
seminţe care se găsesc în lacuri, canale de irigaţie, râuri sau alte surse de apă;
3 - răspândirea buruienilor cu ajutorul animalelor - zoohore. Aceste seminţe de buruieni prezintă
adaptări cu ajutorul cărora se prind de animale (peri, ace, ţepi etc.) Ex. conaci (Xanthium), turiţă (Galium
aparine), dentiţă (Bidens sp.) etc. Aici intră grupa buruienilor ale căror seminţe sunt adunate în cuiburile de
animale rozătoare hârciogii şi şoarecii de câmp (Cricetus sp.) numite “mişune” în care adună cantităţi mari de
inflorescenţe de mohor (Setaria sp.), costrei (Sorghum), mohor lat (Echinochloa cruss galli), cânepă sălbatică
(Cannabis sp.) etc.;
4 - răspândirea cu ajutorul omului - antropohore. Seminţele de buruieni sunt transportate de om cu
ajutorul seminţelor plantelor cultivate - seminţe necondiţionate, neselectate.
d) Clasificarea după modul de procurare a hranei. După modul de hrănire buruienile se împart în trei
grupe: autotrofe, semiparazite şi parazite.
Buruienile autotrofe au clorofilă şi îşi procură şi sintetizează singure hrana. În această grupă se găsesc
marea majoritatate a buruienilor care infestează culturile agricole.
Buruienile semiparazite au clorofilă şi se pot hrăni şi autotrof dar cel mai bine se dezvoltă când
parazitează alte plante de la care absorb apa şi substanţele nutritive. Aceste buruieni îşi fixează organele de
sugere numite haustori în vasele lemnoase ale plantei gazdă. Exemplu avem ciormoiagul (Meloampyrum
arvense), clocoticiul (Rhinanthus rumelicus), dinţura (Odontites rubra), specii ce se găsesc în special pe
pajiştile naturale.
Buruienile parazite nu posedă clorofilă deci nu sunt capabile să-şi sintetizeze hrana. Ele îşi procură
hrana de la plantele pe care le parazitează în care pătrund organe speciale de sugere numite haustori. Cele mai

84
cunoscute şi mai păgubitoare sunt: cuscuta (Cuscuta sp.) care parazitează tulpinile plantelor de cultură
(legume, trifoi, lucernă etc.) şi lupoaia (Orobanche sp.) care parazitează pe rădăcini la legume, floarea
soarelui, tutun etc.
Plantele autotrofe se mai pot clasifica în funcţie şi de alte particularităţi morfo-biologice cum sunt :
numărul de cotiledoane, durata vieţii, cerinţe faţă de temperatura de germinaţie, umiditate şi altele. După
numărul de cotiledoane din care este alcătuită sămânţa avem două mari grupe de buruieni : monocotiledonate
şi dicotiledonate.
Monocotiledonatele sunt plante care au sămânţa formată dintr-un cotiledon şi dicotiledonatele sunt
plante care au sămânţa alcătuită din două cotiledoane. După durata vieţii ambele grupe monocotiledonate şi
dicotiledonate se împart în câte două subgrupe:
a) buruieni mono şi dicotiledonate anuale. Sunt acele buruieni care răsar, se dezvoltă şi fructifică în
acelaşi an, după care mor (ex. Avena fatua - odos, Sinapis arvensis - muştarul sălbatic etc.).;
b) buruieni mono şi dicotiledonate perene sunt acele specii de buruieni care fructifică de mai multe ori
în cursul vieţii lor, şi anume fructifică o dată în fiecare an (ex. pirul gros - Cynodon dactilon, pălămida -
Cirsium arvense, volbura - Convolvulus arvensis etc.);
c) buruieni dicotiledonate bianuale (bienale) cu perioada de viaţă de doi ani, sunt specii de buruieni
care în primul an răsăr şi cresc numai vegetativ iar în al doilea an formează tulpini floriflore, fructifică şi mor
(ex. susai - Soncus asper, sulfina - Mellilotus sp. şi cucuta - Conium maculatum).
Fiecare din aceste grupe mono şi dicotiledonate anuale şi perene formează subgrupe în funcţie de
particularităţile biologice, iar această clasificare prezintă cea mai mare importanţă pentru fermier în luarea
deciziei măsurilor de combatere.

5.6.1. Buruienile monocotiledonate anuale

Această clasă cuprinde buruieni cu o singură generaţie în timpul vieţii lor, durata de viaţă este de un
singur an şi se înmulţesc numai prin seminţe. În această grupă distingem după timpul când germinează
seminţele trei subgrupe:
- buruienile monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara timpuriu;
- buruienile monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu;
- buruienile monocotiledonate anuale care pot ierna.
a) Buruienile monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara timpuriu
Acestea germinează şi răsar la temperaturi scăzute şi îmburuienează în principal culturile care se seamănă
primăvara mai devreme dar şi cerealele şi culturile semănate toamna. Aceste buruieni îşi prelungesc mai mult
dezvoltarea şi cea mai mare parte din ele ajung la maturitate odată cu planta cultivată pe care o infestează.
Din această grupă distingem ovăzul sălbatic sau odosul (Avena fatua) şi zâzania sau sălbăţia inului (Lolium
temulentum).
Avena fatua (ovăzul sălbatic sau odosul) (Fig.5.1.a) face parte din familia Gramineae. Este răspândit în
zonele mai umede ale ţării, în Transilvania (în special în centrul şi vestul acestei zone), în Moldova (mai ales în
partea de nord vest), în Banat, în partea de nord a Dobrogei şi în zona subcarpatică. Produce pagube mari
culturilor de ovăz, dar şi de orz, grâu, in, mazăre, secară, cartof etc. Începe să dăuneze culturilor pe care la
infestează când sunt mai mult de 2-4 plante de odos la m2. De obicei lanurile sunt infestate foarte puternic
ajungând până la 100 plante pe m2 şi chiar mai mult devenind practic o calamitate. Boabele de odos sunt
dăunătoare animalelor, aristele şi perişorii acestora provoacă iritarea şi umflarea mucoasei bucale şi a tubului
digestiv mai ales la cai şi la bovine. Seminţele de odos încep să germineze primăvara la temperaturi de 5-6 oC,
dar pot germina pe tot parcursul anului. Cele care răsar toamna pier în timpul iernii. De obicei seminţele de
odos răsăr din stratul de sol de la adâncimea de 6-8 cm, însă pot germina şi de la 20 cm adâncime dacă solul
este bine aerat datorită mezocotilului care se poate alungi foarte mult. În stadiile tinere nu se deosebeşte uşor
de cerealele pe care le infestează. În stadiul de fructificare se deosebeşte uşor. Planta se aseamănă mult cu
ovăzul, de unde şi denumirea de ovăz sălbatic. Are rădăcină fasciculată, tulpină înaltă de 80-150 cm,
inflorescenţa este un panicul. Se deosebeşte de ovăz prin paleele inferioare care sunt păroase la bază şi au pe
dos o aristă lungă de 3 cm, îngenunchiată şi răsucită. Sămânţa este o cariopsă şi este îmbrăcată într-o palee de
culoare brună-cafenie. O singură plantă de odos produce 400-600 seminţe. Ajunge la maturitate fie înainte de
recoltare infestând solul, fie odată cu planta cultivată infestând recolta dar şi solul. M.M.B este în jur de 229
grame. Seminţele pe panicul ajung la maturitate diferit, mai întâi vârful paniculului apoi celelalte de la baza

85
acestuia. Seminţele îşi păstrează capacitatea de germinaţie în sol 3-5 ani şi o mică parte până la 10 ani.
Rădăcinile de odos secretă substanţa care are un efect alelopatic asupra altor plante, inhibându-le germinaţia.
Lolium temulentum (zâzania sau sălbăţia inului) (Fig.5.1.b) Face parte din familia Gramineae. Infestează
în special culturile de cereale păioase însă şi plantele de nutreţ. Rădăcina este fasciculată, cu tulpina înaltă
până la un metru, inflorescenţa este spic cu spiculeţe dispuse lateral. Fiecare plantă face 300-500 seminţe.
Înfloreşte şi fructifică din iunie până în iulie-august. Fructul este o cariopsă cu lungimea de 4-5 cm îmbrăcată
în palei şi glume. Paleea inferioară este aristată. Cariopsele decorticate se aseamănă cu boabele de secară. Îşi
păstrează capacitatea de germinaţie până la 20 de ani. Este răspândită în special în zona forestieră. Dacă nu
este combătută în perioada de vegetaţie a grâului şi ajunge în seminţele de grâu pentru panificaţie deteriorează
calităţile de panificaţie ale acestuia. Boabele de Lolium temulentum conţin un alcaloid puternic numit
temulină, alcaloid ce este produs de o ciupercă care parazitează în boabe şi în nodurile tulpinii. Poate provoca
fenomene de intoxicare la om şi animale care se manifestă asupra creierului şi la măduva spinării. Apar dureri
de cap şi de stomac, ameţeli, tulburarea vederii, oboseală etc. Depistarea prezenţei temulinei în făină se face
turnând alcool peste făină. Aluatul format din amestecul de făină cu alcool devine verzui şi capătă un miros
urât. La animale intoxicaţiile cu temulină se întâlnesc mai ales la cai şi bovine.

Fig. 5.1 a. Avena fatua-ovazul salbatic sau odosul; b. Lolium temulentum-zazania sau salbatica;c.
Digitaria crus-galli-iarba barboasa

b) Buruienile monocotiledonate anuale cu germinaţie primăvara târziu

Aceste buruieni infestează în special culturile prăşitoare, plantele legumicole, orezul, plantaţiile de viţă de vie
şi pomi şi arbuşti fructiferi şi flori. Aceste buruieni germinează primăvara după ce pământul s-a încălzit bine.
Infestează atât recolta cât şi solul pentru că îşi prelungeşte vegetaţia şi după recoltarea culturilor. Din această
grupă de buruieni fac parte următoarele:
Cyperus difformis (păruşca) Este o plantă iubitoare de căldură (termofilă). Produce mari pagube în orezării,
incintele inundate şi terenurile cu exces temporar sau permanent de apă. Seminţele germinează începând cu
sfârşitul lunii mai şi până toamna, tulpina este dreaptă, trunchiată fără păr (glabră). Frunzele pornesc de la
baza tulpinii. Inflorescenţa se găseşte în vârful tulpinii şi este formată din 3-10 glomerule inegal pedunculate.
Este o plantă iubitoare de lumină (heliofilă). M.M.B. este 0,0169. O plantă formează 4000-15000 seminţe.
Digitaria sanguinalis (meişor) (Fig.5.1.c) Este o specie termofilă dar şi iubitoare de umiditate şi de aceea
este răspândită în toate culturile de prăşitoare, mai ales în zonele mai calde din ţară, cu precădere în sudul ţării
unde prezintă şi importanţă pentru combatere. Infestează şi culturile de legume, mai ales culturile irigate.
Seminţele germinează primăvara târziu când în sol se găsesc peste 20 oC la adâncimea de 0,5-3 cm. O plantă
formează peste 1500-3000 seminţe care se scutură uşor când ajung la maturitate infestând solul. Tulpina este
geniculată, uneori se întinde pe sol şi de la noduri formează rădăcini adventive. Frunzele sunt liniare cu o

86
ligulă scurtă. Inflorescenţa este ramificată digitiformă şi seamănă cu cea de la pirul gros deosebindu-se prin
aceea că pedunculii spiculeţelor nu sunt egali pe spic.
Echinochloa sp. (mohor) Din genul Echinochloa aduc pagube culturilor agricole speciile : Echinochloa crus-
galli - mohorul lat sau iarba bărboasă, Echinochloa orizoides - mohorul alb şi Echinochloa phylopogon -
mohorul orezar.
Echinochloa crus-galli (mohorul lat) (Fig. 5.1.d) Infestează toate culturile agricole în special cele
prăşitoare, din toate zonele ţării. Are tulpina sub formă de tufă laxă şi poate ajunge la înălţimea de 0,5-2 m.
Are o mare capacitate de înfrăţire formând o tufă cu 3-10 fraţi. Baza tulpinii este roşcată, iar frunzele sunt
lipsite de ligulă. Inflorescenţa este un panicul răsfirat. Înfloreşte şi fructifică din iunie până în septembrie. O
plantă formează 200-10000 seminţe. Aceste seminţe germinează la un an de la diseminare şi numai în
straturile superficiale ale solului 0-3 cm. În condiţii de secetă germinează şi răsare şi de la 4-6 cm adâncime.
Seminţele îşi păstrează viabilitatea în sol până la 16 ani. În orezării sub un strat de apă de 10cm nu
germinează. Invadează culturile de pe terenurile revene din lunci sau cele irigate, pe cele îngrăşate cu
îngrăşăminte organice, cu prioritate culturile prăşitoare, legumicole, lucerniere. Are o creştere rapidă iar în
condiţii de umiditate optimă chiar luxuriantă. Înăbuşă şi duce la compromiterea culturii.
Echinochloa orizoides (mohorul alb) Este specia cea mai bine adaptată la condiţiile de orezărie (inundare).
Suportă straturi mari de apă (20-30 cm). Seminţele germinează sub un strat de apă de 15 cm. Seminţele nu au
repaos germinal şi răsar chiar în anul în care s-au format. Este asemănător cu mohorul lat. Se deosebeşte prin
tulpina foarte puternică formată din 10 fraţi. Frunzele sunt lipite de ligulă şi au nervura mediană a limbului
albă. Inflorescenţa este panicul răsfirat cu spiculeţe ale căror ariste sunt mult mai lungi (10-20 mm). Produce
între 1000-12000 seminţe care se scutură marea majoritate odată cu recoltatul infestând recolta. O mică parte
din seminţe ajung pe sol (1-5%). Este extrem de periculos pentru orezării şi este considerată specie de
buruieni problemă şi de carantină.
Echinochloa phylopogon (mohorul orezar) (Fig.5.7.). Se deosebeşte de specia Echinochloa oryzides prin
aceea că baza tulpinii este verde. Când este în fază de tânără plantulă se deosebeşte prin smocul de peri
cafenii ce se află la baza frunzelor inferioare. Paniculul este adunat. Înfloreşte în iulie-august. Seminţele
germinează în al doilea an de la formare în stratul de 0-5 cm. Îngreunează recoltarea şi produce mari pagube
orezului. O plantă formează 5-25 fraţi producând 1000-12000 seminţe. Seminţele sunt transportate dintr-o
solă în alta cu ajutorul apei - este deci hidrohoră.

Fig. 5.7 -a. Vicia Sativa- Mazariche de primavara; b. Cardus nutans- ciulin, scaiete; c. Melilotus
officinalis- sulfina galbena; d. Plantagro major- patlagina mare; e. Galera officinalis- ciumarea; f.
Cicorium inthybus- Pelinul
Setaria sp. (mohor sau mei păsăresc) Genul Setaria, sub denumirea de mohor cuprinde trei specii
importante pentru agricultură şi anume: Setaria glauca - mohor, Setaria viridis - mohor verde şi Setaria
verticillata - mohor agăţător (Fig.5.7 ). Sunt specii anuale din familia Gramineae, cu o mare plasticitate.

87
Seminţele germinează primăvara târziu, când în sol sunt peste 15 oC. Germinează din stratul de sol de 1-5
cm. Creşte încet la începutul perioadei de vegetaţie, dar după faza de 8 cm înălţime creşterea este foarte
rapidă. După 8 săptămâni de la răsărire începeprocesul de înfrăţire. Inflorescenţa este panicul spiciform.
Spiculeţele au la bază sete (peri) ale căror caracteristici imprimă numele de “glauca”, “viridis” şi “verticilata”.
Înălţimea plantelor este de 25-70 cm. O singură plantă produce câteva mii de seminţe (cariopse) a căror
viabilitate este de aproape 10 ani, însă poate ajunge până la uneori 50 ani. Înfloreşte şi fructifică din lunaiunie
până în luna septembrie. Dacă este tăiat sau secerat, mohorul lăstăreşte şi fructifică din nou. Are o foarte mare
plasticitate. Infestează toate culturile agricole din toate zonele ţării. Între cele trei specii sunt următoarele
caracteristici distincte:
Setaria glauca - mohor galben (Fig.5.2.a) Inflorescenţa este panicul spiciform de culoare galben-ruginie,
neîntrerupt la bază. Fiecare ramură laterală este prevăzută cu câte un spiculeţ. Setele de la baza spiculeţului
sunt galbene şi au dinţişorii îndreptaţi în sus. Sămânţa este de culoare galbenă, brunie sau violetă. Se
întâlneşte pe toate tipurile de sol, dar mai ales pe cele aerate, reavene, irigate, bogate în substanţe nutritive. Se
dezvoltă în toate culturile, dar îndeosebi în cele prăşitoare. În culturile de cereale păioase, în perioada de
vegetaţie, plantele de mohor datorită lipsei de lumină nu fructifică şi rămân mici (pitice). După recoltarea
cerealelor, pe mirişti se dezvoltă foarte repede, astfel că până în toamnă fructifică.

Fig. 5.2- a. Setaria glauca-mohor; b. Setaria verticillata-mohor agatator; c. Agropyron repens- Pirul
tarator; d. Cynodon Dactylon-Pirul gros; e. Sorghum halepense- costrei; f. Colchium autumnale-
brandusa de toamna

Setaria viridis - mohor verde. Se deosebeşte prin culoarea verde a setelor de la baza spiculeţelor, cu dinţii
îndreptaţi în sus, ceea ce dă spiculeţului o nuanţă verde. Sămânţa este de culoare albicioasă-galbenă. Limbul
frunzei este aspru-păros pe ambele feţe şi pe margini. Este mai rezistent la secetă şi ca atare este răspândit mai
ales în zonele de sud ale ţării, în special în culturile de prăşitoare.
Setaria verticillata - mohor agăţător (Fig.5.2.b). Paniculul este alcătuit din spiculeţe dispuse în verticillii.
Fiecare spiculeţ este prevăzut cu câte 2 sete verzi, cu dinţii îndreptaţi în jos. Culoarea spicului este verde. Are
frunze aspre şi păroase. Setele acestei specii se pot agăţa foarte uşor. Invadează toate culturile agricole, în
special prăşitoarele.
Toate speciile de mohor invadează toate culturile agricole şi, în principal, prăşitoarele, culturi la care
vor diminua mult producţiile dacă nu sunt combătute. Sunt gazde foarte bune pentru mulţi agenţi patogeni,
virusuri şi dăunători ai plantelor de cultură. Dacă mohorurile ajung în nutreţuri, setele acestora produc
inflamarea mucoaselor tubului digestiv la animale (acestea se înfig în aceste mucoase), mai ales la bovine.

c) buruieni monocotiledonate anuale care pot ierna

În această grupă se găsesc buruienile anuale care germinează şi toamna (mai ales în culturile de cereale
păioase), caz în care pot ierna sub formă de tânără plantulă. Speciile din acestă grupă pot gernmina însă şi în
culturile de primăvară.
88
Aspera spica venti - iarba vântului (Fig.5.9.) Este o specie din familia Gramineae care germinează de
regulă toamna, dar şi primăvara devreme. Are rădăcina fasciculată, care poate ajunge în sol până la 50-60 cm
adâncime şi o tulpină de 40-150 cm înălţime. Inflorescenţa este panicul de 10-35 cm lungime, fiecare spiculeţ
este prevăzut cu câte o aristă. Fructul este o cariopsă, care rămâne învelită în palee. MMB = 0,12 g.
Seminţele îşi păstrează viabilitatea în sol 1-2 ani. Este prezentă în special în zona colinară din vestul ţării, unde
s-au identificat peste 100-500 plante/m2. În prezent este întâlnită şi în alte zone cu soluri uşoare, acide,
podzoluri sau soluri brune. Germinează numai seminţele care se găsesc în stratul superficial de sol de 0-0,5
cm adâncime şi numai dacă acesta are umiditate suficientă. Temperatura minimă de germinaţie este de 2 oC.
O plantă se prezintă sub formă de tufă formată din 10-12 fraţi, care la maturitate vor forma 600-12.000 de
seminţe, care se răspândesc foarte uşor cu ajutorul vântului (de unde şi denumirea). Maturarea seminţelor şi
răsrândirea acestora pe sol are loc cu puţin timp înainte de recoltat. În ultima perioadă a devenit o adevărată
calamitate pentru culturile de cereale păioase. Este o buruiană foarte periculoasă şi păgubitoare.

Fig. 5.9-a. Aristolochia clematitis- marul lupului; b. Cirsium arvense- Palamida; c. Convolvulus
arvensis- volbura sau rochita randunicii; d. Linaria vulgaris-linarita; e. Euphorbia cyparissias- alior;
f. Orobanche sp.- lupoaia

Bromus secalinus (L) - obsiga secarei .Face parte din familia Gramineae, germinează toamna, înfrăţeşte, se
iarovizează în timpul iernii, iar primăvara se dezvoltă în lanurile de cereale păioase, îndeosebi în cele de
secară. Tulpina plantei ajunge la 1 m înălţime, înfloreşte şi fructifică în lunile mai-iunie. Se recunoaşte uşor
după mărimea spicelor la care paleele sunt prevăzute cu ariste lungi. Seminţele germinează eşalonat în sol de
la o adâncime de 12 cm. Făina obţinută din grâu amestecat cu cariopse de obsiga secarei devine negricioasă şi
cu gust specific, practic neutilizabilă. Pâinea consumată produce tulburări gastrice, se digeră greu şi produce
ameţeli la om şi animale.

5.6.2. Buruienile monocotiledonate perene

Această grupă are două subgrupe, şi anume:

a) buruieni monocotiledonate perene cu rizomi şi stoloni;
b) buruieni monocotiledonate perene cu bulbi.
a) buruienile monocotiledonate perene cu rizomi Buruienile din această grupă fac tulpini subterane,
numite rizomi, formate din noduri şi internoduri. la fiecare nod se găsesc numeroşi muguri din care, prin
89
lăstărire se vor forma noi plante. Înmulţirea vegetativă la aceste specii este foarte puternică, ceea ce face ca
buruienile din această grupă să fie extrem de periculoase, greu de combătut şi dăunătoare. Combaterea
acestor buruieni se constituie în operaţii, aşa numite de “investiţii”, deoarece efectul lor benefic se întinde
după combatere pe o perioadă de 4-5 ani.
Agropyron repens, Elymus repens - pirul târâtor (Fig.5.2.c) Face parte din familia Gramineae. Se
înmulţeşte prin seminţe, dar şi prin mugurii de pe rizomi. Mugurii se găsesc la nodurile rizomilor, în sol la o
adâncime de 10-12 cm, mai adânc dau mai la suprafaţă, în funcţie de starea de afânare a solului. Este o
buruiană extrem de lacomă, creşte şi se dezvoltă cu mare repeziciune, înăbuşind culturile. Are o capacitate de
înmulţire extraordinară. Mult timp, în perioada 1950-1965 a fost numită “duşmanul numărul 1 al agriculturii”
(Ghe. Ionescu-Siseşti - 1959) datorită greutăţii în combaterea acestuia. Pirul se înmulţeşte foarte uşor şi prin
seminţe. Fiecare inflorescenţă (care este un spic) formează 75-150 de seminţe. Seminţele sunt cariopse
învelite în palei şi glume. Seminţele germinează în stratul superficial al solului. De la o adâncime mai mare de
7 cm nu mai germinează. Longevitatea seminţelor de pir este foarte mare, peste 56 ani. Longevitatea
rizomilor este mult mai mică. Aceştia sunt vii atâta timp cât îşi păstrază turgescenţa. Rizomii sunt rezistenţi la
ger, dar mor dacă sunt expuşi la uscăciune sau ger (această metodă a fost mult timp utilizată şi mai este încă
utilizată ca o metodă de distrugere a pirului gros numită “de epuizare”).
Plantele răsărite din sămânţă în primul an nu fructifică, ci în anul al 2-lea. Înfloreşte şi fructifică din
luna iunie până în luna septembrie, când buruiana este nestingherită. După 4-5 săptămâni de la răsărire
plantele încep să înfrăţească, iar după alte 4-5 săptămâni încep să formeze primii rizomi. Aceşti rizomi se
reînnoiesc anual, viabilitatea lor fiind nu mai mare de 10-15 luni, după care mor. În funcţie de gradul de
îmburuienare se pot găsi în sol de la câteva zeci de kg până la peste 3000 kg rizomi/ha - substanţă uscată,
uneori şi mai mult. Aceşti rizomi pot avea peste 200 milioane muguri/ha din care pot apărea noi lăstari, deci
noi plante. Aceşti muguri sunt rezistenţi la ger, dar sunt sensibili la uscăciune. O tufă de pir formează peste
1200 seminţe. Pirul târâtor preferă solurile uşoare, afânate şi mai umede. Pe solurile grele, rizomii sunt scurţi.
Se înmulţesc foarte repede în culturile de câmp, cartof, vii, livezi, lucerniere. Când au condiţii optime se
înmulţesc foarte puternic şi formează o tesătură deasă şi continuă, ca o pâslă de rizomi, luând complet apa şi
hrana plantelor cultivate, iar recolta este compromisă. Lucrările unilaterale de arat sau alte lucrări ale solului
care contribuie la fragmentarea rizomilor în loc să-i stârpească, duc la răspândirea acestora. O altă pagubă
provocată de pir este aceea că el contribuie la menţinerea şi răspândirea în lan a unor dăunători ca viermele
sârmă (Agriotes sp.), a cărăbuşului de mai (Melolonta melolonta), precum şi a diverşi agenţi patogeni. Pe
terenurile în pantă, pe digurile canalelor sau pe terasamentele de cale ferată contribuie la fixarea acestora
împotriva eroziunii. Această buruiană - o buruiană problemă - este extrem de dăunătoare, de aceea şi măsurile
de combatere sunt destul de complexe şi costisitoare.
Bolboschoemus maritimus - şovarul sau trosnitoare Este o specie perenă cu stoloni şi tuberculi mici,
numeroşi, aflaţi în stratul superficial al solului (8-15 cm). Se dezvoltă în special în orezării, fiind considerată
cea mai dăunătoare buruiană din familia Cyperaceae, în special prin numărul mare de tulpini la m2 (peste
400). Masa de stoloni şi tuberculi depăşeşte 1--20 t/ha, ca atare contribuie la scăderea drastică a producţiilor
la cultura de orez. Tulpina edte trunchiată şi ajunge până la 30-70 cm înălţime. Organele vegetative sunt
stolonii, care formează în vârful de creştere tuberculi sferici pe care se găsesc mugurii din care se formează
noi tulpini aeriene. Un tubercul vechi de un an poate forma 30-50 noi tuberculi, care se răspândesc în jur pe o
suprafaţă de 0,5-4 m2. Tulpinile aeriene apar eşalonat în cursul perioadei de vegetaţie, cresc foarte rapid, între
3-6 cm/zi. Înflorirea durează din luna aprilie până în luna septembrie. O plantă formează între 200-1000
seminţe.
Cynodon dactylon - pirul gros sau iarba câinelui (Fig.5.2.d) Face parte din familia Gramineae. Rizomii
sunt mai groşi şi cresc în sol la o adâncime mai mare de 18-22 cm, în funcţie de gradul de afânare a solului. În
solurile grele se găseşte la 5-10 cm adâncime. Pirul gros se înmulţeşte şi prin seminţe care sunt răspândite de
vânt, de apă sau de animale. O plantă de pir gros produce până la 2200 seminţe (cariopse). Lungimea unei
seminţe este în jur de 1,5-1,6 cm. Tulpina aeriană ajunge la înălţimea de 25-35 cm. Inflorescenţa este un spic
digital (4-6-8 degete în inflorescenţă).
Pirul gros este răspândit în toată ţara, dar mai ales în regiunile secetoase de stepă şi silvostepă. În
zonele de deal şi subcarpatice preferă expoziţiile sudice, însorite, mai acide şi mai uscate. Suportă nu numai
seceta, ci şi o alcalinitate şi o salinitate moderată în sol. În solele păşunilor naturale îl găsim în asociaţie cu
troscotul (Polygonum aviculare) şi cu alte plante caracteristice. Se înmulţeşte cu repeziciune prin mugurii de
la nodurile rizomilor, dar şi prin seminţe. Produce pagube mari în pajişti, lucerniere, culturile de pepeni, cartof

90
şi porumb, în viile pe rod şi în plantaţiile de pomi şi vie. Este o buruiană problemă, de carantină şi trebuie
combătută cu mare atenţie şi energie. Produce pagube importante culturilor pe care le infestează.
Sorghum halepense - costreiul mare, bălăur, iarba de Alep (Fig.5.2.e) Face parte din familia Gramineae.
Este considerată una din cele mai păgubitoare, periculoase şi greu de combătut buruieni din ţara noastră. Este
termofilă şi heliofilă. Este o plantă perenă cu rizomi şi rădăcini adventive, care ajung până la 2 m adâncime.
Este răspândit în zonele din sudul şi vestul ţării, în lunca îndiguită a Dunării, în Banat, în Oltenia, în Muntenia,
în Dobrogea şi chiar în Moldova. Creşte în culturile prăşitoare, legumicole, pe marginea canalelor de irigaţie
şi a drumurilor. În culturile de cereale de toamnă această buruiană nu se dezvoltă deoarece nu găseşte condiţii
favorabile. Dacă în culturile de cereale păioase vor găsi goluri, greşuri sau lanul este rar (densitate mică/ha),
această buruiană se dezvoltă foarte puternic. Numai greşelile agrotehnice fac ca această buruiană să se
dezvolte în culturile de cereale păioase.
Tulpina este cilindrică, viguroasă şi ajunge până la 1-2 m înălţime, uneori peste 2,5m. Se înmulţeşte
puternic pe cale vegetativă (prin mugurii de pe rizomi), dar şi prin seminţe. seminţele încep să germineze la
temperaturi mai mari de 14 oC (sub 14 oC nu germinează), chiar de la adâncimi mai mari de 15-20 cm.
lumina influenţează pozitiv germinarea seminţelor aflate în straturile superficiale de 0-5 cm. Procesul de
germinare se petrece pe tot parcursul verii. Cea mai mare masă de rizomi se găseşte în stratul de sol de 10-25
cm, însă mulţi rizomi se pot găsi şi la peste 40 cm adâncime. După germinare, când se dezvoltă a doua frunză,
apar rădăcinile adventive, iar în faza apariţiei frunzei a patra şi a cincea, apar şi se dezvoltă primii rizomi,
numiţi “rizomi primari’. După circa două luni de la răsărire apar rizomii secundari, fază în care planta este
formată din 7-12 fraţi. Din mugurii de pe rizomi pot apare noi plante.
În timpul înfloritului se formează rizomii de iernare (rizomi de rezervă) situaţi în straturile adânci ale
solului. La suprafaţa de 1 m2 lungimea rizomilor depăşeşte 4-6 m, iar la o îmburuienare puternică lungimea
totală poate fi până la 20-25 m, cu un total de 1000-2000 muguri/m2 (Ghe. Budoi, A. Penescu - 1996).
Rizomii de iernare (de rezervă) formează ramificaţii care se ridică la suprafaţa solului în primăvara anului
următor, formând noi tulpini. În aceşti rizomi se acumulează cantităţi mari de substanţe nutritive de rezervă şi
sunt supranumiţi “rizomi mamă”. Dacă prin lucrările agrotehnice (arat, cizel etc.) rizomii primari sau
secundari sunt distruşi, aceşti rizomi-mamă vor rezista, datorită adâncimii mari la care se găsesc în sol , din
care se vor dezvolta noi plante. După epuizarea substanţelor de rezervă aceşti rizomi mor.
Înflorescenţa este un panicul şi formează între 2000-6000 seminţe (cariopse). Dacă este consumat în
stare proaspătă este toxic pentru animale. De aceea se recomandă în hrana animalelor după ce a stat 1-2 zile
la uscat. Plantele de costrei sunt purtătoare de agenţi patogeni comuni culturiloe de porumb sau cartof.
Combaterea acestei buruieni problemă este extrem de laborioasă, de aceea trebuie tratată cu mare seriozitate.
Combaterea acestei buruieni este considerată o investiţie pentru că distrugerea ei este benefică 3-4 ani pentru
culturile postmergătoare, dacă se respectă corect tehnologia.
Leersia oryzoides - orez sălbatic Face parte din familia Gramineae. Este o plantă perenă cu rizomi subţiri,
lungi şi fistuloşi situaţi în stratul de sol de 0-15 cm (P.Guş şi colaboratorii - 1998). Tulpina are 30-200 cm şi
este aspru-păroasă. Inflorescenţa este un panicul, cu spiculeţe uniflore, lipsite de glume. Este răspândită în
toate orezăriile. Seminţele sunt transportate cu apa de irigat. Germinează la temperaturi de peste 20 oC din
stratul de sol de 0-3 cm, chiar şi când stratul de apă de deasupra este de 5 cm. Dintr-o plantă provenită dintr-
o sămânţă, într-un an se formează rizomi cu lungimea de peste 1 m. O plantă poate forma 15-24 de fraţi, cu o
lungime a rizomilor de 10 m. Sub apă plantele de orez sălbatic cresc greu, iar dacă stratul de apă este
menţinut 10-15 zile, tinerele plante mor. Înfloreşte în ultima decadă a lunii august, fiecare plantă formând între
300-2500 seminţe. Se combate destul de greu.
Juncus inflexus - pipirig sau ţipirig Plantă perenă din familia Cyperaceae, care creşte şi se dezvoltă în
locuri foarte umede, pe marginea bălţilor, lacurilor, canalelor de irigaţie etc. Planta are în sol un rizom gros
din care pornesc tulpini aeriene. Înălţimea plantei este de 50-90 cm. Tulpina este subţire cu diametrul de 2-3
mm. Inflorescenţa este laxă, fructul este o capsulă triloculară lucioasă. Seminţele sunt mici, de 0,5 mm
diametru. Nu se dezvoltă în culturile agricole.
Phragmites communis - trestia sau stuful Buruiană perenă din familia Gramineae, tribul Arundineae, cu
rizomi subterani viguroşi, lungi de câţiva metri. Tulpinile aeriene sunt foarte înalte, până la 1-3 m şi puternic
lignificate. Frunzele au lobul plan, lat de 1,5-3 cm, pe faţa superioară fără păr. Marginile frunzelor sunt
tăioase. În loc de ligulă se găseşte o îngroşare slab păroasă. Înflorescenţa este panicul mare (20-60 cm) dens
şi erect. Trestia este o plantă hidrofilă foarte comună prin mlaştini, bălţi, ocupând suprafeţe întinse în Delta
Dunării. Poate fi higrofită, întâlnindu-se ca buruiană foarte dăunătoare în culturile din lunci, sau pe alte

91
terenuri cu apa freatică aproape de suprafaţă. Este greu de combătut datorită rizomilor. O plantă poate
produce circa 12.000 seminţe.
Typha latifolia - papura lată Plantă perenă cu rizomi târâtori groşi, cu muguri ce pot forma noi plante.
Tulpina aeriană nu are noduri. Inflorescenţa este un spic compact, cilindric, care formează peste 30.000-
220.000 seminţe. Fiecare sămânţă este prevăzută cu un smoc de perişori care-i favorizează răspândirea cu
ajutorul vântului (anemofile) la distanţe mari. Infestează lacurile, canalele de irigaţii şi de desecare, bălţile,
terenurile joase, crovurile etc. Se dezvoltă doar în zone cu exces de umiditate permanent.
b) buruienile monocotiledonate perene cu bulbi
Gagea arvensis - ceapa ciorii Face parte din familia Liliaceae. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin bulbilii ce se
formează din bulbul principal şi care apoi se desparte de acesta. Are o perioadă de vegetaţie scurtă, înfloreşte
şi fructifică primăvara în lunile martie-aprilie, apoi organele aeriene dispar. Planta intră într-o perioadă de
repaus şi nu mai poate fi combătută prin măsurile agrotehnice de arat din timpul verii. Este o palntă efemeră.
Sub această denumire de ceapa ciorii se mai cunosc speciile Ornithogalum umbelatum şi Muscarii sp.,
cunoscute tot ca specii efemere. Nu produc pagube mari culturilor agricole. Se pot distruge prin realizarea şi
menţinerea unei rotaţii ştiinţifice.
Colchicum autumnale (L) - brânduşa de toamnă (Fig.5.2.f) Face parte din familia Liliaceae. Plantă perenă
având în sol bulbo-tubercul brun negricios cu rădăcini adventive fasciculate. Floarea este formată din tepale
care concresc la bază într-un tub lung de 20-25 cm, care se prelungeşte în pământ până la bulbo-tubercul.
Înfloreşte toamna în septembrie-octombrie, iar în timpul înfloritului frunzele sunt absente. Floarea este de
culoare violacee, roz-liliachie. Creşte şi se dezvoltă mai ales în pajiştile din zona de deal şi de munte şi rar la
câmpie. Toate părţile plantei sunt toxice, mai ales seminţele, datorită alcaloidului colchicină. Acest alcaloid se
foloseşte în cercetările de genetică şi medicină. Este o specie dăunătoare, datorită toxicităţii sale.

5.6.3. Buruienile dicotiledonate anuale

Din această grupă fac parte buruieni care se înmulţesc prin seminţe şi au o singură generaţie. Marea
majoritate sunt anuale, deci durata de viaţă este de cel mult un an. Sunt câteva specii care au nevoie de doi
ani pentru a fructifica şi a produce seminţe. Aceste specii se numesc bienale, adică în primul an cresc
vegetativ, iar în al doilea an îşi formează tulpina floriferă, fructifică, fac seminţe şi apoi mor.
Această grupă formează, la rândul ei, 5 subgrupe de buruieni:
A- Buruieni dicotiledonate anuale efemere;
B- Buruieni dicotiledonate anuale care germinează primăvara timpuriu;
C- Buruieni dicotiledonate anuale care germinează primăvara târziu;
D- Buruieni dicotiledonate anuale care pot ierna;
E- Buruieni dicotiledonate anuale de toamnă şi bienale.

A- Buruieni dicotiledonate anuale efemere

Se mai numesc efemere. Au perioada de vegetaţie scurtă, de 45-60 zile. Pot avea una sau două
perioade de îmburuienare, primăvara şi toamna. Caracteristic este că germinează şi ajung la maturitate
înaintea culturilor agricole.
Stellaria media - rocoină (Fig.5.3.b) Specie din familia Caryophillaceae, întâlnită frecvent în toate zonele din
ţară, inclusiv în stepa dobrogeană şi Câmpia Română. Are o perioadă de vegetaţie scurtă sin care cauză este
încadrată în categoria buruienilor efemere. Infestează culturile de cereale păioase, prăşitoare, trifoliene, vii şi
pomi fructiferi. Este mai frecventă pe solurile bogate în calciu şi foarte rar pe podzoluri. Tipic pentru această
specie în anii favorabili se dezvoltă foarte puternic, ca “o pătură”, acoperind totul în jurul lor, între rânduri sau
pe rând. Are o rădăcină superficială (8-12 cm) cu tulpini subţiri ramificate, târâtoare sau ascendente de 5-45
cm lungime. Frunzele sunt mici, câte două la fiecare nod. Florile sunt albe. La un hectar poate forma o
cantitate de masă verde de 13-24 tone. Se înmulţeşte prin seminţe, dar în condiţii favorabile poate regenera
din mugurii de la baza tulpinilor târâtoare. Seminţele germinează la 2oC şi numai din stratul superficial de0,1
cm. Sub adâncimea de 2 cm nu germinează. Fructele sunt capsule care conţin 250-1500 seminţe. Este o
buruiană foarte lacomă, pentru o tonă de substanţă uscată planta extrage din sol cantităţi mari de elemente
nutritive - 28 kg N, 39 kg P2O5 şi 23,3 kg K (Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996). Dacă dezvoltarea acestei
buruieni este puternică aceasta reprimă dezvoltarea speciilor Convolvulus arvensis - volbura şi Calystegia

92
sepium - cupa vacii (C.Chirilă -1984 citat de ghe. Budoi şi A. Penescu 1996). Seminţele pot germina şi în anul
formării lor şi îşi păstrează viabilitatea timp de 10-60 ani.

Fig. 5.3-a. Veronica hederofolia- soparlita sau doritoare; b. Stelaria media- rocoina; c. Lamium
purpureum-urzica moarta; d. Senecio vernallis-spalacioasa; e. Draba verna- flamanzica; f. Fumaria
Schlaicheri- fumarita; g. Erodium cicutarium- ciocul berzei sau pliscul cucoanei; h. Sinapis arvensis-
mustarul

Veronica hederifolia - şopârliţă, doritoare (Fig.5.3.a) Face parte din familia Scrophulariaceae. Este frecvent
întâlnită în toate zonele din ţară. Infestează în special cerealele păioase, plantaţiile de vii, livezi şi, mai rar,
culturile de prăşitoare. Se dezvoltă primăvara devreme pe terenurile nearate sau nelucrate. Are tulpina
ramificată şi târâtoare. Frunzele sunt late, lobate, păroase. Florile sunt liliachii-albăstrui aşezate la subsoara
frunzelor pe pedunculi lungi. Seminţele germinează pe la adâncimea de 1-2 cm la temperaturi de 2-3 oC.
Opalntă formează în jur de 100-1760 seminţe cu MMB = 2,2-3 g (C.Chirilă - 2001). Din această familie mai
fac parte următoarele specii: Veronica arvensis - şopârliţa de câmp, Veronica persica - ventrilică, Veronica
polita - şopârliţa lucitoare, Veronica verna, Veronica triphyllos ş.a.
Lamium amplexicaule - sugelul sau urzica moartă (Fig.5.3.c) Face parte din familia Labiatae. Se întâlneşte
în toată ţara de la câmpie până la regiunile montane. Infestează diferite culturi de câmp: cereale, prăşitoare,
lucerniere şi plantaţii de vii. Are rădăcină pivotantă şi subţire. Tulpina este tetramuchiată şi ramificată, înaltă
de 50-120 cm. Frunzele de la bază sunt peţiolate, iar cale superioare sunt sesile şi amplexicaule. Florile sunt
dispuse în cime şi au corola roz-cenuşie-purpurie şi sunt dispuse în veticile depărtate între ele. O plantă
formează între 100-1800 seminţe (MMB=2-2,5 g). Din aceeaşi familie fac parte şi Lamium purpureum -
urzica moartă.
Erodium cicutarium - pliscul cucoarei sau ciocul berzei (Fig.5.3.g) Face parte din familia Geraniaceae.
Seminţele germinează primăvara devreme şi au o vegetaţie foarte scurtă (efemeră). Tulpina este târâtoare,
întinsă pe pământ, acoperită cu peri. Florile sunt roşii-violacee. Fructele sunt lungi până la 5cm. Seminţele au
o longevitate mare. Formează între 200-1600 seminţe. Infestează în special culturile de cereale păioase,
pajişti, terenuri necultivate etc. Îşi scutură seminţele cu mult timp înainte de recoltare.
Holosteum umbelatum - cuişoriţa Face parte din familia Caryophyllaceae. Este o plantă mică cu flori alb-
roz, cu petalele mai lungi decât caliciul. Pedunculii floriferi atârnă, dar după fructificare devin erecţi. Creşte şi
se dezvoltă în toate culturile agricole. Este efemeră.
Draba verna - flămânzica Face parte din familia Cruciferae. Este o buruiană pitică, efemeră, printre primele
care apar primăvara. Frunzele sunt întinse la baza tulpinii sub formă de rozetă. Tulpina ramificată este de 10-
15 cm înălţime. Formează numeroase seminţe. Apare frecvent în culturile de cereale şi pe terenurile arate
primăvara foarte devreme. Ajunge la maturitate cu mult înainte de recoltarea cerealelor.

B- Buruieni dicotiledonate anuale care germinează primăvara timpuriu

93
 Tipic pentru aceste specii este că germinează primăvara şi ajung la maturitate cu puţin înainte sau
odată cu plantele de cultură, împurificând recoltele. Pot germina şi toamna, dar în timpul iernii sunt distruse
(degeră).
Adonis aestivalis - cocoşei de câmp sau ruşcuţă (Fig.5.4.c) Face parte din familia Ranunculaceae. Are
tulpina de 20-50 cm înălţime. Înfloreşte şi ramifică în mai-iunie. Face o floare roşie-cărămizie sau portocalie
foarte frumoasă şi fructifică în mai-iunie. Infestează culturile de cereale. Când apare în masă trebuie
combătută cu severitate deoarece este toxică. Conţine cantităţi mari de glucozizi, folosiţi în industria
farmaceutică având proprietăţi calmante. Animalele nu o consumă, o ocolesc. În zona de sud creşte şi specia
Adonis vernalis, care se deosebeşte prin florile galben-aurii lucioase.
Brassica spp. - muştar negru sau rapiţa Din genul Brassica la noi în ţară mai întâlnite sunt speciile:
Brassica nigra - muştar negru şi Brassica campestris - rapiţă sălbatică.
Brassica nigra - muştarul negru De regulă este plantă cultivată, dar apare în culturi şi sub formă sălbatică
(de buruiană). Face parte din familia Cruciferae. Talia plantei este de 100-200 cm, robustă, ramificată formând
tufe mari. Frunzele sunt păroase, lobate. Florile sunt galbene, dispuse în racenm la vârful ramurilor. Înfloreşte
din iunie-iulie până toamna. Fructul este o silicvă scurtă în 4 muchii, cu 8-12 seminţe fiecare. Produce pagube,
mai ales în culturile de cereale păioase, sfeclă, lucerniere, floarea-soarelui etc.
Brassica campestris - rapiţa sălbatică Are tulpina subţire, puţin ramificată şi înălţimea până la 40cm.
Infestează la fel culturile de cereale, lucerniere, floarea-soarelui etc.
Caucalis daucoides - morcovul spinos Face perte din familia Umbeliferae. Este o plantă anuală. Rădăcina
este pivotantă, subţire. Tulpina este erectă, înaltă de 50-80 cm, ramificată, aspru-păroasă. Florile sunt mici, de
culoare albă, dispuse în umbelă. Fructul este o dicariopsă acoperită cu spini lungi şi cu vârful stelat în formă
de ancoră. O plantă formează 4000-5000 seminţe. Creşte în fâneţe, dar şi în culturile de cereale şi prăşitoare şi
în terenurile nelucrate, locuri industriale, terenuri virane etc. Este dăunător în hrana animalelor, deoarece
seminţele cu ghimpii lor amestecate cu fânul rănesc mucoasa tubului digestiv al animalelor.
Euphorbia sp. - laptele cucului sau alior Se întâlnesc speciile: Euphorbia cyparissias, E. helioscopia şi E
exigua. Toate speciile sunt toxice. Unele specii sunt anuale, altele perene. Fac parte din familia
Euphorbiaceae. Toate speciile conţin un suc lăptos, care se scurge îndată ce planta este rănită sau ruptă.
Tulpinile sunt stufoase şi ajung până la 50-60 cm înălţime. Frunzele sunt liniare înguste, moi, glabre. Florile
sunt dispuse în cime de culoare galben-pal-albicioasă. Fructul este o capsulă. Sămânţa este rotundă, mică.
Această buruiană preferă locurile mai aride, cu soluri uşoare. Se dezvoltă în pajişti pe care le degradează.
Animalele evită să le consume.
Galeopsis tetrahit - lungurica Face parte din familia Labiatae. Infestează culturile de cereale păioase şi
prăşitoare. Creşte în special în zonele mai reci din Transilvania şi în depresiunile subcarpatice. Are rădăcina
pivotantă, iar tulpina de 10-40 cm înălţime este tetramuchiată (4 muchii) şi ramificată. Frunzele şi tulpina sunt
păroase. Florile sunt roşii, iar fructele nucule. Sunt toxice şi ocolite de animale, care nu le consumă.
O altă specie înrudită cu Galeopsis tetrahnit este Galeopsis laudanum - tapaşnic, care are o biologie
asemănătoare.
Fumaria vaillanti lois - fumariţă (Fig.5.3.f) Face parte din familia Papaveraceae. Planta este mică de 10-30
cm înălţime, frunzele sunt peţiolate. Întreaga plantă este glabră. Florile sunt mici, de culoare alb-roz. Fructul
este o nuculă cu o sămânţă. Creşte în culturile de cereale păioase şi livezi. Poate fi considerată şi o buruiană
efemeră. Altă specie din aceeaşi familie este şi Fumaria schleicherii s.w. - cu florile rpşii-liliachii.
Galium aparine - turiţa sau lipicioasa (Fig.5.4.b) Face parte din familia Rubiaceae. Creşte şi infestează în
special culturile de cereale păioase. Planta are rădăcină subţire, adâncă şi ramificată. La răsărire planta are
două cotiledoane cărnoase cu vârful ştirbit. Tulpina este înaltă de 1-1,5 m, agăţătoare (are peri uncinaţi).
Frunzele sunt dispuse câte 6-9 în verticile la fiecare nod al tulpinii. Florile sunt dispuse în cime de culoare alb-
verzuie. Fructul este o dicariopsă alcătuită din două mericarpii sferice acoperite cu peri rigizi. Seminţele îşi
păstrează germinaţia în sol 7-8 ani. O plantă formează între 300-1200 seminţe. Germinează primăvara
devreme sau toamna, de regulă de la 2-3 cm. Este o buruiană foarte dăunătoare. Se prinde de plantele de
cereale pe care le culcă provocând pagube însemnate de producţie. Planta în stare verde conţine substanţe
toxice (alcaloizi, saponine etc.) şi de aceea provoacă intoxicaţii la animale. Cerealele infestate cu această
specie se recoltează greu pentru că aceasta se înfăşoară pe rabatorul combinei de recoltat.

94
 Fig. 5.4- a. Raphanus raphanistrum- ridichea salbatica; b. Gallium aparine- turita; c. Adonis
aestivalis- cocosei de camp; d. Matricaria chamomilla-musetel; e. Matricaria inodora-musetel
nemirositor; f. Atriplex patula-loboda

Galium tricornutum - turiţa cu trei coarne Este din aceeaşi familie cu Galium aparine de care se
deosebeşte prin faptul că are trei flori cu pedunculi care se curbează după înflorire, iar fructul nu are peri pe
suprafaţa sa. Formează între 400-1200 seminţe. Se întâlneşte în aceleaşi zone în care se găseşte şi G. aparine
şi produce mari pagube culturilor agricole.
Polygonum convolvulus - hrişca urcătoare (Fig.5.5.b) Face parte din familia Polygonaceae şi este
răspândită în toată ţara, pe toate tipurile de sol, infestând toate culturile agricole cu excepţia orezului (nu
suportă excesul de umiditate). Are rădăcini subţiri şi ramificate care pot ajunge până la 60-90 cm adâncime.
Rezistă bine la secetă. Tulpina este subţire şi volubilă de 80-100 cm, care se încolăceşte pe tulpinile plantelor
de cultură pe care se dezvoltă . Frunzele sunt alterne, peţiolate, sagitate. Peţiolul frunzelor prezintă la bază
ohree (înfăşurată în jurul peţiolului, ca un corset). O plantă formează între 150-10.000, uneori până la 30.000
seminţe cu MMB = 3,5-3,9 g (C. Chirilă - 2001). Seminţele germinează în al doilea an de la formare.
Germinează din stratul superficial de sol, de 1-5 cm adâncime. Poate germina toamna sau primăvara, la
temperaturi de 2 oC. La noi răsare în culturile de cereale păioase, de obicei la sfârşitul lunii iulie - începutul
lunii aprilie. Longevitatea seminţelor este de 6-8 ani.
Polygonum hidropiper - piperul bălţii Are o tulpină înaltă de 40-110 cm şi creşte pe terenurile umede,
inundate şi ca plantă ruderală pe marginea drumurilor.
Polygonum aviculare - troscot (Fig.5.5.c) Plantă anuală, polimorfă, cu rădăcină pivotantă care pătrunde
până la 25-30 cm adâncime. Tulpina de 10-15 cm lungime este târâtoare, ascendentă, rar erectă, ramificată şi
glabră. Frunzele sunt eliptice, lanceolate, scurt peţiolate şi sesile. Ohreea este membranoasă şi sfâşiată. Florile
sunt de culoare alb-verzuie sau roşiatică, dispuse câte 3-5 în fascicule axilare. Fructul este o achenă trunchiată
de culoare brun-roşiatică, de 2-3 mm lungime. Înfloreşte din mai până în septembrie. Este specie mezofită,
ruderală şi segetală răspândită în toată ţara.

95
 Fig. 5.5-a. Chenopodium lbum- caprita sau spanac salbatic; b. Polygonum convolvulus- hrisca
uscatoare; c. Polygonum aviculare-troscot; d. Amaranthus retroflexus- stirul; e. Hibiscus irionum-
zamosita; f. Erigeron canadensis- batranis sau coada; g. Centaurea cyanus L.-Albatrita vacii

Portulaca oleracea - iarba grasă sau oreşniţă Este din familia Portulacaceae, răspândită în toată ţara,
infestând toate culturile agricole, inclusiv viile şi livezile de pomi. Tulpina este de 15-20 cm, târâtoare.
Frunzele şi tulpinile sunt suculente. Florile sunt mici, de culoare galbenă. Fructul este o pixidă cu numeroase
seminţe. germinează eşalonat numai din straturile superficiale de 0,3-1,5 cm adâncime. O plantă formează
până la 1.250.000 seminţe mici reniforme. Longevitatea este în jur de 40 de ani.
Ranunculus arvensis - piciorul cocoşului Face parte din familia Ranunculaceae. Rădăcina este fibroasă,
tulpina erectă, ramificată, de 20-30 cm înălţime, glabră sau pubescentă. Frunzele sunt peţiolate, dinţate sau
sectate. Florile sunt galbene. Fructele sunt poliachene. Achenele sunt comprimate lateral, acoperite cu
spinişori conici şi deşi. Este şi segetală şi ruderală, răspândită peste tot. Formează în jur de 2000-15.000
seminţe. Folosite în hrana animalelor rănesc mucoasa gastrică.
Raphanus raphanistrum - ridiche sălbatică (Fig.5.4.a) Face parte din familia Cruciferae. Germinează la
temperatura de 2 oC, după ce a putrezit peretele silicvei. Rădăcina este pivotantă, profundă, ramificată, iar
tulpina este cilindrică sau muchiată ramificată, adesea de la bază, aspru-păroasă, înaltă până la 80 cm.
Frunzele sunt lirat-fidate până la penat-sectate. Cele superioare sunt lanceolate dinţate cu dinţi cartilaginoşi.
Florile sunt mari, divers colorate: albe, roşii, violete, gălbui, dispuse în racem corimbiform. Fructul este o
silicvă indehniscentă cu 3-8 seminţe fiecare. Seminţele sunt globulare, eliptice cu tegument reticulat. Este o
specie calcifugă segetală şi ruderală răspândită frecvent în Transilvania, Banat, |ara Crişurilor. infestează
culturile de cereale de toamnă şi primăvară, prăşitoarele şi lucernierele din anul I.
Salsola kali ssp.ruthenica - ciurlanul, vălătucul sau rostogol Face parte din familia Chenopodiaceae. Are
rădăcini subţiri, pivotante care ajung până la 80 cm adâncime. Tulpina are 40-60 cm înălţime, ramificată, de
formă globuloasă. La început planta creşte încet, dar după recoltatul culturilor creşte foarte repede. Tulpina se
ramifică foarte mult de la bază formând o tufă foarte deasă, de formă globulară. Vânturile de toamnă
dezrădăcinează plantele şi le rostogolesc la distanţe mari participând astfel la răspândirea seminţelor. O plantă
produce 100-500 seminţe. Infestează culturile de cereale păioase, lucerniere, mazăre, prăşitoare, fiind mai
frecventă în Câmpia Bărăganului, Dobrogea, Câmpia Brăilei şi centrul Moldovei.
Sinapis arvensis - muştar sălbatic (Fig.5.3.h) Face parte din familia Cruciferae. Germinaţia seminţelor are
loc la 0,5-1,5 cm adâncime şi până la 6 cm la temperaturi de 2-25 oC. Rădăcina este pivotantă, prevăzută cu
numeroase radicele. Tulpina este cilindrică sau puţin striată, de regulă este ramificată, acoperită cu peri aspri
şi ajunge până la 80 cm înălţime. Frunzele sunt lung peţiolate cu marginea lobilor neregulat-sinuoasă sau
dinţată. Toate frunzele sunt aspru-păroasă. Florile sunt de culoare galbenă-sulfurie şi sunt grupate în raceme.
Fructele sunt silicvee cilindrice, gâtuite între seminţe, glabre sau aspru-păroase, cu 6-12 seminţe. Seminţele
sunt sferice cu tegumentul de culoare brun închis până la negru. Seminţele germinează primăvara timpuriu,
dar pot germina şi pe parcursul verii. O plantă formează între 1000-20.000 seminţe cu MMB = 1,9-2,3 (C.
Chirilă - 2001). Longevitatea seminţelor poate fi de 10-20 ani. Este una dintre cele mai rapace buruieni

96
extrăgând din sol pentru a forma o tonă de substanţă uscată 30 kg N, 5,7 kg P, 36 kg K (Ghe. Budoi şi
A.Penescu - 1996; P.Guş şi D.Săndoiu - 1998).
Muştarul sălbatic este răspândit în toate zonele ţării, de la câmpie până la munte, fiind o specie foarte
comună. Creşte şi se dezvoltă pe solurile revene, aerate şi bogate în substanţe nutritive. Se dezvoltă foarte
bine mai ales în primăverile mai reci şi mai umede, perioadă în care plantele de cultură cresc mai greu,
depăşind astfel repede înălţimea plantelor de cultură. Este gazdă pentru numeroşi agenţi patogeni. Infestează
în special culturile de cereale păioase, lucernierele, floarea-soarelui, soia, sfecla de zahăr, dar şi plantaţiile de
vii şi pomi.
Sinapis alba - muştarul alb Este o buruiană mai rară. Se deosebeşte prin forma silicvei, care este gâtuită şi
cu un rostru lung sub formă de seceră. Infestează la fel culturile de cereale păioase şi prăşitoare.
Sonchus asper - susaiul aspru
Sonchus oleraceus - susaiul moale Se aseamănă foarte mult între ele. Fac parte din familia Compositae şi
sunt răspândite în toată ţara. Plante termofite, cu rădăcina pivotantă şi tulpina de 30-100 cm muchiată.
Frunzele la S. asper sunt lucioase penat-fidate şi puternic spinos-dinţate, iar la S. oleraceus sunt mai mari, sur-
verzui, mari şi oblonge. Fructul este o achenă prevăzută cu papus. Este prezentă mai ales în culturile de
prăşitoare şi legumicole, vii şi pomi.
O plantă de Sonchus asper, care este mai frecventă, formează între 5.000-15.000 seminţe. Sonchus
oleraceus creşte şi se dezvoltă în special în solurile de luncă cu pH neutru spre alcalin şi alcalin.
Stachnys annua - jaleş, cistel Face parte din familia Labiatae. Plantă anuală, rar bienală, cu rădăcină
pivotantă, tulpină dreaptă de 15-50 cm înălţime, acoperită cu peri îndreptaţi în sus. Frunzele sunt obtuze
oblonge, cele inferioare sunt peţiolate, cele superioare sunt sesile. Florile sunt dispuse în verticile de 2-6 şi
sunt de culoare albă sau gălbuie. Fructul este o achenă cenuşie-neagră, de formă ovoidală, fin alveolată.
Înfloreşte din luna mai până în luna noiembrie. O plantă produce 1000-1500 seminţe, care germinează
primăvara la temperaturi de peste 10-15 oC din straturile superficiale ale solului de 0,5-1,5 cm adâncime.
Infestează cerealele păioase şi culturile prăşitoare. Este mai frecventă pe solurile bogate în calciu şi foarte rar,
pe podzoluri.
Tribulus terrestris - colţii babei Face parte din familia Zygophylaceae. Este specie anuală cu rădăcina
pivotantă subţire şi tulpina târâtoare simplă şi ramificată. Frunzele sunt opuse, cele inferioare alterne,
paripenat-compuse, cu 5-8 perechi de foliole păroase. Florile sunt galbene, aşezate câte una la subsoara
frunzelor sau la bifurcarea ramurilor. Fructul este sferic, gălbui, păros, ţepos cu 3-4 spini foarte puternici şi
ascuţiţi, periculoşi pentru om şi animale (vatămă copitele oilor în special). Specia este prezentă în toate
semănăturile, dar preferate sunt culturile de prăşitoare cu soluri fertile, uşoare sau nisipoase.

C- Buruieni dicotitedonate anuale care germinează primăvara târziu

În această grupă sunt încadrate speciile de buruieni care germinează numai după ce solul se încălzeşte
bine, la 12-16 oC. Se dezvoltă şi ajung la maturitate concomitent sau după recoltatul culturilor de vară, cât şi
a celor prăşitoare (floarea-soarelui, in, porumb etc.). Cuprinde specii de buruieni frecvente, mai ales în
culturile de prăşitoare.
Abutilon theophrasti - pristolnic sau teiuşor Este plantă anuală din familia Malvaceae, care infestează
culturile de păioase, în special în zonele sudice din lunca îndiguită a Dunării. Planta este originară din China,
unde se foloseşte ca plantă textilă, cu fibre superioare altor plante. În trecut s-a folosit în combaterea diareei
la bovine, de unde provine şi numele (a - fără; bous - taur şi tilos - diaree). Are rădăcina pivotantă şi tulpina
înaltă de 50-150 cm, uneori peste 300 cm, carifelat-tomentos păroasă cu peri stelaţi. Frunzele sunt cordate cu
vârful ascuţit. Florile sunt axilare, izolate, de culoare portocalie. Fructele sunt capsule cu multe loje, fiecare
lojă având de regulă 3 seminţe. Seminţele sunt reniforme, negricioase de 3,5-4 mm lungime şi MMB = 4,8-
10,1 g (C. Chirilă - 2001). O plantă poate produce între 6.000-17.000 seminţe, care ajung în sol şi îşi
păstrează viabilitatea 30-50 de ani.
Este considerată o buruiană problemă. Creşte şi se dezvoltă bine în culturile de soia, sfeclă, in. La 4-5
plante/m2 reduc producţia cu peste 25%, însă densitatea lor este mult mai mare. În sol are o rezervă foarte
mare de seminţe viabile variând în intervalul de 4-10.000 seminţe/m2.
Amaranthus retroflexus - ştirul sălbatic sau porcesc
Amaranthus chlorostachys sin. Amaranthus hybridus - ştir de ogor
Amaranthus albus - ştirul alb
Amaranthus blitoides - ştirul prost sau ştir verde
Amaranthus crispus - ştir creţ

97
 Toate aceste specii sunt dicotiledonate anuale din familia Amaranthaceae şi infestează în special
culturile prăşitoare, dar şi pe cele de viţă de vie, pomi şi legume din sudul ţării. Se pot adapta la diferite
condiţii de viaţă. În condiţii optime se dezvoltă puternic, viguros şi formează un număr impresionant de
seminţe, între 8.000-100.000 seminţe, iar la unele specii peste 2.000.000 seminţe/plantă (A. blitoides).
Amaranthus retroflexus - ştirul porcesc (Fig.5.5.d) Are rădăcina pivotantă cu radicele ce cresc vertical în
jos şi pot ajunge până la un metru adâncime. Tulpina este înaltă până la 1m, uneori şi mai mult, de culoare
verde, rareori roşcată, des şi mărunt, aspru păroasă. Frunzele sunt rombic-ovate, lung peţiolate, întregi, pe
dos cu nervaţiuni reticulate şi pufos-păroase. Florile sunt mici, unisexuate, repartizate monoic într-o
inflorescenţă formată din mai multe spice cilindrice. Spicul terminal este mai lung cu puţin decât cele laterale.
Fructul este o pixidă cu o singură sămânţă lenticulară de 1-1,2 mm. Maturaţia şi germinaţia seminţelor este
eşalonată. Vitalitatea este în jur de 5-6 ani.
Poate germina imediat după scuturare, la o temperatură minimă de 7 oC (optimă fiind 15-25 oC).
Specia este mai des întâlnită în culturile prăşitoare, de legume şi rareori în cereale (dacă sunt rare şi cu
greşuri) sau în situaţie ruderală.
Amaranthus hybridus - ştirul de ogoare Are tulpinile cu striuri roşcate şi prezintă peri doar pe partea
superioară a frunzelor. Este o specie mai rară, fiind mai pretenţios pentru apă şi sol.
Amaranthus blitoides - ştirul târâtor Are tulpina culcată, târâtoare, cu frunze mărunte şi lucioase. Este
răspândit mai ales în zonele din sudul ţării. Formează un număr mare de seminţe. Are tulpina ramificată.
Amaranthus albus - ştirul alb Este o specie mai rară. La suprafaţa de 1 m2 la adâncimea de 0-30 cm se
găsesc în medie între 15.000-30.000 seminţe/m2, care au o viabilitate mare.
Atriplex patula - lobodă (Fig.5.4.f) Face parte din familia Chenopodiaceae. Este plantă anuală cu rădăcină
pivotantă, subţire. Tulpina este erectă, ascendentă sau culcată de 30-100 cm înălţime, puternic ramificată la
bază, ramurile inferioare fiind perpendiculare pe tulpină. Frunzele peţiolate, romboid-lanceolate, dinţate.
Frunzele sunt acoperite cu un praf făinos. Florile sunt grupate în glomerule, reunite în spice erecte.
Înfloreşte din iulie până în septembrie. Fructul este o achenă. Seminţele sunt de două feluri: unele mici de 1,8-
2 mm cu tegument neted, altele mai mari, de 2-3 mm cu tegumentul brun având o dungă fină pe margine. O
plantă formează 60.000 seminţe. Creşte pe toate tipurile de sol, bogate în elemente nutritive şi invadează
toate culturile agricole.
Atriplex tatarica - lobodă tătărească Face parte din familia Chenopodiaceae. Se deosebeşte de lobodă prin
faptul că are tulpina culcată la pământ, iar frunzele sunt adânc sinuate. Creşte îndeosebi pe islazuri, locuri
bătătorite sau soluri salinizate.
Chenopodium album - spanac sălbatic, căpriţă sau lobodă (Fig.5.5.a) Face parte din familia
Chenopodiaceae. Este o plantă anuală de vară. Seminţele germinează de la 1-3 cm. Rădăcina este pivotantă şi
ajunge la 1-1,2 m adâncime. Tulpina este erectă, ramificată, cenuşiu-făinoasă, datorită perilor veziculoşi,
înaltă de 30-100 cm. Frunzele sunt foarte variabile: ovat-romboidale, ovat-lanceolate sau chiar lanceolate.
Florile sunt hermafrodite. Inflorescenţa este alcătuită din glomerule dispuse spiciform sau lax. Fructul este o
nuculă şi conţine o singură sămânţă lenticulară, lucioasă, de 1-1,6 mm în diametru, aproape rotundă, cu
tegumentul negru, tare. Datorită acestei caracteristici sămânţa trece prin tubul digestiv al animalelor fără să-şi
piardă capacitatea de germinaţie. O plantă formează între 300-100.000 seminţe cu MMB = 0,7-1,0 g.
Germinaţia este epogee şi are loc în tot cursul anului. Îşi păstrează germinaţia o perioadă lungă de
timp, între 15-20 de ani. Infestează culturilă prăşitoare, de legume, lucernierele anul I, pomii şi viile etc., la
care poate produce pagube în jur de 70%, mai ales dacă apare în primele faze de creştere a plantelor de
cultură.
Este considerată o plantă a solurilor fertile, îngrăşate. Pentru realizarea unei tone de substanţă uscată
extrage din sol o cantitate de 18,5 kg N, 2,3 kg P şi 29 kg K.
Alte specii asemănătoare cu loboda sălbatică avem: Chenopodium hybridum - talpa gâştei (Fig.) şi
Chenopodium polyspermum - spanac sălbatic.
Datura stramonium - laurul sau ciumăfaia Este o plantă din familia Solanaceae. Are rădăcina pivotantă,
scurtă şi cu ramificaţii laterale puternice. Tulpina înaltă de 30-80 cm, uneori şi peste 120 cm, glabră, cu frunze
ovate sinuat lobate până la lobate. Florile sunt solitare, albe, cu corola în formă de pâlnie, de 6-10 cm
lungime. Fructul este o capsulă cu ţepi, care se deschide incomplet în 4 valve. Seminţele sunt reniforme,
rotunde puternic turtite lateral, cu tegument brun-închis, până la negru şi reticulat-faveolat. Seminţele
germinează din stratul superficial al solului, de 0,5-2,5 cm la temperaturi de peste 8 oC. O plantă formează
între 1.000-30.000 seminţe cu MMB = 6 g. Buruiana este frecventă pe toate solurile, dar în special pe cele
uşoare, fertile, pe cele fertilizate excesiv cu îngrăşăminte organice. Întreaga plantă este toxică, conţine

98
cantităţi mari de alcaloizi, cu întrebuinţări medicinale ca hiosciamină, scopolamină, atropină etc. Are efecte
alelopatice asupra plantelor de cultură.
Galinsoga parviflora - busuioc sălbatic Face parte din familia Compositae. Se mai numeşte popular
năsturei. Are rădăcina pivotantă subţire, tulpina de 10-60 cm înălţime cu frunze verzi-cenuşii, dens şi scurt
păroase, penat sectate. Florile sunt grupate în calatidii mici, semiglobuloşi cu flori marginale ligulate, albe şi
flori centrale tubuloase galbene. Fructele sunt achene tetraunghiulate, slab turtite, fără papus, de 2-2,5 mm
lungime. O plantă formează între 500-30.000 seminţe cu MMB = 0,2-0,4 g. Caracteristic acestei specii este
faptul că dacă o plantă este tăiată formează rădăcini adventive. Planta este sporadică în zona de câmpie.
Creşte foarte bine pe soluri uşoare, fertile, umede şi mai răcoroase. Infestează în special culturile legumicole,
prăşitoarele, plantăţiile de vii, pomi şi terenurile ruderale.
Hibiscus trionum - zămoşiţa (Fig.5.5.e) Face parte din familia Malvaceae. Rădăcina este pivotantă cu
tulpina înaltă de 10-80 cm, erectă sau prostrată, acoperită cu peri stelaţi. Frunzele sunt divizate până aproape
de bază în 3-5 lobi. Florile sunt solitare, axilare mari, albe-gălbui. Fructul este o capsulă care se desface în 5
valve. Seminţele sunt reniforme de culoare gri-negricioasă, cu mici verucozităţi gălbui. O plantă formează
între 150-5.300 seminţe cu MMB = 3,1-3,6 g. Germinaţia este eşalonată când solul are temperatura de 8-10
oC, este epigee şi durează toată vara. Germinează la 5-6 cm adâncime şi îşi păstrează în sol viabilitatea 6-8
ani. Infestează în special culturile prăşitoare din zona de deal şi de câmpie, preferă solurile fertile cu textură
uşoară din zonele mai joase. Îmburuienează culturile de legume, prăşitoarele, plantăţiile de pomi şi vii. În
culturile de cereale păioase piere imediat, deoarece este înăbuşită. Este rezistentă la secetă.
Solanum nigrum - zârna Face parte din familia Solanaceae. Este o plantă anuală cu rădăcină pivotantă, cu
ramificaţii orizontale lungi, tulpina este înaltă de 20-50 cm. Frunzele sunt lat-ovate cu marginea sinuat-dinţată,
păroase. Florile sunt mici, albe, grupate câte 4-6 în cime umbelifere. Fructul este o bacă sferică, de culoare
neagră la maturitate, de 8-9 mm cu numeroase seminţe rotund-ovate turtite lateral, cu tegumentul galben-
brun şi fin reticulate.
Caracteristic acestei specii este că pe o plantă se pot găsi în acelaşi timp boboci florali, flori, fructe
verzi şi bace mature, fapt ce prelungeşte perioada de diseminare a seminţelor. Germinaţia seminţelor are loc
din aprilie până în septembrie. Acest fapt face ca această specie să aibă 2-3 generaţii pe an. Seminţele
germinează de la 0,3-1,5 cm la temperatura de peste 10 oC.
Planta este toxică, conţinând în bace un alcaloid puternic numit solanină. Este frecventă în toată ţara,
pe toate tipurile de sol cu excepţia podzolurilor. Zona cea mai infestată este lunca îndiguită a Dunării de la
Calafat până la Brăila, precum şi în Dobrogea şi Constanţa. Este o buruiană problemă, mai ales în cultura de
soia, dar infestează şi alte culturi prăşitoare, viile şi pomii fructiferi. O plantă formează între 8.000-40.000
seminţe cu MMB = 0,8-1,5 g. Îşi păstrează germinaţia o perioadă de 3-4 ani.
Spergula arvensis - hrana vacii Face parte din familia Caryophillaceae. Este o specie anuală, răspândită mai
ales pe solurile nisipoase şi podzolurile din zona subcarpatică din Transilvania. Infestează cerealele păioase şi
alte culturi de câmp. Are portul scund. Înfloreşte şi fructifică toată vara, din iunie până în octombrie. Fructul
este o capsulă flobulos-ovală care conţine seminţe mici şi negre. O plantă formează peste 3.000 seminţe,
diseminarea făcându-se antropohor. Germinează numai primăvara târziu când temperatura solului depăşeşte
20-25 oC. Îşi păstrează germinaţia timp de 5-6 ani.
Xanthium italicum - cornaci Face parte din familia Compositae. Rădăcina este pivotantă, cu tulpină înaltă
de 15-120 cm. Toată planta este aspru-păroasă. Florile sunt unisexuat monoice, cele bărbăteşti se găsesc în
vârful tulpinii, cele femeieşti la subsoara frunzelor. Fructele sunt achene, grupate câte două într-un înveliş
legnificat de 23-26 mm, acoperit cu spini lungi de 5-7 mm curbaţi la vârf (unciaţi), care-i permit să se agaţe cu
uşurinţă de orice. Îmburuienează toate culturile, mai ales pe cele prăşitoare.
Germinaţia este eşalonată, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului şi de adâncimea de
îngropare, precum şi de poziţia achenelor din formaţiunea fructiferă. Prima dată germinează sămânţa achenei
inferioare, în timp ce sămânţa achenei superioare germinează numai în cazul în care prima a fost distrusă prin
praşile sau erbicide. Seminţele germinează la temperaturi ridicate de 20-30 oC, de la adâncimi de 2-10 cm. O
plantă formează între 300-2.000 seminţe (formaţiuni de câte 2 achene), cu MMB = peste 65 g. Îşi păstrează
germinaţia 1-2 ani.
Infestează culturile prăşitoare de soia, sfeclă, floarea soarelui, porumb, legume, plantaţii de pomi şi
vie. Este mai răspândită în sudul ţării, în lunca Dunării, în Dobrogea şi în vestul Banatului. Este cea mai
răspândită.

99
Xanthium strumarium - cornuţi, scaietele popii Este din familia Compositae. Tulpina este înaltă de 20-120
cm, acoperită cu peri rigizi. Frunzele sunt mari, late cu câte 3 lobi, aspru pubescente. Spre deosebire de X.
italicum are fructul mai mic, de 10-15 mm, acoperit cu spini unciaţi, iar în vârf are 2 spini conici, scurţi la vârf.
Este frecventă mai ales în zona de câmpie, pe soluri slab alcaline, pe pârloage, marginea culturilor de
cereale. Este o specie indicatoare de azot. O plantă formează între 50-800 seminţe cu MMB = 60 g.
Xanthium spinosum - holeră sau ghimpe Face parte din familia Compositae. Are rădăcina pivotantă,
tulpina înaltă de 20-80 cm ramificată de la bază, spinoasă. La baza fiecărei frunze are câte un spin trifurcat,
foarte ascuţit, de culoare galbenă. Frunzele sunt trilobate şi bicolore pe faţa inferioară, dens alb-păroase, pe
faţa superioară verzi cu peri rari. Calatidiile sunt monoice, florile bărbăteşti sunt situate în vârful ramurilor,
cele femeieşti la subsoara frunzelor. Fructul este închis într-un involucru spinos elipsoidal, lung de 10-12 mm.
În vârf are doi spini lungi, drepţi.
O plantă formează 200-1.800 seminţe. Este buruiană ruderală, frecventă în special pe islazuri, terenuri
gunoite, lucerniere şi adesea, în grădinile de legume. Este o specie nitrofilă.

D- Buruieni monocotiledonate anuale care pot ierna

Este o grupă extrem de heterogenă, multe din speciileacestei grupe comportându-se ca şi buruieni
anuale de primăvară. Dacă răsar primăvara, acestea ajung la maturitate în acelaşi an. Dacă răsar la sfârşitul
verii, iernează, iar în anul următor formează tulpină floriferă, fructifică şi ajung la maturitate.
Agrostemma githago - neghina (Fig.5.6.a) Face parte din familia Caryophillaceae. Este plantă anuală cu
rădăcina pivotantă care ajunge până la 60-80 cm adâncime în sol. Tulpina este erectă, simplă sau ramificată
dicotonic în partea superioară înaltă până la 1 m. Frunzele sunt opuse, liniar-lanceolate, sesile şi vaginate spre
bază. Întreaga plantă este alipit păroasă. Florile sunt mari, roşii, hermafrodite, grupate în cime dicaziale.
Fructul este o capsulă denticulară, care conţine câteva seminţe. Seminţele sunt reniforme cu contur circular
îngustate către hil. Tegumentul este negru, acoperit cu mici verucozităţi dispuse în linii curbe care confluează
spre hil. O plantă formează între 200-2.950 de seminţe, care au o longevitate de 2-8 ani.
Germinează eşalonat la temperaturi de 2-35 oC, toamna dar şi primăvara. seminţele sunt toxice
deoarece conţin o saponină numită agrostemină.
Este obişnuit găsită în cerealele de toamnă, dar şi în cele de primăvară şi în lucerniere. Din boabele de
grâu amestecate cu seminţe de neghină se obţine o făină negricioasă, iar pâinea are gust de usturoi. Prin
consumul ei produce tulburări nervoase şi intoxicaţii (Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996). Seminţele de neghină
sunt periculoase şi pentru găini şi animale gestante.

Fig. 5.6- a. Agrostema gitago-neghina; b. Delphinium consolida- nemtisor de camp; c. Thlaspi arvense-
pungulita; d. Capsela bursa pastoris-traista ciobanului; e. Sisymbrum sophia- voinicica; f. Daucus
carota- morcovul salbatic

Anthemis cotula - romaniţă puturoasă

100
Anthemis ruthenica - romaniţă
Anthemis arvensis - romaniţă
Anthemis austriaca - romanul
Fac parte din familia Compositae. Au caractere comune, dar şi unele deosebiri morfologice. Infestează
în special culturile de cereale păioase, lucernă, trifoi, pajişti etc., mai ales în zonele subcarpatice, subcolinare.
Anthemis austriaca - romaniţa Rădăcina este pivotantă, subţire, cu tulpina de 10-60 cm înălţime, are frunze
verzi-cenuşii, dens şi scurt păroase. Inflorescenţa este un calatidiu semiglobulos cu flori marginale ligulate
albe şi flori centrale tubuloase galbene. Fructele sunt achene tetraunghiulare, slab turtite, fără papus. O plantă
produce între 850-30.000 seminţe, MMB = 0,046 g.
Anthemis arvensis - romaniţa de câmp Se aseamănă cu specia precedentă, deosebindu-se prin poziţia şi
forma axei inflorescenţei care este conică sau cilindrică, iar seminţele sunt cilindrice. Se găseşte frecvent în
zona colinară prin culturile de cereale păioase, trifoişti şi prăşitoare, locuri ruderale, vii, pe soluri spălate,
moderat acide spre neutre.
Anthemis cotula - romaniţa puturoasă Se recunoaşte uşor după mirosul urât al plantei, imprimar de
glandele ce se găsesc pe tulpini. Germinează atât toamna cât şi primăvara de la temperatura de 3-5 oC în sol,
numai de la adâncimea de 0,5 cm. lumina favorizează germinaţia în timp ce întunericul o întrerupe.
longevitatea seminţelor în sol este de 2-3 ani (Nedelcu - 1986).
Anagalis arvensis - scânteiuţă Face parte din familia Primulaceae. Plantă anuală, de talie mică (10-30 cm)
având rădăcina pivotantă subţire, tulpina ramificată cu ramuri culcate. Frunzele sunt opuse, sesile, punctate pe
faţa inferioară. Florile sunt de culoare roşu aprins. Fructul este o pixidă cu 80-40 seminţe brune ruginii şi
tegument solzos.
Germinează din mai până în noiembrie. Fiind o plantă de talie pitică nu este tăiată de combină şi ca
atare fructifică în voie. O plantă formează câteva mii de seminţe, care germinează din stratul superficial de sol
de 0-1,5 cm, când temperatura este de 5-7 oC.
Este răspândită în toată ţara în regiuni de câmpie şi de deal. Este frecvent întâlnită în culturile de
cereale păioase, in, lucerniere, plante prăşitoare, vii şi pomi.
Toate părţile plantei sunt toxice. Se foloseşte în medicină. Partea utilizată este herba şi are acţiune
contra tusei, astmului, ulcerului gastric şi asteniei (C.Chirilă - 2001).
Camelina macrocarpa - lubiţul Face parte din familia Cruciferae. Rădăcina este pivotantă, lemnoasă.
Tulpina este erectă, înaltă de 30-70 cm, simplă sau ramificată. Frunzele sunt lanceolate, întregi sau distanţat
denticulate, sagitate, semiamplexicaule. Florile sunt galbene, dispuse în raceme terminale. Fructul este o
silicvă obovată sau piriformă, bombată pe ambele feţe. Are seminţele ovate brune de 1 mm lungime. Este o
specie segetală şi ruderală, prezentă în toate provinciile ţării cu mare frecvenţă în culturile de grâu din
Bărăgan (Gh. Anghel şi colaboratorii - 1972). Este specifică însă culturii de in, căreia îi aduce mari pagube.
Capsella bursa pastoris - traista ciobanului (Fig.5.6.d) Face parte din familia Cruciferae. Este plantă
anuală, foarte rar bienală, cu rădăcină pivotantă subţire, care ajunge la 90 cm adâncime. Tulpina este erectă,
simplă sau ramificată de 6-60 cm, glabră sau acoperită cu peri ramificaţi, mai ales spre bază. Frunzele sunt
dispuse în rozetă la bază, mai mult sau mai puţin lanceolate, peţiolate, dinţate, iar cele de pe tulpină sunt
sesite, amplexicaule şi cu baza sagitată. Florile sunt albe, grupate într-un racem terminal alungit după înflorire.
Fructul este o siliculă triunghiular oscordată, seminţele eliptice, turtite lateral, brun-gălbui cu două dungi
longitudinale.
O plantă produce între 2.000-70.000 seminţe şi chiar peste 200.000 seminţe. Seminţele germinează de
la mică adâncime 0,1-1,5 cm toamna sau primăvara foarte devreme. Longevitatea seminţelor este de 5-6 ani.
Este frecventă în culturile de cereale păioase, lucernierele de 2-3 ani, culturi prăşitoare, vii şi livezi în
toate zonele ţării.
Centaurea cyanus - albăstriţa (Fig.5.5.g) Face parte din familia Compositae. Este o plantă anuală, termifită,
cu rădăcina pivotantă, tulpina dreaptă, muchiată, înaltă până la 80-100 cm. Frunzele sunt penat-fidate, cele
superioare liniar-lanceolate acoperite cu peri lanaţi. Inflorescenţa este un calatidiu cilindric-ovoilal. Florile
sunt de culoare albastră. Fructele sunt achene cilindrice lungi de 3-4 mm, cenuşii, cu suprafaţa fin păroasă.
Papusul este mai scurt decât lungimea achenei. O plantă formează între 250-25.000 seminţe cu MMB = 2,8-
4,5 g.
Apare în culturile de cereale de toamnă, dar şi în cele de primăvară, lucerniere, culturi prăşitoare. Este
plantă gazdă pentru mulţi dăunători. Florile sunt folosite în medicină, ca diuretic, antidiareeic şi astringent,
precum şi în cosmetică pentru tonifierea tenului şi comprese pentru pleoape (C. Chirilă - 2001).

101
Consolida regalis sin. Delphinium consolida - nemţişor de câmp (Fig.5.6.b) Face parte din familia
Ranunculaceae. I se mai spune şi pintenaş. Rădăcina este pivotantă, subţire, ramificată şi tulpina este erectă,
înaltă de 20-50 cm, ramificată, păroasă sau glabră. Frunzele sunt scurt peţiolate, sectate. Florile zigomorfe,
hermafrodite sunt grupate în raceme rărite, de culoare violet-albăstrui. O floare prezintă perigonul alcătuit din
5 sepale din care cea posterioară este prelungită într-un pinten. Fructul este o foliculă glabră, cu seminţe
trunchiate lungi de 2 mm, acoperite cu solzişori.
O plantă produce între 200-1.600 seminţe, cu MMB = 0,7-1,49 g, seminţe care germinează la
temperaturi relativ scăzute, fie toamna fie primăvara devreme din stratul superficial de sol de 0,5-2 cm. Creşte
pe toate tipurile de sol şi se dezvoltă în special în cerealele păioase şi în lucerniere.
Florile conţin alcaloizi care sunt folosiţi în medicină pentru tratarea gutei, astmului, precum şi pentru
vopsirea diferitelor ţesături în nuanţe de verde, gri, galben. Este o specie meliferă (C. Chirilă - 2001).
Sisymbrium sophia sin. Descurainia sophia - voinicică (Fig.5.6.e) Face parte din familia Cruciferae. Are
rădăcina pivotantă, tulpina de 30-70 cm înălţime, ramificată, pubescentă cu peri stelaţi. Frunzele sunt alterne,
suriu-verzui, penat sectate. Florile sunt gălbui-pal, dispuse în racele terminale. Fructul este o siliculă de 1,5-2
cm lungime. Seminţele sunt ovale alungite.
O plantă formează între 5.000-200.000 seminţe cu MMB = 0,1-0,15 g, care se răspândesc cu ajutorul
animalelor, păsărilor şi uneltelor agricole. Germinează din stratul superficial al solului, maxim 1cm adâncime
atât toamna cât şi primăvara. Plantele răsărite toamna rezistă bine peste iarnă. Seminţele îşi păstrează
germinaţia cel puţin 3-4 ani. Este frecventă în special în zonele din sudul şi estul ţării, unde infestează culturile
de cereale păioase, lucernierele şi, mai rar, culturile prăşitoare.
Erigeron canadensis - bătrâniş (Fig.5.5.f) Face parte din familia Compositae. Are rădăcina pivotantă,
tulpina înaltă de 20-80 cm, frunze liniar lanceolate. Toată planta este acoperită cu peri rari. Inflorescenţa este
formată din antodii mici, numeroase de 3-5 mm lungime, cu florile marginale alburii, iar florile centrale
galbene. Fructele sunt achene cilindrice cu papus alb-murdar. O plantă formează între 2.500-20.000 seminţe
cu MMB = 1,2 g. Seminţele germinează toamna sau primăvara din straturile superficiale de maximum 0,5 cm
adâncime. Longevitatea este de 3-5 ani.
Infestează în special culturile de trifoliene, livezile de pomi şi viile, fiind o plantă termofilă. Este o
specie care se întâlneşte şi în condiţiile ruderale.
Matricaria chamomilla - muşeţelul (Fig.5.4.d) Face parte din familia Compositae. Este plantă anuală cu
rădăcina fusiformă, ramificată, tulpina înaltă de 10-60 cm înălţime, erectă sau ascendentă, ramificată cu ramuri
terminate cu antodii. Frunzele sunt 2-3 penat sectate, late de 0,5 mm glabre. Inflorescenţa este un antodiu
(capitul) semiglobulos. Florile tubulare numeroase sunt galbene, iar cele radiale albe, lungi de 4-6 mm.
Sămânţa este o achenă lungă de 1,1-1,5 mm, cilindrică, puţin curbată la vz2rf, cu o coronulă puţin dezvoltată.
Întreaga plantă emană miros puternic, datorită unui ulei volatil. Este o plantă care se cultivă în scop
medicinal, însă creşte şi spontan în semănăturile de toamnă şi primăvară, pe terenuri necultivate, pe marginea
drumurilor etc.
Preferă solurile mai sărăturoase. Dacă germinează toamna, iernează sub formă de rozetă şi înfloreşte
primăvara timpuriu. Produce pagube mari atât cantitative cât şi la recoltare (îngreunează recoltarea).
Matricaria inodora - muşeţelul nemirositor (Fig.5.4.e) Face parte din familia Compositae. Rădăcina este
pivotantă, puternică şi lignificată. Tulpina este de 25-100 cm înălţime, glabră. Frunzele sunt de 2-3 ori penat-
sectate. Inflorescenţa este un calatidiu cu florile ligule albe, iar cele tubuloase galbene. Calatidiul este plin în
interior. Fructul este o achenă fără papus de 2 mm cu trei dungi ascuţite. germinează la temperatura de 3-5
oC, atât toamna cât şi primăvara. Plantele de muşeţel nemirositor cresc foarte viguros extrăgând din sol mari
cantităţi de azot.
O plantă produce 50.000 seminţe care pot fi răspândite de vânt, apă, animale, dar şi cu ajutorul
combinelor de recoltat. seminţele germinează cel mai bine în prezenţa luminii de la suprafaţa solului,
maximum 0,5 cm adâncime. La întuneric sau cele îngropate la peste 1-2 cm adâncime nu germinează (N. }
arpe - 1987).
Longevitatea seminţelor este de 6-11 ani. Dacă plantele sunt tăiate deasupra solului, planta se reface
formând noi lăstari, flori şi seminţe. Infestează în special culturile de cereale păioase (s-au găsit peste 500
plante/m2) (Nedelcu - 1986), lucernierele, pajiştile, terenurile nelucrate, ruderale. Este considerată buruiană
problemă.
Papaver rhoeas - macul Face parte din familia Papaveraceae. planta este anuală cu rădăcină pivotantă,
tulpina înaltă de 20-90 cm, simplă sau ramificată patent-păroasă. Frunzele de la bază sunt peţiolate, cu limbul
lanceolat şi neregulat penat-divizat. Frunzele de pe tulpină sunt sesile cu forme diferite. Toate frunzele sunt

102
setos-păroase. Florile sunt solitare terminale, lung pedunculate, nutante ca boboc, de regulă roşii, albe, roz
sau liliachii, negru maculate la bază. Fructul este o capsulă parcidă glabră, globulos ovată cu stigmatul
disciform persistent cu 12-14 razii. Seminţele sunt reniforme cu tegument brun-cenuşiu, reticulat.
O plantă produce între 5.000-500.000 seminţe cu MMB = 0,08-0,19g. Germinează toamna sau
primăvara din straturile de sol superficiale de 0,1-1 cm. Longevitatea seminţelor este până la 10 ani.
Este răspândită în zona de şes şi de deal, cu deosebire în zona de sud a ţării. Are o evoluţie ciclică (din
4-5 în 4-5 ani infestarea este foarte puternică). Infestează în special cerealele păioase de toamnă sau
primăvară, lucernierele de anul I şi, rareori, culturile prăşitoare. Se întâlneşte şi pe terenurile necultivate,
locuri ruderale etc.
Thlaspi arvense - punguliţa (Fig.5.6.c) Face perte din familia Cruciferae. Are rădăcina pivotantă, tulpina
erectă înaltă de 15-40 cm înălţime, simplă sau ramificată. Frunzele sunt ovate sau lanceolate, cele de la bază
peţiolate, iar cele de pe tulpină - sesile. Întreaga plantă este glabră. Florile sunt albe, grupate terminal într-un
racem dens la început şi foarte alungit după înflorire. Fructul este o siliculă aripată, comprimată lateral, cu 3-8
seminţe. Seminţele sunt ovate de 1,5-2,2 mm, negre-brunii, concentric striate.
O plantă formează între 1.600-20.000 seminţe cu MMB = 0,8-1,3 g. Îşi păstrează puterea de
germinaţie între 7-15 ani. Această buruiană este comună de la câmpie până la munte. Îmburuienează toate
culturile agricole şi plantaţiile de pomi şi vie, mai ales în culturile de cereale păioase şi păşuni. De regulă nu
este consumată de animale. Dacă ajunge în hrana animalelor ca fân imprimă laptelui un miros de usturoi.
Seminţele măcinate imprimă făinii de grâu un miros de usturoi.
Vicia sp. - măzăriche (Fig.5.7.a) Speciile din acest gen fac perte din familia Leguminosae şi sunt cunoscute
sub numele popular de măzăriche. Cele care germinează toamna şi rezistă peste iarnă sunt: Vicia villosa -
măzăriche păroasă, Vicia pannonica - măzăriche roşie şi Vicia hirsuta - cosiţă.
Vicia pannonica - măzărichea roşie Rădăcina plantei este pivotantă, cu tulpină înaltă, păroasă de 40-60 cm.
Frunzele au 4-8 perechi de foliole, înguste, lanceolate. În vârful frunzelor se află câte un cârcel. Florile sunt
roşii-purpurii dispuse câte 2-4 în raceme axilare, cu stindardul păros. Fructul este o păstaie alipit-păroasă, cu
2-4 seminţe globulare brune. Este o plantă agăţătoare (cu ajutorul cârceilor), înfloreşte şi fructifică în mai-
iunie. O plantă produce 300-500 seminţe cu MMB = 43-47 g. Este, de regulă, o plantă cultivată, însă apare şi
spontan.
Vicia hirsuta - cosiţa Are rădăcina subţire, lungă şi tulpina prostrată sau ascendentă, tetramuchiată, slab
păroasă, de 20-90 cm. Frunzele au 4-8 perechi de foliole liniare de 5-20 mm cu vârful retezat sau rotunjit, rar
emerginat. Florile sunt mici, de culoare alburie-violacee, grupate în raceme axilare. Fructul este o păstaie de
6-10 cm lungime, păros, cu două seminţe globuloase, cu tegumentul neted, lucios, brun. MMB = 4-6 g. Este
o specie segetală şi ruderală, întâlnită prin fâneţe, păduri etc., răspândită în toată ţara.
Vicia villosa - măzărichea păroasă Plantă anuală cu tulpina ramificată, înaltă de 30-100 cm, subţire care se
agaţă cu cârceii de plantele vecine. Frunzele au 6-10 perechi de foliole alungit-lanceolate, mai rar liniare sau
eliptice. Florile sunt dispuse în raceme lungi. Fructul este o păstaie cu 2-8 seminţe sferice şi diametrul de 3,5
mm. Tegumentul este brun, negricios, neted.
Creşte atât ca plantă cultivată, dar şi spontan. Se cultivă în amestec cu o cereală păioasă de toamnă
sau de primăvară formând borceagurile. Se întâlneşte în toate zonele ţării. Mari pagube produc cerealelor
păioase pe care le înăbuşe şi le culcă (recoltarea se face foarte greu). În anii ploioşi, cu distribuţie în vară
înainte de recoltatul cerealelor poate apărea şi se poate dezvolta puternic în culturile de cereale păioase (în al
doilea an de infestare).
Viola arvensis - trei fraţi pătaţi Face parte din familia Violaceae. Rădăcina este pivotantă, subţire şi
ramificată. Tulpina este erectă, înaltă de 5-30 cm, simplă sau ramificată, glabră sau scurt pubescentă. Frunzele
sunt peţiolate, stripele variabile ca forme, lanceolate, eliptice, lat ovate. Florile sunt mici, grupate axilar câte
una, cu petalele diferit colorate: una este galbenă şi pintenată, cele superioare sunt albe-gălbui. Fructul este o
capsulă valvicidă. Seminţele eliptice îngustate spre hil, unde au o porţiune foarte căutată de furnici, care
asigură astfel şi răspândirea. seminţele germinează toamna sau primăvara devreme de la adâncimi de 0,5-1
cm.
Este răspândită în special pe podzoluri, infestând culturile de cereale de toamnă, însă şi culturile
prăşitoare. Creşte şi pe terenurile necultivate.

E- Buruienile anuale de toamnă şi bienale

Cuprinde specii de buruieni care au ciclul de viaţă de doi ani. Când germinează primăvara sau toamna
cresc vegetativ, iar în anul următor ramifică puternic, înfloresc şi fructifică. Când germinează toamna produc

103
seminţe după a doua iarnă. Sunt unele specii de buruieni care după fructificare lăstăresc de la bază formând
noi plante.
Carduus nutans - ciurlanul (Fig.5.7.b) Face parte din familia Compositae. Are rădăcina pivotantă, adâncă.
Tulpina este înaltă de 40-100 cm. Inflorescenţa este un capitul cu florile purpurii. Creşte şi se dezvoltă pe
islazuri, terenuri necultivate.
Daucus carota - morcov sălbatic (Fig.5.7.f) Face parte din familia Umbeliferae (Apiaceae). Este o plantă
bienală de toamnă sau primăvară. Rădăcina este pivotantă, subţire şi gălbuie. Tulpina este erectă, înaltă de 50-
80 cm, ramificată, aspru-păroasă. Frunzele sunt alterne cu teaca bine dezvoltată, membranoasă. Frunzele
inferioare sunt peţiolate, iar cele superioare sunt sesile. Limbul este de 2-4 ori penat-sectat. Are frunze verzi
hispid păroase. Florile sunt dispuse într-o umbelă compusă (umbela + umbelula). În mijlocul umbelei se află o
floare sterilă, de culoare roşie închis. Celelalte flori au culoarea albă. Fructul este o dicariopsă. La maturitate
se desface în două mericarpii care rămân prinse de corpofor. Creşte în toate zonele din ţară, mai
frecvent în lucerniere, fâneţe şi în terenurile nelucrate.
Melilotus officinalis - sulfina galbenă (Fig.5.7.c) Face parte din familia Leguminosae. Este o specie bienală
cu rădăcina pivotantă, ramificată. Tulpina are 50-100 cm, este lignificată la bază, ramificată, muchiată.
Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole obovate-serat dinţate pe margini. Florile sunt mici şi pendule. Se
grupează câte 30-70 în raceme axilare lungi şi subţiri. Culoarea florilor este galbenă. Fructul este o păstăie
monospermă, lungă până la 15 cm, brună, mucronată.
Se întâlneşte în ţara noastră în fâneţe, locuri cultivate şi ruderale. Creşte bine pe soluri uşoare,
nisipoase. Serveşte ca plantă pentru extragerea cumarinei, folosită în industria parfumurilor şi la aromatizarea
tutunului.
Nu este consumată cu plăcere de animale. Nu produce meteorizaţii, consumată însă în cantităţi mari
provoacă intoxicaţii. Este şi o plantă medicinală, florile fiind folosite pentru ceaiuri cu acţiune carminativă, la
spălarea ochilor şi a rănilor. Este şi o bună plantă meliferă.
Melilotus albus - sulfina albă Are aceleaşi caractere ca M. officinalis, dar culoarea florilor este albă.
Verbascum phlomoides - lumânărica Face parte din familia Scrophulariaceae. Este bienală, cu înmulţire
prin seminţe. Este o plantă robustă, înaltă până la 1,5-2 m. Frunzele sunt mari, pâsloase pe ambele feţe. Florile
sunt mari, galbene şi formează un spic lung, ramificat şi des. Înfloreşte şi fructifică în iulie-august. Planta este
toxică şi este evitată de animale. Este prezentă şi în lucerniere şi pajişti. În jurul ei plantele dispar, datorită
frunzelor mari dispuse în rozetă, la baza tulpinii.

5.6.4. Buruienile dicotiledonate perene

Din această clasă desprindem următoarele subgrupe:

A - Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe;
B - Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni;
C - Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin rizomi şi seminţe;
D - Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin drajoni şi seminţe.

A - Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe

Cichorium inthybus - cicoarea (Fig.5.7.f) Face parte din familia Compositae. Este plantă perenă, cu
rădăcina verticală şi groasă. Tulpina este erectă, înaltă de 30-120 cm, sevamos ramificată, sulcată, glabră sau
aspru-păroasă. Frunzele de la bază sunt peţiolate, iar cele tulpinale sesile. Florile sunt albastre, sub formă de
antodiu. Fructele sunt achene, 2-5 muchiate, lungi cu un papus scurt. Este comună în toată ţara, din zona de
stepă până la munte. Infloreşte şi fructifică din luna iunie până în septembrie. Îmburuienează în special
lucernierele, pajiştile şi islazurile, precum şi locurile necultivate.
Galega officinalis - ciumărea (Fig.5.7.e) Face parte din familia Leguminosae. Plantă perenă cu înmulţire prin
seminţe. Tulpina este înaltă până la 1 m, erectă sau îndoită, fistuloasă. Florile sunt liliachii sau albe, dispuse în
raceme axilare, lungi, sunt mai lungi decât frunzele. Înfloreşte şi fructifică în iulie - august. Este o plantă
toxică, mai ales pentru oi, datorită conţinutului ridicat în cumarină. Se găseşte pe pajişti, lucerniere şi păşuni
pe care le invadează şi le degradează.
Plantago sp. - pătlagina Plantele din acest gen fac parte din familia Plantaginaceae. Speciile din acest gen
îmburuienează în special pajiştile, fâneţele, lucernierele, solele înierbate (terase), taluzurile digurilor, marginile
de şosele. Importante pentru ţara noastră sunt trei specii:

104
Plantago major - pătlagina mare (Fig.5.7.d) Este o plantă perenă, cu rădăcina fibroasă. Are frunze mari
ovate. Nu se înmulţeşte vegetativ, ci numai prin seminţe. Înfloreşte şi fructifică din iulie până în octombrie. O
plantă formează între 20.000-60.000 seminţe (după Korsmo, citat de Ghe. Ionescu-Siseşti - 19580.
Longevitatea acestor seminţe este mai mare de 7 ani. Invadează pajiştile, păşunile, locurile nelucrate şi
ruderale.
Plantago media - pătlagina moale Plantă perenă, se deosebeşte de specia precedentă prin forma frunzelor,
care sunt lanceolate. Înfloreşte şi fructifică din mai-iunie şi face un număr mic de seminţe. Se întâlneşte în
pajişti, culturi înierbate şi locurii ruderale.
Plantago lanceolata - pătlagina îngustă Are frunze lanceolate, mai înguste şi mai lungi decât la specia P.
media. Înfloreşte din mai până în octombrie. O plantă formează în jur de 1.500-5.500 seminţe, care au o
longevitate de 10 ani. Este specie perenă cu înmulţire prin seminţe, vătămătoare, mai ales în pajişti şi fâneţe.
Se înmulţeşte foarte repede, mai ales în pajişti cu spaţii libere, pe care le ocupă cu repeziciune.
Potentilla anserina (L.) - coada racului (Fig. 5.8.c) Face parte din familia Rosaceae. Frunzele sunt verzi pe
partea superioară, tomentoase, argintii pe faţa inferioară. Florile sunt mari, galbene, solitare. Înfloreşte din mai
până în august. Creşte şi se dezvoltă în pajiştile umede, situate pe nisipuri, în preajma râurilor.

Fig. 5.8-a. Artemisa absinthum-pelinul; b. Rubus caesius- rugul sau murul de miriste; c. Potentila
reptans- cinci degete; d. Ranunculus repenes- piciorul cocosului; e. Lathyms tuberosus- sangele
voinicului

Ranunculus acer - floare broştească Face parte din familia Ranunculaceae. Se înmulţeşte prin seminţe.
Formează în sol un rizom scurt şi gros din care pornesc numeroase rădăcini fasciculate. Florile sunt galbene,
lucioase, strălucitoare. Fructele sunt nucule turtite lateral, prevăzute cu un rostru scurt. Înfloreşte din mai
până în august. Este o buruiană toxică, foarte dăunătoare întâlnită în păşuni şi pajişti, unde animalele evită să
o consume.
Rapistrum perenne - ciurlanul alb Face parte din familia. Se înmulţeşte numai prin seminţe. Are rădăcina
pivotantă. Tulpina creşte până la 60 cm înălţime, groasă, ramificată la bază, acoperită cu peri ţepoşi. Frunzele
sunt păroase. Florile sunt de culoare galbenă, grupate în raceme în vârful ramurilor. Fructul este o silicvă cu o
singură sămânţă. Este răspândită în Moldova, Transilvania. Se întâlneşte în pajişti, păşuni, islazuri şi locuri
ruderale.
Rumex acetostella - măcrişul mărunt Face parte din familia Polygonaceae. Se întâlneşte în toate zonele din
ţară, pe solurile podzolice acide. Planta este scundă, se înmulţeşte foarte mult pe pajişti, lucerniere, dar şi în
alte culturi de câmp. Se înmulţeşte prin seminţe şi germinează la 5-10 oC. Înfloreşte din mai până în iulie.
Taraxacum officinale - păpădia Face parte din familia Compositae. Este plantă perenă care se înmulţeşte în
principal prin seminţe, dar dacă coletul este tăiat se poate înmulţi şi prin muguri radiculari aflaţi pe colet.
Rădăcina este pivotantă, groasă, lignificată, care se continuă cu un rizom scurt şi gros. Tulpina aeriană este de
tip scap, cu internodii bazale foarte scurte, iar cel terminal este lung, fistulos în fazele tinere lanat-păros.
Frunzele sunt alterne, foarte apropiate formând o rozetă bazală. Frunzele sunt glabre, oblonceolate, peţiolate,
runcinate. Toată planta prezintă latex alb. În vârful tulpinii se află un singur calatidiu de 3,5-4,5 cm diametru.
Floarea este de culoare galbenă. Fructul este o achenă brună, fin brăzdată. Prezintă papus alb (caliciu
persistent). O plantă formează numeroase seminţe răspândite cu ajutorul vântului. Creşte pe pajişti uscate sau
105
umede, în locuri ruderale, lucerniere bătrâne, păşuni, grădini de legume.Are calităţi medicinale - ceaiul din
frunze de păpădie este diuretic şi tratează boli de ficat.
Artemisia absinthium - pelinul (Fig.5.8.a) Face parte din familia Compositae. Este plantă perenă cu
înmulţire prin seminţe şi cu înmulţire slabă prin muguri radiculari. Este foarte mirositoare. Tulpina este înaltă
de 50-60 cm, frunzele sunt prevăzute cu peri fini de culoare cenuşie. Florile sunt galbene, dispuse în capitule
mici, globuloase, grupate în raceme.
O plantă formează peste 100.000 seminţe. Apare în fâneţe, islazuri, pajişti degradate, pe marginea
drumurilor. Dacă este păscută de animale produce un gust amar al laptelui şi un miros neplăcut.

B- Buruienile dicotiledonate perene cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni

Din această grupă fac parte specii de buruieni perene care se înmulţesc atât prin seminţe, cât şi prin
organele vegetative numite stoloni. Aceste specii îmburuienează pajiştile situate în locuri mai umede.
Ajuga reptans - vineriţă Face parte din familia Labiatae. Planta are tulpina scurtă. Are flori albastre, rar albe
sau roşiatice. Creşte în zonele mai răcoroase infestând pajiştile, islazurile, păşunile din aceste locuri.
Potentilla reptans (L.) - cinci degete (Fig.5.8.c) face parte din familia Rosaceae. Are tulpină târâtoare şi
frunze palmate. Prezintă stoloni verticali sau oblici faţă de sol, groşi, negricioşi. Florile sunt galbene.
Înfloreşte din iunie până în august. Este specifică zonelor mai reci.
Rubus caesius - rugul sau murul de mirişte (Fig.5.8.b) Face parte din familia Rosaceae. Se întâlneşte în
toată ţara, preferând solurile fertile, lăcoviştile, luncile şi, rar, podzolurile. Infestează cerealele păioase,
culturile prăşitoare şi livezile de pomi fructiferi. Este o buruiană semilemnoasă cu sistem radicular dezvoltat,
care pătrunde adânc în sol. Tulpina este târâtoare, procumbentă, acoperită de ghimpi inegali, ascuţiţi şi cu peri
glandulari. Tulpinile sunt prevăzute cu muguri radiculari din care iau naştere noi tulpini. Frunzele sunt
stipelate, alterne, trifoliate, cu foliole inegal separate, tomentoase pe faţa inferioară şi păroase pe faţa
superioară. Florile sunt albe-roz grupate în inflorescenţe corimboase. Fructul este o polidrupă neagră-
albăstruie, mucă, brumată, comestibilă. În al treilea an de viaţă formează lăstari floriferi. Toamna lăstarii
târâtori se înrădăcinează la capăt, formând în anul următor noi plante.
Răspândirea se face cu ajutorul păsărilor (mănâncă fructele şi transportă la distanţă seminţele).
Ranunculus reptans - floarea de lac sau piciorul cocoşului (Fig.5.8.d) Face parte din familia
Ranunculaceae. Se înmulţeşte prin seminţe, dar şi prin mugurii de pe stoloni. Are stoloni verticali. Florile sunt
numeroase, galbene, strălucitoare, lung pedunculate. Fructele sunt nucule turtite lateral. Creşte în zone umede
pe păşuni, pajişti şi locuri ruderale. Este toxică şi este evitată de animale.
Glechnoma hederacea - silnicul Se mai numeşte popular coada iepelor sau prelungoasă. Face parte din
familia Labiatae. Are tulpina târâtoare cu stoloni. Frunzele sunt lung peţiolate, reniforme. Florile sunt albastre
sau violet, aşezate la subsoara frunzelor. Înfloreşte şi fructifică în martie-mai. Este toxică, mai ales când este
păscută de cai. Produce pagube mari în fâneţele şi pajiştile din zonele mai umede. Se înmulţeşte foarte repede
şi distruge plantele de cultură.

C- Buruieni dicotiledonate perene cu înmulţire prin rizomi şi seminţe

Fac parte din această grupă specii de buruieni specifice terenurilor nelucrate, ruderale, mai umede,
care pot infesta culturile agricole, în special cele legumicole.
Lathyrus tuberosus (L.) - sângele voinicului (Fig.5.8.e) Face parte din familia Leguminosae. Popular i se
mai spune oreşniţă sau bobuşor. Plantă perenă cu axa hipocotilă şi partea superioară a rădăcinii tuberizată.
Prezintă un rizom filiform, ramificat, cu tuberculi ovoizi comestibili. Aceşti tuberculi sunt complet dezvoltaţi
abia după 3-4 ani (de mărimea unei alune). Tulpina este aeriană, subţire, unchiată, agăţătoare, înaltă de 50-
100 cm. Se continuă în sol cu un rizom subţire care merga până la tubercul. Frunzele sunt penat-compuse, au
o singură pereche de foliole eliptice sau obovate. Florile au culoare roşu-carmin, grupate câte 3-6 în raceme
laxe, axilare, plăcut mirositoare. Fructul este o păstaie lanceolată, glabră, cu 3-6 seminţe sferice, cu tegument
brun deschis până la brun verzui, cu mici verucozităţi. Înmulţirea are loc în special pe cale vegetativă, prin
fragmentarea rizomilor şi prin seminţe.
Îmburuienează în special culturile de cereale de toamnă pe care le concurează pentru factorii de
vegetaţie, dar le şi culcă (se agaţă cu cârceii pe tulpini) îngreunând foarte mult recoltarea. În timpul recoltării
plantele sunt încă verzi. Seminţele acestei specii depreciază calitatea făinii. O plantă formează între 150-400
seminţe cu MMB = 24-25 g.

106
Aristolochia clematitis - cucurbeţică sau mărul lupului (Fig.5.9.a) Face parte din familia
Aristolochiaceae. Are în pământ un rizom galben-brun care pătrunde în sol până la 1-1,5 m, de pe care se
dezvoltă tulpina aeriană, erectă de 20-100 cm înălţime. Frunzele sunt alterne, lung peţiolate, ovat
triunghiulare. Florile sunt globuloase la bază, tubuloase la mijloc şi răsfirate la vârf, de culoare galben-pal.
Fructul este o pseudocapsulă piriformă multispermă. Seminţele sunt triunghiulare-turtite de 6-12 mm,
castanu-brune cu un strat extern spongios. O plantă produce 200-600 seminţe care germinează în sol, de
obicei primăvara de la 0,5-3 cm adâncime. Se înmulţeşte vegetativ prin fragmentarea rizomilor şi prin seminţe.
Infestează în special culturile prăşitoare, dar şi cerealele păioase, trifolienele, viile şi livezile de pomi, precum
şi locurile ruderale. Este toxică pentru animale. Dacă este consumată provoacă inflamarea rinichilor şi a
intestinelor acestora.
Sambucus aebulus - bozul Face parte din familia Caprifoliaceae. Plantă perenă cu rizom puternic, târâtor.
Tulpina este de 50-150 cm, cu frunze opuse, imparienat compuse cu 7-11 foliole ovat lanceolate şi serate.
Florile mici albe-roz sunt grupate în cime corimbiforme. Fructul este o drupă neagră, lucioasă cu 3-4 seminţe
alungit-ovoide, cu tegument de culoare roşiatică, cenuşie şi zgrunţuros. Întreaga plantă prezintă un miros
puternic neplăcut. Fructele sunt căutate de păsări, care şi răspândesc seminţele. Această plantă creşte în vetre
în locuri necultivate, păşuni, lucerniere, în jurul platformelor de gunoi de grajd şi în jurul stânelor. Este foarte
toxică pentru animale.
Veratrunm album - stirigoaia Face parte din familia Liliaceae. Are un rizom cărnos, gros de 3 cm, brun
negricios şi cu miezul alb. Tulpina aeriană este fistuloasă, înaltă de 150-200 cm şi acoperită în întregime cu
frunze alterne, sesile cu nervuri arcuate. Inflorescenţa este mare (35-65 cm) cu numeroase flori albe, cu miros
neplăcut, ameţitor. Fructul este o capsulă triloculară cu seminţe de 10-15 mm plane şi aripate.
Se întâlneşte în special în zona de munte, infestează păşunile şi pajiştile, în jurul stânelor. Este toxică
pentru toate animalele.
Equisetum arvense - coada calului Face parte din familia Equisetaceae. Plantă perenă cu rizom subţire,
brun-negricios, ramificat, care ajunge oână la 1 m adâncime. Uneori are tuberculi rotunzi, bogaţi în amidon,
care servesc la dezvoltarea tulpinilor aeriene. Tulpinile aeriene sunt de două feluri: tulpini fertile care apar
primăvara timpuriu sporofite cu sporangi, în care se formează sporii (upă răspândirea sporilor aceste tulpini
mor) şi tulpini sterile verzi de 20-25 cm înălţime, cu coaste pronunţate aspre, cu ramuri dispuse în verticile, de
obicei tetramuchiate. Tulpinile secundare sunt tulpini asimilatoare. Ele apar şi se dezvoltă la jumătatea
primăverii. Înmulţirea se face pe cale vegetativă prin rizomi şi prin spori a căror maturare şi răspândire are loc
în perioada martie-mai.
O formaţiune sporifică conţine peste 100.000 spori, însă foarte puţini din aceştia pot germina în
terenurile cultivate. Această specie preferă soluri aluviale, brune-acide şi umede. Infestează culturile de
cereale păioase, legumicole, pajişti, locuri ruderale. Poate deveni o calamitate. Se combate foarte greu prin
rotaţia culturilor, arături adânci, drenajul solului etc. Estă toxică şi dacă ajunge în furaje provoacă paralizia
organelor respiratorii.
Urtica dioica - urzica moartă Face parte din familia Urticaceae. Are un rizom cilindric, târâtor, ramificat.
Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri urticanţi. Florile sunt unisexuate dioice, dispuse în panicule axilare.
Creşte în special în locuri ruderale, la marginea pădurilor, prin poieniţe de pădure etc.

D- Buruieni dicotiledonate anuale cu înmulţire prin drajoni şi seminţe

Din această grupă fac parte o serie de specii de buruieni dicotiledonate perene - problemă, extrem de
păgubitoare pentru culturile agricole.
Cirsium arvense (L) - pălămida (Fig.5.9.b) Face partedin familia Compositae. Plantă perenă cu drajoni.
Are un sistem radicular foarte dezvoltat, puternic şi ramificat, dispus în etaj, care pătrunde la 4-6 m adâncime.
Are o rădăcină principală din care pornesc orizontal drajoni, care poartă muguri din care vor ieşi noi plante.
Majoritatea rădăcinilor se găsesc în zona 50-80 cm adâncime. Tulpina este viguroasă, înaltă de 50-150 cm, cu
frunze alungite eliptice, lanceolate sesile, cu marginea spinoasă, glabre sau uneori dens alburiu păroase pe faţa
inferioară. Vârful tulpinii este ramificat şi poartă inflorescenţe (calatidii) cilindric-globuloase, numeroase,
grupate corimbiform, cu flori unisexuate de culoare roşie. Fructele sunt achene cilindrice turtite de 2,5-3,5
mm lungime, de culoare maronie cu papus alb murdar, alcătuit din fire ramificate. Seminţele germinează bine
la temperaturi de 20-28 oC, în special în stratul de sol de 1-3 cm şi îşi păstrează capacitatea de germinaţie 10-
12 ani. Creşterea organelor vegetative este deosebit de rapidă. În primele săptămâni pălămida formează o
rădăcină pivotantă care se îngroaşă şi emite rădăcini laterale orizontale, unele mai groase purtătoare de
muguri. Din aceşti muguri radiculari se vor forma drajoni care emit în sol numeroase rădăcini adventive

107
absorbante, iar la suprafaţa solului o tulpină aeriană (P.Guş, D. Săndoiu - 1998). Partea aeriană a plantelor
moare în fiecare an.
Ca o particularitate biologică importantă la această specie este dinamica formării şi consumării
rezervei de hidraţi de carbon în rădăcini. Nivelul maxim de consum (deci conţinutul în hidraţi de carbon
scade) se realizează la înflorit, după care începe să crească întens spre toamnă. Dacă tulpinile aeriene sunt
distruse prin praşile, rezerva de hidraţi de carbon scade accentuat datorită formării noilor drajoni care vor
forma noi plante. O rădăcină de pălămidă trăieşte 2 ani.
Pragul economic de dăunare la această specie începe de la 0,1 plante/m 2, iar la 1-2 plante /m2
producţia de grâu scade cu 15%, la 12 plante/m2 producţia se reduce aproape la jumătate. Este un concurent
de temut pentru substanţele hrănitoare necesare culturilor agricole. O singură plantă într-un sezon agricol (un
an) dezvoltă o vatră cu un diametru de 7 m, astfel că în jur nu se mai dezvoltă nimic. O plantă formează în jur
de 800-40.000 seminţe cu MMB = 1-1,3g. În prezent este una din cele mai periculoase buruieni care produce
cele mai mari pagube culturilor agricole din toate zonele ţării. Se dezvoltă în cerealele păioase în “vetre” în
jurul cărora plantele rămân mici sau dispar, în culturile de prăşitoare, plante legumicole, vii şi pomi fructiferi.
Datorită sistemului radicular profund este rezistentă la secetă. Îngreunează mult recoltatul. |epii de pe tulpină
şi frunze înţeapă lucrătorii, iar praful intră în nas şi în ochi. Este plantă gazdă pentru numeroşi dăunători şi
boli. Acestei buruieni trebuie să î se acorde o atenţie foarte mare pentru combatere.
Convolvulus arvensis (L.) - volbura (Fig.5.9.c) I se mai spune popular rochiţa rândunicii. Face parte din
familia Convolvulaceae. Plantă perenă cu un sistem radicular puternic dezvoltat, format dintr-o rădăcină
principală cu ramificaţii laterale, toate având muguri radiculari, care vor da naştere la drajoni. Sistemul
radicular poate pătrunde în pământ până la adâncimea de 3 m. Tulpina este volubilă în sensul acelor de
ceasornic, iar în lipsa unui suport este târâtoare. Frunzele sunt peţiolate, hastate sau sagitate. Florile au
petalele albe cu dungi roşietice şi formează o pâlnie, fiind grupate câte una la subsoara frunzelor. Fructul este
o capsulă ovoid-sferică, cu câte două seminţe în fiecare lojă. Seminţele sunt piriforme cu tegument tare,
lignificat de culoare cenuşie-închisă până la brună-negricioasă şi este prevăzut cu mici verucozităţi albicioase.
O plantă formează între 300-500 seminţe care vor germina până la 8 cm adâncime, la temperaturi de peste 2
oC. Planta are un consum mare de substanţe nutritive şi apă. Ea extrage din sol peste 23,5 kg N, 4 kg P şi 19
kg K pentru a sintetiza o tonă de substanţă uscată. Înmulţirea se face prin muguri radiculari care vor forma
drajoni, a căror dezvoltare este stimulată prin tăierea rădăcinilor de la suprafaţă. Este o buruiană periculoasă,
problemă, care crează mari pagube în culturile de cereale păioase, prăşitoare, lucerniere, plante legumicole,
pomi şi vii, pe toate tipurile de sol. Nu creşte în orezării. Este purtătoare de agenţi patogeni şi dăunători.
Sonchus arvensis - susai Face parte din familia Compositae. Plantă perenă cu drajoni, care conţine latex alb.
Are un sistem radicular puternic dezvoltat şi ramificat care pătrudne în sol până la 1 m adâncime, cu
numeroşi muguri radiculari situaţi pe ramificaţiile orizontale. Tulpinile sunt drepte, înalte de 50-150 cm,
glabre sau cu peri glanduloşi. Frunzele lanceolat eliptice sunt sesile, iar marginea spinulos-dinţată.
Inflorescenţa este un calatidiu cu flori ligulate galbene. Fructul este o achenă brună, fără rostru care prezintă
papus. O plantă formează peste 20.000 seminţe. Susaiul este întâlnit în zonele subumede şi umede, pe soluri
fertile, în special pe cernoziomurile din zona Transilvaniei. Uneori este foarte periculoasă, se înmulţeşte foarte
mult şi se combate greu. La adâncimea de 6-15 cm se găsesc numeroşi muguri din care vor ieşi noi tulpini. La
1 m2 s-au găsit 16.609 muguri radiculare (E. Korsmo - 1930, citat de N.}arpe -1987).
Euphorbia cyparissias - alior sau laptele cucului (Fig.5.9.e) Face parte din familia Euphorbiaceae. Este
plantă perenă cu sistem foarte puternic dezvoltat, drajonat. Prezintă un rizom scurt de pe care pornesc lăstari.
Întreaga plantă are un latex alb toxic. Frunzele sunt alterne, sesile, liniare. Florile sunt dispuse în inflorescenţe
cimoase compuse, numite pleiocaziu sau dicazii, cu ciaţii de culoare galbenă. Planta înfloreşte din aprilie până
în iunie. Fructul este o capsulă triloculară. Fiecare locul conţine câte o sămânţă rotundă, cenuşie cu carunculă
reniformă. Este o specie heliofilă răspândită în toate zonele. Creşte în pajişti, livezi de pomi şi locuri ruderale.
Datorită principiului toxic din latex - euforbina, planta este toxică pentru animale. Este o plantă tinctorială.
Alte specii întâlnite în ţară din această grupă: Euphorbia virgata, Euphorbia sequierina et.
Cardaria draba sin. Lepidium draba - urda vacii Face parte din familia Cruciferae. Rădăcina este groasă,
adâncă, lemnoasă, uneori onblică cu ramificaţii la vârf şi este acoperită cu perişori. Tulpina este erectă, simplă
sau ramificată, înaltă de 20-40 cm, scurtă, păroasă, dens foliată. Frunzele sunt acoperite cu peri scurţi şi deşi,
cele bazale mai mult sau mai puţin peţiolate, care în timpul înfloritului dispar. Florile sunt mici, albe, plăcut
mirositoare, dispuse în corimb de raceme. Fructul este o siliculă indehiscentă cordiformă cu câte două seminţe
în fiecare. Seminţele sunt ovate de culoare galben-brună. O plantă formează între 1.000-4.000 seminţe cu
MMB = 1,2-2 g. Îmburuienează cerealele de toamnă, lucernierele, cultura de in şi terenurile ruderale.

108
Linaria vulgaris - linariţă (Fig.5.9.d) Face parte din familia Scrophulariaceae. Plantă perenă, cu rădăcină
pivotantă, răsucită. Tulpina înaltă de 30-90 cm, erectă, simplă, cu lăstarii de la bază sterili. Frunzele sunt mari
liniare şi foarte dense. Inflorescenţa este un racem terminal cu flori galbene. Fructul este o capsulă globuloasă,
cu numeroase seminţe discoidale, aripate de culoare brun-negricioasă. O plantă formează între 8.000-32.000
seminţe. Poate invada toate culturile, însă se întâlneşte des în pajişti, păşuni şi locuri ruderale.
Picris hieracioides - iarba găii Face parte din familia Compositae. Are rădăcina dezvoltată cu ramificaţii ce
poartă ramificaţii din care se vor forma drajoni, care vor da noi plante. Tulpina este erectă, de 50-60 cm.
Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu peri aspri. Inflorescenţa este un capitul cu flori galbene. Se dezvoltă în
culturile de trifoi şi lucernă, islazuri şi păşuni.
Rumex acetosa - măcrişul mare Face parte din familia Polygonaceae. Este o plantă perenă, înaltă, cu flori
dioice verzi sau roşietice. Frunzele sunt acrişoare, comestibile. Se întâlneşte pe soluri acide şi umede din zona
podzolurilor. Invadează şi degradează pajiştile şi păşunile. Se combate destul de greu.
Rumex crispus - dragaveiul Are frunze mai puţin acide. Florile sunt hermafrodite. Înfloreşte târziu în lunile
iulie-august. Invadează mai ales pajiştile şi terenurile ruderale.

5.7. Buruieni semiparazite

Din această grupă fac parte speciile de buruieni care au clorofilă şi pot să-şi sintetizeze singure hrana.
Melampyrum arvense - ciormoiag sau grâul prepeliţei Face parte din familia Scrophulariaceae. Plantă
anuală semiparazită pe rădăcini, având rădăcină pivotantă ramificată, cu haustori care pătrund în rădăcina
gazdei. Tulpina este dreaptă de 20-40 cm înăltime, simplă sau ramificată. Frunzele sunt opuse, sesile,
lanceolate cu vârf lung şi ascuţit. Florile sunt grupate într-un spic terminal, cu flori roşii-purpurii. Fructul este
o capsulă invers ovoidală cu patru seminţe cilindrice, de 4-7 mm lungime galben-brune până la negru, cu
tegumentul neted. Parazitează pe plantele din familia Gramineae, în zonele dealurilor subcarpatice.
Odontites rubra - dinţura Face parte din familia Scrophulariaceae. Plantă anuală semiparazită cu tulpina
erectă, înaltă de 10-30 cm, ramificată cu ramuri răsfirate, acoperite cu peri scurţi îndreptaţi în jos. Frunzele
sunt ovat lanceolate, sesile serat dinţate. Florile, murdar roşietice, sunt dispuse la baza unor bractei roşiatice.
Fructul este o capsulă ovoidă, părpasă, cu seminţe alungite, ovoidale, gri-argintii, cu coaste evidente şi striuri
transversale între coaste. Frecvent întâlnită în zona de câmpie, de dealuri, în pajişti, pârloage şi în culturile de
cereale păioase. Parazitează culturile de cereale păioase.
Rinanthus rumelicus - clocotici Face parte din familia Scrophulariaceae. Plantă anuală semiparazită, cu
tulpina simplă sau neramificată, tetramuchiată, erectă de 15-60 cm înălţime. În partea superioară este
glandulos păroasă. Frunzele sunt opuse, sesile, ovate, lanceolate. Inflorescenţa este un spic, la început dens,
mai târziu alungit. Florile sunt hermafrodite, de culoare galbenă. Fructul este o capsulă comprimată lateral,
închisă în caliciul persistent. Seminţele sunt membranos aripate. Capsulele sună dacă sunt scuturate. Se
întâlneşte în toată ţara, pe păşuni, îndeosebi pe fâneţe şi parazitează plantele din familia Gramineae.
Euphrasia rostkeviana - silur Face parte din familia . Este o plantă semiparazită de talie mică, cu flori albe
cu 9 linii violete şi o pată galbenă la baza petalelor. Florile subt dispuse în racem spiciform. Se întâlneşte în
toată ţara şi parazitează plantele din păşuni şi fâneţe din familia Gramineae.

5.8. Buruieni parazite

În această grupă distingem două subgrupe după organul pe care-l parazitează:

- buruieni parazite pe tulpină;
- buruieni parazite pe rădăcină.
Aceste plante sunt lipsite de clorofilă şi utilizează substanţele nutritive elaborate de plantele pe care le
parazitează.

5.8.1. Buruieni parazite pe tulpină

Din această grupă fac parte speciile de cuscuta din familia Cuscutaceae.

109
Cuscuta sp. torţelul. La noi în ţară se întâlnesc 13 specii dintre care mai importante sunt următoarele specii:
Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta arvensis, Cuscuta epilinium, Cuscuta europea, Cuscuta
monogyna etc.
Cuscuta campestris - cuscuta mare Este o plantă anuală, parazită, lipsită de rădăcini obişnuite. Tulpina este
filiformă, galben-portocalie, ramificată, volubilă. Fiind volubilă se înfăşoară în jurul tulpinii plantei gazdă în
care îşi înfige haustorii (rădăcini adventive metamorfozate) ce pătrund până la vasele liberiene (floem) din
care extrag seva elaborată. Frunzele sunt alterne, reduse la nişte solzişori galbeni. Planta este lipsită de
clorofilă. Florile de 2-3 mm lungime sunt grupate câte 10-30 în inflorescenţe cimoase dese, globuloase. Florile
sunt hermafrodite. Fructul este o capsulă cu dehiscenţă neregulată, cu 2-4 seminţe cu tegumentul alveolat.
Seminţele ajunse în sol îşi păstrează facultatea germinativă un număr mare de ani până la 10-15 ani.
Germinaţia este eşalonată în timp datorită, în primul tând, tegumentului seminal care este foarte greu
permeabil. Plantele de torţel sunt filiforme, fără cotiledoane. Ajunse la suprafaţa solului execută mişcări de
rotaţie până întâlnesc o plantă verde pe care se răsucesc strâns, după care îşi întrerup legătura cu solul. Ele
mor dacă timp de circa 3 săptămâni nu întâlnesc o plantă gazdă. La plantele care au vasele liberiene învelite
într-un strat de sclerenchin (cum este la cereale) haustorii pătrund mai superficial şi plantele nu suferă acut.
Torţelul atacă în “vetre” de 10-20 m2. Parazitează un număr mare de plante: trifoi, lucernă, linte, soia, cartof,
sfeclă, vinete, ardei, morcov, mărar, ceapă, usturoi. De asemenea, parazitează un mare număr de buruieni.
Este iubitoare de lumină. Se combate uşor prin cositul plantelor gazdă. Este o buruiană de carantină.
Cuscta trifolii - mătăsea trifoiului, torţel Parazitează în special pe tulpinile de leguminoase furajere, dar şi
alte specii. Are florile cilindrice, cu seminţe mai mari (0,6-1,0 mm lungime). Germinează la 10-15 oC şi este
mai rezistentă la temperaturi scăzute. Se întâlneşte în zonele mai răcoroase, în special în culturile de trifoi.
Tulpinile filiforme se încolăcesc pe coletul plantei gazdă, unde trăiesc acoperite de resturile vegetale sau
pământ şi pot astfel trece peste iarnă. Are astfel caracter de perenitate şi nu poate fi combătută prin cosit. Este
buruiană de carantină.
Cuscuta epilinium - torţelul inului şi cânepii sau iniţă Parazitează în special plantele de in şi cânepă,
hamei şi camelină. Reduce producţia plantelor infestate cu 50-80% , depreciind în special calitatea fibrelor.
Seminţele de cuscută sunt mult mai mici decât seminţele de cânepă sau in şi, ca atare, nu ridică probleme de
condiţionare şi eliminare.
Cuscuta europea - torţel Specie anuală parazită pe diverse specii de Compositae, Labiatae, Umbeliferae,
Boraginaceae, Solanaceae etc. Este frecventă în zona dealurilor şi regiunea montană, dar poate ajunge şi la
1.700 m altitudine.
Măsurile de combatere a acestor specii de cuscută trebuie să cuprindă:
- rotaţia culturilor strict realizată;
- folosirea la semănat numai de sămânţă decuscutată (curată de seminţe de cuscută);
- distrugerea vetrelor prin cosit sau răzuire şi arderea resturilor împreună cu torţelul;
- combaterea chimică folosind ierbicide selective sau totale.

5.8.2. Buruieni parazite pe rădăcină

Din această grupă fac parte speciile de Orobanche - lupoaia din familia Orobanchaceae. Plantele sunt
fără clorofilă, de culoare brună sau albăstruie. Tulpinile sunt simple, umflate la bază, cărnoase şi în solzi ovali
sau alungiţi. Inflorescenţa este spiciformă.
Orobanche cumana - lupoaia florii soarelui (Fig.5.9.f) Plantă anuală parazită pe rădăcinile de Solanaceae şi
Compositae cultivate sau spontane cum ar fi: Helianthus annus, Xanthium strumarium, Lycopersicon
esculatum etc. Tulpinile sunt robuste de circa 40 cm înălţime, neramificate, glandulos păroase. Florile sunt
sesile de culoare albăstruie. Fructul este o capsulă cu seminţe subrotund-elipsoidale, cu tegument maroniu
închis, cu retuculaţii alungite. O plantă de lupoaie produce în jur de 100.000-140.000 seminţe. Ajunse în sol
acestea îşi păstrează capacitatea germinativă între 5-10 ani. După germinarea seminţelor la temperaturi de
peste 15 oC în sol, acestea emit haustori care se fixează pe rădăcinile plantelor gazdă, de unde extrag hrana.
În primele 4-5 zile de la germinare plantele de Orobanche duc o viaţă independentă, după care, dacă nu au
reuşit să se fixeze pe rădăcinile unei plante gazdă, pier. La o singură plantă de floarea soarelui se pot dezvolta
în medie 30-40 plante de Orobanche cumana, însă se pot dezvolta şi peste 125-150 plante de Orobanche
cumana (observaţii efectuate în judeţul Constanţa în perioada 1998-2000).

110
 Această specie parazitează şi varza, roşiile etc. Este răspândită în sudul ţării în Dobrogea, Oltenia,
Muntenia, Moldova.
Orobanche ramosa - lupoaia tutunului Planta parazitează pe rădăcinile tutunului. Tulpina este gălbuie, de
10-30 cm înălţime, scurt globulos păroasă lă bază, ramificată şi cu baza îngroşată. Frunzele sunt reduse la
scvame mici, eliptic ascuţite. Florile sunt pedicelate, de culoare violacee. Fructul este o capsulă uniloculară,
care se deschide prin două valve, cu numeroase seminţe mici, elipsoidale. Este răspândită în toată ţara şi se
întâlneşte mai frecvent în culturile de tutun, cânepă, tomate, floarea soarelui, varză etc.
Orobanche ramosa sp. muteli - lupoaia verzei Planta parazitează mai ales pe rădăcinile de varză. Are florile
mai mari, albastru-violaceu şi seminţe mai mari, rotund elipsoidale cu reticulaţii izodiametrice.
Ca măsuri de combatere a acestor buruieni parazite amintim:
- rotaţia culturilor riguros realizată;
- praşile manuale şi mecanice;
- gunoi de grajd bine fermentat;
- folosirea de culturi capcană.

5.9. Buruieni problemă

Existenţa proprietăţii private asupra terenului agricol din ţara noastră se reflectă, mai ales în ultimii 10
ani, şi asupra nivelului îmburuienării acestor terenuri. Fărâmiţarea multor suprafeţe de teren, cultivarea sau
rămânerea multor terenuri nelucrate “pârloagă” au făcut ca în structura buruienilor să se producă o schimbare
uriaşă şi ca număr, dar şi ca pondere (participare) a acestora la îmburuienarea culturilor.
Putem vorbi de o aşa-numită “poluare verde” (M.Berca - 1998), adică o creştere alarmantă a
numărului de buruieni şi în special a speciilor greu de combătut sau prea costisitor economic de combătut.
Putem afirma că în prezent “beneficiem” de una dintre cele mai “bogate” rezerve de buruieni din istoria
agronomomică a României.
Pentru a avea o imagine a evoluţiei suprafeţelor arabile, ca formă de exploataţie, în România în ultimii
10 ani, prezentăm în tabelul dimensiunea acestor forme.
Dimensiunea mică a acestor unităţi, lipsa mijloacelor mecanice şi financiare de a asigura o agrotehnică
avansată, modul de exploatare a acestor terenuri şi de folosire unilaterală a mijloacelor de combatere
(agrotehnice, chimice etc.) au condus la sporirea în mare măsură a frecvenţei, a dominaţiei şi a numărului
unor specii de buruieni la unitatea de suprafaţă.
Când aceste specii au ajuns la o răspândire foarte mare, care au particularităţi biologice ce le fac foarte
dăunătoare culturilor agricole, iar măsurile de combatere sunt complexe şi costisitoare, numim aceste specii
“buruieni problemă”.
În anul 1973, când lucrările de cartare a buruienilor au început în ţara noastră, s-au identificat la acea
dată 105 specii de buruieni problemă. În anul 1998 lista acestora cuprindea 145 specii (C.Chirilă - 1998).
Prin reexaminarea acestei liste, pe baza tuturor cercetărilor întreprinse până în prezent, în România
putem spune că în anul 2001 numărul buruienilor problemă a ajuns la 132 specii (C.Chirilă - 2001), cu
următoarea structură compoziţională:
- dicotiledonate anuale (61,36%): Abutilon theophrasti, Amaranthus retroflexus, Chenopodium album,
Xanthium sp. etc.;
- dicotiledonate perene (17,43%): Cirsium arvense, Convolvulus arvensis, Sonchus arvensis, Cardaria
draba etc.;
- monocotiledonate anuale (11,36%): Avena fatua, Apera spica venti, Echinochloa cruss galli, Setaria
sp. etc.;
- monocotiledonate perene (9,09%): Sorghum halapense, Cynodon dactylon, Agropyron repens,
Phragmites communis etc.
Cercetările efectuate au arătat şi confirmat că printre aceste buruieni problemă sunt unele deosebit de
dăunătoare şi foarte greu de combătut, cum sunt: Avena fatua, Apera spica venti, Sorghum halapense,
Cirsium arvense, Convolvulus arvensis, Cynodon dactylon, Phragmites australis. Această categorie de
buruieni a căror combatere este sau, ar trebui să fie, în centrul atenţiei fiecărui fermier, indiferent de gradul de
infestare cu alte specii de buruieni, s-au numit “buruieni cheie” (C.Chirilă - 2001).
În etapa actuală, în culturile agricole sunt câteva specii (Cirsium arvense, Convolvulus arvensis,
Sorghum halapense, Xanthium sp.), care trebuie să constituie subiectul şi activitatea unor programe naţionale
privitoare la combaterea lor.

111
5.10. Importanţa economică a unor buruieni

Până acum buruienile au fost prezentate ca fiind dăunătoare pentru agricultură şi foarte rar se scot în
evidenţă anumite însuşiri valoroase ale acestora. Este incontestabil că pentru culturile agricole buruienile
constituie principalul concurent pentru factorii de vegetaţie, concurenţă care se va manifesta prin scăderile
mari de recoltă a plantelor cultivate. Este evident, deci, interesul fiecărui fermier de a menţine îmburuienarea
culturilor la nivelul la care acestea nu produc pagube cantitative, calitative, iar cheltuielile pentru această
menţinere să fie foarte mici. De aici a decurs şi ideea că buruienile nu au nici o valoare economică. Specialiştii
au analizat această poziţie şi, iată că viziunile contemporane ale Managementului Integrat al Buruienilor sunt
cu totul diferite.
Se cunoaşte rolul multor specii autotrofe la îmbogăţirea aerului în oxigen rezultat din fotosinteză, la
aportul de materie organică pe care acestea îl aduc în sol o dată cu arăturile, scăderea excesului de umiditate
prin transpiraţie în perioade umede, fixarea solurilor nisipoase şi a taluzurilor, canalelor, asigurarea de furaje
pentru animale în perioadele secetoase etc. Sunt şi alte însuşiri care le pot face interesante pentru om, uneori
chiar necesare, astfel încât omul să nu mai fie atât de înverşunat în a le distruge. În aceste condiţii, actuale
sunt unele specii de buruieni care pot fi utilizate în alimentaţia omului, pot avea calităţi cosmetice, melifere,
tinctoriale, ornamentale sau de utilizare în domeniul farmaceutic.
A. Buruieni ce se pot utiliza în alimentaţia omului
Profesorul C. Chirilă (2001) a publicat o listă, cu un număr foarte mare de specii de buruieni, care pot
fi folosite în alimentaţia umană, prin utilizarea diferitelor organe ale acestora.
Folosirea acestor buruieni în alimentaţia omului impune anumite restricţii, şi anume:
- să nu provină din zone în care au fost aplicate pesticide;
- să nu provină din sole în care s-au aplicat doze mari de îngrăşăminte chimice (în special azot);
- să nu fie atacate de boli şi dăunători;
- să fie utilizate în amestec cu alte plante, cu care organismul uman este obişnuit.
Lista speciilor de buruieni care pot fi utilizate în alimentaţia omului are la bază cercetări efectuate de
numeroşi cercetători ca: Drăgulescu C. (1991), Potsch J. (1991), Costea M. (1998), Turkington R. şi
colaboratorii (1980). Această listă nu este completă sau nu epuizează sortimentul de specii utilizate în
alimentaţia omului (Tabelul 5.9.).

Tabelul 5.9.
Specii de buruieni ce pot fi utilizate în alimentaţia omului
(C. Chirilă - 2001)
Denumirea ştiinţifică Denumirea Partea utilizată în Modul de utilizare în
populară alimentăţie alimentaţie
Amaranthus powellu ştir de ogoare frunze, seminţe supe, făină alimentară
Achillea milefolium coada şoricelului frunze tinere, supe, aromatizant de
partea aeriană salate, fabricarea berii
Armoracia rusticana hrean rădăcina condiment
Artemisia absinthum pelin partea aeriană aromatizant pentru băuturi
Calystegia sepium cupa vacii rizomul prăjit
Capsella bursa pastoris traista ciobanului frunze tinere supă, salată
Chenopodium album lobodă sălbatică frunzele ciorbă
Cardaria draba urda vacii seminţele înlocuitor de piper
Cichorium inthybus cicoare frunze tinere salată, supă, ciorbă
Agropyron repens pir târâtor rizomul prăjit şi măcinat ca
surogat de cafea
Equisetum arvense coada calului tulpini fertile tinere se găteşte ca sparanghelul
Galinsoga parviflora busuiocul dracului frunze tinere salată, supă, mâncăruri
Lamium purpureum sugel frunze tinere supe
Lathyrus tuberosus sângele voinicului tuberculii de pe cruzi, fierţi, prăjiţi
rizomi
Portulaca oleracea iarba grasă frunze şi tulpini salată, supe, plăcinte

112
 Sinapis arvensis muştar sălbatic frunze tinere salată, supe
Sonchus oleraceus susai moale frunze tinere salată, legumă
Taraxacum officinalis păpădie frunze, salate, supe
inflorescenţe
Tusilago farfara podbal frunze tinere ciorbă, supe, învelit
sarmale

B. Buruieni cu importanţă apicolă

Foarte multe din speciile de buruieni sunt căutate de albine pentru polenul sau pentru nectarul lor. Nu
putem menţiona că buruienile sunt plante melifere cu pondere încât să fie incluse printre speciile melifere.
Cantitatea de nectar şi concentraţia acestuia sunt diferite de la o specie la alta şi de la o zonă la alta. Astfel, la
trifoiul roşu producţia de nectar în 24 ore este de 0,01-0,03 mg, la cicoare este de 0,38-0,86 mg, iar la
tătăneasă (Symphytum officinale) este de 0,8-1,8 mg (Ifteni Lucia - 1964, Pârvu C. -1991, citaţi de C.Chirilă -
2001). Concentraţia nectarului este diferită, funcţie de specie; astfel la răchitan (Lythrum salicaria) este de
10,99%, iar la Leonurus cardiaca (talpa gâştei) este de 32%. Această diferenţă este dată de structura
glandelor nectarifere.
Prezentăm în tabelul 5.10. lista scurtă, adoptată după C. Chirilă (2001), cu câteva specii care prezintă
interes în domeniul apicol.
Tabelul 5.10.
Specii de buruieni cu importanţă meliferă
Denumirea ştiinţifică Denumirea populară Importanţa
Centaurea cyanus albăstriţa 50-60 kg/ha miere, nectar, polen
Consolida regalis nemţişor de câmp 20-30 kg/ha miere, nectar, polen
Lamium purpureum sugel 50-90 kg/ha miere
Melilothus officinalis sulfină 130-300 kg/ha miere, nectar, polen
Papaver rhoeas mac roşu polen necesar creşterii puietului
Polygonum aviculare troscot 40 kg/ha miere, nectar, polen
Rubus caesius mur de mirişte 30-50 kg/ha miere, nectar, polen
Taraxacum officinale păpădie 200 kg/ha miere, nectar, polen
Scrophularia nodosa buberic 500-900 kg/ha miere, nectar, polen
Symphytum officinale tătăneasă 130-220 kg/ha miere, nectar, polen

C. Buruieni cu însuşiri medicinale

Multe specii de plante din flora spontană se folosesc în medicină, direct sau prin principiile active pe
care le conţin. Printre acestea se numără şi peste 100 de specii de buruieni. Lista acestor buruieni indică
organul folosit, precum şi unele acţiuni farmaceutice sau utilizări terapeutice (C.Chirilă) (Tabelul 5.11.).

Tabelul 5.11.
Specii de buruieni cu însuşiri medicinale
Denumirea ştiinţifică Denumirea Partea utilizată Acţiunea farmacodinamică, utilizări
populară terapeutice
Anagalis arvense scânteiuţă herba tuse, astm, ulcer, astenie
Aristolochia clematitis cucurbeţică frunzele tratarea rănilor, antitumoral
Armoracia rusticana hrean rădăcina antiscorbutic, litiază biliară, lombosciatică
Bidens tripartita dentiţă herba diuretic, laxativ, sudorific, sedativ
Capsella bursa pastoris traista herba artereoscleroză, insuficienţă cardiacă,
ciobanului antihemoragic
Consolida regalis nemţişor flori gută, astm, vulnevar
Convolvulus arvensis volbură toată planta purgativ, behic, dischinezie biliară, uremie,
ciroză, arsuri
Datura stramonium ciumăfaie frunze antiastmatic, antiseptic
113
 Malva sylvestris nalbă frunze, flori emolient, hemoriozi
Papaver rhoeas mac roşu flori behic, sedativ, insomnii, antigripal,
antibronşitic
Rumex acetosa măcriş rădăcina diuretic, laxativ, intoxicaţii cu arsen
Seneciu vulgaris cruciuliţă herba cardiotonic, emenagog, hemoroizi, mastite

D. Buruieni ce pot fi folosite în cosmetică

Sunt numeroase specii segetale (buruieni) care sunt folosite în activitatea de cosmetică, cu respectarea
cerinţelor: fără pesticide, fără nitraţi sau nitriţi, fără boli sau dăunători etc. Prezentăm în tabelul 5.12. câteva
specii utilizate în cosmetică (C.Chirilă - 2001).
Tabelul 5.12.
Specii de buruieni utilizate în cosmetică
(după C. Chirilă - 2001)
Denumirea ştiinţifică Denumirea Partea Scopul utilizării
populară utilizată
Achilea millefolium coada şoricelului flori măşti faciale, comprese pentru
eczeme uscate, urticarie, băi
Amaranthus retroflexus ştir frunze astringent
Equisetum arvense coada calului herba băi de plante
Matricaria chamomilla muşeţel flori combatere afte, furuncule,
tenuri ridate şi grase
Taraxacum officinale păpădie herba, latex decolorarea petelor senile, ten
înroşit, măşti faciale
Viola tricolor trei fraţi pătaţi herba acnee, furuncule, urticarie
Urtica dioica urzică frunze creşterea părului, mătreaţă

Sunt multe specii de buruieni care au rol tinctorial, altele se pot utiliza în combaterea unor boli sau
dăunători la plantele de cultură etc. (Tabelul 5.13.)
Tabelul 5.13.
Specii de buruieni folosite în combaterea unor boli la animale
(după C. Chirilă - 2001)
Denumirea ştiinţifică Denumirea Partea Proprietăţi medicinale
populară utilizată
Aristolochia clematitis cucurbeţică herba extern, antibiotic, cicatrizant,
antitumoral
Datura stramonium ciumăfaie frunze antiinflamator, antiasmatic
Hyoscyamus niger măselariţă frunze analgezic, antiasmatic
Hypericum perforatum sunătoare herba astringent, antiinflamator, cicatrizant
Linaria vulgaris linariţă herba diuretic, antihelmintic, purgativ
Melilotus albus sulfina albă herba antiinflamator, astringent
Polygonum aviculare troscot herba astringent, antidiareic

5.11. Pragul economic de dăunare

În condiţiile agriculturii contemporane, când costurile pentru întreţinerea culturilor sunt tot mai
ridicate şi producătorii agricoli cu greu pot să obţină profituri, se impune tot mai mult cunoaşterea pragului
economic de dăunare al buruienilor.
Pragul de dăunare al unei culturi se constituie din numărul de buruieni la m2, la care se adaugă
numărul de specii şi numărul de buruieni din fiecare specie în parte - dintr-o cultură la un moment dat. Este
foarte important de cunoscut structura speciilor de buruieni, deoarece sunt unele ca Cirsium arvense
(pălămida), Sorghum halepense (costreiul) care sunt extrem de dăunătoare şi de dificil de combătut, în timp
ce altele, de exemplu Holosteum umbelatum (), Fumaria sp. (fumăriţa), Veronica sp. (şopârliţa) care sunt mai
puţin periculoase şi se combat mai uşor.

114
 Când numărul de specii dintr-o cultură nu depăşeşte un anumit nivel (limită) şi o anumită structură pe
specii (ca pondere) nu produc pagube cantitative sau de altă natură culturii respective, şi deci nu este nevoie
de foarte multe ori să fie combătute. Acest lucru nu poate fi prevăzut cu exactitate deocamdată.
Aplicarea de măsuri curative, de combatere a buruienilor ca aplicarea erbicidelor, plivitul, prăşitul,
cositul se vor face numai când numărul buruienilor prezente depăşeşte pragul economic de dăunare. Fiecare
fermier trebuie să stabilească începând cu ce grad de îmburuienare, la o anumită cultură se justifică aplicarea
unei noi măsuri de combatere a buruienilor.
Teoretic, costul unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor trebuie să fie mai mic sau egal cu
valoarea producţieisalvate. Uneori, agricultorii sunt nevoiţi să aplice măsuri suplimentare de combatere şi în
afara acestei relaţii, pentru anumite specii de buruieni care pot deprecia calitatea producţiei, controlul lor fiind
foarte dificil la cultura postmergătoare.
În stabilirea pragului economic de dăunare, când se ia decizia unei noi măsuri de combatere a
buruienilor, trebuie să ţinem cont de foarte multe aspecte, şi anume: planta de cultură, vigoarea plantelor,
densitatea plantelor, tehnologia de cultură aplicată, destinaţia producţiei, speciile de buruieni existente, gradul
de îmburuienare, vigoarea buruienilor, condiţiile de climă, planta premergătoare ş.a.
C. Pintilie (1985) defineşte pragul economic de dăunare ca fiind gradul de îmburuienare exprimat în
număr de buruieni la m2, sau în grame masă uscată la m2, de la care începând costul tratamentului acoperă
valoarea pierderilor de recoltă determinate de buruieni.
Ghe. Budoi (1985) oferă cea mai completă deefiniţie şi arată că pragul economic de dăunare
reprezintă gradul de îmburuienare al unei culturi de la care devine evidentă diminuarea cantitativă sau
calitativă a recoltei şi de la care se justifică economic aplicarea măsurilor speciale de combatere (ca de
exemplu erbicidarea, prăşitul, plivitul). Pe baza cercetărilor proprii, dar şi din literatura de specialitate, acelaşi
autor (1996) recomandă orientativ următoarele date privind pragul economic de dăunare, exprimat în număr
de buruieni la m2:
- cereale de toamnă: 10-12 anuale şi 2-3 perene;
- cereale de primăvară: 10-30 anuale şi 2-4 perene;
- cartof: 5-10 anuale şi 1-3 perene;
- in: 5-15 anuale şi 1-2 perene.
Referindu-se la numărul de specii, acelaşi autor arată că tratamentele cu erbicide la grâul de toamnă
sunt necesare şi economice astfel: Polygonum convolvulus de la peste 5 buc./m2; Fumaria sp. mai mult de 20
buc./m2; Matricaria sp. mai mult de 5 buc./m2; Centaurea cyanus mai multe de 10 buc./m2.
Cunoaşterea şi respectarea pragului economic de dăunare are o mare importanţă în păstrarea
biodiversităţii în ecosistemele agricole. Nu trebuie să urmărim distrugerea totală a buruienilor în culturile
agricole, aspect care de fapt nici nu poate fi posibil datorită uriaşei rezerve de seminţe de buruieni din sol. Dar
unele măsuri de combatere exagerate ar putea duce la lucruri nedorite, precum poluarea solului şi recoltei
(erbicidării neraţionale), deprecierea însuşirilor solului (tasare sau prăfuiri), înmulţirea speciilor de buruieni
înrudite cu plante de cultură şi alte aspecte cu implicaţii ecologice grave.

5.12. Cartarea buruienilor

Pentru realizarea unei strategii de combatere eficientă a buruienilor şi a unei armonii în utilizarea
integrată a metodelor de combatere este foarte importantă cunoaşterea răspândirii speciilor de buruieni pe un
anumit teritoriu, regiune, fermă, solă, cultură şi de a stabili structura (participarea florei segetale). Aceasta se
realizează prin operaţia de cartare a buruienilor. Prin cartarea buruienilor se înţelege stabilirea gradului de
îmburuienare cantitativ şi calitativ a terenurilor agricole. Această lucrare se execută anual şi este extrem de
importantă pentru că organizarea, planificarea şi desfăşurarea eficientă a unei activităţi de combatere se poate
face numai cunoscând numărul de specii prezente. Cartarea buruienilor serveşte şi ca indicator de apreciere a
calităţii lucrărilor de combatere a buruienilor executate anterior în regiunea supusă acestei operaţii. Este
binecunoscut faptul că speciile de buruieni pot afecta culturile agricole prin apariţia lor timpurie (Stellaria
media, Veronica sp.) sau târzie (Setaria sp.- mohor, Echinochloa crus galli - mohor lat, Heliotropium
europaeum - vanilie sălbatică). Alte specii perene atacă şi se dezvoltă în vetre primăvara devreme ca Cirsium
arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura), altele mai târziu, ca la specia Sorghum halepense
(costrei).

115
 Toate aceste aspecte scot în evidenţă necesitatea studierii sistematice a buruienilor, chiar la nivelul
unei sole, a unei asociaţii sau ferme agricole, în vederea pregătirii din timp a măsurilor adecvate de reducere a
efectului negativ al acestora.
Zanin G. şi colaboratorii (1998), citat de C. Chirilă (2001), evidenţiază că distribuţia heterogenă a
buruienilor pe un anumit teritoriu nu trebuie ignorată, ci trebuie dirijată corespunzător. Includerea variabilităţii
specifice în procesul combaterii poate îmbunătăţi baza informaţiei biologice şi calitatea prognozei pe termen
lung, ieftinind astfel costul combaterii. Este extrem de important ca, în funcţie de datele cunoscute, fiecare
fermier să poată prognoza care va fi nivelul de îmburuienare şi structura buruienilor din ferma sa la un
moment dat.
Cunoaşterea exactă a cauzelor îmburuienării, a dinamicii sale sezoniere, anuale şi multianuale este o
problemă destul de dificilă.
Gradul de îmburuienare al unei suprafeţe se modifică în timp, în funcţie de condiţiile climatice şi
sistemul de agricultură practicat, de gradul de îmburuienare.
Luarea unei decizii se poate face numai după analiza datelor privind îmburuienarea pentru fiecare solă,
parcelă, fermă în parte pe o perioadă de mai mulţi ani (}erbu D.S., C. Chirilă - 1982; L.Pop - 1985; Ghe.
Budoi şi A. Penescu - 1996; D.D. Săndoiu şi colaboratorii - 1998 ş.a.).
Literatura străină arată că pe plan mondial sunt aproximativ 30.000 de specii de buruieni din care
2.000 sunt foarte păgubitoare (M. Berca - 2000).
Lista generală a buruienilor din România cuprinde 711 specii, după cum sunt prezentate în tabelul
5.14.
Tabelul 5.14.
Repartizarea buruienilor pe criterii biologice
(după C.Chirilă - 2001)
D.a. D.p. M.a. M.p. P.a. P.p. Total
Nr. specii 389 198 51 65 2 6 711
% 54,7 27,8 7,2 9,1 0,3 0,9 100
D.a. = dicotiledonate anuale;
D.p. = dicotiledonate perene;
M.a. = monocotiledonate anuale;
M.p. = monocotiledonate perene;
P.a. = pteridofite anuale (alge);
P.P. = pteridofite perene (alge).
Se evidenţiază faptul că în cadrul dicotiledonatelor buruienile anuale sunt de două ori mai numeroase
decât cele perene, în timp ce în cazul monocotiledonatelor cele perene sunt mai numeroase ca cele anuale,
situaţie ce se întâlneşte şi la pteridofite (alge).
Aceste buruieni aparţin la 70 de familii botanice din care se detaşează cu un număr mare Compositae
(92 specii); Gramineae (61 specii), Cruciferae (57 specii), leguminoase (53 specii), Labiatae (47 specii),
Scrophulariaceae (39 specii), Caryophillaceae (31 specii), Chenopodiaceae (30 specii) etc. Această împărţire
are importanţă numai informativă pentru că printre familiile cu puţini reprezentanţi sunt specii de buruieni
extrem de dăunătoare, de exemplu Convolvulus arvensis (volbura) din familia Convolvulaceae.
În general, operaţia de cartare a buruienilor presupune două faze: o fază de teren şi o fază de
prelucrare a datelor sau de elaborare a hărţilor de îmburuienare. descriem pe scurt fiecare din cele două faze.
Faza de pregătire Înainte de începerea lucrărilor în teren se face o documentare, planuri de situaţie la
diferite scări. Pe ele se scriu suprafeţele exacte, eventual lungimea laturilor sau ale diagonalelor solelor
cultivate, planta cultivată în anul în curs şi în cei doi ani anteriori.
Sunt necesare informaţii privind tipul de sol, textura, cantitatea de humus, reacţia solului şi adâncimea
apei freatice. De asemenea, sunt necesare informaţii despre valorile medii anuale ale precipitaţiilor şi
temperaturii din anul curent cât şi accidentele climatice. Pentru localizare se vor nota: satul, comuna, judeţul
şi unele repere fixe pe teren (căi ferate, drumuri, fântâni etc.). Sunt necesare determinatoare de buruieni, lupe,
carnete pentru consemnarea datelor.
Perioadele de efectuare a determinărilor şi numărul de determinări variază după scopul cercetărilor şi
după tipurile de culturi:
- la cerealele păioase determinările se vor face cu 2-3 zile înainte de aplicarea erbicidelor, în număr de
20-30 determinări la 100 hectare şi nu mai puţin de 5 determinări pentru suprafeţe mai mici de 100 hectare;

116
 - la plantele prăşitoare se vor face determinări cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare, efectuându-se
30-40 de determinări la 100 hectare şi nu mai puţin de 5 determinări pentru suprafeţele mai mici;
- în plantaţiile viticole se fac determinări la 2 hectare înainte de praşile principală din iunie-iulie sau
înainte de recoltare;
- în livezile intensive se vor executa 50-100 de determinări la 100 hectare, iar la cele clasice 30-40
determinări la 100 hectare;
- la culturile de plante furajere (lucernă, trifoi, amestecuri de leguminoase) se fac 20-30 determinări la
100 hectare, cu 1-3 zile înainte de prima coasă;
- la culturile de legume se fac 5-10 determinări la fiecare parcelă.
Faza de teren Pentru începerea lucrărilor în teren este necesar un plan de situaţie sau o hartă a zonei, o
riglă gradată, ramă metalică, ruletă, pungi, carnete de observaţii. Pentru studierea în teren a buruienilor se
foloseşte una din următoarele metode:
a - metode de apreciere vizuală generală;
b - metode cantitative gravimetrice;
c - metode cantitative numerice.
a - Metodele de apreciere vizuală generală se realizează prin estimarea îmburuienării cu ajutorul
unor scări de evaluare; de regulă, apreciind raportul dintre planta cultivată şi buruieni, gradul de acoperire a
solului de către speciile de buruieni, uniformitatea răspândirii în sole sau suprafeţele de probă.
Mărimea acestor suprafeţe de probă variază între 25 m2 şi 100 m2 şi rareori 400 m2. Această metodă
are la bază principiile şcolii floristice Zurich-Montpellier şi a fost folosită de mulţi cercetători. Metoda are
avantajul că este rapidă, dă o imagine destul de fidelă a realităţii din teren, însă nu este foarte precisă, este
greu de utilizat în combaterea buruienilor prin mijloace agrotehnice sau chimice. Scările cu care se operează
nu au intervale egale, fapt ce constituie un impediment în compararea rezultatelor. În acest sens, un exemplu
de scară de evaluare este cea propusă de EWRS (European Weeds Research Society - Societatea Europeană
pentru Cercetarea Buruienilor) utilizate la aprecierea efectului erbicidelor asupra buruienilor cu 9 trepte (cu
note de la 1 la 9), astfel: pentru evaluarea abundenţei, denumită şi frecvenţă se acordă nota 1 când toate
buruienile din parcela de probă sunt distruse de erbicide şi nota 9 când nici una dintre buruieni nu este
distrusă. Celelalte note au valori intermediare (nota 2 între 15-20% combatere, nota 3 între 25-30%, nota 5
între 45-50% combatere). Cu tot subiectivismul lor, rezultatele obţinute prin această metodă dau o imagine
relativ exactă a situaţiei îmburuienării. Aceasta poate fi aplicată în câmpurile experimentale, nu şi în terenurile
cultivate unde ne interesează aspectele cantitative exprimate în număr de indivizi pe unitatea de suprafaţă.
b. Metoda cantitativ gravimetrică constă în recoltarea, uscarea şi cântărirea pe specii a buruienilor
din suprafeţele de probă, exprimând rezultatele în g/m2 sau kg/ha. În funcţie de scopul urmărit şi de timpul
avut la dispoziţie se execută un număr mai mare sau mai mic de repetiţii.
Această metodă oferă rezultatele cele mai exacte cu privire la gradul de îmburuienare, dar numărul
mare de repetiţii şi durata mare de timp o recomandă pentru câmpurile experimentale.
Trebuie scos în evidenţă datele oferite de Zonzo (1997), citate de Firea, citat de Chirilă (2001), care a
arătat că între biomasa buruienilor şi pierderile de recoltă este un coeficient de corelaţie mai mare (r = 0,848-
0,890) decât între numărul de buruieni şi pierderile de recoltă (r = 0,128).
Principiul metodei constă în numărarea buruienilor din interiorul ramei metalice, urmată de tăierea
acestora de la colet. Apoi sunt separate pe specii, se usucă la aer sau în etuvă la temperatura de 105 oC sau
40 oC, după care se cântăresc. Se calculează media valorilor obţinute în cadrul repetiţiilor şi apoi gradul de
îmburuienare. Gradul de îmburuienare reprezintă procentul de buruieni la m2 de pe o solă fată de numărul
plantelor de cultură sau faţă de numărul total al buruienilor sau greutatea lor uscată la m2 faţă de greutatea
maximă a buruienilor (Tabelul 5.15)

Tabelul 5.15.
Determinarea gradului de îmburuienare şi de combatere a buruienilor
din cultura de porumb (Podu-Iloaiei, iulie 1996)
(după P. Guş şi D. Săndoiu, 1998)

Varianta Număr de buruieni Greutatea uscată a buruienilor

/m2 Grad de g/m2 Grad de Grad de
îmburu- îmburu- combatere a
ienare (%) ienare buruienilor

117
 (%) (%)
V1 Martor I neprăşit, neerbicidat 196 100 710 100 0,0
V2 Martor II 3 praşile + neerbicidat 30 15,3 64 0,01 90,9
V3 Eradicane (6l/ha) + Pizetin (2,5l/ha) 45 23 152 21,4 78,6
V4 Eradicane (6l/ha) + Pizetin (2,5l/ha) 6 3,06 13,4 1,9 98,1
+ 2 praşile
Prin gradul de îmburuienare se poate exprima contribuţia unui tratament aplicat în distrugerea
buruienilor şi se exprimă în procente, reprezentând diferenţa între gradul de maxim de combatere (100%) şi
gradul de îmburuienare al parcelei respective.
La stabilirea gradului de îmburuienare pe judeţe şi regiuni mari această metodă nu se justifică
economic.
c. Metoda cantitativ numerică constă în numărarea buruienilor pe specii dintr-o suprafaţă de probă,
sau a seminţelor de buruieni pe adâncimea de 0-30 cm, cu exprimarea rezultatelor la 1 m2. Probele de analiză
se realizează pe diagonala suprafeţei cercetate. Pentru a avea o imagine globală asupra gradului de
îmburuienare, prezenţa vetrelor de buruieni şi evitarea suprafeţelor nereprezentative, se recomandă
parcurgerea prealabilă a întregii suprafeţe de analizat. Pentru că gradul de îmburuienare este variabil în teren,
se recomandă ca pentru fiecare solă să se facă mai multe determinări, iar apoi să se calculeze media. Pentru
20 ha numărul determinărilor este între 10-20 probe, iar peste 30 ha numărul de determinări este de peste 20.
Numărul de buruieni se stabileşte cu ajutorul ramei metalice având latura de 0,5; 0,75 sau 1,0 m.
În foarte multe cazuri studiile efectuate în teren sunt finalizate prin întocmirea unor hărţi de
îmburuienare la diferite scări şi de diferite tipuri. Hărţile de îmburuienare sunt foarte utile, deoarece prezintă o
imagine sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile dominamte, evidenţiază vetrele de buruieni mai
periculoase şi permitaplicarea unor măsuri de combatere diferenţiată şi permit urmărirea dinamicii
îmburuienării şi eficienţa măsurilor de combatere.
Tipurile de hărţi de îmburuienare. Hărţile de îmburuienare sunt hărţi botanice şi se clasifică după
conţinut, după gradul de generalitate (speciile, genurile) şi după scară. Cele speciale se clasifică după modul
de alcătuire şi după felul în care se exprimă starea de îmburuienare. Astfel avem următoarele tipuri de hărţi:
Analitice, sintetice şi mixte.
Hărţile analitice - arată răspândirea unei singure specii sau a unui număr mai redus pe o anumită
suprafaţă. Metoda folosită la întocmirea acestor hărţi este metoda punctelor (cu cât numărul de puncte este
mai mare cu atât specia are frecvenţă mai mare). pentru suprafeţe mai mici la nivelul fermei, scara de 1:5.000
- 1:10.000. Se utilizează metoda perimetrelor care oferă informaţii referitoare la suprafaţa ocupată de o
anumită specie.
Hărţile sintetice - au un caracter global, prezentând îmburuienarea unei suprafeţe cu aceeaşi durată a
perioadei de vegetaţie etc.
Pentru prezentarea pe hărţi se folosesc culori diferite sau haşurile pentru suprafeţe mai mari, iar pentru
suprafeţe mai mici se folosesc semnele convenţionale.
Hărţile mixte - arată răspândirea unor specii de buruieni mai periculoase, dar şi asociaţiilor sau
grupelor biologice.
Faza de elaborare propriu-zisă a hărţilor. Pentru a putea fi utilizate datele obţinute pe teren se
prelucrează pe fişe de îmburuienare a solelor, urmând a se întocmi hărţile de îmburuienare.
În acest scop se grupează speciile de buruieni pe grupe, în funcţie de posibilităţile comune de
combatere, stabilindu-se totodată raportul dintre buruienile dicotile şi monocotile şi raportul dintre anuale şi
perene.
În lipsa posibilităţilor de a executa o cartare riguroasă, fermierul poate evalua singur, prin metode
expeditive, gradul de îmburuienare al culturilor, realizând aceasta, de obicei, prin două determinări.

118
 CURSUL 4

COMBATEREA BURUIENILOR

6.1. Definiţie, obiective, structură

Buruienile au fost, sunt şi vor fi o mare problemă pentru agricultori. Ele acţionează în orice
condiţii, în toate zonele şi în toate culturile agricole.
Agricultorul de azi are la dispoziţie o gamă largă de posibilităţi sau metode de combatere.
Particularităţile biologice ale buruienilor (înmulţirea, germinaţia eşalonată, longevitatea, vitalitatea şi
plasticitatea), precum şi diversitatea condiţiilor pedo-climatice fac ca o singură metodă de combatere a
acestora să nu fie eficientă, eficace, să poată elimina în totalitate buruienile din culturile agricole. Combaterea
buruienilor poate fi asigurată în totalitate numai prin îmbinarea mai multor metode specifice fiecărei zone şi
posibil de aplicat economic şi tehnic. Măsurile de combatere nu trebuiesc aplicate sau considerate izolat.
Aceste activităţi trebuie să formeze un complex de măsuri care aplicate împreună să conducă la realizarea
scopului agricultorului care este:
- o recoltă mare, sănătoasă, de calitate bună;
- să rămână un teren curat de buruieni, bine lucrat, afânat şi structurat;
- să nu aibă probleme cu remanenţa sau rezidii de pesticide în produse;
- să rămână un sol sănătos, fără agenţi patogeni sau dăunători, care să poată relua ciclul agricol în
siguranţă;
- să nu fie afectătă fertilitatea şi calităţile biologice ale acestuia; etc.
Prin combatere în sensul strict al cuvântului se înţelege acţiunea de a participa la lupta de stârpire,
eliminare, distrugere, stopare a unui duşman care, în cazul nostru, sunt buruienile din culturile agricole, prin
toate metodele existente la data respectivă. Combaterea buruienilor din culturile agricole a început să fie
practicată de îndată ce omul a început să cultive pământul pentru a-şi asigura hrana. La început aceste metode
au fost rudimentare, dar pe măsura trecerii timpului s-au dezvoltat în concordanţă cu creşterea cerinţelor
pentru hrană a omenirii, cu creşterea numerică a populaţiei globului şi cu stagnarea sau descreşterea
suprafeţei agricole mondiale.
Putem afirma că aceste trei obiective majore ale omenirii au creat şi creează o presiune puternică în
domeniul combaterii buruienilor, astfel ca aceste metode să fie din ce în ce mai perfecţionate, mai tehnice, mai

119
nepoluante şi cu eficacitate extrem de mare şi de dinamică asupra culturilor agricole. Putem afirma că
acţiunea de combatere a buruienilor are ca obiective majore următoarele:
- evidenţierea potenţialului biologic al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în realizarea producţiilor maxime;
- de a lăsa un tern curat de resturi de buruieni, bogat în elemente nutritive, apă şi cu un complex
microbiologic dezvoltat, structurat, afânat şi aerat;
- de a nu deranja sau distruge într-un cuvânt fertilitatea naturală a pământului, de a nu-l transforma din
organism sănătos într-un pacient bolnav, greu de vindecat.
Combaterea buruienilor, mai ales în ultimii 50 de ani, a evoluat rapid ca metode, ca tehnici şi concepte
de abordare. Mulţi agricultori în mod obişnuit aplică în practică un complex de măsuri integrate de combatere
a buruienilor. Până a se ajunge la acest concept integrat de combatere a buruienilor a fost un drum lung.
Putem afirma că în antichitate singurele metode de combatere la îndemâna omului au fost cele agrotehnice.
Apoi, pe măsura evoluţiei tehnicii, a descoperirilor, aceste metode s-au înmulţit, diversificat şi specializat.
Astfel că, în etapa actuală, nu mai putem vorbi decât de conceptul de combatere integrată a
buruienilor care are în componenţă 5 grupe de metode de combatere, metode ce vor fi descrise pe larg în
acest capitol.
Aceste metode cuprind 2 grupe principale: grupa metodelor preventive sau profilactice şi grupa
metodelor de combatere propriu-zisă, de curăţire (metode agrotehnice, chimice, fizice şi biologice) care
acţionează după apariţia buruienilor.

6.2. Conceptul de combatere integrată a buruienilor, componenta principală a managementului

integrat al buruienilor

Datorită particularităţilor biologice, buruienile sunt permanente şi, ca urmare, combaterea lor
reprezintă o verigă principală şi obligatorie în tehnologia culturilor. În orice activitate pe care o întreprindem
în acest domeniu nu trebuie pierdut din vedere faptul că, buruienile sunt componente ale ecosistemelor
naturale şi agricole (Ghe. Budoi - 1994).
În anul 1958 a luat fiinţă European Weed Research Council, în prezent European Weed Research
Society (EWRS), ce reprezintă cea mai înaltă autoritate în problema studiului şi combaterii buruienilor din
Europa.
La prima şedinţă a grupei de experţi F.A.O. din anul 1969, combaterea integrată a fost definită ca un
sistem de reglare a populaţiei de dăunători, care foloseşte toate metodele de combatere într-un mod cât se
poate de compatibil, pentru a menţine dăunătorii la un nivel la care nu produc pagube economice (N.}arpe -
1987).
Noţiunea de combatere integrată (Integrated control of weeds) a fost acceptată în literatura de
specialitate mult mai târziu.
În anul 1977, Fryer J.D. şi Shotchi Matsunaka, citaţi de N.}arpe în 1987, publică în Japonia lucrările
unui simpozion pe tema combaterii integrate a buruienilor din culturile agricole, punând astfel unitate în
punctele de vedere pe această temă. Ei arată că studiile în combaterea integrată a buruienilor trebuie să se
bazeze pe un program complex de folosire a erbicidelor, combinate în acelaşi timp cu metode agrotehnice
specifice fiecărei culturi în relaţie cu structura de buruieni şi biologia acestora.
C. Pintilie (1985) arată că obţinerea unor rezultate foarte bune în combaterea buruienilor depinde de
folosirea unei game largi de mijloace de prevenire şi combatere şi de experienţa unei continuităţi în utilizarea
lor. Folosirea unilaterală a erbicidelor, ca mijloc de combatere a buruienilor se bucură de eficacitate ridicată
doar în primii ani de aplicare, după care buruienile tolerante găsesc un spaţiu liber, se înmulţesc foarte mult,
devenind buruieni problemă (de exemplu buruienile rezistente la atrazin: Chenopodium sp., Amaranthus
blitoides).
Ghe. Budoi (1996) scoate în evidenţă că acţiunea de combatere a buruienilor poate fi dusă la bun
sfârşit numai prin îmbinarea mai multor metode posibile de aplicat în fiecare caz în parte. Aceste metode nu
trebuie să fie considerate izolat. Ele trebuie să fie integrate, adică să formeze un complex de măsuri, în care să
se completeze unele pe altele şi aplicarea lor să conducă la realizarea şi a altor cerinţe ale tehnologiilor
culturilor.
Tot autorul mai sus citat (1996) introduce pentru prima dată în literatura de specialitate din România
noţiunea de “Management integrat al buruienilor “ (M.I.B.) în care arată că această tehnologie prietenoasă

120
faţă de mediu se încadrează mai bine în Sistemul de agricultură durabilă (sustenabilă) ce se bazează pe
considerente economice, ecologice şi productive.
În figura 6.1. se pune întrebarea dacă agricultura durabilă este pusă în practică şi se presupune
răspunsul ca fiind afirmativ dacă în procesul producţiei agricole componentele economice şi ecologice (şi cel
de protecţie a mediului) sunt egale. Dacă unul dintre aceste sectoare dezechilibrează în plus sau în minus
intensitatea activităţilor, atunci în nici un fel nu se poate vorbi de Management integrat al buruienilor. Aceasta
presupune în final gestiunea şi utilizarea resurselor astfel încât să realizăm acest echilibru între producţie,
ecologie şi rezultatul financiar. Ca atare, Managementul integrat al buruienilor presupune:
a) Controlul şi dirijarea dinamicii populaţiilor de buruieni, urmărirea dezvoltării plantelor de cultură şi
relaţiile dintre ele, reducerea (sau modificarea) numărului buruienilor până la un nivel tolerabil “pragul
economic de dăunare”;
b) Conservarea biodiversităţii plantelor în ecosistemele agricole;
c) Un program de monitorizare a buruienilor sub “pragul economic de dăunare”;
d) Pune accentul pe cunoaşterea biologiei populaţiilor de buruieni, a evoluţiei, a relaţiilor acestora cu
plantele de cultură pentru elaborarea metodelor de menţinere a lor sub “pragul economic de dăunare”;
e) Presupune perfecţionarea tehnologiilor de producţie fără a exclude folosirea erbicidelor, dar
intensifică acţiuni şi activităţi pentru diminuarea până la total a efectului lor poluant (prin reducerea dozelor,
aplicarea lor în zona rândului sau în vetre, folosirea bioerbicidelor etc.).
Facem precizarea că aceste două noţiuni “combatere integrată” şi “management integrat al
buruienilor” nu sunt noţiuni opuse. În noua concepţie, combaterea integrată a buruienilor trebuie inclusă în
managementul integrat al buruienilor, care presupune o activitate mai complexă.
Managementul integrat al buruienilor este parte componentă a Sistemului de agricultură durabilă, care
prevede în principal păstrarea biodiversităţii, dar şi productivitate, profitabilitate, protecţia mediului, justiţia
socială şi conservarea resurselor.
Managementul integrat al buruienilor este o activitate care urmează încă să fie fundamentată ştiinţific
şi practic. Conţinutul (verigile) magementului integrat se precizează pentru fiecare fermă agricolă, pentru
fiecare solă sau cultură în funcţie de fradul de îmburuienare, condiţiile pedoclimatice locale, cultură şi
tehnologia acesteia, precum şi de posibilităţile tehnico-organizatorice ale fermei din zona respectivă.
Conceptul de combatere integrată a buruienilor trebuie să fie fundamentat pe caracteristicile ecologice
ale fiecărei parcele, precum şi pe baza unei continuităţi în combatere - atât în timp, cât şi în spaţiu, completat
cu operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi metodelor de combatere (P.Guş - 1986).
Astfel putem spune că acest concept de “combatere integrată a buruienilor” are două grupe
importante:
a - grupa componentelor obligatorii;
b - grupa componentelor condiţionate.
a - Grupa componentelor obligatorii include activităţi care trebuiesc cunoscute, respectate şi aplicate
cu rigurozitate de orice agricultor care nu necesită investiţii materiale şi anume:
- folosirea de sămânţă condiţionată;
- evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin apa de irigat, maşinile agricole, recoltare, depozitare,
transport;
- rotaţia culturilor;
- distrugerea surselor de buruieni.
b - Grupa componentelor condiţionale cuprinde activităţile mai laborioase şi care necesită cunoştinţe şi
investiţii mai mari:
- corectarea reacţiei solului;
- eliminarea excesului de umiditate;
- irigarea raţională;
- restabilirea echilibrelor de nutriţie;
- respectarea tehnologiei de cultură;
- utilizarea de erbicide.
Ca atare, aceste componente nu se pot aplica separat, ci ele ar putea acţiona numai integrat, împreună,
complexate şi diferenţiat folosite în funcţie de situaţia particulară a fiecărei unităţi agricole.

6.3. Metode de combatere a buruienilor

121
 Metodele de combatere a buruienilor pot fi grupate în metode preventive (care previn aducerea de
seminţe din alte surse în culturile agricole) şi metode curative (care acţionează direct asupra buruienilor). Este
greu să se precizeze câte procente revin fiecărei categorii de metode în cadrul Combaterii integrate a
buruienilor. Putem face afirmaţia că sistemul de metode agrotehnice şi chimice are o pondere foarte însemnată
în acest concept.

6.4. Metode preventive de combatere a buruienilor

În această grupă sunt cuprinse toate măsurile şi activităţile realizate pentru limitarea (eliminarea)
infestării culturilor agricole, solelor, parcelelor de teren, cu specii de buruieni aduse din altă parte.
Aceste măsuri ocupă un loc important în sistemul Combaterii integrate a buruienilor. Toate terenurile
agricole au o rezervă de buruieni imensă şi, ca atare, activitatea de combatere a buruienilor trebuie să fie
continuă şi complexă, deci, integrată. Pentru organizarea unui sistem raţional de prevenire a îmburuienării se
impune o mai bună cunoaştere a particularităţilor biologice ale buruienilor, ale căilor de înmulţire şi
răspândire, a însuşirilor morfologice ale seminţelor pentru a le putea recunoaşte în apele de irigat, în gunoiul
de grajd, în diferite surse de îmburuienare şi în sol. De asemenea, orice fermier pentru realizarea unui program
de prevenire trebuie să cunoască speciile de buruieni în fazele tinere (cotiledoane, 2-4 frunze). Numai
cunoscând duşmanul poţi să te aperi, poţi preveni atacul.
Principalele metode de prevenire sunt:
a. Curăţirea materialului de semănat Imediat după recoltarea culturilor, producţia obţinută conţine
o mare cantitate de resturi organice, seminţe sparte, frunze, pleavă, pământ şi seminţe de buruieni. Folosirea
acestor seminţe fără a le supune unor operaţii speciale de separare, de selectare, pe lângă îmburuienarea
suplimentară a terenurilor agricole contribuie şi la înfiinţarea unor culturi rare şi neuniforme ca densitate.
Pentru semănatul culturilor trebuie folosite numai seminţe selecţionate, certificate şi libere de seminţe
de buruieni, ai căror indicatori de puritate fizică şi ai procentului de seminţe de buruieni sunt standardizate
(Tabelul 6.1.).

Tabelul 6.1.
Indicii de calitate fizică a seminţelor pentru semănat,
condiţii de valoare culturală a seminţelor certificate
Specia Puritate fizică Germinaţie
Seminţe străine - buc la 500 g max totală
% minim Alte plante Buruieni % minimă
de cultură
total din care greu
separabile
Grâu comun 98 10 15 10 85
Orz 98 20 20 15 85
Orez 98 20 20 15 85
Secară 98 20 15 10 85
Porumb 98 0 0 0 90
Mazăre 98 0 0 0,1 80
Fasole 98 0 0 0,1 75
Linte 98 0 0 0,1 85
Soia 98 0 0,25 0,05 80
Năut 98 0 0,1 0,1 85
Floarea soarelui 98 5 0 0 85
Rapiţă de ulei 98 0,3 0 0 85
Lucernă 97 1,5 0 0 80
Trifoi 97 1,5 0 0 80

Pentru curăţire se folosesc instalaţii speciale locale (trioare, vânturători etc.) sau industriale
(selectoare, gravitatoare, instalaţii speciale etc.), în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni sau ale
plantelor de cultură.

122
 Sunt unele instalaţii speciale pentru separarea anumitor seminţe de buruieni greu separabile (ex.
cuscuta din trifoi sau lucernă). Separarea acestor seminţe de buruieni de seminţele plantelor de cultură se face
electromagnetic.
Cunoscându-se particularitatea biologică a seminţelor de cuscută care au tegumentul canelurat,
acestea se amestecă cu pilitură de fier, iar pilitura de fier îşi găseşte loc în aceste caneluri. Apoi, prin trecerea
acestor seminţe prin faţa unui electromagnet, odată cu pilitura de fier sunt separate şi seminţele de cuscută
(torţel).
Pentru culturile de lucernă şi trifoi sunt admise la semănat seminţele care au procent zero de cuscută.
Seminţele de buruieni, odată ajunse în terenul bine pregătit, germinează în masă şi infestează în masă cultura.
După condiţionarea sau selectarea materialului de semănat, acesta este verificat sub toate aspectele biologice
şi genetice de către Laboratoarele pentru controlul calităţii seminţelor.
b. Pregătirea raţională a gunoiului de grajd După cum am mai menţionat anterior, o mare parte din
seminţele de buruieni trec prin tubul digestiv al animalelor rumegătoare fără a-şi pierde capacitatea de
germinaţie şi, odată cu gunoiul, ajung în platforme. Pot ajunge aici (pe platforme) şi cu resturile de fân, frunze
rămase neconsumate de animale, cu aşternuturile sau cu alte activităţi. Ca atare, gunoiul de grajd reprezintă o
sursă potenţială de infestare cu buruieni. Prezentăm mai jos câteva reguli de pregătire a platformei de gunoi:
- evitarea folosirii ca aşternut a paielor care conţin un număr mare de seminţe de buruieni (paie de
grâu infestate cu Apera spica venti, Avena fatua, Lolium sp. sau cu alte specii);
- folosirea de furaje concentrate (boabe de mazăre, porumb, soia etc.) în hrana animalelor numai sub
formă măcinată sau pregătite termic, mai ales din recoltele infestate puternic cu diverse seminţe şi îndeosebi
de buruieni;
- realizarea unei platforme bine încheiate şi împachetate pentru a favoriza fermentaţia anaerobă (cu
temperaturi peste 60 oC) care să conducă în final la distrugerea capacităţii de germinaţie a seminţelor.
După Kott S.A. (citat de A. Lăzureanu - 1994) în 600 g de gunoi de cal s-au identificat 312 seminţe
aparţinând la 19 specii de buruieni. Astfel, autorul prezintă că transportând 90 tone de gunoi de cal în câmp
aducem un surplus de seminţe de buruieni de 33 milioane, din care 12 milioane de seminţe germinabile. Într-o
platformă, gunoiul trebuie menţinut o perioadă minimă de 3-4 luni pentru a putea fi distruse seminţele în
totalitate. De asemenea, în jurul platformelor de gunoi, de obicei se dezvoltă foarte bine specii de buruieni
care reprezintă la rândul lor surse de îmburuienare suplimentară a platformelor. Se va avea grijă ca acestea să
fie distruse înainte de a fructifica.
c. Curăţirea apelor de irigat de seminţe de buruieni În apele râurilor, lacurilor, bălţilor, canalelor
de irigaţie, desecare sau scurgere pe pantele folosite pentru irigat sunt antrenate numeroase seminţe de
buruieni. Multe din aceste seminţe îşi pot păstra germinaţia o lungă perioadă de timp (1-3 ani) chiar dacă stau
în apă. Multe dintre acestea plutesc şi pot fi răspândite odată cu apa de irigat în toată cultura. Ca atare,
trebuiesc luate măsuri de eliminare a acestui neajuns prin executarea anumitor operaţii uşoare, înainte de
începerea operaţiunii de irigat:
- aşezarea de site de diferite mărimi la sorburile instalaţiilor ce trimit apa de irigat pe conducte;
- aşezarea de stăvilare din loc în loc care au rolul de a linişti curgerea apei, astfel încât seminţele de
buruieni să se poată decanta (depune pe fundul canalelor).
Odată cu apa de irigat a fost răspândită aproape uniform în sudul ţării specia Sorghum halapense
(costrei), care în momentul actual reprezintă o mare problemă pentru agricultori.
d. Recoltarea corectă şi la timp a culturilor agricole. Speciile de buruieni au coacere eşalonată; cu
cât se întârzie recoltatul cu atât un număr mai mare de seminţe de buruieni ajung la maturitate şi se scutură pe
sol, mărind astfel rezerva de seminţe de buruieni.
Multe specii de buruieni care cresc în vetre, cum sunt pălămida, susaiul etc., dacă nu au fost eliminate
cu erbicide trebuiesc distruse înainte de a ajunge la recoltat, pentru a nu răspândi seminţele acestor buruieni
periculoase în toată zona. Paiele sau resturile vegetale nu trebuiesc lăsate o perioadă lungă de timp pe teren.
Cu cât sunt lăsate un timp mai îndelungat pe teren, cu atât numărul de seminţe de buruieni scuturate pe sol va
fi mai mare. Curăţirea combinelor şi instalaţiilor de recoltat şi batozat de seminţe de buruieni înainte de
începerea lucrului, constituie o măsură preventivă de infestare cu seminţe de buruieni.
e. Distrugerea diferitelor focare infestate cu buruieni şi seminţe de buruieni. Toate suprafeţele de
tern necultivate, marginile tarlalelor, căile ferate, digurile canalelor de desecare şi de irigat, terenul din
preajma hidranţilor, malurile râurilor, lacurilor, greşurile din culturi şi de la capătul culturilor agricole,
perdelele de protecţie, hotarele între proprietăţi, terenurile unde au fost stâne de oi şi alte animale pot

123
constitui adevărate focare de infestare cu seminţe de buruieni pentru terenurile vecine. Toate buruienile de pe
aceste locuri trebuiesc eliminate înainte de a forma sămânţă prin cosit, prăşit sau prin aplicare de erbicide.
f. Fertilizarea corespunzătoare cu îngrăşăminte chimice. Realizarea unei fertilizări echilibrate face
ca plantele de cultură să crească viguros şi să înăbuşe buruienile.
g. Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor. Se au în vedere
animalele aflate la păscut care odată cu fecalele răspândesc seminţe de buruieni din loc în loc. Totodată de
lâna oilor sau de blana altor animale se agaţă multe seminţe de buruieni (Xanthium, Bidens, Galium etc.) care
sunt de asemenea transportate la mari distanţe. Se impune astfel organizarea în bune condiţii a acţiunii de
păşunat, astfel încât să se evite trecerea animalelor prin locuri necultivate şi pline de buruieni.
h. Organizarea serviciului de carantină. Carantina este un serviciu organizat de stat prin care la
graniţă şi în vamă se urmăreşte să se împiedice pătrunderea/ieşirea în/din ţară a unor seminţe de buruieni
foarte periculoase, care nu sunt încă prezente în ţara noastră şi în acelaşi timp să se împiedice răspândirea
buruienilor foarte dăunătoare existente în anumite zone din ţară.
La noi în ţară există un serviciu de carantină fitosanitară cu reglementări stricte cu privire la importul
sau exportul de produse sau seminţe cu care s-ar putea transporta buruienile. Sunt considerate buruieni de
carantină următoarele specii de buruieni: Cuscuta sp., Orobanche sp., Solanum rostratum, Acroptilor picris,
Ambrosia elatior, Ambrosia.

6.5. Metode curative de combatere a buruienilor

În această grupă sunt incluse toate metodele care combat efectiv buruienile în curs de răsărire, răsărite
sau în diferite fenofaze. Acestea sunt: agrotehnice, chimice, fizice şi biologice.

6.5.1. Metode agrotehnice de combatere a buruienilor

Metodele agrotehnice acţionează direct asupra buruienilor şi organelor de înmulţire ale acestora
(seminţe, rădăcini care formează lăstari etc.). Aceste metode prezintă următoarele avantaje:
- combate toate speciile de buruieni, monocotiledonate şi dicotiledonate, anuale, bienale şi perene;
- pe lângă efectul de combatere a buruienilor, măsurile agrotehnice îndeplinesc şi alte roluri, ca de
exemplu pregătirea patului germinativ pentru semănat, trasarea de brazde pentru irigat, combaterea bolilor şi
a dăunătorilor etc.;
- odată cu combaterea buruienilor se realizează în sol şi condiţii favorabile de mediu pentru plante
(posibilităţi de aerisire, de acumulare a apei etc.);
- sunt nepoluante şi deci nu deranjează ci păstrază un echilibru în ecosistemul agricol;
- nu lasă în sol şi plantă reziduuri, cum se întâmplă în cazul unor substanţe erbicide.
Măsurile agrotehnice de combatere a buruienilor prezintă şi unele dezavantaje:
- unele lucrări ale solului aplicate neraţional şi prea des (arătura, grăpatul cu grape cu discuri grele,
lucrarea cu freza, prăşitul etc.) favorizează intensificarea proceselor chimice şi microbiologice de
descompunere a materiei organice din sol şi astfel reducerea conţinutului de humus al solului, deteriorează
structura, tasează (bătătoresc) solul;
- sunt costisitoare din punct de vedere energetic şi financiar şi obositoare; presupun un număr de braţe
de muncă sau maşini (plivit, prăşit manual etc.);
- nu întotdeauna se pot executa la momentul optim, fie din lipsa forţei de muncă, fie datorită
condiţiilor climatice nefavorabile (ploi);
- sunt lucrări energofage (mari consumatoare de energie mecanică ex. aratul, desfundarea etc.).
Cele mai importante măsuri agrotehnice cu rol important în combaterea buruienilor sunt:
a. Lucrările solului Sunt lucrările care se execută cu plugul, grapa, freza, combinatorul, cultivatorul,
cizelul, care contribuie la distrugerea buruienilor în curs de răsărire, în vegetaţie, iar parţial distrug şi organele
de înmulţire vegetative ale acestora prin arătură, lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere
etc.
Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse marea majoritate a buruienilor anuale şi bienale în
vegetaţie şi numai parţial cele perene (pălămida, volbura, pirul, costreiul, trestia, rugul etc.). Acestea din urmă
pot regenera după un timp formând noi plante. Arăturile foarte adânci şi desfundarea putem spune că elimină
radical buruienile atât din seminţe în vegetaţie sau organe de înmulţire vegetativă.

124
 Prin arat o bună parte din masa de organe vegetative ale buruienilor sunt aduse la suprafaţa solului şi
distruse fie prin uscare vara, în cazul arăturilor de vară, fie prin îngheţ iarna (în cazul arăturilor de toamnă).
Prin lucrările de întreţinere a arăturilor (lucrări superficiale, ca grăpatul) sunt distruse buruienile abia
răsărite, iar rădăcinile sunt tăiate, secţionate şi ca atare acestea mor prin deshidratare. Cu cât buruienile sunt
în faze de vegetaţie mai tinere, iar solul uscat, cu atât efectul de distrugere este mai mare.
În solurile umede sau imediatdupă ploi, rădăcinile buruienilor scoase la suprafaţă prin arături îşi refac
repede funcţiile şi încep să vegeteze. Ca urmare, în aceste zone lucrările de întreţinere a arăturii trebuiesc
repetate.
Pentru o mai bună combatere a buruienilor se recomandă metoda provocaţiei şi metoda epuizării
(Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996).
Metoda provocaţiei ajută la distrugerea seminţelor viabile din sol şi constă în mărunţirea stratului de la
suprafaţă prin lucrări superficiale pentru a stimula germinarea acestora. După ce majoritatea seminţelor de
buruieni au răsărit (câmpul a înverzit) solul se lucrează din nou superficial atât pentru a le distruge, cât şi de a
favoriza germinarea altor seminţe. Această operaţie se repetă de 2-3 ori la adâncimi diferite (mai ales la
arăturile de vară), iar reuşita lor este direct proporţională cu umiditatea din sol. Dacă în sol este umiditate
suficientă, succesul în combaterea buruienilor este deplin.
Această metodă este indicată în special în livezile de pomi unde solul dintre rânduri se lucrează ca
ogor negru. Se foloseşte şi în cazul culturilor care se seamănă târziu (sorg, bumbac, ricin, pepeni) la care
terenul poate fi lucrat până la semănat de 2-3 ori prin lucrări superficiale distrugând astfel buruienile.
Metoda epuizării se foloseşte pentru distrugerea buruienilor perene cu înmulţire prin muguri de pe
rizomi sau drajoni: Cirsium arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura), Sorghum halepense
(costreiul), Agropyron repens (pirul târâtor), Cynodon dactylon (pirul gros), Phragmites communis (trestia),
Sonchus arvensis (susaiul), Aristolochia clematitis (cucuberţica), Equisetm arvense (coada calului), Rumex
acetosella (măcriş) etc. Principiul metodei constă în lucrarea superficială şi repetată a solului din două în două
săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la suprăfăţă. Pentru ca aceşti lăstari să apară şi să se dezvoltă la
suprăfăţă consumă o parte din substanţele de rezervă din rădăcină. Dacă lăstarii vor fi tăiaţi repetat, de 2-3 ori
substanţele de rezervă se consumă şi astfel rizomii, stolonii sau drajonii se epuizează. În acest interval scurt
lăstarii nou formaţi folosesc mai multe substanţe de rezervă decât sintetizează rizomul, stolonul sau drajonul,
curentul de hrană are flux îndreptat spre părţile aeriene şi mai puţin spre rădăcină. Această metodă se poate
utiliză numai în cazul culturilor prăşitoare şi în cazul arăturilor întreţinute ca ogor negru (necultivate). Este o
metodă costisitoare (se execută de 2-3 ori) şi necesită o perioadă lungă de timp, iar succesul este asigurat
dacă este completată cu aplicarea de erbicide.
O variantă mai practică a acestei metode este fragmentarea organelor vegetative ale buruienilor
(rizomi, drajoni) prin lucrări superficiale, iar apoi când lăstarii sunt răsăriţi şi au talia de 10-12 cm înălţime se
execută arătura adâncă care îngroapă atât lăstarii cât şi rizomii fragmentaţi. Cu cât rizomii sunt fragmentaţi
mai mărunt, cu atât epuizarea este mai rapidă şi mai sigură, iar după arătura adâncă lăstarii nu mai au
posibilitatea să ajungă la suprafaţă. Această metodă se poate practica după recoltarea borceagurilor, rapiţei de
toamnă, cartofilor timpurii, orzului, grâului pentru ca terenul să rămână necultivat o perioadă mai lungă. La
aceste culturi după recoltare şi eliberarea terenului de resturi vegetale se execută fie două lucrări
perpendiculare cu grapa cu discuri pentru a fragmenta foarte bine rizomii sau stolonii, fie se execută o arătură
superficială pentru a aduce organele vegetative din adâncime la suprafaţă, după care se execută două operaţii
cu discurile în sensuri diferite. După ce majoritatea rizomilor au lăstărit şi câmpul este verde se execută
arătura adâncă. Cu cât se întârzie arătura cu atât rezerva de substanţe plastice din segmentele de rizomi se
reface. Trebuie menţionat că adâncimea lucrărilor, epoca de executare şi numărul acestora depind de structura
buruienilor, textura şi fertilitatea solului, adâncimea, umiditatea din sol etc.
După arătura adâncă, din rădăcinile tăiate vor porni noi lăstari, dar nu vor mai putea ajunge la
suprafaţă din lipsa substanţelor de rezervă din rizom sau stoloni. Sunt câteva specii de buruieni care nu pot fi
distruse în totalitate printr-o arătură superficială sau două lucrări cu discul, deoarece mugurii aflaţi pe
rădăcinile mai adânci dau naştere la noi plante (ex. vetrele de pălămidă, de costrei, de pir gros). Pentru
eliminarea acestor buruieni trebuie folosite toate metodele de combatere.
b. Distrugerea buruienilor prin grăpat şi prăşit Operaţia de grăpat se recomandă numai pentru
anumite culturi ca porumbul, cartoful şi se execută pentru distrugerea buruienilor în stadii tinere şi a crustei.
Pentru combaterea buruienilor în faze tinere se recomandă grăpatul cu sapa rotativă (la porumb) când plantele
de cultură au 3-4 frunze. Efectul lucrării este maxim dacă se execută când buruienile sunt mici şi slab
înrădăcinate. Operaţia se execută după ce s-a ridicat roua pentru a elimina distrugerile de plante de cultură

125
(dimineaţa plantele de porumb sunt foarte fragile datorită turgescenţei maxime a celulelor). Se mai execută şi
înainte de răsărit când din anumite motive nu răsăre cultura (crustă, secetă, frig etc.). În acest caz se foloseşte
grapa cu colţi reglabili sau sapa rotativă.
Prăşitul este operaţia care se execută mecanic cu cultivatorul sau manual cu sapa, în scopul distrugerii
buruienilor. Numărul de praşile şi epocile de executare depind de particularităţile culturilor, de gradul de
îmburuienare, erbicidele folosite etc.
Prin prăşit se distrug toate buruienile, anuale sau bienale, iar dacă operaţia se repetă de 3-4 ori şi cele
perene prin metoda epuizării. De regulă, se fac 3-4 praşile manuale de obicei pe rândul de plante sau în jurul
pomilor, în culturile de legume etc.
Lucrarea de prăşit manual este extrem de grea, obositoare şi scumpă, necesită multă forţă de muncă şi
nu se poate face decât pe timp frumos. De aceea aceste operaţii trebuiesc reduse prin utilizarea de erbicide.
c. Rotaţia culturilor Aceasta reprazintă coloana vertebrală a Managementului integrat al buruienilor,
ca urmare a eficienţei combaterii şi a costurilor economice neînsemnate.
Plantele cultivate sunt însoţite de anumite specii de buruieni, care s-au adaptat în decursul timpului
particularităţilor biologice şi tehnologiei lor de cultură. Astfel, speciile de mohor lat (Echinochloa crus galli),
mohor (Setaria sp.), meişor (Digitaria sanguinalis), costrei (Sorghum halepense) sunt specifice culturilor de
porumb. Speciile de turiţă (Galium sp.), şopârliţă (Veronica sp.), albăstriţă (Centaurea cyanus), mac (Papaver
rhoeas), neghină (Agrostemma githago) sunt specifice cerealelor păioase, loboda (Chenopodium sp.), ştirul
(Amaranthus sp.) muştarul sălbatic (Sinapis sp.) sunt specifice culturii de sfeclă, soia şi floarea soarelui. De
aceea, dacă se cultivă mai mulţi ani la rând aceeaşi plantă pe un teren se vor înmulţi foarte mult buruienile
care însoţesc cultura respectivă.
Monocultura favorizează şi înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, iar buruienile invadează cultura
distrugând-o. Dimpotrivă, dacă se folosesc rotaţii de plante având particularităţi şi tehnologii deosebite de
cultură se limitează foarte mult înmulţirea buruienilor (Tabelul 6.2.)
Tabelul 6.2.
Gradul de îmburuienare la grâu şi porumb, în funcţie de rotaţiile utilizate
la Fundulea (Ghe. Sin şi colaboratorii -1975)
Rotaţia Grâu Porumb
(nr.buruieni/m2) (nr.buruieni/m2)
la desprimăvărare la recoltare la recoltare
Monocultură 525,0 416,3 163,3
Grâu-porumb 183,0 134,0 88,3
Grâu-grâu-porumb 224,2 178,9 -
Soia-grâu-porumb 67,6 68,0 44,8
Mazăre-grâu-porumb-ovăz 83,7 72,2 41,7

Luptă mai uşor cu buruienile culturile competitive, precum prăşitoarele, dar în cazul acestora numai
dacă praşilele se execută la timp, ca epocă şi ca adâncime.
Plantele care luptă mai slab sunt cerealele păioase de primăvară, mazărea, inul, sfecla, în general
culturile care cresc încet. De aceea, se recomandă la câteva culturi cum este sfecla, floarea soarelui, soia, care
după apariţia primelor două perechi de frunze, o perioadă de aproape două săptămâni plantele nu mai cresc.
Este perioada în care îşi formează sistemul radicular. Dacă în această perioadă terenul nu este curat de
buruieni producţia poate fi diminuată în procent de 30-100%.
Sunt câteva culturi numite “competitive” care datorită creşterii mai viguroase, mai rapide şi densităţii
mari pot sufoca buruienile concurându-le pentru factorii de vegetaţie. Aceste plante sunt: iarba de Sudan,
rapiţa, secara, cânepa, anghinarea, porumbul pentru siloz, lucerna şi trifoiul anul II etc. La stabilirea unei
rotaţii trebuie avute în vedere particularităţile buruienilor care predomină. Pentru combaterea buruienilor
perene, creşte necesitatea corelării rotaţiei culturilor cu lucrările solului, cu erbicidarea etc.
d. Fertilizarea Atât fertilizarea cu îngrăşăminte organice cât şi cea cu îngrăşăminte minerale conduc la
creşterea viguroasă a plantelor de cultură, care stânjenesc buruienile care răsar mai târziu.
Aplicarea îngrăşămintelor favorizează şi dezvoltarea buruienilor. Astfel că dacă buruienile sunt distruse
prin diferite metode culturale până la semănat şi după semănat, plantele de cultură vor avea mai multe
substanţe nutritive la dispoziţie şi vor creşte nestingherite. Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi să
se aplice în special culturilor prăşitoare.

126
 e. Folosirea amendamentelor Solurile acide se caracterizează prin prezenţa unor specii de buruieni
tipice care preferă această reacţie ca: Scleronthus annus (sincerică), Equisetum arvense (coada calului),
Rumex acetostella (măcriş mărunt), Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatică), Ranunculus arvensis (piciorul
cocoşului) etc. Aplicarea amendamentelor calcaroase reduce foarte mult numărul de buruieni specifice reacţiei
acide. Kott (1955) citează reducerea numărului de plante de ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum) cu 40-
95%, în funcţie de doza aplicată. Bujoreanu şi colaboratorii (1966) arată că prin amendare au fost eliminate
speciile de măcriş (Rumex sp.), ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), iarba vântului (Apera spica venti),
trei fraţi pătaţi (Viola arvensis). Astfel Kott (1955) citează o reducere a gradului de îmburuienare, în funcţie
de doza de amendamente între 6,14-34,66%.
Solurile alcaline sunt îmburuienate cu specii de Salicornia herbacea (iarba sărată), Salsola soda
(sărăcia) şi Salsola Kali sp. ruthenica (ciurlanul), Statice gmelini (limba peştelui). Aplicarea de amendamente
(gips şi fosfogips) reduc în cazul acestor soluri numărul de buruieni specifice.
f. Semănatul raţional Dacă semănatul se face la epoca optimă se asigură o încolţire rapidă a
seminţelor şi deci se reduce perioada de timp între semănat şi răsărit.
Putem spune că lucrarea solului înainte de semănat, epoca şi densitatea la semănat influenţează în
mare măsură îmburuienarea culturilor. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie executată
înaintea operaţiei de semănat pentru a distruge buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Cu cât semănatul se
face mai târziu după lucrarea solului cultura va răsări odată cu buruienile.
O repartizare uniformă a seminţelor la unitatea de suprafaţă asigură o mai bună acoperire a terenului
de către plantele cultivate şi înăbuşirea buruienilor. La stabilirea epocii de semănat trebuie să se ia în calcul
cerinţele faţă de temperatură pentru germinarea plantelor de cultură, precum şi alte considerente.
În anii umezi şi mai răcoroşi, culturile semănate prea timpuriu răsar greu şi mai anevoios decât
buruienile, iar amânarea semănatului conduce la scăderea producţiei.
În ceea ce priveşte densitatea plantelor, este cunoscut că densităţile mai mici favorizează răsărirea şi
creşterea buruienilor, iar densităţile optime asigură cea mai bună creştere şi dezvoltare a plantelor şi
contribuie la diminuarea buruienilor (Sariciuk, citat de Kott, 1955, citat de C.Pintilie şi colaboratorii - 1985)
(Tabelul 6.3.)
Tabelul 6.3.
Influenţa normei de sămânţă asupra gradului de îmburuienare
la grâul de toamnă şi de primăvară
Planta Norma de Nr.buruieni/m2 Greutate
cultivată sămânţă kg/ha anuale perene total buruieni g/m2
Grâu de toamnă 90 12,3 11,7 24,0 2,28
Grâu de primăvară 120 11,1 11,1 21,2 2,16
150 9,6 8,7 18,3 1,66
120 71,4 9,1 80,5 4,33
Grâu de primăvară 140 65,7 13,3 79,0 2,61
Grâu de primăvară 160 57,3 11,1 68,4 2,67

g. Plivitul buruienilor Lucrarea se execută manual prin smulgere a buruienilor cu mâna. Este o
lucrare grea, obositoare care s-a folosit în trecut, dar şi astăzi pe suprafeţe mai mici, mai ales în grădini,
pajişti, locuri greu accesibile cu maşinile şi instalaţiile de erbicidat etc. Prin plivit se distrug în special
buruienile anuale şi bienale. Buruienile perene se smulg greu, iar organele vegetative rămân în profunzimea
solului, din care vor apare noi lăstari. Se recomandă ca pentru stârpirea acestora operaţia de plivit să se
efectueze de 2-3 ori.
Pe pajişti această operaţie dă rezultate bune dacă solul are umiditate suficientă, iar buruienile se smulg
uşor, inclusiv buruienile cu sistem radicular pivotant (Plantago sp. - pătlagina, Taraxacum officinalis - păpădia,
Lappa major - brusturele mare, Verbascum phlomoides - lumânărica etc.). Plivitul se execută înainte ca
buruienile să înflorească pentru a nu forma seminţe. Această operaţie se execută cu oticul - un băţ lung cu o
lamă metalică ascuţită la vârf.
h. Prăşitul manual Este o lucrare veche, dar utilizată şi astăzi, de combatere a buruienilor de pe zona
rândurilor care se seamănă la distanţe mari între rânduri. Este o lucrare mai eficace şi mai puţin costisitoare
decât plivitul. De obicei, în practică se execută 1-4 praşile manuale, ţinând cont de cultură, gradul de
îmburuienare, condiţii de sol. Este importantă stabilirea adâncimii corespunzătoare.

127
 Prin prăşit se distrug complet buruienile anuale şi bienale. Cele perene se distrug prin 2-3 lucrări de
prăşit manuale.
i. Cositul buruienilor Se execută manual sau mecanic, mai ales în locurile virane necultivate, margini
de drum, canale de irigaţii, pajişti etc. înainte ca buruienile să înflorească şi să fructifice.
Cele perene se cosesc până la epuizarea totală. Faza optimă de cosire a acestor specii perene este
perioada între dezvoltarea deplină a frunzelor şi cea de la începutul înfloririi (Klingman -1975, citat de Ghe.
Budoi şi A.Penescu - 1996, citaţi de P.Guş şi D. Săndoiu -1998).
În această perioadă se găseşte cea mai redusă rezervă de substanţe de hrană. Pentru buruienile care
lăstăresc după prima coasă din mugurii de la baza tulpinilor se recomandă două coase, a doua coasă se
execută mai jos. După două coase tulpina se lignifică şi nu mai lăstăreşte. Aşa se poate combate din păşuni
specia Erigeron canadensis (bătrâniş).
Prin cosit nu pot fi combătute în totalitate păpădia (Taraxacum officinalis), pirul gros (Cynodon
dactylon), ştevia (Rumex sp.), pătlagina (Plantago sp.) etc. care produc seminţe aproape de suprafaţa solului.
j. Inundarea Se practică în orezării, pe terenurile nivelate şi este eficace în combaterea speciilor
Echinochloa crus galli şi Echinochloa phylopogon. După răsărirea acestora se menţine un strat de apă de 5-10
cm până când buruienile sunt distruse prin asfixiere. Specia Leersia oryzoides (orez sălbatic) nu este
combătută prin această metodă.
k. Mulcirea Este operaţia de acoperire a solului dintre rândurile de plante prăţitoare cu resturi
organice (paie, gunoi de grajd) sau folii de plastic, hârtie, carton etc. Buruienile sunt astfel înăbuşite. Această
metodă combate bine multe buruieni anuale şi perene (pir, volbură), dar numai parţial pălămida şi costreiul.
Mulciul format din materii organice contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol.
La cultura de căpşun mulciul este o operaţie obligatorie pentru a preveni contactul fructelor cu solul,
deprecierea şi distrugerea acestora de către boli (putregaiuri în special).
l. Irigarea şi desecarea Irigarea favorizează înmulţirea buruienilor, mai ales a speciilor Echinochloa
crus-galli (mohorul lat), Polygonum aviculare (troscotul), Cirsium arvense (pălămida), Sorghum halepense
(costreiul mare) etc.
Desecarea reduce numărul de buruieni specifice conţinutului ridicat de umiditate din sol cum ar fi:
coada calului (Equisetum arvensis), jaleşul (Stachys palustris), ştevie (Rumex acetosa) etc. şi sporeşte puterea
de concurenţă a plantelor cultivate.

6.5.2. Metode fizice

Ca metode fizice amintim arderea cu flacăra şi sterilizarea solului.

a. Arderea cu flacăra este o metodă de distrugere a buruienilor din culturile de prăşitoare (porumb,
bumbac, sorg) şi legume (morcov), a cuscutelor din lucernă, a buruienilor din plantaţiile de arbuşti fructiferi
etc.
Pentru această operaţie se foloseşte un agregat format din tractor, un rezervor de combustibil, furtune
şi arzătoare. Arzătoarele sunt adaptate astfel ca flacăra să nu atingă frunzele plantelor cultivate. Flacăra
trebuie să producă pălirea buruienilor, moartea survenind în câteva zile.
Această metodă nu are perspective deoarece consumă combustibil mult. În SUA s-au folosit
amestecuri de propan cu parafină pentru combaterea costreiului. În unele situaţii se ard pe câmp produsele
secundare (paie, vreji, coceni) cu scopul executării arăturii. Această metodă nu este recomandată pentru că
are multe dezavantaje:
- elimină materia organică necesară refacerii humusului;
- distruge microorganismele pe o adâncime de 10-12 cm;
- strică echilibrul din ecosistemul agricol.
Această metodă se recomandă numai în zonele unde atacul de Zabrus tenebrioides (gândacul ghebos)
este foarte puternic şi arderea miriştii ajută la refacerea rezervei dăunătorului.
b. Sterilizarea solului Această metodă se practică mai ales în legumicultură, în special, în sere şi solarii,
în răsadniţe, la amestecul utilizat pentru ghivecele nutritive. Cu această metodă se distrug atât seminţele de
buruieni cât şi agenţii patogeni şi dăunătorii din solul respectiv.
Sterilizarea se face şi prin arderea miriştilor acolo unde se constată atac puternic de gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides) şi viermele roşu al paiului (Haplodiplodis sp.).
În sere se folosesc vapori de apă supraîncălzită, injectaţi în sol între două cicluri de producţie. Se mai
face sterilizarea şi cu formaldehidă.

128
 Au mai fost experimentate şi folosirea microundelor electromagnetice cu maşina Zapper pentru
distrugerea seminţelor de buruieni, a dăunătorilor şi a agenţilor patogeni (Matei I. - 1990, citat de P.Guş. şi
D.D.Săndoiu - 1998).

6.5.3. Metode biologice

În ultimul timp, o importanţă tot mai mare o are combaterea buruienilor pe cale biologică. Metoda
este unanim acceptată de specialiştii în domeniul protecţiei plantelor şi reprezintă o componentă esenţială în
combaterea integrată a buruienilor.
Combaterea biologică implică utilizarea în lupta cu buruienile a unor duşmani naturali, ca agenţi
patogeni, insecte, melci, păsări, peşti sau folosirea unor însuşiri ale plantelor de cultură cum ar fi secreţia de
substanţe alelopatice, viteza mare de creştere şi de înăbuşire a buruienilor.
Metoda prezintă avantajul că este continuă, nepoluantă, economică şi păstrează diversitatea în
ecosistemele agricole. Astfel că, între buruiana gazdă şi agentul biologic se realizează în final un echilibru.
Este de dorit ca la acestechilibru, pagubele produse de buruieni să fie sub pragul economic de dăunare (costul
unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor să fie mai mic decât valoarea producţiei salvate).
Există însă riscul ca, înmulţind şi utilizând un duşman natural în combaterea buruienilor acesta să se
adapteze şi pe planta de cultură.
Combaterea biologică a buruienilor s-a dovedit a fi eficientă pe suprafeţe mari, bazine geografice,
insule sau continente, infestate puternic cu o singură specie de buruieni provenită dintr-o altă zonă. Pentru a
opri înmulţirea exagerată a acesteia este necesar să se aducă din ţările de origine bolile şi dăunătorii specifici.
Câteva exemple de combatere biologică a buruienilor: în Australia în anul 1893 cactusul Opuntia sp.,
originar din America, cultivat ca plantă ornamentală, apoi folosit pentru garduri vii pe lângă curţi şi grădini.
Până în 1925 planta a cuprins aproximativ 30 milioane ha, cu o viteză de răspândire anuală de 500.000 ha.
Numeroase metode de combatere care s-au încercat asupra ei au fost fără rezultat. Pericolul a fost înlăturat cu
ajutorul insectei sfredelitoare Cactoblactus cactorum care a fost adusă din Argentina (Ghe. Budoi şi
A.Penescu - 1996).
În SUA pentru distrugerea pojarniţei (Hypericum perforatum), buruiană foarte periculoasă pe păşuni,
s-au folosit specii de gândaci din genul Chrysolina, iar pentru combaterea zambilei acvatice (Eichornia
crassipes), plantă ce acoperă suprafaţa râurilor şi bazinelor de apă, împiedicând navigaţia, activitatea
hidrocentralelor, a sistemelor de irigaţie şi drenajs-au folosit agenţi patogeni din genul Cercospora (C.Pintilie -
1985).
Pentru combaterea buruienii Althernatera philoxeroides, răspândită în partea de nord a Americii, s-au
introdus: musca frunzei (Agasicles hydrophita), tripsul (Aminotrips andersoni) şi fluturele Vogtia molloi,
acţiunea bucurându-se de mult succes; nu a mai fost nevoie să se folosească anual erbicide pentru combaterea
acestei buruieni din perimetrele drenate şi irigate (I. Onisie - 1999). Tot autorul arată că, în 1981 a apărut
bioerbicidul (microerbicidul) “David, care conţine sporii ciupercii Phytophtora amilovora destinat pentru
combaterea speciei Morrenia odorate din livezile de citrice, iar în 1992 a apărut produsul “Kolego”, ce
conţine sporii ciupercii Colletotrichum gloesosporiaides sp. Aeschynomene destinat combaterii lui
Aeschynomene virginica din culturile de orez şi soia.
În literatura de specialitate există, de asemenea, date din care rezultă că pentru combaterea răsfugului
- Chondrilla juncea L. s-au folosit ciupercile Puccinia chondrilina şi Erzsiphae cicoracearum, iar pentru
buruiana Centaurea diffusa s-au folosit ciupercile Puccinia centaurea, P.jaceae şi lepidopterele Sphaenoptera
jugoslaviea, Metzneria paucipunctella şi Pelochrista medulana. Pentru combaterea susaiului (Sonchus sp.) se
poate folosi dipterul Tephritis dilacerata. În SUA pentru combaterea buruienilor din culturile de bumbac s-au
folosit gâştele. În lacurile şi crescătoriile de peşte, vegetaţia subacvatică este distrusă cu ajutorul peştelui
fitofag (Ctenopharyngoton idellus - crapul chinezesc).
După cum este cumoscut, în lupta biologică cu buruienile se apelează şi la anumite însuşiri ale
plantelor de cultură. I. Stancu (1998) afirmă că unele plante superioare secretă substanţe alelopatice numite
“coline” şi că lanurile de secară şi orez sunt mai curate de buruieni şi din cauza prezenţei acestor substanţe.
Datorită vitezei mari de creştere, de înfrăţire şi ramificare, multe plante de cultură înăbuşe buruienile şi
solele sunt mai curate. În acest sens amintim: cânepa, iarba de Sudan, secara, gramineele şi leguminoasele
perene începând cu anul doi de cultură, floarea soarelui după ce a depăşit stadiul de opt frunze, cerealele de
toamnă semănate în epoca şi la distanţa optimă ş.a.

129
 CURSUL 5

ERBICIDELE ŞI PROBLEMATICA LOR

COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR DIN CULTURILE AGRICOLE

7.1. Generalităţi. Definiţie. Avantaje. Importanţă

Populaţia globului va creşte în următorii ani de la 5 miliarde la 6-7 miliarde de locuitori. Va trebui să
se producă în viitor cel puţin de 1,5-2 ori mai multe alimente decât s-au produs în ultimii ani. Acest lucru
trebuie atins în conjunctura socio-economică, ecologică în care ne aflăm, şi anume în plină criză energetică, în

130
plină recesiune economică, o inflaţie tot mai mare şi creşterii accentului pus pe protecţia mediului şi a stării de
sănătate a populaţiei, în plină eră bio în toate domeniile.
Obiectivul specific agricultorilor în domeniul combaterii buruienilor este acela de a spori
productivitatea muncii în producţia agricolă prin reducerea sau eliminarea concurenţei buruienilor fără a
dăuna ecosistemelor agricole. Chiar dacă vom folosi cele mai elaborate tehnologii de care dispunem în
prezent în combaterea buruienilor acestea vor provoca în agricultură pierderi cuprinse între 15-20%.
Pământul ar suporta nu mult peste 20 milioane de locuitori dacă omul nu ar practica agricultura.
Culturile agricole şi animalele concurează într-un mediu complex pe care îl împarte cu peste 30.000
specii de buruieni (din totalul de 290.000 plante), cu peste 740.000 insecte şi peste 100.000 specii de
protozoare, ciuperci şi bacterii.
Peste 2.000 de specii de buruieni cauzează pagube economice serioase culturilor agricole (în fiecare
an plantele cultivate sunt supuse concurenţei acirca 200 specii de buruieni din care 10-15 specii infestează
major fiecare cultură în parte) (Fig.7.1.).

Fig. 7.1- Numar estimat de specii vii cunoscute. Majoritatea speciilor sunt inca necunoscute-de
exemplu care sa fie descrise de toxonomisti (dupa Enciclopedia Britanica, 1996)

Odată cu creşterea populaţiei în timp au evoluat, cum este şi firesc, tehnicile de cultură şi odată cu
acestea şi metodele de combatere a buruienilor. Odată cu descoperirea primelor substanţe cu efect în
combaterea buruienilor din culturile agricole, problematica abordării metodelor de combatere s-a modificat
total. Descoperirile remarcabile din domeniul chimiei pesticidelor şi a erbicidelor, în special, din ultimii 50 ani
au accelerat procesele de tehnicizare a agriculturii şi a altor sfere ale biologiei agricole. Creşterea producţiilor
agricole după cel de al doilea război mondial este legată de utilizarea substanţelor chimice în combaterea
bolilor, buruienilor şi dăunătorilor. Pentru a putea defini conceptul de combatere chimică a buruienilor trebuie
să avem în vedere evoluţia descoperirii şi utilizării acestor produse în timp, de-a lungul istoriei, precum şi
generaţiile acestor produse chimice. În decursul istoriei aceste produse chimice pentru combaterea buruienilor
au cunoscut mai multe generaţii.
Dacă de la începuturile sale istorice omul a început să acumuleze cunoştinţe empirice privind
combaterea chimică a buruienilor (în scrierile sale, Vergiliu menţiona pentru prima dată despre utilizarea apei
de mare cu proprietăţi chimice de combatere a buruienilor), abia în secolul al XVII-lea şi XVIIIlea se
semnalează pentru prima dată avantajele folosirii substanţelor chimice în combaterea buruienilor. În anul 1880
Darwin dă prima indicaţie de existenţa unei substanţe care stimulează creşterea. Sfârşitul secolului al XX-lea
marchează utilizarea izolată a câtorva substanţe chimice anorganice în distrugerea buruienilor (cianamida de
calciu, sulfatul de cupru, sulfatul de fier etc.). Utilizarea pe scară mică a acestor substanţe aproape 50 ani
poate marca prima generaţie a substanţelor chimice în agricultură. Putem spune că începutul utilizării
substanţelor chimice în agricultură este după anul 1941, după descoperirea de către Pokorny şi Templeman a
două substanţe din grupa clorofenoxiacetici: 2,4-D şi MCPA (diclorofenoxiacetic şi metilclorofenoxiacetic).
Aceste substanţe se folosesc şi astăzi în combaterea buruienilor din culturile de porumb şi cereale păioase şi

131
reprezintă a doua generaţie de erbicide. A treia generaţie de produse chimice o putem nominaliza odată cu
descoperirea erbicidelor reziduale (atrazin, metribuzin, terbutrin) bazate pe triazine, în general. În prezent
suntem contemporanii generaţiei amestecurilor de substanţe chimice, de câte 2, 3 sau 4 substanţe chimice cu
scopul de a mări spectrul de acţiune, de a micşora impactul asupra plantelor şi mediului şi de a micşora doza
la hectar.
Putem spune că utilizarea produselor chimice de sinteză în combaterea buruienilor este de dată
recentă.
În ţara noastră se poate spune că începând din anul 1970 se poate vorbi de o utilizare pe scară mai
largă a erbicidelor în agricultură (Fig.7.2).

Fig. 7.2- Situatia folosirii erbicidelor in agricultura din Romania in perioada 1960-2000

Utilizarea acestor produse în agricultură în combaterea buruienilor au luat numele de erbicide (de la
cuvintele latineşti herba = iarbă şi cedo-cedere = a ucide). Deci erbicidele sunt substanţe de sinteză care
aplicate pe sol sau în culturile agricole provoacă moartea buruienilor. Creşterea nevoilor de hrană a oamenilor
a condus nemijlocit la dezvoltarea unei industrii chimice cu capacităţi imense de producţie, încât putem spune
că astăzi este practic imposibil să realizăm producţii mari fără erbicide. Consumul de erbicide la nivel planetar
şi naţional este în strânsă legătură cu cerinţele de hrană ale oamenilor şi cu necesităţile industriilor
prelucrătoare din agricultură (Tabelul 7.1.).
Tabelul 7.1.
Consumul de pesticide pe plan mondial şi în România
Produsele în lume (mil. USD) în România (mil. USD)
Erbicide 14.125 44,25
Insecticide 8.650 6,85
Fungicide 6.750 27,53
Altele 1.850 2,16
Total 31.375 80,80
În prezent putem afirma că au fost descoperite peste 2.500 erbicide, ca denumiri comerciale, din care
peste 220 sunt folosite ca substanţe active în producţie. Utilizarea acestor substanţe active în amestec fac ca
sortimentul de erbicide care este la îndemâna fermierului de azi să fie vast. Aceste produse sunt fabricate sub
diferite denumiri comerciale, în funcţie de ţara sau firma producătoare. Folosirea erbicidelor în combaterea
buruienilor prezintă atât avantaje cât şi unele dezavantaje.
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor sunt:
a. înlătură lucrări ca plivitul, prăşitul, cositul, economisindu-se forţa de muncă umană;
b. reduce numărul lucrărilor mecanice cu întreţinerea culturilor, economisindu-se energie fosilă şi
evitând tasarea sau degradarea însuşirilor fizice ale solului;
c. într-un timp scurt, uşor şi repede se pot controla (trata) suprafeţe mari, deci au o productivitate
foarte mare. Ele se aplică cu maşini de erbicidat terestre sau cu aviaţia utilitară;
d. determină costuri unitare de producţie mici şi profituri nete mari, comparativ cu praşilele manuale şi
mecanice;
e. necesită personal bine instruit şi o tehnică de aplicare adecvată şi specială;
f. nu sunt toxice pentru om şi animale (au toxicitate mică, valoarea DL50 este mare peste 10.000
mg/kg corp).
132
 Dintre dezavantajele utilizării erbicidelor amintim următoarele:
- poluează solul, apa şi aerul din zona în care sunt aplicate;
- lasă în sol şi recoltă cantităţi mai mari sau mai mici de reziduuri, în funcţie de natura chimică a
erbicidului;
- împiedică realizarea de rotaţii şi asolamente, ca urmare a efectului remanent din sol.
Deci folosirea erbicidelor presupune în primul rând cunoştinţe temeinice despre produse (erbicide),
despre tehnica de aplicare, despre reacţia plantelor de cultură la aceste produse şi apoi pregătirea
corespunzătoare a celor care le folosesc.
Este extrem de important de ştiut care este intervenţia acestor erbicide în lanţul trofic şi care sunt
consecinţele acestor intervenţii. De aceea, operaţia de aplicare a erbicidelor trebuie socotită ca o măsură care
vine să completeze celelalte metode clasice de combatere a buruienilor şi nu de înlocuire a lor.

7.2. Clasificarea şi structura erbicidelor

Pentru elaborarea unui program de combatere chimică a buruienilor trebuiesc cunoştinţe temeinice
despre erbicide şi anume:
- proprietăţile fizico-chimice;
- proprietăţile fiziologice şi biochimice;
- mecanismul de acţiune al acestora;
- formele sub care sunt condiţionate;
- selectivitatea faţă de diverse plante cultivate;
- spectrul de combatere al buruienilor;
- domeniul de utilizare;
- aspecte de toxicitate;
- aspecte economice;
- tehnicile de aplicare;
- regulile de protecţie a muncii;
- prevenirea şi eliminarea poluării cu erbicide etc.
Numărul mare al erbicidelor impune clasificarea acestora după mai multe criterii, toate având
importanţa cuvenită pentru cel care le foloseşte. Fiecare herbolog care se respectă realizează o clasificare a
acestor produse în felul său. Singura care este fără confuzii şi acceptată de toţi specialişti este clasificarea
după natura lor chimică.
a. Clasificarea erbicidelor după natura lor chimică
Există două grupe de erbicide: organice şi anorganice.
Din grupa erbicidelor anorganice fac parte sărurile de amoniu, de calciu, de cupru, de magneziu, de
fier, de poatsiu sau de sodiu. Marea majoritate a acestor produse nu se mai fabrică în prezent sub această
formă, ele însă participă la realizarea altor produse.
Grupa erbicidelor organice cuprinde marea majoritate a erbicidelor folosite în prezent în combaterea
buruienilor. Această grupă cuprinde următoarele clase de erbicide:
1. arilaxiacizi (SDMA, Dicotex, DMA-6, Dicopur M, 2,4-D etc.);
2. benzonitrili (Bromotril, Buctril M);
3. difenili-eteri (Blazer, Modown, Goal etc.);
4. carbamaţi (Betanal, Eradicane, Diizocab etc.);
5. ureice substituite (Linurex, Afalon, Arelon);
6. diazine (Basagran, Venzar etc.);
7. triazine şi triazinone (Gesagard, Gesaprim, Onezin, Sencor, Prometrex etc.);
8. inidazolinone (Arsenal, Pivot, Bolero);
9. amide (Dual Gold, Frontier, Lasso, Mecloran, Relay, Guardian, Horness etc.);
10. toluidine (Balan, Treflan, Eflurin, Panida, Stomp etc.);
11. aminofosfaţi (Basta, Glyphogan, Roundup, Touchdown);
12. derivaţi picolinici (Lontrel, Starane, Tomigan etc.);
13. derivaţi ai benzofuranului (Nortron);
14. ciclohexan dione (Nabu, Focus Ultra, Select, Aramo);
15. sulfonilureice (Glean, Lintur, Grodyl, Gallant, Fusilade, Agil, Targa, Titus);
16. isoxazoli (Merlin, Raft);

133
 17. diverse (Comand, Racer, Compas etc.);
18. amestecuri (Primextra Gold, Sansac, Icedin Super, Buctril Universal, Sekator etc.);
19. compuşi cu amoniu cuaternar (Reglone, Gramoxone etc.).
b. Clasificarea erbicidelor după selectivitate:
A. erbicide selective (în care sunt grupate majoritatea erbicidelor) cu următoarele subgrupe:
- erbicide cu selectivitate fiziologică sau chimică (Guardian, Lasso, Diizocab, Treflan, Targa
etc.);
- erbicide cu selectivitate de natură morfologică sau anatomică (SDMA, Dikotex, Starane,
Buctril etc.);
- erbicide cu selectivitate de poziţie sau mecanică (Onezin, Gesaprim, Gesa gard, Prometrex,
Sencor etc.);
- erbicide selective la doze moderate (Basagran, Diizocab, Modown, Tackle etc.);
B. erbicide neselective sau totale (Reglone, Glyphogan, Roundup, Arsenal, Velpar, Basta, Gramoxone
etc.).
c. Clasificarea erbicidelor după modul de acţiune
1. erbicide sistemice (2,4-D, Glean, Lintur etc.);
2. erbicide de contact (Basagram, Buctril, Aretit, Reglone);
3. erbicide reziduale (Onezin, Aretit, etc.).
Erbicidele sistemice se împart la rândul lor în următoarele subgrupe:
- erbicide care se absorb în principal prin rădăcină şi secundar prin frunze (Onezin, Modown, Glean,
Racer, Venzar, Sencor etc.);
- erbicide care se absorb în principal prin frunze şi secundar prin rădăcini (Asulox, 2,4-D, SDMA,
Icedin Forte, Dicotex, Pivot etc.);
- erbicide care s eabsorb prin coleoptil şi hipocotil (Guardian, Lasso, Dual Gold etc.);
- erbicide care se absorb numai prin frunze (Starane, Roundup, Betanal etc.).
d. Clasificarea erbicidelor după principalele procese metabolice asupra cărora acţionează
- erbicide care acţionează asupra germinaţiei seminţelor (Treflan, Balan, Diizocab);
- erbicide care acţionează asupra fotosintezei - inhibă reacţia H:H în fotoliza apei (Atrazin, Afalon,
Gesagard etc.);
- erbicide care acţionează asupra respiraţiei (Aretit, Buctril, Brominal etc.);
- erbicide care acţionează asupra vârfurilor de creştere (hormonale) (2,4-D, SDMA, Dicotex, Icedin Super
etc.).

e. Clasificarea erbicidelor după epoca de aplicare

- erbicide care se aplică înainte de semănat, odată cu pregătirea patului germinativ şi se încorporează
în sol (p.p.i. = pre planting incorporated). Această grupă în funcţie de gradul de volatilitate al erbicidului se
subdivide în:
a) volatile, încorporate adânc (8-12 cm) (Treflan, Diizocab etc.);
b) nevolatile, încorporate superficial (3-5 cm) (Dual Gold, Lasso, Mecloran, Atrazin,
Primextra Gold etc.);
- erbicide care se aplică imediat după semănat, înainte de răsărit sau preemergent (Gesagard,
Prometrex, Trophy etc.);
- erbicide care se aplică după răsărit, în timpul perioadei de vegetaţie sau postemergent (Agil, Furore,
Targa, SDMA, Dicopur, Oltisan etc.);
- erbicide care se aplică înainte de recoltare sau pre harvesting (Roundup, Reglone, Glyphogan etc.).
f. Clasificarea erbicidelor după forma de condiţionare
- erbicide fabricate sub formă de emulsii concentrate (EC, CE) (Guardian, Lasso, Treflan, Dual etc.);
- erbicide fabricate sub formă de soluţii apoase (WS) (Asulox, SDMA, Dicotex, Buctril etc.);
- erbicide fabricate sub formă de pulberi (pudre) miuabile (WP, P.U.) (Onezin, Gesagard, Gesaprim,
Venzar, Sencor, Rival etc.);
- erbicide fabricate sub formă de paste fluide sau suspensii concentrate (S.C., FW) (Primextra Gold,
Flexidor, Pyramin etc.);
- erbicide fabricate sub formă de granule dispersabile în apă (WG) (Lintur, Logran, Glean, Tell etc.);
- erbicide fabricate sub formă de granule (G) (Dymid etc.).

134
 g. Clasificarea erbicidelor după gradul de toxicitate
- extrem de toxice (gr. I de toxicitate cu DL50<50 mg/kg corp) cu etichetă roşie;
- puternic toxice (gr. II de toxicitate cu DL50 între 50-200 mg/kg corp) cu etichetă verde;
- moderat toxice (gr. III de toxicitate cu DL50 între 200-1.000 mg/kg corp) cu etichetă albastră;
- cu toxicitate redusă (grupa IV de toxicitate cu DL50 > 1.000 mg/kg corp) cu etichetă neagră.

7.3. Formele sub care sunt fabricate erbicidele

Erbicidele fabricate sub formă de substanţă pură sunt forte puţine. În etapa actuală, substanţele
erbicide sunt amestecate (formulate) cu diferiţi solvenţi, diluanţi, adjuvanţi (polimeri, argilă, calcar),
emulgatori etc. pentru următoarele aspecte:
- realizarea unui amestec şi a unei dispersii uşoare şi rapide a substanţei active a erbicidului în apă sau
în alte substanţe (ulei), cu scopul de a obţine un volum mai mare, care să permită împrăştierea uniformă pe
suprafaţa ce urmează a se trata;
- creşterea fitotoxicităţii (de exemplu, în cazul granulelor, fiecare granulă de dimensiuni de câţiva mm
conţine cantitatea de substanţă activă pe care o are produsul unitar);
- pentru a putea fi manipulate mai uşor în timpul folosirii;
- creşterea rezistenţei erbicidelor la diferite condiţii de mediu.
Erbicidele sunt fabricate sub următoarele forme: soluţie concentrată, concentrat emulsionabil, pudră
umectabilă, pastă (suspensie lichidă), granule dispersabile în apă, granule, tablete efervescente etc.
Soluţia concentrată (S.C. sau WS) Este un amestec fizic, omogen a două sau mai multe substanţe
care nu mai pot fi separate prin metode mecanice. Se găsesc sub formă moleculară sau ionică. Substanţa în
care se dizolvă se numeşte dizolvant, iar substanţa care se dizolvă se numeşte dizolvat. Foarte adesea ca
substanţă dizolvant se foloseşte apa şi mai rar uleiul de petrol. Majoritatea erbicidelor solubile în apă se
produc sub formă de soluţie concentrată (SDMA, 2,4-D etc.).
Emulsia concentrată (EC, CE) Este un erbicid a cărui substanţă activă este dizolvată în ulei, iar
când se amestecă cu apa formează o emulsie. Aceste erbicide nu sunt solubile în apă, sunt însă solubile în ulei.
Marea majoritate a erbicidelor se fabrică sub formă de emulsii concentrate. La oregătirea soluţiei şi la aplicare
trebuie obligatoriu ca sistemul de amestec (barbotare) al instalaţiilor să funcţioneze în timpul aplicări. Când
amestecul apă + erbicid este liniştit imediat deasupra apare o pată grasă care este erbicidul. Din această
categorie fac parte erbicidele Treflan, Dual, Lasso, Guardian, Agil, Mistral, Fusilade etc.
Pudră umectabilă sau muiabilă (WP, P.U.) (provin de la cuvintele englezeşti wettable powder -
pudră umectabilă). Sub această formă sunt fabricate erbicide care au o solubilitate foarte redusă atât în apă
cât şi în ulei. Sunt amestecuri solide dintre erbicide mărunţite fin (pentru a putea trece prin sitele şi duzele
instalaţiilor de aplicare, un diluant (bentonită) şi substanţa ajutătoare dispersabilă şi umectabilă (acetat de
polivinil, silicat de aluminiu etc.). Când acestea se amestecă cu apa se obţine o suspensie. În timpul aplicării
este nevoie de agitare permanentă pentru a se evita depunerea acestuia.
Termenul corect ar trebui să fie “pudră dispersabilă” pentru că însuşirea principală a acestor erbicide
nu este cea de umezire, ci de dispersare în apă. Din această grupă fac parte erbicidele triazinice (Gesagard,
Onezin, Venzar, Sencor etc.).
Pasta fluidă (FW, C.S.) sau concentrat în suspensie Provine de la cuvântul din limba engleză
flowable (care curge). Sunt erbicide solide sau lichide suspendate (diluate într-un lichid, de regulă apa). Au un
aspect de lichid vâscos (gros). Dacă este depozitat o perioadă mai îndelungată erbicidul se poate separa de
substanţa în care este diluat şi de aceea înainte de a fi utilizat se agită ambalajul (se roteşte ambalajul de
câteva ori). Din această grupă fac parte erbicidele Primextra Gold, Pyramin etc.
Granule dispersabile (DF - dry flowable) sau WG (water granule) Sunt granule de dimensiuni
mici care în contact cu apa dispersează (se dizolvă) imediat, fapt pentru care aceste erbicide se introduc
direct în rezervorul instalaţiei de erbicidat. Pentru faptul că din această categorie de erbicide formulate astfel
fac parte substanţe care se aplică în doze mici şi foarte mici, se obişnuieşte ca ele să fie ambalate în material
hidrosolubil (un polimer care se dizolvă rapid în apă) şi poartă numele de “plic hidrosolubil”. De regulă un
plic hidrosolubil conţine cantitatea de erbicid la hectar, deci un plic hidrosolubil = o doză. Sub această formă
de plic, doza de erbicid se introduce în rezervor şi în câteva secunde se dizolvă atât plicul cât şi granulele. Se
evită astfel contaminarea utilizatorului, dar mai ales se evită greşelile de dozare (se ştie precis că o doză de
erbicid se aplică la un hectar) (exemplu Lintur, Glean, Tell, Titus etc.).

135
 Aceste granule se fabrică prin procesul de extrudere, adică fiecare granulă conţine tot atâta substanţă
activă cât are unitatea de măsură. De exemplu Lintur 75 WG; acest produs are în compoziţie dicamba 65,9%
şi trisulfuron 4,1%. Fiecare granulă din compoziţia acestui produs are trisulfuron 4,1% şi dicamba 65,9 %.
Acest lucru diferenţiază net aceste produse formulate în acest mod de cele formulate sub formă de pulbere
umectabilă sau pudră.
Tablete efervescente Sunt asemănătoare cu tabletele folosite în medicaţia umană. Se fabrică sub
formă de granule, pastile etc.

7.4. Metode de aplicare a erbicidelor

După locul prin care pătrund în plante şi după locul în care acţionează, erbicidele se pot aplica la
suprafaţa solului înainte ca buruienile să apară sau pe frunze, după ce buruienile au răsărit. Când sunt aplicate
la suprafaţa solului (locul de unde germinează majoritatea seminţelor) erbicidele formează un strat toxic.
Erbicidul îşi păstrează însuşirea de fitotoxicitate o perioadă de timp numită “agrodisponibilitate toxică” sau
efect persistent şi distrug buruienile pe măsură ce acestea apar. Acest efect poate să fie de 2-3 săptămâni (ca
la majoritatea erbicidelor) sau 5-6 luni ca la câteva erbicide reziduale (Atrazin, Gesagard, Sencor etc.),
precum şi 1-2 ani ca la erbicidele reziduale (NaTA etc.).
La culturile de păioase sau prăşitoare erbicidele, uzual, se aplică pe toată suprafaţa la sol sau în
perioada de vegetaţie.
La culturile de vie sau în plantaţiile de pomi (meri) şi la anumite plante prăşitoare ca floarea soarelui
sau porumb se aplică pentru a distruge buruienile de pe zona rândurilor, urmând ca buruienile dintre rânduri
să fie distruse prin praşile mecanice. Aplicarea erbicidelor pe zona rândului are ca efect eliminarea praşilelor
manuale, reducerea dozei de erbicid. diminuarea efectului rezidual al erbicidelor pentru a putea realiza rotaţii
şi deci, în final, cu efecte financiare pozitive.
La aplicarea erbicidelor la suprafaţa solului trebuie să avem în vedere:
- solul să fie bine mărunţit şi nivelat pentru ca erbicidul să se împrăştie uniform pe suprafaţa sa;
- erbicidele volatile (cele care se evaporă la anumite temperaturi sau datorită vântului) se încorporează
imediat cu grapele cu discuri, concomitent cu aplicarea sau nu mai târziu de 20-25 minute. Adâncimea de
încorporare variază în funcţie de tipul erbicidului astfel:
- erbicidele volatile se încorporează la 8-10 cm, operaţie efectuată cu grapa cu discuri;
- erbicidele nevolatile se încorporează la 3-5 cm, operaţie efectuată cu combinatorul sau cu grapa cu
colţi reglabili.
Aplicarea erbicidelor p.p.i. (pre planting incorporated) înainte de semănat se face pe toată
suprafaţa şi este obligatorie încorporarea acestora. Cantitatea de apă folosită la aplicarea acestor erbicide este
cuprinsă între 300-400 l/ha;
Aplicarea preemergentă a erbicidelor, imediat după semănat şi înainte de răsărit realizează la
suprafaţa solului o peliculă toxică, un film protector toxic gros de 3-5 cm. Toate buruienile care răsar în acest
interval sunt distruse. În acest mod sunt aplicate erbicidele aşa numite de poziţie (ex. Gesagard sau
Prometrex) care sunt preluate prin sistemul radicular şi sunt toxice pentru floarea soarelui, însă semănatul
florii soarelui la adâncimea de 6-7 cm duce la evitarea contactului rădăcinilor cu erbicidul. Sunt de asemenea
multe erbicide care se aplică în preemergenţă (Dual Gold, Lasso, Harness, Trpphy etc.).
Aplicarea postemergentă (postem.) în perioada de vegetaţie (Fig.7.3.). La aplicarea postemergentă
se au în vedere următoarele aspecte:
- condiţiile de temperatură, de umiditate şi de vânt;
- faza de dezvoltare a buruienilor ce trebuiesc distruse;
- faza de dezvoltare a plantelor de cultură;
- tipul erbicidului folosit (Erver şi colab. 1968 citat de Gh. Budoi şi A. Penescu,1996).

136
 Fig. 7.3- Faza de crestere a plantelor de cultura si buruienilor la aplicarea erbicidelor. Citate de Gh.
Budoi si A. Penescu

Condiţiile de climă Aplicarea trebuie să se facă pe timp calm, fără vânt, cu temperaturi ce depăşesc
10-15 oC, după ce s-a ridicat roua. La aplicările postemergente viteza vântului trebuie să fie foarte mică
pentru a evita fenomenele de derivă laterală sau drift (sub 0,25 m/s).
La aplicarea erbicidelor postemergente trebuie să se ţină seama de faza de dezvoltare a buruienilor.
Acestea sunt sensibile numai într-o anumită fază, numită faza de rozetă (ex. 2-3 frunze, sau 3-4 cm înălţime
etc.).
Faza de dezvoltare a plantelor de cultură este faza în care acestea sunt cele mai tolerante, pot să
metabolizeze erbicidele sau au anumite însuşiri morfo-anatomice care le permit să fie tolerante la erbicide.
Astfel, avem sfârşitul perioadei de înfrăţire până la formarea primului internod la aplicarea erbicidelor la
cerealele păioase, faza de brădişor la in, faza de 2-3 frunze trifoliate la leguminoase, faza de 3-4 frunze la
porumb etc.

7.5. Absorbţia erbicidelor şi translocarea lor în plante

Erbicidele distrug buruienile la contactul ce acestea (Cazul erbicidelor de contact) ori de îndată ce au
pătruns în plantă, prin rădăcină şi apoi circulând în interiorul ei prin vasele sistemului circulator (cazul
erbicidelor sistemice).
Căile de pătrundere a erbicidului în plante variază în funcţie de tipul erbicidului, specia şi uneori
varietatea, soiul sau hibridul cultivat şi evoluţia condiţiilor de mediu.

7.5.1. Absorbţia erbicidelor în plantă

Utilizarea erbicidelor în combaterea buruienilor presupune cunoaşterea unor mecanisme fiziologice

(biofizice şi biochimice) care apar în relaţia erbicid-plante care ne ajută la elaborarea celor mai potrivite
tehnologii de utilizare a erbicidelor cât şi la obţinerea de produse sănătoase şi menţinerea mediului
înconjurător curat.
Pentru a distruge buruienile erbicidele trebuie să intre în contact cu acestea fie direct (cazul erbicidelor
de contact), fie pătrunzând în interiorul lor, în sistemul circulator (cazul erbicidelor sistemice).
Căile de pătrundere a erbicidelor în plante variază în funcţie de: tipul de erbicid utilizat, modul de
aplicare al erbicidului (preemergant, postemergent, ppi etc.), speciile şi uneori chiar soiurile şi hibrizii de
plante. Erbicidele pătrund în plantă fie prin părţile subterane (sămânţă, rădăcini etc.) fie prin părţile aeriene
(frunze, lăstari, cârcei, muguri, tulpină), fie prin ambele căi în acelaşi timp, De mai multe ori locul de
pătrundere al erbicidelor în plante nu este şi locul de acţiune al acestora. Pentru a fi toxic erbicidul trebuie să
137
ajungă (să fie transportat, translocat) la locul de acţiune (vârful de creştere al rădăcinii sau tulpinii, ţesuturi,
diferite organe ale plantei etc.). Căile de pătrundere, în numeroase cazuri, înfluenţează acţiunea toxică a
erbicidelor asupra plantelor.

7.5.2 Absorbţia erbicidelor aplicate la sol

Aplicarea erbicidelor la suprafaţă solului se face pentru 3 motive principale:

- distrugerea buruienilor înainte de răsărire şi ca atare, de a elimina concurenţa cu plantele de cultură
în primele faze de vegetaţie;
- unele dintre erbicide sunt absorbite mult mai uşor prin organele subterane decât prin organele aeriene
ale plantelor;
- sunt erbicide care au efect numai dacă sunt aplicate la sol, acţionând asupra seminţelor aflate în sol şi
cărora le inhibă germinaţia sau dezvoltarea rădăcinilor (sunt alte erbicide care se absorb numai prin hipocotil
sau coleoptil - organe care se dezvoltă în sol). Erbicidele aplicate la sol pot rămâne la suprafaţa solului
acţionând ca un erbicid pelicular, la suprafaţă împreună cu apa de precipitaţii sau de irigaţie, fie se
încorporează în sol la diferite adâncimi, în funcţie de volatilitatea acestuia (8-10 cm pentru cele volatile şi 3-5
cm pentru cele nevolatile).
Erbicidul ajuns astfel în sol poate fi preluat prin absorbţie de către seminţele în curs de răsărire (pentru
a germina seminţele absorb apa şi odată cu ea pătrunde şi erbicidul), de coleoptil, de rădăcini, stoloni, rizomi,
tuberculi, bulbi, drajoni etc.). Contactul cu erbicidul din sol se face în procesul de creştere a rădăcinilor sau
tinerelor plantule care ajung în stratul cu erbicid (cazul erbicidelor rămase la suprafaţa solului neîncorporate).
Erbicidele din sol sunt dizolvate sau dispersate în soluţia solului şi transportate cu acestea în organele
subterane ale plantei şi apoi mai departe până la locul unde acţionează toxicul. Deplasarea erbicidului în sol
are loc şi prin difuziune (diferenţa de concentraţie dintre diversele puncte ale solului).
Erbicidele aplicate pe sol pot fi absorbite de plante prin următoarele organe:
a. absorbţia prin seminţe La contactul cu seminţele în timpul germinaţiei erbicidele pot fi adsorbite
sau absorbite. Cele adsorbite rămân în tegument sau la suprafaţa tegumentului seminal, cele absorbite pătrund
odată cu apa (soluţia solulului) în interiorul seminţei.
b. absorbţia prin rădăcini Pătrunderea erbicidelor prin absorbţie poate fi pasivă (odată cu şuvoiul de
apă, soluţia solului) sau activă când planta consumă energie pentru a absorbi erbicidul. Pătrunderea prin
rădăcini a erbicidelor aplicate la sol este una din căile importante prin care acestea ajung în plante. Sunt însă
plante care nu absorb erbicidele prin rădăcini, dar sunt şi erbicide care aplicate la sol nu se absorb prin
rădăcina plantelor. Ex. erbicidele Mecloran, Lasso, Dual gold nu se absorb prin rădăcini, ci prin coleoptil sau
hipocotil; la graminee absorbţia prin rădăcini este foarte mică, iar la plantele dicotiledonate absorbţia prin
rădăcină a erbicidelor este principala cale. Absorbţia propriu zisă se face la nivelul perişorilor absorbanţi
(radiculari). Rădăcinile tinere au capacitate mai mare de absorbţie comparativ cu cele mature. Zona de
absorbţie principală se situează la 5-50 mm de vârful rădăcinii, cu cât ne depărtăm de vârful rădăcinii cu atât
scade puterea de absorbţie a erbicidelor. Absorbţia începe cu o fază rapidă de pătrundere, urmată de o fază
mai lentă. Pentru a fi eficace erbicidele trebuie să străbată mai întâi pereţii celulelor pilifere, rizodermice şi
corticale, iar de aici să ajungă în sistemul vaselor conducătoare liber sau lemn (Fig.7.4. după Ghinea şi
colaboratorii - 1987, citat de A. Lăzureanu - 1999). Erbicidele care nu ajung într-unul dintre aceste sisteme,
se depun în spaţiul liber din pereţii celulelor sau sunt eliberate din nou în soluţia solului şi prin urmare nu
manifestă acţiune toxică pentru plante (Ghe. Budoi şi colaboratorii - 1994).

138
 Fig. 7.4 Schema absorbtiei radiculare

Transportul (translocarea) erbicidelor absorbite prin rădăcină către locurile de acţiune se face de
regulă odată cu seva brută prin sistemul vaselor conducătoare lemnoase (xilem).
Absorbţia radiculară este un proces dependent de numeroşi factori: temperatură, ph-ul, umiditatea
solului şi în special de anumite caracteristici ale solului cum ar fi capacitatea de absorbţie şi, respectiv,
posibilitatea de spălare a erbicidului din zona rădăcinii. Plasarea erbicidelor în sol este, de asemenea, un factor
esenţial, determinant pentru eficacitatea acestora. Ca atare, erbicidul trebuie plasat în zona în care se dezvoltă
rădăcinile (Fig.7.5.). De altfel, majoritatea erbicidelor aplicate la sol se plasează şi sunt distribuite în stratul de
2-6 (8) cm adâncime. Uniformitatea distribuţiei depinde de metoda de aplicare, de unele caracteristici ale
arbicidului şi de condiţionarea acestuia, precum şi de unele însuşiri ale solului şi a echipamentelor de aplicare.

Fig. 7.5 Absorbtia erbicidelor aplicate p.p.i

Exemple de erbicide care se absorb prin rădăcini: atrazin (Onezin), trifluralin (Treflan), linuron
(Afalon) etc. şi care sunt rapid translocate din rădăcini în ţesuturile de creştere. Sunt alte erbicide care sunt
translocate mai lent (ex. 2,4-D - SDMA, clorambnenul - Amiben, dinitroaniline etc.).
c. absorbţia prin coleoptil şi plantulă (hipocotil) Pătrunderea erbicidelor prin coleoptil, hipocotil
sau tânără plantulă reprezintă principala cale de absorbţie a unor erbicide aplicate la sol în plante şi singura
cale a unor plante de a prelua erbicidele aplicate în sol. În acest caz plantula (prin coleoptil şi hipocotil) în
procesul creşterii trece prin stratul de sol toxic şi absoarbe erbicid, ceea ce are ca efect o creştere anormală
sau chiar moartea. Exemple de erbicide care pătrund prin coleoptil şi plantulă sunt: thiocarbamaţi (Mecloran,
Dual, Eradicane, Olticarb etc.).
d. absorbţia erbicidelor prin organele aeriene Dacă buruienile sunt răsărite, aplicarea erbicidelor la
sol are efect nesatisfăcător. Ca atare trebuie folosite erbicide foliare (postemergente). Pătrunderea şi absorbţia
erbicidelor prin frunze, tulpini şi formaţiuni speciale (muguri, cârcei, lăstari etc.) este influenţată de numeroşi
factori: natura suprafeţei plantei, formaţiunile speciale şi structura lor, stadiul de dezvoltare a plantelor,
caracteristicile produsului aplicat (natura substanţei active şi formularea ei), ca şi metodelede aplicare.
Intervin, de asemenea, umiditatea, temperatura, lumina etc. În procesul de absorbţie foliară erbicidele trebuie

139
să străbată mai multe bariere (cuticula, pereţii celuleri, plasmalema) (Fig.7.6., după Ghinea şi colaboratorii -
1987).

Fig. 7.6 Patrunderea erbicidelor in frunza

Absorbţia foliară este completă când erbicidul este eliberat în citoplasmă de unde prin sistemul vaselor
liberiene (floem) ajunge în alte părţi ale plantei (Fig.7.7.).

Fig. 7.7 Modul de absorbtie atat prin frunze cat si prin radacini asigura o protectie de lunga durata

7.5.3.Condiţiile care influenţează absorbţia foliară

Gradul de reţinere a unui erbicid foliar depinde de mulţi factori:

a. Caracteristicile morfologice ale plantelor Absorbţia erbicidelor depinde de forma şi suprafaţa
frunzelor, orientarea acestora şi de unghiul fată de direcţia de stropire, de stadiul de dezvoltare al frunzei,
precum şi de prezenţa formaţiunilor speciale (perişori, stomate etc.).
b. Suprafaţa frunzei Reţinerea erbicidelor la suprafaţa frunzelor depinde de însuşirea frunzelor de a
se umezi şi de tensiunea superficială a amestecului. uniformitatea frunzei, modul de dispunere a stratului de
ceară joacă un rol important în reţinerea şi absorbţia erbicidelor (Fig.7.8.).

140
 Fig. 7.8 Patrunderea erbicidelor prin frunze. Schema original

c. Calitatea stratului de ceară Are un rol important în reţinerea erbicidelor. De exemplu

Chenopodium album, deşi formează o cantitate mai mare de ceară (aspect făinos) poate fi combătută datorită
dispunerii intermitente (întrerupte) a acestei ceri pe frunză, lăsând zone prin care erbicidele pot pătrunde,
omorând-o. (Ex. erbicidul Dynam 75 care combate foarte bine specia Chenopodium din culturile de soia etc.).
În etapa actuală pentru a uşura reţinerea şi pătrunderea erbicidelor prin frunze acestea se aplică
împreună cu substanţe surfactante neionice, care au rolul de a curăţa (spăla) frunza de ceruri (straturi de
aleurone) şi a lăsa stomatele libere pentru a primi erbicidul (exemplu Extravon, Citowet, Trend).
d. Pilozitatea frunzei Numărul, densitatea, dimensiunea şi rigiditatea perişorilor prezenţi pe frunze au
importanţă în reţinerea erbicidelor la suprafaţa frunzelor.
e. Vârsta plantelor Frunzele tinere reţin mai bine soluţia de erbicid, comparativ cu frunzele mature,
care sunt mai cerate.
Pătrunderea erbicidelor în frunze se face prin stomate, diferite răni deschise, cuticulă şi epidermă etc.
după cum urmează:
- pătrunderea prin stomate Nu este principala cale de pătrundere a erbicidelor prin frunze, deoarece
acestea sunt aşezate în marea lor majoritate pe suprafaţa inferioară a frunzelor, iar contactul cu erbicidul este
relativ redus (cea mai mare parte a erbicidelor foliare care pe partea superioară a frunzei). Pentru a pătrunde
prin stomate trebuie ca acestea să fie deschise şi acest lucru este dependent de condiţiile de climă
(temperatură, lumină etc.) şi de momentul tratamentului în timpul zilei.
- pătrunderea erbicidelor prin răni Aceste răni pot fi provocate de insecte, unelte de lucru sau
grindină şi reprezintă o cale cu totul ocazională de pătrundere a erbicidelor.
- pătrunderea erbicidelor prin cuticulă şi epidermă Pătrunderea prin cuticula şi epiderma frunzei
reprezintă principala cale de intrare a erbicidelor prin frunză (Fig.7.9.).

Fig. 7.9 Patrunderea erbicidelor prin cuticula si epiderma (original)

141
 Deşi cuticula este ceroasă, ea este străpunsă cu uşurinţă de majoritatea erbicidelor. Imediat sub
cuticula ceroasă se găseşte epiderma, care reprezintă şi ea o stavilă în pătrunderea erbicidelor. Deci pentru a
pătrunde în frunze erbicidul trebuie să posede anumite proprietăţi chimice (ex. polaritatea moleculelor).
Traversarea cuticulei este un fenomen pasiv fizico-chimic, în timp ce traversarea epidermei este un fenomen
pasiv, dar şi unul activ.
Absorbţia prin frunze este influenţată şi de calitatea formulării erbicidelor, de calitatea stropirii şi de
factorii de mediu, astfel:
- calitatea formulării erbicidelor Pentru a înlesni reţinerea şi pătrunderea erbicidelor în plante
acestea au în formulare diferite substanţe emulgatoare, muianţi, substanţe tensioactive, ingrediente;
- calitatea stropirii Dimensiunile picăturilor formate în timpul aplicării influenţează pătrunderea
erbicidului în frunză. Cu cât diametrul median al picăturilor creşte reţinerea şi pătrunderea este mai mare;
- condiţiile de mediu Pot influenţa direct reţinerea sau absorbţia (o ploaie imediat după aplicare spală
particulele de pe suprafaţa frunzei îndepărtându-le, fie indirect prin realizarea turgescenţei celulelor frunzelor
(când sunt turgescente celulele frunzelor circulaţia sevei devine mai activă şi sunt mai uşor penetrate de
erbicide). Dintre factorii de mediu care pot influenţa absorbţia prin frunze menţionăm în principal:
- lumina creşte absorbţia erbicidelor prin stimularea fotosintezei. Odată cu seva elaborată se
deplasează şi erbicidele, fenomen care face posibilă pătrunderea altor cantităţi;
- temperatura La temperaturi ridicate se dezvoltă o cuticulă groasă, puţin permeabilă. Temperaturile
scăzute frânează fotosinteză şi deci, implicit absorbţia erbicidelor. Temperaturile moderate favorizează
absorbţia foliară;
- umiditatea şi precipitaţiile Când clima este foarte uscată (secetă şi arşiţă) stomatele sunt închise,
iar picăturile de erbicid se evaporă foarte repede. Precipitaţiile căzute imediat după aplicarea erbicidului spală
picăturile şi pot micşora efectul acestuia. După aplicarea foliarămajoritatea erbicidelor cer un interval de
minimum 5-6 ore pentru a pătrunde în frunze, după care ploile nu mai au efect de spălare (Fig.7.10.);
- vântul influenţează negativ absorbţia, deoarece grăbeşte evaporaţia şi volatilizarea erbicidelor.

Fig. 7.10 Preluarea erbicidelor de planta prin frunze

a) La 2-3 ore de la aplicare erbicidul este in planta
b) La 2-3 ore de la aplicare o ploaie torentiala nu-l mai spala

7.6. Acţiunea erbicidelor asupra plantelor

Prin “mod de acţiune” al erbicidelor înţelegem “mecanismele prin care acestea determină dereglarea
funcţiilor vitale, încetinirea creşterii, oprirea fotosintezei, diviziunea celulară, iar în final, moartea plantelor”
(Ghe. Budoi şi A.Penescu -1996).
Mecanismul prin care erbicidele provoacă moartea buruienilor sau a plantelor sunt multiple, iar
cunoaşterea lor ne ajută să luam decizii cu privire la doză, epocă de aplicare, metode de aplicare etc. Efectul
distrugător al erbicidelor poate avea loc imediat ce vin în contact cu părţile plantei sau după pătrunderea lor
în plante. După pătrunderea prin cuticulă şi epidermă, străbat citoplasma şi ajung în mitocondrii, în nucleul
celular sau în cloroplaste.
În cloroplaste are loc procesul de fotosinteză - transformarea energiei luminoase în energie chimică -
proces care poate fi afectat de numeroase erbicide (triazine, dipiridilici şi dervaţi ureici).
În mitocondrii este localizat procesul de respiraţie. În această zonă acţionează erbicidele din clasa
dinitrofenoli (Aretit etc.).
În nucleul celular - unde se găseşte informaţia genetică necesară reproducerii - acţionează erbicide ca:
MCPA (dicotex), Picloram etc. cu repercursiuni asupra sintezei proteinelor.

142
 Prin acţiunea erbicidelor poate fi influenţată permeabilitatea şi funcţiile celulare, trecerea de la viaţa
latentă la cea activă, alungirea, divizarea exagerată, diferenţierea celulelor. Ele pot provoca anomalii
morfologice.
După modul de acţiune erbicidele se clasifică în două grupe: de contact şi sistemice.
Erbicidele de contact se numesc aşa deoarece omoară celulele şi ţesuturile cu care vin în contact
provocând slăbirea şi dezorganizarea membranelor celulare. Ca atare, acestea devin foarte permeabile şi pierd
prin scurgere conţinutul celular. Unele erbicide adr frunzele, picăturile de erbicid au rol de lupă care captează
razele solare şi astfel ard ţesuturile.
Erbicidele de contact manifestă o toxicitate rapidă (acută). De regulă aceste erbicide nu se translocă,
nu sunt transportate în plantă. Efectul lor distrugător este izolat la locul unde a ajuns picătura. Denumirea de
erbicide de contact se referă la cele cu aplicare foliară (Reglone, Basagran, Gramoxone, Basta etc.).
Erbicidele sistemice pătrund în diferite organe ale plantelor şi sunt translocate prin sistemul de liberi
sau lemnos până la locul de acţiune. Acestea omoară lent (cronic), moartea survenind după o perioadă mai
lungă de timp (2-3 săptămâni de la data absorbţiei). Modul cum acţionează aceste erbicide este diferit în
funcţie de însuşirile fiecăruia, dar şi de însuşirile morfologice, fiziologice şi biochimice ale plantelor. Ca atare,
erbicidele sistemice pot afecta următoarele procese biologice:
a. acţiunea şi efectele erbicidelor asupra fotosintezei se desfăşoară în două stadii, şi anume:
- stadiul de lumină în cursul căruia energia luminoasă este captată de pigmenţii clorofilieni, este
transformată apoi în energia chimică ATP şi NADPH, iar oxigenul este pus în libertate;
- stadiul de întuneric în care energia chimică înmagazinată anterior sub formă de ATP şi NADPH este
utilizată pentru sinteza moleculelor organice în prezenţa şi cu utilizarea CO2. Fotosinteza este singurul
fenomen din natură prin care cu ajutorul plantelor cu clorofilă se obţin substanţe organice din substanţe
anorganice simple CO2 şi H2O.
Ca bilanţ, procesul de fotosinteză poate fi reprezentat astfel:
hv
nCO2 + nH2O ----> (CH2O)n + nO2
(glucid)
în care, hv este energie luminoasă, cuantă de lumină.
Multe erbicide intervin în blocarea reacţiei de fotoliză a apei (reacţia Hill) care înseamnă
descompunerea apei sub influenţa luminii în elemente constitutive. Această descompunere are loc după
următoarea schemă:
+ hv + +
H2O + NADP ------> NADPH + H + 1/2 O2
hv = energie luminoasă, cuantă de lumină
Se eliberează astfel oxigenul molecular indispensabil respiraţiei aerobe.
Locul unde acţionează erbicidele, ce faze pot perturba sunt numeroase în acest complex proces al
fotosintezei:
- pot acţiona în perturbarea transferului de electroni;
- pot acţiona în perturbarea mecanismelor de transfer al energiei;
- pot acţiona concomitent în inhibarea transportului de energie şi de electroni.
În transferul de electroni acţionează cele mai multe erbicide: ureice (Linurex), triazine (Gesaprim,
Sencor), hidroxibenzonitrili (buctril), uracili (Venzar etc.), dinitrofenoli ( Aretit), fenilcarbamaţi (Betanal AM)
etc.
În perturbarea mecanismelor de transfer al energiei acţionează erbicide care inhibă sau blochează
aceste procese perturbând întregul proces de fotosinteză, provocând moartea plantei. Din această grupă fac
parte dipiridili (Reglone, Gramoxone Basta etc.).
Cu activitate mixtă acţionează erbicidele cu efect asupra blocării sintezei pigmenţilor carotenoizi şi a
lipidelor în membrane, produse şi efecte mai puţin studiate.
Trei grupe de erbicide au efect manifestat prin blocarea fotosintezei: triazinele (Onezin, Sencor,
Gesagard), ureele substituite (Afalon, Linuron, Tolurex), derivaţi de uracil (Venzar).
b. acţiunea asupra respiraţiei Respiraţia aerobă reprezentată global prin ecuaţia de mai jos este un
fenomen cu eliberare a unei cantităţi mari de energie utilizabilă (fenomen exergonic):
C6H12O6 + 6O2 ----------> 6CO2 + 6H2O + 373 Kcal
Glucoză

143
 O parte din energia eliberată este folosită direct de plantă, iar restul este înmagazinată în molecule de
ATP (adenozintrifosfat) şi utilizată după nevoile celulei.
Acţiunea erbicidelor se poate manifesta în reacţia de glicoliză, în oxidarea acizilor organici din ciclul
Krebs sau în procesul de formare de ATP.
Foarte cunoscut este efectul “decuplant” al erbicidelor în reacţia de formare de ATP:
ADP + Pi = ATP în care ADP = adenozindifosfat
Pi = ortofosfat organic
Asemenea efect este manifestat de erbicidul Bromotril şi Buctril.
Mecanismele prin care erbicidele acţionează în procesul de respiraţie sunt mai puţin cunoscute. S-a
emis ipoteză că erbicidele acţionează asupra membranelor mitocondriilor unde este localizată reacţia de
fosforilare oxidativă (formarea de ADP şi ATP) astfel că această reacţie nu mai are loc. Ca atare, mecanismul
principal al acţiunii erbicidelor în procesul de respiraţie este stoparea reacţiei de formare a ATP în mitocondrii.
c. Acţiunea şi efectele erbicidelor asupra absorbţiei apei şi a substanţelor nutritive Unele
erbicide ca triazinele care inhibă fotisinteza pot favoriza acumularea apei în ţesuturi şi organism pentru că
odată cu inhibarea fotosintezei stomatele se închid, iar transpiraţia este oprită. Efectul erbicidelor aplicate
asupra conţinutului în substanţe nutritive absorbite se manifestă destul de variat, uneori creşte, alteori scade
conţinutul în aceste substanţe.
Utilizarea triazinelor (Sencor, Gesagard, Simazin, Onezin) duc la creşterea conţinutului în substanţe
minerale şi, în special în azot. Aplicarea erbicidelor pe bază de 2,4-D (SDMA) la porumb a condus la scăderea
absorbţiei fosforului.
d. Acţiunea erbicidelor asupra structurii morfologice şi anatomice Erbicidele pot cauza anomalii
morfologice în anumite părţi sau în toată planta. Aceste anomalii pot determina moartea plantelor sensibile.
De exemplu, inhibarea diviziunii celulare în rădăcină produsă de aplicarea în sol a fenilcarbamaţilor (Sutan,
Diizocab etc.) provoacă moartea buruienilor prin stress hidric fără să fie vizibile schimbări morfologice.
Anomaliile morfologice depind de substanţa chimică activă şi de concentraţia ei, de specia plantei şi de
stadiul de dezvoltare, de natura ţesuturilor atinse, cele tinere şi meristemele de creştere fiind mai sensibile.
Primul simptom al activităţii erbicidelor este cloroza pentru că multe erbicide blochează formarea sau
existenţa clorofilei. Erbicidele sistemice cu efect de auxine, cum sunt 2,4-D (SDMA) când sunt aplicate foliar
produc anomalii morfologice foarte pronunţate. Unele dintre efectele vizibile ale acţiunii acestor fitohormoni
este epinastia, un simptom caracteristic, rezultat din dezvoltarea asimetrică şi neregulată a celulelor, a
intervenţiei în diviziunea celulară (A. Penescu Teză de doctorat - 1991). Apare fenomenul tipic de “vârf de
creştere butonat” sau frunze gofrate şi foarte groase etc.
Alte erbicide ca fenilcarbamaţii şi MCPA (Dicotex) aplicate asupra plantelor în curs de răsărire conduc
la oprirea diviziunii celulare şi la pipernicirea plantulelor. Trifluralinul (Treflan) inhibă dezvoltarea rădăcinilor
şi germinaţia. Toate aceste efecte sunt dependente de natura erbicidului, doza de aplicare şi modul de aplicare,
precum şi de specia şi soiul sau hibridul cultivat.
e. Acţiunea şi efectele erbicidelor asupra activităţii enzimatice Este dovedit faptul că unele
erbicide alterează activitatea enzimatică, fie în mod direct prin modificarea structurii enzimelor sau unirea cu
acestea formând împreună substanţe complexe care împiedică viaţa normală a plantei, fie în mod indirect prin
împiedicarea aprovizionării cu energie a unor procese (formarea de ATP). Plantele tinere de regulă sunt mai
afectate decât cele mature, diferenţa apărând chiar la aceeaşi specie, în funcţie se soiul sau hibridul cultivat.
f. Acţiunea şi efectele erbicidelor asupra sintezei proteice, a lipidelor, şi a acizilor nucleici La
numeroase erbicide cum sunt alachlorul (Lasso, Mecloran) sau propaclorul (Satecid) efectul toxic se bazează
pe inhibarea sintezei proteice în ribozomi. Duke şi colaboratorii (1975) au demonstrat că propaclorul
(Satecid) înhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi prin inhibarea mai întâi a proteinelor, urmată apoi de
blocarea sintezei acizilor nucleici. Unele erbicide cum sunt prometrinul (Gesagard, Prometrex) şi alte triazine
acţionează prin substituirea în procesul sintezei a uneia sau a mai multe componente (tiamina, de exemplu)
blocând în felul acesta sintezele proteice şi nucleice (Tenperli - 1966).
Unele erbicide ca glifosfatul (Roundup, Touchdown, Efesat) inhibă enzimele care favorizează sinteza
unor acizi aromatici cum ar fi fenilalanina, tirozina rtc. (Roisch - 1974).
Acţiunea asupra sintezei lipidelor este specifică unor erbicide volatile din grupa tiocarbamaţilor -
butilat (Diizocab, EPTC, Eptam sau Eradicane).
Acţiunea fiziologică constă în blocarea producerii de ceară pe suprafaţa frunzelor. Astfel, erbicidele pe
bază de EPTCC (Eptam sau Eradicane, Alirox) au redus cu 90% cantitatea de ceară formată la varză (Ganter

144
- 1966). Ele blochează totodată oxidarea şi deci trecerea (conversia) acizilor graşi în glucide, precum şi
sinteza lipidelor la spanac (Wilkinson - 1975).

7.7. Acţiunea plantelor asupra erbicidelor

Erbicidele, odată ajunse în plante sunt supuse la diferite procese fizice, chimice şi biochimice şi ca
urmare ele sunt translocate, imobilizate, alterate sau metabolizate.
a. Translocarea Este procesul de deplasare (transport) a erbicidelor la locul de absorbţie sau de
pătrundere (organe subterane sau aeriene) spre diverse părţi ale plantei unde are loc efectul de distrugere
(fitotoxicitatea). Translocarea se poate face cu seva brută prin vasele lemnoase sau cu seva elaborată prin
vasele liberiene. Acest transport se poate face şi prin spaţiile intercelulare însă mult mai lent. Translocarea este
deosebit de importantă în cazul buruienilor perene care au organe vegetative subterane de înmulţire şi care
pot fi distruse rapid de erbicidele translocate.
Translocarea prin vasele liberiene este specifică erbicidelor care se aplică foliar (postemergent).
Acestea trec prin cuticulă şi epidermă odată cu substanţele fotosintetizate de la o celulă la alta în phloem
(liber). Odată ajunse aici ele circulă de sus în jos şi se acumulează în vârfurile de creştere unde hidraţii de
carbon sunt consumaţi. Efectul de combatere al acestor erbicide cu aplicare foliară depinde de mai mulţi
factori printre care viteza de translocare, epoca de aplicare şi doza folosită.
Epoca de aplicare a erbicidelor cea mai bună pentru combaterea buruienilor perene este când viteza de
translocare este maximă. Aceasta se petrece după creşterea definitivă a frunzelor, iar rezervele din organele
subterane sunt epuizate.
Translocarea prin vasele liberiene depinde foarte mult de doza folosită. La stabilirea dozelor se ţine
seamă de faptul că phloemul (vasele liberiene) este format din celule vii şi de aceea o doză mai mare de
erbicid provoacă perturbări în activitatea acestuia sau chiar moartea lor împiedicând transportul erbicidelor
spre părţile subterane. Este graşit raţionamentul unor fermieri care consideră că mărind doza de erbicid pot
distruge mai repede buruienile; procedând astfel eficacitatea erbicidelor scade (Ghe. Budoi şi A. Penescu -
1996). În acest caz aplicarea corectă a dozei conduce la un efect maxim de combatere. Astfel, organele
aeriene mor, iar din rizomi (în care nu s-a mai putut transloca erbicidul) vor lăstări noi plante. Celulele vaselor
liberiene trebuie ţinute vii pentru a putea transporta erbicidul la locul de distrugere.
Translocarea prin vasele lemnoase este caracteristică erbicidelor absorbite prin rădăcini. După ce au
ajuns în xilem (vasele lemnoase), erbicidele circulă împreună cu apa şi seva brută. Viteza medie de translocare
prin vasele lemnoase este de circa 9 cm/oră, dar poate varia până la 24 cm/oră (Anderson - 1977, citat de
Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996). Pereţii celulari ai vaselor lemnoase nu sunt formaţi din celule vii şi ca atare,
permit transportarea ascendentă a erbicidelor către oricare din organele plantelor.
Sunt situaţii când curentul este descendent în vasele lemnoase, în cazul secetelor puternice şi
evaporaţiei foarte mari. Fiind deficit mare de umiditate, substanţele circulă descendent prin xilem.
b. Imobilizarea Unele erbicide îndată ce au ajuns în plantă sunt imobilizate şi inactivate.
Dezactivarea poate avea mai multe cauze: fie reacţia dintre diferiţii constituenţi ai celulelor, fie închiderea
erbicidelor în vacuole, fie absorbţia lor în pereţii vaselor conducătoare şi deci blocarea lor.
c. Alterarea fitotoxicităţii sau metabolizarea erbicidelor în plantă Metabolizarea erbicidelor în
plantă joacă un rol extrem de important în determinare atoxicităţii lor pentru diferire organisme vegetale.
Metabolizarea determină în mare măsură cantitatea de reziduri pe care erbicidele le lasă în plantă, reziduri
care pot fi toxice pentru consumatori. Indiferent cât de selectiv ar fi un erbicid pentru o cultură, acesta induce
un anumit stress până la metabolizarea totală a acestuia şi inactivarea sa definitivă. Erbicidul, pentru
organismul plantei este o substanţă străină care trebuie inactivată (metabolizată). Acesta constituie de fapt
criteriul selectivităţii erbicidelor sistemice - capacitatea plantei de a dezactiva erbicidul prin diferite reacţii
primare. Orice plantă posedă un echipament enzimatic (la om - sistemul imunitar format din anticorpi), care
poate să-i ofere acesteia o protecţie împotriva erbicidelor, declanşând una din următoarele reacţii:
- reacţii de hidroliză;
- reacţii de oxidare şi reducere;
- reacţii de dezalchilare;
- reacţii de dezaminare;
- reacţii de rupere a ciclului;
- reacţii şi sisteme de conjugare.

145
 Susceptibilitatea la metabolizare (dezactivare) prin aceste procese depinde în mare măsură de
structura chimică a erbicidelor şi de complexul enzimatic al plantelor. De exemplu, erbicidele triazine (Onezin
şi Propazin) sunt foarte rapid metabolizate de plantele de porumb şi sorg. Aceleaşi plante nu pot metaboliza
erbicidele pe bază de prometrin (Gesagard), chiar dacă fac parte din grupa erbicidelor triazine.
Sunt şi cazuri de sporire a fitotoxicităţii erbicidului ajuns în plante (aşa numitul proces de activare a
fitotoxicităţii). De exemplu, erbicidul pe bază de 2,4-DB (Embutone diclorophenoxi-butanoic) care nu este
toxic pentru unele plante de lucernă, trifoi, ghizdei etc. Însă pentru majoritatea buruienilor este toxic.
Mecanismul constă în declanşarea reacţiei de betaoxidare a acidului 2,4-DB până la acid 2,4-D care este
toxic. Plantele de cultură nu au acest sistem enzimatic care să declanşeze această reacţie şi ca atare, sunt
tolerante.

7.8. Selectivitatea erbicidelor

Prin selectivitate înţelegem însuşirea erbicidelor de a distruge dintr-un amestec de plante pe unele
(buruienile, în cazul nostru) şi de a nu vătăma pe altele (plantele de cultură). În activitatea de combatere a
buruienilor cu ajutorul erbicidelor selectivitatea este problema cheie.
Alegerea judicioasă, ştiinţifică a erbicidelor şi aplicarea acestora în dozele şi epocile corecte duce la
distrugerea buruienilor şi protejarea plantelor cultivate.
Sensibilitatea şi toleranţa la erbicide Sensibilitatea este însuşirea plantelor (respectiv a buruienilor) de a
reacţiona cu erbicidele şi de a fi distruse de acestea. Toleranţa sau selectivitatea este însuşirea plantelor de a
rezista acţiunii toxice a erbicidelor.
Sensibilitatea se manifestă sub diferite grade de intensitate: de la efectul imperceptibil până la
distrugere totală. Ca atare, plantele de cultură trebuie să aibă o sensibilitate mică, deci o toleranţă maximă, iar
buruienile să aibă o sensibilitate maximă şi o toleranţă mică.
În unităţile de cercetare, sensibilitatea buruienilor la erbicide este cuantificată (măsurată) printr-un
sistem de note EWRS (European Weeds Research Society) de la 1-9 cu valorile: nota 1 - buruieni extrem de
sensibile şi distruse de erbicide în proporţie de 100%, nota 9 - buruieni rezistente, cu o sensibilitate maximă la
erbicid. Între cele două extreme valorile sunt de 20%, 30%, 70% sensibile la erbicide.
Selectivitatea se manifestă atât la erbicidele care acţionează prin contact, cât şi la cele sistemice şi
poate interveni în diferite etape de la contactul erbicid-plantă până la distrugerea plantelor sensibile.
Principalele căi prin care se manifestă selectivitatea sunt în funcţie de modul de aplicare, doza de
erbicid şi realizarea sau nu a interacţiunii erbicid-plantă. În funcţie de aceste căi selectivitatea poate fi:
- selectivitatea de poziţie (fizică sau mecanică) sau independentă de modul de acţiune a erbicidelor;
- selectivitatea propriu-zisă generată de interacţiunea directă între plante şi erbicid.
Selectivitatea independentă de modul de acţiune a erbicidelor
A. Selectivitatea de poziţie Este generată de locul de plasare a tratamentului, de proprietăţile
erbicidului şi de condiţiile de climă şi sol (Fig.7.11).

Fig. 7.11 Efectul de pozitie al erbicidelor aplicate postemergent

În acest caz erbicidul este plasat la suprafaţa solului, sub formă peliculară şi având o sensibilitate mică
nu migrează (nu levigă) decât câţiva centimetri (2-3cm). Buruienile care germinează în acest strat toxic (de 2-
3 cm) vor fi afectate şi distruse, în timp ce plantele de cultură care se seamănă mai profund (6-8 cm) au o
înrădăcinare adâncă şi rezistă la erbicid. Rezistenţa plantaţiilor de viţă de vie şi pomi la triazine (Simazin) se
bazează pe acest tip de selectivitate. Rezistenţa plantelor de floarea soarelui la prometrin (Gesagard,
146
Primextra) se bazează pe acest tip de selectivitate (floarea soarelui se seamănă la 6-8 cm adâncime, iar
produsul Gesagard se aplică după semănat şi nu vine în contact cu sămânţa).
Distrugerea buruienilor din diferite culturi (exemplu sfecla de zahăr) înainte de răsăritul plantelor de
cultură cu erbicide totale (Gramoxone, Reglone, Roundup) se bazează pe acest tip de selectivitate. Această
selectivitate de poziţie este influenţată şi de mobilitatea erbicidului pe profilul solului. Această selectivitate
dispare dacă în urma unor ploi de mare intensitate (peste 100 mm/m2 căzuţi la o ploaie) erbicidul este levigat
în zona rădăcinilor, iar acestea îl absorb în cantităţi mari şi plantele mor. Tot pe principiul selectivităţii de
poziţie se bazează şi tratamentele cu erbicide dirijate “pe sub frunze” de-a lungul rândurilor de plante cu
tulpina înaltă (porumb, floarea soarelui, pomi, viţă de vie). În acest mod aparatul foliar nu vine în contact cu
erbicidul, în schimb buruienile sunt distruse. Aceste tratamente se fac cu dispozitive speciale de protecţie a
plantelor prăvăzute cu apărători pentru plantele de cultură.
B. Selectivitatea propriu-zisă (determinată şi generată de interacţiunea erbicid-plantă)
Această selectivitate se bazează pe următoarele caracteristici:
a - selectivitatea datorată morfologiei plantelor Se referă la structura şi poziţia unor organe ale
plantelor care inflienţează pătrunderea şi acţiunea erbicidelor în plantă. Buruienile monocotiledonate în
general, şi gramineele, în special, au frunze înguste, direcţionate oblic, cu cuticulă dură şi un mugure terminal
bine protejat în timp ce dicotiledonatele au frunze late, dispuse orizontal şi fără să-şi protejeze mugurele
terminal (Fig.7.12.). Erbicidele ca să acţioneze trebuiesc interceptate şi apoi reţinute pe frunze. Aceste
procese de inetrcepţie şi reţinere sunt influenţate de forma, poziţia, nărimea şi numărul de frunze care diferă,
după cum am văzut, de la o specie la alta. Diferenţierile morfologice dau posibilitatea speciilor
monocotiledonate să intercepteze şi să reţină mai puţină soluţie de stropit (mai puţin erbicid), în comparaţie
cu cele dicotiledonate care sunt expuse total la a recepţiona o cantitate mai mare de toxic (de erbicid). Pe
frunzele înguste şi pe cele cu suprafaţă ceroasă, netedă, sau acoperite cu perişori deşi erbicidele sunt reţinute
mai puţin.

Fig. 7.12 Reprezentare schematica a modului cum amestecurile apoase uda frunzele de cerealesau de
buruieni dicotiledonate (dupa Gh. Budoi si A. Penescu

Astfel, frunzele de varză şi rapiţă reţin de 8 ori mai multă soluţie de stropit pe unitatea de suprafaţă
decât frunzele de orz. Cuticula ceroasă, lucioasă şi groasă a unor leguminoase ca la mazăre, explică
selectivitatea acestora faţă de erbicidele hormonale (2,4-D şi Dicotex).
Poziţia diferită a nodului coleoptilar (primul nod al tulpinilor gramineae) faţă de zona sensibilă cu
erbicid constituie o formă de selectivitate morfologică.
Pe ce se bazează această diferenţiere? La ovăzul sălbatic (Avena fatua), iarba-bărboasă (Echinochloa
crus-galli) etc. nodul coleoptilar se află în stratul de 1-1,5 cm de la suprafaţa solului, indiferent de adâncimea
de îngropare a seminţelor. La majoritatea gramineelor nodul coleoptilar este calea principală de absorbţie a
erbicidelor aflate în sol (Fig.7.13.).

147
 Fig. 7.13 Localizarea modului coleoptilului si al zonei sensibile in functie de specificul semintelor si
adancimea de semanat (dupa Fryer si Evena, 1968)

Orzul, grâul şi odosul absorb erbicidul Avadex BW din zona de deasupra nodului coleoptilar, unde se găseşte
vârful de creştere şi care este diferit poziţionat: la orz şi grâu este sub stratul de erbicid, la odos este chiar în
stratul cu erbicid.
b - selectivitatea fiziologică se referă la efectul erbicidelor asupra plantei după ce acestea au pătruns în
plantă. Pătrunderea erbicidelor în plantă, ca şi capacitatea de retenţie la suprafaţă este influenţată şi de alţi
factori în afara celor generaţi de morfologia plantelor. Exemplu, orzul este rezistent la picloram (TORDON)
pentru că acest erbicid nu traversează cuticula. Bobul (Vicia faba) este rezistent la MCPB (BEXANE) care nu
este absorbit şi sensibil la MCPA (Dicotex) care este absorbit.
Absorbţia erbicidelor pe bază de 2,4-D este mai rapidă la dicotiledonate şi foarte lentă la
monocotiledonate.
c - selectivitate a datorată diferenţelor de translocare Efectul toxic al erbicidelor este condiţionat de
viteza de translocare a lor în plantă de la locul de pătrundere la locul de acţiune. Exemplele concludente sunt
reprezentate de următoarele erbicide:
- dicamba este selectiv pentru grâu pentru că se translocă lent şi este toxic pentru secară pentru că se
translocă rapid;
- 2,4-D este toxic pentru fasole şi mazăre şi este selectiv pentru trestia de zahăr se translocă greu).
d - selectivitatea datorată proprietăţilor erbicidelor Din numărul mare de erbicide de pe piaţă trebuie
ales acel erbicid care este cel mai selectiv pentru cultura respectivă şi cel mai toxic pentru buruieni. Multe din
erbicidele actuale sunt în amestec cu un antidot. Acesta este o substanţă care blochează acţiunea toxică a
erbicidului faţă de unele plante de cultură, adică le protejează. Exemplu: erbicidul Furore Super aplicat fără
antidot în combaterea odosului (Avena fatua) din cultura de grâu este toxic. Aplicat cu antidot produsul este
selectiv pentru grâu (sub numele de Puma Super).
e - selectivitate periodică Este determinată de diferenţa între specii în ceea ce priveşte sensibilitatea
faţă de erbicide în raport cu faza de dezvoltare (ontogeneza). Ca atare, erbicidul trebuie aplicat în faza în care
plantele de cultură au toleranţă maximă, iar buruienile au sensibilitate maximă (exemplu inul este tolerant în
faza de înfrăţire până la formarea primului internod). Buruienile monocotiledonate sunt foarte sensibile la
erbicide în primele faze de dezvoltare. Sunt alte specii de buruieni care sunt sensibile în alte faze - înaintea
îmbobocirii sau înainte de înspicare, în această fază frunzele sunt mari, dezvoltate şi pot intercepta o cantitate
mai mare de soluţie de stropit.

7.9. Interacţiunea dintre pesticide

În practica agricolă de foarte multe ori se aplică mai multe pesticide concomitent, deoarece epocile de
tratament coincid în acelaşi timp. Fie vom amesteca 2-3 erbicide pentru a mări spectrul de combatere (mai
multe specii de buruieni combătute), fie o dată cu operaţia de combatere a buruienilor vom face şi combaterea
bolilor foliare şi o fertilizare foliară cu îngrăşăminte lichide (vom amesteca deci erbicidul cu un fungicid şi un
îngrăşământ foliar).
Amestecul dintre 1-3 sau 3 erbicide sau erbicide cu fungicidul sau cu îngrăşăminte foliare poate să
aibă un efect sinergic sau antagonist.
Interacţiunea este sinergică când amestecul rezultat sporeşte fitotoxicitatea faţă de buruieni şi boli şi
netoxic pentru plantele de cultură. De exemplu, erbicidul Icedin Forte + Tilt 250 + îngrăşământ foliar.
148
 Interacţiunea este antagonică când după realizarea amestecului scade efectul fitotoxic al unuia dintre
parteneri sau amestecul capătă alte însuşiri fitotoxice.

7.10. Persistenţa erbicidelor în sol

Prin persitenţă se înţelege durata de acţiune a erbicidelor la cultura la care a fost aplicat. Ideal ar trebui
ca un erbicid să combată toate buruienile, apoi să dispară fără să fie nociv pentru plantele de cultură, mediu
sau pentru plantele ce vor urma în rotaţie. În realitate, erbicidele au două tipuri de persistenţă:
- persistenţa absolută - este reprezentată de intervalul de timp în care moleculele de erbicid rămân în
structură nemodificată şi pot fi identificate prin metode de laborator specifice;
- persistenţă agronomică - este reprezentată de intervalul de timp în care erbicidul este fitotoxic pentru
organismele vii.
Persistenţa agronomică (propriu-zisă) o putem considera perioada de acţiune a erbicidului pentru
cultura la care este aplicat (Fig.7.14.). Această persistenţă poate cuprinde întreaga perioadă de vegetaţie sau
numai prima parte a perioadei de vegetaţie (5-7 săptămâni de la răsărire).

Fig. 7.14 Persistenta erbicidelor in sol. Comparatie intre s-metoclor si acetoclor

O persistenţă prea scurtă permite ca un nou val de buruieni să invadeze cultura şi este nevoie de un alt
tratament (Fig. 7.15.).

Fig. 7.15 Persistenta erbicidelor in sol (zile de la aplicare)

O persistenţă îndelungată (toxicitate reziduală) prin acumulări an de an poate ajunge la cantităţi care
să inhibe dezvoltarea microorganismelor sau să determine reziduuri în produsele agricole.
Toxicitatea reziduală poate fi diminuată prin mai multă măsuri:
- aplicarea erbicidelor în benzi;
- aplicarea erbicidelor cât mai aproape de sezonul cald al perioadei de vegetaţie;
- executarea de lucrări de afânare a solului, de prăşit sau arat pentru a stimula dezvoltarea
microorganismelor;
- irigarea cu scopul favorizării levigării erbicidelor şi desfăşurarea proceselor biodinamice din sol;
- aplicarea de îngrăşăminte organice care de asemenea, stimulează procesele chimice şi biochimice din
sol.

7.11. Interacţiunea erbicidelor cu solul

149
 Ajunse în sol erbicidele sunt supuse la diferite procese fizice, chimice şi biologice în urma cărora au
loc modificări ale fitotoxicităţii, ale eficacităţii acestora şi în final, descompunerea erbicidelor.
a. Procesele fizice Cele mai importante procese prin care erbicidul îşi pierde din fitotoxicitate sau
persistenţă sunt: levigarea şi volatilizarea.
- Volatilizarea este fenomenul prin care o substanţă chimică (erbicid trece de la starea lichidă în starea
gazoasă. Vaporii de erbicid sunt molecule de erbicid. Deplasarea acestora în atmosferă cauzată de vânt sau de
temperaturile ridicate se numeşte derivă sau drift de vapori de erbicid. Acest proces fizic presupune două
aspecte:
- se diminuează cantitatea de erbicid din sol şi ca atare efectul acestuia se diminuează (nu mai combate
buruienile);
- prin fenomenul de deplasare laterală a vaporilor de erbicid sunt distruse culturile vecine. Vaporii din
erbicidele 2,4-D, dicamba, MCPA prin deplasare laterală sunt extrem de dăunători culturilor de sfeclă, floarea
soarelui, viţă de vie etc. Erbicidele volatile care se aplică la sol (Treflan, Eradicane, Diizocab) prin volatilizare
formează vapori care dacă se deplasează lateral nu dăunează culturilor vecine, însă diminuează efectul
erbicidului.
Intensitatea procesului de volatilizare depinde de însuşirile erbicidului, de umiditatea solului. Pe
solurile mai umede, volatilizarea este mai mare datorită concurenţei între moleculele de apă şi moleculele de
erbicid de a fi absorbite pe suprafaţa coloizilor solului. Moleculele de erbicid rămân libere în soluţia solului şi
pot fi uşor volatilizate. Volatilizarea este direct proporţională cu presiunea de vapori a erbicidului (Fig.7.16.).
Pe vreme uscată, moleculele de erbicid sunt absorbite de sol cu o forţă mai mare decât în straturile umede.
Exemple de erbicide care se pierd uşor prin volatilizare: Treflanul, Diizocabul, Balan, Eradicane etc. Exemple
de erbicide nevolatile sau semivolatile care pot fi aplicate postemergent sunt: Dual Gold, Mecloran, Lasso,
Guardian, Trophy, Frontier etc. Scăderea pierderilor de erbicid prin volatilizare se face prin încorporarea
acestora cu grapa cu discuri sau cu grapa cu colţii reglabili.

Fig. 7.16 Volatilitatea erbicidelor in functie de presiunea de vapori (original)

- Levigarea este procesul fizic de deplasare în adâncime a moleculelor de erbicid odată cu apa
descendentă, după o ploaie sau irigare. Acest fenomen poate avea consecinţe pozitive sau negative. Cele
pozitive prin faptul că erbicidul este transportat în zona de germinaţie a seminţelor de buruieni, iar cele
negative constau în: combaterea ineficientă ă buruienilor datorită diminuării cantităţii de erbicid; distrugerea
plantelor de cultură sensibile în cazul erbicidelor de poziţie.
Acest proces este intensificat de cantitatea de precipitaţii căzută, permeabilitatea solului, gradul de
solubilitate al erbicidelor şi descreşte dacă creşte absorbţia erbicidului pe coloizii solului (Fig.7.17.)

150
 Fig. 7.17 Levigarea erbicidelor:a-nu este levigat si plantele cu radacini adanci nu sufera; b- a fost
levigat si plantele cu radacini mai profunde sufera

b. Procese chimice Dintre cele mai importante procese chimice la care este expus erbicidul ajuns în
sol sunt: descompunerea fotochimică, adsorbţia, desorbţia şi reacţiile erbicidelor şi constituenţii solului.
- Descompunerea fotochimică Unele erbicide ajunse la sol şi expuse luminii solare suferă unele
modificări moleculare. Reacţiile fotochimice sunt cauzate de radiaţiile ultraviolete cuprinse între lungimile de
undă de 40-444 A (angstromi).
- Adsorbţia în complexul coloidal al solului Toate erbicidele sunt adsorbite de complexul argilo-
humic al solului, unele mai mult altele mai puţin. Odată adsorbite aceste molecule sunt inofensive (pasive) şi
sunt inaccesibile plantelor. Cu cât adsorbţia este mai puternică cu atât efectul erbicidului se diminuează.
Adsorbţia este mai mare la solurile cu complex argilo-humic dezvoltat, precum şi cu un conţinut de humus
mai mare. Adsorbţia este mai amre pe solurile acide decât pe solurile alcaline (Anderson - 1977).
- Desorbţia este procesul chimic prin care din complexul argilo-humic se eliberează molecule sau ioni
de erbicid. Moleculele de apă înlociuesc de obicei moleculele sau ionii de erbicid. Desorbţia are loc mai întâi
la suprafaţa particulelor de argilă şi mai greu la suprafaţa particulelor de humus. Moleculele de erbicid
eliberate pot trece în soluţia solului unde sunt expuse procesului de absorbţie de către plante.
- Reacţii chimice între erbicide şi constituenţii solului sunt reacţii de oxido-reducere, hidroliză, de
formare de săruri sau diferite complexe chimice.
c. Procesele biologice Sunt procesele de: absorbţie de către rădăcinile plantelor şi de descompunere
de către microorganisme.
- Absorbţia de către rădăcinile plantelor se realizează de către organele subterane ale plantelor şi,
ca atare, se reduce concentraţia lor în sol.
- Descompunerea de către microorrganisme Microorganismele folosesc erbicidele organice ca sursă
de hrană şi de energie, determinând astfel descompunerea lor până la produsele finale: CO2, H2O, N, P etc.
Aceasta este calea principală prin care erbicidele din sol sunt metabolizate sau distruse. Sunt favorabile
condiţiile de sol, umiditatea, aeraţia, temperatura, pH-ul, conţinutul de humus.

7.13. Remanenţa erbicidelor

Reprezintă durata de acţiune a erbicidelor în afara perioadei de vegetaţie a plantei la care s-au aplicat.
Remanenţa erbicidelor are la bază următorii factori (Fig.7.18):
- necorelarea dozei aplicate cu tipul de sol;
- tratamente unilaterale sau repetate;
- un regim sărac în precipitaţii;
- aplicarea neuniformă a erbicidelor (staţionări, duze defecte);
- lipsa cunoştinţelor asupra erbicidelor şi planificarea defectuoasă a rotaţiilor.

151
 Fig. 7.18 Schema generala a independentei principalelor elemente cu influenta asupra remanentei
erbicidelor si succesului culturilor in cadrul asolamentelor (dupa M. Berca)

Pentru evitarea remanenţei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- corelarea dozelor de erbicid aplicate cu tipul de sol (conţinut în humus, pH, conţinut de argilă etc.)
ţinând seama de sensibilitatea culturilor tratate, dar şi de cea a culturilor care vor urma în rotaţie;
- cunoaşterea erbicidului cu privire la remanenţă şi la factorii care determină remanenţa;
- planificarea judicioasă a rotaţiilor prin evitarea introducerii în rotaţie a culturilor foarte sensibile.
Cercetările efectuate pe parcursul timpului de A. Ulinici, N. Şarpe, Gh. Budoi, L. Ghinea, A.
Caramete, T. Fritea, I Vlăduţu, O. Segărceanu, A.Popescu, V. Bîrlea, A. Lăzureanu, G. Jităreanu, I Stancu,
D.D. Săndoiu, A. Penescu, T. Ciorlăuş, N. Ionescu, N. Vilău, G. Păunescu, F. Ionescu, etc. au arătat că cele
mai mari daune provocate de remanenţă culturilor agricole le-au adus erbicidele triazinice (Onezin, Pitezin,
Gesaprim etc.) când acestea au fost aplicate singure. Efectul acestora a fost mult diminuat prin amestecul cu
produse cu o remanenţă mică. De exemplu, metolaclor, alaclor, pendimetalin etc.

7.14. Substanţă activă, echivalent acid, p.p.m.

Substanţa activă Erbicidele nu se folosesc ca substanţă chimică pură. Pentru a mări volumul lor şi a
uşura păstrarea, manipularea, amestecarea cu apa şi de a uşura pătrunderea şi translocarea lor în plantă, în
procesul de fabricaţie erbicidele se amestecă cu diferite substanţe ajutătoare. De aceea este necesară
cunoaşterea fiecărui erbicid, a conţinutului său în substanţă activă.
Substanţa activă (s.a.) este acea parte a formulării unui erbicid care este direct responsabilă cu efectul
erbicid. Exprimarea conţinutului de substanţă activă se face în grame s.a./litru de produs comercial - pentru
erbicidele lichide. De exemplu, produsul Dual Gold 960 EC conţine 960 g/l s.a. metolaclor, produsul Treflan
48 EC conţine 480 g/l s.a. trifluralin, produsul Roundup 480 EC conţine 480 g/l s.a. gliphosat etc.
Pentru erbicidele solide (pudre, granule, tablete) exprimarea se face în procente (%) faţă de greutatea
produsului comercial. De exemplu Onezin 50 WP conţine 50% atrazin, Gesagard 50 WP conţine 50%
prometrin, Sencor 70 WG conţine 70% metribuzin substanţă activă etc.
De regulă, dozele se calculează în substanţă activă.
Cunoscând conţinutul de substanţă activă se poate uşor calcula doza de erbicid exprimată în produs
comercial la hectar.

Echivalentul acid al sărurilor şi esterilor

152
 La unele erbicide formulate ca sare sau esteri (2,4-D) în procesul de fabricaţie, molecula erbicidă este
modificată cu scopul de a imprima erbicidului anumită însuşiri (altele decât cea erbicidă), ca de exemplu,
creşterea penetrării sau translocării în frunze etc. O astfel de alterare nu distruge însuşirile erbicidului. La
aceste erbicide greutatea specifică a formelor respective variază mult şi de aceea de regulă dozele se
recomandă în kg/ha echivalent acid.
Echivalentul acid al unui erbicid formulat ca sare sau ester este acea parte a moleculei care reprezintă
forma acidă originală sau acea parte a formulării care teoretic poate fi convertită în acid. Echivalentul acid
reprezintă substanţa activă la majoritatea erbicidelor formulate ca sare sau ca ester, ca de exemplu: la
erbicidele fenoxi-carboxilice, instrucţiunile care însoţesc produsele tehnice precizează conţinutul de echivalent
acid, exprimat în grame/litru de produs comercial, iar dozele se recomandă în grame echivalent acid/hectar.
De exemplu DMA 6-2,4-D conţine 600 grame/l acid 2,4-D.
Părţi per milion (p.p.m.) Uneori concentraţia unor erbicide se exprimă în părţi per milion (p.p.m.).
Prin părţi per milion se înţelege numărul de părţi de amestec final, la greutate sau volum al unui produs
dizolvat sau dispersat în 1.000.000. părţi de amestec final la greutate sau volum.
Se mai poate defini ca numărul de micrograme (ug) dintr-o substanţă chimică uniform dispersată într-
un gram sau 1 cm3 de lichid sau de diluant masă uscată (1 g la 1.000.000 g, 1 g la 1.000 mg sau 1 g la 1
gram). se foloseşte această exprimare mai ales în lucrările de cercetare ştiinţifică unde este nevoie de o
exprimare foarte precisă şi o cantitate foarte mică de erbicid.

7.15. Stabilirea dozei de erbicid

Doza de erbicid reprezintă cantitatea de erbicid exprimată în substanţă activă (sau echivalent acid)
necesară pentru a trata o suprafaţă de un hectar. Stabilirea corectă a dozei are influenţă asupra calităţii
tratamentului deoarece la doze prea mici buruienile rămân necombătute, deci cheltuieli făcute în zadar, în
plus, sunt necesare alte eforturi pentru stârpirea lor.
La stabilirea dozei de erbicid se are în verdere o serie de factori:
- proprietăţile erbicidului, respectiv eficacitatea lui;
- metoda de aplicare a erbicidului (pe toată suprafaţa sau în benzi);
- gradul de îmburuienare a suprafeţei tratate;
- speciile de buruieni existente şi fazele de vegetaţie ale buruienilor;
- fazele de vegetaţie ale plantelor de cultură;
- proprietăţile solului (conţinut în humus, argilă, pH).
De regulă în instrucţiunile de utilizare dozele de erbicid sunt exprimate în kg s.a./ha, iar specialistul
trebuie să calculeze doza de produs comercial. Aceasta se poate rezolva astfel:
a. La tratamentul integral (pe toată suprafaţa) cu erbicid, doza de produs comercial se calculează cu
formula:
D.s.a.x100
D.c.= ------------- (kg/ha sau l/ha)
s.a.
în care D.C. este doza de produs comercial în kg/ha sau l/ha;
D.s.a. este doza de erbicid substanţă activă, în kg/ha;
s.a. este procentul de substanţă activă în produsul comercial.
Exemplu: se foloseşte la operaţia de erbicidat la grâu produsul Lintur 75 WG
- conţinutul în substanţă activă = 75%;
- doza de erbicid substanţă activă este de 0,1125 kg/ha
0,1125x100 11,25
D.c.=--------------- = ------ = 0,150 kg/ha
75 75
Deci doza de produs comercial la hectar a produsului Lintur 75 WG este de 150 grame/ha.
b. La tratamentele executate cu erbicide în benzi:
Doza de produs comercial se calculează după formula:
D.c. x l
D.C. (benzi) = --------- (kg/ha, l/ha)
L
în care: D.c. (benzi) este doza de produs comercial în kg/ha la aplicarea în benzi sau în fâşii;

153
 D.c. este doza de produs comercial în kg/ha în cazul aplicării pe întreaga suprafaţă;
l este lăţimea benzii tratate în cm (sau m);
L este distanţa dintre rândurile de plante, vie sau pomi în cm sau în m.
Exemplu: se foloseşte Gesagard 500 S.C. (500 g/l s.a. prometrin) la aplicarea în benzi la cultura de floarea-
soarelui:
D.c. = 5 l/ha; l = 40 cm; L = 70 cm
5 x 40
D.c. (benzi) = -------- = 2,8 l/ha
70

7.16. Norma de amestec pentru stropit

Reprezintă cantitatea de amestec lichid necesară pentru a erbicida suprafaţa de 1 hectar, care să
conţină doza de erbicid pentru 1 hectar. Norma de amestec este determinată de mai mulţi factori:
- forma sub care este produs erbicidul;
- însuşirile chimice ale erbicidelor;
- caracteristicile maşinii de stropit;
- condiţiile naturale (deal, platou, afânat etc.).
Normele metodologice care stabilesc normele de amestec pentru stropit sunt prezentate în tabelul 7.2.

Tabelul 7.2.
Normele de amestec orientative recomandate a fi utilizate în combaterea
buruienilor din culturile agricole din România
Cultura Norma de amestec (l/ha) la
aplicare terestră
Culturi de câmp 200-400
Legume în seră 300-400
Legume în câmp:
- tomate 300-400
- vinete, ardei, castraveţi 300-400
- varză, conopidă, rădăcinoase, mazăre, fasole 300-400
Viticultură 300-400
Pomicultură:
- măr, cireş, vişin, nuc 300-400
- păr, gutui, prun, cais, nectarin, arbuşti fructiferi, 300-400
căpşun, pepiniere pomicole
Hamei 300-400

Normele se precizează în funcţie de fiecare caz în parte. De asemenea, se recomandă şi diametrul median al
picăturilor în funcţie de epoca de executare a tratamentului cu erbicide şi de tipul de duze folosite (diametru).

7.16.1. Norma de amestec pentru stropit pentru echipamentele terestre

Se stabileşte după următoarea metodică (descrisă de Ghe. Budoi şi A. Penescu - 1996):

154
 a. se stabileşte suprafaţa care se tratează la o cursă a maşinii:
2c x l
S = -------------
10.000
în care S este suprafaţa care se tratează la o cursă a maşinii în hectare;
c este lăţimea de lucru a maşinii în cm;
l este lungimea solei în m.
b. se determină numărul de parcursuri (ml) pentru care ajunge o alimentare a maşinii:

V
m1 = ---------
Q1 x S

în care m1 este numărul de parcursuri pentru care ajunge lichidul de la o

alimentare a maşinii;
V este volumul rezervorului maşinii în litrii;
Q1 este norma de amestec orientativă după recomandărilt tipizate în l/ha;
S este suprafaţa totală la o cursă a maşinii în hectare.
c. cantitatea de amestec care se găseşte în rezervorul maşinii trebuie să ajungă pentru tratamentul unui
număr întreg de curse. De aceea, mărimea m1 se rotunjeşte într-un sens sau altul pentru a obţine o mărime m.
d. se determină norma de amestec lichid optim pentru sola respectivă în l/ha:
V
Q = -------
Sxm
în care Q este norma de amestec lichid optim pentru sola respectivă în l/ha;
V este volumul rezervorului maşinii în l;
S este suprafaţa tratată la un parcurs al maşinii în ha;
m este numărul (un întreg) de parcursuri pentru care ajunge amestecul
înmagazinat în rezervor la o alimentare.
Raţionamentul este următorul: dacă pentru suprafaţa S.m. este necesar volumul V, pentru 1 ha este
necesar volumul x.

7.16.2. Norma amestecului de stropit în cazul mijloacelor aviatice

Se poate stabili după următoarea metodică (Tulicov, Vorobiev, descrisă de Ghe. Budoi şi A. Penescu -
1996):
a. se determină lăţimea totală tratată Lt în metri pentru sola respectivă şi pentru un zbor al avionului
sau elicopterului):
C x 10.000
Lt = ------------------ (m2)
QxL
în care Lt este lăţimea totală tratată la un zbor;
C este cantitatea de amestec lichid din rezervor la o alimentare în l;
Q este norma de amestec lichid în l/ha;
L este lungimea solei în m;
10.000 este suprafaţa unui hectar în m2.
b. se determină numărul de curse (Nc) la un zbor:
Lt
Nc = ----
L
în care Nc este numărul de curse la un zbor;
Lt este lăţimea totală la un zbor;
L este lăţimea de lucru la o cursă (într-o singură direcţie în m).
Dacă numărul de curse realizat nu este un întreg se rotunjeşte obţinându-se Ner, iar lăţimea de lucru L
se precizează după formula:

155
 Lt
L = ------- (m)
Ner
c. se determină debitul pe secundă de amestec lichid (Ds) în l/s prin toate duzele lăncii de stropit:

Q x L x Vt
Ds = ---------------
10.000
în care Ds este debitul pe secundă prin toate duzele;
L este lăţimea de lucru;
V este viteza de zbor în m/s.
În cazul când aparatul de zbor nu asigură debitul pe secundă calculat (Ds) atunci se ia în considerare
debitul maxim pe secundă posibil (Dsm) şi se micşorează lăţimea de lucru (L) după formula:
Dsm x 10.000
L = ----------------------
Q x Vt

7.17. Pregătirea amestecului de stropit

În mare măsură calitatea tratamentului cu erbicide depinde de modul de preparare a amestecului dintre
erbicid şi apă.
Prepararea amestecului se poate face direct în rezervoarele agregatelor pentru erbicidat (dacă se
folosesc erbicide care se dizolvă sau care se dispersează uşor, iar tratamentul se face pe suprafeţe mici) sau în
rezervoare mari, centralizat pe unitatea agricolă folosindu-se instalaţii speciale.
Apa folosită la operaţia de erbicidat trebuie să fie curată, fără impurităţi, să nu fie dură şi să nu conţină
mai mult de 150 ppm ioni diferiţi de Ca++, Mg++, Fe++ etc.), deoarece aceştia pot reacţiona cu
componentele unor erbicide sau ale substanţelor adjuvante şi ca urmare se formează săruri solubile care
precipită, creând dificultăţi în aplicarea tratamentului (înfundă filtrele, sitele, duzele etc.).
În funcţie de forma sub care sunt livrate erbicidele (soluţii concentrate, concentrat emulsionabil, pudră
umectabilă sau pudră muiabilă, pastă, granule dispersabile ş.a.), amestecurile erbicid-apă pot fi de trei tipuri şi
anume: soluţii, emulsii şi suspensii. Tipul de amestec condiţionează respectarea anumitor măsuri pe durata
pregătirii şi aplicării acestuia.
Soluţia este un amestec fizic omogen, în care apa este dizolvantul, iar erbicidul (soluţia concentrată
S.C.) este dizolvatul. Constituenţii soluţiei nu pot fi separaţi pe cale mecanică. În aparenţă soluţia este clară,
limpede, incoloră sau colorată. Sub formă de soluţie se aplică DMA-6, Icedin, Nata, Gramoxone, Basagran
ş.a.
Emulsia este amestecul dintre două lichide, în cazul nostru erbicid sub formă de concentrat
emulsionabil (EC sau CE) şi apă, fiecare păstrându-şi identitatea. Dacă amestecul este lăsat în repaus cele
două componente ale emulsiei se pot separa. De aceea, în timpul aplicării amestecul trebuie agitat permanent.
Emulsia are aspect lăptos, alb sau colorat şi nu formează precipitat.
Câteva exemple de erbicide care se aplică sub formă de emulsie sunt: Dual, Treflan, Diizocab,
Eradicane, Mecloran etc.
Suspensia este un amestec format din particule solide (erbicid sub formă de pudră umectabilă PU, WP,
DF), dispersate într-un lichid (apă). Componentele suspensiei trebuie să fie suficient de mici pentru a trece
prin sitele şi duzele instalaţiei de stropit. Când amestecul rămâne în repaus particulele solide se depun. De
aceea, în timpul aplicării suspensia trebuie agitată continuu.
Pentru a realiza un amestec omogen mai întâi se face un preamestec (o maia). În acest scop erbicidul
(cantitatea de erbicid calculată pentru o anumită suprafaţă) se amestecă într-un vas separat, cu puţină apă
până se formează o pastă fără cocoloaşe. Pentru aceasta este nevoie de aproximativ două părţi apă şi o parte

156
erbicid (la greutate). După ce preamestecul este omogen se introduce în bazin sau cisternă, unde se află o
cantitate suficientă de apă (mai mult de jumătate din necesar) agitându-se o dată cu adăugarea restului de apă.
Se agită mereu pentru a evita fenomenul de floculare (formarea de cocoloaşe).
Exemple de erbicide ce se aplică ca suspensii: Onezin, Cosatrin, Venzar, Sencor, Afalon ş.a.; acestea
sunt formulate ca pudre umectabile, iar Tell, Granstar, Titus, Logran ş.a. sunt formulate ca granule
dispersabile şi pentru formarea suspensiei nu mai este necesar preamestecul.
Amestecul de erbicide Pentru a mări spectrul de combatete a buruienilor se foloseşte amestecul din 2
sau, uneori, chiar 3 erbicide. Prepararea amestecului se poate face în uzine chimice, dar şi în unităţi agricole.
pentru acest lucru este necesar ca erbicidele să fie compatibile, iar ordinea în care acestea se introduc în bazin
(cisternă) este următoarea: pudră umectabilă, pastă fluidă, soluţie concentrată şi concentrat emulsionabil.

7.18. Aspecte tehnice la aplicarea erbicidelor

Aplicare aamestecurilor de erbicidat se realizează cu ajutorul aparatelor, maşinilor şi a echipamentelor

de stropit. Acest aspect va fi prezentat pe larg în capitolul 8.

7.19. Reguli de aplicare a erbicidelor

Aplicarea erbicidelor este una dintre cele mai complexe lucrări agricole care necesită specialişti foarte
bine pregătiţi în acest domeniu. Productivitatea muncii, eficacitatea şi calitatea tratamentului cu erbicide
depind în mare măsură şi de regulile de care trebuie să ţinem cont în timpul tratamentului. Amintim câteva
dintre acestea:
 tratamentul trebuie executat la epoca optimă şi corect;
 la erbicidele care se aplică la sol, acesta trebuie să fie mărunţit şi nivelat pentru a permite o
repartizare uniformă a lichidului;
 erbicidele volatile trebuie încorporate în sol la cel mult 20 de minute de la aplicare;
 în condiţii de irigare, la erbicidele ce se aplică la sol fără încorporare, când umiditatea solului este
mică se impune o irigare cu o normă de 150-200 m3/ ha, aşa numită irigare “ştarter” pentru o uşoară activare
a erbicidului în sol;
 în zilele în care probabilitatea de începe ploaia este mare, trebuie evitată aplicarea erbicidelor, pentru
a asigura un interval de 6-8 ore între momentul tratamentului şi prima ploaie;
 atât apa folosită la erbicidat cât şi erbicidul care se introduce în bazin (cisternă) trebuie filtrate,
pentru a se evita pătrunderea impurităţilor şi ca urmare înfundarea instalaţiei (a duzelor);
 pe toată durata tratamentului se cere să se respecte viteza şi presiunea de lucru stabilite pentru a
administra norma de amestec;
 să se respecte înălţimea de lucru a rampelor de stropit;
 întoarcerile la capetele parcelei să se facă în drum, după ce pompa a fost decuplată. Nu se admite
întoarcerea în cultură cu instalaţia în funcţiune. În cazul în care la capete nu avem drum se va jalona o zonă de
întoarcere care în prealabil a fost erbicidată;
 la culturile semănate în rânduri apropiate şi fără cărări este necesar jalonatul cu minim 3 jalonieri
pentru a nu rămâne fâşii neerbicidate, iar zonele de suprapunere să nu depăşească 1 cm. lăţime;
 să se evite pe cât posibil opririle agregatelor (desfundarea duzelor) în sole, pentru a nu forma vetre
toxice date de supradoza de erbicid;
 la aplicarea erbicidelor viteza vântului să nu depăşească 4-5 km/h. în cazul tratamentelor cu maşini
terestre şi de 2 km/h. în cazul tratamentelor cu mijloace avio;
 după tratament, maşinile se spală cu multă apă pentru a se asigura eliminarea completă a resturilor de
erbicid (majoritatea sunt corosive).

7.20 Protecţia muncii la lucrările cu erbicide

157
 Având în vedere necesitatea stringentă a folosirii erbicidelor pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că
acestea sunt substanţe toxice periculoase, se impune cunoaşterea temeinică a proprietăţilor lor, a normelor de
folosire şi de tehnica securităţii muncii în timpul lucrului cu aceste produse.
Erbicidele, ca toate pesticidele, posedă diferite grade de toxicitate. Toxicitatea lor se apreciază după
doza letală (DL 50%) aceasta fiind doza de substanţă activă la care mor 50 % din animalele (şobolani) cu care
se experimentează pentru testarea toxicităţii erbicidului respectiv. Se exprimă în mg/kg corp viu. Sunt patru
grupe de toxicitate:
1. extrem de toxice, la care DL 50% este < 50 mg/kg;
2. puternic toxice, la care DL 50% este de 50 – 200 mg/kg.
3. moderat toxice, la care DL 50% este de 200 – 1000 mg/kg.
4. toxicitate redusă, la care DL 50% este > 1000 mg/kg.
Încadrarea pesticidelor în una din aceste grupe se face pe baza Avizelor Ministerului Sănătăţii –
Inspectoratul Sanitar – Central, conform cu referatele tehnice ale Institutului de Higienă şi Sănătate
Publică. Majoritatea erbicidelor se încadrează în grupele III şi IV şi numai câteva în grupa II.
Ambalajele utilizate în activitatea cu pesticide vor purta o etichetă inscripţională în una din culorile:
grupa I – roşie; II – verde; III – albastru; IV – negru.
Protecţia omului faţă de erbicide:
1. Primul caz se referă la erbicidele care pot rămâne ca reziduuri în diverse produse, fie datorită
faptului că pătrunse în plante sunt blocate în diferite organe şi nu sunt metabolizate de către plante, fie că sunt
aplicate incorect, de exemplu prea aproape de recoltarea produselor agricole şi devin periculoase prin
consumarea lor de către om şi animale. Acest mod de toxicitate se preîntâmpină prin interzicerea folosirii unor
astfel de substanţe şi aplicarea corectă a erbicidelor, adică în perioada optimă şi în doze corespunzătoare, şi
scoaterea din comerţ a produselor cu efect toxic peste limita admisă. Trebuie subliniat faptul că, aspecte de
contaminare a produselor agricole cu erbicide se ivesc numai acolo unde aplicarea lor nu se face cu
responsabilitatea cerută.
2. Erbicidele, în timpul transportului, în depozite sau la aplicarea în câmp, manipulate fără
respectarea regulilor de protecţia muncii, pot produce îmbolnăviri, intoxicaţii grave şi chiar moartea. Iată
unele simptome ale intoxicării: oboseală, transpiraţie puternică, sete puternică, înroşirea feţei, greaţă, vomă,
diaree, edeme, spasme etc. Unele erbicide sunt toxice pentru albine, ca de exemplu, uleiurile minerale,
paraquat, bromoxil etc. Alte erbicide, sunt toxice pentru fauna acvatică, ca de exemplu carbamaţii, derivaţi ai
fenolului etc.
Rezultă din cele prezentate, că modul de acţiune al erbicidelor asupra organismului uman şi animal este
diferit şi deseori extrem de periculos. De aceea, se impune cunoaşterea temeinică a proprietăţilor fiecărui
erbicid şi respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţia muncii şi a mediului înconjurător.
Pentru protecţia muncii la lucrările cu erbicide trebuie respectate cu stricteţe regulile de depozitare,
transport şi aplicare a erbicidelor.
Specialiştii care lucrează cu erbicide (tehnicieni, mecanizatori, brigadieri, şefi de echipe, magazineri
ş.a.) trebuie să urmeze cursuri speciale de calificare. Muncitorii care deservesc agregatele vor fi desemnaţi
pentru întreg sezonul şi instruiţi la locul de muncă de către specialişti care conduc astfel de lucrări.
Persoanele care lucrează cu erbicid trebuie să efectueze medicală specială. Nu sunt admişi să lucreze
cu pesticide copii până la 18 ani, femeile gravide sau care alăptează, bărbaţii peste vârsta de 55 ani, femeile
peste 50 ani, persoanele cu răni deschise, bolnavi cu sistemul nervos, respirator, de cord etc.
Toate persoanele trebuie să cunoască însuşirile toxice ale preparatului cu care lucrează şi măsurile de
protecţie. La locul de muncă trebuie să existe trusa cu medicamente de prim ajutor.
Transportul erbicidelor se face numai în ambalaje speciale şi cu grijă pentru a evita deteriorarea
acestora şi împrăştierea substanţelor. Nu se transportă erbicidele împreună cu alimente, furaje, călători. După
descărcare, mijlocul de transport se curăţă şi se spală.
Păstrarea erbicidelor se face numai în depozite speciale aflate la o depărtare de cel puţin 200 m de
locuinţe. Depozitele să fie dotate cu echipament contra incendiilor, cântare, instrumente pentru deschiderea
ambalajelor, stelaje şi despărţituri pentru depozitarea diferitelor erbicide.
Ambalajul erbicidelor trebuie să fie în bună stare, cu etichete cu scris rezistent la umezire, cu
instrucţiuni privind folosirea preparatelor respective.
Magazionerul trebuie să cunoască regulile de păstrare a erbicidelor şi tehnica securităţii muncii. El va
sta în depozit numai în timpul primirii şi eliberării erbicidelor sau unor treburi urgente, verifică starea
158
ambalajelor, curăţă inventarul, zilnic aeriseşte depozitul, păstrează sub cheie registrul de intrări şi ieşiri a
substanţelor. Din depozit se eliberează cantităţi de erbicide pentru o singură zi şi numai în cazuri speciale,
pentru câteva zile. Ceea ce rămâne nefolosit se returnează în depozit.
Curăţenia în depozit se face după necesităţi, la intervale de cel mult două săptămâni. La început se
îndepărtează praful cu aspiratorul şi apoi se spală pereţii, pardoseala, stelajele.
În depozit se poartă echipament de protecţie, nu se fumează, nu se mănâncă, nu se bea.
În vederea aplicării erbicidelor sunt necesare maşini şi aparatură specială, precum şi echipament de
protecţia muncii. Înainte de începerea lucrului se instruiesc muncitorii şi se aşează la loc vizibil instrucţiunile
de protecţia muncii şi de acordare a primului ajutor. La locul de aplicare nu se păstrează alimente, apă, furaje.
În zilele excesiv de călduroase erbicidele se aplică dimineaţa sau spre seară, iar în zilele normale şi noroase –
şi la mijlocul zilei.
Împrăştierea erbicidelor cu mijloace avion nu este permisă dacă viteza vântului este mai mare de 4
m/sec., iar în cazul disperării, în picături foarte mici, dacă viteza depăşeşte 2 m/sec. Parcelele care se tratează
să se afle la depărtare de minimun 1 km de centrele populate. Maşinile terestre se pot folosi pe vreme cu
viteza vântului de până la 4 m/sec.
Amestecul pentru stropit se pregăteşte la platforme special amenajate, iar agregatul pentru stropit se
conduce pe câmp numai după ce se verifică şi se constată că este în perfectă stare de funcţionare. Cabinele
tractoarelor trebuie să fie emetic închise.
Mecanicul tractorist şi alţi muncitori care deservesc agregatele de stropit vor purta echipament de
protecţie: salopetă, cizme, mânuşi, ochelari, iar în cazul erbicidelor toxice, mască de gaze. În timpul lucrului
este interzis a fuma, mânca sau bea. După terminarea lucrării, echipamentul se curăţă şi se aeriseşte, iar
muncitorii se spală bine pe tot corpul cu apă şi săpun. Cel puţin o dată pe săptămână se spală echipamentul.
Părţile de cauciuc ale echipamentului de protecţie (masca de gaze, mănuşile) se spală zilnic cu apă caldă şi
săpun şi se dezinfectează cu tampon de vată umezit în alcool medicinal sau în soluţie de hipermanganat de
potasiu 0,5%.
Periodic, muncitorii trebuie supuşi la diverse analize, îndeosebi sanguine şi la nevoie, se schimbă
locul de muncă.
Primul ajutor în cazul otrăvirii cu erbicide: la locul de muncă trebuie să existe câteva substanţe de
primă utilitate: cărbune medicinal, sare de bucătărie, bicarbonat de sodiu ş.a.
Bolnavul este aşezat de îndată la aer curat şi i se îndepărtează echipamentul de protecţie. Dacă
pesticidul a venit în contact cu pielea, aceasta trebuie spălată bine cu apă şi săpun. Ochii se spală cu apă şi
sifon în concentraţie de 2% sau cu acid boric şi apoi cu apă curată. Dacă pesticidul a fost înghiţit, se
administrează bolnavului câteva pahare cu apă caldă sau împreună cu o substanţă pentru a provoca voma (ca
de exemplu, 20 – 30 ml sirop de ipeca sau 25ml soluţie 1% de sulfat de cupru). După vomă se administrează
2 –3 linguri de cărbune activ şi o jumătate de pahar cu apă).
În caz de încetinire a respiraţiei se dă bolnavului să miroasă amoniac sau se face respiraţie artificială,
iar în caz de stop cardiac se face masaj cardiac.
După acordarea primului ajutor, bolnavul este dus de urgenţă la cel mai apropiat spital.
Meţionăm încă o dată că otrăvirea cu erbicide poate fi evitată dacă se lucrează cu grijă şi
responsabilitate şi se respectă întocmai modul de aplicare a preparatelor şi regulile de protecţia muncii.

7.21. Plantele de cultura modificate genetic, tolerante la erbicide

În ultimii ani, ingineria genetică a realizat progrese spectaculoase cu efecte benefice majore în
sectoarele care privesc sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor, industria farmaceutică, agricultură şi
protecţia mediului.
Prin inginerie genetică s-a reuşit introducerea în patrimoniul genetic al unei celule, a uneia sau mai multor
gene noi (genele de interes). Genele noi introduse sunt denumite transgene, iar produsele obţinută poartă
numele de organisme modificate genetic (OMG) sau organisme transgenice.
În felul acesta, s-a reuşit transferul de gene ce conferă rezistenţă la acţiunea unor erbicide de la
microorganisme la plantele de cultură. De exemplu, soia Roundup Ready care este tolerantă la erbicidul pe
bază de glifosat (Roundup Ready) posedă o genă transferată de la o bacterie din sol (Agrobacterium sp.).
Porumbul Roundup Ready posedă o genă tolerantă la glifosat (Roundup Ready) izolată de la o populaţie de
porumb modificată prin mutageneză in vitro şi apoi transferată în genomul unei linii utilizate pentru
producerea hibrizilor comerciali (Elena Badea, 2000).

159
După cum este cunoscut, erbicidele pe bază de glifosat sunt sistemice şi neselective (cu acţiune totală); sunt
forate eficace şi pentru buruienile anuale cât şi pentru cele perene; se aplică în perioada de vegetaţie fără
persistenţă în sol şi plantă. Folosirea erbicidelor cu substanţă activă glifosat în multe situaţii rezolvă integral
problema combaterii buruienilor.
Un interes deosebit pentru cercetători în crearea de plante modificate genetic tolerante la erbicide şi pentru
care s-au obţinut varietăţi de plante de cultură au prezentat şi erbicidele pe bază de glufosinat de amoniu
(BASTA), imazetapir (PIVOT) şi unele din grupa sulfonilureicelor.
Primul test experimental al unei plante transgenice a fost realizat în anul 1986, iar prima cultură comercială a
unei plante transgenice a fost înfiinţată în anul 1992.
În ultimul timp, varietăţi transgenice întâlnim la majoritatea plantelor de cultură: soia, porumb, bumbac,
rapiţă, cartof, dovleac, in, tutun, orez, tomate ş.a.
Suprafaţa ocupată cu plante transgenice tolerante la erbicide a crescut considerabil, astfel că în anul 1999 la
nivel mondial s-au cultivat aproximativ 30 milioane de hectare (Tabelele 7.3 şi 7.4)
Tabelul 7.3
Suprafaţa cultivată pe plan mondial cu plante modificate genetic

Cultura Suprafeţe cultivate (milioane hectare)

1998 1999
Soia 14,5 21,6
Porumb 8,3 11,1
Bumbac 2,5 5,7
Rapiţă 2,4 3,4
Cartof < 0,1 < 0,1
Dovleac 0,0 < 0,1
Papaya 0,0 < 0,1

Tabelul 7.4
Structura suprafeţelor agricole cultivate în lumecu organisme modificate genetic
cu diferite forme de rezistenţă:

Specia Suprafaţa (milioane hectare)

1998 1999
Toleranţă la erbicide 19,8 28,9
Rezistenţă la insecte 7,7 8,9
Toleranţă la erbicide şi 0,3 2,9
rezistenţă la insecte
Rezistenţă la virusuri < 0,1 < 0,1

Cele mai mari suprafeţe sunt cultivate în SUA şi Canada, peste 80% şi mult mai puţin în ţările din
Uniunea Europeană.
În Europa numai câteva plante transgenice au primit aprobarea pentru a fi cultivate, iar legislaţia cu
privire la OMG este foarte strictă, fiind motivată ca o măsură prevăzătoare în acest domeniu încă insuficient
studiată.
Apar tot mai multe întrebări legate de posibilele efecte nedorite, cum ar fi:

 înmulţirea exagerată a plantelor modificate genetic care ar putea invada ecosistemele agricole
şi chiar habitatul natural, în dauna agrosistemelor tradiţionale obţinute;
 transferul inoportun al transgenelor la alte plante cultivate sau la cele care aparţin florei
spontane;
 modificarea ciclurilor biochimice (ciclul azotului, ciclul carbonului ş.a.);
 influenţa negativă asupra lanţului trofic;

160
  modificări nedorite asupra fertilităţii solului.
Aceste aspecte sunt greu de prevăzut şi pot deveni evidente numai în timp.
În ţara noastră Comisia Naţională pentru Securitate Biologică (CNSB), constituită în baza Ordonanţei
Guvernului nr.49 din anul 2000, privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a OMG, a dat
acordul pentru importul şi introducerea în cultură a unei varietăţi de cartof modificată genetic rezistentă la
gândacul din Colorado şi a unor varietăţi de soia tolerante faţă de erbicidul pe bază de glifosat (Roundup
Ready).
CNSB şi-a dat acordul şi pentru realizarea de teste în câmp cu hibrizi de porumb rezistenţi la atacul
sfredelitorului Ostrinia nubilalis, la erbicidele pe bază de glifosat şi glufosinat de amoniu, precum şi pentru
hibrizii de sfeclă de zahăr toleranţi la glifosat.
CNSB atrage atenţia instituţiilor ştiinţifice să asigure o supraveghere şi o analiză profundă asupra tuturor

aspectelor privind OMG (Organisme modificate genetic) care ar putea să reprezinte riscuri la adresa sănătăţii

oamenilor şi a conservării diversităţii biologice.

7.22 Prezentarea erbicidelor dup substanţa activă

În acest capitol sunt prezentate câteva dintre erbicidele sintetizate pe plan mondial, care au o largă
utilizare în sistemele de combatere integrată a buruienilor.
Pentru uşurinţa înţelegerii şi o citire cursivă prezentăm mai jos o listă cu prescurtări pentru formele de
condiţionare a erbicidelor:
1. CE – concentrat emulsionabil;
2. CS – concentrat solubil în apă;
3. DF – granule autodispersabile;
4. EC – concentrat emulsionabil;
5. EW – emulsie, ulei în apă;
6. G – granule;
7. PU – pulbere umectabilă (muiabilă);
8. SC – suspensie concentrată;
9. SE – suspoemulsie;
10. SL – concentrat solubil;
11. SP - pulbere solubilă în apă;
12. UL – lichid omogen pentru aplicare cu volum ultraredus;
13. ULV suspensie pentru aplicare cu volum ultraredus;
14. WG – granule dispersabile în Apă;
15. WP – pulbere umectabilă (muiabilă);
16. WSC – concentrat solubil în apă;

Dintre erbicidele utiliyate în perioada actuală pentru combaterea buruienilor din culturile agricole din ţara
noastră mai importante sunt următoarele:

ACETOCHLOR – este substanţa activă a următoarelor produse comerciale: Guardian 840 EC,
Harness 940 EC, Relay 90 EC, Acenit 50 EC etc. Se fabrică sub formă de concentrat emulsionabil cu diferite
conţinuturi în substanţă activă. Este un erbicid sistemic. Se absoarbe prin radicelă, hipocotil şi coleoptil.
Mecanismul de combatere a buruienilor sensibile se bazează pe inhibarea sintezei proteinelor. Plantele de
cultură metabolizează acetochlorul în substanţe inactive. Persistenţa în sol este de 8-10 săptămâni, timp după
care nu mai creează dificultăţi în rotaţia culturilor. Este folosit pentru combaterea buruienilor din culturile de
porumb, soia, floarea soarelui, arahide, bumbac, rapiţă.

161
Combate următoarele specii de buruieni: monocotiledonate anuale: - Setaria sp., Echinochloa crus-galli,
Digitaria sanguinalis şi unele dicotiledonate anuale – Amaranthus sp., Portulaca oleracea, Stelarria media,
Datura stramonium, Veronica sp.. Se aplică fie înainte de semănat şi încorporat superficial la 3-5 cm.
(p.p.i), fie preemergent în doze cuprinse între 1,75-2,50 litri produs comercial pe hectar. Nu combate
buruieni perene.

ACIFLUORFEN – SODIUM – Se comercializează sub numele de Blazer 2S, Tackle AS. Se fabrică
sub diferite forme de condiţionare: suspensii, emulsii etc.. Nu este flamabil şi nici corosiv. Nu este compatibil
cu îngrăşămintele lichide. Este un erbicid de contact. Se absoarbe prin frunze, translocându-se foarte lent în
toată planta. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor sensibile este prin inhibarea lipidelor în
membranele celulare, provocând moartea celulelor şi deci, a plantelor. Inhibă procesul de fotosinteză şi de
respiraţie. Moartea buruienilor se realizează după 5-10 zile de la aplicare. După aplicare, dacă survine ploaia
după 6 ore efectul este asigurat. Nu lasă reziduuri în sol şi plantă.
Se foloseşte pentru combaterea buruienilor din culturile de soia, fasole, mazăre, arahide, tomate. Este
un erbicid selectiv sistemic. Combate următoarele specii de buruieni dicotiledonate anuale: Abutilon
theoprasti, Amaranthus sp., Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Xanthium sp. (numai în stadii tinere de
2-3 frunze), Solanum nigrum, Matricaria sp., Polygonum sp., Capsella bursa-pastoris, Galinsoga parviflora,
Papaver rhoeas, Hibiscus trionum, Chenopodium album, Datura stramonium. Nu combate Stellaria media şi
monocotiledonatele anuale şi perene şi toate dicotiledonatele perene. Se aplică postemergent, când buruienile
au 1-4 frunzuliţe, iar soia sau celelalte leguminoase au 2-3 perechi de frunze. Se aplică după amiaza când
plantele sunt fără rouă total. Doza de aplicare este între 1-1,5 l/ha în 300 l apă soluţie /ha.

ALACHLOR. Se comercializează sub denumirile de Mecloran 48 EC, Lasso 48 EC, Alanex 48 EC

etc. Se prezintă sub formă de concentrat emulsionabil (CE). Este nevolatil sau greu volatil. Este flamabil şi ca
atare, trebuie ferit de foc. Este compatibil cu îngrăşămintele lichide. Este un erbicid sistemic, absorbit prin
hipocotil, coleoptil şi radicele. Efectul de distrugere a buruienilor sensibile se bazează pe inhibarea sintezei
proteinelor în procesul de respiraţie. Se utilizează pentru combaterea buruienilor din culturile de : porumb,
floarea-soarelui, soia, fasole, şofrănel, cartof, bumbac, mazăre, tomate transplantate, pomi fructiferi, viţa de
vie, arahide etc. Epoca de aplicare este înainte de semănat (p.p.i.) şi încorporat superficial la 3-5 cm adâncime
cu combinatorul. Dozele de aplicare variază între 5-10 l/ha.
Combate următoarele specii de buruieni: monocotiledonate anuale : Setaria sp., Echinochloa crus-galli,
Digitaria sanguinalis şi unele dicotiledonate anuale – Amaranthus sp., Stellaria media, Datura
stramonium, Veronica sp., Solanum. Sunt rezistente: Sinapis, Raphanus, Chenopodium, Hibiscus, Thlaspi
şi toate buruienile perene.
Se foloseşte în amestecuri cu diferite substanţe: Meclozin (alachlor+atrazin), Alazin (alachlor+atrazin), etc.

AMIDOSULFURON – Se comercializează sub denumirea de Grodyl 75 WG. Se fabrică sub formă de

granule dispersabile în apă cu 75% s.a. Se utilizează pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi
perene din culturile de grâu, orz, triticale. Se aplică în perioada de vegetaţie – postemergent, în faza de sfârşit
de înfrăţire – până la formarea primului internod a cerealelor, iar buruienile sunt în faza de rozetă (4-5 cm
înălţime).
Combate foarte bine: Galium sp., Sinapis, Raphanus, Anthemis, Matricaria, Polygonum sp. Doza de
aplicare este de 20-40 g/ha. produs comercial. Se aplică cu toate echipamentele terestre împreună cu 250-300
l apă/ha.

ATRAZINE. Se fabrică sub denumirea comercială de Gesaprim 50 WP, 80 WP, 90 WP sauWG,

Atranex 80 WP, Pitezin 75 WP, Onezin 50 WP etc. Nu este flamabil, corosiv şi se poate amesteca cu
îngrăşămintele lichide sau alte pesticide. Este absorbit în plante prin sistemul radicular şi se aplică înainte de
semănat (p.p.i.) şi se încorporează superficial. Este un erbicid sistemic, este translocat acropetal prin xilem şi
se acumulează în meristemele apicale şi în frunze. Se aplică pentru combaterea buruienilor din cultura de
porumb şi sorg. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea reacţiei Hill din
procesul de fotoliză a apei, blocând procesul de fotosinteză şi în final, ducând la moartea plantei. Efectul este
evident manifestându-se prin ,,albirea buruienilor,, şi apoi moartea lor (nu mai formează clorofilă). Sunt
extrem de sensibile la atrazin următoarele plante de cultură: rapiţă, muştar, sfeclă, floarea soarelui, legume,
tutun, soia, fasole, bob, linte, lupin, ceapă, in, grâu, orz, ovăz etc.

162
 Porumbul şi sorgul metabolizează atrazinul în hydroxiatrazin şi în acizi aminici conjugaţi. În sol se
descompune relativ lent; se absoarbe în complexul coloidal al solului, acest proces fiind dependent de pH,
conţinutul în humus, conţinutul în argilă şi conţinutul de umiditate. Din cauza descompunerii lente, atrazinul
creează dificultăţi în rotaţia culturilor. Atrazinul are unul dintre cele mai largi spectre de combatere, atât a
buruienilor monocotiledonate cât şi a celor dicotiledonate anuale. Dintre speciile monocotile combate: Setaria
sp., Echinichloa crus-galli, Avena fatua, Apera spica-venti, iar dintre dicotilele anuale: Abutilon theophrasti,
Amarantus sp., Anthemis arvensis, Atriplex sp., Bidens pilosa, Capsella bursa-pastoris, Galeopsis tetrahit,
Galium sp., Galinsoga parviflora, Hibiscus trionum, Lamium amplexicaule, Matricaria sp., Polygonum sp.,
Portulaca oleracea, Raphanus raphanistrum, Sinapis arvensis, Sonchus arvensis, Stachys annua, Solanum
nigrum, Stellaria media, Veronica sp., Vicia sp., Xantium sp., etc. Sunt rezistente speciile: Erigeron canadensis
şi Digitaria sanguinalis. În unele ţări s-au selecţionat specii de buruieni rezistente la atrazin: Amaranthus
blitoides, Amaranthus hybridus, Chenopodium album, Solanum nigrum, Polygonum lapatifolium etc.
Sunt rezistente la atrazin toate speciile de buruieni mono şi dicotiledonate perene.
Dozele de utilizare în România sunt în funcţie de conţinutul în humus al solurilor şi sunt următoarele:
- pe solurile cu un conţinut de humus sub 1% este interzisă aplicarea atrazinului (soluri nisipoase)
- pe solurile cu un conţinut mai mare de 1% se utilizează până la 1 kg. s.a./ha; se aplică înainte de
semănat (p.p.i.) şi încorporat la 3-5 cm., sau preemergent şi postemergent. Când se aplică postemergent,
epoca de aplicare este în faza de ,,ac” a porumbului până la maximum 2 frunzuliţe. Pentru evitarea
fenomenului de remanenţă, atrazinul intră în amestecul multor erbicide complexe: Primextra Gold 720 EC,
(400 g&l metolaclor + 320 g/l atrazin), Alazin (alachlor+atrazin), Butizin (alachlor + butilate + atrazin) etc.

ASULAM. Se comercializează sub denumirea de Asulox 40 CS sau Asilan. Se fabrică sub formă de
soluţie concentrată care conţine 480 g/l s.a. este un erbicid sistemic, care se aplică postemergent şi care se
absoarbe foarte rapid prin frunze, de unde este apoi translocat în toată planta.
Mecanismul de acţiune pentru a provoca moartea buruienilor se bazează pe inhibarea proceselor de diviziune
celulară şi de creştere. Se aplică pentru combaterea buruienilor din culturile de in, lucernă veche, cartof,
mac, mentă, arbuşti fructiferi, măr, păr, cireş, hamei etc. Combate foarte bine speciile: Rumex sp., Avena
fatua, Digitaria sanguinalis, Echinochloa crus-galli, Holcus lanatus, Poa, Setaria, Bidens tripartita,
Sonchus oleraceus, Thlaspi arvense. Se aplică când buruienile sunt în plină creştere, în faze tinere (de 3-5
cm. înălţime), iar dacă este aplicat pentru combaterea speciei Rumex sp., aceasta se face înaintea apariţiei
tulpinii florale. Doza de aplicare este de 4-6 l/ha cu 250-300 l apă.

BENEFIN sau BENFLURALIN. Se comercializează sub denumirea de Balan 18 EC sau Benefex 18

EC. Este condiţionat sub formă de concentrat emulsionabil (CE). Nu este corosiv, este flamabil şi este
compatibil cu îngrăşămintele lichide, dar nu este compatibil cu alte pesticide. Este un erbicid sistemic şi se
absoarbe prin radicelă şi rădăcini. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea
proceselor de germinaţie şi de creştere. Are remanenţă în sol timp de 4-5 luni de la aplicare, după care este
metabolizat de microorganisme. Se aplică în culturile de in, pepeni, castraveţi, salată, vinete, tutun, arahide,
trifoliene anul I (lucernă, trifoi, ghizdei). Se aplică înainte de semănat şi se încorporează la 8-10 cm. adâncime
şi se încorporează cu grapa cu discuri.
Combate foarte bine speciile de buruieni monocotiledonate anuale: Setaria sp., Echinochloa crus-galli,
Lolium sp., Poa sp., Avena sp., Digitaria sanguinalis, Sorghum halepense din sămânţă şi câteva dicotiledonate
anuale – Amaranthus, Chenopodium, Portulaca. Sunt rezistente: Sinapis arvensis, Capsella bursa-pastoris,
Solanum nigrum etc.
Doza de aplicare este între 4-8 l/ha în funcţie de cultură (vezi Cap.8,,Combaterea buruienilor din
culturile agricole”).

BENTAZON. Se comercializează sub denumirea de Basagran 48 EC şi conţine 480 g. s.a./l. se fabrică

sub formă de soluţie apoasă. Nu este corosiv, flamabil şi este compatibil în aplicare cu îngrăşăminte lichide şi
alte pesticide.
Este un erbicid de contact, se absoarbe prin frunze şi nu se translocă acropetal sau bazipetal.
Mecanismul de distrugere se bazează pe inhibarea reacţiei Hill în procesul de fotosinteză. Plantele rezistente îl
metabolizează foarte repede. Se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent) la culturile de: soia, mazăre,
fasole, trifoliene (anul I sau veche), arahide, orz, ovăz, porumb, sorg, cartof, ceapă, mentă.

163
 Combate următoarele specii de buruieni: Abutilon, Amaranthus, Atriplex, Brassica, Artemisia,
Capsella, Chenopodium, Raphanus, Sinapis, Solanum nigrum, Stellaria, Xantium sp. (în stadiul de 2 frunze),
Cyperaceae etc. Sunt rezistente următoarele specii: Convolvulus arvensis, Cirsium arvense, Sonchus arvensis
şi toate speciile de buruieni monocotiledonate. Doza de aplicare variază între 1,5-4 l/ha. se aplică în faza de 2-
3 frunze ale buruienilor şi 2-3 perechi de frunze trifoliolate la plantele leguminoase. Se aplică în 250-300 l
apă/ha, nu mai mult pentru a evita fenomenul de scurgere la suprafaţa frunzelor (run off) al soluţiei de stropit.

BIFENOX. Se comercializează sub denumirea de Modown 4F. Este un erbicid sistemic, sub formă de
concentrat emulsionabil. Nu este corosiv, este flamabil. Se aplică preemergent sau postemergent. Mecanismul
de acţiune se bazează pe inhibarea fotosintezei. Este selectiv pentru floarea-soearelui, soia, sorg etc. Se poate
aplica imediat după semănat când buruienile au 2-4 frunze (4-5 cm. înălţime), iar plantele de floarea-soarelui
au 2-4 frunze. Doza de aplicare este de 1,5-2 l/ha. se aplică cu 250- 300 l apă. Combate speciile Veronica,
Chenopodium, Datura, Matricaria sp., Sinapis, Portulaca, Abutilon, Ranunculus, Polygonum sp.. Are efect
secundar şi asupra buruienilor monocotiledonate: Setaria, Echinochloa crus-galli.

BROMOXYNIL. Se comercializează sub denumirea de Buctril D, Brominal, Briotril etc. este un

erbicid fabricat sub formă lichidă de concentrat emulsionabil (CE), fie singur, fie în amestec cu MCPA sau 2,4
D. Nu este coroziv, nu este flamabil şi este compatibil cu alte erbicide. Este un erbicid de contact, care se
aplică postemergent. Mecanismul de distrugere a buruienilor se bazează pe inhibarea respiraţiei şi fotosintezei
la speciile sensibile. Este utilizat pentru combaterea buruienilor dicotiledonate din culturile de: grâu, orz,
ovăz, secară, porumb, in. Combate foarte bine speciile de buruieni: Matricaria inodora, Polygonum,
Crysantemum, Lapsana, Raphanus, Sinapis, Solanum nigrum. Sunt sensibile speciile Atriplex patula, Capsella
bursa-pastoris, Chenopodium album, Fumaria officinalis, Galeopsis tetrahit, Galium aparine, Lamium
purpureum, Sonchus oleraceus, Thlaspi arvensis, Veronica sp.
Sunt rezistente: Anagalis, Anthemis, Convolvulus arvensis, Cirsium arvensis, Vicia hirsuta, Stellaria
media.
Epoca optimă de aplicare la cerealele păioase este când acestea sunt în faza sfârşitul perioadei de
înfrăţire – formarea primului internod, la in în faza de ,,brădişor” (8-10 cm. înălţime), iar la porumb în faza de
3-4 frunze. Faza de aplicare pentru buruieni este faza de rozetă, 2-4 frunze. Doza de aplicare este de 0,8-1
l/ha în 200-300 l apă.

BUTYLATE. Se comercializează sub denumirea de Sutan 80 EC sau Diizocab 80 EC. Este un erbicid
sistemic care se absoarbe prin radicelele de pe rădăcini. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se
bazează pe inhibarea germinaţiei seminţelor. Are o remanenţă în sol de 4-6 săptămâni şi nu creează probleme
în rotaţia culturilor.
Se aplică la următoarele culturi: porumb, floarea soarelui, in, lucernă, sfeclă, ricin, năut. Combate
următoarele specii de buruieni monocotile anuale; Setaria, sp., Echinochloa crus-galli, Digitaria sanguinalis,
Sorghum halepense din seminţe şi unele dicotiledonate anuale: Amaranthus, Anagalis, Portulaca, Galeopsis
etc.
Sunt rezistente speciile: Sinapis, Brassica, Chenopodium, Atriplex, Polygonum, Abutilon, Hibiscus,
Xantium, precum şi toate speciile de buruieni perene mono şi dicotiledonate.
Se aplică înainte de semănat (p.p.i.) şi se încorporează la 8-10 cm. adâncime prin două treceri cu
grapa cu discuri. Doza de aplicare diferă în funcţie de conţinutul în humus al solului între 6-10 l/ha în 250-300
l apă. Este un erbicid puţin toxic.

CHLORIDAZON sau PYRAZON. Se comercializează sub denumirea de Pyramin TURBO şi se

fabrică sub formă de pudră muiabilă (WP) sau pastă fluidă (FW) cu un conţinut de 430 g/l s.a. Nu este
flamabil, corosiv sau volatil. Este un erbicid sistemic şi se aplică fie preemergent, fie postemergent.
Mecanismul de acţiune se manifestă prin inhibarea procesului de fotosinteză. Nu se recomandă a fi utilizat pe
solurile nisipoase. Se aplică pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră,
sfeclă roşie. Combate foarte bine specii de buruieni dicotiledonate: Sinapis, Raphanus, Stellaria, Polygonum,
Spergula, Amaranthus, Galinsoga, Chenopodium, Atriplex, Galeopsis, Matricaria, Anthemis, Viola, Veronica
etc.
Se aplică în doze de 2-6 kg,l/ha produs comercial, în funcţie de epoca de aplicare, în 250-300 l apă.

164
 CHLORSULFURON. Se comercializează sub denumirea de Glean 75 DF, Rival, Sansulfuron,
Dacsulfuron etc.. Se fabrică sub formă de pudră muiabilă (WP,DF) sau granule dispersabile în apă (WG). Nu
este corosiv, volatil sau flamabil. Este un erbicid sistemic. Se aplică în perioada de vegetaţie – postemergent
pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene din culturile de: grâu, orz, in, păşuni, fâneţe,
gazon, seminceri de graminee. Combate următoarele specii de buruieni: Anagalis arvensis, Brassica, Capsella
bursa-pastoris, Chenopodium, Caleopsis, Lamium sp., Matricaria sp., Mercurialis myosotis, Papaver rhoes,
Polygonum convolvulus, Sinapis arvensis, Sonchus sp., Spergula, Stellaria media, Thlaspi, Vicia, Cirsium
arvense, Atriplex patula, Galium aparine, Viola. Se aplică în faza de rozetă a buruienilor, iar pentru cereale
când acestea sunt în faza sfârşitului perioadei de înfrăţire – formarea primului sau celui de-al doilea internod
(numai în cazuri excepţionale).
Doza de aplicare este de 15-20 g/ha produs comercial. Are restricţii de rotaţie: după culturile tratate
cu acest produs nu se recomandă a se cultiva rapiţă de toamnă, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui sau porumb
(sau se cultivă cu mare atenţie).
CLOPYRALID. Se comercializează sub denumirea de Lontrel 300 EC. Se fabrică sub forma de
concentrat emulsionabil (CE). Nu este corosiv, flamabil sau volatil. Este un erbicid sistemic. Se aplică
postemergent în perioada de vegetaţie. Mecanismul de acţiune se bazează pe inducerea creşterii anormale a
celulelor în vârfurile de creştere (accelerează diviziunea celulară).
Se foloseşte în combaterea buruienilor din culturile: grâu, orz, rapiţă, muştar, sfeclă de zahăr, ceapă, căpşun,
varză, conopidă, păşuni şi fâneţe. Combate foarte bine speciile de buruieni: Cirsium arvense şi Sonchus
arvensis (mai ales în culturile de sfeclă, muştar şi rapiţă). Combate şi alte buruieni: Amaranthus, Bifora,
Centaurea cyanus, Matricaria sp., Polygonum, Senecio sp., Vicia sp.
Sunt rezistente: Galium , Sinapis, Raphanus etc. de aceea pentru a-i mări spectrul de combatere se aplică cu
alte erbicide în amestec. Doza de aplicare pentru Lontrel 300 EC este de 0,3-0,5 l/ha. epoca de aplicare
este când plantele de cultură au 3-4 frunze, iar buruienile sunt răsărite şi sunt în faza de rozetă (3- 4
frunzuliţă). Nu ridică probleme în rotaţia culturilor.

CYCLOATE. Se comercializează sub denumirea de RO –Neet sau Olticarb 75. CE. Se fabrică sub
formă de concentrat emulsionabil (CE). Este un erbicid sistemic, volatil. Se aplică înainte de semănat şi se
încorporează în sol la 8-10 cm. adâncime printr-o trecere cu grapa cu discuri şi apoi cu cultivatorul. Combate
buruienile monocotiledonate anuale: Setaria, Echinochloa crus-galli, Digitaria şi unele buruieni dicotiledonate
anuale: Amaranthus, Solanum, Portulaca, Lamium. Nu combate Chenopodium, Abutilon, Hibiscus etc.
Se aplică în culturile de sfeclă şi spanac. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea germinaţiei
seminţelor şi a meristemelor de creştere.
Doza de aplicare este de 4-6 l/ha, produs comercial în 250-300 l apă.

CYCLOXIDIM. Se comercializează sub denumirea de Focus Ultra 100 EC etc. Se fabrică sub formă
de concentrat emulsionabil. Nu este volatil, corosiv sau flamabil. Mecanismul de acţiune în combaterea
buruienilor este inhibarea biosintezei lipidelor în procesul de creştere. Este un erbicid sistemic şi se aplică în
perioada de vegetaţie- postemergent.. Se utilizează la culturile de soia, fasole, bob, arahide, trifoliene, cartof,
sfeclă, in, floarea-soarelui, tutun, ceapă, mazăre, salată, pomi fructiferi, viţă de vie etc.
Combate buruienile monocotiledonate anuale şi perene: Avena, Apera, Alopecurus, Agrostis,
Agropyron repens, Bromus, Setaria, Echinochloa crus-galli, Sorghum halepense din seminţe şi rizomi etc.
Epoca de aplicare este când buruienile sunt răsărite şi se găsesc în faza de înfrăţire, iar plantele de
cultură se găsesc în faza de 3-4- frunze. Pentru costrei (Sorghum halepense) se aplică când plantele au 10 –
15 cm. înălţime, înainte de înspicare. După aplicare, orice intervenţie manuală sau mecanică de prăşit este
oprită pentru a da posibilitatea erbicidului să se transloce în vârfurile de creştere ale rizomilor.
2,4 –D. Se comercializează sub denumirea de SDMA, DMA-6, Dicopur D etc. Se fabrică sub formă
de concentrat emulsionabil. Este o sare a acidului 2,4-D sau un ester al acestuia. Nu este volatil, flamabil sau
corosiv. A fost primul erbicid sintetizat (în anul 1941 de F.D. Jones) şi este eficace în combaterea buruienilor
din culturile agricole. Este un erbicid sistemic. Se absoarbe prin frunze şi se aplică când buruienile sunt în faza
de rozetă (buruienile sunt întinse pe pământ şi au aspect de rozetă), adică au 3-4 frunze. Se absoarbe prin
frunze, dar se poate absorbi şi prin rădăcini, deoarece are o persistenţă în sol de 15-30 de zile. Nu se aplică
înainte de răsăritul culturilor sensibile (sfeclă, soia, floarea soarelui).
Se foloseşte în combaterea buruienilor din următoarele culturi: grâu, orz, ovăz, secară, porumb, sorg,
iarbă de Sudan, păşuni, fâneţe, gazon. Se aplică postemergent, în faza: înfrăţirea cerealelor păioase – formarea

165
primului internod. Nu se aplică când temperatura în aer este mai mică de 14 0C, deoarece cristalizează şi nu se
absoarbe. La porumb se aplică în faza de 2-4 frunze. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se
bazează pe o creştere anormală a celulelor afectând respiraţia, depunerea substanţelor nutritive, diviziunea
celulară etc. Se produce un dezechilibru între sinteză şi consumul substanţelor nutritive în favoarea
consumului şi provoacă astfel epuizarea buruienilor, care mor.
Combate foarte bine speciile: Sinapis arvensis, Capsella, Centaurea, Raphanus, Thlaspi, Sonchus,
Amaranthus, Chenopodium, Cirsium arvense. Sunt rezistente: Galium sp., Anthemis, Matricaria sp,
Bifora, Papaver rhoeas, Stelaria media, Veronica, Chicorium inthybus, Polygonum etc. Doza de aplicare
este variabilă, între 0,8-1,5 l/ha produs comercial. Se aplică în 250-300 l apă.
Se poate amesteca cu alte substanţe şi se obţin alte produse: Icedin Super (dicamba + 2,4 D), Oltisan M
(dicamba+2,4-D ester), Lancet, Dicopur M etc.

DESMEDIFAM. Se comercializează sub denumirea de Betanal AM, Betanal Progres sau Betanal
Tandem. Se fabrică sub formă de concentrat emulsionabil (CE) în combinaţie obligatorie cu phenmedipham.
Nu este volatil, corosiv sau flamabil. Este un erbicid sistemic şi se absoarbe prin frunze. Se aplică în perioada
de vegetaţie, postemergent. Mecanismul de combatere a buruienilor se bazează pe inhibarea reacţiei Hill, în
procesul de fotosinteză. Se aplică la plantele de sfeclă de zahăr şi căpşun. Se aplică când buruienile au între 2-
3 frunzuliţe, iar sfecla are 2-3 frunze. Combate speciile de buruieni: Amaranthus, Sinapis, Raphanus,
Chenopodium, Stellaria, Polygonum, Portulaca oleracea, Tlaspi; Galeopsis, Galinsoga, Papaver, Senecio,
Sonchus etc.
Dozele de aplicare sunt variabile în funcţie de tipul de erbicid între 2-4 l/ha produs comercial. Se
aplică în 250-300 l apă.

DICAMBA. Se comercializează sub denumirea de Banvel când are ca substanţă activă numai
dicamba, sau în amestec cu alte substanţe: Oltisan (2,4 D +dicamba) Icedin Super (2,4 D + dicamba) ec. Se
fabrică sub formă de concentrat emulsionabil (CE).
Nu este flamabil, este corosiv şi nu este volatil. Se aplică postemergent şi se absoarbe prin frunze.
Mecanismul de acţiune se bazează pe dereglarea creşterii prin accelerarea diviziunii celulare. Erbicidul
dicamba, singur sau în asociaţie cu alte substanţe active se utilizează la culturile: grâu, orz, orzoaică, ovăz,
triticale, porumb, sorg, ierburi perene. Are un spectru larg de combatere a buruienilor: Abutilon, Amaranthus,
Agrostemma, Galium, Anagalis, Anthemis, Atriplex, Capsella, Centaurea, Matricaria, Bifora, Polygonum,
Cirsium, Chenopodium, Fumaria, Galinsoga, Stellaria, Sonchus, Lepidium, Veronica, Convolvulus, Calistegia
sepium, Rumex, Papaver rhoeas etc.
Doza de aplicare este în funcţie de modul de formulare şi de partenerul de amestec. Doza variază între
0,8-1 l/ha. Se aplică la cereale în faza de înfrăţire- formarea primului internod. La fel ca la erbicidele pe bază
de 2,4-D şi dicamba se aplică strict în faza de înfrăţire - formarea primului internod. Aplicate mai devreme
aceste substanţe active (2,4 –D şi dicamba) intervin în procesul de diviziune celulară, de formare a
primordiilor spicului şi spiculeţelor şi determină ,,ştirbirea spicului” (spice cu spiculeţe lipsă). Aplicată după
formarea primului internod , în afara epocii optime, aceste erbicide (la cultura de grâu, în special) intervin în
procesul de organogeneză florală, de formare a ovulelor şi polenului, producând sterilitatea polenului. Spicele
sunt erecte, răsfirate, spălăcite, dar pot să fie seci, fără boabe. Acest proces se accentuează pe măsură ce se
întârzie operaţia de erbicidat peste faza de formare a primului internod. Producţia poate scădea cu 800-3000
kg/ha, sau chiar până la compromiterea totală. Spicele au aspect de ,,coadă de şobolan” (A. Penescu, 1991,
Teză de doctorat).

DICLOFOP – METHIL. Se comercializează sub denumirea de Illoxan. Este fabricat sub formă de
concentrat emulsionabil (CE). Nu este flamabil, corosiv sau volatil. Este un erbicid cu mecanism dublu de
acţiune: de contact şi sistemic. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea procesului de elaborare a
clorofilei, prin distrugerea cloroplastelor, întreruperea circulaţiei substanţelor asimilate şi oprirea creşterii
rădăcinilor. Efectul este şocant dacă aplicarea erbicidului se face în stadiul de 2-3 frunze al buruienilor.

166
Se aplică la culturile: grâu, orz, secară, festucă, fasole, mazăre, cânepă, in, cartof, linte, lucernă, trifoi, soia,
floarea-soarelui, sfeclă, tutun, rapiţă, ceapă, morcov, ţelină, castraveţi, tomate. Combate speciile de
buruieni monocotiledonate anuale. Avena fatua, Agrostis sp., Echinochloa crus-galli, Lolium sp., Poa
trivialis, Phnalaris, Setaria etc. Nu combate: Apera spica venti, Festuca, Poa şi buruienile
monocotiledonate perene. Nu combate buruienile dicotiledonate anuale şi perene.
Doza este de 2 –3 l/ha produs comercial.

DIQUAT. Se comercializează sub denumirea de Reglone. Se fabrică sub formă de concentrat

emulsionabil (CE). Nu este volatil şi flamabil. Este corosiv pentru aluminiu. Este un erbicid de contact,
neselectiv, fiind utilizat la culturile agricole ca desicant. Este rapid absorbit prin frunze. Se foloseşte ca
desicant pentru culturile de cartof, floarea-soarelui, lucernă de sămânţă, sparcetă, trifoi de sămânţă, sfeclă de
zahăr de sămânţă, in de ulei, culturi legumicole semincere etc. Tratamentele se fac în faza de maturitate
fiziologică a seminţelor. Se foloseşte în doză de 3-4 l/ha produs comercial. Este foarte toxic şi ca atare
trebuiesc luate măsuri speciale de protecţia muncii.

DIMETHENAMIDE. Se comercializează sub denumirea de Frontier 900 EC. Este erbicid sistemic,
semivolatil, necorosiv. Nu este flamabil. Se fabrică sub formă de concentrat emulsionabil. Combate buruienile
mono şi dicotiledonate anuale: Setaria, Echinochloa, Digitaria, Amaranthus, Chenopodium, Matricaria etc.
Modul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea procesului de germinaţie şi de creştere.
Se aplică înainte de semănat (p.p.i.) şi apoi se încorporează superficial la 3-5 cm cu combinatorul, sau
prin aplicare preemergentă, după semănat sau înainte de semănat. Se utilizează la culturile: porumb, soia,
fasole, floarea-soarelui, cartof, sfeclă de zahăr etc. Dozele de aplicare variază între 1,2 – 2 l/ha produs
comercial.
Nu are remanenţă pentru culturile postmergătoare.

EPTC. Se comercializează sub denumirea de Eradicane, Alirox. Se fabrică sub formă de concentrat
emulsionabil (CE). Este foarte volatil. Se aplică înainte de semănat (p.p.i.) şi se încorporează în sol la
adâncimea de 8-10 cm., prin două treceri cu grapa cu discuri. Este un erbicid sistemic şi se absoarbe prin
rădăcini (radicele). Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea geminaţiei şi creşterii în zona meristemelor.
Se foloseşte simplu sau asociat cu un antidot (A-25788) pentru a-i mări selectivitatea pentru plantele de
cultură.
Combate următoarele specii de buruieni monocotiledonate anuale: Apera spica venti, Avena fatua,
Setaria sp., Echinochloa crus- galli, Digitaria sp., Lolium sp., Sorghum halepense din seminţe şi unele
dicotiledonate anuale: Portulaca oleracea, Stelaria etc. Sunt foarte rezistente: Chenopodium, Atriplex,
Abutilon theophrasti, Datura stramonium, Hibiscus trionum, Convolvulus, Sonchus şi toate buruienile
monocotiledonate perene.
Se foloseşte în combaterea buruienilor din culturile: porumb, fasole, lucernă, trifoi, ricin, bumbac, in,
sparcetă, mazăre, cartof, şofrănel, floarea-soarelui, sfeclă, tomate etc. Doza de aplicare variază în funcţie de
conţinutul de humus al solului între 4-10 l/ha produs comercial. Are un efect foarte bun în combaterea
buruienilor mai ales în zonele secetoase.

FENOXAPROP – ETIL. Se comercializează sub denumirea de Furore Super. Se fabrică sub formă de
concentrat emulsionabil. Este erbicid sistemic, nevolatil, nu este flamabil, nu este corosiv. Se aplică în
perioada de vegetaţie – postemergent. Este un erbicid tipic pentru combaterea buruienilor monocotiledonate
anuale şi perene. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea procesului de sinteză a lipidelor. După
aplicare, la 10-12 zile plantele de costrei sau alte monocotiledonate se clorozează, se antocianizează (capătă
culoare roşietică-violet) şi apoi se usucă. Translocarea erbicidului este lentă şi ca atare este nevoie de o
perioadă de 25-30 de zile de la aplicare până la distrugerea totală a buruienilor. Combate specii de buruieni:
Sorghum halepense din rizomi, Avena fatua, Digitaria, Echinochloa, Setaria, Phalaris, samulastra de grâu şi
orz etc.
Se utilizează la culturile: soia, fasole, floarea-soarelui, tutun, mazăre, cartof, lucernă, trifoi, bumbac
etc.
Doza de aplicare este de 1-1,5 l/ha. pentru buruienile monocotiledonate anuale şi 2-3 l/ha pentru
monocotiledonate perene. Epoca de aplicare pentru monocotile anuale este faza de înfrăţire, iar pentru
monocotile perene, la înălţimea de 10-15 cm a buruienilor (când costreiul este răsărit în totalitate din rizomi).

167
 În amestec cu fenclorazol-etil, acest produs se comercializează sub denumirea de Puma Super 100
EC, folosit pentru combaterea speciei Apera spica venti din cultura de grâu. Nu este tolerat de orz. Nu
combate specia Avena fatua. Doza este de 1-1,5 l/ha. Se aplică când buruienile au 4-6 frunze- în faza de
înfrăţire a acestora.

FLUAZIFOP –P BUTIL. Se comercializează sub numele de Fusilade Super 125 CE sau Fusilade
Forte. Este un lichid vâscos, gălbui, puţin volatil, sistemic. Se absoarbe prin frunze. Se aplică în perioada de
vegetaţie – postemergent. Acţionează prin blocarea respiraţiei (interferează în formarea de ATP –
adenozintrifosfatul). Primele simptome apar la 48 de ore de la aplicare, prin blocarea creşterii. După 15-20
zile plantele se îngălbenesc, apoi devin violet –roşietice, se usucă şi mor. Se aplică la culturile: soia, fasole,
mazăre, năut, lucernă, sfeclă, cartof, floarea-soarelui, in, bumbac, pepeni verzi, pepeni galbeni, tomate, ardei,
morcov, ceapă, viţă de vie, pomi, silvicultură etc. Combate toate speciile de buruieni monocotiledonate anuale
şi perene: Agropyron repens, Agrostis, Alopecurus, Apera spica venti, Avena fatua, Cynodon dactylon,
Sorghum halepense din rizomi, Digitaria, Setaria, Echinochloa, Lolium, samulastra de grâu şi orz etc. Sunt
rezistente toate speciile de buruieni dicotiledonate. Epoca de aplicare este în funcţie de buruienile ce trebuiesc
combătute: pentru monocotile anuale în faza de înfrăţire pentru buruienile perene şi costreiul din rizomi, la
10-15 cm. înălţime, când este răsărit în totalitate. După aplicare timp de 20-25 de zile nu se face nici o praşilă
mecanică sau manuală pentru a da posibilitatea erbicidului de a se transloca în vârfurile de creştere (apexurile)
ale rizomilor. După tratamentul cu Fusilade, rizomii de costrei nu mai regenerează alte plante.

FLUROXIPYR. Se comercializează sub numele de Starane 250 EC., Tomigan etc. Se fabrică sub
formă de concentrat emulsionabil. Este un erbicid sistemic. Nu este corosiv, flamabil sau volatil. Mecanismul
de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea auxinelor. Este folosit pentru combaterea
buruienilor dicotiledonate anuale şi perene din culturile de cereale păioase: grâu, orz, ovăz, triticale. Are un
spectru relativ restrâns de activitate. Combate foarte bine: Convolvulus arvensis, Calystegia sepium, Rubus
sp., Rumex; Galium sp., Stellaria, Thlaspi arvense, Vicia, Polygonum convolvulus etc. Rezistente sunt
speciile: Anthemis, Chenopodium, Atriplex, Cirsium arvense, Sonchus, Papaver, Raphanus, Sinapis arvensis,
Anagalis, Matricaria etc. Epoca de aplicare este – după apariţia buruienilor, în faza de înfrăţire - formare a
primului internod la cereale, iar buruienile să fie în faza de rozetă. Doza de aplicare este 0,5-0,8 l/ha aplicat
singur. Este un erbicid tipic pentru combaterea speciei Galium sp. Ca epocă de aplicare, este selectiv până în
faza de burduf a cerealelor.

GLUFOSINATE. Se comercializează sub numele de Basta, în diferite concentraţii. Se fabrică sub

formă de soluţie concentrată. Nu este volatil, corosiv sau flamabil. Este un erbicid neselectiv de contact. Se
aplică în perioada de vegetaţie – postemergent. Este eficace împotriva tuturor buruienilor mono şi
dicotiledonate anuale şi perene, pe care le usucă. Nu distruge organele de înmulţire vegetativă (rizomi,
stoloni, drajoni, tuberculi, bulbi etc.). Doza de utilizare este de 2-6 l/ha produs comercial. Se utilizează în
combaterea buruienilor din livezi, viţă de vie, etc. Se utilizează şi sub denumirea de Liberty în combaterea
buruienilor din cultura de porumb GMO (organism modificat genetic pentru a putea rezista la acest erbicid).

GLIPHOSATE. Se comercializează sub numele de Roundup, Touchdown, Gliphogan, Roundup

Ready, Efasat, Glialka, Ground-up, Glifosat etc. Se fabrică sub formă de soluţie concentrată. Produsul intră în
reacţie cu rezervoarele galvanizate sau din oţel moale necăptuşit producând un gaz foarte flamabil, care poate
să se aprindă şi să explodeze. Este flamabil şi se va păstra numai în ambalaje originale. Este sistemic şi
neselectiv. Este erbicidul total cu cel mai larg spectru de combatere: Agropyron repens, Cynodon dactylon,
Sorghum halepense, Convolvulus arvensis, Sonchus arvensis, Rumex, Equisetum, Phragmites communis,
Tipha etc.
Se poate folosi în plantaţiile de pomi, vii, pe canale de irigaţie, pe şosele, căi ferate. Se poate utiliza
pentru distrugerea buruienilor problemă după recoltarea cerealelor păioase (Cirsium; Convolvulus, Sorghum
halepense), pe mirişti etc.
În ultimul timp, sub denumirea de Roundup Ready se foloseşte pentru combaterea buruienilor din
culturile modificate genetic (GMO) cum ar fi: soia, porumbul, sfecla de zahăr etc., pentru combaterea
buruienilor.

168
 Dozele de aplicare sunt în funcţie de concentraţia produsului şi de scopul urmărit. Ele variază între 2-4
l/ha produs comercial. Acest erbicid este folosit pentru promovarea şi realizarea sistemului de lucrări ,,non
tillage” (fără lucrări).
Pentru realizarea acestui sistem trebuiesc maşini care să semene direct în mirişte, iar în vegetaţie sau
înainte de semănat se aplică Roundup.

HALOXYFOP ETOXY ETIL. Se comercializează sub denumirea de Gallant Super. Se fabrică sub
formă de concentrat emulsionabil. Este nevolatil, flamabil. Trebuie păstrat în ambalajele originale. Este un
erbicid sistemic. Mecanismul de acţiune se bazează pe blocarea respiraţiei. După aplicare, plantele se
îngălbenesc, se înroşesc (violet-purpuriu), se usucă şi mor. De la aplicare până la distrugerea buruienilor trece
o perioadă de 25-30 zile. Înroşirea plantelor are loc datorită formării de antociani (blocarea respiraţiei).
Combate buruienile graminee anuale şi perene: Sorghum halepense, Cynodon dactylon, Agropyron,
Setaria, Echinochloa, Digitaria, Lolium, Avena, Apera, samulastra de grâu şi orz. Se aplică pentru combaterea
monocotiledonatele anuale când acestea se găsesc în faza de înfrăţire (peste această fază sunt mult mai
rezistente). Pentru costreiul din rizomi se aplică când acesta este răsărit în totalitate şi are o înălţime de 15-20
cm. înainte de înspicare.
Se utilizează în culturile: soia, fasole, mazăre, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartof, rapiţă, muştar,
pomi fructiferi, viţă de vie, legume, tutun etc. Doza de aplicare este de 0,5-0,8 l/ha. pentru monocotile anuale
şi de 1-1,5 l/ha, pentru monocotiledonate perene. Faza culturilor trebuie să fie la leguminoase când acestea au
între 3-4 frunze trifoliate. După aplicare nu se prăşeşte terenul o perioadă de 25-30 de zile pentru a da
posibilitatea erbicidului să se transloce în rizomii buruienilor perene.

IMAZETHAPYR Se comercializează sub denumirea de Pivot, Pursuit, Rompiv. Se fabrică sub formă
de soluţie concentrată (SC). Este sistemic, nevolatil. Se aplică postemergent. Se absoarbe prin frunze. Modul
de acţiune se bazează pe inhibarea sintezei aminoacizilor, a proteinelor şi deci, sinteza acidului
dezoxiribonucleic (ADN). Se utilizează în combaterea multor specii de buruieni dicotiledonate anuale şi
perene din culturile: soia, fasole, lucernă etc. Combate un spectru larg de buruieni, inclusiv Xanthium sp.,
Abutilon Solanum nigrum. Nu combate Chenopodium în stadii avansate şi monocotiledonatele anuale sau
perene.
Doza de aplicare este între 0,5-1 l/ha împreun cu 250-300 l apă.

ISOXAFLUTOLE Se comercializeză sub numele de Merlin. Este un erbicid sistemic. Nu este corosiv,
volatil sau flamabil. Se fabrică sub formă de granule dispersabile în apă. Se utilizează în combaterea
buruienilor din cultura de porumb. Se aplică înainte de semănat şi încorporat superficial sau preemergent după
semănat. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea biosintezei plastochinonelor şi a carotenoizilor. Este
preluat prin rădăcini şi frunze. Combate speciile de buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate. Nu
combate buruienile perene. Doza de aplicare este de 0,130- 0,150 kg/ha. când se aplică singur. Se poate
asocia cu Atrazinul sub numele de Merlin mix. Dozele de aplicare sunt în funcţie de conţinutul de humus al
solurilor.

LENACIL. Se comercializează sub denumirea de Venzar. Se fabrică sub formă de pudră muiabilă
(WP) cu 80% ş.a. Nu este corosiv, flamabil sau volatil. Este sistematic şi se absoarbe prin rădăcini.
Mecanismul de acţiune este prin blocarea fotosintezei. Se aplică înainte de semănat şi se încorporează în sol.
Se foloseşte pentru combaterea buruienilor din culturile: sfeclă şi căpşun. Combate buruienile: Anagalis,
Anthemis, Atriplex, Chenopodium, Capsella, Matricaria, Sinapis, Raphanus, Stellaria etc. Dozele de utilizare
variază între 1 – 2 kg/ha, în funcţie de conţinutul de humus al solului.

LINURON. Se comercializează sub numele de Afalon, Linurex etc. Se fabrică sub formă de
concentrat emulsionabil sau suspensie. Este un erbicid sistemic, absorbit repede prin rădăcini. Nu este corosiv,
volatil sau flamabil. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor este blocarea reacţiei Hill în reacţia de
fotoliză a apei din procesul de fotosinteză. Se utilizează la culturile: cartof, floarea-soarelui, porumb, sorg,
soia, ţelină, morcov, păstârnac etc.
Combate multe buruieni anuale şi mono şi dicotiledonate: Anthemis, Atriplex, Brassica, Matricaria,
Stellaria, Capsella, Sonchus, Amaranthus, Chenopodium, Thlaspi, Convolvulus. Buruienile monocotile sunt
mai rezistente.

169
 Doza de aplicare variază între 2 – 7 kg, în funcţie de tipul de sol şi cultura pentru care se aplică.

M.C.P.A. (methyl-chlorophenoxyacetic acid). Se comercializează sub numele de Dicotex. Se fabrică

sub formă de soluţie concentrată (SC). Este un erbicid sistemic. Se aplică postemergent în culturile: grâu, orz,
secară, porumb, sorg, in, mazăre, păşuni şi fâneţe. La cereale se aplică în faza de înfrăţire până la formarea
primului internod şi în faza de rozetă a buruienilor. Mecanismul de acţiune este inhibarea creşterii prin
dereglarea procesului de diviziune celulară.
Combate speciile de buruieni, ca şi 2,4 – D. Sunt rezistente la MCPA buruienile Anthemis, Matricaria,
Polygonum, Papavel sp., Galium sp. Doza optimă de aplicare este de 1,5 – 2,5 l/h, în funcţie de cultură.

METAMITRON. Se comercializează sub numele de Goltix. Se fabrică sub formă de pudră umectabilă
(WP). Este un erbicid sistemic. Se aplică pentru combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.
Mecanismul de acţiune este inhibarea reacţiei Hill şi a fotosintezei. Se aplică înainte de semănat şi încorporat
superficial (p.p.i.), preemergent şi postemergent. Combate în special speciile de buruieni dicotiledonate
anuale. Nu combate buruienile perene. Doza de utilizare este de 4-5 kg/ha aplicate în două tratamente
secvenţiale (2,5 + 2,5 kg/ha).
Nu are remanenţă pentru realizarea rotaţiei.

METAZACHLOR. Se comercializează sub numele de Butisan. Este fabricat sub formă de pastă
fluidă (FW). Este sistemic. Se absoarbe prin rădăcini. Acţionează asupra germinaţiei pe care o inhibă. Se
aplică în preemergenţă şi devreme în postemergenţă. Combate buruieni anuale: Avena, Apera, Alopecurus,
Setaria, Echinochloa şi buruieni dicotiledonate anuale: Amaranthus, Anthemis, Matricaria, Sinapis, Solanum,
Stellaria, Urtica.
Se utilizează în culturile de rapiţă, varză, porumb, broccoli, ceapă, alune, cartofi. Se aplică în doze
de 1 – 1,5 l a.i./ha.

S – METOLACHLOR. Se comercializează sub denumirea de Dual Gold 960 EC. Se fabrică sub
formă de concentrat emulsionabil. În comerţ se găseşte şi în amestec cu atrazinul (Primextra Gold 720 SC).
Nu este corosiv, flamabil sau volatil. Puritatea izometrului S – MOC (metolaclor) este de peste 86%. Este
sistemic. Se absoarbe prin hipocotil şi coleoptil. Inhibă alungirea rădăcinilor şi sinteza proteinelor în procesul
de respiraţie. Se aplică p.p.i. – înainte de semănat şi încorporat superficial la 3-5 cm adâncime sau
preemergent, mai ales în zonele unde este umiditate suficientă în sol.
Se aplică pentru culturile: porumb, floarea-soarelui, soia, sfeclă de zahăr, legume, in etc., la peste 20
de culturi agricole. Combate buruienile monocotiledonate anuale: Setaria, Digitaria, Echinochloa, Lolium,
Sorghum halepense din sămânţă, precum şi unele dicotiledonate anuale: Amaranthus, Chenopodium,
Portulaca. Stellaria, Capsella, Solanum nigrum etc. Sunt rezistente: Sinapis arvensis, Raphanus, Hibiscus,
Abutilon, Xanthium, Datura şi toate buruienile perene mono şi dicotiledonate.
Se aplică în doze de 1,0 – 1,5 l/ha produs comercial.

METOSULAM. Se comercializează sub numele de Sansac. Este sistemic, nevolatil. Se aplică

postemergent pentru combaterea buruienilor dicotiledonate din culturile de grâu şi porumb. Combate speciile
de buruieni: Galium, Stellaria, Matricaria, Sinapis, Capsella, Centaurea, Papaver etc. Epoca de aplicare la
cereale este în faza de înfrăţire - formarea primului internod. Se poate aplica şi după apariţia primului internod
până la apariţia celui de al doilea internod. Mecanismul de acţiune este inhibarea enzimei acetholactat
synthasa (ALS).
Doza de utilizare este de 0,8 – 1 l/ha la grâu şi de 1 l/ha la cultura de porumb.

METRIBUZIN. Se comercializează sub numele de Sencor, Lexone, Metripaz etc. Se fabrică sub
formă de pulbere umectabilă (WP, P.U.). Este erbicid sistemic. Se aplică pentru combaterea buruienilor din
cultura de cartof, soia, tomate, lucernă veche, porumb etc. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea
fotosintezei. Se absoarbe prin rădăcini. Se aplică înainte de semănat sau plantat, sau după formarea biloanelor
la cartof înainte de răsărit.
Combate următoarele specii de buruieni: Abutilon, Amaranthus, Centaurea, Chenopodium, Datura,
Chrisanthemum, Fumaria, Galeopsis, Lamium, Matricaria, Polygonum, Portulaca, Senecio, Sinapis, Sonchus,

170
Stellaria, Veronica. Nu combate: Cirsium, Convolvulus, Galium, Solanum şi toate buruienile
monocotiledonate anuale şi perene. Dozele de utilizare variază între 0,3 – 0,7 kg s.a./ha.

MOLINATE. Se comercializează sub numele de Ordram în diferite concentraţii. Se fabrică sub formă
de concentrat emulsionabil. Este erbicid sistemic, folosit pentru combaterea buruienilor din cultura de orez.
Combate: Echinochloa oryzoides, Echinochloa phyllopogon, Echinochloa crus-galli. Mecanismul de acţiune
se bazează pe inhibarea proceselor de creştere.
Doza de aplicare este de 4,5 – 5,8 l s.a./ha.

NAPROPAMIDE. Se comercializează sub numele de Devrinol. Se fabrică sub forma de concentrat

emulsionabil. Se utilizează pentru combaterea buruienilor graminee anuale şi unele dicotiledonate din culturile
de mazăre, varză, ardei, tomate, floarea-soarelui, rapiţă, pepeni, căpşun, viţă de vie. Este sistemic.
Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea procesului de creştere a rădăcinilor.
Se aplică înainte de semănat şi încorporat superficial la 3 – 5 cm. cu combinatorul, mai ales în zonele
secetoase. Poate fi aplicat şi preemergent până răsăritul culturii.
Dozele de utilizare sunt cuprinse între 2 – 4 kg s.a./ha. Are persistenţă în sol o perioadă de 3 – 6 luni.
Se utilizează în răsadniţe pentru varză, tomate, tutun, în doza de 20 g s.a./100 m 2 de răsadniţă. După
aplicare se amestecă cu solul la 2 – 4 cm. adâncime.

NICOSULFURON. Se comercializează sub numele de Mistral. Este erbicid sulfonilureic, sistemic,

care conţine 40 g s.a./l, folosit pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din cultura
de porumb. Nu este corosiv, flamabil sau volatil. Combate multe specii de buruieni monocotiledonate anuale
şi perene: Setaria sp., Echinochloa crus-galli, Lolium sp., Digitaria sanguinalis, Agropyron repens, Cynodon
dactylon, Sorghum halepense şi unele dicotiledonate: Amaranthus sp., Sinapis arvensis, Datura stramonium,
Xanthium sp., Chenopodium sp., Abutilon theophrasti, Solanum nigrum etc. Este extrem de eficient în
combaterea costreiului din rizomi. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea creşterii în procesul de
diviziune celulară din meristemele de creştere. Epoca de aplicare este hotărâtoare în reuşita tratamentului cu
nicosulfuron. Se aplică atunci când plantele de costrei, pir gros etc. sunt răsărite în totalitate şi au 10 - 5 cm.
înălţime, iar porumbul este în faza de 4 – 6 frunze. Doza de aplicare pentru monocotiledonatele perene este
cuprinsă între 1 – 1,5 l/ha produs comercial, iar pentru buruienile anuale este de 0,8 – 1 l/ha. Efectul de
combatere este distinct prin apariţia la 10 – 15 zile de la aplicare, a culorii violaceu – roşiatică, datorită
fenomenului de antoncianizare a celulelor ţesuturilor. După tratament o perioadă de 25– 30 de zile nu se
prăşeşte manual sau mecanic pentru a da posibilitatea translocării produsului în rizomi.
Nu se recomandă pentru porumbul de floricele, zaharat sau loturi semincere, fără a se efectua o
probă test în prealabil.

OXADIARGYL. Se comercializează sub numele de Raft. Erbicid selectiv, sistemic. Se aplică în

principal în preemergenţă afectând germinaţia seminţelor de buruieni. Efectul nu este dependent de textura
solului sau tipul de sol. Combate următoarele buruieni: Amaranthus, Bidens, Chenopodium, Malva,
Polygonum, Portulaca, Raphanus, Solanum, Sonchus şi unele monocotiledonate: Setaria, Echinochloa,
Digitaria, Panicum etc.
Se utilizează la culturile de floarea-soarelui, cartof, legume şi trestie de zahăr. Doza este cuprinsă
între 0,3 – 0,5 kg/ha substanţă activă.

OXASULFURON. Se comercializează sub numele de Dynam 75 WG. Se fabrică sub formă de

granule dispersabile în apă. Se aplică în postemergenţă când buruienile sunt în faza de 3 – 5 frunze trifoliate.
Combate buruienile dicotiledonate: Amaranthus, Chenopodium, Sonchus, Cirsium arvense (în stadii mici),
Matricaria, Anthemis, Solanum nigrum, Hibiscus trionum etc. Se aplică la cultura de soia. Mecanismul de
acţiune în combaterea buruienilor este inhibarea biosintezei aminoacizilor esenţiali valină şi isoleucină.
Se aplică în doze de 0,080 kg/ha. Se aplică împreună cu o substanţă surfactantă, neionică, cu rol de a
curăţa suprafaţa frunzei de praf, ceruri, aleurone şi a lăsa libere stomatele şi ostiolele pentru a pătrunde
erbicidul mai rapid în plante. Substanţa surfactantă se numeşte Extravon (doza de 0,2 l/ha).
Nu este remanent în rotaţii.

171
 OXYFLUORFEN. Se comercializează sub numele de Goal. Este fabricat sub formă de concentrat
emulsionabil şi conţine 250 g s.a./l. Este flamabil. Nu este corosiv. Se aplică preemergent şi postemergent
fiind absorbit prin rădăcini şi frunze. Se foloseşte pentru combaterea buruienilor din culturile de soia, arahide,
porumb, orez, ceapă din arpagic, viţă de vie, pomi fructiferi, vinete transplantate în câmp şi în solar, tomate,
floarea-soarelui. Combate buruieni monocotiledonate: Echinochloa, Digitaria, Setaria, Sorghum halepense din
seminţe şi unele dioctiledonate: Datura, Chenopodium, Portulaca oleracea, Polygonum sp., Amaranthus,
Abutilon. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor este similar cu cel al erbicidelor de contact.
Doza de aplicare este variabilă între 0,125 – 2 kg s.a./ha.

PARAQUAT. Se comercializează sub numele de Gramoxone. Se fabrică sub formă de soluţie apoasă.
Este erbicid de contact. Nu este translocat în sistemul radicular. Are persistenţă lungă în sol, nefiind distrus pe
cale biologică. Se utilizează ca şi erbicidul Reglone ca desicant. Dozele sunt variabile, între 0,2 – 1,5 kg
s.a./ha. Este foarte toxic şi deci cere măsuri de protecţie a muncii foarte riguroase.

PENDIMETHALIN. Se comercializează sub numele de Stomp. Este fabricat sub formă de

concentrat emulsionabil cu diferite concentraţii. Este erbicid sistemic. Se aplică preemergent şi se absoarbe
prin rădăcini. Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea diviziunii celulelor. Se
utilizează la următoarele plante de cultură: porumb, soia, bumbac, floarea-soarelui, cartof, fasole, năut,
mazăre, ceapă, usturoi, tomate transplantate, tutun, morcov, sparanghel, livezi, viţă de vie.
Are selectivitate de poziţie (deci se aplică poziţionat deasupra sistemului radicular al plantei de
cultură sensibilă la acest erbicid). Combate următoarele specii de buruieni: Apera, Digitaria, Echinochloa
crus-galli, Amaranthus sp., Stellaria media, Spergula arvenis, Chenopodium sp., Atriplex tatarica, Anthemis,
Matricaria sp., Capsella bursa pastoris, Portulaca, Galium sp., Veronica. Sunt rezistente: Sinapis arvensis,
Raphanus, Datura şi Solanum. Dozele variază între 0,75 – 2,0 l/ha s.a.
Nu are remanenţă pentru culturile din rotaţie.

PRIMISULFURON-METHYL. Se comercializează sub numele de Tell 75 WG. Se fabrică sub forma

de granule dispensabile în apă (WG). Este erbicid sistemic. Nu este coroziv, volatil sau flamabil. Se aplică în
postemergenţă pentru combaterea buruienilor monocotile perene şi unele dicotiledonate din cultura de
porumb. Nu se aplică la porumbul zaharat, de floricele sau loturi de hibridare. Combate următoarele specii de
buruieni: Sorghum halepense din rizomi, Agropyron repens şi unele dicotiledonate anuale: Amaranthus sp.,
Capsella, Datura, Polygonum, Sinapis, Solanum, Xanthium sp.
Se aplică în doza de 0,04 kg/ha împreună cu un adjuvant numit Extravon în doză de 0,5 l/ha.
Epoca de aplicare este postemergent, când costreiul are 10 – 15 cm. înălţime, iar porumbul nu mai
mult de 4 – 5 frunze. După aplicare nu se execută nici o lucrare mecanică sau manuală timp de 20 – 25 de zile
pentru a da posibilitatea erbicidului să se transloce în vârfurile de creştere ale rizomilor. Nu combate Setaria,
Sorghum halepense din seminţe.

PROMETRYN. Se comercializează sub numele de Gesagard, Prometrex, Efpromet Promedon etc.

Se fabrică sub formă de pudră muiabilă sau pastă fluidă (FW). Nu este volatibil, flamabil sau corosiv. Este un
erbicid sistemic care se aplică preemergent înainte de răsăritul culturii. Este un erbicid de poziţie (dacă
rădăcinile culturii vin în contact cu substanţa sunt distruse). Mecanismul de acţiune în combatere se bazează
pe inhibarea procesului de fotosinteză. În sol are o remanenţă de 1 – 3 luni. Se foloseşte la cultura de floarea-
soarelui, cartof, ceapă din arpagic, morcov, pătrunjel, mentă, mazăre etc. Se aplică preemergent sau
postemergent în funcţie de gradul de toleranţă al culturii.
Combate speciile de buruieni: Abutilon, Amaranthus, Anthemis, Atriplex, Brassica, Capsella,
Chenopodium, Hibiscus trionum, Matricaria sp., Polygonum, Portulaca, Sinapis arvensie, Raphanus, Stellaria,
Solanum nigrum. Nu combate speciile perene de buruieni.
Doza de aplicare variază între 1,5-6 l/ha, în funcţie de cultură şi de modul de aplicare ( pe toată
suprafaţa sau în benzi pe zone rândurilor).

PROPAQUIZAFOP. Se comercializează sub numele de Agil 100 EC, Shogun, Falcon şi conţine 100
g/l s.a.. Este fabricat sub formă de concentrat emulsionabil (CE). Se aplică în perioada de vegetaţie
(postemergent) pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din culturile: soia, fasole,
rapiţă, mazăre, cartof, sfeclă, tomate transplantate, ardei, ceapă, vinete, pepeni etc. Mecanismul de acţiune se

172
bazează pe inhibarea sintezei acizilor graşi (ACC) în celulele meristematice. Se absoarbe prin frunze, iar după
8 – 10 zile de la aplicare întreaga plantă este violaceu-roşiatică (întregul lan tratat este roşu). Dozele de
aplicare variază în funcţie de buruienile ce vor fi combătute:
- pentru samulastră: 0,5 – 0,8 l/ha la înfrăţire;
- pentru monocotile anuale: 0,8 – 1,0 l/ha la înfrăţire;
- pentru monocotile perene: 1 – 1,5 l/ha la 10-15 cm. înălţime a plantelor de costrei.
După aplicare o perioadă de 20 – 25 zile cultura tratată nu se prăşeşte pentru a da posibilitatea erbicidului s se
transloce în rizomi.

PROPYZAMIDE. Se comercializează sub denumirea de Kerb 50 W. Este erbicid sistemic. Nu este

corosiv, flamabil sau volatil. Se aplică înainte de semănat şi încorporat în sol la adâncimea de 3-5 cm cu
combinatorul. Este absorbit prin rădăcini şi apoi translocat în toată planta. Mecanismul de acţiune se bazează
pe inhibarea fotosintezei şi diviziunii celulare. Este singurul erbicid care combate cuscuta în culturile de
lucernă, prin aplicare la sol (seminţele de cuscută nu mai germinează). Se foloseşte la culturile de salată,
cicoare, lucernă nouă sau veche, trifoi, sfeclă de zahăr, morcov, pomi, viţă de vie, pepiniere din silvicultură
etc. Combate multe specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale. Pentru combaterea cuscutei se utilizează
în doza de 4 l/ha împreună cu 250 – 300 l apă.

QUIZALOFOP – ETHYL. Se comercializează sub numele de Targa Super, Leopard, Pantera etc..
Se fabrică sub forma de concentrat emulsionabil cu diferite conţinuturi de substanţă activă. Este flamabil, nu
este corosiv sau volatil. Este erbicid sistemic care se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent) pentru
combaterea buruienilor monocotiledonatelor anuale şi perene din culturile de: soia, fasole, sfeclă, mazăre,
trifoliene, floarea-soarelui, in, rapiţă, cartof, tutun, tomate, ardei, salată, varză, vinete, căpşun, ceapă, usturoi,
viţă de vie, pomi etc.
Combate următoarele specii de buruieni: Avena, Apera, Agropyron repens, Cynodon dactylon,
Lolium sp., Panicum milliaceum, Sorghum halepense, samulastra de grâu şi orz etc. Mecanismul în
combaterea buruienilor sensibile se bazează pe inhibarea sintezei proteinelor, lipidelor şi ARN. După aplicare,
la 10 – 15 zile, buruienile capătă culoare roşie-violaceae (antoncianizate) şi în decurs de 20 – 25 de zile mor
în totalitate. Epoca de aplicare este pentru monocotiledonate anuale, faza de 10 – 15 cm. înălţime a
costreiului. Doza de aplicare este în funcţie de concentraţia produsului în s.a. şi variază între 1– 2,5 l/ha. După
aplicare nu se execută lucrări manuale sau mecanice o perioadă de 25 – 30 de zile pentru a se transloca
nestingherit erbicidul cu rizomi.

RIMSULFURON. Se comercializează sub numele de Titus. Se fabrică sub forma de granule

autodispersabile (DF) cu o concentraţie de 25%. Este erbicid sulfonilureic, sistemic. Se aplică în perioada de
vegetaţie (postemergent) şi combate foarte bine buruienile monocotiledonate anuale şi perene (inclusiv
Sorghum halepense din rizomi) din culturile de porumb. Se utilizează împreună cu un surfactant neionic numit
Citowet 1,5 l/ha. Modul de acţiune asupra buruienilor sensibile se bazează pe inhibarea biosintezei
aminoacizilor esenţiali valina şi isoleucina. Se absoarbe foarte repede prin frunze şi apoi este rapid translocat
în ţesuturile meristematice de creştere.
Combate următoarele specii de buruieni:
 monocotiledonate anuale: Setaria, Echinochloa crusgalli, Digitaria, Lolium, Apera, Bromus,
Samulastra de grâu şi orz;
 monocotiledonate perene: Sorghum halepense, Cynodon dactylon, Agropyron repens etc.;
 dicotiledonate anuale: Abutilon theophrasti, Amaranthus ap., Capsella bursa pastoris, Fumaria,
Senecio, Sinapis, Galinsoga etc.
Doza de aplicare este 40 – 60 g/ha + 1,5 l/ha Citowet. Se aplică atunci când costreiul din rizomi este în faza
de 10 –15 cm. înălţime şi este în plină fază de creştere. După 10 – 15 zile de la aplicare buruienile devin
roşiatice, după care în 25 – 30 de zile mor în totalitate. În această perioadă de 25 – 30 zile după tratament nu
se intervine manual sau mecanic pentru a lăsa timp erbicidului să se transloce în rizomi.

SETHOXYDIM. Se comercializează sub numele de Nabu. Se fabrică sub formă de concentrat

emulsionabil cu 20 g/l s.a. Combate buruienile monocotile anuale şi perene din culturile agricole cu frunză
lată: soia, rapiţă, fasole, sfeclă, floarea-soarelui, spanac, cartof, tutun, lucernă, in şi legume. Modul de acţiune
asupra buruienilor sensibile se bazează pe inhibarea sintezei acizilor graşi prin blocarea coenzimei
173
acetylcoenzima A – carboxylază. Se aplică postemergent când costreiul are 10 – 15 cm înălţime, în doză de 2
– 6 kg s.a./ha. După aplicare nu se fac praşile mecanice sau manuale o perioad de 20-25 de zile.

SIMAZINE. Se comercializează sub numele de Gesatop, Simazine, Simadon, etc. Este erbicid
fabricat sub formă de pulbere umectabilă (WP), pastă (FW) sau granule (G) cu un conţinut de 50% simazine.
Combate buruienile mono şi dicotiledonate anuale din culturile de porumb şi sorg, plantaţii de pomi
fructiferi măr, păr, viţă de vie. Se aplică toamna după terminarea vegetaţiei sau primăvara înainte de începerea
vegetaţiei în preemergenţă. Mecanismul de acţiune se bazează pe inhibarea germinaţiei. Dozele de aplicare
sunt între 1 – 6 kg s.a./ha. Este un erbicid cu efect rezidual mare, de 10 – 12 luni, creând probleme în rotaţie.

TRIASULFURON. Se comercializează sub denumirea de Lorgan sau în amestec cu dicamba Lintur

75 WG. Erbicid sulfonilureic, sistemic, nevolatil, nu este corosiv sau flamabil. Se aplică la culturile de cereale
păioase: grâu, orz, orzoaică, ovăz, triticale, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene.
Mecanismul de acţiune în combaterea buruienilor se bazează pe inhibarea sintezei aminoacizilor şi în blocarea
fotosintezei. Tipic pentru acest erbicid este faptul că după aplicare la 8 – 10 zile apare fenomenul de
îngălbenire a buruienilor, care în 15 – 20 de zile mor. Epoca de aplicare este impusă de partenerul de
combinaţie (dicamba) şi anume în perioada de înfrăţire - formarea primului internod. Combate foarte bine
buruienile: Cirsium arvense, Galium, Sinapis, Sonchus, Brassica, Centaurea, Matricaria sp., Anthemis,
Papaver, Convolvulus arvensis, Polygonum, Papaver rhoeas, Stellaria media etc. Nu combate: Viola, Fumaria
etc.
Doza de aplicare este de 0,150 kg/ha produs comercial pentru produsul Lintur 75 WG în 250 – 300 l
apă. Este selectiv pentru grâu, orz, ovăz, orzoaică, secară, triticale.

TRIBENURON – METHYL. Se comercializează sub numele de Granstar 75 DF. Este fabricat sub
formă de granule autodispersabile (DF) cu 75% substanţă activă. Combate foarte bine buruienile
dicotiledonate anuale şi perene din cultura de grâu, orz, ovăz, secară, triticale: Cirsium arvense, Agrostemma
githago, Amaranthus, Matricaria sp., Anthemis sp., Lepidium draba, Brassica, Sinapis, Bifora, Papaver,
Capsella, Polygonum sp., Raphanus, Vicia sp. Nu combate specia Convolvulus arvensis, Veronica. Se aplică
în perioada de vegetaţie, de la înfrăţire până la formarea primului internod (dacă se întârzie tratamentul, se
poate aplica până la apariţia celui de al doilea internod). Dozele de utilizare variază între 15 –25 g/ha produs
comercial. Nu ridică probleme de remanenţă pentru culturile postmergătoare.

TRIFLURALIN. Se comercializează sub numele de Treflan, Eflurin 48 EC, Triflurex 48 EC etc. Se

fabrică sub formă de concentrat emulsionabil cu 240 g/l şi 480 g/L substanţă activă. Este erbicid sistemic.
Este flamabil şi nu este corosiv. Este un erbicid foarte volatil. După aplicare trebuie spălată bine instalaţia,
altfel furtunele şi îmbinările de cauciuc vor fi distruse (corodate). Modul de acţiune în combaterea buruienilor
se bazează pe inhibarea germinaţiei seminţelor şi a creşterii acestora. Este un erbicid care în amestec ca apa
formează o soluţie de culoare galbenă. Are o gamă largă de utilizare datorită selectivităţii sale foarte mari. Se
utilizează datorită selectivităţii sale foarte mari. Se utilizează în culturile de floarea-soarelui, soia, fasole, năut,
şofrănel, bumbac, cartof, ricin, hamei, ardei, tomate transplantate, usturoi, varză, vinete, morcov, ceapă din
arpagic, gulii, rapiţă de toamnă şi primăvară, muştar, ţelină, mentă etc. Se aplică la înfiinţarea culturii, înainte
de semănat şi se încorporează adânc în sol la 8 –10 cm. prin două treceri cu grapa cu discuri. Combate
buruienile: Setaria, Echinochloa, Digitaria, Lolium, Sorghum halepense din seminţe, Amaranthus, Portulaca,
Chenopodium, Stellaria media, Polygonum convolvulus, Abutilon, Xanthium, Datura, Thlaspi, Solanum
nigrum. Dozele de aplicare variază în funcţie de conţinutul de humus al solului, între 0,5 – 1,5 l/ha s.a. Are un
efect mai lung de 4 – 6 luni, această remanenţă fiind condiţionată de tipul de sol, conţinutul de argilă şi pH-ul
solului.

174
 CURSUL 6

COMBATEREA CHIMICA A BURUIENILOR DIN CULTURILE AGRICOLE

Pentru realizarea unui program de combatere chimică a buruienilor pe baze ştiinţifice, dar mai ales,
practice, agricultorul trebuie să cunoască câteva elemente foarte importante:
1. cunoaşterea structurii culturilor din asolamentul fermei şi a rotaţiilor acestora (acest lucru se
poate realiza numai dacă jurnalul solelor sau al fermelor se completează şi se ţine cu rigurozitate;
2. cunoaşterea structurii buruienilor (pe specii de buruieni şi dominaţia acestora), care
îmburuienează sau însoţesc fiecare cultură agricolă din zona respectivă;
3. cunoaşterea erbicidelor, a dozelor şi a metodelor de aplicare a acestora. Cunoscând structura
buruienilor dintr-o cultură, cunoscând erbicidele şi efectul lor de combatere putem alege astfel cel mai bun
produs care să rezolve problema combaterii, dar care să fie şi foarte selectiv (să protejeze)pentru culturi şi
pentru cele ce urmează în rotaţie, precum şi pentru mediul înconjurător;
4. trebuie cunoscut că utilizarea numai a unui singur erbicid sau a unui amestec de erbicide nu
rezolvă în totalitate problema combaterii. Trebuie avută în vedere utilizarea în permanenţă a erbicidelor ca una
dintre verigile (soluţiile) rapide de rezolvare a acestei probleme. Combaterea buruienilor stă în puterea
fiecărui agronom care poate să instituie, să menţină şi să dezvolte un program de combatere integrată -

175
program care va asigura succesul în realizarea de producţii mari, curate, sănătoase şi fără să dăuneze
mediului.

7.24. Combaterea buruienilor din cultura graului de toamna (Triticum Aestivum)

În ţara noastră, cultura de grâu este infestată în proporţie de peste 85-95% cu specii de buruieni
dicotiledonate anuale şi perene, buruieni care germinează în majoritate primăvara sau toamna. Sunt regiuni în
ţară (Transilvania, Banat, nord –estul Moldovei), unde această proporţie poate fi diminuată prin prezenţa
speciilor de buruieni monocotiledonate anuale (Avena fatua, Apera spica venti, Lolium sp. etc.).
Aceste specii de buruieni produc pierderi culturii de grâu atât cantitative, cât şi calitative. Multe dintre
aceste specii sunt “buruieni problemă”, greu de combătut şi pentru acestea sunt create programe speciale de
combatere.
Speciile de buruieni mai importante care însoţesc cultura de grâu sunt următoarele:

Specii dicotiledonate anuale şi perene:

 Adonis aestivalis - cocoşei de câmp
 Agrostemma githago - neghină
 Anthemis arvensis - romaniţă
 Amaranthus retroflexus - ştir
 Anagalis arvensis - scânteiuţa
 Bifora radians - buruiană puturoasă
 Brassica rapa - muştar
 Camelina microcarpa - camelina
 Capsella bursa-pastoris - traista ciobanului
 Cardaria draba (sin. Lepidium draba) – urda vacii
 Centaureea cyanus – albăstriţa
 Chenopodium album – loboda
 Cirsium arvense – pălămida
 Consolida regalis (sin. Delphinium consolida) – nemţişor de câmp
 Convolvulus arvensis – volbura
 Erodium Cicutarium - pliscul cucoarei
 Fumaria officinalis – fumăriţă
 Galeopsis tetrahit – lungurică
 Galium sp. – turiţă
 Lamium sp. – sugel
 Matricaria sp. – muşeţel
 Melampyrum arvense – ciormoiag, grâul prepeliţei
 Myosotis arvensis – nu mă uita
 Papaver rhoeas – mac
 Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare
 Raphanus raphanistrum – ridiche sălbatică
 Ranunclus arvensis – piciorul cocoşului
 Rubus caesius – rugul de mirişte
 Rumex acestosa – măcriş
 Sinapis arvensis – muştar sălbatic
 Sonchus sp. – susai
 Scleranthus annuus – buruiana surpăturii
 Stellaria media – rocoina
 Thlaspi arvense – punguliţă

176
  Veronica sp. – şopârliţă
 Vicia. Sp. – măzăriche
 Viola tricolor – trei fraţi pătaţi
 Buruieni monocotiledonate anuale şi perene:
 Avena fatura – odos
 Apera spica venti – iarba vântului
 Agrostis sp. – colilie
 Lolium temulentum – sălbăţia inului, zâzanie
 Bromus secalinus – obsiga secarei
 Agropyron repens – pirul târâtor
C. Chirilă (2001) evidenţiază faptul că dintre elementele de care trebuie să se ţină seama în aprecierea
îmburuienării sunt speciile de buruieni dominante şi codominante, care este cota de participare a acestora la
îmburuienare, precum şi care este uniformitatea răspândirii lor pe solele cultivate.
Există însă diferenţe mari de structură a speciilor dominante, precum şi de uniformitate a acestora,
diferenţiere cauzată de condiţiile de climă, sol şi agrotehnică aplicată fiecărei zone agricole.
Pentru combaterea buruienilor din cultura grâului pe plan mondial au fost sintetizate peste 90 de
substanţe active cu acţiune erbicidă, care fabricate în diverse combinaţii alcătuiesc un sortiment de câteva
sute, încât se poate afirma că pentru cultura de grâu agricultura dispune de cel mai diversificat sortiment.
Acest lucru se datorează faptului că pe glob, cultura grâului are cel mai mare areal, hrănind peste 50% din
populaţia globului.
Majoritatea erbicidelor folosite în combaterea buruienilor la cultura grâului nu posedă o „selectivitatea
fiziologică”, folosirea lor bazâdu-se mai mult pe toleranţa planelor de grâu, având ca fundament cauze de
ordin anatomic, morfologic, fiziologic şi de ordin fizic. Această selectivitate permite erbicidelor aplicate la
cultura grâului să realizeze:
- o pătrundere diferenţiată a erbicidelor în plantă;
- o translocare diferenţiată a erbicidelor în plantă;
- o periodizare a susceptibilităţii plantelor la acţiunea erbicidă (Tottman, Duval, Annette (1978),
Ghinea L., (1975); A. Penescu, (1991).
Plantele de grâu sunt sensibile la erbicide în multe faze ale dezvoltării şi rezistente la altele. Erbicidele
folosite în combaterea buruienilor din culturile de grâu sunt erbicide sistemice, selective la dozele şi epocile de
aplicare stabilite de fazele de dezvoltare ale grâului şi buruienilor. Se aplică în soluţii apoase, fie toamna după
semănat, fie primăvara în perioada de vegetaţie.
La cultura grâului pentru combaterea buruienilor monocotiledonate erbicidele se aplică fie după semănat,
înainte de răsărit toamna, fie primăvara înainte ca plantele de Avena sau Apera să înceapă procesul de înfrăţire.
Pentru buruienile dicotiledonate anuale şi perene, epoca optimă de aplicare a erbicidelor este sfârşitul
perioadei de înfrăţire - formarea primului internod (Fig. 7.20). Această perioadă corespunde cu trecerea
plantelor de grâu de la faza vegetativă la faza generativă. Este perioada când toate erbicidele folosite în
combaterea buruienilor la grâu sunt bine tolerate. Această epocă de aplicare este obligatorie pentru toate
erbicidele care conţin săruri sau esteri ai acidului 2,4-D, dicamba, MCPA,MCPB etc. Dacă aceste erbicide
sunt aplicate prea devreme, acestea pot cristaliza (nu se aplică decât la temperaturi mai mari de 10-14ºC) pe
de o parte, iar pe de altă parte pot interveni în procesul de diviziune celulară, de formare a primordiilor
spicului şi spiculeţelor şi pot produce fenomenul de ,,ştirbire” a spicelor (spice cu spiculeţe lipsă) sau
,,bifurcarea spicului” (spice cu două vârfuri) etc.
Aplicate peste epoca optimă (după apariţia primului internod) erbicidele mai sus menţionate (de tip
hormonal) pot interfera în procesul de organogeneză florală, de formare a staminelor şi organelor genitale
femeieşti, producând sterilitatea polenului. Acest fenomen este cu atât mai pronunţat, cu cât epoca de
aplicare este mai întârziată de primul internod. Astfel pot apărea spice erecte cu spiculeţe sterile (seci) care
sunt decolorate şi au aspect de ,,coadă de şobolan”, iar producţia poate fi diminuată cu peste 40-60%, uneori
chiar 100%.
Ilustrarea fenomenului de fitotoxicitate manifestată de erbicide la soiurile de grâu de toamnă, când au fost
aplicate la epoci diferite, o putem face prin prezentarea rezultatelor obţinute la I.C.C.P.T. – Fundulea, în
perioada 1988-1991 (A. Penescu – Teză de doctorat, 1991) (tabelul 7.5.).

Tabelul 7.5
177
 Influenţa tipului de erbicide şi a epocii de aplicare a acestora asupra nivelului producţiei medii la 5
soiuri de grâu studiate la ICCPT Fundulea în perioada 1988-1991 (A.Penescu 1991)

Erbicidul Doza Producţia obţinută

Kg, l/ha Kg/ha Dif. Semnificaţia
Epoca I (prea devreme – faza început de înfrăţire)
Martor netratat - 4809 Mt. Mt.
Icedin Super 1,0 5248 439 xx
SDMA 2,0 5041 232 -
Glean 75WP 0,02 544 635 xxx
Aniten D 4,0 5196 383 -
Epoca a II-a (epoca optimă – sfârşit de înfrăţire – formarea primului internod)
Martor netratat - 4809 Mt. Mt.
Icedin Super 1,0 5889 1076 xxx
SDMA 2,0 5320 511 xx
Glean 75WP 0,02 6025 1219 xxx
Aniten D 4,0 5638 820 xxx
Epoca a III-a (prea târziu – faza de 2-3 internodii)
Martor netratat - 4809 Mt. Mt.
Icedin Super 1,0 3342 -1466 ooo
SDMA 2,0 4314 -494 oo
Glean 75WP 0,02 5014 205 -
Aniten D 4,0 4640 -168 -
DL 5% 390
DL 1% 420
DL 0,1% 570
Rezultatele obţinute (tabelul 7.3.) scot în evidenţă faptul că respectarea epocii optime de aplicare a
erbicidelor este de foarte mare importanţă şi răspundere. Aplicarea erbicidelor după epoca optimă la toate
soiurile testate în perioada 1988-1991 au adus pierderi de producţie, în special, la erbicidele Icedin (dicamba
+ 2,4-D) şi SDMA (2,4-D). Aplicarea târzie a erbicidelor la grâu poate determina:
- creşterea numărului de spice seci (fără boabe);
- creşterea numărului de boabe şiştave;
- scăderea numărului de fraţi/plantă;
- deprecierea indiciilor calităţii de panificaţie ai făinii de grâu obţinute;
- scăderea conţinutului de gluten şi deprecierea calităţii acestuia;
- scăderea valorii biologice a seminţelor de grâu.
Aplicarea tuturor erbicidelor în epoca optimă (înfrăţire – până la formarea primului internod)
corespunde cu cea mai sensibilă fază pentru buruieni aşa – numita fază de rozetă (buruienile sunt răsărite, au
4-5 frunze sunt ntinse orizontal în jurul rădăcinii sub formă de rozetă). În această perioadă frunzele grâului au
poziţie aproape verticală, deci capacitate de reţinere a erbicidului mică, lăsând un spaţiu larg (liber)
buruienilor pentru a se putea dezvolta. Este perioada optimă când plantele de grâu trebuie să crească fără
concurenţă pentru factorii de vegetaţie din partea buruienilor. Este improprie formula ,,erbicid care se aplică
în combaterea buruienilor până la faza de burduf”. Există doar o epocă optimă de aplicare a erbicidelor şi
anume: sfârşitul perioadei de înfrăţire – formarea primului internod. Numai în cazuri obiective (precipitaţii
abundente, temperaturi scăzute etc.) când nu se poate trata în epoca optimă şi se depăşeşte această fază, se
pot recomanda câteva dintre erbicide care sunt mai selective pentru cultura grâului şi au efect favorabil
împotriva buruienilor. Combaterea acestora însă mai târziu decât epoca optimă aduce pierderi de producţie
datorate concurenţei buruienilor făcută plantelor de grâu până la acea dată pentru factorii de vegetaţie. De
regulă, erbicidele la cultura grâului se aplică cu utilaje şi instalaţii terestre, într-o cantitate de maximum 300 l
apă. Se pot aplica însă şi cu instalaţii aviatice, însă în acest caz (ca şi la cele cu aplicare terestră) trebuie avut
grijă ca tratamentul să se efectueze când viteza vântului este foarte mică, sub 0,25 m/s, pentru a nu favoriza
fenomenul de derivă laterală (drift) a erbicidelor.
Erbicidele folosite în România pentru combaterea buruienilor la această cultură sunt:
a) Pentru combaterea buruienilor sensibile la 2,4-D şi MCPA.
Folosirea unilaterală a erbicidelor pe bază de 2,4-D şi MCPA a condus la selecţionarea de specii
rezistente la aceste erbicide, iar altele au rămas sensibile. Dintre aceste specii de buruieni sensibile la 2,4-D
şi MCPA enumerăm: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Agrostemma githago, Capsela bursa–

178
 pastoris, Centaurea cyanus, Cirsium arvense, Sonchus oleraceus, Thlaspi arvense etc. Pentru combaterea
acestora se pot utiliza erbicidele:
- S.D.M.A. (2,4D) în doză de 1,5-2,5 l /ha;
- Dicopur (2,4D) în doză de 0,8 – 1,0 l/ha;
- Dicotex 40 E.C. (M.C.P.A.) în doză de 1,5-2,5 l/ha.
b) Pentru combaterea speciilor de buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente la 2,4 D
se poate face cu unul din erbicidele:
- Buctril M 280 E.C. (bromoxynil + M.C.P.A.) în doză de 0,8 – 1 l/ha;
- Dicopur M (M.C.P.A. + 2,4 D) în doză de 1 l/ha;
- Ecopart 2 S.C. (piraflufen –etil) în doză de 0,4 – 0,6 l/ha;
- Grodyl 75 W.G. (amidosulfuron) în doză de 20-40 grame/ha.
- Harmony 75 D.F. (trifensulfuron metil) în doză de 40-60 g/ha.
- Optica Duo (M.C.P.A. + diclorprop) în doză de 1,5 – 2 l/ha;
- Rival 75 PU (clorsulfuron) în doza de 15-20 g/ha;
- Starane 250 EC (fluroxypir) în doză de 0,8 l/ha;
- Tomigan 250 EC (fluroxypir) în doză de 0,8 l/ha;
- Dacsulfuron 750 SP (clorsulfuron) în doză de 15-20 g/ha
- Glean 75 DF (clorsulfuron) în doză de 15-20 g/ha;
- Granstar 75 DF (tribenuron methyl) în doză de 40 g/ha;
- Icedin Super RW (2,4 –D + dicamba) în doză de 1 l/ha;
- Lancet (fluroxypir + 2,4-D) în doză de 1,0 –1,25 l/ha;
- Lintur 75 WG (triasulfuron + dicamba) în doză de 150 g/ha;
- Lotus D (2,4 D + cinidon etil) în doză de 0,6 – 1,0 l/ha;
- Mustang (florasulam + 2,4 D) în doză de 0,4 – 0,6 l/ha;
- Oltisan Extra (2,4 D + dicamba) în doză de 0,75 –1,0 l/ha;
- Sansac (2,4 D + metosulam) în doză de 1,0 l/ha;
- Sansulfuron (clorsulfuron) în doză de 15 – 20 g/ha.
Speciile de buruieni rezistente la 2,4 – D sunt: Galium sp., Papaver rhoeas, Matricaria sp., Cichorium
inthybus, Fumaria officinalis etc.

c) Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din cultura grâului se face cu următoarele
erbicide (tabelul 7.6).

Tabelul 7.6
Erbicidele şi dozele folosite pentru combaterea buruienilor monocotiledonate din cultura de grâu de
tomnă:

Denumirea Substanţa activă Doza Epoca de Buruieni

produsului l, kg/ha aplicare combătute
Avadex BW EC triallat 5-6 ppi/preem. Avena fatua,
Apera sp.v.
Cougar 60 WP isoproturon+ 1,25-1,5 preem. Apera sp. v.
diflufenican
Terbutrex 50 WP terbutrin 3-5 preem. Apera sp. v.
Puma super 100 fenoxaprop-ethyl 0,7-0,9 postem. Apera sp. v.
EC
Grasp 25 SC tralkoxydim 1,0 postem. Apera sp.v.,
Avena fatua
Topick 080 EC propargil+ 0,4 postem. Avena fatua
cladinafop
Sekator iodosulfuron+ami 0,2-0,3 postem. Apera sp. v.
dosulfuron
Assert 250 SC imazametabenz 2,0 postem. Apera sp. v.,
Avena fatua
Apera sp v. = Apera spica venti
179
 Aceste erbicide combat foarte bine speciile Avena, Apera, Alopecurus şi Lolium. Nu combat buruienile
dicotiledonate. Aceste erbicide nu se aplică odată cu erbicidele pentru combaterea buruienilor dicotiledonate.
Ele se aplică înainte de acestea, în tratamente separate. Ca atare, acolo unde grâul este infestat cu buruieni
mono şi dicotiledonate vom executa două tratamente, unul împotriva buruienilor mono şi altul împotriva
buruienilor dicotiledonate.
O dată cu aplicarea erbicidelor pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se pot aplica şi fungicide pentru
combaterea complexului de boli foliare ale tulpinii şi spicului, precum şi îngrăşămintele foliare. Înainte de
aplicare însă, este recomandat să se facă un test de compatibilitate.
La combaterea buruienilor din cultura grâului trebuie avută în vedere jalonarea exactă a solelor tratate, astfel
încât să nu apară zone netratate (“porţiuni zebrate”).

7.2.5. Combaterea buruienilor din cultura de orz, orzoaica de toamna si orzoaica de primavera
(Hordeum sativa)
Cultura orzului şi a orzoaicei de toamnă şi a orzului şi a orzoaicei de primăvară se caracterizează printr-o
creştere rapidă şi viguroasă, printr-o înfrăţire foarte puternică, astfel că plantele reuşesc să înăbuşe buruienile
şi, ca urmare, sporurile de producţie în urma tratamentelor cu erbicide să fie nesemnificative.
Speciile de buruieni care se dezvoltă în culturile de orz şi orzoaică sunt următoarele:
a. Specii dicotiledonate anuale şi perene:
1. Adonis aestivalis – cocoşei de câmp;
2. Chenopodium album – loboda sălbatică;
3. Convolvulus arvensis – volbura;
4. Cirsium arvense – pălămida;
5. Matricaria sp. – muşeţelul;
6. Sinapis arvensis – muştarul sălbatic;
7. Galium sp. – turiţă;
8. Thlaspi arvense – punguliţa;
9. Anagallis arvensis – scânteiuţa;
10. Gypsophyla muralis – vălul miresii;
11. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
12. Viola arvensis – trei fraţi pătaţi;
13. Veronica sp. – şopârliţa;
14. Stellaria media – rocoina;
15. Agrostemma githago – neghina.
b. Specii monocotiledonate anuale şi perene
1. Apera spica venti – iarba vântului;
2. Avena fatua –odod;
3. Alopecurus sp. – coada vulpii;
4. Lolium temulentum – sălbnăţia;
5. Agropyron repens – pir târâtor.
Epoca de aplicare a erbicidelor la cultura de orz este în perioada de înfrăţire - formarea primului internod.
Erbicidele se aplică fie cu instalaţii terestre, fie cu instalaţii avio. Trebuie respectată epoca de aplicare pentru a
nu da posibilitatea buruienilor să intre în competiţie cu planta de cultură.
Erbicidele folosite pentru combaterea buruienilor la orz şi orzoaică sunt prezentate în tabelul 7.7.

Tabelul 7.7.
Erbicidele folosite în combaterea buruienilor din cultura de orz de toamnă şi orzoaică de
primăvară

Denumirea Substanţa activă Doza Epoca de Buruieni combătute

produsului l, kg/ha aplicare
SDMA acid 2,4- D 0,8-1,0 postem. Buruieni dicot. sensibile la 2,4 –D.
DMA – 6 acid 2,4- D 1,0 postem. Buruieni dicot. sensibile la 2,4 –D.
Dicopur M MCPA + 2,4-D 1,0 postem. Buruieni dicot. sensibile la 2,4 –D.
Granstar 75 DF tribenurom metyl 0,010-0,015 postem. Buruieni rezistente la 2,4 - D
180
 IcedinSuper 2,4-D + dicamba 1,0 postem. Buruieni rezistente la 2,4 - D
Lintur 75 WG triasulfuron + 0,150 postem. Buruieni dicotile rezistente la 2,4 -
dicamba D
Oltisan Extra 2,4-D + dicamba 1,0 postem. Buruieni rezistente la 2,4 - D
Sansulfuron 750 clorsulfuron 0,015-0,020 postem. Buruieni rezistente la 2,4 - D
WP
Assert 250 EC imazametabenz 2,0 postem. Apera, Avena
Izoguard 500 isoproturon 5,0 postem. Apera
SC

Gama de erbicide este mult mai largă însă, cele prezentate mai sus, sunt cele mai folosite în ţara noastră
pentru combaterea buruienilor din cultura de orz, orzoaică de toamnă şi orzoaică de primăvară.

7.26 Combaterea buruienilor din culturile de orez(Oryza sativa)

Orezul, cultură cu vechi tradiţii, reprezintă hrana principală pentru aproape 2 miliarde de locuitori (a doua
pâine pentru omenire – peste 45% din populaţia lumii se hrăneşte cu orez). Orezăriile oferă condiţii foarte
favorabile pentru înmulţirea şi dezvoltarea buruienilor. Fără un program riguros de combatere şi cu erbicide
extrem de performante, nivelul producţiilor obţinute este mic şi de calitate slabă, iar costurile de producţie
sunt mari.
C. Chirilă (2001) a identificat 77 de specii de buruieni şi peste 400 de alge unicelulare şi pluricelulare în
cultura orezului. Cele mai mari pagube le produc următoarele specii de buruieni:

a. Gramineae
1. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
2. Echinochloa oryzoides – mohor alb;
3. Echinochloa phylopogon – mohor orezar;
4. Leersia oryzoides – orez sălbatic.
b. Cyperaceae
1. Scirpus maritimus – pipirig;
2. Scirpus radians – pipirig;
3. Cyperus diiformis – căprişor bălan;
4. Juncellus serotinus – rogoz.
c. Alismataceae
1. Alisma plantago aquatica – limbariţă;
2. Sagitaria sagitifolia – săgeata apei.
d. Butomaceae
1. Butomus umbelatus – crin de baltă.

Dintre acestea cele mai periculoase pentru orezării (problemă) sunt buruienile graminae, iar dintre
dicotiledonate, buruienile cu rizomi.
Aplicarea erbicidelor la cultura orezului este destul de specifică având în vedere existenţa apei în marea
majoritate a timpului. Astfel, dintre erbicidele cele mai folosite şi mai eficace la orez sunt:

a. Erbicide aplicate înainte de semănat şi încorporate la 8-10 cm. adâncime pentru combaterea speciilor de
Echinochloa sp.:
- Ordram (molinat) – în doză de 6-8 l/ha
- Drepamon 70 EC în doză de 5-6 l/ha.

181
b. Erbicide aplicate după semănatul orezului, înainte de răsărit:
- Saturn 50 EC (thiobencarb) – în doză de 8-10 l/ha;
- Ronstar 250 EC (oxadiazon) – în doză de 3,5-4 l/ha.

c. Erbicide aplicate după răsăritul orezului pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate:
- Surcopur 36 EC (propanil) –în doză de 8-10 l/ha;
- Stam LV 10 EC (propanil) –în doză de 14 l/ha;
- Facet SC (quinclorac) –în doză de 1,5-2l/ha;
- Herbit 20 EC (penothyol) –în doză de 4 l/ha;
- Garlon 4E (triclopir) –în doză de 1 l/ha;
- Bsagran M 60 (bentazon) –în doză de 4 l/ha;
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, apa trebuie scoasă înaintea tratamentului din parcelele de
orez. În această perioadă buruienile au faza de 2-4 frunze. După 1-2 zile de la tratament se poate introduce
din nou apa în parcele.

7.27 Combaterea buruienilor din culturile de porumb (Zea mays)

Plantele de porumb prin natura biologiei lor sunt lipsite total de posibilităţi de a concura cu buruienile.
Datorită creşterii lente în primele 4-6 săptămâni (perioadă în care plantele îşi formează sistemul radicular) şi
datorită densităţii reduse la m2 (3-6 plante/m2) sunt create de la început cele mai bune condiţii pentru buruieni
în ceea ce priveşte factorii de vegetaţie. De aceea, pentru cultura de porumb este de cea mai mare importanţă
ca tinerele plante să răsară în teren total lipsit de buruieni. De altfel, foarte multe cercetări au scos în evidenţă
acest fapt.
Pierderile cauzate de buruieni producţiei de porumb sunt ilustrate în tabelul 7.8

Tabelul 7.8
Pierderile de recoltă cauzate culturii de porumb
în funcţie de momentul răsăririi buruienilor (original)

Momentul răsăririi buruienilor Pierderi de recoltă (%)

La 2 zile după răsăritul porumbului 81

La 7-10 zile după răsăritul porumbului 20
La 45 zile după răsăritul porumbului 1-2

Între gradul de îmburuienare şi nivelul producţiei de porumb este o corelaţie directă, ilustrată foarte
bine de Gyorffy şi Berszennyi (1982), citaţi de N. Şarpe (1987) şi prezentată în Fig. 7.19

Fig. 7.19 Corelatia dintre productia de porumb si greutatea masei verzi a buruienilor.
Martenvasar 1982 (dupa Gyorffy, Berszennyi si N. Sarpe ,1986)
Speciile de buruieni mai frecvente în cultura de porumb sunt următoarele
182
A. Buruieni dicotile anuale şi perene
1. Abutilon theophrasti –teişor;
2. Amaranthus sp. – ştir;
3. Anthemis sp. – romaniţă;
4. Aristolochia clematitis – cucurbeţică;
5. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
6. Capsella bursa-pastoris;
7. Calystegia sepium – cupa vacii;
8. Chenopodium album – loboda sălbatică;
9. Cirsium arvense – pălămida;
10. Convolvulus arvensis – volbura;
11. Datura stramonium –laur
12. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
13. Galium sp. – turiţă;
14. Lepidium draba – urda vacii;
15. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
16. Rubus caesius – mur de mirişte;
17. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
18. Sonchus arvensis – susai;
19. Stellaria media – rocoină;
20. Symphitium officinale – tătăneasă;
21. Veronica sp. – şopârliţă;
22. Vicia sp. – măzăriche;
23. Xanthium strumarium – cornaci.
B. Specii monocotiledonate anuale şi perene
1. Setaria sp. – mohor;
2. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
3. Digitaria sanguilnalis – meişor;
4. Apera spica venti – iarba vântului;
5. Agropyron repens – pir târâtor;
6. Cynodon dactylon – pir gros;
7. Sorghum halepense – costrei.
Combaterea acestor specii de buruieni se poate face printr-un management integrat, foarte bine
organizat, adică prin utilizarea tuturor mijloacelor de combatere (agrotehnice, chimice, fizice, preventive).
Utilizarea erbicidelor (mai ales a celor cu efect rezidual pe bază de atrazin) trebuie să ţină seama de culturile
care urmează în rotaţie cu porumbul. De altfel, pentru cultura porumbului s-au sintetizat foarte multe
erbicide. Folosirea acestora însă ţine seama de speciile de buruieni, condiţiile de sol (conţinut de humus,
conţinut de argilă, pH. etc.)., a condiţiilor climatice (uniformitatea precipitaţiilor), precum şi de condiţiile
financiare ale fermierului. Astfel, în combaterea buruienilor din culturile de porumb întâlnim următoarele
situaţii:
a. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din dicotiledonate se face cu
ajutorul erbicidelor semivolatile şi nevolatile, aplicate înainte de semănat şi încorporate superficial la 3-5 cm.
adâncime cu combinatorul (tabelul 7.9).
Eficacitatea acestor erbicide (în marea majoritate) se menţine în jur de 45-50 de zile (agrodisponibilitatea),
perioadă de timp suficientă pentru cultura porumbului să crească şi să încheie rândurile, astfel încât noile
generaţii de buruieni să nu mai aibă condiţii de lumină pentru a se dezvolta.
Perioada de înjumătăţire (timpul de înjumătăţire este perioada în care un erbicid îşi menţine efectul până se
reduce, ca efect, la jumătate) la majoritatea erbicidelor prezentate este cuprinsă între 35-45 de zile. Acest
aspect este important în cunoaşterea remanenţei produselor erbicide şi întocmirea rotaţiilor.

183
 Tabelul 7.9.
Erbicidele nevolatile aplicate înainte de semănat (preemergent) pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate anuale şi o parte din dicotiledonate anuale (încorporate superficial sau aplicate
preemergent înainte de răsăritul porumbului)

Denumirea Substanţa Doza Epoca de Buruieni

produsului activă l, kg/ha aplicare combătute
Acenit 50 EC acetoclor 2,5-5,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Alanex 48 EC alaclor 4,0-6,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Lasso 48 EC alaclor 8,0-10,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Mecloran 48 alaclor 6,0-10,0 ppi/preem. Mono şi
EC dicotile anuale
Onezin 50 WP atrazine 2,0-4,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Dual Gold 960 s-metolaclor 1,0-1,5 ppi/preem. Mono şi
EC dicotile anuale
Guardian 820 acetoclor 1,75-2,5 ppi/preem. Mono şi
EC dicotile anuale
Guardian extra acetoclor+atraz 4,0-6,0 ppi/preem. Mono şi
ine dicotile anuale
Frontier 900 dimetenamid 1,2-1,6 preem. Mono şi
EC dicotile anuale
Primextra Gold metolaclor+ 2,5-3,5 ppi/preem. Mono şi
720 SC atrazine dicotile anuale
Trophy acetoclor 2,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Lacorn Combi alaclor 4,0-6,0 ppi/preem. Mono şi
+atrazine dicotile anuale
Stomp pendimetalin 5,0 ppi/preem. Mono şi
dicotile anuale
Tazastomp SC pendimetalin + 4,0-5,0 ppi/preem. Mono şi
atrazine dicotile anuale
Relay 90 EC acetoclor 1,7-2,2 preem. Mono şi
dicotile anuale
Merlin Mix isoxaflutol + 1,75-2,0 preem. Mono şi
atrazine dicotile anuale

184
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din dicotiledonate cu ajutorul
erbicidelor volatile (tabelul 7.10).

Tabelul 7.10
Erbicidele volatile folosite în combaterea buruienilor mono şi dicotile anuale
(încorporate la 8-10 cm. adâncime)

Denumirea Substanţa Doza Epoca de Buruieni combătute

produsului activă l, kg/ha aplicare
Diizocab 80EC butilat 8-10 ppi Mono şi dico. anuale
Eradicane 6E EPTC +antidot 8-10 ppi Mono şi dico. anuale
Diprocarb 75 EPTC +antidot 8-10 ppi Mono şi dico. anuale
EC
Alirox 80 EC EPTC +antidot 8-10 ppi Mono şi dico. anuale
Diburom 800 Dimetenamid + 8-10 ppi Mono şi dico. anuale
EC butilat

c. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene cu ajutorul erbicidelor aplicate în

perioada de vegetaţie (postemergent) (tabelul 7.11).

Tabelul 7.11
Erbicide folosite în perioada de vegetaţie pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale
şi perene

Denumirea Substanţa Doza Epoca de Buruieni

produsului activă l, kg/ha aplicare combătute
Tell 75 primsulfuron 0,04+0,5 postem. Mono anuale şi
WG+Extravon perene +dico
anuale
Titus 25 DF rimsulfuron 0,04-0,06 postem. Mono anuale şi
+Citowet metil perene +dico
anuale
Mistral nicosulfuron 1,0-1,5 postem. Mono anuale şi
perene +dico
anuale

Erbicidele folosite pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene se aplică când costreiul
(Sorghum halepense) este în perioada de împăiere, în faza de 10+15 cm. înălţime, iar porumbul nu depăşeşte
4-6 frunze. După aplicarea acestor produse nu se mai efectuează nici o praşilă mecanică sau manuală pentru a
da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi. În perioada de uscăciune este foarte bine dacă înainte de
aplicare se realizează o normă de udare, pentru ca sistemul circulator al buruienilor să fie foarte activ.

185
d. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide aplicate în perioada de
vegetaţie a porumbului (postemergent) se face cu următoarele produse (tabelu7.12.)

Tabelul 7.12.
Erbicidele folosite în perioada de vegetaţie a porumbului pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate anuale şi perene

Denumirea Substanţa activă Doza Epoca de Buruieni combătute

produsului l, kg/ha aplicare
SDMA 2,4-D 1,5-2,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Buctril Universal bromoxinil+2,4-D 0,8-1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Cambio bentazon+dicamba 2,5 postem. Dicotile anuale şi perene
Dicopur D 2,4-D 1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
DMA-6 2,4 – D 1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Icedin Super 2,4-D+dicamba 1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Lancet Fluroxypir + 2,4-D 1,0-1,25 postem. Dicotile anuale şi perene
Oltisan Extra 2,4-D+dicamba 1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Sansac 2,4-D+metosulam 1,0 postem. Dicotile anuale şi perene
Ring 80WG + primsulfuron 0,025+0,2 postem. Dicotile anuale şi perene
Extravon prosulfuron

Erbicidele folosite pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene se aplică în faza de
4-5 frunze ale porumbului, iar a buruienilor în faza de 4-6 frunzuliţe. Nu se aplică peste faza de 4-6 frunze
deoarece frunzele porumbului se răsucesc, rădăcinile adventive cresc foarte mult, scade rezistenţa la cădere şi
la frângere a tulpinilor porumbului (mai ales la erbicidele care conţin dicamba şi 2,4 –D), scade producţia cu
peste 20-30%.
Este bine de ştiut că produsele pe bază de atrazin au un efect remanent de lungă durată şi ca atare nu
se recomandă să se aplice singure, ci în asociere cu alte erbicide. De altfel, în ţara noastră erbicidele triazinice
nu se aplică mai mult de 1 kg s.a./ha pe solurile cu peste 1% conţinut în humus. Pe solurile nisipoase şi pe
cele cu un conţinut de humus sub 1% nu se utilizează.
Erbicidele folosite pentru combaterea costreiului din rizomi (Tell, Titus şi Mistral) nu se aplică la
porumbul zaharat, porumbul de floricele sau în loturile producătoare de seminţe, deoarece aceste forme sunt
foarte sensibile. Se pot aplica numai după efectuarea unui test anticipat, pentru a studia selectivitatea acestor
erbicide faţă de plantele de porumb.
În prezent, cu ajutorul ingineriei genetice au ost obţinuţi hibrizi de porumb rezistenţi la erbicidele cu
efect total de combatere: Basta (glufosinat), Roundup (gliphosate) şi Pivot (imazetapir). Aceşti hibrizi de
porumb au fost omologaţi şi în ţara noastră însă deocamdată nu se cultivă. Încă nu se cunoaşte clar care vor fi
implicaţiile acestor noi organisme modificate genetic (GMO) atât asupra animalelor, oamenilor, florei cât şi
ecosistemelor, în general.
Obţinerea acestor hibrizi simplifică foarte mult problema combaterii buruienilor. Astfel, cu ajutorul a două
tratamente cu unul din erbicidele Basta, Pivot sau Roundup, toate speciile de buruieni vor fi distruse (atât cele
mono cât şi cele dicotiledonate anuale şi perene). Totuşi folosirea unilaterală a acestora va permite
selecţionarea de biotipuri de buruieni rezistente şi la aceste produse în viitor.

186
7.28 Combaterea buruienilor din cultura de sorg pentru boabe, sorg zaharat sis org pentru maturi
(Sorghum vulgare)

Cultura sorgului în România ocupă o suprafaţă mică. De altfel, erbicidele folosite pentru combaterea
buruienilor din această cultură sunt destul de puţine. Speciile de buruieni frecvente în această cultură sunt
următoarele:

A. Dicotile anuale şi perene:

1. Abutilon theophrasti –teişor;
2. Amaranthus sp. – ştir;
3. Atriplex sp. – lobodă;
4. Chenopodium album – loboda sălbatică;
5. Cirsium arvense – pălămida;
6. Convolvulus arvensis – volbura;
7. Datura stramonium –laur;
8. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
9. Sonchus arvensis – susai;
10. Symphitium officinale – tătăneasă;
11. Xanthium strumarium – cornaci.

B.Monocotiledonate anuale şi perene:

1. Sorghum halepense – costrei;
2. Agropyron repens – pir târâtor;
3. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
4. Setaria sp. – mohor;
5. Digitaria sanguilnalis – meişor.

Combaterea chimică a buruienilor se realizează destul de greu având în vedere faptul că sorgul ocupă
solurile cu cele mai defavorabile caracteristici (soluri nisipoase, podzoluri, sărături etc.).
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu ajutorul următoarelor erbicide:
a. pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se folosesc erbicide care se aplică
înainte de semănat şi încorporate superficial la 3-5 cm. adâncime:
1. Onezin 50 WP (atrazine) în doză de 6-8 kg/ha;
2. Borzeprop (propaclor) în doză de 6 l/ha;
3. Satecid (propaclor) în doză de 4-6 l/ha.
b. pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene în perioadele de vegetaţie se folosesc
următoarele erbicide:
1. SDMA (2,4-D) în doză de 1,5-2,0 l/ha;
2. Icedin Super (2,4-D+ dicamba) în doză de 1,0 l/ha;
3. Sanolt Combi (2,4-D+ dicamba + atrazin) în doză de 1 l/ha.
Aplicarea erbicidelor în perioada de vegetaţie se face în faza de 4-6 frunze ale sorgului. Combaterea
costreiului din rizomi nu este posibilă deocamdată. Încă nu s-au sintetizat erbicide care să fie selective pentru
sorg şi să distrugă costreiul (aceste două specii de plante au sistemul enzimatic foarte apropiat).

7.29 Comabterea buruienilor din cultura de floarea soarelui (Helianthus annuus)

Cultura de floarea-soarelui este considerată ca una dintre plantele de cultură care luptă foarte bine cu
buruienile, dar numai după ce şi-a format 8-10 frunze. Este însă extrem de sensibilă în perioada răsăririi până
când formează primele 4 frunze. De ce După cum se ştie, după formarea primelor 4 frunze urmează o
perioadă de 10-12 zile (2 săptămâni) în care parcă “floarea soarelui nu mai creşte”. Este perioada în care
planta îşi formează sistemul radicular şi este una din perioadele cele mai sensibile ale culturii la îmburuienare:

187
“fază critică pentru îmburuienare”. Pentru aceasta floarea soarelui trebuie să răsară într-un sol curat de
buruieni.
Speciile de buruieni care însoţesc cultura de floarea soarelui sunt următoarele:
A.Buruieni monocotile anuale şi perene
1. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
2. Digitaria sanguinalis – meişor;
3. Agropyron repens – pir târâtor;
4. Sorghum halepense – costrei.
5. Cynodon dactylon – pir gros;
B. Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
1. Abutilon theophrasti –teişor;
2. Amaranthus retroflexus – ştir;
3. Chenopodium album – loboda sălbatică;
4. Calystegia sepium – cupa vacii;
5. Datura stramonium –laur;
6. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
7. Convolvulus arvensis – volbura;
8. Cirsium arvense – pălămida;
9. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
10. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
11. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului
12. Solanum nigrum - zârnă;
13. Xanthium strumarium – cornaci;
14. Stellaria media – rocoină.
Pentru combaterea buruienilor la această cultură se pot folosi atât erbicidele volatile, care se aplică
înainte de semănat şi se încorporează la 8-10 cm. adâncime cu grapa cu discuri, cât şi erbicidele nevolatile,
care se aplică înainte de semănat şi se încorporează superficial la 3-5 cm. adâncime cu combinatorul, sau se
aplică după semănat, înainte de răsăritul culturii. Alte erbicide pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate anuale şi perene se aplică în perioadele de vegetaţie, când plantele de floarea soarelui au 4-
6 frunze.
Erbicidele care se aplică înainte de semănat pentru combaterea buruienilor monocotile anuale şi o
parte din cele dicotiledonate anuale pot fi folosite urmtoarele:
a. Erbicide volatile, care se încorporează în sol la 8-10 cm adâncime, prin două treceri cu grapa cu
discuri:
- Diizocab (butylate) – în doză de 6-12 l/ha;
- Treflan 48 EC (trifluralin) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;
- Eflurin 48 EC (trifluralin – în doză de 2,0 l/ha;
- Eradicane 6E (EPTC +antidot) – în doză de 6-10 l/ha;
- Trifsan 48 EC (trifluralin) – în doză de 1,75-2,5 l/ha.
b. Erbicide nevolatile – care se încorporează în sol superficial, la 3-5- cm. adâncime sau se aplică după
semănatul culturii:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) – în doză de 1,5 l/ha;
- Mecloran 35 EC (alaclor) – în doză de 6-8 l/ha;
- Guardian (acetoclor) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;
- Harness (acetoclor) – în doză de 1,75-2,5l/ha;
- Relay (acetoclor) – în doză de 1,7-2,2 l/ha;
- Stomp 400 EC (pendimetalin) – în doză de 4 l/ha;
- Frontier 900 EC (dimetenamid) – în doză de 1,1-1,75 l/ha;
- Panida (pendimetalin) – în doză de 4-6 l/ha.
c. Erbicide care se aplică după semănatul culturii de floarea-soarelui, înainte de răsărit, pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi unele monocotiledonate anuale sunt următoarele:
- Gesagard 500 FW (prometrin) – în doză de 4-5 l/ha;
- Racer (fluorocloridone) – în doză de 2-3 l/ha;
- Goal 2 EC (oxifluorfen) – în doză de 1 l/ha;
188
 - Prometrex 50 WP (prometrin) – în doză de 2,5-4 l/ha.
d. Erbicide care se pot aplica în perioada de vegetaţie (postemergent) pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate anuale sunt următoarele:
- Modowan 4 F (bifenox) – în doză de 1,5-2 l/ha;
- Raft (oxadiargil) – în doză de 1-2,5 l/ha;
- Assert 250 EC (imazametabenz) – în doză de 1-1,5 l/ha.
Aplicarea acestor erbicide se face când plantele de floarea soarelui au maximum 4 frunze, iar
buruienile sunt în faza de 2-3 frunze. Nici unul dintre aceste produse nu combate specia Xantium sp.
Aplicarea erbicidelor peste această perioadă duce la apariţia simptomelor de fitotoxicitate manifestate prin
pete galbene pe frunzele plantelor de floarea soarelui care se vor necroza şi vor cădea.
e. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se folosesc erbicide care se aplică
în perioada de vegetaţie:
- Agil 100 EC (propaquizofop) – în doză de 1,5-2 l/ha;
- Aramo 50 EC (tepraloxidin) – în doză de 1 l/ha;
- Dominator (lifosat acid) – în doză de 0,5 l/ha;
- Fusilade super (fluazifop p.butyl) – în doză de 1,5-2,5 l/ha;
- Focus ultra (cicloxydim) – în doză de 3-4 l/ha;
- Furore Super 75 EW (fenoxaprop-etil) – în doză de 2,5 l/ha;
- Fusilade forte (fluasifop butil) – în doză de 0,8-1 l/ha;
- Gallant Super (haloxyfop p-metil) – în doză de 1 l/ha;
- Leopard 5 EC (quizalofop p-etil) – în doză de 1,5-1,75 l/ha;
- Pantera 40 EC (quizalofop p. etil) – în doză de 1,5-1,75 l/ha;
- Select Super (clatodium) – în doză de 1,5-2 l/ha;
- Targa Super 5 EC (quizalofop-etil) – în doză de 1,5-2 l/ha.
Aceste erbicide se aplică pentru combaterea, în special, a costreiului (Sorghum halepense) din rizomi,
dar şi a speciilor monocotiledonate anuale. Epoca de aplicare a acestor erbicide este când plantele de costrei
au înălţimea de 10-15 cm, înainte de faza de burduf şi când sunt în faza de creştere intensă.
De regulă, floarea soarelui în această fază are 4-5 frunze. După aplicarea acestor produse se recomandă ca o
perioadă de 20-25 de zile să nu se mai realizeze nici o praşilă mecanică sau manuală, pentru a favoriza
translocarea erbicidelor spre vârfurile de creştere ale rizomilor.

7.30. Combaterea buruienilor din culturile de ricin( Ricinus communis)

Cultura de ricin în ţara noastră are o pondere (suprafaţă cultivată) foarte mică. De regulă, fermierii
cultivă această plantă în locurile (terenurile) care nu pot fi cultivate cu alte plante de cultură. Faptul că nu
există o sistemă de maşini pentru recoltarea mecanizată a acestei culturi, precum şi lipsa soiurilor au făcut ca
această cultură să nu se extindă foarte mult.
Cultura de ricin este infestată la rândul ei de multe specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi
perene, care germinează primăvara târziu. Ca erbicide, mai importante ce pot fi folosite la cultura de ricin
înainte de semănat şi încorporate superficial sau preemergent amintim:
- Guardian (acetoclor + antidot) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;
- Mecloran 35 EC (alaclor) – în doză de 6-8 l/ha;
- Treflan 48 EC (trifluralin) – în doză de 2-2,5 l/ha;
- Diizocab 80 EC (butilate) în doză de 8-10 l/ha;
- Dual Gold 960 EC (s-metolaclor) în doză de 1,5 l/ha;
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene în perioada de vegetaţie se fac praşile
manuale sau mecanice.
Combaterea costreiului din rizomi se face cu unul din erbicidele menţionate la cultura florii soarelui –
Agil 100 EC, Fusilade Super, Gallant Super etc. în aceleaşi doze şi aceleaşi epoci de aplicare.

7.31. Combaterea buruienilor din cultura de soia (Glycine hispida)

Plantele de soia sunt foarte uşor concurate de buruieni începând cu primele zile de la răsărit până în
preajma recoltării. În perioada de vegetaţie a culturii se dezvoltă cel puţin trei serii de buruieni. Ca atare,
programul de combatere chimică a buruienilor trebuie să cuprindă erbicide, care aplicate, să poată asigura
189
curăţenia culturii o perioadă lungă de timp, de minimum 40-60 de zile, până când plantele de soia
realizează ,,încheierea lanului” (plantele acoperă intervalul dintre rânduri).

Cultura de soia este însoţită la răsărire şi în perioada de vegetaţie de mai multe specii de buruieni:
A. Specii de buruieni monocotiledonate anuale şi perene:
1. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
2. Digitaria sanguinalis – meişor;
3. Setaria sp.;
4. Agropyron repens – pir târâtor;
5. Sorghum halepense – costrei;
6. Cynodon dactylon – pir gros.
B. Buruieni dicotiledonate anuale şi perene:
1. Amaranthus sp. – ştir;
2. Chenopodium album – loboda sălbatică;
3. Abutilon theophrasti –teişor;
4. Atriplex sp. – lobodă;
5. Solanum nigrum –zârnă;
6. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
7. Xanthium strumarium – cornaci.
8. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
9. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
10. Cirsium arvense – pălămida;
11. Convolvulus arvensis – volbura;
12. Sonchus arvensis – susai;
13. Calystegia sepium – cupa vacii;
14. Portulaca oleracea – iarba grasă;
15.Galeopsis tetrahit – lungurică;
16. Galinsoga parviflora;
17. Aristolochia clematitis – cucurbeţică;
18. Latyrus tuberosus –sângele voinicului;
19. Raphanus raphanistrum – ridichioară.

Speciile de buruieni-problemă pentru cultura de soia sunt reprezentate de Solanum nigrum (zârna),
Sorghum halepense (costrei), Cirsium arvense (pălămida) şi Convolvulus arvensis (volbura).
Soia este considerată ,,aurul verde” pentru conţinutul său ridicat în proteină şi pentru utilizarea ei în hrana
animalelor şi oamenilor. Pentru combaterea buruienilor au fost sintetizate pe plan mondial foarte multe
erbicide care pot fi aplicate înainte de semănat şi încorporate mai adânc sau mai la suprafaţa solului,
preemergent sau postemergent. În funcţie de speciile de buruieni pe care le combat erbicidele aplicate la
cultura de soia se grupează astfel:
a. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi a o parte din buruienile dicotiledonate
anuale se utilizează erbicide volatile şi nevolatile care se încorporează în sol la 8-10 cm. adâncime sau la 3-5
cm. adâncime:
- Încorporate la 8-10 cm adâncime:
Treflan 48 EC (trifluralin) -în doză de 1,75-1,5 l/ha;
Trifsan 480 EC (trifluralin) -în doză de 1,75-2,5 l/ha;
Triflurex 48EC (trifluralin) -în doză de 1,75-2,5 l/ha;
Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) -în doză de 1,0-1,5 l/ha;
Frontier 900 EC (dimetenamid) -în doză de 1,2-1,6 l/ha;
Sonalen (etalfluralin) -în doză de 1,5-2,0 l/ha;
Alanex 48 EC (alaclor) -în doză de 4-6 l/ha;
-Încorporate la 3-5 cm. adâncime sau aplicate preemergent:
Guardian (acetoclor + antidot) -în doză de 1,75-2,5l/ha;
Lasso 48 EC (alaclor) -în doză de4-6 l/ha;
Mecloran 35 EC (alaclor) -în doză de 6-10 l/ha;

190
 Stomp 330 Ec (pendimetalin) -în doză de 4-5 l/ha;
Relay 90 EC (acetoclor) -în doză de 1,7-2,2 l/ha;
b. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se folosesc erbicide care se aplică în
perioada de vegetaţie, când buruienile sunt în faza de rozetă (3-4 frunze9 şi au înălţimea de 4-6 cm. Aceste
erbicide se aplică când plantele de soia au 3 perechi de frunze trifoliolate. Aplicate mai târziu, când plantele de
soia încep să înflorească, multe dintre aceste erbicide provoacă fenomenul de ,,avortare” a florilor, care cad şi
nu mai fructifică. Dintre aceste erbicide aplicate postemergent enumerăm următoarele:
- Basagran 600 EC ( bentazon) -în doză de 1,5-3,5 l/ha;
- Blazer 2 S (acifluorfen sodium) -în doză de 2 l/ha;
- Galaxy (bentazon+acifluorfen) -în doză de 2 l/ha;
- Flex (fomesafen) -în doză de 1-1,5 l/ha;
- Pivot 100 LC (imazetapir) -în doză de 0,5-0,75 l/ha;
- Bolero 40 SL (imazamox) -în doză de 0,75-1,0 l/ha;
- Dynam 75 WG (oxasulfuron) -în doză de 0,08 kg/ha+Extravon 0,2 l/ha.
Deosebit de important în combaterea buruienilor dicotiledonate anuale este eliminarea speciei Solanum
nigrum, specie care produce mari necazuri la recoltare.
c. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie, cel mai
bune rezultate se obţin cu următoarele erbicide:
- Agil 100 EC (propaquizofop) -în doză de 1-1,5 l/ha;
- Aramo 50 (tepraloxidim) -în doză de1,5-2 l/ha;
- Leopard 5 EC (quizqlofop p-etil) -în doză de 1,5-2 l/ha;
- Focus Ultra (cicloxidim) -în doză de 3-4 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop butyl) -în doză de 2-3 l/ha;
- Gallant Super (haloxifop R-metil) -în doză de 1-1,5 l/ha;
- Targa super (quizalofop etil) -în doză de 2-3 l/ha;
Aceste erbicide se aplică atunci când costreiul (Sorghum halepense) din rizomi are înălţimea de 10-15
cm. După aplicare nu se intervine mecanic sau manual în cultură timp de 25-30 de zile pentru a da
posibilitatea erbicidelor să se transloce în vârful de creştere al rizomilor. Erbicidele se aplică împreună cu 250-
300 l apă/ha cu mijloace terestre sau avio. Trebuie avut grijă ca mărimea picăturilor (diametrul median al
picăturilor) să fie foarte mic şi uniform pulverizat pe suprafaţa frunzelor.
La cultura de soia au fost selecţionate soiuri modificate genetic (GMO) care au capacitatea de a
rezista la efectul total al erbicidului Roundup. În aceste condiţii combaterea buruienilor din cultura de soia se
va simplifica foarte mult.
Această nouă formă de soia (Roundup Redy) se va semăna şi va fi tratată cu Roundup (glifosat) în
perioada de vegetaţie cu doza de 2x2 l/ha, atât pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi
perene cât şi pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene. La noi în ţară suprafaţa cultivată
cu această formă de soia depăşeşte 50% din suprafaţa totală de soia.

7.32 Combaterea buruienilor din cultura de rapita pentru ulei (Brassica oleifera)

Cultura de rapiţă pentru ulei are o istorie destul de recentă în România. Această cultură a început să se
cultive pe suprafeţe mari începând cu 8-10 ani în urmă, suprafaţa cultivată ajungând la peste 150.0000 ha în
anul 2001.
Speciile de buruieni care însoţesc cultura de rapiţă pentru ulei sunt cele care cresc şi în culturile de
floarea soarelui şi soia. Combaterea buruienilor din această cultură se face cu următoarele erbicide:
a. Erbicide aplicate înainte de semănat:
- Butisan 400 EC (metazaclor) în doză de 1,5-2 l/ha;
- Lasso 48 EC (alaclor) în doză de 5 l/ha,
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1-1,5 l/ha.
Aceste erbicide se încorporează în sol la 3-5 cm. adâncime cu combinatorul.

191
b. Combaterea buruienilor monocotile anuale (inclusiv samulastra de grâu sau orz) şi perene se realizează cu
unul din erbicidele:
- Pantera 40 EC (quizalofop-tefuril) -în doză de 0,75-1,5l/ha;
- Leopard 5 EC (quizalofop p-etil) -în doză de 0,75 l/ha;
- Dominator (lifosat acid) -în doză de 0,5 l/ha.

Aceste erbicide se aplică când plantele de costrei (Sorghum halepense) au 10-15 cm. înălţime, iar
buruienile monocotile anuale sunt în faza de înfrăţire.
Pentru combaterea speciei Cirsium arvense (pălămida) se foloseşte erbicidul: Lontrel 300 EC
(clopiralid) aplicat -în doză de 0,3-0,5 l/ha când pălămida are 3-4 frunze.
Înainte de recoltare când plantele de rapiţă au ajuns la maturitatea fiziologică, pentru a uniformiza
uscarea, se tratează cu erbicidul total Reglone forte (diquat) în doză de 2-3 l/ha. Aplicarea acestui erbicid
elimină pierderile datorate desfacerii silicvelor de rapiţă ajunse la maturitate şi permite recoltarea culturii cu
uşurinţă.

192
7.33.Combaterea buruienilor din cultura de fasole (Phaseolus Vulgaris)

Cultura de fasole este infestată de aceleaşi specii de buruieni care însoţesc cultura de soia.
Combaterea buruienilor atât mono cât şi dicotiledonate anuale este aproximativ aceeaşi.
Singura particularitate este că erbicidul Dynam 75 WP nu se poate utiliza la cultura de fasole. De asemenea,
facem menţiunea că la utilizarea erbicidului Pivot trebuie să se ţină seama de faptul că acesta manifestă un
efect remanent pentru culturile postmergătoare. Ca atare, nu se va semăna floarea soarelui, rapiţă, sfeclă
de zahăr sau muştar după culturile tratate cu Pivot 100 SC.

7.34. Combaterea buruienilor din cultura de mazare (Pisum sativum)

Cultura de mazăre este semănată în rânduri dese (12,5 cm.) şi ca atare rămâne puţin spaţiu pentru
dezvoltarea buruienilor. Aşa am fi tentaţi să credem la prima vedere. În realitate însă, cultura de mazăre este
infestată cu multe specii de buruieni şi, dacă nu sunt combătute, producţia poate să fie compromisă pe de o
parte, iar operaţia de recoltare practic s-ar desfăşura foarte greu, pe de altă parte.
Dintre speciile de buruieni tipice care însoţesc cultura de mazăre le menţionăm pe cele mai importante:
1.Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
2.Chenopodium album – loboda sălbatică;
3. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
4. Cirsium arvense – pălămida;
5. Sonchus arvensis – susai;
6.Lepidium draba – urda vacii;
7. Latyrus tuberosus –sângele voinicului;
8. Xantium sp. – cornaci;
9. Setaria sp. – mohor;
10. Sorghum halepense – costrei.
Pentru combaterea acestor specii de buruieni se pot folosi erbicidele care se aplică înainte de semănat şi
încorporate superficial la 8-10 cm. adâncime, sau 3-5 cm. în funcţie de volatilitatea lor:
- Treflan 48EC (trifluralin) în doză de 1,5-2 l/ha, (încorporat la 8-10 cm)
- Mecloran 35 EC (alaclor) în doză de 5-7 l/ha (încorporat la 3-5 cm)
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha (încorporat la 3-5 cm).
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie se utilizează unul din
următoarele erbicide:
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 3-5 l/ha;
- Dicotex 40 EC (MCPA) în doză de 2-3 l/ha;
- Pivot 100 EC (imazetapyr) în doză de 0,5 l/ha.
Epoca de aplicare a acestor erbicide este după răsăritul culturii de mazăre, când buruienile au faza de 2-4
frunze, iar plantele au 2-3 frunze trifoliolate.
Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se realizează cu aceleaşi produse şi cu aceleaşi
doze ca şi la cultura de soia: Agil 100 EC, Fusilade Super, Gallant Super etc.

7.35. Combaterea buruienilor din cultura de naut (Cicer arietinum)

Cultura de năut ocupă o suprafaţă mică în România datorită utilizării sale restrânse, a lipsei soiurilor
productive şi a lipsei unei tehnologii bine puse la punct.
Cultura de năut este însoţită de următoarele specii de buruieni:
- Echinochloa crus-galli – mohor lat;
- Setaria sp.- mohor;
- Digitaria sanguinalis – meişor;
- Sorghum halepense – costrei;
- Amaranthus sp. – ştir;
- Chenopodium album – loboda sălbatică;
- Solanum nigrum –zârnă;
- Xanthium strumarium – cornaci;
193
 - Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
- Raphanus raphanistrum – ridichioară;
- Abutilon theophrasti – teişor, pristolnic;
- Cirsium arvense – pălămida.
Pentru a lupta cu aceste buruieni fermierul are la dispoziţie următoarele posibilităţi chimice:
a. Erbicide aplicate înainte de semănat şi încorporate în sol
- Treflan 48 EC (trifluralin) în doză de 1,75-2,5 l/ha;
- Mecloran 35 EC (alaclor) în doză de 6-8 l/ha.
b. erbicide pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene:
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop p-butil) în doze de 1,75-2,5 l/ha;
- Targa Super (quizalofop etil) în doze de 2-3 l/ha.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie, deocamdată
nu s-a sintetizat un erbicid selectiv pentru această cultură. Aceste buruieni vor trebui să fie distruse prin
praşile manuale sau mecanice.

7.36. Combaterea buruienilor din cultura de in pentru fuior si in pentru samanta (Linum
usitassimum)
În cultura de in, care este semănată în rânduri dese (12,5 cm), combaterea buruienilor prin lucrări de
plivit este extrem de costisitoare şi grea. Inul are o creştere foarte lentă după răsărit de aproape 30 de zile,
timp în care buruienile dacă nu sunt combătute găsesc condiţii favorabile de creştere, concurând astfel
puternic plantele de in şi provocând în unele situaţii, înăbuşirea completă a tinerelor plante.
În prezent, o cultură de in netratată cu erbicide este sortită compromiterii totale.
Speciile de buruieni mai frecvente în culturile de in sunt următoarele:
1. Avena fatua – odos;
2. Amaranthus sp. – ştir;
3. Abutilon theophrasti –teişor;
4. Atriplex sp. – lobodă;
5. Chenopodium album – loboda sălbatică;
6. Convolvulus arvensis – volbura;
7. Cirsium arvense – pălămida;
8. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
9. Polygonum convolvulus – hrişca urcătoare;
10. Solanum nigrum – zârna;
11. Sonchus arvensis – susai;
12. Setaria sp. – mohor,
13. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
14. Sorghum halepense – costrei;
15. Xantium sp. – cornaci.
Pentru combaterea acestor specii de buruieni din cultura de in a fost elaborată următoarea strategie:
a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale prin erbicide aplicate la sol înainte de semănat şi
încorporate la 8-10 cm. sau 3-5 cm.adâncime în funcţie de volatilitatea acestora:
- Balan 36 EC (benfluralin) în doză de 4l/ha
- Diizocab 80 CE (butylate) în doză de 4-6 l/ha
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1-1,5 l/ha.
b. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie (postemergent)
când plantele de in au înălţimea de 8-10 cm (aşa-numita fază de ,,brădişor”) se poate aplica unul din
următoarele erbicide:
- Basagran 48 EC (bentazon) în doză de 2-4 l/ha
- Buctril M (bromoxinil + M.C.P.A.) în doză de 0,75 l/ha
- Sanophen (M.C.P.A.) în doză de 2 l/ha
- Dicotex 40 CE (M.C.P.A.) în doză de 1-1,5 l/ha
- Glean 75 DF (clorosulfuron) în doză de 10-15 grame/ha.

194
c. În culturile de in infestate puternic cu buruieni monocotiledonate anuale şi perene se poate aplica în
perioada de vegetaţie, când buruienile monocotile sunt în faza de înfrăţire, iar costreiul din rizomi nu
depăşeşte 10-15 cm înălţime, unul din produsele:
- Agil 100 EC (propaquizalofop) în doză de 1-1,5 l/ha
- Furore Super (fenoxaprop-etil) în doză de 0,8-1,0 l/ha
- Nabu SC (setoxidim) în doză de 1,5 l/ha.
d. Pentru a uşura operaţia de recoltat şi a uniformiza coacerea când inul a ajuns la maturitatea fiziologică se
aplică erbicidul Reglone forte, în doză de 2-3 l/ha, aplicat terestru sau avio ca desicant. Uscarea are loc în 8-
10 zile, după care se poate recolta cu uşurinţă, fără pierderi.

7.37. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr sau sfeclă furajeră (Beta vulgaris)

În ultimii 10 ani, cultura sfeclei de zahăr a cunoscut o scădere însemnată. Anual în România se mai cultivă
cu mari eforturi între 50.000 şi 70.000 ha. Acesta din două motive importante:
a) sfecla de zahăr sau furajeră este o mare consumatoare de apă (reuşeşte în zone irigate);
b) sfecla de zahăr este extrem de pretenţioasă la concurenţa cu buruienile. După semănatul culturii de sfeclă
trece o perioadă de 20-25 de zile până când plantele răsar, perioadă în care (dacă este umiditate
suficientă) cultura se îmburuienează puternic, iar după răsărit o perioadă de 4-6 săptămâni în care plantele
cresc foarte lent, perioadă în care buruienile acoperă efectiv cultura, înăbuşind-o. Ca atare, avem două
etape extrem de critice în protejarea culturii sfeclei de buruieni – la semănat şi după răsărit în perioada de
vegetaţie. Prin plivit manual sau mecanic, operaţie foarte grea, costisitoare şi greu de realizat (din lipsa
forţei de muncă) nu se poate realiza o combatere suficient. Combaterea chimică poate rezolva însă
problema. Speciile de buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate prezente în cultura de sfeclă de zahăr
sunt următoarele:
1. Amaranthus sp. – ştir;
2. Abutilon theophrasti – teişor;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Chenopodium sp. – lobodă;
5. Convolvulus arvensis – volbură;
6. Cirsium arvense – pălămida;
7. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
8. Sinapis arvesis – muştar sălbatic;
9. Solanum nigrum – zârnă;
10. Xantium sp. – cornaci;
11. Sonchus arvensis – susai;
12. Setaria sp. – mohor;
13. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
14. Sorgum halepense – costrei.
Aplicarea erbicidelor constituie una dintre măsurile importante şi sigure de combatere. Avem aşadar
următoarele situaţii concrete:
a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale prin aplicarea de erbicide înainte de
semănat şi încorporate superficial la 3-5 cm. adâncime cu grape uşoare sau cu combinatorul:
- Diizocab 80 CE (butilate) în doză de 6-8 l/ha încorporat la 8-10 cm;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1,2-1,5 l/ha;
- Lasso 48 EC (alaclor) în doză de 4-5 l/ha;
- Mecloran 48 CE (alaclor) în doză de 4-6 l/ha;
- Butiran 1/1 (butilat + alaclor) în doză de 6-10 l/ha;
- Pyramin FL (cloridazon) în doză de 6-9 l/ha.

b. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu ajutorul erbicidelor nevolatile, care se pot aplica
după semănat (preemergent):
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1,2-1,5 l/ha;
- Frontier 900 EC (dimetenamid) în doză de 2-3 l/ha;
- Proponit 840 EC (propisoclor) în doză de 1,5-2 l/ha
195
 - Roundup (gliphosat) în doză de 1,5-2 l/ha, aplicat înainte de răsăritul sfeclei de zahăr.

Aplicarea erbicidelor preemergent se face numai în zonele cu umiditate suficientă şi unde regimul
pluviometric este uniform distribuit lunar.
La aplicarea erbicidului total Roundup se va avea grijă ca plantele de sfeclă să nu fie răsărite. El se aplică
înainte de răsăritul sfeclei de zahăr. Nu are efect remanent pentru plantele de sfeclă care răsar.
c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide aplicate postemergent, în perioada de
vegetaţie, a sfeclei se poate face cu unul din produsele:
- Betanal Progres (etofumesate + fenmedifam + desmedifam) în doză de 1,5-2 l/ha;
- Goltix 70 WP (metamitron) în doză de 4,5 kg/ha;
- Pyramin Turbo (cloridazon) în doză de 2,5 l/ha;
- Safari (triflusulfuron metil) în doză de 0,030 kg/ha + Trend 1%.
La aplicarea acestor erbicide este extrem de importantă epoca de administrare. Imediat după răsăritul
buruienilor când acestea au 2-3 frunzuliţe se efectuează primul tratament. Întârzierea face ca rezultatele să fie
nesatisfăcătoare. Tratamentele se repetă la 10-12 zile, în funcţie de reinfestarea cu buruieni dicotiledonate
anuale a culturii de sfeclă.
d. combaterea speciei Cirsium arvense (pălămidă) care este o mare problemă pentru cultura de sfeclă de zahăr
se face cu erbicidul:
- Lontrel 300 EC (clopiralid) în doză de 0,3-0,5 l/ha.
Aplicarea erbicidului se face când pălămida are 8-10 cm. înălţime şi când se poate intra în cultură cu
instalaţia terestră de aplicat erbicide.
e. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene constituie una din marile reuşite ale culturii de
sfeclă. Costreiul din rizomi (Sorghum halepense) constituie o mare problemă pentru cultura sfeclei de zahăr.
Fără combaterea costreiului riscăm să nu putem realiza recoltatul culturii. Pentru combaterea acestei buruieni
folosim unul dintre următoarele produse:
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Focul ultra (cicloxidim) în doză de 3-4 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop-P-butil) în doză de 2-3 l/ha;
- Gallant Super (haloxifop R-metil) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Leopard 5 EC (quizalofop-p-etil) în doză de 1,5 l/ha;
- Targa Super (quizalofop etil) în doză de 2,5 l/ha.
Aplicarea acestor erbicide se face când buruienile monocotiledonate anuale sunt în faza de înfrăţire,
iar costreiul (Sorghum halepense) din rizomi este în faza de 10-15 cm. înălţime şi se găseşte în faza de
creştere deplină.
O mare problemă pentru cultura sfeclei o constituie speciile: pirul gros (Cynodon dactylon) şi pirul
târâtor (Agropyron repens). Combaterea acestor specii se realizează tot cu aceste erbicide utilizând limita
superioară a dozelor recomandate. După aplicarea acestor erbicide se are grijă ca o perioadă de 20-25 de zile
să nu se realizeze nici o intervenţie mecanică sau manuală pentru a da posibilitate erbicidelor să se transloce în
rizomii subterani.
Ca o noutate pentru cultura sfeclei de zahăr au fost obţinute prin lucrări de inginerie genetică
organisme modificate genetic (GMO) care pot rezista la erbicidul Roundup. În aceste condiţii combaterea
buruienilor se simplifică foarte mult - prin două tratamente cu Roundup (gliphosate) în doză de 2 x 2 l/ha se
poate rezolva problema buruienilor.
O altă problemă în combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr o constituie Cuscuta sp.
Pentru combaterea acestei buruieni se utilizează unul din erbicidele:
- Kerb (propizamid) în doză de 4 kg/ha;
- Basta (glufosinat de amoniu) în doză de 2-4 l/ha.
După aplicarea erbicidului Basta frunzele şi cuscuta mor (se usucă). Plantele de sfeclă însă se regenerează
şi se vor forma alte frunze “curate” (libere) de cuscută.

7.38 Combaterea buruienilor din cultura de cânepă (Canabis sativa) şi a bumbacului (Gossypium
hirsutum)

196
 Cânepa şi bumbacul sunt plante de cultură cu veche tradiţie în ţara noastră. Ambele culturi ocupă
suprafeţe mici în România şi, ca atare, şi preocupările pentru studiul combaterii buruienilor au fost pe măsură.
Cultura de cânepă suportă solurile podzolite, mai răcoroase, cu pH acid, iar bumbacul preferă în schimb,
soluri bogate în humus şi bine expus termic.
Speciile de buruieni sunt caracteristice acestor două zone pedoclimatice.
Combaterea buruienilor din aceste două culturi se realizează astfel:
a. Pentru cultura de cânepă combaterea buruienilor se realizează cu erbicide care se aplică înainte de semănat
şi sunt încorporate în sol la adâncimea cerută de fiecare tip de erbicid (volatil sau nevolatil); conform tabelului
7.14.

Tabelul 7.14

Erbicidele recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de cânepă:

Denumirea Dozele de erbicid, în produs comercial, în funcţie de conţinutul

comercială în humus (%) al solului
1,5-2 2-3 3-4
Diizocab 70 EC 4,0-4,5 4,5-5,0 5,0-6,0
(butilat)
Treflan 48 EC 1,5-2,0 2,0-2,5 2,5
(trifluralin)
Lasso 48 EC 4,0-4,5 4,5-5,0 5,0-6,0
(alaclor)
Dual Gold 960 EC 1,0-1,25 1,25-1,5 1,5
(S-metolaclor)
Afalon 50 EC 1,5-2,0 2,0-2,5 2,5
(linuron)

Culturii de cânepă trebuie să i se asigure condiţii de creştere fără buruieni înainte şi imediat după
răsărit. În perioada de vegetaţie, cânepa luptă foarte bine cu buruienile pe care le elimină uşor din competiţie
datorită substanţelor eterice emanate de aceasta.
Cultura de cânepă luptă uşor cu buruienile în perioada de vegetaţie şi datorită densităţii mari care nu lasă
spaţii de dezvoltare pentru buruienile (se seamănă la 12,5 cm. distanţă sau 25 cm. între rânduri).
b. Pentru cultura de bumbac, de asemenea, trebuie create condiţii fără buruieni în perioada de la răsărit până
la formarea a 6-8 frunze. Pentru combaterea acestora se utilizează următoarele erbicide aplicate înainte de
semănatul bumbacului:
- Treflan 48 EC (trifluralin) în doză de 2-2,5 l/ha;
- Mecloran 35 EC (alaclor) în doză de 8-14 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 4 l/ha;
- Gesagard 50 WP (prometrin) în doză de 6-8 kg/ha.
- Prometrex 50 WP (prometrin) în doză de 6-8 kg/ha.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene şi a celor monocotiledonate perene în
perioada de vegetaţie nu sunt omologate încă în ţara noastră erbicide speciale. Aceasta şi pentru faptul că,
practic, în România cultura a fost efectiv abandonată.

7.39 Combaterea buruienilor din cultura cartofului (Solanum tuberosum)

197
 Cartoful, considerat ca fiind ,,a doua pâine” nu poate realiza producţii mari dacă problema combaterii
buruienilor nu este rezolvată în totalitate. Cartoful preferă soluri mai uşoare permeabile, cu pH neutru.
În ţara noastră cartoful se cultivă fie pentru consum timpuriu, fie pentru consum de iarnă sau pentru
industrializare.
Speciile de buruieni care pot produce pagube culturii de cartof sunt următoarele:
1. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
2. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
3. Chenopodium album – loboda sălbatică;
4. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
5. Amaranthus retroflexus – ştir;
6. Maricaria sp. – muşeţel;
7. Galium aparine – turiţă;
8. Raphanus raphanistrum – ridichioară;
9. Sonchus arvensis – susai;
10. Setaria sp. – mohor;
11. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
12. Cynodon dactylon – pir gros;
13. Agropyron repens - pir târâtor;
14. Sorghum halepense – costrei;
15. Polygonum aviculare – troscot.
La cultura de cartof trebuie evitată pe cât este posibil producerea de leziuni tuberculilor sau plantelor
(lujerilor) pentru a preveni infecţiile cu viruşi sau cu alţi agenţi patogeni extrem de periculoşi. Combaterea
chimică poate rezolva acest aspect foarte uşor.
Erbicidele ce pot fi utilizate la combaterea buruienilor din cultura cartofului le putem sintematiza în
funcţie de scopul urmărit cu fiecare grupă în parte, astfel:
a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotoledonate anuale se face cu ajutorul erbicidelor aplicate
înainte de răsăritul plantelor de cartof (când plantele de cartof mai au 2-4 cm până a răsări din bilon), deci
preemergent:
- Afalon (linuron)în doză de 2-8 kg/ha;
- Efpromet 50 WP (prometrin) în doză de 4-5 kg/ha;
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 2-4 l/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Frontier 900 EC (dimetenamid) în doză de 1,2-1,6 l/ha;
- Harness (acetoclor) în doză de 1,75-2,25 l/ha;
- Lasso 48 EC (alaclor) în doză de 4,0 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5,0 l/ha;
- Prometrex 50 SCL (prometrin) în doză de 2-4 l/ha;
- Sencor 70 WG (metribuzin) în doză de 0,7-1,2 l/ha;
- Metripaz 75 DF (metribuzin) în doză de 0,7-1,2 kg/ha;
- Lexone 75 DF (metribuzin) în doză de 0,7-1,2 kg/ha.
b. În perioada de vegetaţie a cartofului se pot aplica erbicide simple sau combinate pentru combaterea
buruienilor dicotiledonate anuale şi perene:
- Basagran (bentazon) în doză de 1,5-3 l/ha;
- Dacsulfuron 750 WP (clorsulfuron) în doză de 0,015-0,20 kg/ha;
- Lexone 75 DF (metribuzin) în doză de 0,2-0,3 kg/ha;
- Sencor 75 WP (metribuzin) în doză d 0,25-0,5 kg/ha.
Combaterea buruienilor dicotiledonate se efectuează când acestea au 3-4 frunze. După 10-12 zile de la
tratament se refac biloanele.
c. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene constituie o problemă destul de grea şi mai ales
costisitoare financiar. Cultura de cartof este însoţită şi de specii de pir şi costrei. Combaterea acestora se
realizează cu unul din produsele:
- Agil 100 EC (propaqiuzafop) în doză de 1,5-2 l/a;
- Furore Super (fenoxaprop etil) în doză de 2,5 l/ha;
- Fusilade Forte (fluazifop p butil) în doză de 1,0-1,5 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop p butil) în doză de 1,5- 3,0 l/ha.

198
 - Gallant Super (haloxifop p butil) în doză de 1,5 l/ha;
- Pantera 40 EC (quizalofop p tefuril) în doză de 2,0 l/ha;
- Select Super (cletodim) în doză de 2,0 l/ha;
- Targa Super 5 EC (quizalofop-etil) în doză de 1,5-2,0 l/ha;
- Titus 25 DF (rimsulfuron metil) în doză de 40-50 grame/ha + citowet
Aceste erbicide se aplică atunci când plantele de pir au 10-12 cm. înălţime, iar plantele de costrei au de 10-15
cm. înălţime şi sunt răsărite în totalitate. După aplicare, o perioadă de 20-25 de zile nu se mai recomandă
intervenţii mecanice sau manuale pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi şi stoloni. După
aplicare la 10-14 zile, toate buruienile monocotiledonate vor avea culoarea violet-roşiatică, datorită
antoncianizării plantelor (,,lanul parcă a luat foc”).
d. Pentru uşurarea recoltatului cu 10-15 zile înainte de recoltare, plantele de la suprafaţa solului, lujerii se
desică (usucă) utilizând unul din produsele:
- Harvade 25 F (dimetipir) în doză de 2,5 l/ha;
- Reglone forte (diquat) în doză de 3,5-4,5 l/ha.
După 8-10 zile de la tratament ,,lujerii” se usucă, iar recoltatul se poate desfăşura în bune condiţii.

7.40 Combaterea buruienilor din cultura de tutun (Nicotiana tabacum)

În ţara noastră, cultura de tutun se înfiinţează cu ajutorul răsadului transplantat produs în răsadniţe
special amenajate în acest scop. Suprafaţa cultivată cu tutun este destul de mică şi se cultivă în diverse zone
din ţară cu soluri foarte variate, de la nisipuri până la cernoziomuri cu 3-4 % conţinut de humus şi cu o floră
mixtă cuprinzând diverse specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene.
Speciile de buruieni specifice culturii de tutun sunt:
1. Amaranthus sp. – ştir;
2. Chenopodium sp. – lobodă;
3. Sonchus sp. – susai;
4. Sinapis arvensis – muştar sălbatic;
5. Datura stramonium – laur;
6. Xanthium sp. – cornaci;
7. Abutilon theophrasti – teişor;
8. Portulaca oleracea – iarbă grasă;
9. Cirsium arvense – pălămidă;
10. Setaria sp. – mohor;
11. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
12. Sorghum halepense – costrei;
13. Hibiscus trionum – zămoşiţă.

Combaterea acestor specii de buruieni din cultura tutunului se bazează pe utilizarea următoarelor tipuri de
erbicide:
a. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate anuale se pot utiliza
erbicide care se aplică înainte de plantat şi se încorporează sau pot fi aplicate la sol fără a fi încorporate, după
care urmează plantatul tutunului:
- Balan (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha;
- Dual Gold (S-metolaclor) în doză de 1,0 l/ha;
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 4 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 4 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 4 l/ha;
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 2,5-3 kg/ha;
- Mecloran 35 CE (alaclor) în doză de 5-6 l/ha;
b. În perioada de vegetaţie (postemergent) pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi
perene se pot folosi erbicidele:
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Gallant Super (haloxifop R-metil) în doză de 1-1,5 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop p butil) în doză de 1,5-2 l/ha;
- Targa Super 5 EC (quizalofop-etil) în doză de 1,5-2 l/ha;
199
 - Furore Super (fenoxaprop etil) în doză de 2-3 l/ha;
După aplicarea acestor erbicide nu se fac praşile mecanice sau manuale o perioadă de 20-30 de zile pentru a
favoriza translocarea erbicidului în rizomi.
c. Combaterea buruienilor din răsadniţe pentru obţinerea materialului de plantat se poate realiza cu
unul din erbicidele:
- Enide (difenamide) în doză de 0,6-0,8 g/m2 de răsadniţă;
- Devrinol 50 WP (napropamide) în doză de 0,4 g/m2 de răsadniţă şi altele.
Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale în cultura de tutun în perioada de vegetaţie se face manual
sau mecanic.

7.41. Combaterea buruienilor din culturile de trifoliene:lucerna (Medicago Sativa), trifoi (Trifolium
pratense), sparceta (Onobrychis viciifolia) si ghizdei (Lotus corniculatus)

Având în vedere că biologia plantelor şi tehnologia celor patru culturi trifoliene au multe aspecte în
comun, problema combaterii chimice a buruienilor se va prezenta în acelaşi subcapitol.
Pentru toate cele 4 culturi, înfiinţarea culturilor se face primăvara devreme (lucerna poate fi înfiinţată şi
toamna). O perioadă de 4-6 săptămâni de la răsărit plantele furajere leguminoase au o creştere foarte lentă şi
ca atare, asigurarea unui teren curat de buruieni este o condiţie obligatorie pentru a avea o cultură închisă şi
uniform dezvoltată. Speciile de buruieni care se dezvoltă în aceste patru culturi sunt următoarele:
A. Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
1. Amaranthus sp. – ştir;
2. Abutilon theophrasti – teişor;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Chenopodium sp. – lobodă;
5. Convolvulus arvensis – volbură;
6. Hibiscus trionum – zămoşiţă;
7. Cirsium arvense – pălămida;
8. Polygonum aviculare –troscot;
9. Capsella bursa-pastoris – traista ciobanului;
10. Sinapis arvesis – muştar sălbatic;
11. Solanum nigrum – zârnă;
12. Sonchus arvensis – susai;
13. Erigeron canadensis – bătrâniş;
14. Senecio vulgaris – spălăcioasă;
15. Taraxacum officinalis – păpădia;
16. Rumex sp. – măcriş;
17. Xantium sp. – cornaci;
B. Buruieni monocotiledonate anuale şi perene:
1. Setaria sp. – mohor;
2. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
3. Sorgum halepense – costrei;
4. Bromus secalinus – obsiga secarei;
5. Agropyron repens – pir târâtor.
Combaterea buruienilor din culturile de trifoliene furajere se face astfel:

7.42 Combaterea buruienilor din cultura de lucerna

Cultura de lucernă se caracterizează prin perioada lungă de viaţă de 4-5 ani de la înfiinţare. Eliminarea
buruienilor constituie o verigă importantă în obţinerea unui furaj de bună calitate. Pentru realizarea acestui
obiectiv se pot folosi următoarele erbicide:
a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale din lucernierele din anul I de viaţă se face cu
erbicide aplicate înainte de semănatul culturii şi încorporate (p.p.i.) la 8-10 cm sau 3,5 cm. adâncime, sau pot
fi aplicate după semănatul culturii (preemergent):
- Balan (benfluralin) în doză de 4-5 l/ha;
- Benefex (benfluralin) în doză de 4-5 l/ha;
200
 - Butiran 1/1 (butilat +alaclor) în doză de 6-8 l/ha;
- Kerb 50 W (propizamid) în doză de 4-5 l/ha.
b. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene (inclusiv Rumex sp. şi Cirsium arvense)
se poate realiza în perioada de vegetaţie (postemergent) cu unul din produsele erbicide:
- Asulox 40 CS (asulam) în doză de 4-6 l/ha;
- Basagran 600 EC (bentazon) în doză de 2-2,5 l/ha;
- Pivot 100 LC (imazetapir) în doză de 0,5-0.75;
- Sencor 70 WP (metribuzin) în doză de 1,0-1,5 kg/ha după fiecare coasă.
- Roundup (glifosat) în doză de 0,75 l/ha după fiecare coasă înainte de începerea lăstăririi lucernei.
Aplicarea erbicidelor pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene se face când plantele
de lucernă au 2-3 frunze trifoliate, iar buruienile sunt în faza de rozetă (2-3 frunzuliţe).
Combaterea speciei Rumex sp. şi a speciei Cirsium se realizează înainte ca acestea să emită tulpini florifere
(25-30 cm.). Peste această limită efectul de combatere este slab.
c. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se realizează cu unul din următoarele
erbicide:
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1,5 l/ha.
- Focus ultra (cicloxidim) în doză de 3-4 l/ha.
- Leopard 5 EC (quizalofop P etil) în doză de 1,5-2 l/ha.
Epoca de aplicare a acestor erbicide este atunci când buruienile monocotile anuale sunt în faza de
înfrăţire, iar pentru cele perene când costreiul (Sorghum halepense) are între 10-15 cm. înălţime. După
efectuarea tratamentului nu se execută cositul lucernei pentru a da posibilitatea erbicidelor de a se transloca în
rizomii sau stolonii buruienilor, pentru a-i distruge.
d. Dacă cultura este destinată producerii de sămânţă, înainte de recoltare pentru a uniformiza coacerea
(uscarea) şi a se putea recolta în bune condiţii se foloseşte erbicidul cu efect desicant, Reglone forte în doză
de 3,5-4,5 l/ha.
După desicarea culturii (6-10 zile) se poate recolta cultura în foarte bune condiţii.
Combaterea buruienilor în anii II, III, şi IV se face prin aplicarea erbicidelor în perioada de vegetaţie
(postemergent) pntru monocotiledonate anuale şi perene, cât şi pentru cele dicotiledonate anuale şi perene, în
funcţie de nivelul îmburuienării şi structura acestei îmburuienări.

7.43 Combaterea buruienilor cu cultura de trifoi

a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale din culturile de trifoi – anul I, prin aplicarea
de erbicide care fie se încorporează în sol la 8-10 cm, sau 3-5 cm adâncime, fie pot fi aplicate după semănat
până la răsăritul culturii (preemergent):
- Balan 18 CE (benfluralin) în doză de 4-5 l/ha (obligatoriu încorporat la 8-10 cm);
- Benefex (benfluralin) în doză de 4-5 l/ha (încorporat la 8-10 cm);
- Kerb 50 W (proprizamid) în doză de 4-5 l/ha.

b. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene din cultura de trifoi se realizează cu erbicidul
- Pivot 100EC (imazetapir) în doză de 0,5-0,75.
Epoca de aplicare a erbicidelor postemergente este atunci când trifoiul are 3-4 frunze trifoliate, iar
buruienile sunt în fază de rozetă (3-5 cm. înălţime).
c. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene se face cu unul din erbicidele menţionate
la cultura de lucernă (Agil, Furore, Fusilade, Gallant etc) la aceleaşi doze şi epoci de aplicare.
În anul II şi III de viaţă buruienile din cultura de trifoi, atât cele dicotile anuale şi perene, cât şi cele
monocotile anuale sau perene se realizează cu aceleaşi tipuri de erbicide ca la cultura de lucernă anul I, în
aceleaşi doze şi în aceleaşi epoci de aplicare.
O problemă deosebită în culturile de lucernă şi trifoi anul I o constituie infestarea cu torţel (Cuscuta
sp.). Această buruiană poate fi combătută prin mai multe metode:
1. cositul zonei infestate, strângerea acesteia în saci şi apoi arderea lor;
2. distrugerea cuscutei cu erbicide totale: Reglone 2-3 l/ha, Basta 2-3 l/ha, sau Roundup 2-3 l/ha)
după care se coseşte,se adună şi se arde în locuri speciale.
Pentru combaterea acestei buruieni parazite se mai poate folosi erbicidul Kerb 50 W (4-5 l/ha) aplicat înainte
de semănat sau după cosit.
201
Pentru a evita apariţia şi dezvoltarea cuscutei obligatoriu trebuie folosită pentru semănat numai sămânţa
descuscutată, condiţionată şi tratată.

7.44. Combaterea buruienilor din cultura de sparceta si ghizdei

a. Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se foloseşte unul din erbicidele
încorpoează la 8-10 cm. sau 3-5 cm. adâncime care se aplică înainte de semănat sau după semănatul culturilor
după cum urmează:
- Eradicane 6 E (EPTC + antidot) în doză de 5-8 l/ha;
- Diizocab 70 EC (butilat) în doză de 5-8 l/ha.
b. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se face cu erbicidulBasagran 600 EC
(bentazon) în doză de 2-3 l/ha. Se aplică în faza de 2-3 frunze trifoliate ale culturii şi 3-4 frunze ale
buruienilor.
c. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene se face cu aceleaşi erbicide ca la
cultura de trifoi şi lucernă.
Combaterea buruienilor din cultura de sparcetă (cultură anuală) şi de ghizdei (cultură perenă) în anul II şi
III de viaţă se face cu aceleaşi erbicide folosite pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate aplicate
postemergent la culturile de trifoi şi lucernă.

7.45. Combaterea buruienilor din culturile de legume

Culturile de legume au anumite particularităţi faţă de plantele de câmp şi de aceea, combaterea buruienilor
din aceste culturi este diferenţiată:
- plantele legumicole se cultivă pe suprafeţe mici de teren, pe soluri mai uşoare, cu fertilitate
moderată;
- plantele legumicole sunt mari iubitoare de umiditate (reuşesc numai în condiţii de irigare), iar
acest lucru face ca şi flora de buruieni să fie destul de vastă şi variată;
- în cultura plantelor legumicole se realizează multe lucrări (un volum de muncă manuală şi
mecanică mare);
- plantele legumicole sunt pretenţioase la curăţenia terenului, mai ales după răsărit sau după plantat
pentru a realiza producţii mari;
- spectrul erbicidelor utilizate în combaterea buruienilor din aceste culturi nu este foarte
diversificat şi ca atare, combaterea chimică trebuie armonios integrată cu măsurile agrotehnice şi
alte măsuri pentru distrugerea totală a acestora;
- plantele legumicole răspund foarte bine cultivării în rotaţie şi asolament.
Cu alte cuvinte combaterea eficace a buruienilor din culturile de legume se face numai printr-un sistem
raţional de măsuri de combatere (management integrat) (Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996) din care amintim:
1. Practicarea unei rotaţii raţionale a culturilor. Sunt foarte eficace rotaţiile în care un an se cultivă o
cereală păioasă (care prin tehnologia aplicată să distrugă buruienile) – grâu sau orz care permite şi
realizarea de culturi succesive.
2. Un sistem raţional de lucrări ale solului;
3. Folosirea de răsaduri viguroase şi seminţe de calitate biologică bună, care să permită un avans în
vegetaţie al culturilor legumicole faţă de buruieni;
4. Acelaşi efect este asigurat şi prin folosirea judicioasă a îngrăşămintelor;
5. Lucrări de îngrijire a culturilor efectuate la timp;
6. Folosirea erbicidelor în epocile optime etc.
Erbicidele ca mijloc de luptă cu buruienile au un rol important în reuşita culturilor de legume.
Pentru a putea realiza un program de combatere integrat şi optimizat trebuie cunoscute în primul rând speciile
de buruieni care însoţesc culturile legumicole:
A. Specii de buruieni dicotiledonate anuale şi perene
1. Amaranthus retroflexus – ştir
2. Atriplex sp. – loboda;
3. Chenopodium sp. – loboda;
4. Portulaca oleracea – iarba grasă;
5. Hibiscus trionum – zămoşiţa;

202
6. Galinsoga parviflora – busuiocul dracului;
7. Hyosciamus niger – măselariţa;
8. Datura stramoniu – laur;
9. Rubus caesius – mur de mirişte;
10. Aristolochia clematitis – cucurbeţică;
11. Atropa beladona –
12. Anagalis arvensis – scânteiuţă;
13. Stellaria media –rocoină;
14. Xantium sp. – cornaci;
15. Solanum nigrum – zârnă;
16. Symphytium officinale – tătăneasă;
17. Galeopsis tetrahit – lungurică ;
18. Malva silvestris – nalbă ;
19. Cirsium arvense – pălămidă ;
20. Sonchus sp. – susai ;
21. Rumex sp. – măcriş;
22. Convolvulus arvensis – volbură;
23. Polygonum hidropiper – moţul curcanului.

B. Specii de buruieni monocotiledonate anuale şi perene

1. Setaria sp. – mohor;
2. Echinochloa crus –galli – mohor lat;
3. Sorghum halepense – costrei ;
4. Digitaria sanguinalis – meişor;
5. Agropyron repens – pir târâtor ;
6. Cynodon dactylon – pir gros ;
7. Phragmites communis – stuf ;
8. Samulastră de grâu şi orz etc.
Combaterea acestor specii de buruieni se bazează pe specificitatea fiecărei culturi legmicole în parte.
În acest sens pentru stârpirea buruienilor folosirea erbicidelor are un rol principal.
Pentru reuşită însă, fermierul trebuie să deţină informaţii în acest domeniu despre erbicidele respective, despre
interrelaţiile acestora în condiţiile de sol şi climă specifice fiecărei zone în parte şi fiecărei culturi, despre
particularităţile soiurilor cultivate, ca şi despre sistemele de cultură folosite (culturi succesive, culturi în câmp
deschis, culturi obţinute din răsad, culturi în spaţii protejate sau culturi obţinute prin semănatul direct
în.câmp).
Plantele legumicole aflate în perioada de răsărire sunt mai sensibile la buruieni decât plantele
transplantate ca răsad (mature). De aceea, trebuie făcute diferenţieri la culturile realizate prin semănatul direct
faţă de cele reaizate prin plantarea răsadurilor. După ce se instalează în răsadniţe plantele sunt la fel de
tolerante faţă de erbicide.
În ţara noastră s-au efectuat cercetări privind influenţa erbicidelor noi în combaterea buruienilor la diferite
legume de către Miron V. şi Colab., 1994, 1996, 1997, 1998, 2000; Rădoi şi Colab 1994, 1996; Costache M.
şi Colab., 1996; Şarpe N. 1987, 1994 ş.a.

7.46. Combaterea buruienilor din culturile de ardei (Capsicum annuum)

La cultura de ardei întâlnim două situaţii distincte:

A. Combaterea buruienilor din cultura de ardei transplantat (plantat);
B. Combaterea buruienilor din cultura de ardei semănat direct.
A. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale din cultura de ardei din răsad (plantat).
Se realizează prin folosirea de erbicide aplicate înainte de plantat şi încorporate la 8-10 cm sau 3-5 cm
adâncime, în funcţie de tipul produsului volatil sau nevolatil, sau aplicate înainte de plantat (preemergent).
Dintre aceste produse putem utiliza următoarele:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1- 1,5 l/ha (încorporat la 3-5 cm);
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-4 l/ha (încorporat la 8-10 cm);

203
 - Triflurex (trifluralin) în doză de 3-4 l/ha (încorporat la 8-10 cm);
- Trifsan 48 EC (trifluralin) în doză de 2,5 l/ha (încorporat la 8-10 cm);
- Devrinol 45 F (napropamid) în doză de 3-4 l/ha (preemergent);
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha (preemergent);
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1,5-2 l/ha (preemergent).
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene se pot utiliza erbicide selective
sistemice aplicate în perioada de vegetaţie (post emergent) când buruienile monocotiledonate anuale sunt în
faza de înfrăţire, iar pentru costrei când se găseşte în faza de 10-15 cm. înălţime înainte de faza de burduf.
Aceste erbicide sunt:
- Agil 100 EC (propaquizalofop) în doză de 1 l/ha ;
- Leopard 5 EC (quizalofop p-etil) în doză de 1,5 l/ha ;
- Pantera 40 EC (quizalofop p-tefuril) în doză de 1,5 l/ha.
După aplicare, o perioadă de 20-25 de zile nu se mai realizează praşile mecanice sau manuale pentru a da
posibilitate erbicidelor să se transloce în rizomi. După 10-15 zile de la aplicarea erbicidelor câmpul cu ardei
infestat cu buruieni monocotile pare “roşu” datorită efectului de antoncianizare indus de efectul erbicidelor
asupra buruienilor (inhibă respiraţia şi nu mai formează clorofilă).

B. Combaterea buruienilor din culturile de ardei semănat direct în câmp

Se poate realiza prin aplicarea unor erbicide selective (pentru sămânţa de ardei), sistemice şi care se
încorporează în sol la 3-5 cm sau 8-10 cm adâncime. Acestea sunt:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1-1,5 l/ha (încorporat la 3-5 cm);
- Treflan 48 EC (trifluralin) în doză de 1,5-2,5 l/ha (încorporat la 8-10 cm).
Combaterea buruienilor mocotiledonate anuale şi perene din cultura de ardei semănat direct în câmp
se realizează cu unul din erbicidele folosite pentru ardeiul transplantat (din răsad).
Pentru a scoate în evidenţă eficacitatea erbicidelor noi, utilizate în combaterea buruienilor din cultura de ardei
prezentăm rezultatele obţinute prin aplicarea acestor produse la I.C.V.L. Vidra de V. Miron, 1999 (tabelul
7.15).
Concluzia care se desprinde din datele prezentate este că un singur erbicid aplicat la cultura de ardei
(sau la o altă cultură) nu rezolvă decât în parte problema buruienilor; folosirea a două sau mai multe erbicide
asociate aplicate la epoci diferite şi cu spectru de combatere a buruienilor diferit poate asigura o cultură liberă
de buruieni (tabelul 7.15).

204
 Tabelul 7.15
Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate aplicate în cultura de ardei (după V. Miron şi colab., 1999)

Erbicidul Doza Epoca de Total buruieni Monocotiledonate Dicotile

l, kg/ha aplicare donate
Buc./m2 Combatere Note Buc./m2 Combatere Note Buc./m2 Combatere Note
% EWRS % EWRS % EWRS
Martor netratat - - 176 - - 97 - - 79 - -
Dual Gold 960 EC 1,2 preemergent 42 76 6 26 73 -6 16 89 6
Goal 2 2,0 preemergent 56 69 6 41 58 7 15 81 6

Stomp 330 EC 5,0 preemergent 63 64 7 98 61 7 8 90 4

Trifsan 48 EC 2,0 ppi 78 56 7 42 57 7 36 54 8
Devrinol 50 SC 3,0 ppi 80 55 7 45 54 8 35 56 8
Agil 100 EC 1,0 postemergent 85 52 7 3 99 2 82 - -
Fusilade forte 1,0 postemergent 80 55 7 2 9 2 79 - -
Pantera 40 EC 1,5 postemergent 86 51 6 6 95 3 80 - -
Stomp 330 Ec+Agil 5,0+1,0 preem+postem 19 89 1 1 99 2 18 77 6
100EC
Stomp 330 EC+ Fusilade 5,0+1,0 preem+postem. 20 89 1 1 99 2 19 76 6
forte
Stomp 330 EC+ Pantera 5,0+1,0 preem+ postem 25 86 4 4 99 2 21 73 6
40 EC

205
7.47. Combaterea buruienilor din culturile de tomate (Lycopersicon esculentum)

Tomatele din ţara noastră se obţin în următoarele sisteme de cultură:

A. Prin înfiinţarea culturii cu material de plantat (cu răsad);
B. Semănatul direct în câmp (din seminţe);
C. Obţinerea tomate în spaţii protejate (sere şi solarii).
A. Combaterea buruienilor din culturile de tomate plantate în câmp.
Aceste culturi se înfiinţează cu ajutorul răsadului obţinut cu mult timp înainte de data plantatului, în
locuri special amenajate, numite răsadniţe. Combaterea buruienilor din cultura de tomate transplantate se
realizează urmând un program riguros astfel:

a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din dicotiledonatele anuale se realizează cu erbicide

care se aplică înainte de plantat şi se încorporează în sol la 8-10 cm. sau 3-5 cm. adâncime, în funcţie de tipul
erbicidului. După aplicarea acestor erbicide, se modelează terenul şi se pregăteşte pentru plantat.
- Digermin 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 2-4 kg /ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha;
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha ;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 3-4 l/ha ;
- Trifsan 480 EC (trifluralin) în doză de 2,5 l/ha .

b. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate cu ajutorul erbicidelor aplicate înainte de plantat

(preemergent):
- Lasso 48 EC (alaclor) în doză de 4 l/ha ;
- Stomp 330EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha;
- Lexone 75 DF (metribuzin) în doză de 0,2 kg/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha;
- Prometrex 50 SC (prometrin) în doză de 1,5 kg/ha;
- Sencor 70 WG (metribuzin) în doză de 0,3 kg/ha;
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1,5-2 l/ha.

c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene din cultura de tomate transplantate se poate realiza
cu unul din erbicidele:
- Blazer 2 S (acifluorfen – sodium) în doză de 0,6 l/ha;
- Dancor 70 WG (metribuzin) în doză de 0,3 kg/ha;
- Metrifar 70 WG (metribuzin) în doză de 0,3 kg/ha;
- Sencor 70 WP (metribuzin) în doză de 0,3 kg/ha.

d. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie (postemergent) se

efectuează cu unul din produsele:
- Agil 100 EC (propaquizalofop) în doză de 1,0 l/ha;
- Focus ultra (cicloxidim) în doză de 1,-3 l/ha;
- Fusilade forte (fluazifop p-butil) în doză de 1,3 l/ha;
- Nabu S (setoxidim) în doză de 1,5 l/ha;
- Titus 25 DF (rimsulfuron metil) în doză de 0,04-0,06 kg/ha;
- Leopard 5 EC (quizalofop - etil) în doză de 0,75 – 1,5 l/ha;
- Pantera 40 EC (quizalofop - efuril) în doză de 0,75 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop –p-butil) în doză de 1-2 l/ha.
După aplicarea unuia dintre aceste erbicide o perioadă de 25-30 de zile nu se mai prăşeşte manual sau
mecanic pentru a nu fragmenta rizomii şi de a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi.

B. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale din cultura de tomate semănate direct în
câmp se realizează cu erbicide care se aplică înainte de semănat şi se încorporează în sol la 8-10 cm.
adâncime sau 3-5 cm adâncime, în funcţie de felul erbicidului (volatil sau nevolatil):
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha.

206
 După semănat se pot aplica erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor 70 WP). Când buruienile
monocotiledonate anuale sau perene sunt în faza optimă de combatere se utilizează unul din produsele
menţionate la cultura de tomate transplantate: Agil, Furore, Fusilade, Leopard etc.

C. Combaterea buruienilor din cultura tomatelor în spaţii protejate se realizează manual.

7.48 Combaterea buruienilor din cultura de vinete (Solanum melanogena)

La cultura de vinete se urmăreşte următorul program:

a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se face cu erbicide care se aplică înainte de plantat şi
se încorporează superficial (3-5 cm.) sau adânc (8-10 cm.), în funcţie de volatilitatea acestora astfel:
- Balan 18 EC (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha;
- Benefex (benfluralin) în doză de 6-8 l /ha;
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 6 kg /ha;
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-4 l/ha ;
- Trifsan 480 EC (trifluralin) în doză de 2,5 l/ha ;
După aplicarea acestor erbicide terenul se nivelează şi apoi se plantează. Sunt şi erbicide care se aplică
înainte de plantat fără să fie încorporate (preemergente):
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha;
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1,5-2 l/ha.

b. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene se poate realiza cu unul din produsele Agil,
Focus, Fusilade, menţionate la cultura de tomate.

7.49. combaterea buruienilor din cultura de castraveti (Cucumis communis)

Plantele de castraveţi luptă foarte greu cu buruienile, de aceea realizarea şi menţinerea terenului curat
o perioadă de 6-7 săptămâni de la răsărire sau de la plantat (în cuburi nutritive) reprezintă cheia succesului la
această cultură.
a. Combaterea buruienilor mono şi o parte din dicotiledonate anuale se face cu erbicide aplicate înainte de
semănat şi încorporate la 8-10 cm. sau la 3-5 cm. adâncime, în funcţie de volatilitatea produsului astfel:
- Balan 18 EC (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha;
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1,5-2 l/ha.
- Benefex (benfluralin) în doză de 6-8 l /ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 2,5 l/ha ;
Aceste erbicide se aplică cu cel puţin 15-20 zile înainte de plantatul castraveţilor pentru ca solul să se
taseze.
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene se realizează cu produsul Nabu S (setoxidim)
în doză de 1,5 l/ha. Se aplică când buruienile monocotile anuale sunt în faza de înfrăţire, iar costreiul din
rizomi nu depăşeşte 10-15 cm. înălţime.

7.50. Combaterea buruienilor din culturile de ceapa (Allium cepa)

La cultura de ceapă sistemul de combatere al buruienilor cuprinde trei sisteme distincte:

A. combaterea buruienilor din cultura de ceapă din arpagic;
B. combaterea buruienilor din cultura de ceapă semănată direct în câmp;
C. combaterea buruienilor din cultura de ceapă semiceri (pentru sămânţă).

A. Combaterea buruienilor din cultura de ceapă din arpagic

a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din buruienile dicotiledonate se face cu erbicide care
se aplică înainte de plantat (p.p.i.) şi se încorporează superficial la 3-5 cm sau 8-10 cm adâncime, în funcţie de
tipul erbicidului astfel:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha;
- Linurex 50 EC (linuron) în doză de 1,5-2 l/ha;
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha ;
- Trifluralin 24 EC (trifluralin) în doză de 2,5-3 l/ha;
207
b. Combaterea buruienilor dicotiledonate şi monocotiledonate anuale cu erbicide care se aplică după plantatul
arpagicului:
- Clorilat 50 PU (propaclor) în doză de 6-10 kg/ha;
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 2-3 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 6 l/ha;
- Linurex 50 EC (linuron) în doză de 1,5-2.0 l/ha;
- Prometrex 50 SC (prometrin) în doză de 2-3 l/ha;
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1 l/ha.
c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale cu erbicide aplicate în perioada de vegetaţie (posemergent):
- Afalon (linuron) în doză de 1,5-2,0 l/ha;
- Linurex 50 WP (linuron) în doză de 1,5-2,0 l/ha.
d. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene din cultura de ceapă din arpagic se face cu
erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie când buruienile mono anuale sunt în faza de înfrăţire, iar cele
perene (costreiul) în faza de creştere activă (10-15 cm înălţime, înainte de înspicare:
- Fusilade Super (fluazifop –p-butil) în doză de 1-2 l/ha;
- Nabu S (setoxidim) în doză de 3 l/ha.

B.Combaterea buruienilor din cultura de ceapă semănată direct în câmp (obţinută din seminţe)
a. combaterea buruienilor mono şi unele dicotiledonate anuale se realizează cu erbicide care se aplică înainte
de semănat şi se încorporează la 8-10 cm. adâncime, în funcţie de erbicidul folosit (volatil sau nevolatil)
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha ;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 2,5-3 l/ha.
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică după
semănatul culturii de ceapă (preemergent):
- Ramrod (propaclor) în doză de 6-8 kg/ha;
- Stomp 330 EC (acetoclor) în doză de 3,5 l/ha;
- Acenit (acetoclor) în doză de 3,5 l/ha;
- Linurex (linuron) în doză de 1,5 –2 l/ha;
- Galigan 240 EC (oxifluorfen) în doză de 1 l/ha;
c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se poate face cu ajutorul erbicidelor aplicate în
perioada de vegetaţie (postemergent):
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 1 l/ha;
- Lontrel 300EC (clopiralid) în doză de 0,5 l/ha (0,25+0,25 l/ha).
d. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se face în perioada de vegetaţie (postemergent)
se realizează cu unul din produsele:
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1 l/ha;
- Pantera 40 EC (quizalofop –p-terifuril) în doză de 1,5 l/ha.
După aplicarea acestor erbicide o perioadă de 20-25 de zile nu se intră în lanul de ceapă pentru a
efectua vreo operaţie mecanică sau manuală.

C. Combaterea buruienilor din cultura de ceapă seminceri se face la fel ca la cultura de ceapă din
arpagic.

7.51. Combaterea buruienilor din cultura de usturoi (Allium sativum)

Pentru combaterea buruienilor din cultura de usturoi se pot folosi erbicide aplicate înainte de plantat o
dată cu pregătirea patului germinativ, care se încorporează la 8-10 cm. adâncime sau cu erbicide care se aplică
după plantatul căţeilor în câmp (preemergent, înainte de răsăritul culturii) astfel:
a. Erbicide aplicate înainte de semănat pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale:
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha.
b. Erbicide care se aplică după plantatul usturoiului pentru combaterea buruienilor mono şi dicotile
anuale:
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/la;
- Galex 500 EC (metolaclor + metoblomuron) în doză de 5-7 l/ha;
- Clorilat 50 PU (propraclor) în doză de 6-10 kg/ha.
c. Erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie a usturoiului (postemrgent) pentru combaterea
buruienilor dicotiledonate anuale:
208
 - Basagran (bentazon) în doză de 3 l/ha.

7.52. Combaterea buruienilor din cultura de praz (Allium porum)

Combaterea chimică a buruienilor din cultura de praz se poate face cu erbicide care se aplică înainte de
plantatul răsadului (preemergent) sau după modelarea terenului utilizând erbicidul Clorilat 50 PU (propraclor)
în doză de 6-10 l/ha.
În perioada de vegetaţie cultura se menţine curată cu ajutorul praşilelor manuale.

7.53. Combaterea buruienilor din cultura de dovlecel

Pentru cultura de dovlecel combaterea buruienilor se realizează prin utilizarea de erbicide care se
aplică înainte de semănat odată cu pregătirea terenului şi care se încorporează la 8-10 cm. adâncime. Cultura
de dovlecel se tratează cu erbicide numai în cazul celei destinate industrializării, pentru că de regulă, în
sectorul privat această cultură ocupă suprafeţe mici (1000-2000 de m2), suprafeţe care sunt prăşite manual şi
mecanic. Totuşi, pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se aplică înainte de semănat
produsul Balan (benfluralin) în doză de 1,6-2,0 kg/ha. Pentru combaterea costreiului din rizomi în perioada de
vegetaţie se poate folosi unul dintre erbicidele tipice pentru această specie: Agil 100, Fusilade, Targa Super,
Gallant Super – cu recomandările specifice acestor produse.

7.54. Combaterea buruienilor din cultura de pepeni: pepene verde (Curcubita pepo) si pepene galben
(Curcubita melo)
În ultima perioadă de timp cultura pepenilor (atât pepenele verde, cât şi cel galben) ocupă suprafeţe
din ce în ce mai mari. Destinaţia acestora este în principal pentru consumul în stare proaspătă. Pentru
realizarea de producţii mari este necesară o combatere a buruienilor, extrem de bine realizată.
Plantele de pepeni cresc foarte lent după răsărit sau după plantat şi ca atare 8-10 săptămâni de la
răsărire sau plantat, terenul trebuie să rămână curat de buruieni.
Pentru combaterea buruienilor din cultura de pepeni putem utiliza următoarele tipuri de erbicide:

a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte a dicotiledonatelor anuale este recomandabil să se facă

cu erbicide care fie se aplică înainte de semănat (p.p.i.) şi se încorporează la 8-10 cm. adâncime, fie se aplică
după semănatul culturii (preemergent) înainte de răsărit Aceste erbicide sunt:
- Balan (benfluralin) în doză de 8-10 l/ha;
- Benefex (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha;
- Dachtal 75 WP (cloral-dimetil) în doză de 8-12 kg/ha;
- Prefar (bensulide) în doză de 4-5 g/ha.
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se realizează cu erbicide aplicate în perioada de
vegetaţie, când buruienile anuale sunt în faza de înfrăţire, iar costreiul (Sorghum halepense) este în faza de 10-
15 cm. înălţime.
- Agil 100 EC (propaquizafop) în doză de 1,0 l/ha;
- Leopard 5 EC (quizalofop-p-etil) în doză de 1,5 l/ha.
După aplicarea erbicidelor o perioadă de 25-30 de zile nu se fac praşile mecanice sau manuale pentru
a nu fragmenta rizomii de costrei şi a da posibilitate erbicidelor să se transloce în vârful de creştere al
rizomilor.
Deocamdată, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie a
pepenilor nu au fost sintetizate erbicide selective pentru această cultură şi, ca atare, aceste buruieni se vor
elimina prin cultivaţii manuale sau mecanice.

7. 55. Combaterea buruienilor din cultura de salata (Lactuca sativa)

Pentru culturile de salată buruienile pot fi combătute folosind erbicide după următoarea schemă:
a. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din cele dicotiledonate anuale se face cu ajutorul
erbicidelor care se aplică înainte de semănat la pregătirea patului germinativ şi încorporate la 8-10 cm
adâncime:
209
 - Balan (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha;
- Benefex (benfluralin) în doză de 6-8 l/ha.
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din speciile dicotiledonate anuale se realizează cu
erbicide aplicate după semănat (preemergent):
- Kerb 50 W (propizamid) în doză de 2-3 kg/ha.
Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene (costrei, pir) se poate realiza cu unul din
produsele Furore, Fusilade, Gallant sau Argil în dozele recomandate pentru aceste specii de buruieni.

7.56. Combaterea buruienilor din cultura de morcov (Daucus carota)

Pierderile cauzate de buruieni culturii de morcov sunt foarte mari. Dacă nivelul de îmburuienare este
la 50% din densitatea maximă, atunci pierderile de producţie sunt în jur de 62% (Shalbot şi Holin, citaţi de P.
Gus şi colab., 1998).
În ţara noastră pierderile de producţie pot ajunge la 100% având în vedere rezerva extraordinar de
mare şi diversificată de seminţe de buruieni în sol.
Combaterea buruienilor pe cale manuală din cultura de morcov, se face greu, cu efort extraordinar de
mare ,,ruptură de şale” şi cu necesar de forţă de muncă multă (N.Şarpe, 1987).
Reuşita unei culturi de morcov se poate realiza utilizând erbicidele în combaterea buruienilor. Se poate
astfel utiliza următoarea schemă de tratament:
a. Combaterea buruienilor mono şi unele dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică înainte de semănat şi
încorporate odată cu lucrările de pregătirea patului germinativ la 8-10 cm adâncime:
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin)în doză de 3-5 l/ha.

b. Combaterea buruienilor dicotile şi unele monocotiledonate anuale cu erbicide care se aplică după
semănatul culturii până la răsărit:
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 3-4 l/ha;
- Linurex 50 SC (linuron) în doză de 1,5-2 l/ha;
- Prometrex 50 SC (prometrin) în doză de 2,5-4 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha;
- Galex 500 EC (metolaclor + metobromuron) în doză de 5-7 l/ha;
- Afalon 50 WP (linuron) în doză de 1,5-2 kg/ha.

c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale cu ajutorul erbicidelor aplicate în perioada de vegetaţie

(postemergent):
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 3-4 l/ha;
- Dosanex 50 PU (metoxuron) în doză de 4 kg/ha;
- Promedon (prometrin) în doză de 3-4 kg/ha.
Cultura de morcov este adesea infestată cu torţel (Cuscuta sp.). Pentru combaterea acesteia fie se folosesc
mijloacele mecanice de cosit şi eliminare din cultură a resturilor închise în saci, fie se tratează vetrele sau toată
cultura cu erbicidul Kerb 50 W (propizamid) în doză de 4 kg/ha. Acest erbicid are efect bun şi în combaterea
buruienilor mono şi dicotiledonate anuale.

7.57 Combaterea buruienilor din cultura de telina (Apium graveolens)

La cultura de ţelină combaterea buruienilor se realizează prin aplicarea de erbicide în perioada de
vegetaţie (postemergent). Erbicidele omologate a fi utilizate la această plantă de cultură sunt următoarele:
- Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 2-4 l/ha;
- Prometrin 50 PU (prometrin) în doză de 2-4 kg/ha;
- Cosatrin 50 PU (prometrin) în doză de 2-4 kg/ha.
Aplicarea acestor erbicide se face în stadiul de 2-3 frunze al plantelor de ţelină şi de 3-4 cm înălţime a
buruienilor.

7. 58 Combaterea buruienilor din cultura de patrunjel (Petroselinum Hortense)

Combaterea buruienilor din cultura pătrunjelului pentru frunze sau pentru rădăcină se face cu aceleaşi
produse ca la plantele de ţelină, aplicate postemergent:
210
 - Gesagard 500 FW (prometrin) în doză de 3-4 l/ha;
- Promedon 50 PU (prometrin) în doză de 3-4 kg/ha.
Aplicarea acestor erbicide se face când buruienile dicotiledonate anuale au 3-4 cm. înălţime (faza de
rozetă). Întârzierea tratamentului face ca efectul erbicidelor să scadă.

7.59 Combaterea buruienilor din cultura de pastarnac (Pastinaca Sativa)

Pentru combaterea chimică a buruienilor din cultura de păstârnac se folosesc erbicidele care se aplică
după semănatul culturii, înainte de răsărit, utilizând unul din produsele:
- Linurex (linuron) în doză de 1,5-2 kg/ha;
- Afalon S (linuron) în doză de 1,5-2 kg/ha.
Aceste erbicide combat foarte bine buruienile monocotiledonate anuale şi o parte din buruienile
dicotiledonate.

7.60 Combaterea buruienilor din cultuta de spanac (Spinacea Oleracea)

Buruienile din cultura de spanac pot fi foarte bine combătute cu erbicide care se aplică la pregătirea
patului germinativ şi încorporate în sol. Cel mai folosit erbicid în combaterea buruienilor monocotiledonate şi
dicotiledonate anuale este Olticarb 75 CE (cicloat) aplicat în doză de 4-6 l/ha.
Faptul că spanacul se recoltează primăvara devreme face ca această cultură să scape de infestarea de vară
cu costrei din rizomi (Sorghum halepense).

7.61 Combaterea buruienilor din cultuta de varza (Brassica rapa var. capitata)
Cultura verzei ocupă o suprafaţă înseamnă din totalul legumelor cultivate în ţara noastră. O cultură de
varză curată de buruieni se realizează printr-o integrare armonioasă a măsurilor de combatere a acestora.
Combaterea chimică din culturile de varză roşie sau albă se realizează cu următoarele erbicide:
a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică înainte de plantat
(p.p.i.) şi încorporate o dată cu pregătirea terenului la 8-10 cm sau 3-5 cm adâncime, în funcţie de tipul
erbicidului:
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1,2 l/ha;
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 4 kg/ha.
b. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide aplicate înainte de plantat, pe terenul
deja nivelat (preemergent):
- Clorilat 50 PU (propaclor) în doză de 6-10 kg/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha;
- Acenit 500 EC (acetoclor) în doză de 4 l/ha;
- Ramrod 48 F (propaclor) în doză de 6-8 l/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1,2l/ha.
7.62 Combaterea buruienilor din cultura de conopida si gulii

Pentru combaterea chimică a buruienilor din culturile de conopidă şi gulii se pot folosi următoarele
erbicide:
a. Erbicidele aplicate înainte de plantat şi încorporate o dată cu pregătirea patului germinativ:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1,2 l/ha;
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Triflurex 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Digermin 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha.
În cazul în care produsul Treflan se găseşte la comercializare sub formă de Treflan 48 EC, deci cu o
concentraţie dublă de trifluralin, doza de utilizare a acestuia va fi de 2-2,5 l/ha. Acest produs este foarte
volatil şi se va încorpora imediat în sol la o adâncime de 8-10 cm. cu grapa cu discuri (de regulă prin două
treceri).
b. Erbicidele folosite pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene în perioada de
vegetaţie (postemergent) sunt aceleaşi ca tipuri, doze şi epoci de aplicare ca la cultura de varză albă.

211
7.63 Combaterea buruienilor din cultura de fasole de gradina pentru pastai (Phaseolus vulgaris)
Pentru a realiza o cultură de fasole curată de buruieni trebuie armonizate toate ,măsurile de combatere a
acestora.
Combaterea chimică a buruienilor din cultura de fasole de grădină se face cu erbicide selective aplicate în
conformitate cu următorul program:
a. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide aplicate înainte de semănat (p.p.i.) şi
încorporate la 8-10 cm sau 3-5 cm. adâncime o dată cu pregătirea patului germinativ în funcţie de tipul
erbicidului volatil sau nevolatil:
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Dual Gold (S-metaloclor) în doză de 4 l/ha;
- Proponit 720 EC (propisaclor) în doză de 2-3 l/ha aplicat preemergent.
b. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din dicotiledonate anuale cu erbicide aplicate
preemergent, înainte de răsăritul culturii:
- Preponit 720 EC (propisaclor) în doză de 2-3 l/ha.
c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide aplicate în perioada de vegetaţie
(postemergent) când buruienile sunt în fază de rozetă (3-5 cm înălţime), iar plantele de fasole au 3-4 frunze
trifoliate:
- Flex 250 LC (fomesafen) în doză de 1-1,25 l/ha;
- Pivot 100 LC (imazetapir) în doză de 0,8 l/ha.
d. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se face cu ajutorul erbicidului Agil 100 EC
(propaquizafop) în doză de 0,8 l/ha. Doza de 0,8 l/ha este utilizată pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate anuale în faza de înfrăţire, iar doza de 1 l/ha pentru combaterea costreiului (Sorghum
halepense) din rizomi. Combaterea costreiului se realizează când acesta are înălţimea de 10-15 cm şi este în
faza de creştere activă. După aplicare nu se prăşeşte manual sau mecanic pentru a nu fragmenta rizomii şi de a
da posibilitate erbicidelor să se transloce în rizomi.

7.64 combaterea buruienilor din cultura de mazare de gradina (Pisum sativum)

Combaterea chimică a buruienilor din cultura de mazăre de grădină se face cu unul din erbicidele:
a. Cu erbicide aplicate înainte de semănat la pregătirea patului germinativ şi încorporate în sol la8-10 cm sau
la 3+5 cm adâncime în funcţie de gradul de volatilitate:
- Treflan 24 EC (trifluralin) în doză de 3-5 l/ha;
- Digermin 24 EC (trifluralin) în doză de 3 l/ha;
- Trifsan 480 EC (trifluralin) în doză de 1,5 l/ha.
b. Cu erbicide aplicate în perioada de vegetaţie, când mazărea are 2-3 frunze trifoliate, iar buruienile au 3-4
cm înălţime (postemergent), iar buruienile dicotiledonate anuale şi perene au 4-6 cm înălţime:
- Pivot 100 EC (imazetapir) în doză de 0,8 l/ha.

7.65 Combaterea buruienilor din culturile de sfecla rosie de gradina (Beta vulgaris)

Combaterea chimică a buruienilor din cultura de sfeclă roşie de grădină se poate realiza cu următoarele
produse erbicide:
a. cu erbicide aplicate înainte de semănat (p.p.i) şi încorporate odată cu pregătirea patului germinativ:
- Olticarb 75 CE (cicloat) în doză de 4-6 l/ha;
- Venzar 80 WP (lenacil) în doză de 1-1,5 kg/ha
b. cu erbicidele aplicate după semănat (preemergent ):
- Pyramin WP (cloridazon) în doză de 2 kg/ha.
În perioada de vegetaţie buruienile mono şi dicotile perene trebuie distruse manual sau mecanic.

7.66 Combaterea buruienilor din plantatiile pomicole

Plantaţiile pomicole sunt organizate în trupuri compacte şi acoperă o suprafaţă foarte mare în ţara noastră
(peste 280.000 ha conform Anuarului Statistic 2000).
Faptul că plantele pomicole sunt amenajate, în general, pe terenuri în pantă, terenuri cu fertilitate nu
foarte bună pentru cultura plantelor de câmp, face ca distrugerea buruienilor să aibă un anume specific:

212
 - în plantaţiile de pomi se întâlnesc foarte multe specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi
perene, foarte greu de combătut. Aceste buruieni pot diminua mult producţiile de fructe şi calitatea acestora,
dacă nu se va practica un program corespunzător şi sistematic de combatere;
- toleranţa pomilor la erbicide variază, în funcţie de specia de pomi, dar şi de vârsta acestora. Sunt
sensibili la erbicide în primii şi ultimii ani de viaţă;
- erbicidele pot fi aplicate pe toată suprafaţa sau pe zona rândurilor de pomi, urmând ca spaţiul
dintre pomi să fie lucrat mecanic fie cu grapa cu discuri, fie cu freza, în funcţie de tipul plantaţiei (intensivă,
supraintensivă sau clasică);
- programul de utilizare a erbicidelor trebuie revizuit periodic (la 2-3 ani) pentru a nu da
posibilitatea buruienilor să-ţi selecţioneze biotipuri rezistente la erbicidele utilizate unilateral o perioadă lungă
de timp;
- pentru combaterea buruienilor din plantaţiile pomicole de regulă, se utilizează erbicide nevolatile
sau cu efect rezidual de lungă durată, având în vedere perenitatea plantaţiei;
- aplicarea erbicidelor cu efect total (Reglone, Roundup, Basta) trebuie realizată cu mare grijă,
pentru a proteja şi a evita contactul acestora cu părţile verzi ale pomilor.
Plantaţiile de pomi din România sunt însoţite de buruieni specifice acestor tipuri de exploataţii, iar cele
mai des întâlnite specii sunt următoarele:
1. Amaranthus sp. – ştir;
2. Chenopodium sp. – lobodă;
3. Atriplex sp. – spanac sălbatic;
4. Capsella bursa-pastoris – traista ciobanului;
5. Cirsium arvense – pălămidă;
6. Convolvulus arvensis – volbură;
7. Galinsoga parviflora – susai sălbatic;
8. Sonchus sp. – susai;
9. Rumex sp. – dragavei;
10. Erigeron canadensis – bătrâniş;
11. Thlaspi arvense – ounguliţă;
12. Cynodon dactylon – pir gros;
13. Agropyron repens – pir târâtor;
14. Setaria sp. – mohor;
15. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
16. Digitaria sanguinalis – meişor;
17. Sorghum halepense – costrei.
Pentru combaterea acestor specii de buruieni, erbicidele care se folosesc în plantaţiile de pomi au
următorul mod de aplicare:
a. preemergent – cu aplicare fie toamna la încheierea ciclului de vegetaţie în lunile noiembrie
– decembrie, fie primăvara înainte de începerea vegetaţiei;

b. postemergent – în diferite faze de vegetaţie a pomilor, când buruienile sunt răsărite şi au nu

mai mult de 10-15 cm înălţime;
Se aplică cu instalaţii terestre, cu cantităţi de apă specifice tratamentelor la pomi, nu mai mult de 350-400
l apă/ha. Vom prezenta în cele ce urmează combaterea buruienilor din plantaţiile cu speciile mai importante de
pomi fructiferi.

7.67 Combaterea buruienilor din plantatiile de mar (Malus Sativa)

Combaterea chimică a buruienilor mono şi dicotile anuale se face cu ajutorul erbicidelor aplicate după
următoarea schemă:
a) Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică preemergent, primăvara
devreme, înainte de începerea vegetaţiei, pe toată suprafaţa sau pe zona rândurilor:
- Simadon 50 PU (simazin) în doză de 8-10 kg/ha;
- Simanex 50 WP (simazin) în doză de 4-5 kg/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha.

b) Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide care se aplică în perioada de
vegetaţie (postemergent):
- Starane 250 EC (fluroxipir) în doză de 1,5 l/ha;
213
 - Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 5 l/ha;
- Efasate 36 CS (glifosat) în doză de 4 l/ha;
- Glialka 36 EC (glifosat) în doză de 5-6 l/ha;
- Dominator (glifosat acid) în doză de 3-4 l/ha;
- Cosmic (glifosat) în doză de 4 l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Sanglipho (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Gramxone (paraquat) în doză de 3-4 l/ha.
c) Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene (Cydon, Agropyron, Sorgum halepense) şi a
speciilor anuale cu ajutorul erbicidelor care se aplică postemergent fie pe toată suprafaţa, fie pe zona
rândurilor, când buruienile au 10-15 cm înălţime:
- Gallant Super (haloxifop R metil) în doză de 1,0 l/ha;
- Focus ultra (cicloxidim) n doză de 3-4 l/ha.
După aplicarea acestor erbicide, intervalul dintre pomi sau de pe rândul pomilor nu se lucrează mecanic
sau manual pentru a permite translocarea erbicidelor în organele vegetative ale buruienilor o perioadă de 25-
30 de zile.

7.68 Combaterea buruienilor din plantatiile de par (Pyrus Sativa)

În plantaţiile de păr buruienile pot fi combătute, după următorul program:
a) Cu ajutorul erbicidelor aplicate preemergent pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale:
- Galigan 240 EC (oxifluorfen) în doză de 4 l/ha;
- Simadon 50 PU (simazin) în doză de 8-10 g/ha;
- Simanex 50 WP (simazin) în doză de 4-5 kg/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha.
b) Cu erbicide care se aplică postemergent pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi
perene:
- Dominator (glifosat acid) în doză de 3-4 l/ha;
- Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 5 l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Glyphogan (glifosat) în doză de 3-4 l/ha.
Pentru ca erbicidele pe bază de gliphosat să aibă efectul dorit după aplicarea acestora cel puţin 225 de zile
nu trebuie realizată nici o lucrare mecanică sau manuală pentru a nu deranja sau fragmenta organele
vegetative ale buruienilor perene.

7.69 Combaterea buruienilor din plantatiile de gutui (Cydonia Oblonga)

Combaterea buruienilor din plantaţiile de gutui se realizează cu produsul Galigan 240 EC (oxifluorfen)
în doză de 5 l/ha, aplicat preemergent sau postemergent pentru combaterea buruienilor mono şi
dicotiledonate anuale sau perene.

7.70 Combaterea buruienilor din plantatiile de prun (Prunus Communis)

Pentru combaterea buruienilor din plantaţiile de prun se pot folosi următoarele erbicide:
a) Erbicide care combat buruienile mono şi dicotiledonate anuale şi se aplică preemergent, înainte de
începerea vegetaţiei:
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha;
- Simanex 50 SC (simazin) în doză de 3 l/ha;
- Vegepron DS (diuron + simazin) în doză de 6-8 kg/ha.
b) Erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent), care combat speciile de buruieni mono şi
dicotile anuale sau perene:
- Glifodin 360 CS (glifosat) în doză de 2,5 l/ha;
- Glyfos (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Dominator (glifosat acid) în doză de 3-4 l/ha;
- Glialka 36 CS (glifosat) în doză de 5-6 l/ha;
- Gramoxone (paraquat) în doză de 3-4 l/ha;
214
 - Goal 2 E (oxifluorfen) în doză de 5 l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Sanglipho (glifosat acid) în doză de 3-4 l/ha.
Aplicarea acestor erbicide se face cu echipamente terestre speciale pentru pomicultură într-o cantitate de
soluţie de 300-400 l apă/ha.

7.71 Combaterea buruienilor din plantatiile de cires (Prunus cerasus) si visin (Prunus avium)

Combaterea buruienilor din plantaţiile de cireş sau vişin se realizează cu următoarele tipuri de erbicide:
a) Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se folosesc erbicide care se aplică
înainte de începerea vegetaţiei, primăvara forate devreme, când se poate intra în plantaţie:
- Simanex 50 EC (simazin) în doză de 3-3,5 kg/ha.
b) Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene se face cu erbicide aplicate în
perioada de vegetaţie, când buruienile sunt răsărite în totalitate şi au 8-10 cm. înălţime-cele anuale şi 10-15
cm înălţime-cele perene:
- Domiator (glifosat acid) în doză de 3 l(ha;
- Glyfos (glifosat) în doză de 3-4 l/ha;
- Simadon 50 PU (simazin) în doză de 5 kg//ha.
Erbicidele pe bază de glifosat, necesită ca după aplicare o perioadă de 20-25 zile să nu se execute praşile
mecanice sau manuale pentru translocarea acestora în rizomi.

7.72 Combaterea buruienilor din plantatiile de cais (Prunus armeniaca) si piersic (Persica vulgaris)
Buruienile mono şi dicotiledonate anuale se combat cu erbicide care se aplică primăvara devreme, înainte
de începerea vegetaţiei pomilor sau a buruienilor. Pentru aceasta vom utiliza următoarele erbicide:
- Simanex 50 SC (simazin) în doză de 3 kg/ha;
- Simadon 50 PU (simazin) în doză de 5 kg/ha.
În perioada de vegetaţie, intervalul dintre rânduri se menţine curat prin 2-3 lucrări mecanice cu grapa cu
discuri sau cu freza.

7.73 Combaterea buruienilor din plantatiile de arbusti fructiferi

Combaterea buruienilor din aceste plantaţii trebuie să se facă cu grijă având în vedere talia mică a
acestora şi intervalul mic dintre rândurile arbuştilor. Aceste plantaţii sunt infestate cu aceleaşi specii de
buruieni, ca şi plantaţiile de măr sau păr.
7.74 Combaterea buruienilor din plantatiile de afin

a) Combaterea buruienilor mono şi o parte din speciile dicotiledonate anuale se face cu erbicide aplicate
preemergent, primăvara devreme:
- Dual Gold 960 EC (S-metaloclor) în doză de 1,2 l/ha.
b) Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale sau perene se face utilizând erbicide care se aplică
atunci când buruienile au 10-12 cm înălţime, cele anuale şi cele perene sunt în faza de înfrăţire şi au 10-15
cm înălţime:
- Gallant Super (haloxifop R-metil) în doză de 1,0 l/ha.
După aplicare timp de 20-25 de zile nu se lucrează solul manual sau mecanic.

7.75 Combaterea buruienilor din plantatiile de coacaz (Ribes sp.)

Pentru a combate buruienile monocotile şi dicotile anuale din plantaţiile de coacăz se utilizează erbicide,
care se aplică preemergent, înainte de începerea vegetaţiei arbuştilor:
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 4 kg/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metaloclor) în doză de 1,2 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha.
În perioada de vegetaţie intervalul dintre rânduri se lucrează mecanic.
215
7.76 Combaterea buruienilor din plantatiile demur (Rubus idaeus) si zmeur

Realizarea combaterii chimice a buruienilor din aceste plantaţii se face cu erbicide selective care se
aplică primăvara devreme, înainte de începerea germinaţiei seminţelor (preemergent) pentru combaterea
buruienilor mono şi dicotiledonate anuale:
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 6-8 kg/ha;
- Dual Gold 960 EC (S-metaloclor) în doză de 1,2 l/ha;
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 4 l/ha.

7.77 Combaterea buruienilor din plantatiile de capsun (Fragaria sp.)

Combaterea buruienilor din plantaţiile de căpşun se face astfel:
a. combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale înainte de plantat se face cu erbicide care se
aplică la pregătirea terenului şi se încorporează în sol la 3-5 cm. adâncime:
- Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) în doză de 1 l/ha.
b. Combaterea buruienilor dicotiledonate şi unele monocotiledonate se realizează cu erbicide aplicate
preemergent, înainte de plantatul căpşunului:
- Adol 80 EP (lenacil) în doză de 3-3,5 kg/ha;
- Venzar 80 WP (lenacil) în doză de 3-3,5 kg/ha;
- Devrinol 50 WP (napropamid) în doză de 4-6 kg/ha.
- Stomp 330 EC (pendimetalin) în doză de 5 l/ha.
c. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se face cu erbicidul Betanal AM, în doză de 3-
4 l/ha. Erbicidul se aplică când buruienile sunt în fază mică de dezvoltare, de 3-4 frunze şi 3-5 cm înălţime.
d. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv costreiul (Sorghum halepense) se
realizează cu produsul Focus Ultra (cicloxidim), în doză de 3-4 l/ha.
e. Combaterea speciei Cirsium arvense (pălămida) şi a altor compositae se face cu erbicidul Lontrel 300
EC (fluroxypir) în doză de 0,3-0,5 l/ha.

7.78 Combaterea buruienilor din plantatiile de vita de vie (Vitis vinifera)

Plantaţiile de viţă de vie ocupă în România o suprafaţă mare de teren (peste 250.000 ha, conform datelor
din Anuarul Statistic 2000), diversificată în ceea ce priveşte condiţiile de sol, climă şi compoziţie floristică.
De regulă, în tehnologia tradiţională, combaterea buruienilor din plantaţiile viticole se realizează manual
şi mecanic. Necesitatea unui volum mare de forţă de muncă, productivitatea destul de mică, precum şi
repetarea executării lucrărilor de 2-3 ori pe an, au determinat cercetarea chimică să descopere şi să
sintetizeze erbicide selective pentru combaterea buruienilor din această cultură.
Speciile de buruieni care însoţesc plantaţiile de viţă de vie sunt foarte numeroase şi variate, în funcţie de
zona în care sunt amplasate podgoriile. Astfel, în viile româneşti s-au găsit un număr de 114 specii de buruieni
în zona Istriţa (Sandu V, 1966), 54 specii de buruieni în podgoria Babadagului (Dihoru Gh. Şi Doniţă N.,
1970) şi 61 de specii în podgoria Tohani (Chirilă C, şi Micu I., 1971).
Profesorul C. Chirilă (2001) evidenţiază cele mai dăunătoare specii de buruieni, comune tuturor
plantaţiilor viticole din ţară şi care produc pagube acestei culturi:
1. Agropyron repens – pir târâtor;
2. Amaranthus arbus – ştir;
3. Amarantus retroflexus – ştir porcesc;
4. Calamagrostris epigeios – trestie de câmp;
5. Cardaria draba – urda vacii;
6. Cirsium arvense – pălămida;
7. Chenopodium album – loboda;
8. Cynodon dactyilon – pir gros;
9. Convolvulus arvensis – volbura;
10. Sonchus sp. – susai;
11. Echinochloa crus-galli – mohor lat;
12. Setaria sp. – mohor;
13. Sorghum halepense – costrei;
14. Stellaria media – rocoină. 216
 Toate speciile de buruieni prezentate le întâlnim şi în culturile prăşitoare, cu excepţia speciei
Calamagrostis epigeios (trestie de câmp).
Combaterea acestor specii de buruieni până la un nivel de la care să nu mai fie afectate producţiile
plantelor de viţă de vie se face prin îmbinarea tuturor metodelor de combatere, pe care un fermier le are la
dispoziţie la ora actuală (agrotehnice, fizice, chimice).
Combaterea chimică are la dispoziţie următoarele produse erbicide specifice:
a. Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale se folosesc erbicide care se aplică
primăvara devreme, înainte de începerea vegetaţiei (preemergent):
- Devrinol 50 WP (napropamide) în doză de 6 kg/ha;
- Naproguard 450 SC (napropamide) în doză de 7 kg/ha;
- Simadon 50 PU (simazin) în doză de 8-10 kg/ha;
- Simanex 50 SC (simazin) în doză de 3-4 kg/ha;
- Vegepron DS (diuron + simazin) în doză de 6 l/ha;
- Glyphogan 480 SL (glifosat) în doză de 3 l/ha.

b. Erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate
anuale şi perene:
- Basta 14 SL (glufosinat de amoniu) în doză de 4 l/ha;
- Cosmic (glifosat) în doză de 4 l/ha;
- Dominator (glifosat acid) în doză de 3 l/ha;
- Folar 525 FW (glifosat + terbutilazine) în doză de 6 l/ha;
- Goal 2E (oxifluorfen) în doză de 5 l/ha;
- Gramoxone (paraquat) în doză de 6 l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 3 l/ha;
- Touchdown (glifosat + trimesium) în doză de 4 l/ha;
- Ground-up (glifosat) în doză de 5l/ha.

c. Combaterea buruienilor monocotiledonate perene (Sorghum halepense din rizomi, Agropyron repens
şi Cynodon dactylon) se face cu unul din următoarele erbicide specifice:
- Agil 100 EC (propaquizalofop) în doză de 1,5 l/ha;
- Fusilade Super (fluazifop- p- butil) în doză de 3 l/ha;
- Gallant Super (haloxifop R- butil) în doză de 1,5 l/ha;
După aplicarea acestor erbicide ,,antigramineice” o perioadă de 20-25 de zile nu se lucrează mecanic
intervalul dintre rânduri pentru a nu disloca organele vegetative (rizomi, stoloni) şi a da posibilitatea
erbicidului să se transloce în acestea.
Erbicidele la viţa de vie se aplică cu echipamente terestre folosind o cantitate de 300-400 l apă/ha. La
aplicarea produselor care au ca substanţă activă glifosatul trebuie avut mare grijă ca acest produs să nu vină în
contact cu părţile verzi ale plantei de viţă de vie (frunze, lăstari, cârcei, muguri, coarde etc).

7.79 Combaterea buruienilor de pe caile ferate, sosele, drumuri si spatii industriale

În intervalul dintre liniile ferate şi în zona denumită ,,banchetă”, un metru în stânga şi dreapta şinelor
de cale ferată nu trebuie să existe buruieni sau arbuşti. Pentru combaterea buruienilor care cresc în aceste
zone ( toate speciile de buruieni ruderale şi o parte din cele segetale) se folosesc erbicide care se aplică în
doze mari (de şoc) (N. Şarpe, 1987).
- Folar 525 FW (glifosat+terbutilazin) în doză de 4-6 l/ha;
- Glyfogan 480 SL (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;
- Gramoxone (paraquat) în doză de 3-5l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;
- Touchdown (glifosat + trimesium) în doză de 5 l/ha;
- Arsenal (imayapir) în doză de 4-5 l/ha.
Aceste produse se aplică cu instalaţii speciale montate pe o locomotivă, în 400-600 l apă/ha.
Aceleaşi erbicide şi doze se pot folosi pentru combaterea buruienilor de pe drumuri şi şosele. De
regulă, pe marginile şoselelor se tratează o bandă lată de 1-1,5 m de o parte şi alta a zonei carosabile.

7.80 Combaterea buruienilor de pe canalele de irigatie

217
 Buruienile care cresc pe canalele de irigaţie sunt adaptate excesului permanent sau temporar de apă.
Predomină speciile caracteristice, inclusiv Typha (papura), Phragmites (stuful), dar se întâlnesc şi specii ca de
exemplu: Cirsium, Carduus, Sonchus, Sorghum halepense, Agropyron repens etc.
Pentru combaterea buruienilor de pe principalele canale de irigaţie (canalele de aducţiune sau de
desecare) se poate utiliza unul din produsele:
- Glyfogan 480 SL (glifosat) în doză de 5-6 l/ha;
- Dominator (glifosat acid) în doză de 5 l/ha;
- Folar 525 FW (glifosat+terbutilazin) în doză de 6-7 l/ha;
- Gramoxone (paraquat) în doză de 3-5l/ha;
- Roundup (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;
- Sanglipho (glifosat acid) în doză de 5 l/ha;
- Touchdown (glifosat + trimesium) în doză de 5 l/ha.
La combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţii se vor folosi echipamente speciale şi se va avea
grijă ca picăturile din soluţia de erbicid să nu ajungă pe culturile vecine sau în apa din canale. De asemenea, se
va avea grijă ca pe canalele nedalate combaterea buruienilor să nu fie totală, ci să fie combătute numai speciile
de buruieni cu talie înaltă (speciile de Agropyron şi Polygonum aviculare să rămână pentru a proteja taluzele
canalelor împotriva eroziuni).

CURSUL 7

ECHIPAMENTUL DE APLICAT ERBICIDE SI EXPLOATAREA LUI

8.1 Generalitati

Condiţia ca un erbicid să atingă performanţele tehnice pe care le posedă este ca acesta să fie aplicat cu
un echipament bun, bine reglat şi fără să aibă vreo defecţiune. Oricât de performant ar fi erbicidul, dacă
echipamentul de aplicat nu este bine ales, întreţinut, reglat şi exploatat, produsul poate să fie compromis. De
aceea, la fel de importantă este şi operaţia de alegere a echipamentului şi exploatarea acestuia, ca şi alegerea
erbicidului.
Nu trebuie separată activitatea în sine de aplicare a erbicidelor (cu ce unelte se efectuează), de
cunoaşterea proprietăţilor şi a utilizării erbicidelor la culturile agricole. De aceea ne-am propus ca într-un
capitol separat să prezentăm maşinile de aplicat erbicide şi exploatarea acestora.
După cum am arătat la capitolul “Erbicidele utilizate la culturile agricole” în funcţie de echipamentul de
aplicare acestea sunt :
a. echipamente terestre de aplicare a erbicidelor;
b. echipamente aviatice de aplicare a erbicidelor;

8.2 Tehnica aplicarii erbicidelor

218
 Metodele de aplicare a erbicidelor urmăresc realizarea unei eficacităţi maxime asupra buruienilor şi
înlăturarea oricărui efect negativ care ar putea afecta cultura. Metoda de aplicare a erbicidelor este
determinată de felul absorbţiei erbicidelor în plantă şi modul lor de acţiune, de selectivitatea lor pentru
plantele de cultură şi însuşirile fizico-chimice ale produselor utilizate.
Proprietăţile fizico-chimice ale erbicidelor influenţează alegerea metodei de aplicare corelată cu
elementele care determină intensitatea şi durata efectului erbicidului şi care sunt formele de condiţionare,
remanenţă a erbicidelor sau volatilitatea produsului, etc.
In practică, la alegerea erbicidelor se disting două metode principale de aplicare:
aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturii (p.p.i sau preemergent)
aplicarea în timpul vegetaţiei după răsăritul culturii şi buruienilor (postemergent şi preharvest).
Aplicarea pe sol este specifică erbicidelor reziduale, selective, sistemice cu
agrodisponibilitate variabilă şi care se efectuează cu scop preventiv. Reprezentative pentru această metodă
sunt erbicidele care se aplică înainte de semănat, cum sunt cele pe bază de atrazin, alaclor, S-metolaclor,
benefin, trifluralin, metribuzin, acetoclor, pendimentalin, etc.
Aplicarea în vegetaţie este specifică erbicidelor de contact: cu acţiune totală sau selective şi a
erbicidelor sistemice foliare. Aplicarea foliară este cerută de erbicidele care
au proprietatea de a fi absorbite numai foliar, cum ar fi produsele pe bază de bentazon, 2,4-D, dicamba,
sulfonilureice, MCPA, fluroxypir, acifluorfen-sodiu, fomesafen, etc.
Sunt unele erbicide care se aplică şi la sol şi în perioada de vegetaţie a culturilor, cum ar fi atrazinul,
prometrin, diuron, monolinuron, cloroxuron, etc.
In cazul aplicării erbicidelor pe sol, terenul trebuie să fie foarte bine lucrat, mărunţit şi nivelat. Pe terenul
cu bulgări efectul erbicidelor reziduale scade, deoarece este împiedicată realizarea unei pelicule toxice
uniforme atât la suprafaţa solului (cazul erbicidelor care se aplică după semănatul culturii) cât şi în sol pe
adâncimea de germinare a seminţelor de buruieni prin încorporarea acestora (3-8 cm).
Pe terenuri prost lucrate (cu mulţi bolovani ) o mare parte din soluţia erbicidată cade şi printre bulgări
sau bolovani (Fig.8.1) şi ca urmare în stratul de sol în care ne interesează să avem pelicula toxică, va fi
vehiculată o cantitate mai mică din erbicid. Pe terenurile foarte bine mărunţite, nivelate şi profund lucrate,
pelicula toxică de erbicid este continuă şi uniform distribuită (Fig.8.1).

Fig. 8.1 influenta pregatirii terenului asupra uniformizarii tratamentului cu erbicide

a. teren pregatit necorespunzator
b. teren bine pregatit

Pregătirea corectă a terenului (nivelat şi mărunţit) conduce la menţinerea constantă a vitezei de lucru a
agregatului de aplicare. Pe terenuri bolovănoase şi denivelate viteza de deplasare se micşorează şi ca
atare, cantitatea de erbicid care cade pe sol se va mări pe aceste porţiuni. Acest aspect este dăunător atât
pentru erbicidele reziduale care se aplică la sol (creşte riscul apariţiei fenomenului de remanenţă şi
imposibilitatea respectării rotaţiei), cât şi la erbicidele care se aplică în vegetaţie (denivelările rămân şi în
timpul vegetaţiei).
In ţara noastră erbicidele se aplică numai în amestec cu apa. Apa folosită la operaţia de erbicidare
trebuie să fie curată, lipsită de impurităţi şi limpede, cu un pH neutru. Cantitatea de apă folosită la tratamente
trebuie să asigure o acoperire perfectă a suprafeţei pe care se aplică şi este în funcţie de aparatura folosită la
administrare şi posibilitatea de pulverizare a acesteia şi de acoperire a solului sau a plantelor.

219
8.3 Organizarea lucrarilor de aplicare a erbicidelor
Organizarea şi pregătirea lucrării de erbicidat a culturilor agricole se realizează cu mult timp înainte de
începerea activităţii propriu-zise. Aceste acţiuni de pregătire cuprind :
repararea, verificarea şi reglarea tuturor aparatelor şi instalaţiilor şi echipamentelor de aplicare a erbicidelor;
asigurarea necesarului de produse erbicide pentru fiecare cultură în parte, în funcţie de obiectivul
urmărit;instruirea teoretică şi practică a tuturor persoanelor care participă la aceste lucrări de aplicare a
erbicidelor (cunoaşterea erbicidelor, a modului corect de realizare a amestecurilor, a aplicării corecte a
acestora, a dozelor, precum şi a riscurilor aplicării incorecte a acestora);instruirea personalului cu
măsurile de tehnica securităţii muncii, de prevenire a intoxicaţiilor şi de acordare a primului ajutor în caz
de intoxicaţii, etc.
Inainte de începerea lucrului se face o verificare generală a echipamentului folosit la
operaţia de erbicidat, se verifică modul de cuplare corectă la tractor a acestora, apoi se pune în funcţiune şi se
urmăreşte dacă reglajele au fost corect efectuate şi nu apar scurgeri pe la asamblări, etc.
In timpul exploatării se urmăreşte atent dacă dispozitivele de pulverizare (duzele) administrează corect
soluţia de erbicid şi dacă aparatele de control ale instalaţiei funcţionează normal (manometrul de presiune).
La terminarea lucrării se efectuează spălarea echipamentului. Amestecul obţinut după spălare se va
aplica tot pe cultura la care a fost efectuată operaţia de erbicidat. In cazul în care se schimbă cultura şi
erbicidele, operaţia de spălare trebuie să fie foarte atent efectuată.

8.4 Prezentarea echipamentului de erbicidat

Echipamentele pentru erbicidat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să aibă capacitate mare de lucru;
2. să aibă un grad mare de fiabilitate;
3. să fie universale (să poată fi utilizate la toate culturile) ;
4. să fie simple şi uşor de exploatat;
5. să dispună de mecanisme automate de reglare a activităţii în timpul lucrului (reglarea presiunii de
lucru, a debitului pompei şi debitului duzelor,etc.) ;
6. să fie sigure în exploatare (să nu conducă la accidente);
7. să fie accesibile din punct de vedere financiar;

Echipamentele pentru administrat erbicide se clasifică după mai multe criterii:

1. după modul de acţionare şi sursa de energie
2. după domeniul de utilizare

8.4.1 După modul de acţionare şi sursa de energie

a. Aparate de stropit acţionate manual. Din această grupă fac parte aparatele de stropit acţionate de
muncitorii care le poartă în timpul lucrului. Aceste aparate produc pulverizarea soluţiilor prin presiune
realizată în prealabil (înainte de începerea operaţiunii se realizează manual o presiune de 2-6 atm) sau
printr-o presiune realizată în timpul stropirii sau acţionării. Aceste aparate au capacitate de lucru diferită
de la 5 la 20 l şi lucrează la presiuni cuprinse între 1,5 – 7 bar. Tipurile de astfel de echipamente folosite
în ţara noastră sunt destinate suprafeţelor restrânse şi în câmpurile experimentale. Dintre aceste
echipamente utilizate sunt : AS-16 M, AS-10, AS-12 M, AS-15, Euro, AS-14, AC-1, etc. Prezentăm mai
jos schema de principiu de funcţionare a aparatului de stropit AS-15 (fig.8.2).

220
 Fig. 8.2 Schema de functionare a aparatului de stropit AS-15
1-rezervor; 2- gura de umplere; 3-camera de presiune; 4-parghia de actionare a pompei; 5- pistonul;
6-robinetul lancii; 7-furtun; 8- cap de pulverizare

b. Maşini de stropit cu tracţiune animală, la care acţionarea organelor de creare a presiunii se face de la roţile
de transport sau motorul propriu. Aceste maşini sunt utilizate pe scară mică la combaterea buruienilor.
Din această grupă avem instalaţia ACS-100, care poate fi tractată atât de om cât şi adaptată pentru
animale.
c. Echipamentele de erbicidat cu tracţiune mecanică (tractate, purtate, terestre sau aviatice) a căror acţionare
se face de la priza de putere sau de la motorul propriu. Din această grupă fac parte următoarele
echipamente: MET -1200 şi MET - 2500 (maşină de erbicidat tractată cu capacitatea ezervorului de 1200
l şi respectiv 2500 l soluţie), MTSP -1200 (maşină tractată de stropit şi prăfuit), MSPU – 300 (maşină de
stropit purtată universală), EEP-300 (echipament de erbicidat purtat), RAU-SPRIMAT L 600, JET-400,
JET-2500, MEP-500 (maşină de erbicidat purtată), etc.
Combaterea buruienilor cu ajutorul avioanelor utilitare prezintă o serie de avantaje,
dar şi unele dezavantaje. Dintre avantaje amintim:
- productivitate foarte mare, se pot trata suprafeţe mari în timp scurt;
- efectuarea operaţiei de erbicidare în epoca optimă, indiferent de condiţiile de umiditate a solului;
- se evită tasarea soluluişi vătămarea plantelor de cultură;
- se execută lucrări pe terenuri inaccesibile terestru;
- se realizează o distribuţie uniformă a soluţiei de erbicidat.
Dintre dezavantajele utilizării aviaţiei utilitare la operaţiile de erbicidat amintim:
- nu se pot folosi la aplicarea de erbicide volatile;
- aplicarea este dependentă de condiţiile climatice (vânt, temperatură, ceaţă, etc);
- este nevoie de pistă de lucru special amenajată;
- administrează un volum mic de soluţie (între 2-50 l/ha).

Dintre tipurile de aeronave folosite la aplicarea erbicidelor enumerăm: avioane: AN 2, IAR-821, IAR-822,
IAR-826, M-24, Z-37, AG-6, etc. şi helicoptere: KA-26, IAR-316 B, etc.
Productivitatea de lucru a acestor aeronave este foarte mare între 200 – 400 ha, în timp de 5 ore de lucru.
Aceste echipamente sunt puţine ca număr şi destul de greu accesibile.
Echipamentele terestre cu tracţiune mecanică asigură realizarea aproape în totalitate a lucrărilor de
combatere a buruienilor din culturile agricole din ţara noastră.
Principiul de funcţionare a acestor echipamente este aproximativ asemănător. Prezentăm mai jos
schema de funcţionare a echipamentului MET-1200 (fig.8.3). Capacitatea de lucru (productivitatea) a acestor
echipamente este în strânsă legătură cu scopul operaţiei de erbicidat (p.p.i, preem, postem.) şi cu cantitatea de
apă care se aplică la hectar.

221
 Fig. 8.3 Schema de functionare la MET-1200
1-rezervor;2-capac; 3-gura de umplere; 4-dornul; 5,7,9,11,18,26-conducte; 6,14- robineti; 8-filtru; 10-
pompa; 12,20- racorduri; 13-supapa reglare presiune; 15-manometru; 16-capacul de ditributie;
17-robinet sferic; 19-conducta circuit agitare; 21-agitatoarele; 22-furtunurile; 23-rampele; 24-
corpuri pulverizare; 25-paralelogram; 27-cilindru; 28- furtunuri hidraulice

8.4.2 După domeniul de utilizare

In funcţie de domeniul de utilizare avem echipamente: pentru culturile de câmp, pentru legume, pentru
viţa de vie, pentru livezi, pentru păduri, pentru spaţii verzi, flori şi universale.
Calitatea tratamentelor la aplicarea erbicidelor este influenţată de factori independenţi şi dependenţi.
Dintre factorii dependenţi amintim : viteza de lucru a maşinii şi constanţa presiunii de funcţionare la
manometru, alegerea tipului adecvat de duze, în funcţie de tipul de tratament efectuat, reglarea înălţimii
de stropire, calitatea apei folosite la erbicidare, stabilirea debitului pe ha şi pe toată suprafaţa.
Factorii independenţi se referă la însuşirile chimice şi fizice ale erbicidelor, la condiţiile de mediu
(temperatură, vânt, sol), la fenofaza culturii, etc.
La realizarea eficacităţii erbicidelor şi a distribuţiei lor uniforme la nivelul suprafeţelor de acţiune un rol
foarte important îl au duzele, care asigură distribuirea amestecului sau soluţiei sub formă de picături,
datorită presiunii de lucru.

222
8.4.3 Mărimea picăturilor

Mărimea picăturilor pulverizate este de diferite dimensiuni şi depinde de următorii factori: diametrul
orificiului duzei, presiunea de lucru, felul soluţiei (mai mult sau mai puţin vâscoasă), etc.
După diametrul picăturilor, acestea se clasifică astfel:
a. picături ultrafine (aerosoli) – cu diametrul median cuprins între 1-50 microni (se utilizează la
tratamente în spaţii închise, sere, solarii, magazii, etc.);
b. picături foarte fine – cu diametrul median cuprins între 50 – 150 microni (se utilizează la
tratamentele cu avioane la păduri);
c. cu picături fine (obişnuite) cu diametrul median cuprins între 150 – 300 microni (utilizate la
erbicidatul culturilor pre, preemergent, postemergent şi p.p.i);
d. picături mari – cu diametrul median cuprins între 350-500 microni.
e. Picăturile mici asigură o împrăştiere mai uniformă pe suprafeţele tratate, un consum
mai mic de soluţie şi pot realiza o concentraţie mai mare a erbicidului. Au dezavantajul că sunt uşor purtate de
vânt lateral, provocând fenomenul de derivă laterală sau drift şi pot, de asemenea, să se evapore foarte
repede înainte de a ajunge la suprafaţa de contact şi de acţiune.
Picăturile mai mari prezintă avantajele că au o aderenţă bună pe părţile aeriene ale buruienilor, sunt
mai puţin purtate de vânt şi se evită fenomenul de drift pentru culturile învecinate. Au dezavantajul că necesită
cantităţi mari de apă pentru prepararea soluţiei de erbicidat.

8.4.4 Capetele de pulverizare sau duzele folosite la aplicarea erbicidelor

Duzele sunt confecţionate din materiale rezistente la coroziunea chimică, precum: alamă, oţel
inoxidabil, materiale plastice, ceramice, etc. Caracterizarea unei duze se face prin următoarele componente:
debit, forma jetului, lungimea jetului, unghiul de dispersie, mărimea picăturilor, uniformitatea repartizării
picăturilor, etc.
Debitul duzelor este dependent de mărimea orificiului duzei şi de presiunea de lucru a instalaţiei de erbicidat.
Forma jetului duzelor este variabilă, în funcţie de destinaţia fiecărei duze pentru combatere (Fig.8.4). Astfel,
avem:
- duze care realizează jet de formă lenticulară;
- duze care realizează jet de formă dreptunghiulară;
- duze care realizează jet de formă conică (con plin);
- duze care realizează jet de formă pâlnie (con gol).

Fig. 8.4 Diferite tipuri de duze pentru pulverizat erbicide:a-duza pentru erbicidare totala; forma
jetului este lenticulara; ele debiteaza mai putin lichid pe margini decat la centru si ca urmare
inaltimea rampei de pulverizare va trebuii astfel reglata incat jeturile sa se suprapuna; b- duza pentru
erbicidare in benzi; forma jetului in sectiune transversal este un dreptunghi; c- duza cu jet intensive
(polijet). Acestea sunt potrivite pentru pulverizare la presiune joasa (0.5-1.5 atm); d-duze asimetrice
formeaza jetul indreptat spre o singura parte. Ele se folosesc pentru pulverizarea erbicidelor in benzi,
in plantatiile de pomi si vita de vie. Folosirea lor prezinta avantaj ca se reduce la jumatate numarul de
treceri ale agregatului (V. Popescu, 1977)
Variaţia însuşirilor stropirii în cazul folosirii duzelor cu jet conic se poate urmări în fig. 8.5, cu diferite
procente de suprapunere a jeturilor de soluţie.
223
 Fig. 8.5 Variatia intensitatii stropirii pe latimea de lucru in cazul folosirii duzelor cu jetul conic
A-jeturile nu se suprapun
B-jeturile se suprapun 25%
C-jeturile se suprapun 50%

Unghiul jetului duzelor reprezintă unghiul format de laturile jetului de soluţie cu vârful în orificiul duzei. Cele
mai răspândite duze sunt cele care au unghiul jetului de 65o , 80o şi 110o.
Avantajele unghiurilor mai mari sunt următoarele:
- lucrează la înălţimi mai mici faţă de sol sau planta de cultură;
- fenomenul de deplasare laterală (drift) este eliminat;
- creşte gradul de acoperire a jeturilor vecine;
- scurtează drumul parcurs de picături până la ţintă, etc.
Alegerea duzelor cu unghiuri diferite de dispersie se face în funcţie de de condiţiile de lucru şi anume:
- dacă vântul are viteza mai mare de 3 m/s se utilizează duze cu unghiul de
dispersie de 65o ;
- dacă viteza vântului este de < 5 m/s, se utilizează duze cu unghiul jetului de 80o;
- dacă viteza vântului este de > 5 m/s, se utilizează duze cu unghiul jetului de
110o.
Pe terenurile prost pregătite, cu denivelări sau bolovani se utilizează duze cu unghiul de dispersie mic (65 o).
8.4.5 Uniformitatea repartizării picăturilor
Uniformizarea repartizarii picaturilor pe suprafaţa tratată este esenţială pentru reuşita unui tratament.
Dispersia la duzele cu jet în formă de evantai, la care pelicula de lichid se dispersează în picături, nu se
realizează ca efect al turbionării, ci ca efect al orificiului duzei care asigură o uniformizare foarte bună a
distribuirii picăturilor pe lăţimea de lucru. Duzele cu jet plan (evantai) se fabrică în două variante:
2. pentru efectuarea de operaţii de combatere a buruienilor pe toată suprafaţa, cu orificiul de
formă eliptică, cu colţurile ascuţite (Fig.8.6);

Fig. 8.6 diagrama repartizarii corecte a solutiei pe latimea de lucru la o duza corect reglata
3. duze pentru erbicidarea în benzi, la care lăţimea benzii depinde de înălţimea la care se
găsesc duzele faţă de suprafaţa tratată (Fig.8.7).

224
 Fig. 8.7 Schema de functionare a duzelor la erbicidatul culturilor in benzi

Pulverizarea soluţiei de erbicidat poate fi realizată :

- pe cale mecanică (pe baza presiunii lichidului) şi se face cu jet proiectat sau cu jet purtat,
- pe cale pneumatică sau pe cale mecano-pneumatică. Presiunea de lucru la aceste echipamente variază
între următoarele valori: 1,5 – 8 atmosfere.
La culturile agricole se recomandă pulverizarea hidraulică, deoarece se realizează mai bine şi mai uşor
controlul asupra presiunii de lucru şi asupra debitului.
La alegerea duzelor pentru aplicarea erbicidelor se ţine seama de: - modul de aplicare a erbicidelor (pe toată
suprafaţa sau în benzi). Pentru această operaţie se folosesc duze tip Teejet 11004 sau 8004, P2-110 etc.
(Teejet 11004 au următoarea semnificaţie: primele 3 cifre (110) reprezintă unghiul de dispersie al duzei,
iar ultimele 2 cifre reprezintă debitul duzei).
- momentul aplicării erbicidelor (stadiul de dezvoltare a buruienilor), sensibilitate
- maximă pentru buruieni, toleranţă maximă pentru plantele de cultură);
- gradul de prelucrare (pregătire) a solului – pe soluri bine lucrate şi nivelate se pot
- utiliza echipamente cu duze cu unghiul de dispersie mare, care lucrează la înălţime mică de sol (Teejet
11004,etc); pe terenurile prost lucrate, denivelate, cu bulgări mari, se utilizează duze cu unghiul de
dispersie mic, care au nevoie de înălţimi mari de lucru faţă de sol;
- evoluţia condiţiilor climatice (temperatură, vânt, umiditate, etc), alegându-se tipurile de duze care pot
asigura cele mai mici pierderi, în cazul în care aceşti factori sunt neprielnici;
- condiţiile concrete de lucru (viteza de lucru, doza de erbicid/ha, presiunea de lucru,etc.).
Tipurile de duze folosite la operaţiile de stropit sunt diversificate în funcţie de domeniul de folosinţă: la
combaterea buruienilor, bolilor, dăunătorilor, la fertilizat, etc. Pentru aceasta se utilizează următoarele
tipuri de duze (Fig.8.8):
- duze cu fantă ;
- duze tangenţiale cu con plin (asigură o uniformitate redusă de 66%);
- duze polijet (cu disc) pentru aplicarea erbicidelor cu acţiune totală (Reglone, Gramoxone, Basta, etc);
- duze trijet;
- duze tangenţiale cu con gol (asigură o uniformitate de stropire de 70-75%);
- duze rotative (se folosesc pentru aplicarea erbicidelor cu volum redus şi ultra redus, realizând
pulverizarea lichidului pe cale centrifugă)

Fig. 8.8 Clasificarea duzelor dupa forma jetului

225
 Uzura duzelor poate să apară ca urmare a acţiunii corozive a erbicidelor, cât şi a acţiunii mecanice a
lichidului care trece cu presiune prin orificiul duzei. Duzele sunt uzate când depăşesc cu 10 % debitul duzelor
noi. Modificarea formei şi mărimii orificiului duzei conduce la neuniformitatea distribuirii soluţiei de erbicid
pe suprafaţa totală (Fig.8.9). Uzura duzelor poate fi accentuată şi prin folosirea la desfundarea acestora a
corpurilor dure (sârme,etc.). Schimbarea duzelor se recomandă a se face în fiecare an după realizarea a 100 –
200 de ore de funcţionare şi respectiv 800 – 1000 hectare. (V.Popescu 1997)

Fig. 8.9 Imagini marite care arata o uzura sau o deteriorare a orificiului de la capatul duzei. Ceea ce
nu poate constata ochiul liber, pune in evident microscopul: marginea duzei uzate(B) este rotunjita
comparative cu duza noua (A). Deteriorarile la duza din imaginea (C) au fost generate printr-o
curatenie neadecvata (dupa V. Popescu, 1997)

Ca regulă, pe o rampă de stropit se montează duze din aceeaşi clasă de debit, cu aceleaşi caracteristici şi
cu aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa de stropit.

8.5 Regaljele exeutate la echipamentele de aplicat erbicide.Efectuarea probei instalatiei de aplicat

erbicide
8.5.1 Reglajele executate echipamentelor de aplicat erbicide
Realizarea indicilor de calitate ceruţi de lucrarea de erbicidat necesită ca maşinile şi echipamentele
utilizate să fie bine pregătite şi corect reglate.
Repartizarea uniformă a particulelor (picăturilor de lichid pe suprafaţa tratată este condiţionată de
mărimea orificiului duzelor, de presiunea de lucru, de viteza de deplasare a agregatului (tabelul 8.1).
Principalele reglaje care se realizează echipamentelor de erbicidat constau în:
- reglarea debitului duzelor, astfel încât să se poată realiza aplicarea normei de
soluţie la hectar stabilită iniţial la începerea activităţii;
- reglarea poziţiei duzelor pe rampa de stropit, astfel încât faţa duzei să formeze cu axul de stropit un
unghi de 3-10o (Fig.8.8);
- reglarea înălţimii şi orizontalităţii rampelor de stropit, în aşa fel încât să se menţină aceeaşi distanţă
(înălţime) faţă de suprafaţă tratată pe întreaga lăţime de lucru şi repartizarea uniformă a soluţiei
(Fig.8.10).

Fig. 8.10 Reglarea corecta a inaltimii de lucru a rampei echipamentelor pentru administrarea
erbicidelor pe toata suprafata (a), reglarea corecta a duzelor (b)

226
 Ridicarea şi coborârea rampei se realizează mecanic sau hidraulic şi ea trebuie să asigure o distanţă de
50-55 cm faţă de suprafaţa soluli (Fig.8.11);

Fig. 8.11 Diagrama repartizarii pe latime a lichidului pulverizat cu duze pentru erbicide la
tratamente pe toata suprafata (V. Popescu, 1997)

Tabelul 8.1

Cantitatea de soluţie debitată de un echipament de stropit

dotat cu 12 duze top Teejet ( 80o – 110o ) la diferite presiuni

şi viteze de lucru (după V.Popescu-1997)

Seria Presiune Debit Nr.duze Cantităţile de soluţie (l / ha) la viteza de:

duzei lichid duză 3,2 4,8 6,4 8,0 12
(kg/cm2) (l/min) km/h km/h km/h km/h km/h
1,76 0,69 12 250 170 118 91 61
8002 2,11 0,74 12 280 186 140 112 75
2,81 0,87 12 325 218 160 128 86
1,76 1,04 12 380 250 190 153 102
8003 2,11 1,13 12 412 282 206 167 112
2,81 1,30 12 490 325 228 193 128
1,76 1,39 12 510 336 260 203 166
8004 2,11 1,52 12 553 368 282 228 149
2,81 1,74 12 640 435 325 260 171
1,76 0,69 12 260 170 118 91 61
11002 2,11 0,74 12 280 186 140 112 75
2,81 0,87 12 325 218 160 128 86
1,76 1,04 12 380 250 190 153 102
11003 2,11 1,13 12 412 282 206 167 112
2,81 1,30 12 419 325 228 193 128
1,76 1,39 12 510 336 260 203 136
11004 2,11 1,52 12 553 368 282 228 149
2,81 1,74 12 640 435 325 260 171

- reglarea ecartamentului la maşinile terestre, astfel încât roţile maşinii să calce

227
 pe urmele roţilor tractorului sau pe culoarele create la semănatul culturii. La erbicidarea totală,
p.p.i.sau preemergent se recomandă ca ecartamentul maşinii de stropit să aibă deschidere
maximă pentru a realiza stabilitatea acesteia şi a rampei de erbicidat.

8.5.2 Realizarea probei echipamentelor de aplicat erbicide

Orice greşeală la operaţia de erbicidat se manifestă fie prin ineficacitatea erbicidelor asupra
buruienilor, fie prin efecte fitotoxice manifestate asupra plantelor de cultură. Pentru aceste motive, înainte de
începerea activităţii de combatere se realizează pregătirea atentă a echipamentelor de erbicidat, se reglează cu
mare grijă toate angrenajele şi se efectuează de mai multe ori proba “la rece” cu apă a echipamentelor cu
privire la norma de lichid/ha (se face cu apă pentru a evita poluarea sau supradozarea şi pentru a economisi
erbicidul). Proba maşinii se execută în câmp, unde sunt îndeplinite condiţiile concrete. Nu se realizează pe
drumuri, şosele, piste betonate, deoarece nu au denivelări, bulgări, etc.
Prima operaţie care se execută este verificarea uniformităţii debitului fiecărei duze. Această operaţie se
realizează cu ajutorul unui stand special din tablă gofrată cu jgheaburi
în cilindrii gradaţi (fiecare duză are un cilindru gradat), se compară cantitativ. Debitul duzelor este corect
(duzele sunt bine alese) dacă între 2-3 măsurători consecutive nu sunt abateri între debitele duzelor mai
mari de ±15 %. După executarea acestei operaţii se trece la realizarea probei de lucru a echipamentului
de erbicidat (care ne va oferi cantitatea de lichid/ha, în funcţie de viteza de lucru a echipamentului).
Proba echipamentului de erbicidat se realizează în două moduri :
a. proba prin colectarea lichidului pulverizat de duze (numită şi metoda celor 1.000 m2) ;
b. proba prin măsurarea lichidului consumat din rezervor (numită şi metoda celor 100 m).

Proba prin colectarea lichidului pulverizat prin duze (numită şi metoda celor 1000 m2).
Această probă se efectuează în sola în care vom desfăşura operaţia de erbicidat. Cunoscându-se
lăţimea de lucru a maşinii de erbicidat se calculează lungimea traseului care trebuie parcurs pentru a realiza
1000 m2. De exemplu, dacă se lucrează cu un echipament care are lăţimea de lucru de 12 m, atunci lungimea
de parcelă (de parcurs) pentru a realiza 1000 m2 este următoarea: 1000 m2 : 12 = 83,33 m.
Se jalonează atât startul cât şi sfârşitul zonei de erbicidat. Fiecare duză trebuie să aibă un recipient
(găleată sau cilindru gradat) pentru a colecta soluţia pulverizată.
Echipamentul de erbicidat începe să funcţioneze înainte de primul jalon care indică startul pentru ca în
momentul când ajunge la el instalaţia să funcţioneze în regim normal. După parcurgerea lungimii de 83,33 m
instalaţia se opreşte. Lichidul colectat se măsoară şi se însumează. Rezultatul obţinut trebuie să reprezinte
1/10 din norma de soluţie stabilită iniţial la hectar.
Exemplu : dacă s-a stabilit norma de 300 l/ha, după parcurgerea celor 83,33 m în găleţi (însumat)
trebuie să se colecteze cantitatea de 30 ± 1,5 l apă.
Abaterile faţă de norma de soluţie stabilită iniţial a probelor efectuate trebuie să nu depăşească +- 5 %. Proba
se efectuează de 2-3 ori, după care se face media aritmetică.

Proba prin măsurarea soluţiei consumate din rezervor (Metoda celor 100 m)
Această probă se execută tot în sola în care se desfăşoară operaţia de erbicidat. Se
delimitează o lungime de parcelă de 100 m cu ajutorul a două jaloane. Se umple rezervorul echipamentului cu
apă, după care se începe deplasarea pe lungimea celor 100 m în regim optim de funcţiune. La sfârşitul
traseului se completează rezervorul cu o cantitate de apă măsurată corect, care reprezintă cantitatea de
apă consumată pentru 100 m liniari. Cunoscându-se lăţimea de lucru a echipamentului, se poate calcula
foarte uşor şi simplu norma de soluţie reală administrată de echipamentul nostru astfel:
100 m x 12 m lăţimea agregatului = 1200 m2

Cunoscând norma iniţială stabilită se calculează cantitatea de apă pe care agregatul trebuie s-o distribuie pe
suprafaţa de 1200 m2, astfel :
Dacă la 1 ha………….se asigură o normă de 300 l apă
La 1200 m2 (suprafaţa a 100 m liniari) vom asigura…..x l apă
X l apă = 300 x 1200 = 36 l
10.000
228
 Deci la suprafaţa de 1200 m2, respectiv 100 m lungime şi lăţimea de lucru de 12 m, echipamentul
nostru trebuie să distribuie 36 l apă. Se compară măsurătoarea executată pe lungimea de 100 m, cu rezultatul
obţinut. Nu se admit diferenţe decât de ± 1-2 %. Dacă rezultatele nu sunt comparabile, se modifică parametrii
de lucru (presiunea de lucru, viteza de deplasare, etc.) şi proba se repetă până la obţinerea normei exacte.

8.6. Principalele defectiuni care apar la echipamentele de aplicat erbicide

In timpul exploatării echipamentelor de aplicat erbicide pot apărea diferite defecţiuni

care trebuie depistate şi remediate pe loc pentru a nu influenţa calitatea lucrării de erbicidat.
Principalele defecţiuni ce pot apărea sunt:
 înfundarea duzelor (apa folosită conţine impurităţi sau substanţa utilizată nu se
dizolvă total în apă). Se remediază prin spălarea întregului echipament, prin demontarea duzelor şi curăţarea
lor sau prin spălarea echipamentelor filtrante;
 diametrul median al picăturilor este prea mare (cauza este fie presiunea de lucru mare, fie diametrul
fantelor duzelor mare ). Se realizează prin creşterea presiunii de lucru sau schimbarea duzelor;
 neuniformitatea stropirii pe lăţimea de lucru. Cauzele pot fi determinate de montarea de duze cu
diferite debite (nelotizate) şi din neparalelismul rampei de stropit cu solul. Remedierea se face prin
reglarea înălţimii rampei faţă de sol şi montarea de duze cu acelaşi debit;
 pompa de presiune pierde lichid, fie datorită lipsei garniturilor, fie datorită
 corodării acestora. Se remediază prin înlocuirea pompei sau înlocuirea garniturilor de etanşeizare.
 lipsa de distribuţie la presiunea instalaţiei datorită fie faptului că robinetul de
 ieşire a soluţiei este închis, fie filtrul principal este îmbâcsit cu impurităţi, fie supapele anti-
 picurătoarelor sunt blocate. Se remediază înlăturând aceste cauze;
 presiunea de lucru oscilează, lăţimea de dispersie a jetului duzelor se
 micşorează. Se datorează existenţei aerului în circuitul soluţiei (pe furtunele rampei), fie filtrul central
este blocat (îmbâcsit) , fie soluţia din rezervor este pe sfarşite, fie presiunea de lucru este mică. Se
remediază prin rezolvarea acestor cauze;
 manometrul de presiune are oscilaţii mari în timpul lucrului, fie că este defect, fie că filtrele duzelor
sunt îmbâcsite (blocate). Se remediază uşor prin schimbarea lor;
 scurgeri de lichid la staţionări datorate lipsei supapelor antipicurătoare sau blocarea acestora. Se
remediază uşor.

8.7. Aprecicierea functionarii corecte a echipamentelor de erbicidat dupa efectuarea tratamentului

Executarea unei lucrări corecte de combatere a buruienilor se realizează când în suprafaţa totală nu
apar sau nu mai rămân buruieni (buruienile au dispărut). De mai multe ori în practică pot să apară unele
nereguli în desfăşurarea procesului de combatere, astfel:
a. existenţa fâşiilor longitudinale netratate (cu buruieni); se datorează faptului că rampa de
stropit a fost reglată prea jos ca înălţime de lucru (jeturile duzelor nu s-au suprapus, fie presiunea de
lucru a fost mică, fie duzele utilizate au fost uzate)
b. apariţia de zone netratate cu buruieni în unghiuri drepte. Aceste zone se datorează
oscilaţiilor rampei de stropit în plan vertical şi orizontal, datorită proastei ancorări a acestora. Este
datorată şi denivelărilor mari ale terenului;

c. cultura tratată apare în petice, cauzate de viteza vântului mare sau de rafale intermitente de vânt
produse în timpul operaţiei de erbicidat;
d. apariţia la capătul parcelelor de efecte fitotoxice, iar în parcelă efectul este foarte slab. Aceasta se
datorează faptului că că soluţia nu a fost amestecată, iar sistemul de amestec al instalaţiei nu a
funcţionat pentru realizarea unei soluţii omogene pe parcursul lucrului;
e. apariţia de fâşii longitudinale între două treceri cu echipamentul de erbicidat, datorat greşelilor de
jalonare a acestei operaţii.

229
 CURSUL 8

ASOLAMENTELE

9.1 Consideraţii generale

230
 Asolamentul este considerat una din cele mai importante măsuri agrotehnice de menţinere şi sporire a
fertilităţii solului, de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sporirea eficienţei celorlalte măsuri
agrofitotehnice, de obţinere de producţii mari şi de calitate superioară şi cu cheltuieli minime. În acelaşi timp,
este o măsură principală de planificare şi organizare a activităţii în fermele agricole, iar în ultimul timp a sporit
considerabil importanţa sa ecologică. El stă la baza organizării şi dezvoltării teritoriilor, a elaborării şi aplicării
complexului de măsuri care să asigure folosirea eficientă a resurselor agricole locale şi o dezvoltare
armonioasă şi durabilă a agriculturii în fiecare zonă şi în ansamblu, a întregii societăţi.
Asolamentul este măsura agrotehnică cea mai rentabilă; de altfel, ea nu necesită nici o investiţie
specială cu excepţia priceperii celor care conduc procesul de producţie în agricultură (Gh. Budoi, 1990).
Aspecte cu privire la importanţa asolamentului se cunosc din cele mai vechi timpuri dar
fundamentarea lor pe bază de principii ştiinţifice a fost dovedită îndeosebi în ultimul secol.
În câteva ţări cu agricultură dezvoltată sunt experienţe la staţionar cu asolamente ce au o vechime mai
mare de 100 ani. Astfel, la Rothamstad şi Woburn în Anglia sunt experienţe cu asolamente şi îngrăşăminte
chimice de peste 140 ani.; la Halle în Germania 123 ani; la Askov în Danemarca 107 ani etc. În România
experienţe riguroase cu asolamente au fost executate după înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice în
anul 1928. În prezent, experienţe cu asolamente la staţionar se găsesc în multe centre de cercetări şi staţiuni
didactice experimentale cum ar fi: I.C.C.P.T. Fundulea – peste 40 ani; Şimnic – 50 ani; Valul lui Traian – peste
20 ani; Moara Domnească – peste 25 de ani s.a.
Asolamentul şi rotaţia culturilor au repezentat de-a lungul timpului obiectul de studiu a numeroşi
cercetători şi numeroase publicaţii de specialitate, din care prezentăm doar câteva aspecte.
Ion Ionescu de la Brad în anul 1870 defineşte asolamentul astfel: împărţirea pământului moşiei într-un număr
de sole sau tarlale, fixarea plantelor ce au să fie cultivate, precum şi a întinderii de pământ pentru fiecare
plantă. Rotaţia plantelor cuprinde rândul în care au să vină unele după altele.
Gh. Ionescu Siseşti (1947) arăta că;... succesiunea culturilor este un învăţământ al naturii. Trebuie să alegem
întotdeauna asolamentul ce corespunde mai bine gradului de intensitate al exploatării şi nivelului general
de dezvoltare la care a ajuns regiunea în care ne găsim .Nu se poate face agricultură raţională fără
asolament.
Gh.Timaiu (1957) scoate în evidenţă folosirea leguminoaselor anuale ca plante foarte bune premergătoare
pentru cerealele păioase.
Gh. Ionescu Siseşti si Ir. Staicu (1958) grupează plantele de cultură în asolament în funcţie de zonă,
urmărind folosirea echilibrată a umidităţii şi substanţelor hrănitoare din sol, sporirea fertilităţii lui şi obţinerea
unor recolte mari şi stabile.
N. Hulpui (1972) ajunge la concluzia că în condiţii de irigat, importanţa asolamentului creşte, acesta
fiind principalul mijloc de refacere a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Gh. Sin (1971) arată că, nu se poate vorbi de o siguranţă a producţiei de floarea soarelui decât într-o relaţie
de lungă durată, 5-7 ani.
C. Pintilie (1971) în urma a numeroase experienţe executate scoate în evidenţă diferenţierea cantitativă
şi calitativă a producţiei în funcţie de durata relaţiei.
D. Dincă (1971) recomandă pentru producţie asolamente cu relaţii de 4-6 ani ce permit o folosire mai
raţională a capacităţii de producţie a solului şi o dezvoltare mai armonioasă a unităţilor agricole.
M. I. Altieri (1986) evidenţiază necesitatea unei agriculturi durabile punând pe primul loc alternanţa culturilor.
A Maillard (1994) arata că alternanţa culturilor implică distribuirea omogenă a elementelor nutritive în
teritoriu, garanţia unei agriculturi moderne.

9.2.Noţiuni despre asolamente.

231
 Gh. Budoi (1990) stabileşte cele mai importante noţiuni în activitatea de organizare şi practicare a
asolamentului, ca fiind următoarele: sola, rotaţia culturilor, plantelor premergătoare, monocultura, cultura,
repetată, asolament, perioada sau ciclul de rotaţie, sola combinată, cultură succesivă şi structura culturilor.
Sola este o suprafaţă de teren cu sol cât mai omogen pe care se cultiva plantele. De regulă, ea este
delimitată de dumuri şi bariere naturale. O solă poate avea mai multe parcele.
Suprafaţa unei sole poate varia foarte mult în funcţie de tipul de exploataţie (culturi de câmp sau
horticole), mărimea fermei, relieful s.a. Într-o fermă agricolă se recomandă ca numărul de sole să fie cuprins
între 4-6.
Rotaţia culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) culturilor in timp pe o solă. Rotaţia culturilor se
stabileşte după o mulţime de criterii ştiinţifice de natură agro-biologică şi tehnico - organizatorică ce vor fi
studiate în capitolele următoare.
Prezentarea rotaţiei se face prin numere, indicând locul fiecărei culturi în cadrul succesiunii lor, ca de
exemplu:
1. soia + mazăre + fasole;
2. grâu de toamnă;
3. sfeclă de zahăr + cartof;
4. porumb boabe + floarea soarelui;
5. porumb boabe.

S-a obişnuit ca prezentarea rotaţiei să se facă începând cu cultura sau grupul de culturi (în cazul de faţă)
care are cea mai mare influenţă favorabilă asupra fertilităţii solului.
Planta premergătoare este planta care a fost cultivată în anul precedent pe o anumită solă în exemplul de
mai sus soia, mazărea şi fasolea sunt plante premergătoare pentru grâul de toamnă.
Monocultura reprezintă, cultivarea unei plante mai mulţi ani pe o suprafaţă de teren cel puţin atâţia ani
cât durează rotaţia din ferma respectivă. Ea este opusul rotaţiei culturilor şi prezintă numeroase dezavantaje.
Cultura repetată reprezintă cultivarea consecutivă a unei plante pe aceiaşi solă un număr de ani mai mic
decât durata rotaţiei practicată în fermă (2-4 ani).
Se admite cultura repetată numai pentru plantele care se autosuportă; porumb 2-3 ani, orez 3-4 ani, grâu 2
ani, soia 2 ani. Se recomandă pe cât posibil renunţarea la cultivarea repetată a acestor plante întrucât se
împiedică rotaţia culturilor pe ansamblul unităţii agricole.
Multe plante de cultură nu se autosuportă şi pot reveni pe acelaşi teren numai după un anumit număr de ani :
floarea soarelui după 5-6 ani, ovăzul, mazărea ,sfecla de zahăr după 4-5 ani, inul după 5-6 ani, trifoiul,
lucerna după 4-5 ani, iarba de Sudan 3-5 ani etc.
Asolamentul reprezintă succesiunea în timp şi spaţiu a culturilor agricole în condiţiile aplicării în
complex a tuturor măsurilor de creştere a producţiei agricole, de ameliorare şi conservare a solului (C.
Pintilie, 1985)
Acest lucru presupune împărţirea suprafeţei unei exploataţii agricole în mai multe sole. Numărul de
sole este egal cu numărul de ani ai rotaţiei culturilor.
Prin rotaţia culturilor în timp înţelegem ordinea culturilor pe aceeaşi solă iar prin suprafaţa culturilor în
spaţiu înţelegem că fiecare plantă se cultivă în fiecare an pe altă solă, astfel că, pe durata unei rotaţii planta
acoperă întreaga suprafaţă a asolamentului (trece odată pe fiecare solă).
Durata, perioada sau ciclul de rotaţie reprezintă numărul de ani în care o plantă de cultură revine pe
aceeaşi solă.
Solă combinată. O solă cultivată cu două sau mai multe culturi. În gruparea culturilor pe sole se va
ţine cont de o serie de criterii legate de biologia plantelor, tehnologia de cultură s.a.
Câteva exemple de grupare a culturilor în cadrul solelor combinate :grâu de toamnă cu orz de toamnă
;porumb cu floarea soarelui, ambele se seamănă primăvara la 70 cm între rânduri ;gruparea
leguminoaselor pentru boabe; a rădăcinoaselor, care necesită aceleaşi cerinţe privind lucrările solului şi de
fertilizare etc.
Uneori rotaţia se prezintă indicând grupele de culturi;

232
 1. leguminoase pentru boabe;
2. cereale păioase de toamnă;
3. plante tehnice prăşitoare;
4. cereale păioase de toamnă;.
5. prăşitoare.
Cultură succesivă sau cultura a doua este aceea care urmează după recoltarea unei culturi principale
şi de la care se obţine recoltă în acelaşi an
Structura culturilor reprezintă exprimarea procentuală a suprafeţelor culturilor din suprafaţa totală a
asolamentului.

9.3. Criteriile care stau la baza întocmirii rotaţiei culturilor

Pentru a putea găsi cea mai bună formulă în întocmirea rotaţiei culturilor, trebuie avut în vedere
următoarele criterii:
a. Cerinţe de ordin natural. Pentru stabilirea sortimentului de culturi sunt necesare numeroase
informaţii ce se referă la condiţiile concrete de relief ,sol, expoziţie, climă s.a.
b. Condiţiile economico-organizatorice, se referă la piaţa de desfacere a produselor, la preţurile de
valorificare, la folosirea cât mai raţională a forţei de muncă mecanică şi manuală, la posibilităţile de
înmagazinare şi păstrare, s.a.
c. Perioada de timp dintre două culturi care se succed. Întrucât perioada de vegetaţie a culturilor
este diferită ,este necesar ca între recoltatul plantei premergătoare şi semănatul culturii să existe timp
suficient pentru executarea în bune condiţii a elementelor din tehnologia de cultură (aplicarea
îngrăşămintelor, executarea lucrării de bază, pregătirea patului germinativ ş.a).
d. Consumul de elemente nutritive. Plantele consumă din sol elemente nutritive în cantităţii şi
proporţii diferite. Ca urmare se recomandă să alterneze plante mari consumatoare într-un element cu
plante ce au un consum mai redus. De exemplu, cerealele păioase folosesc mult azot şi cantităţi moderate
alte elemente nutritive, în timp ce leguminoasele lasă în sol cantităţi mari de azot fixat în urma simbiozei
şi folosesc într-o proporţie mai mare alte elemente nutritive. Majoritatea plantelor folosesc fosforul din
sol ce se află în forme uşor solubile. Sunt însă şi plante ce utilizează fosforul din compuşii greu solubili
(lupinul, muştarul, mazărea, ovăzul).
Pentru a uniformiza consumul de elemente nutritive pe adâncimea pofilului de sol trebuie avut în
vedere ca după plante cu înrădăcinare superficială (grâu, mazăre, in, cartof ş.a) să urmeze plante cu
înrădăcinare profundă (porumb, floarea soarelui, sfeclă, lucernă, trifoi ş.a). Aspect ce este cunoscut în
literatura de specialitate sub numele de ˝rotaţia rădăcinilor˝ (Vasiliu, 1959).
e. Consumul de apă. În zonele în care apa reprezintă un factor limitativ al producţiei se recomandă ca
după plante mari consumatoare de apă (lucernă, floarea-soarelui, cânepă, sorg, iarbă de Sudan, etc.) să
urmeze plante cu un consum mai redus sau între cele două culturi din rotaţie să existe un interval mai
mare de timp pentru ca rezerva de apă din sol să se refacă.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă succesiunea lucernă-grâu de toamnă care în zonele secetoase nu
se poate realiza, datorită solului foarte uscat ce rămâne după întoarcerea lucernei. Pentru acest lucru, după
lucernă va urma o plantă de primăvară.
f. Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului. Prin măsurile agrofitotehnice specifice fiecărei
culturi, sunt influenţate diferit şi însuşirile fizice ale solului, astfel: prin prăşitul repetat, se deteriorează
structura solului; un număr mare de treceri cu tractoare şi maşini agricole tasează solul şi îi modifică
porozitatea ; picăturile de ploaie ce cad direct pe sol în perioada de vegetaţie, la culturile semănate în
rânduri distanţate, prăfuiesc solul ş.a. De aceea se recomandă să alterneze plante prăşitoare cu cele
neprăşitoare ( la care lucrările sunt mai puţine iar solul este mai bine acoperit pe perioada de vegetaţie).
g. Combaterea buruienilor. Asolamentul reprezintă una din principalele măsuri agrotehnice de combatere
a buruienilor. Fiecare cultură este însoţită de un spectru caracteristic de buruieni.
În monocultură sau cultură repetată, buruienile se înmulţesc exagerat.

233
 Rotaţia culturilor cu perioade diferite de vegetaţie determină combaterea buruienilor. Cele mai bune
rezultate în acest sens s-au realizat prin alternanţa între cereale de toamnă şi culturi prăşitoare de primăvară.
Pentru combaterea buruienilor parazite sau semiparazite rotaţia culturilor reprezintă aproape singura
posibilitate.
h. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Majoritatea bolilor şi dăunătorilor s-au adaptat să trăiască pe
anumite specii de plante şi de regulă se înmulţesc prin resturile vegetale ce rămân pe sol după recoltarea
culturilor sau efectiv prin solul infestat. Ca şi în cazul buruienilor, monocultura, cultura repetată sau
rotaţia culturilor cu boli sau dăunători comuni determină înmulţirea exagerată a acestora, ce poate ajunge
până la compromiterea totală a culturii. Prin rotaţia culturilor evoluţia agenţilor patogeni şi a dăunătorilor
este stopată, creşte eficienţa produselor fitofarmaceutice folosite în combaterea lor în timp ce dozele pot
fi reduse la minim.
În unele situaţii este necesar ca revenirea unei plante de cultură pe aceeaşi suprafăţă de teren să se facă
după o pauză de 4-5 ani. Câteva exemple de agenţi patogeni şi dăunători combătuţi prin rotaţia culturilor:
mana (Plasmospora helianthi) şi putregaiul cenuşiu (Sclerotinia sclerotiorum ) la floarea soarelui; nematodul
(Heterodera schactii) şi cercosporioza (Cercosporella beticole) la sfecla de zahăr; nematodul (Heterodera
rostochinensis) şi virusul (Solanum virus) la cartof; cercosporioza (Cercosporella herpotrichoides ) şi făinarea
(Erysiphe graminis) la cultura de grâu; gândacul ghebos ( Tanymecus dilaticollis) la porumb ş.a.
i. Protecţia împotriva eroziunii solului. Pe terenurile în pantă şi pe terenurile nisipoase se organizează
asolamente speciale cu scopul de a opri fenomenul de eroziune de suprafaţă (vezi cap.8).
j. Cantitatea şi calitatea materiei organice ce rămâne în sol. După recoltarea culturilor rămân în sol
cantităţi diferite de resturi vegetale astfel: după cultura de grâu între 2500-4100 kg/ha (rădăcini şi
mirişte) cu nu raport C/N de 20:1 (carbon fără lignină); după porumb între 3500- 4900 kg/ha (rădăcini şi
porumbişte) cu un raport C/N de 18:1; după o cultură de lucernă cu o vechime mai mare de 3 ani, peste
10 t/ha materie organică (rădăcini, colete şi frunze) cu un raport C/N de 10/1; după mazăre între 1500-
2000 kg/ha cu un raport C/N de 9/1.
În stabilirea alternanţei culturilor trebuie avut în vedere o repartizare uniformă pe durata rotaţiei a
cantităţii şi calităţii resturilor vegetale ce sunt încorporate în sol.
k. Suportabilitatea, reprezintă capacitatea plantelor de a putea reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren sau
de a putea fi cultivate după alte culturi fără a avea influenţe negative asupra cantităţii şi calităţii
producţiei.
Cauzele insuportabilităţii sunt date în general de fenomenul cunoscut sub numele de ˝oboseala solului
˝ (vezi cap.3).
Pentru a se evita acest fenomen trebuie avut în vedere ca la unele plante să se respecte timpul de
pauză : floarea – soarelui, sfeclă de zahăr, mazărea , inul ovăzul, lucerna , trifoiul ş.a. (vezi cap. 7.2.). În
multe cazuri este necesar să se ţină cont de atacul comun de boli şi dăunători, astfel: nu se va cultiva grâu
după orz; sfeclă după rapiţă şi invers; in după mazăre şi invers; floarea soarelui după soia şi invers;
leguminoase perene după leguminoase anuale şi invers s.a.
La plantele legumicole anuale se recomandă să se respecte o rotaţie de cel puţin trei ani între culturi şi
familia botanică din care fac parte.
Pe terenurile infestate cu lupoaie (Orobanche sp.) nu se va cultiva floarea soarelui, tutun sau varză,
decât după o pauză de 6-7 ani, timp în care seminţele de lupoaie îşi pierd viabilitatea.

9.4. Introducerea şi modificarea asolamentului

234
 În ultimul deceniu, datorită schimbărilor cu privire la forma de proprietate, a divizării solelor, trecerea
la o nouă structură de culturi în conformitate cu cerinţele pieţii, a unor noi tehnologii şi a altor probleme
specifice perioadei de tranziţie; a apărut tot mai des necesitatea de a introduce noi asolamente sau de a le
modifica pe cele existente.
D. I. Săndoiu (1998) arată că pentru introducerea asolamentelor noi trebuiesc parcurse următoarele etape:
1. Delimitarea suprafeţei totale a exploataţiei agricole.
2. Punerea de acord a elementelor de organizare a terenului cu elemente de bază ale
asolamentului. Această etapă are importanţă în găsirea celor mai bune variante în formarea solelor şi
exploatarea lor mecanizată.
3. Cunoaşterea istoriei solelor cu privire la planta premergătoare, lucrările solului executate în anul
precedent ( arătură adâncă, afânare adâncă), erbicide aplicate cu efect remanent îngrăşăminte folosite s.a.
Pentru acest lucru este necesar să existe un registru cu istoria asolamentului.
4. Introducerea asolamentelor noi în maxim 2 ani, ţinându-se cont de regimul juridic al terenului,
scopul urmărit şi tradiţia zonei.

Modificările ulterioare aduse asolamentului se recomandă a se face numai în succesiunea culturilor şi

cu plante din aceeaşi grupă şi nu cu modificarea numărului de sole sau a suprafeţei acestora. Pentru acest
lucru se va avea în vedere stabilirea culturilor asemănătoare din punct de vedere al îmbunătăţirii fertilităţii
solului, alegerea erbicidelor fără efect remanent şi stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice.
Alcătuirea grupelor de culturi:
- cereale păioase de toamnă: grâu, orz, secară, triticale;
- cereale păioase de primăvară: orzoaică, ovăz, grâu;
- prăşitoare: porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, bumbac, sorg;
- leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, linte, bob, năut, lupin:
- plante tehnice: in, cânepă, rapiţă, ricin, (pot fi şi floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartoful, bumbacul);
- leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă;
- plante furajere anuale:iarbă de Sudan, sorg masă verde, porumb masă verde, borceag de toamnă şi
primăvară;
- plante medicinale şi aromatice: mentă, levănţică, muşeţel, fenicul, muştar, mac etc;
- plante legumicole: rădăcinoase, vărzoase, bulboase, solanacee, cucurbitacee etc.
Autorul mai sus amintit foloseşte un exemplu de grupare a culturilor pe sole pentru un asolament cu o
rotaţie de 6 ani, o suprafaţă totală de 900 ha (fig. 9.1) şi întocmeşte tabelul cu rotaţia culturilor pentru un
ciclu de rotaţie (tab.9.1) .
Rotaţia: 1. soia 100 ha + fasole 50 ha
2. grâu de toamnă 150 ha;
3. floarea soarelui 50 ha + mazăre 50 ha + sfeclă de zahăr 50 ha;
4. grâu de toamnă 50 ha + orz de toamnă 50 ha;
5. porumb boabe 150 ha;
6. porumb boabe 100 ha + floarea soarelui 50 ha.

I II III
Soia 100 ha Grau de toamna 150 ha Floarea soarelui 50 ha
Fasole 50 ha Mazare 50 ha
Sfecla de zahar 50 ha
IV V VI
Grau de toamna 50 ha Porumb boabe 150 ha Porumb boabe 100 ha
Orz de toamna 50 ha Floarea soarelui 50 ha
Figura 9.1- Amplasarea culturilor în anul 1996

235
 Tabelul 9..1
după D. I. Săndoiu. 1998.
Planificarea rotaţiei culturilor
Anul 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Sola
I Soia 100 Grâu Floarea Grâu 50 Porumb 150 Porumb
Fasole 50 150 soarelui 50 Orz 100 100
Mazăre 50 Floarea
Sfeclă de soarelui 50
zahăr 50

II Grâu Floarea Grâu 50 Porumb 150 Porumb 100 Soia 100

150 soarelui Orz 100 Floarea Fasole 50
50 soarelui 50
Mazăre
50
Sfeclă de
zahăr 50

III Floarea- Grâu 50 Porumb 150 Porumb 100 Soia 100 Grâu
soarelui Orz 100 Floarea Fasole 50 150
50 soarelui 50
Mazăre
50a
Sfeclă de
zahăr 50

IV Grâu 50 Porumb Porumb 100 Soia 100 Grâu Floarea

Orz 100 150 Floarea Fasole 50 150 soarelui
soarelui 50 50a
mazăre
50
sfeclă de
236
 zahăr 50

V Porumb Porumb Soia 100 Grâu Floarea Grâu 50

150 100 Fasole 50 150 soarelui 50 Orz 100
Floarea Mazăre 50
soarelui 50 Sfeclă de
zahăr 50

VI Porumb Soia 100 Grâu Floarea Grâu 50 Porumb

100 Fasole 50 150 soarelui 50 Orz 100 150
Floarea Mazăre 50
soarelui 50 Sfeclă de
zahăr 50

9.5. Clasificarea asolamentelor

Asolamentele se pot clasifica : după numărul de sole, după scopul urmărit şi după structura culturilor
pe care le cuprind.
1. După numărul de sole. Numărul de sole ce compun asolamentul este determinat de complexitatea
unităţii agricole. În situaţia când numărul de culturi este mare se va organiza un asolament cu un număr mai
mare de sole în scopul de a evita formarea de prea multe sole combinate (mixte). Asolamentele prea lungi
(8-10 sole) sunt mai greu de controlat şi pentru acest lucru este de preferat formarea a două asolamente mai
scurte. Pentru uşurinţă în stabilirea succesiunii culturilor cu respectarea criteriilor ce stau la baza rotaţiei
sunt recomandate asolamente cu 4 – 6 sole.
2. După scopul urmărit. Aceste asolamente au în vedere după caz: prevenirea eroziunii solului,
ameliorarea fertilităţii solului, eliminarea excesului de umiditate (vor fi tratate în cap.8).
3. După structura culturilor asolamentele se împart în: asolamente de câmp, legumicole, furajere, mixte
şi speciale.
a) Asolamente de câmp. La aceste asolamente predomină plantele din cultură mare: cereale, prăşitoare,
leguminoase anuale, plante tehnice s.a.
Exemple de rotaţii pentru zona de sud a ţării:
- rotaţie de 2 ani 1.grâu de toamnă;
2.porumb boabe;

- rotaţie de 3 ani 1.soia + mazăre + fasole; sau 1. leguminoase anuale;

2.grâu de toamnă; 2. cereale de toamnă;
3.porumb. 3. prăşitoare.

237
- rotaţie de 4 ani 1. soia + mazăre + fasole; sau 1. leguminoase anuale;
2.grâu de toamnă; 2. cereale de toamnă;
3.sfeclă de zahăr +cartof ; 3. plante tehnice;
4.porumb. 4. prăşitoare.

- rotaţie de 5 ani 1.leguminoase anuale;

2.cereale de toamnă;
3.plante tehnice;
4.prăşitoare;
5.prăşitoare.
- rotaţie de 6 ani 1.leguminoase anuale;
2.cereale de toamnă;
3. prăşitoare;
4.cereale de toamnă;
5.plante tehnice;
6. prăşitoare.
Asolamentul cu solă săritoare amelioratoare. Este un asolament de câmp în care una din sole este
semănată cu o plantă perenă amelioratoare asupra fertilităţii solului (cel mai adesea cu lucernă sau trifoi).
Rotaţia culturilor se practică pe n-1 sole ( n – reprezintă numărul total de sole). Când lucrarea nu mai este
rentabilă (după 3-5 ani) sola se ară, va intra în rotaţia culturilor fiind cultivată cu o plantă anuală. În schimb, o
altă solă va fi cultivată cu lucernă şi scoasă din rotaţia culturilor. Pe parcursul a mai multor cicluri de rotaţie,
lucerna trece de pe o solă pe alta în ordinea stabilită de rotaţia culturilor, acoperind întreaga suprafaţă a
asolamentului.
La introducerea asolamentului cu solă săritoare amelioratoare, lucerna va fi cultivată pe sola cu
fertilitate cea mai redusă.
După lucernă se recomandă : să se cultive o plantă de primăvară, pentru ca deficitul de umiditate al
solului să se refacă prin precipitaţiile căzute în perioada de toamnă - iarnă; cultura să aibă capacitatea de a
valorifica superior potenţialul fertilităţii solului rămas după lucernă şi să fie o prăşitoare pentru a putea
distruge mai uşor samulastra. De regulă, în practică după lucernă se cultivă porumbul pentru boabe.
Un exemplu de asolament cu solă săritoare amelioratoare cu cinci sole din care una cultivată cu
lucernă ce rămâne în cultură timp de trei ani este dat în tabelul 9.2.

Rotaţia. 1. soia 75ha + fasole 25 ha – (s.+f.);

2. grâu de toamnă 100 ha (gr);
3. sfeclă de zahăr 50 ha + cartof 50 ha – (sf. +c);
4. porumb boabe 100 ha – (pb.); /
(5). lucernă 100 ha – (L). LI – lucernă anul I; L II – lucernă anul II etc.

Tabelul 9.2.

238
 Planificarea rotaţiei culturilor în asolamentul cu solă săritoare amelioratoare
Anul 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Sola
I s.+f gr. sf.+c LI L II L III pb. s.+f.
II gr. sf.+c pb. s.+f. gr. sf.+c LI L II
III LI L II L III pb. s.+f. gr. sf.+c pb.
IV sf.+c pb. s.+f. gr. sf.+c pb. s.+f. gr.
V pb. s.+f. gr. sf.+c pb. s.+f. gr. sf.+c

b) Asolamentele legumicole. In structura culturilor, la aceste asolamente predomină culturile

legumicole.
Pentru înfiinţarea lor trebuie avut în vedere câteva aspecte:
- solurile recomandate sunt: cele mijlocii nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, de tip cernoziomic, solurile
aluviale şi lăcoviştele, cu un reacţie neutră (pH 6,2-7,2); cu un conţinut ridicat de humus şi bine
aprovizionate în elemente nutritive;
- plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă; de aceea se amplasează numai pe terenuri ce se
pot iriga;
- necesită un volum mare de forţă de muncă manuală; de aceea se amplasează în apropierea
localităţilor;
- pentru o valorificare eficientă a produselor este necesară amplasarea lor în apropierea şoselelor;
- utilizează mari cantităţi de îngrăşăminte organice, ca urmare trebuie să existe în apropiere sursa de
aprovizionare.
Exemple de rotaţii:
1. tomate de toamnă;
2. fasole păstăi cultura I şi castraveţi de toamnă cultura II;
3. morcov;
4. salată + spanac cultura I şi varză de toamnă cultura II.

1. mazăre; 1. leguminoase pentru boabe;

2. varză; 2. solanacee;
3. morcov +păstrănac +ţelină; 3. bulboase;
4. castraveţi; 4. vărzoase ;
5. tomate + ardei +vinete. 5. rădăcinoase.

c) Asolamente furajere. Sunt asolamente în care predomină culturile furajere. Ele se amplasează în
apropierea fermelor zootehnice pentru a diminua pe cât posibil cheltuielile cu transportul furajului.
Exemple de rotaţii:
1. lucernă anul I; 1. trifoi anul I;
2. lucernă anul II; 2. trifoi anul II;
3. lucernă anul III; 3. porumb boabe;
4. porumb boabe; 4. sfeclă furajeră;
5. orz. 5. porumb boabe.

239
1. ovăz + trifoi în cultură ascunsă I;
2. trifoi II;
3. porumb boabe;
4. borceag;
5. porumb boabe.
Asolamentele cu trifoi în cultură ascunsă se practică în zonele mai umede şi răcoroase. Planta protectoare
este o cereală păioasă ( grâul de toamnă sau ovăzul) ce se seamănă cu 10-15% mai rar. Trifoiul (cultură
ascunsă) se seamănă primăvara perpendicular pe direcţia rândurilor plantei protectoare. El creşte încet în
prima parte a perioadei de vegetaţie şi nu influenţează prea mult producţia de boabe.
Se are în vedere ca erbicidele folosite să tolereze cultura ascunsă iar recoltarea cerealei păioase şi
îndepărtarea paielor să se facă cât mai repede posibil. Până toamna se obţine şi o producţie de trifoi.
d) Asolamente mixte. Sunt acele asolamente în care se cultivă plante din grupe diferite cum ar fi: culturi
de câmp şi legumicole; culturi de câmp şi furajere; culturi furajere şi legumicole; culturi de câmp, furajere
şi legumicole etc. Aceste asolamente sunt folosite foarte des în fermele mici şi corespund mai bine
cerinţelor actuale ale economiei de piaţă din ţara noastră.
Exemple de rotaţii: 1. grâu de toamnă;
2. tomate+ardei+vinete;
3. porumb boabe;
4. borceag de primăvară cultura I şi varză de toamnă cultura a-II-a;
5. floarea soarelui+porumb masă verde.

1. lucernă anul I;
2. lucernă anul II;
3. lucernă anul III;
4. porumb masă verde cultura I şi castraveţi de toamnă cultura a-II-a;
5. tomate timpurii;
6. grâu de toamnă.
e) Asolamente speciale. Aceste asolamente se organizează în condiţii specifice cum ar fi:
asolamentele din orezării, asolamentele cu plante medicinale, asolamentele pe terenuri în pantă s.a.
Orezul se cultivă în câteva unităţi agricole din sudul ţării (în lunca Dunării), necesită amenajări
speciale (diguleţe, canale de aducţiune şi scurgere a apei, teren bine nivelat etc.) şi suportă cultura repetată 3-
4 ani.
Exemple de rotaţii cu orez: -1. orez; -1. orez;
2. orez; 2. orez;
3. orez; 3. orez;
4. porumb boabe; 4. orez;
5. borceag de primăvară;
6. soia+floarea soarelui.
Plantele medicinale în funcţie de ciclul biologic sunt anuale, bienale şi perene. Pentru acest fapt se
preferă cultivarea lor în asolamente mixte.

Exemple: -1. leguminoase pentru boabe;

2. cereale de toamnă;
3. plante medicinale anuale;
4. plante tehnice; /
(5) plante medicinale perene (solă săritoare).

-1. plante medicinale bienale anul I;

2. plante medicinale bienale anul II;
3. cereale de toamnă;
4. plante medicinale anuale;
5. prăşitoare.

240
9.6. Registrul cu evidenţa asolamentului
Pentru o serie de considerente cum sunt: menţinerea ş ridicarea fertilităţi solului; evitarea aspectelor
nedorite determinate de unele elemente din tehnologia de cultură (remanenţa erbicidelor, acidifierea solului,
degradarea structurii ş.a); evitarea îmburuienării, a bolilor, dăunătorilor şi respectarea criteriilor ce stau la
baza întocmirii rotaţiei culturilor, este necesar ca în fiecare unitate agricolă să existe un registru cu evidenţa
asolamentului pe o perioadă de cel puţin un ciclu de rotaţie (4-8ani).
În acest registru se înscriu toate solele şi parcelele asolamentului. Fiecare solă va avea o fişă separată
cu următoarele date: suprafaţa, tipul de sol, textura, conţinutul de humus, pH-ul, capacitatea în câmp pentru
apă, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive, rotaţia culturilor etc. Anual se va înregistra în fişa solei:
cultura, soiul sau hibridul folosit; lucrările solului şi direcţia de execuţie a lor; îngrăşămintele aplicate;
pesticidele utilizate; unele observaţii din perioada de vegetaţie; data recoltării şi producţia obţinută.
La acest registru se va apela ori de câte ori este nevoie pentru luarea unei decizii în executarea elementelor
din tehnologia de cultură sau pentru elucidarea unor aspecte neprevăzute.

CURSUL 9

AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ

241
 Datorită poziţiei geografice a României şi a munţilor Carpaţi, pe teritoriul ţării întâlnim o mare varietate
de zone climatice, tipuri de soluri şi asociaţii vegetale.
Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de
cultură şi necesită măsuri agrotehnice diferenţiate.
Pentru scopuri agricole, suprafaţa ţării noastre a fost delimitată în trei zone şi anume: zona de stepă, zona
de silvostepă şi zona forestieră.
În subcapitolele următoare se va prezenta sumar particularităţile măsurilor agrotehnice aplicate în funcţie
de zona pedoclimatică.

10.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă

Zona de stepă este reprezentată de: o fâşie îngustă de-a lungul Dunării de la Calafat la Călăraşi; sud-estul
Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul Dobrogean cu excepţia zonei muntoase şi câmpia Timişului.
Solurile caracteristice zonei sunt cernoziomurile şi solurile bălane.
Clima se caracterizează prin temperaturii medii anuale între 10-110 C, temperaturi medii ale lunii celei mai
calde de peste 220 C şi temperaturi medii ale lunii celei mai reci de minus 3-40 C. Precipitaţiile sunt
cuprinse între 400-550 mm anual. În perioada de vegetaţie a culturilor evapotranspiraţia potenţială este
de 2-3 ori mai mare decât precipitaţiile.
Climatul din Câmpia Timişului faţă de zona de sud-est, este mai moderat cu precipitaţii de 500-550mm
anual şi amplitudinile de temperatură mai mici.
Sortimentul de plante cultivate este reprezentat din : grâu de toamnă, porumb, orz de toamnă, floarea-
soarelui, mazăre, sorg, soia, iarbă de Sudan, in pentru ulei, lucernă şi majoritatea culturilor legumicole.
Principalul factor vegetativ ce limitează producţia este apa. De aceea producţiile mari şi sigure sunt
realizate în condiţii de irigare unde şi sortimentul de culturi este mai mare.
Lucrările solului, în afară de alte obiective pe care le urmăresc, trebuie să asigure înmagazinarea şi
păstrarea apei în sol ( executarea arăturii cât mai apropiat de recoltarea plantei premergătoare, nivelarea
din toamnă a terenului, distrugerea crustei şi combaterea buruienilor). În anii secetoşi, pentru culturile de
toamnă, se va apela la sistemul minim de lucrări ale solului.
Fertilizarea culturilor în zona de stepă este necesară la toate speciile de plante cultivate, dar, datorită
regimului de precipitaţii deficitar şi deci o solubilizare mai redusă a îngrăşămintelor chimice şi organice, se
recomandă ca acestea, la neirigată, să se aplice în doze moderate.
Semănatul se face de regulă mai devreme iar în primăverile secetoase mai adânc ( aproape de limita
maximă) pentru a introduce seminţele în solul umed. Dacă terenul este prea uscat după semănat se recomandă
folosirea tăvălugului neted în agregat cu o grapă uşoară.
În condiţii de neirigat se va avea grijă ca densitatea plantelor să fie spre limita inferioară recomandată
pentru soiul sau hibridul cultivat.

10.2. Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă

242
 Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata apropiere a zonei de stepă ocupând o zonă
mai mare astfel: o fâşie în sudul ţării de la Drobeta Turnu Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi est a
Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi câmpia Transilvaniei.
Solurile reprezentative sunt cernoziomurile cambice şi argilo iluviale, soluri aluviale şi lăcoviştile.
Clima se caracterizează prin temperatura medie anuală cuprinsă între 9-11˚C şi precipitaţii cuprinse între
500-600 mm anual.
Sortimentul de plante cultivate este format din : porumb, grâu, orz, , ovăz, floarea soarelui, sfecla de
zahăr, mazăre, soia, fasole, lucernă, majoritatea legumelor iar în partea mai nordică se cultivă şi cartoful.
Majoritatea măsurilor agrotehnice ale acestei zone se aseamănă mult cu cele prezentate la zona de stepă.
Lucrările solului urmăresc înmagazinarea şi păstrarea apei în sol.
Irigarea reprezintă una din principalele măsuri pentru obţinerea de producţii mari şi stabile.
Îngrăşămintele chimice şi organice în condiţii de neirigat se aplică în doze moderate în partea de sud,
sud-est şi în doze mai mari în partea nord şi vest a zonei de silvostepă.
Semănatul se face la începutul perioadei optime şi mai adânc (spre limita maximă) pentru a introduce
sămânţa în umezeală iar la nevoie se apelează la lucrarea cu tăvălugul pentru a pune în contact seminţele
cu solul.
Pentru fiecare cultură se urmăreşte asigurarea unei densităţi optime a plantelor la unitatea de suprafaţă,
distrugerea crustei şi a buruienilor ce reprezintă o problemă mai ales în prima perioadă de vegetaţie.

10.3 Particularităţi agrotehnice în zona forestieră

243
 Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării noastre şi cuprinde trei subzone
denumite după vegetaţia lemnoasă caracteristică : a stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe
măsura creşterii altitudinii de la zona de silvostepă la zona alpină).
Importanţă mai mare pentru agricultură o au subzonele: a stejarului sau subzona forestieră cu veri
calde şi a fagului sau subzona forestieră cu veri reci.
a) Subzona forestieră cu veri calde se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8
şi 11˚ C mai mari în partea de sud, intre 10 – 11˚ C în Muntenia, Oltenia şi mai mici în Transilvania,
Moldova şi Crişana între 8 – 9,5˚ C. Suma precipitaţiilor anuale variază între 5oo – 6oo mm.
Solurile caracteristice sunt: brun-roşcat de pădure, brune , cenuşii de pădure, brun-roşcat podzolite,
lăcovişti s.a.
Sortimentul de plante este format din: grâu, porumb, orz, secară, sfeclă de zahăr, mazărea, fasolea,
cartoful, inul, floarea-soarelui, soia, rapiţă, cânepă, lucernă, trifoiul, viţa de vie, pomi fructiferi, legume,
culturi succesive pentru furaj ş.a.
Lucrările solului se execută diferenţiat în funcţie de climatul regiunii, tipul de sol ,permeabilitatea lui,
relief, expoziţie etc. Pe solurile brune-roşcate, în crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri de apă
ceea ce necesită arături mai adânci sau lucrări speciale de eliminare excesului de umiditate.
Îngrăşămintele chimice şi organice dau sporuri mari de producţie întrucât fertilitatea naturală a
acestor soluri este mai scăzută decât în celelalte zone. Pe solurile umede, cu permeabilitate redusă se
recomandă aplicarea de doze mari de gunoi de grajd, 30-40 t /ha.
Îngrăşămintele minerale sunt bine valorificate atunci când sunt aplicate împreună în raporturi N:P de 2:1
sau 1,5:1 iar pentru culturile cu perioadă lungă de vegetaţie doza de azot se aplică fracţionat.
Semănatul culturilor să se facă în epoca optimă calendaristic pentru a nu fi afectate de brumele şi
gerurile târzii de primăvară sau timpurii de toamn ă(la culturile semănate toamna )
Lucrările de îngrijire urmăresc în principal combaterea buruienilor, care răsar în valuri succesive pe
toată perioada de vegetaţie,
b) Subzona forestieră cu veri reci se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 7 şi 10˚
C şi precipitaţii ce depăşesc 650 mm.
Solurile predominante sunt: podzolurile argiloiluviale, pseudogleice, brun-podzolite, aluviale, lăcovişti
şi turboase. Datorită numeroaselor denivelări ale suprafeţei solului, solele au suprafeţe mici şi formate din
mai multe parcele.
Sortimentul de plante cultivate este reprezentat de: grâu, orz, in pentru fibre, cartof, sfeclă de zahăr,
plante furajere(trifoi, sfeclă furajeră, varză furajeră , borceagurile, porumb pentru masa verde sau siloz etc.) şi
într-o proporţie mai mică porumbul pentru boabe, fasolea, cânepa, soia ş.a.
Lucrările solului urmăresc pe de o parte creşterea permeabilităţii lui iar pe de altă parte micşorarea
fenomenului de eroziune de suprafaţă.
Pe solurile cu textură argiloasă luto-argiloasă, impermeabile se recomandă lucrarea de afânare adâncă a
solului în scopul de a sparge orizontul impermeabil şi de a da posibilitatea ca apa să se infiltreze în
profunzime.
O bună permeabilitate a solului se poate realiza prin ataşarea la plugurile obişnuite a subsolierelor .În
unele situaţii sunt necesare lucrări speciale de eliminare a excesului de umiditate(desecare, deranj)
Fertilizarea culturilor se recomandă să se facă în doze mari atât cu îngrăşăminte organice cât şi cu
îngrăşăminte minerale în raporturi N:P:K de 3:1:1 sau 2,5:1:1 iar azotul aplicat fracţionat
În multe situaţii sunt necesare şi amendamente cu calcar pentru a corecta reacţia acidă a solurilor.

Semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme iar a celor de primăvară mai târziu comparativ cu
subzona precedentă pentru a se evita eventualele accidente climatice (brume, îngheţuri ş. a.).

10.4. Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă

10.4.1. Generalităţi
Fenomenul de eroziune a solului afectează aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării noastre, din care peste
50%reprezintă teren arabil.

244
 Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de sol de la suprafaţă sunt desprinse,
transportate şi depozitate în alte locuri sub influenţa apei sau vântului.
Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de sol şi chiar la scoaterea terenului din circuitul agricol.
În acest subcapitol se vor aborda numai probleme ce privesc eroziunea solului sub influenţa apei.

Eroziunea solului produsă de apă se manifestă prin eroziune de suprafaţă şi eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă se caracterizează prin spălarea şi subţierea orizontului fertil de sol în mod
uniform pe suprafeţe mai mari. Fenomenul nu este spectaculos dar în timp solul îşi pierde fertilitatea iar
producţiile sunt din ce în ce mai mici.
Eroziunea de adâncime se manifestă prin deplasări masive de sol mai ales în drumul de scurgere a
apei .În felul acesta apar pe suprafaţa solelor sau parcelelor şanţuri mai mult sau mai puţin adânci. Cum sunt:
şiroaie (0-20 cm adâncime), făgaşe (20-80 cm), ogaşe (80-200 cm) şi ravene (> de 2oo cm)

10.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului

Eroziunea solului depinde pe de o parte de o serie de factori naturali iar pe de altă parte de activitatea
omului.
Precipitaţiile reprezintă unul din principalii factori naturali în procesul de eroziune a solului şi se
manifestă prin cantitatea şi intensitatea lor.
Prin lovire picăturile de apă dislocă şi deplasează particule de la suprafaţa solului iar odată cu
scurgerea apei acestea sunt antrenate şi transportate în aval.
De regulă cele mai mari eroziuni sunt produse de ploile torenţiale ce se caracterizează printr-o mare
cantitate de precipitaţii ce cad intr-un timp foarte scurt.
Relieful condiţionează eroziunea solului prin: panta, lungimea versantului, forma versantului şi
expoziţia sa.
Panta influenţează direct viteza apei. Cu cât panta este mai mare cu atât viteza apei ce se scurge în
aval este mai mare şi deci eroziunea este mai puternică.
Lungimea versantului accentuează eroziunea .Cu cât versantul este mai lung cu atât acesta
acumulează mai multă apă mărind procesul de erodare.
Forma versantului poate fi: dreaptă, concavă, convexă sau în trepte.
Pe versanţii a căror formă este dreaptă sau convexă eroziunea se manifestă mai puternic în partea de
jos. Deoarece eroziunea creşte pe măsură ce se acumulează o cantitate mai mare de apă.
Pe versanţii cu forme concave eroziunea cea mai puternică se manifestă în partea superioară, aici
panta este cea mai mare. Spre baza versantului panta are o înclinare mai mică, unde o parte din solul erodat
se depune.

Versanţii în trepte sunt mai puţin afectaţi de eroziune, deoarece formele cu pantă mică (platformele)
micşorează viteza apei favorizând infiltrarea ei.
Expoziţia versantului influenţează eroziunea în special primăvara la topirea zăpezilor .Pe versanţii
sudici zăpada se topeşte brusc ,amplificând procesul de eroziune.
Solul, prin caracteristicile sale, influenţează în mod diferit procesul de eroziune ,astfel: solurile
lutoase, permeabile şi cu o buna stabilitate hidrică, frânează procesul de eroziune; în timp ce solurile argiloase
şi nisipoase cu un conţinut redus de materie organică şi o stabilitate hidrică redusă sunt uşor erodate.
Vegetaţia existentă pe aceste terenuri condiţionează în mare măsură procesul de eroziune cu cât
vegetaţia este mai bogată, cu atât solul este mai bine protejat de impactul direct al picurilor de ploaie şi
eroziunea este mai mică. În plus sistemul radicular al plantelor, materia organică rămasă pe sol, determină o
mai bună permeabilitate hidrică a solului şi o capacitate mai mare de reţinere a apei.
Activitatea omului manifestată prin intervenţii nechibzuite poate să accelereze foarte mult eroziunea
solului, cum ar fi: defrişarea neraţională a pădurilor, desţelenirea pajiştilor naturale, păşunatul excesiv,
executarea lucrărilor solului din deal în vale, cultivarea de plante slab protectoare asupra eroziunii solului etc.

10.4.3 Pagube produse de eroziunea solului.

245
 Pagubele produse agriculturii de către eroziune sunt multiple şi variate. Ele se manifestă atât pe
terenurile înclinate prin subţierea stratului fertil de sol cât şi pe terenurile plane de la poalele versanţilor prin
depuneri ale materialului transportat.
a) Degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Ca urmare a spălării materialului fin şi a materiei organice din sol în procesul de eroziune; se
degradează structura şi textura solului, se micşorează permeabilitatea şi capacitatea de acţiune a apei de către
sol, scade conţinutul în elemente nutritive în special azot şi fosfor, procesele chimice sunt mai puţine iar
activitatea biologică din sol este mult încetinită.
b) Se accentuează seceta pe aceste terenuri datorită unei cantităţi mai mici de apă infiltrată în profilul
de sol (apa se pierde prin scurgere) şi a capacităţii reduse de reţinere a ei.
c) Inundaţiile. După topirea zăpezilor sau după ploi torenţiale terenurile supuse eroziunii
alimentează brusc reţeaua hidrografică provocând mari pagube prin inundare.
d) Colmatarea culturilor de la poalele versanţilor.
e) Poluarea mediului ambiant prin: acumularea de substanţe chimice (pesticide, îngrăşăminte) spălate
de pe versanţi şi transportate pe terenurile din aval sau prin prezenţa lor în pânza de apă freatică, în lacuri
şi râuri; distrugerea florei şi faunei de pe terenurile puternic erodate etc.
f) Micşorarea efectelor unor elemente din tehnologia de cultură cum ar fi: aplicarea îngrăşămintelor,
a erbicidelor aplicate la sol s.a.
g) Micşorarea producţiei ca o consecinţă directă a reducerii fertilităţii solului.
h) Creşterea costurilor de producţie ca urmare a măsurilor în vederea stopării fenomenului de eroziune
a solului.

10.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivat

Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente de câmp, mixte şi speciale.

Alegerea tipului de asolament este în funcţie de panta terenului.
Gh. Budoi (1990) consideră că asolamentele de câmp şi mixte se pot organiza pe terenurile cu pantă
uşoară până la 12% iar peste această valoare se impune necesitatea introducerii asolamentelor de protecţie .

I. Costache şi colab. (1968)arată că la amplasarea solelor pe terenurile cu panta mai mare de 5%

trebuie avut în vedere următoarele aspecte:
- obligatoriu latura lungă să fie orientată pe direcţia generală a curbelor de nivel ;
- sola să cuprindă un versant sau o porţiune a acestuia , cât mai uniformă;
- suprafaţa solelor să fie pe cât posibil egală;
Lăţimea solelor să fie diferenţiată în funcţie de panta terenului astfel: de la 5-10% între 400-200 m, iar
peste 20% lăţimea solelor să fie sub 100 m. Lungimea solelor este condiţionată de obicei de bariere
naturale :văi, ravene, râuri etc.
M. Moţoc citit de Gh. Budoi (1990) grupează plantele de cultură în funcţie de influenţa pe care o au
asupra eroziunii solului astfel:
- culturi foarte bune protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire a solului de peste 75%:
leguminoasele şi gramineele perene, începând cu al doilea an de folosinţă;
- culturi bune protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire de 50-75%: cereale păioase,
leguminoasele şi gramineele perene în anul I de folosinţă şi culturile furajere anuale (borceag, secară masă
verde, iarbă se Sudan s.a.);
- culturi mijlociu protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire de 25-50%: plantele
leguminoase anuale s.a.;
- culturi slab protectoare protectoare sunt cele care asigură un grad de acoperire a solului sub 25% :
plante prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă, cartof, s.a.).
Cu cât panta terenului este mai mare cu atât ponderea plantelor prăşitoare în structura culturilor va fi
mai mică; astfel că pe pante mai mari de 20% culturile slab protectoare să nu ocupe mai mult de 25%.

246
 Protejarea solului depinde în mare măsură de faza de vegetaţie a culturilor în perioada ploioasă a
anului (mai-iunie) şi de posibilitatea ca solul să fie acoperit cu vegetaţie o perioadă cât mai lungă de timp
(sunt recomandate culturile succesive).

10.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor

Pe terenurile în pantă se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale precum şi

cultivarea de plante succesive ca îngrăşăminte verzi. Necesitatea fertilizării solelor este cu atât mai mare cu
cât solul este mai erodat.
În cele mai dese cazuri forma versantului este concavă iar procesul de eroziune se manifestă pregnant
în partea superioară. Aici solul este mai sărac şi sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte.
Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea gunoiului de grajd în doze mari de 30-40 t /ha sau prin
administrarea combinată a gunoiului de grajd în doză de 20 t /ha cu doze moderate de azot şi fosfor (N 70 P30).
Azotul pe terenurile în pantă se recomandă să se încorporeze în sol odată cu lucrarea de bază pentru a
nu putea fi spălat uşor şi antrenat de apa ce se scurge la suprafaţă.

10.4.6. Lucrările solului şi semănatul

Lucrarea se bază a solului (arătura) se execută urmărind direcţia curbelor de nivel. Uneori acest lucru
este foarte dificil de aceea se admit abateri de 3-5%, dar nu mai mult.
Dacă arătura s-ar executa din deal în vale, apa din precipitaţii sau din topirea zăpezilor s-ar scurge cu
uşurinţă pe şanţurile dintre coamele brazdelor, făcând la început şiroaie apoi şanţuri din ce în ce mai adânci;
mărind în felul acesta procesul de eroziune a solului.

Până la pante de peste 8-10% se pot folosi aceleaşi pluguri ca şi pe terenurile plane iar pe terenuri cu
pante mai mari sunt recomandate plugurile reversibile.

Pe pante mai mari de 14% brazda se răstoarnă numai spre amonte. Acest lucru prezintă dublu scop:
1. să nu se favorizeze eroziunea (prin deplasarea solului în aval);
2. tractoarele au o mai bună stabilitate în timpul lucrului (roata din amonte lucrează pe fundul brazdei
şi în felul acesta se micşorează înclinarea tractorului fată de panta terenului).
Arătura executată toamna pentru culturile de primăvară, rămâne peste iarnă negrăpată în scopul de a
micşora viteza de scurgere a apei pe versant.
Lucrările de nivelare a arăturii precum şi pregătirea patului germinativ se execută paralel cu direcţia
generală a curbelor de nivel sau cu mici abateri şi se începe de la poalele versantului spre partea
superioară a lui.
Ecartamentul tractoarelor se măreşte la maxim, se ataşează roţi duble sau roţi cu zăbrele pentru a evita
pericolul de răsturnare şi a mări aderenţa lor. Pe pante mai mari de 18% trebuie folosite tractoarele cu şenile.
Semănatul se execută începând de la poalele versantului, pe direcţia generală a curbelor de nivel
pentru ca rândurile de plante să frâneze scurgerea apei. Se recomandă o densitate mai mare a plantelor cu
10% faţă de terenurile plane pentru a reţine mai bine scurgerile de apă. Adâncimea de semănat să fie cu 1-2
cm mai mică la baza versantului şi cu 1-2 cm mai mare în partea superioară.
Toate lucrările de îngrijire se execută pe direcţia rândurilor iar la prăsitul mecanic al culturilor se va
avea grijă ca lanţurile stabilizatoare ale tractorului să fie bine întinse şi zona de protecţie mai mare pentru a se
evita tăierea plantelor.

10.4.7. Sisteme de cultură antierozionale

247
 Pentru a se realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe terenurile în pantă se practică
următoarele sisteme de cultură: în fâşii, cu benzi înierbate şi cu agroterase.
a. Sistemul de cultură în fâşii. Acest sistem este recomandat pe versanţii cu lungime mare având
panta cuprinsă între 5-12%.
Pe acelaşi versant, se seamănă în fâşii, culturii bune protectoare asupra eroziunii (cereale păioase) şi
culturi slab protectoare (prăşitoare). Fâşiile de culturi sunt orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel .
Prin acest sistem de cultură apa cu solul erodat ce se scurge din fâşia cu plante slab protectoare este
oprită în fâşia cu plante bune protectoare unde se infiltrează iar solul se depune.
Lăţimea fâşiilor depinde de panta terenului şi poate fi de la 30 – 100 m, un multiplu de lăţimi de
semănat. Cu cât panta creşte lăţimea fâşiei este mai mică.
Pe un versant se succed două sau mai multe culturi ce pot însuma 5-7 fâşii.
b. Sistemul de cultură cu benzi înierbate. Acest sistem de cultură este recomandat pe pante
cuprinse între 12-18% şi mai ales în zonele cu precipitaţii abundente unde procesul de eroziune a solului
nu poate fi stopat prin lucrări pe direcţia curbelor de nivel şi practicarea sistemului de cultură în fâşii.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate presupune amplasarea de direcţia curbelor de nivel a unor fâşii
înguste de teren cultivate cu ierburi (de regulă amestecuri de leguminoase şi graminee perene). Lăţimea
benzilor înierbate este de 4-8 m; mai late la baza versantului unde şi cantitatea de apă acumulată este mai
mare. Între benzile înierbate rămân fâşii de teren late de 30 - 120 m, în funcţie de panta terenului ce
corespund la un multiplu de lăţimi de semănat.
Benzile înierbate se mai numesc şi benzi tampon şi au rolul de a opri apa împreună cu solul erodat ce
se scurge pe fâşia cu plante cultivate din amonte.
Sistemul prezintă avantajul că pe un versant se poate semăna o singură plantă de cultură iar în timp ce
prin acumularea solului în benzile înierbate fâşiile de teren cu plante cultivate se transformă în agroterase.
c. Agroterasele. Pentru a reduce fenomenul de eroziune a solului pe terenurile arabile cu pante cuprinse
între 15-25% sunt necesare măsuri de modelare a versantului cu scopul de a obţine terase în trepte în
trepte de-a lungul curbelor de nivel. Acest lucru se poate realiza prin lucrări antierozionale cu ajutorul
unor utilaje speciale sau timp numai prin arătură.
Agroterasele sunt terase formate prin arătură.
După cum este cunoscut în urma aratului, solul se denivelează în sensul că se formează şanţuri şi
coame. Prin lucrări repetate în acelaşi sens şi pe aceeaşi fâşie de teren, coamele se înalţă şi şanţurile se
adâncesc.
În scopul obţinerii de agroterase, terenurile în pantă se organizează în fâşii late de 10-40 m în funcţie de
panta terenului, orientate de-a lungul curbelor de nivel. Fiecare fâşie se ară separat folosind pluguri reversibile
sau clasice cu răsturnarea brazdei spre aval. Astfel după prima lucrare în partea din aval a fâşiei va rezulta o
coamă iar în amonte un şanţ. În fiecare an lucrarea se repetă, păstrându-se dimensiunile iniţiale. După un
număr de 10-20 ani fâşiile se transformă treptat în terase iar între fâşii apar taluzuri ce sun însămânţate cu
ierburi perene. Formarea teraselor se poate grăbi prin executarea arăturii de mai multe ori în acelaşi an.

10.5. Particularităţi agrotehnice pe terenurile nisipoase

248
 În România terenurile nisipoase ocupă o suprafaţă de aproximativ de 500000 ha.
Cele mai mari suprafeţe se găsesc în sudul Olteniei (200000 ha), Câmpia Bărăganului, Sudul Moldovei,
Delta Dunării, Lunca Dunării, Câmpia de Vest s.a
Relieful este vălurit format din dune şi interdune.
Condiţiile climatice ale zonelor cu soluri nisipoase sunt caracterizate prin temperaturi mai ridicate
(peste 11˚C media anuală), suma anuală a precipitaţiilor este sub 550 mm şi frecvent bat vânturile spulberând
nisipurile uscate şi lipsite de vegetaţie.
Solurile sunt caracterizate prin textură grosieră, structură friabilă slab formată sau nestructurate,
conţinutul în humus este scăzut (0,2-1,2%), permeabilitatea este foarte mare, capacitatea de reţinere a apei
este foarte mică (6-8%), conţinutul în substanţe nutritive este mic, activitatea microorganismelor este redusă
şi deci fertilitatea naturală este scăzută. Aceste soluri se lucrează uşor pe un interval larg de umiditate (30 -
85% din C.C.) deoarece coeziunea şi adeziunea prezintă valori mici. Primăvara se încâlzesc repede şi deci pot
fi semănate mai devreme. Ploile mici sunt valorificate bine de către plante întrucât apa legată fizic la
coeficientul de ofilire are valori mici de 1-2% faţă de solul uscat.
Sortimentul de plante cultivate este restrâns datorită capacităţii de a reţine apa şi a slabei fertilităţi
naturale a solului.
Se poate cultiva dar cu producţii mici: secara, porumbul, sorgul, ricinul, tutunul, fasolea, pepenii verzi şi
galbeni.
În condiţiile de irigare sortimentul de plante cultivate se măreşte foarte mult iar producţiile sunt mai
mari şi sigure. Se poate cultiva în plus: grâu şi orzul de toamnă, soia, rapiţa, floarea soarelui, cartoful
timpuriu, lucernă, majoritatea legumelor, viţa de vie şi pomi fructiferi.
Irigarea se face cu norme mici şi dese în scopul de a menţine un nivel de umiditate ridicat al solului.
Lucrările solului. Terenurile cu resturi vegetale (mirişte, coceni, etc) sunt mai bine protejate de
eroziunea eoliană decât cele curate şi lucrate. De aceea în zonele în care vânturile sunt puternice iar nisipul
este uşor spulberat, arătura se execută cu doar câteva zile înainte de semănat perpendicular pe direcţia
vântului dominant.
Pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi în
anumite cazuri se poate apela la tăvălugul inelar dacă solul este prea afânat.
Fertilizarea culturilor reprezintă o măsură principală de sporire a producţiilor întrucât aceste soluri au
o fertilitate redusă.
Sunt recomandate îngrăşămintele organice în doze de 20 - 30 t /ha gunoi de grajd încorporat mai adânc
în sol (30-35cm), unde umiditatea se păstrează un timp mai îndelungat.
Se pot folosi culturi succesive de lupin, măzăriche secară ca îngrăşăminte verzi.
Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate dacă se aplică fracţionat 1/2 din doză la semănat şi 1/2 în
perioada de vegetaţie a culturilor. Aceste soluri au complexul adsorbant slab dezvoltat iar aplicarea
îngrăşămintelor chimice în doză unică mare ar crea pericolul levigării lor.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin fertilizarea combinată cu îngrăşăminte organice şi chimice.
Semănatul se face perpendicular pe direcţia vântului dominant şi la începutul perioadei optime întrucât
aceste soluri se încălzesc mai repede. Adâncimea de semănat este mai mare comparativ cu celelalte soluri.
Brăzdarele semănătorilor se echipează cu limitatoare de adâncime pentru a nu pătrunde mai adânc şi pentru a
se realiza o uniformitate mai bună pe adâncimea de lucru.

Măsuri speciale de ameliorare a terenurilor nisipoase:

- plantarea de perdele forestiere de protecţie perpendicular pe direcţia vântului dominant sau
amplasarea de paranisipuri, cu scopul de a micşora viteza vântului;
- fixarea nisipurilor prin înierbarea sau împădurirea acestor terenuri; În prezent mari suprafeţe
nisipoase sunt plantate cu salcâm (dud, glădiţă, pin, plop, s.a.
- încorporarea de îngrăşăminte organice în doze mari pe straturi de sol; Se îngroapă 35-40 t /ha gunoi
de grajd, la 60 cm adâncime. O cantitate asemănătoare se îngroapă după doi ani la 45 cm, iar după alţi
doi ani la 30 cm. Straturile de gunoi reţin apa şi sărurile minerale ce le pun la dispoziţia plantelor.
Metoda este eficace dar greu de realizat (Gh. Budoi ,1996).
- îmbogăţirea solului nisipos în material fin. Se aduce pământ argilos sau mâl de pe fundul lacurilor,
care se împrăştie uniform pe suprafaţă terenurilor nisipoase apoi se încorporează în sol prin arat;
- pe terenurile irigate se impune nivelarea dunelor şi uneori modelarea terenurilor;

249
 - utilizarea unor substanţe chimice de tip Aracet cu rol de a lega particulele de nisip la suprafaţă şi a
combate deflaţia;
- încorporarea în sol a unor produse superabsorbante cu rol de a reţine şi păstra apa pentru a fi folosită
de plante;
- aplicarea unei pelicule de asfalt (impermeabil) la 50-60 cm adâncime cu ajutorul unor agregate speciale
cu rolul de a opri apa şi levigarea substanţelor nutritive.
Ultimele trei măsuri de ameliorare a terenurilor nisipoase, prezintă dezavantajul că sunt costisitoare şi
de aceea se aplică pe suprafeţe mici şi în cazuri speciale.

10.6. Particularităţi agrotehnice pe solurile halomorfe-saline şi alkaline

Solurile saline şi alcaline ocupă în ţara noastră o suprafaţă de aproximativ 300 mii ha, iar solurile
salinizate şi alcalinizate aproape min. 200 mii ha .
Suprafeţe mari se găsesc în Câmpia de Vest, în nord - estul Câmpiei Române, Lunca Dunării, Podişul
Moldovei, zona de litoral a Mării Negre şi câteva suprafeţe din Podişul Transilvaniei.
Solurile saline şi alcaline se caracterizează printr-un conţinut mare de săruri solubile, în special cele de
sodiu (Na Cl, Na2CO3, Na2SO4, s.a.).
Au o fertilitate foarte redusă, determinată de proprietăţi fizice, chimice şi biologice ale solurilor ce sunt
nefavorabile. Reacţia este alcalină şi puternic alcalină (pH>8,0). Sunt compacte, au permeabilitate pentru apă
şi aer foarte mică. Se lucrează greu întrucât au coeziunea şi adeziunea mare iar intervalul optim de umiditate
este mic.
Structura solului este slabă uneori chiar absentă.
Capacitatea de apă utilă pentru plante prezintă valori mici.
In perioadele ploiose ale anului apar frecvent băltiri de apă iar când solul se usucă apar crăpături adânci
şi late.
Sortimentul de plante. Conţinutul ridicat de săruri face ca în general aceste terenuri neameliorate să
fie folosite ca pajişti naturale slab productive.
Pe solurile cu un conţinut mai mic de săruri (0,7 – 1%) şi în zonele mai umede se pot cultiva soiuri sau
hibrizi rezistenţi la săruri de: sorg, iarbă de Sudan, orz, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, pepeni verzi, dovleac,
bumbac, vinete, tomate, plante furajere şi pomi fructiferi (gutui şi migdal).
Lucrările solului pe \aceste terenuri se execută atunci când umiditatea permite acest lucru,
cunoscându-se faptul că intervalul optim de umiditate este foarte mic.
Sunt recomandate lucrări de afânare adâncă pentru a mări permeabilitatea şi porozitatea solului.
La stabilirea adâncimii de execuţie a arăturii trebuie avut grijă să nu se aducă din profunzime un strat de
sol cu o concentraţie mai mare de săruri.
Amendamentele reprezintă o măsură obligatorie pentru ameliorarea acestor soluri. Se folosesc
amendamentele ce conduc la reducerea reacţiei alcaline, în special gipsul sau fosfogipsul în doză de 10 –20
t/ha.
Fosfogipsul este un deşeu de la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor şi acid sulfuric ce are atât acţiune
ameliorativă cât şi îngrăşământ cu fosfor conţinând 75 – 80 % Ca SO4, 5-8 % P2O5 şi 15-18 % H2O.

Îngrăşămintele .Un rol important în ameliorarea acestor soluri îl reprezintă aplicarea de îngrăşăminte
organice. Sunt recomandate doze de 40 – 50 t/ha gunoi de grajd încorporat în sol prin arătură.
Se mai pot folosi: îngrăşămintele verzi (sulfină, măzăriche, sorg, etc.); resturile vegetale (paie, coceni,
etc.) în cantităţi de 10 –15 t/ha; turba; plaurul (îngrăşământ organic valoros). Materia organică este tocată
mărunt şi încorporată în sol odată cu lucrarea de bază.
Îngrăşămintele chimice sunt necesare pe toate solurile saline şi alcaline.
O importanţă mai mare o au cele cu azot şi în special sulfatul de amoniu care are reacţie acidă.

Măsuri speciale de ameliorare a solurilor saline şi alcaline

250
 - nivelarea terenurilor este o măsură obligatorie în vederea efectuării lucrărilor de drenaj, spălarea
sărurilor ,irigare ,cultivarea orezului(în zona de sud) etc;
- afânarea adâncă la 50 – 70 cm cu scopul de a îmbunătăţi permeabilitatea şi a favoriza levigarea
sărurilor în profunzime:
- executarea lucrărilor de desecare – drenare (prin rigole, canale sau drenuri) în scopul de a elimina cu
uşurinţă apa în urma inundării terenurilor (în procesul de spălare a sărurilor) şi de a coborâ nivelul apei
freatice;
- spălarea excesului de săruri solubile (nocive). În acest sens, terenul nivelat şi amenajat pentru
desecare-drenare este delimitat prin diguleţe. Aceste suprafeţe sunt inundate cu apă. Cantitatea de apă
folosită pentru o spălare depinde de textura solului fiind cuprinsă între 1000-2000 m3/ha,valori mai mari
pe terenurile cu textură fină. Apa în exces, diluează soluţia solului şi dizolvă sărurile solubile iar prin
evacuarea ei acestea sunt îndepărtate micşorându-se conţinutul în săruri solubile. Operaţia se repetă de
mai multe ori în funcţie de gradul de salinizare.
În intervalul dintre spălări precum şi în perioada de vegetaţie a culturilor, se are în vedere ca
umiditatea solului să nu scadă sub 80-85% din capacitatea de câmp pentru a se menţine un curent descendent
de apă pe profilul solului care antrenează sărurile în profunzime.
Aceste terenuri, în partea de sud a ţării, pot fi exploatate cu succes prin cultura orezului.
Solurile saline şi alcaline ameliorate intră treptat în circuitul normal de exploatare agricolă. La început
prin cultivarea de plante mai rezistente la concentraţia de săruri apoi mai sensibile. Însă foarte important este
să se permanentizeze prin irigaţii regimul hidric descendent.

BIBLIOGRAFIE

1. Aldrich R.J., 1984 - Weed-Crop Ecology: Principles în Weed Management. Chapter 8 - Allelopathy in
weed management. Breton Publishers, N. Scituate, M.A., USA, p.135-146.
2. Altieri M.A., 1985 – Agroecology: The Scientific Basis of Alternative Agriculture. 2-nd Ed. Div. of
Bio. Cont. Univ. of Cal., Berkeley.
3. Anderson P. W., 1977 – Weed Science: Principles. West Pub. Comp. San Francisco.
4. Anghel Ghe., Buia Al., Nyarady A., Morlova Irina, 1967 - Botanica, Edit. Crişana, Oradea.
5. Anghel Ghe. şi colab., 1972 - Buruienile din culturile agricole şi combaterea lor, Edit. Ceres,
Bucureşti.

251
6. Bârlea V., Segărceanu O., 1987 - Contribuţii privind stabilitatea efectului erbicidelor în combaterea
buruienilor din culturile de soia şi floarea soarelui în condiţiile de la Lovrin. Centrul de material
didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti. Lucrări ştiinţifice. Volum omagial 1946-1986.
7. Berca M., 1996 – Combaterea buruienilor din culturile agricole, Edit. Fermierul român, Bucureşti.
8. Bâlteanu Ghe. şi colab., 1991 - Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Bold I., 1985 – Dimensionarea optimă a solelor şi parcelelor în asolamentele de câmp. În “Cereale şi
plante tehnice”, nr. 11.
10. Budoi Ghe. şi colab., 1972 - Efectul rotaţiei, monoculturilor şi îngrăşămintelor asupra unor indicatori
ai fertilităţii solului. În “Probleme agricole”, nr. 9.
11. Budoi Ghe. şi colab., 1985 - Exploatarea raţională agricolă a terenurilor din incintele îndiguite, Ed.
Ceres.
12. Budoi Ghe. şi colab., 1994 - Efectul erbicidelor aplicate la porumbul cultivat pe un sol brun roşcat de
la Moara Domnească, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
13. Budoi Ghe.,Oancea I. şi Penescu A., 1994 - Herbologie aplicată. Buruienile şi combaterea lor
integrată, Edit. Ceres, Bucureşti.
14. Budoi Ghe., A. Penescu, 1996 - Agrotehnică, Edit. Ceres, Bucureşti.
15. Budoi Ghe şi colab., 1996 - Rotaţia culturilor, aplicarea îngrăşămintelor şi a erbicidelor la cultura de
grâu, componenete ale managementului integrat al buruienilor. Combaterea integrată a buruienilor. Al
X-lea Simpozion Naţional de Herbologie, Sinaia.
16. Budoi Ghe. şi colab., 1997 - Lucrările solului, componentă de bază a sistemului de conservare a
solului. Simpozionul “Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
17. Budoi Ghe., 2000 - Agrochimia, vol. I şi II, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Burges A. and Raw F., 1967 - Soil Biology. Acadamic press, New York.

19. Buttel F., 1993 - The sociology of agric. sustainability: some observations on the future of sustainable
agriculture. In “Agr., Ecosist. and Environment”, 46, Amsterdam.
20. Canarache A., 1990 - Fizica solurilor agricole, Edit. Ceres, Bucureşti.
21. Câmpeanu N. şi colab., 1996 - Folosirea diferitelor erbicide pentru combaterea buruienilor din cultura
porumbului în condiţiile specifice judeţului Hunedoara. Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
22. Chirilă C., 1989 - Cartarea buruienilor din culturile agricole, M.A., Bucureşti.
23. Chirilă C., 1991 - Buruienile - problema şi dinamica florei segetale din culturile agricole. În “Cereale şi
plante tehnice”, 11-12.
24. Chirilă C., 2001 - Biologia buruienilor, Edit. Ceres, Bucureşti.
25. Ciontu C., Băbeanu Narcisa, Marin D., Şchiopu T., Gâdea M., 2000 – Lucrări practice de
agrotehnică, AMD – USAMVE, Bucureşti.
26. Ciontu C., 1999 – Teză de doctorat.
27. Coste I. şi colab., 1996 – Îmburuienarea culturilor de legume din nord-vestul României. Al X-lea
Simpozion Naţional de Herbologie, Sinaia.
28. Costea M., Georgescu Mihaela, Iorgu Mădălina, Georgescu Mihaela Narcisa, 1998 - Îndrumător de
lucrări practice. Botanică sistematică, AMD, Bucureşti.
29. Darlington H.T., 1951 - The seventy-year period for Dr. Beal’s weed viability experiment. American
Journal of Botany, nr. 38, p. 379.
30. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992 - Agrochimie horticolă, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
31. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1994 - Agricultura biologică, Edit. Ceres, Bucureşti.
32. Dick W.A., 1994 - Influence of long-term tillage and rotation combinations on soils enzyme activities,
Soil Sci. Soc. Am. J., vol 53, USA.
33. Dornescu D., Patraş J., Istrate Elena, 1996 - Evoluţia producţiei de grâu în trei decenii de aplicare
staţionară a îngrăşămintelor pe două tipuri de sol din Podişul Moldovei. Analele I.C.C.P.T. Fundulea,
vol. LXII.
34. Dumitrescu N. şi colab., 1987 - Prevenirea şi combaterea eroziunii solului în perimetrul etalon Popeşti
- Podu Iloaie. În “Cereale şi plante tehnice”, nr. 7.
35. Eliade Gh., Ghinea L., Ştefanic Gh., 1983 - Bazele fiziologice ale fertilităţii solului, Edit. Ceres,
Bucureşti.
252
36. Egley G.H., Chandler J.M., 1983 - Longevity of weed seeds after 55 years in the Stoneville. 50-year
burried seed study. Wees science, nr. 31, p. 264-270.

37. Erikson E. et al., 1968 - The influence of subsurface asphalt barriers on the water properties and the
productivity of sand soil. The 9-th Inter. Congress of Soil Science Adelaide, Sydney, Australia.
38. Frâncu Georgeta, Şarpe N., 1994 - Rezultate preliminare privind combaterea buruienilor din cultura
cartofului prin aplicarea de noi erbicide indigene. Conferinţa Naţională Proplant, 1996.
39. Ghinea L. şi colab., 1987 - Efectele reziduale ale erbicidelor, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
40. Guş P. şi colab., 1991 - Rezultate de producţie privind tehnologia lucrărilor cu consum redus de
energie pe terenuri în pantă, din zona câmpiei Transilvaniei, Simpozionul Naţional de Lucrări Minime
ale Solului, 17-18 sept., Cluj-Napoca.
41. Guş P., 1995 - Particularităţi şi direcţii de dezvoltare a lucrărilor solului în zonele colinare. În
“Lucrările solului”, Simpozion, Cluj-Napoca.
42. Guş P. şi colab., 1997 - Influenţa lucrărilor solului asupra producţiei şi a unor însuşiri ale solului.
Simpozionul “ Alternative de Lucrare a Solului”, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
43. Guş P., Lăzureanu A., Săndoiu D.D., Jităreanu G., Stancu I., 1998 - Agrotehnică, Edit. Risoprint,
Cluj-Napoca.
44. Hess E. Ch., 1985 - Past, Present and Future of Agricultural Research în Crop Productivity - Research
Imperatives, by Artzen et. al.
45. Hobbs A.J., 1963 - Soil management, Kanssas State University.
46. Ionescu-Siseşti Ghe., 1955 - Buruienile şi combaterea lor, Edit. Agrosilvică de Stat, Bucureşti
47. Jităreanu G., 1995 - Ingineria conservării solului şi apei, Curs Edit. Universităţii Agronomice şi de
Medicină Veterinară, Iaşi.
48. Jităreanu G., 1997 - Influenţa unor metode de lucrare a solului asupra proprietăţilor fizico-chimice,
producţiei şi consumului energetic într-o rotaţie de trei ani, Simpozionul Alternative de lucrare a
Solului, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
49. Klingman G., Ashton F., Nordhoff L., 1975 - Weed Science principles and practices, Y.M. and Sons.
50. Lăzureanu A. şi colab., 1994 - Agrotehnica, Edit. “Helicon” Banat S.A., Timişoara.
51. Lăzureanu A. şi colab., 1997 - Aspecte privind combaterea buruienilor din cultura grâului, cu
implicaţii directe asupra producţiei obţinute în partea de vest a ţării, Proplant, 4-6 noiembrie,
Călimăneşti.
52. Manoliu Al., Zanovschi V., 1996 - Buruienile din culturile agricole şi bolile lor, Edit. Ceres, Bucureşti.
53. Matei I., 1968 - Contribuţii la stabilirea epocii şi adâncimii de arat pentru secară şi porumb pe
nisipurile de la Tâmbureşti, Teză de doctorat, Fac. Agricultură, Craiova.
54. Matei I. şi colab., 1995 - Cercetări privind oportunitatea, periodicitatea şi epoca de executare a
lucrărilor de afânare adâncă pe terenurile nisipoase din stânga Jiului. În vol. simpoz. “Lucr. solului”,
Cluj-Napoca.
55. Maxim P., Avram I., Tianu Al., Lăzăroiu Al., Guş P., 1991 - Tehnologia de cultură pe biloane la
porumb şi la soia. Simpozion Naţional de lucrări minime ale solului, 17-18 sept., Cluj-Napoca, p. 102-
111.
56. Mihăilă V., Burlacu Gh., Hera Cr., 1996 - Rezultate obţinute în experienţele de lungă durată cu
îngrăşăminte pe cernoziomul cambic de la Fundulea, Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. LXIII.
57. Miron V., 1985 – Research concerning the post application of herbicides on the tomato crop, Bulletin
de L’Academie des Sciences Agricole et Forestieres, 15.
58. Miron V., Rădoi V., Diţu D., Teodorescu Virginia, Iancu Elena, 1993 – Cercetări privind combaterea
integrată a buruienilor din culturile de legume, ICLF Vidra, Sesiunea annuală de referate ştiinţifice.
59. Miron V., Penescu A., 2001, Integrated control of weeds in the vegetable crops, USAMV, Facultatea
de horticultură, Sesiunea anuală de referate, Bucureşti, noiembrie.
60. Nagy C. şi colab., 1997 - Combaterea cu erbicide a buruienilor din cultura de lucernă, Conferinţa
Naţională Proplant, 4-6 noiembrie, Călimăneşti.
61. Neagu Tr. şi Cojocaru P., 1995 - Maşini şi utilaje agricole, Edit. Universităţii Agronomice, Iaşi.
62. Neamţu T. şi Ichim T., 1980 - Rolul asolamentului în sporirea producţiei de porumb pe terenurile în
pantă. În “Cereale şi plante tehnice’, nr. 12.
253
63. Negrilă E.M. şi colab., 1994 – Noi rezultate privind combaterea chimică a buruienilor din culturile de
soia şi mazăre, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
64. Niţă A., Stan Olga, 1994 – Selectivitatea şi eficacitatea unor erbicide pentru combaterea costreiului
din rizomi la cultura sfeclei de zahăr, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
65. Niţu I., Răuţă C., Drăcea M., 1988 - “Lucrările agropedoameliorative”, Edit. Ceres, Bucureşti.
66. Onisie T., Jităreanu G., 1991 – Lucrări practice de agrotehnică, Universitatea Agronomică, Iaşi.
67. Onisie T., 1992 - Agrotehnica, Instit. Agronomic, Iaşi.
68. Oprea C.V., Niţu I., Onu N., 1979 – Afânarea solurilor prin scarificare, Edit. Ceres, Bucureşti.
69. Penescu A., 1991 - Cercetări privind combaterea buruienilor dicotiledonate cu erbicide nepoluante şI
influenţa lor asupra producţiei de grâu şI a culturilor postmergătoare, Teză de doctorat, IANB,
Bucureşti.
70. Phillips S. and Young H., No tillage farming, Wisconsin (1978).
71. Pintilie C., Sin Gh., 1974 - Rotaţia culturilor de câmp, Edit. Ceres. Bucureşti.
72. Pintilie C., Romoşan Şt., Pop L., Timariu Ghe., Sebok P., Guş P., 1980 - Agrotehnica, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
73. Pop L. şi colab., 1977 - Agrofitotehnia pe terenurile nisipoase, Edit. Ceres, Bucureşti.
74. Popescu Alexandrina şi colab., 1994 - Eficacitatea aplicării noilor sortimente de erbicide în
combaterea buruienilor dicotiledonate din cultura grâului, Conferinţa Naţională Proplant, Călimăneşti.
75. Popescu V., 1997 - Tehnologia erbicidării culturilor agricole şi maşinile folosite, Edit. Tehnica
Agricolă, Bucureşti.
76. Povarnă Fl., Cremenescu Gh., Ceauşu C., Iancu D., 1990 - Implicaţiile calcalizării asupra nutriţiei
grâului şi porumbului, Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. LVIII.
77. Proctor V.W., 1988 - Long distance dispersal of seeds by retention in the digestive tract of birds,
Science, nr. 160, p. 321-322.
78. Putnam A.R., 1983 - Allelopathic chemicals, Chemistry Engineering News, nr. 61.
79. Răuţă C., Cârstea S., 1978 - unele aspecte teoretice privind realizarea reproducţiei lărgite a fertilităţii
solului. În “Ştiinţa solului”, nr. 4, ICPA, Bucureşti.
80. Răuţă C., Canarache A., Niţu I., 1985 - ndrumător privind lucrările agropedoameliorative, MAIA,
Bucureşti.
81. Regnold J. et. al., 1990 - Sustainable agriculture, in “Scientific American”, June.
82. Sandu Ghe., 1984 - Solurile saline şi alcaline din România. Ameliorarea lor., Edit. Ceres, Bucureşti.
83. Săndoiu D., 1939 - Arăturile şi producţia agricolă, Imprimeria Centrală, Bucureşti.
84. Săndoiu D., 1973 - Arăturile, Edit. Ceres, Bucureşti.
85. Schiopu D., 1991 - Agricultura şi poluarea. În “Cereale şi plante tehnice”, nr.7-8.
86. Scurtu I., Miron V., Rădoi V., Iancu Elena, 1998, 25-28 mai – Aspecte privind combaterea integrată a
buruienilor din culturile de legume, Simpozionul Internaţional NATO/CCMS, Noi tehnologii agricole.
Combaterea integrată a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în horticultură, Bucureşti.
87. Sin Gh., Pintilie C., Nicolae H., Nicolae C. şi Eliade Gh., 1979 - Some aspects concerning soil tillage
in Romania, Proc. 8-th Conf. ISTRO, vol.1, Hohenheim, Germany, p. 39-44.
88. Sin Gh., 1981 - Asolamentele în condiţiile agriculturii intensive. În “Cereale şi plante tehnice”, nr. 1.
89. Siseşti-Ionescu Gh., 1947 - Agrotehnica, Tiparul Cartea Românească, Bucureşti.
90. Siseşti-Ionescu Gh., Staicu Ir., 1958 - Agrotehnica, Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
91. Solonovschi V., 1995 - O nouă metodă pentru determinarea rezervei de seminţe de buruieni din
solurile cu folosinţă agricolă. Cercetări Agronomice în Moldova, vol. XXXIX, nr. 1, Iaşi.
92. Staicu Ir., 1938 - Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor în sol şi efectele asupra cantităţii
şi calităţii recoltei grâului de toamnă, Teză de doctorat.
93. Staicu Ir., 1969 - Agrotehnica, Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
94. Stefanic Gh., Săndoiu D.I., 1993 - Curs de Biologia Solului, Lito, U.S.A., Bucureşti.
95. Stratula V. şi colab., 1968 - Aspecte privind rotaţia culturilor în zona solului brun-roşcat slab podzolt
de la Simnic - Craiova. în “Probleme agricole”, nr. 10.
96. Şarpe N., Strejan Ghe., 1981 - Combaterea chimică a buruienilor din culturile de câmp, Edit. Ceres,
Bucureşti.
97. Şarpe N., 1987 - Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti.
98. Timariu Gh., 1992 - Fondul funciar al României şi măsurile de inventariere, conservare, ameliorare şi
folosire raţională, Edit. Tehnica Agricolă.
254
99. Vasiliu A., 1959 - Asolamentele raţionale, Edit. Academiei R.P.R.
100. Vasiliu A., 1983 - Din istoria ştiinţelor agricole româneşti – origine şi dezvoltare. În “Probleme
de Agrofitotehnie teoretică şi aplicată”, I.C.C.P.T. Fundulea,vol. 5.
101. Vineş Gh., 1982 - Rezultatele experimentale privind lucrările solului la principalele plante de
cultură în condiţii de irigare de la Staţiunea de cercetări pentru culturi irigate Mărculeşti. În “Probleme
de Agrofitotehnie teoretică şi aplicată”, I.C.C.P.T. Fundulea, vol. IV, nr. 2.
102. Vlas I., Sandu Gh., Bronţ S., 1984 - Contribuţii la ameliorarea solurilor alcaline din Câmpia de
vest prin metode complexe. În “Ştiinţa solului”, ICPA, nr. 5.
103. Voican V., Lăcătuş V., 1998 - Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii, Edit. Ceres,
Bucureşti.
104. Vorobiev A.C. i. dr., 1977 – Zemledenlie, Moskva.
105. Vorobiev A.C. i. dr., 1991 – Zemlşedelşie, Moskva.
106. William A. Hayes, 1982 - Minimum tillage farming. No-till farmer, Inc. Brookfield, Wisconsin.
107. William A. Hayes, 1982 - Minimum tillage farming. No-till farmer, Inc. Brookfield, Wisconsin.
108. Xxx, Anuarul statistic al României, ediţia 1992, 1995, 1996, 2000.
109. Xxx, Diferite reviste şi publicaţii româneşti şi străine.
110. Xxx, Cercetări proprii sau executate de firmele CIBA-GEIGY, SANDOZ, NOVARTIS în
perioada 1990-2000.
111. Xxx, Aprecieri proprii ale autorilor.
112. Xxx, The Pesticide Manual, Ediţia 1999, 2000, B.C.P.C.

255