Gruia Maia

XD

A. Compuși organici cu acțiune biologică

Zaharidele, proteinele şi grăsimile sunt cei mai importanţi compuşi organ ici cu acţiune
biologică. Toţi aceşti compuşi sunt compuşi macromoleculari obţinuţi prin
policondensare. Reacţia de policondensare se realizează prin eliminarea unor molecule
mici (de obicei apă) între moleculele unor compuşi di- sau poli-funcţionali.

ZAHARIDE

Zaharidele intră în structura pereților celulelor

tuturor organismelor vii. În alimentaţia
organismelor superioare ele constituie una din
sursele de energie, iar plantele realizează sinteza
prin fotosinteză.

Mai sunt denumite „hidrați de carbon”, deoarece

formula lor moleculară este scrisă frecvent ca
Cn(H20)m, dar și „glucide” (gr. Glucos = dulce).

Zaharidele se clasifică în funcție de reacția cu apa

(așa cum este evidențiat în figură).

GLUCOZĂ

Glucoza este cea mai răspândită monozaharidă. Se găseşte În concentraţii mari În

fructele dulci şi în mierea de albine, în sânge (în concentrații mici).

Molecula de glucoză Proprietăţi fizice

✓ Glucoza este o substanţă solidă, cristalizată, cu
punctul de topire de 167°. Glucoza poate exista sub
două forme: α-glucoza şi β-glucoza , care diferă prin
poziţia în spaţiu a unei grupe -OH.
✓ Este incoloră, solubilă în apă şi greu solubilă în
solvenţi organici

Acţiune biologică
✓ Glucoza este "combustibilul' specific pentru
creier şi sistemul nervos
✓ Glucoza furnizează energia care permite
menţinerea constantă a temperaturii corpului,
contractarea muşchilor şi menţinerea În funcţiune a sistemelor digestiv şi respirator
Gruia Maia
XD

Întrebuințări
✓ Glucoza este folosită în medicină, deoarece este un compus uşor asimilabil în
organismul uman şi un bun furnizor de energie
✓ Industrial se întrebuinţează la prepararea produselor zaharoase, a gluconatului de
calciu, a pastilelor de vitamină C
✓ În industria textilă la imprimarea ţesături lor şi la fabricarea oglinzilor

Sub ce forme este găsită glucoza:

Glucoză perfuzabilă Obținerea oglinzii de argint În mierea de albine

ZAHAROZA

• Zaharoza C12H22O11 este o dizaharidă care se găseşte în tulpina trestiei de într-o

concentraţie de 14-20% şi în sfecla de zahăr, 16-20%, plante din care se şi extrage
industrial.
• Ea se mai găseşte în morcovi, pepeni galbeni, zmeură, piersici, caise etc.
• Denumirea ei uzuală este zahăr.
• Zahărul din sfecla de zahăr a fost obţinut în anul 1747 (de către chimistul german
Margraff)

Proprietăţi fizice
➢ Zaharoza este o substanţă solidă, cristalizată, incoloră.
➢ Este solubilă în apă , greu solubilă în alcool şi are gust dulce.
➢ Zaharoza se topeşte la 185°C.

Proprietăţi chimice
Zaharoza se scindează prin hidroliză (în mediu acid) într-o moleculă de glucoză şi una de
fructoză (fructoza este o monozaharidă izomeră cu glucoza:

Amestecul de glucoză şi fructoză rezultat după hidroliza zaharozei se numeşte zahăr

invertit sau miere artificială.

Trestie de zahăr Sfeclă de zahăr

Gruia Maia
XD

CELULOZA
Celuloza este o polizaharidă formată din resturi ale unui izomer spaţial al glucozei, unite
prin eliminare de apă între două grupări -OH.
➢ Are formula moleculară:

➢ Celuloza formează scheletul ţesuturilor

lemnoase ale plantelor superioare (40%). Din
acest motiv ea este cel mai răspândit compus
organic, din punct de vedere cantitativ, de pe
Pământ.
➢ Celuloza are structură fibrilară.
➢ Fibre celulozice sunt firele de bumbac.
➢ În industrie se mai obţine din lemn în stare
pură , stuf şi paie, plante cu un conţinut bogat
în celuloză.
Proprietăţi fizice
Celuloza este o substanţă solidă , aibă, inodoră , insipidă , slab higroscopică, insolubilă în
apă şi în marea majoritate a solvenţilor.
Proprietăţi chimice
La încălzire, celuloza se carbonizează fără a se topi.

AMIDONUL
➢ Amidonul este o polizaharidă formată din resturi ale
unui alt izomer spaţial al glucozei (diferit de cel care
stă la baza celulozei) unite prin eliminare de apă între
două grupări -oh.
➢ Are formula moleculară (C6H100 5)n şi este foarte
răspândit în tot regnul vegetal.
➢ Amidonul nu este o substanţă unitară, fiind format
din amiioză (20%) şi amiiopectină (80%)
➢ Amidonul se formează în părţile verzi ale plantelor,
de unde o parte este trecută într-o formă solubilă,
care serveşte ca hrană plantei, iar altă parte se
depune în rădăcinile , tulpinile şi seminţele plantelor,
servind drept rezervă de hrană pentru perioadele
ulterioare de vegetaţie.
➢ Sinteza amidon ului din CO2 şi H20 în celulele verzi
ale plantelor, sub influenţa luminii solare şi în
prezenţa clorofilei, se face în procesul de fotosinteză.
Gruia Maia
XD

➢ Reacţiile care au loc în procesul fotosintezei pot fi reprezentate simplificat prin

ecuaţiile reacţiilor chimice:

Utilizări
Amidonul este folosit la obţinerea etanolului, ca
agent de încleiere şi apretare în industria textilă, la
fabricarea de caşete, aditivi de tablete şi pansamente
în industria farmaceutică. Sub formă de cocă coaptă
sau fiartă este folosit în alimentaţie.

PROTEINE
Proteinele sunt compuşi macromoleculari naturali rezultaţi prin policondensarea a-
aminoacizilor; resturile de aminoacizi sunt unite între ele prin grupări peptidice.
În structura proteinelor intră aproximativ 20 de α-aminoacizi; gradul de policondensare
poate fi de ordinul miilor.

Exemple de proteine Exemple de proteine

exemple de proteide insolubile solubile
Gruia Maia
XD

B. Săpunuri și detergenți

Amestecul de săruri de sodiu ale acizilor graşi (C12—C18), obţinut prin hidroliza
bazică a grăsimilor, reprezintă săpunul. În soluţie apoasă diluată, săpunul este ionizat.

Anionul carboxilat (R COO-) prezintă în

moleculă două părţi distincte, care au comportări
diferite faţă de apă:
• radicalul hidrocarbonat (— R), cu număr
mare de atomi de carbon, nepolar, reprezintă
grupa hidrofobă (fără afinitate faţă de apă);

• grupa carboxilat ( —COO-), care poate realiza

legături de hidrogen cu apa, reprezintă grupa
hidrofilă (cu afinitate faţă de apă).

Existenţa în moleculă a acestor două părţi cu afinităţi diferite faţă de apă

determină proprietatea săpunului de a spăla.
Când moleculele de săpun vin în contact cu murdăria, formată în special
din substanţe insolubile în apă (de exemplu grăsimi), se orientează cu grupa
hidrofobă spre substanţa insolubilă în apă şi cu grupa hidrofilă spre apă. În
acest mod substanţa insolubilă este divizată în particule foarte mici, care,
înconjurate de moleculele săpunului, formează agregate numite micele. Acestea trec
în apă formând o emulsie relativ stabilă.

Sărurile de calciu şi de magneziu ale acizilor graşi, numite şi săpun de calciu

şi săpun de magneziu, sunt insolubile în apă. La dizolvarea săpunului de sodiu
Gruia Maia
XD

în apa dură, adică în apa care conţine ioni Ca2+ şi Mg2+ în cantităţi mai mari,
săpunurile de calciu şi magneziu precipită.

În felul acesta, o parte din agentul de spălare (R —COO-) este îndepărtat

din soluţie şi creşte cantitatea de săpun consumată. Săpunurile de calciu şi de
magneziu precipitate se depun pe ţesături îmbâcsindu-le. Din aceste motive, scade
eficienţa spălării.
Pentru a evita aceste neajunsuri, apele dure sunt supuse unui proces de
dedurizare. Prin fierberea şi prin tratarea apei dure cu sodă de rufe
(Na2CO3) sau cu alţi agenţi de dedurizare, sunt îndepărtaţi ionii Ca2+ şi Mg2+ din apă.

În apele dedurizate, săpunul de sodiu face spumă şi spală eficient. Pentru

fabricarea săpunului, se folosesc atât grăsimile animale (grăsimea de porc, de
bou, de oaie etc.) cât şi unele grăsimi vegetale (grăsimile de cocos, de palmier etc.).

Proprietatea săpunului de a spăla este

determinată de existenţa în aceeaşi moleculă a
unei grupe polare hidrofile şi a unui rest
hidrocarbonat lung, nepolar şi hidrofob.
Detergenţii sunt produşi organici de sinteză care
au structuri şi proprietăţiasemănătoare săpunului.
Ca şi săpunurile, detergenţii conţin o catenă lungă
(C12—C18) hidrofobă şi o grupă hidrofilă.
După natura grupei hidrofile, se disting trei clase
mai importante de detergenţi: anionici, cationici, neionici.
În detergenţii anionici, grupa hidrofilă este un ion negativ(— OSO3- sau — SO3-). Cei
mai utillizaţi detergenţi anionici sunt:

• sărurile de sodiu ale sulfaţilor acizi de alchil cu formula generală:

• sărurile de sodiu ale acizilor alchilsulfonici, cu formula generală:

Gruia Maia
XD

• sărurile de sodiu ale acizilor alchil-aril-sulfonici, cu formula generală:

C. Mase plastice

Masele plastice sunt produse de

sinteză,cu compoziţie neomogenă, mult
utilizate. Componentul de bază al unui
material plastic este un compus
macromolecular. La acesta se adaugă, în
diferite proporţii, produsele de condiţionare, care au rolul de a îmbunătăţi
anumite proprietăţi. În general, acestea sunt: plastifianţi, pentru micşorarea
fragilităţii şi a rigidităţii, materiale de umplutură (caolin, azbest, cretă etc.)
pentru a mări rezistenţa mecanică, rezistenţa termică, rezistenţa electrică,
stabilizatori şi antioxidanţi pentru a împiedica îmbătrânirea, coloranţi pentru un
aspect plăcut.
Materialele plastice sunt substanţe solide, bune izolatoare electrice,
rezistente în anumite limite la acţiunea unor reactivi chimici şi cu bună
rezistenţă mecanică.
Ele pot fi prelucrate în diferite moduri: prin turnare, presare, injectare, suflare
etc.
Datorită proprietăţilor pe care le au, materialele plastice se folosesc azi
în cele mai diverse scopuri şi în diferite sectoare de activitate: înlocuitori de
lemn, de metal, de piele, electroizolanţi, materiale de bază şi decorative în
construcţii, în optică, în producerea de bunuri de larg consum.
Componenţii principali ai acestor materiale sunt polimeri care se obţin
din compuşi nesaturaţi cu o legătură dublă, numiţi monomeri vinilici, prin
reacţia de polimerizare, conform schemei generale:

D. Cauciucul natural și sintetic

Cauciucurile sunt compuşi macromoleculari care au proprietatea de a se

alungi foarte mult sub acţiunea unei forţe de întindere şi de a reveni la forma
iniţială după încetarea acţiunii. Aceste substanţe se numesc elastomeri.
Gruia Maia
XD

Polimerizarea izoprenului, ca şi polimerizarea butadienei, decurge ca

o adiţie 1-4. Unităţile de izopren se unesc prin valenţele libere
create, în urma ruperii legăturilor p, la primul şi la al patrulea
atom de
carbon.
Pentru
fiecare
unitate de izopren se formează o legătură dublă între al doilea şi al
treilea atom de carbon. Procesul de polimerizare este indicat prin
ecuaţia:

Cauciucul vulcanizat îşi păstrează elasticitatea pe un domeniu mai

larg de temperatură (între -70°C şi + 140°C), îşi măreşte rezistenţa mecanică, devine
insolubil în solvenţii care dizolvau cauciucul brut, îşi măreşte rezistenţa la îmbătrânire.
Cauciucul natural se separă din seva arborelui de cauciuc (Hevea brasiliensis) originar
din bazinul Amazonului. Prin crestarea scoarţei acestor arbori se culege un latex, o
dispersie coloidală care conţine particule mici de cauciuc cu diametrul de 0,5 m, în
concentraţie de circa 40%.
După recoltare, latexul este coagulat (sub acţiunea acidului acetic), diluat, presat şi
afumat, formând crepul sau cauciucul brut. Prin afumare se împiedică degradarea
provocată de microorganisme.
Cauciucul brut este o masă elastică, de culoare
galbenă sau maronie, solubilă în unii solvenţi (benzen,
benzină etc.).
Din cauciucul natural, se confecţionează o gamă largă
de produse de uz industrial sau de larg consum.
Cauciucul natural este înlocuit, în multe domenii, de
cauciucurile sintetice, care au proprietăţi
asemănătoare (unele chiar mai bune decât ale
cauciucului natural) şi sunt mai uşor de obţinut.
Gruia Maia
XD

Cauciucurile sintetice sunt elastomeri cu proprietăţi

asemănătoare cauciucului natural, obţinuţi prin sinteza
chimică.
Unele cauciucuri se obţin printr-o reacţie de
polimerizare a unor monomeri cu structură
asemănătoare butadienei (izopren, cloropren), conform
ecuaţiei:

Alte cauciucuri sintetice se obţin printr-un proces de copolimerizare din butadienă

şi un monomer vinilic (stiren, a - metilstiren, acrilonitril), conform ecuaţiei:

Având în vedere că în cauciucul sintetic raportul molar butadienă: monomer vinilic

nu este neapărat 1:1 şi că structura cauciului sintetic este complexă, ecuaţia reacţiei
de copolimerizare poate fi scrisă şi astfel:
Gruia Maia
XD

E. Fibre naturale, artificiale și sintetice

Articolele de îmbrăcăminte, draperiile, covoarele, stofele de mobilă şi multe alte

obiecte sunt confecţionate din ţesături sau tricotaje obţinute din diferite fire, care, la rândul
lor, se obţin din fibre prin toarcere.
După provenienţa lor, fibrele sunt:
• naturale, de exemplu: bumbac, lână, mătase naturală;
• artificiale, de exemplu: mătasea vâscoză, mătasea acetat;
Gruia Maia
XD

• sintetice, de exemplu: melană, tergal, nailon.

Indiferent de natura lor, fibrele au câteva aspecte structurale şi câteva proprietăţi comune.
Astfel, fibrele sunt alcătuite din macromolecule mari cu structură filiformă, orientate paralel
şi asociate între ele prin interacţiuni intermoleculare.
Fibrele trebuie să fie rezistente la purtare, la spălare, la acţiunea factorilor externi (lumină,
căldură etc.) şi trebuie să poată fi colorate.
Fibrele destinate unor articole de îmbrăcăminte trebuie să fie hidroscopice, adică să absoarbă
umiditatea.

Fibrele naturale au drept componentă principală fie

celuloza (fibrele de bumbac, in, cânepă etc.), fie o proteină
insolubilă (keratina în lână, fibroină în mătasea naturală).
Macromoleculele de celuloză din plantele textile
(bumbac, in etc.) sunt lungi şi astfel sunt asociate
printr-un număr mare de legături de hidrogen,
conducând la fire rezistente.
Între grupele hidroxil (—OH) din macromoleculele de
celuloză şi moleculele apei se pot stabili legături de
hidrogen. De aceea, aceste fibre sunt hidroscopice,
absorb bine transpiraţia şi sunt recomandate pentru
confecţionarea lenjeriei de corp.
Macromoleculele proteice din lână sau mătase naturală au un aranjament pliat şi sunt
asociate între ele, în special, prin legături de hidrogen. Între grupele >C=O şi >N—N din
macromoleculele acestor fibre şi moleculele de apă se pot stabili legături de hidrogen şi, de
aceea, lâna şi mătasea naturală sunt hidroscopice.

Fibrele artificiale se obţin prin prelucrarea celulozei

separate din lemn, paie, stuf etc. Această celuloză are
macromolecule mai scurte decât celuloza din plantele
textile şi nu poate fi prelucrată direct în fire.
Macromoleculele din firele de mătase artificială sunt
mai mici şi, de aceea, aceste fire sunt mai puţin
rezistente decât firele de bumbac. În mătasea acetat, o
parte dintre grupele hidroxil (—OH) sunt esterificate şi, de aceea, mătasea acetat este mai
puţin hidroscopică decât mătasea vâscoză.
Mătasea vâscoză este formată din macromulecule de celuloză şi este hidroscopică. Mătasea
vâscoză se foloseşte la obţinerea unor ţesături numite mătase milaneză. Dacă firele de mătase
vâscoză sunt tăiate scurt, încreţite şi toarse, se obţine celofibra.
Multe dintre articolele de îmbrăcăminte sunt obţinute din celofibră.
Gruia Maia
XD

Fibrele sintetice sunt formate din compuşi

macromoleculari obţinuţi în urma unui
proces de polimerizare sau policondensare.
• Fibrele acrilice se obţin din
poliacrilonitril, numit prescurtat PNA.
Aceste fibre prezintă rezistenţă mare la
purtare, elasticitate, rezistenţă la produse
chimice şi un tuşeu plăcut. Spre deosebire
de fibrele naturale, nu sunt hidroscopice.
• Polietilentereftalatul, numit prescurtat PET, este un poliester şi este unul dintre
principalii polimeri ce formează fibre. Fibrele obţinute din acest compus macromolecular sunt
foarte rezistente şi sunt utilizate în industria textilă ca înlocuitor al lânii.
• Fibrele poliamidice sunt cunoscute sub denumirea comercială de nailon. Au o
rezistenţă mecanică mare şi sunt utilizate în industria uşoară la obţinerea ţesăturilor, a
tricotajelor şi, mai ales, a ciorapilor de damă. Datorită rezistenţei lor foarte bune sunt
utilizate şi în alte domenii: la fabricarea corzilor, a cordului pentru anvelope, a plaselor etc

F. Coloranți și vopsele

Culoarea este proprietatea substanţelor de a absorbi şi a reflecta selectiv cele şapte

culori fundamentale ale luminii albe.
Substanţele colorate absorb numai anumite radiaţii din spectrul vizibil şi le reflectă pe celelalte,
care ajung la ochiul nostru. Astfel, substanţele colorate au culoarea spectrului reflectat. Două
culori spectrale sunt complementare, dacă, amestecate, dau senzaţia de alb. Când un compus
absoarbe o radiaţie a spectrului, el are culoarea radiaţiei complementare.

Comportarea diferită a substanţelor faţă de lumină este determinată de structura

lor.
Gruia Maia
XD

S-a stabilit că anumite grupe de atomi existente în moleculele substanţelor colorate fac ca
acestea să absoarbă selectiv în spectrul vizibil.
Substanţele care conţin în moleculele lor grupe cromofore se numesc cromogeni
(generatori de culoare).
Cromogenii sunt substanţe colorate, dar nu şi colorante. În general, substanţele care conţin
în moleculă numai grupe cromofore sunt slab colorate şi nu prezintă afinitate faţă de fibrele
textile.
Un colorant trebuie să aibă capacitatea de a se fixa pe un material şi de a-i conferi culoare.
În molecula unui colorant este necesar să se afle, pe lângă grupe cromofore şi grupe auxocrome.
Acestea au rolul de a întări culoarea cromogenului şi de a favoriza fixarea lui pe diferite materiale.
Grupele auxocrome sunt: amino (—NH2), metoxi (—O—CH3) şi hidroxil (—OH).
Pentru a asigura solubilitatea unor coloranţi în apă, se introduc în molecula lor grupe
solubilizante, precum grupa sulfonică ( —SO3H).
Coloranţii pot fi clasificaţi după originea lor, după structură şi după modul de
aplicare.
Coloranţii naturali, extraşi prin diferite procedee din plante sau animale, au fost folosiţi
încă din antichitate la vopsirea fibrelor textile.
Dintre aceştia se pot enumera: garanţa, indigoul, sleanul, santalul, turnesolul etc.
Obţinerea lor se realiza cu randamente mici, gama de nuanţe era restrânsă, iar vopsirile nu
erau întotdeauna de calitate.
Coloranţii sintetici se obţin industrial din materii prime naturale sau de sinteză, într-
o mare varietate. Materiile prime folosite sunt, de obicei, arenele obţinute din cărbuni sau petrol.
Foarte important şi divers este modul cum se fixează colorantul de material. Acest
aspect depinde de structura chimică a materialului şi a colorantului.
De exemplu, pentru fibrele polare-hidrofile cum sunt fibrele proteice(lână, mătase
naturală, piele) se utilizează coloranţi acizi (conţin grupe —OH,—SO3H, —COOH) care
formează săruri cu grupele bazice (—NH2) din constituţia fibrelor.
Coloranţii cu mordant vopsesc fibrele numai după ce acestea au fost tratate cu
mordanţi (de obicei, compuşi organici ai unor metale tranziţionale). Aceşti coloranţi au în
molecula lor grupe capabile să formeze combinaţii complexe cu metalele tranziţionale din
mordant.
Coloranţii sunt folosiţi în cele mai variate domenii, pentru colorarea celor mai diverse
materiale: fibre textile, piele, cauciuc, blănuri, alimente, produse cosmetice, lacuri şi cerneluri,
materiale fotografice, materiale plastice. Mulţi coloranţi sunt utilizaţi ca indicatori în chimia
analitică, în bacteriologie etc.
Gruia Maia
XD

Coloranți alimentari Coloranți textili

Pentru a proteja unele obiecte de agenţii corozivi sau pentru a le da un aspect

plăcut, le vopsim.
Vopselele sunt amestecuri alcătuite din următoarele componente:
• răşină sintetică care acţionează ca un liant;
• pigmentul care conferă culoare vopselei;
• un ulei sicativ care formează prin polimerizare o peliculă rezistentă;
• un mediu de dispersie format dintr-un amestec ce conţine o fracţiune de la
distilarea petrolului, esteri, cetone etc.
Pigmenţii pot fi compuşi anorganici, de exemplu oxizi metalici, sau coloranţi
organici.
Substanţele solide sunt foarte fin măcinate şi bine amestecate cu ceilalţi
ingredienţi, pentru a da vopselei un aspect omogen.
Uscarea unei vopsele nu este un simplu proces de evaporare a solventului. Are loc
un proces de polimerizare cu formarea unei pelicule aderente la suprafaţa vopsită,
care înglobează particulele fine de pigment.
Vopselele de apă, utilizate din ce în ce mai mult, au ca mediu de dispersie
apa şi, ca liant, un polimer acrilic. După vopsire, apa se evaporă, iar polimerul
formează o peliculă aderentă care înglobează pigmentul.

G. Esențe, parfumuri și uleiuri esențiale

Pentru a fi mirosită o substanţă trebuie să fie
volatilă şi solubilă în apă; ea ajunge mai întâi la organul
mirosului, nasul (unde se dizolva în mucoasa nazală) şi
apoi la receptorii olfactivi. Lipsa de miros se explică în
unele cazuri prin faptul că unele molecule, insolubile în
apă, nu ajung la aceşti receptori. Moleculele care
generează senzaţia de miros plăcut se numesc generic
esenţe ; ele activează semnale olfactive la nivelul
sistemului responsabil de producerea emoţiei. Aşa se
explică faptul că esenţele volatile sunt folosite încă din
Gruia Maia
XD

antichitate pentru efectul lor terapeutic şi sunt folosite şi astăzi în proceduri de aromoterapie.
Esenţele se extrag prin antrenare cu vapori, macerare la cald 1 sau extracţie cu solvenţi ,
din diferite părţi ale plantelor. O singură esenţă sau amestecuri de esenţe se păstrează dizolvate
într-un solvent organic cu care formează o soluţie omogenă cu aspect uleios. Se comercializează
sub numele de uleiuri esențiale. Unele dintre ele sunt folosite la fabricarea parfumurilof utilizate
în cosmetică , iar altele în industria alimentară .
Parfumul este un amestec omogen format din esenţe dizolva te în soluţie alcătuită din
alcool etilic şi apă. Industria parfumurilor prosperă prin crearea de parfumuri noi, prin
recombinarea esenţelor naturale tradiţionale sau prin obţinerea în laborator a unor compuşi
organ ici folosiţi ca esenţe sau amestecuri de esenţe . Esenţele sunt compuşi organici care au în
moleculă legături duble, cicluri aromatice, grupe funcţiunale de tip: alcool, aldehidă , cetonă,
eter, ester sau cicluri care conţin atomi de carbon şi unul sau mai mulţi heteroatomi (N şi O).

H. Medicamente

Pentru fiecare dintre noi, sănătatea este foarte importantă.

Sunt mulţi factori care agresează organismul uman sub diferite forme: agenţi
patogeni (microbi, viruşi), condiţii meteorologice (frig, umezeală, căldură excesivă),
condiţii de trai (igienă precară, locuinţă insalubră), alimentaţie (hrană insuficientă şi
de foarte proastă calitate sau abuzuri alimentare), stres, vicii (fumatul, consumul de
băuturi alcoolice sau droguri) etc.
Când ne îmbolnăvim, pentru a restabili starea de sănătate, consultăm medicul şi
folosim medicamente.
Gruia Maia
XD

Aceste preparate se prezintă sub diferite forme: capsule, comprimate, produse

injectabile, siropuri, unguenţi etc.
Fiecare medicament conţine una sau mai multe substanţe active, substanţe
care ameliorează un anumit simptom sau vindecă o anumită boală. Aceste substanţe
se mai numesc şi principii active. Pe lângă substanţa activă, în compoziţia unui
medicament, se află şi alţi ingredienţi (excipiente): talc, amidon, arome, îndulcitori,
apă distilată etc.
În produsele naturale, folosite de oameni din cele mai vechi
timpuri pentru uşurarea unor suferinţe sau vindecarea unor boli,
se află anumite substanţe active. De exemplu, în frunzele şi scoarţa
salciei albe, folosite din antichitate pentru combaterea febrei şi a
durerilor, se află acidul salicilic.
Cercetările întreprinse de chimişti, medici şi farmacişti, în
ultimii 100 de ani, au permis identificarea şi izolarea substanţelor
active din produsele naturale şi sintetizarea altora noi. Rezultatele
cercetărilor s-au concretizat prin obţinerea unor compuşi organici
cu anumite structuri care să le confere proprietăţile biochimice
dorite. Folosirea medicamentelor de sinteză a condus aproape la o
dublare a speranţei de viaţă faţă de începutul secolului al XX-lea.
Categorii de medicamente:

a. Sulfamide

Sulfamidele sunt medicamente antibacteriene care au ca nucleul de bază p-

aminobenzensulfonamida, compus organic cu structură asemănătoare acidului p-
aminobenzoic, numit şi vitamina H.

Vitamina H intervine în procesul biochimic de

creştere a oricărui organism, inclusiv a microbilor.
Având structura asemănătoare cu vitamina H,
sulfamida ia locul acesteia, dar nu mai poate
îndeplini rolul biochimic al vitaminei şi blochează
astfel procesul de dezvoltare a microbilor.
Sulfamida poate fi comparată cu o cheie falsă
care, având o formă apropiată de cheia veritabilă, intră în yală, dar nu se poate
răsuci şi blochează yala.
Prin urmare, sulfamida inhibă procesul de dezvoltare a microbilor, adică are acţiune
bacteriostatică.
În clasa sulfamidelor intră mai multe substanţe cu structură asemănătoare p-
aminobenzensulfonamidei.
Gruia Maia
XD

Sulfamidele au acţiune bacteriostatică faţă de mai mulţi microbi (pneumococ,

meningococ, streptococ, stafilococ, bacili dizenterici). Majoritatea sulfamidelor se
absorb bine şi repede din tubul digestiv şi sunt distribuite în toate organele. Sunt
metabolizate la nivelul ficatului în proporţie de 10-60% şi sunt eliminate pe cale
renală.
Deşi au fost primele medicamente antimicrobiene, sulfamidele sunt tot mai puţin
întrebuinţate, deoarece determină depuneri de agregate cristaline în rinichi şi căile
urinare şi a crescut rezistenţa bacteriilor faţă de ele.

b. Aspirina

Aspirina este acidul acetilsalicilic cu formula:

Aspirina are acţiune analgezică (calmează durerile), antiinflamatoare şi antipiretică

(scade temperatura).
Se administrează în gripă, nevralgii, cefalee,
sciatică, reumatism, stări febrile. De asemenea,
este utilă în prevenirea accidentelor
cerebrale şi a infarctului miocardic.
Acidul acetilsalicilic se absoarbe bine în tubul
digestiv.
Acidul acetilsalicilic este o substanţă
insolubilă în apă şi de aceea este greu de dispersat în stomac. Aglomerarea sa
produce iritaţii ale mucoasei stomacale sau chiar ulceraţii. Pentru a preveni aceste
neplăceri, unele preparate conţin o sare solubilă în apă a acidului acetilsalicilic.
Mediul acid din stomac (pH=1,6) scoate acidul acetilsalicilic din sarea sa. În felul
acesta se asigură o bună dispersie a medicamentului în stomac şi scade riscul efectelor
nedorite.
Aspirina se comercializează simplă sau asociată cu vitamina C sau cu paracetamol.
Aspirina este contraindicată persoanelor alergice la derivaţii salicilici sau cu
insuficienţă hepatică.
Gruia Maia
XD

c. Antibioticele

Antibioticele sunt substanţe antimicrobiene

izolate din culturi de mucegaiuri sau obţinute pe
cale chimică.
Denumirea de antibiotic vine de la noţiunea
“antibioză” care reprezintă procesul prin care
un microorganism se apară de un alt tip de
microorganism. Primul secretă o substanţă care
împiedică în diferite moduri dezvoltarea celui de
al doilea.
Din culturi de diferite mucegaiuri, se izolează substanţele cu ajutorul cărora
mucegaiurile distrug coloniile de microbi.
Aceste substanţe reprezintă antibioticele de biosinteză sau naturale. Structura unora
dintre ele este parţial modificată pe cale chimică. Acestea reprezintă antibioticele
de semisinteză.
Alte antibiotice, numite antibiotice de sinteză, se obţin din compuşi organici în urma
unor reacţii chimice.
Indiferent de natura lor, antibioticele au acţiune bacteriostatică (împiedică în diferite
moduri înmulţirea microbilor) sau acţiunea bactericidă (ucid microbii).
Fiecare antibiotic este activ asupra unor anumiţi microbi, ceea ce reprezintă
spectrul său de acţiune.Aspectele legate de modul de obţinere, de modul de acţiune
asupra microbilor şi de natura microbilor asupra cărora acţionează reprezintă criterii
de clasificare a antibioticelor.

G. Droguri
Un flagel cu care se confruntă umanitatea în zilele noastre este consumul de
droguri.
Drogurile sunt substanţe organice, naturale sau de sinteză, al căror consum
creează dependenţă fizică şi psihică şi tulburări grave ale activităţii mentale, ale percepţiei şi
ale comportamentului.
Consumul de droguri conduce la o stare de subordonare, de cele mai multe ori tiranică,
a individului faţă de drog, care îi condiţionează comportamentul, sănătatea, relaţiile
familiale şi sociale. Prin acţiunile celor care consumă droguri este afectată întreaga
comunitate.
Drogurile produc iniţial un efect de plăcere (“high”) urmat de efecte neplăcute, de
o stare de depresie. Acest ciclu plăcere - tensiune duce la o pierdere a controlului
asupra utilizării drogului. Dozele din ce în ce mai mari produc efecte dezastruoase
asupra organismului şi în final moartea.
Câteva dintre efectele consumului de droguri sunt: scăderea capacităţii de concentrare,
de memorare, de învăţare, de coordonare, de a efectua sarcini complexe (şofatul, mânuirea
Gruia Maia
XD

unor aparate etc.), schimbări rapide ale stării afective (de la încântare la panică),
pierderea identităţii, halucinaţii, scăderea rezistenţei organismului şi creşterea riscului de
apariţie a unor boli grave (bronşite, cancer pulmonar, SIDA etc.), perturbări psihice, uneori
în forme grave.
După influenţa lor asupra organismului, drogurile se împart în: stimulante
(amfetamine, cocaină), sedative (barbiturice, opiu), halucinogene şi delirogene (canabis,
ecstasy).
Multe droguri sunt extrase din plante: din cânepa indiană se
obţine haşişul (din răşina de pe plantă) şi marijuana (din frunze şi
tulpină), din latexul extras din mac se obţine opiul, din frunzele arbustului
de coca se extrage cocaina etc.
Substanţele active care intră în compoziţia unor droguri extrase
din plante fac parte din clasa alcaloizilor. De exemplu, morfina este un
alcaloid izolat din opiu. Are acţiune analgezică şi anestezică şi se
utilizează în medicină, în situaţii critice, pentru combaterea durerilor.
Din clasa alcaloizilor fac parte şi nicotina extrasă din frunzele
de tutun şi cafeina, din boabele de cafea.Alte droguri sunt substanţe organice
de sinteză.