Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Filosofie și Stiințe Social Politice

An universitar: 2021-2022
Departamentul de Sociologie si Asistență Socială
Specializarea: Asistență Socială, anul III, grupa ..6..

Disciplina: Asistență Socială a persoanelor delicvente

- Devianța școlară: strategii de prevenire și control-

Student: Sadagurschi Georgiana-Adelina

Profesor titular: Prof. univ. dr. Maria Mihăilă ( Sandu )

Asistent seminar: Lector Univ. Dr. Carmen Plaghia
 - Devianța școlară: strategii de prevenire și control-
 

 Devianţa şcolară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferite şi cu semnificaţii

diferite celor care îl pun în evidenţă:

-  părinţii elevilor şi, în general, publicul larg îl percepe prin ceea ce are el spectaculos şi
tragicatunci când se obiectivează în cazuri de extremă violenţă şcolară;
-  profesorii îl percep ca fiind o situaţie extremă în care autoritatea lor a fost depăşită de un

comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-au instituit;

- elevii percep acest fenomen ca pe o situaţie limită ce explică imposibilitatea realizării

uneicomunicări reale cu adulţii (fie ei profesori sau părinţi)

Ideea de violență față de alte persoane, trăsătură principală a delincvenței juvenile, pare a
se datora mai mult intensei mediatizări a unor asemenea cazuri decât frecvenței cu care se produc
actele respective.

 Conceptul de ”tulburare de comportament”este un concept psihopatologic care desemnează

devierile de la normele psihomorale. În categoria tulburărilor de comportament se includ
manifestările neurosomatice, caracteriale, psihopatice și psihotice.

            Problemele de comportament sunt considerate disfuncționalități și trebuie interpretate de

profesori ca un gen special de feedback, ele cerând modificarea demersului educativ, cum ar fi:

-          Pot comunica profesorului că are nevoie de ajutor;

-          Pot indica profesorului că anumite reguli după care se ghidează nu sunt funcționale și că
trebuie înlocuite cu altele, adecvate;
-          Pot avea semnificația unui protest împotriva unui eveniment neplăcut generat de profesor;
-          Pot comunica nevoia elevilor de activitate, de stimulare, de recunoaștere sau de atenție;
 La rândul ei devianţa şcolară desemnează toate tipurile de abateri de la normele şi
valorile ce reglementează rol-statusul şcolar. O parte dintre ele se subsumează conceptului
general de devianţă, iar altele intră sub incidenţa comportamentului delincvent.
Exemplificăm o serie de acte deviante/delincvente pe care le întâlnim în spaţiul şcolar:
1. violenţa verbală (la adresa colegilor sau la adresa profesorilor);
2. violenţa prin agresiuni fizice, cu „arme albe” (cuţite, bombe lacrimogene, cutters, etc.);
3. agresiuni cu arme de foc;
4. degradarea bunurilor şcolare (clădiri, aparate electronice, cărţi etc.);
5. luarea cu asalt a unităţilor şcolare de către tinerii spărgători (vezi Le Figaro, din 2 mai 1998);
6. grevele profesorilor care solicită măsuri ferme şi clasarea ca unităţi sensibile a şcolilor cu astfel de
probleme sau declararea spaţiilor respective zone de educaţie prioritară (Z.E.P.);
7. delincvenţa şcolară ca prelungire a delincvenţei sociale, în general;
8. şcoala-ghetou (prin proliferarea unor fenomene disfuncţionale din spaţiul familial în spaţiul
şcolar: violenţă domestică, abuzul asupra copiilor, etc.);
9. absenteismul şcolar ca mijloc şi „strategie” de promovare a delincvenţei (poate fi evitat sau
restrâns dacă părinţii şi şcoala ar exercita un control sistematic asupra folosirii timpului de către
copii)”
Normele sociale exercită asupra oricărui individ o „presiune” sau o „constrângere” care îl
face să se conformeze obiceiurilor, moravurilor şi regulilor juridice, specifice grupului social din
care face parte.
Norma socială reprezintă un „ghid” ideal de conduită, reperul în funcţie de care oamenii
îşi ajustează conduitele sau acţiunile.
Problema violenței în școală, fine în primul rând de o opresiune cotidiana, repetitiva,
proteiformã. Este necesară a clarificare pentru a înțelege ce este această violență obișnuită, căreia
i s-au dat mai multe denumiri: hărțuire, incivilitate, microviolență. Trebuie să înțelegem în ce
mod devine cineva victima.
Definirea violenței
Imensul decalaj dovedit între statisticile administrative și celelalte moduri de
contabilizare a „violenței școlare" are mai multe cauze.
 Prima este, bineînteles, faptul că școlile raportează cifre mai mici decât în realitate. Asta
din teama de a nu închide școala în spirala proastei reputații și de a nu pierde astfel cele mai bune
elemente. Cea de-a doua cauză ține de teama victimelor, care nu depun mărturie în fața
serviciilor responsabile; legii celui mai puternic îi corespunde adesea legea tăcerii și închiderea
în sine.
Există o dificultate în definiția aceasta simplă: este o „situație" un „comportament", fie el
antisocial sau nu? Dincolo de aceast dificultate pe care o remarcam.
Pe scurt, așa cum indică Vettenburg și cum am insistat eu însumi la al doilea simpozion
ținut pe acest subicet pentru aceeași instituție europeană, se manifestă un larg consens atât în
Întâlnirile internaționale cât și în evoluția literaturii de specialitate și ,,pare evident că trebuie să
utilizăm o definiție la fel de largă a violenței". Aceast definitie largã ar putea fi precizatã, pentru
a asigura comparabilitatea cercetarilor, și aceeași cercetare propune diferențierea următoarelor
forme de comportamente antisociale:
-violența fizică sau Amenințare la adresa persoanelor (în principal: loviturile ,
agresiunile, încăierările);
- alte forme de comportamente delincvente (în principal: furtul, vandalismul,consumul de
droguri);
- delicte legate de statut (în principal: chiulul, frecventarea cafenelelor și discotecilor,
fuga de la școala);
- comportamente în afara normei și legate de școală (gălăgie intenționată, întârzieri,
ieșirea de la ore înainte de încheiere, fumatul în școală , cu alte cuvinte: nerespectarea
regulamentului școlii ).
E important însă să vedem că aici, o dată în plus, nu e vorba de un fapt sau un
comportament izolat, ci de repetarea și asocierea lor, iar în aceasta repetare sși această asociere a
victimizărilor, în opinia noastră, nu toată violența din școală, ci violența cotidiana și realitatea ei
comună.
Delincvența, ca și violență, poate fi într-adevăr conceput ca o șuită de delicte izolate fără
legături logice obligatorii între ele. Acest fapt este valabil îndeosebi pentru experiența victimară
în delincvența de însușire: poți foarte bine să nu fii victimă decât o singură dată, a unui furt de
mașină, a unei agresiuni în care vinovatul vrea sã-ți smulgă mobilul la care vorbești în plină
stradă. În cazul acesta, evident, pentru victimă trauma poate fi puternică.
Într-o cercetare asupra traficului de stupefiante (Debarbieux, 2002), am demonstrat, pe
baza unor îndelungi observații etnografice în două cartiere pariziene, ca anumite ,,incivilități" pot
fi elemente necesare pentru preluarea puterii, mica delincvență fiind, în parte, ceva ce numim
„câștigarea puterii urbane de proximitate,,
În concluzie, există serioase motive care pledează pentru o schimbare de vocabular, fie
ele politice sau epistemologice. Dar e bine să pastrăm anumite calități ale noțiunii, altfel riscăm
să-i negăm orice drept experienței victimare și să uităm importanța repetării în această
experiență.
School bullying

Importanța experienței victimare stă și la baza cercetărilor referitoare la bullying.

Conceptul de bullying este asociat cu o experiență particulară de victimizare: hărțuirea între
colegi în incinta școlii. School bullying, tradus prin „hărțuire și brutalitțăi între elevi" în
versiunea franceză a cărții lui Dan Olweus (1993), este un concept major în combaterea violenței
din mediul școlar în Europa de Nord.

Hărțuirea este definită ca o formă de comportament agresiv, caracterizat prin repetare și

prin abuzul de putere. Victima nu se poate apăra cu usurință din motive pe care psihologii s-au
străduit mult sa le identifice: victima poate fi izolată, mai mică, slabă fizic, i se atribuie sintagme
corporale (culoarea părului, a pielii, greutate etc.).

Caracterizarea psihologică a fenomenului de bullying pune probleme și, cu toată

eficacitatea ei descriptivă, noțiunea merită o abordare critică. Bullying este un concept
psihologizant, care tinde să individualizeze problema și să pună responsabilitatea exclusiv în
seama agresorului sau a victimei, uneori a familiei, minimalizând influența contextului socio-
economic și a instituțiilor. A fi victimă sau agresor devine atunci când ai trasãturi de caracter
care culminează la agresori într-o personalitatea „,antisocială".
Cum noteazã John Devine (2001), „trebuie să fim atenți să nu definim locul de origine a
violenței ca aparținând numai individului, ci să căutăm să identificăm nivelurile mult mai
profunde ale violenței, care fac parte din cadrele instituționale".

Microviolențele

Am insistat pe faptul că repetarea violențelor minore este deosebit de importantă. În acest

sens, „incivilitatea" corespunde descrierii efectelor sociale ale unei mici delicvențe repetitive:
retragerea în sine, de frică sau din dezamagirea față de putorile publice, distruge orice asumare
colectivă .

Bullying-ul permite o abordare pertinentă a efectelor psihologice și individuale asupra

victimelor. El arată că stresul cauzat de victimizare poate fi un stres cumulativ și de accea dificil
de tratat, fiind adânc instalat în structura psihologică a subiecților. Tendințele depresive, chiar
sinucigașe se combină cu efectele puternice ale insuccesului școlar și cu abandonul.

Climat scolar, insecuritate si violent. Climatul școlar influențează el însuși definirea violenței.

Definirea violenței: o falsă problemă?

Pe scurt, dacă ar trebui să definim violența, am opta pentru o definiței largă, incluzând
atât faptele majore și izolate cât și microviolențele.

Respingerea este completată de mai multe argumente interesante: teama de un subiect

care are o serie de o definiție largă într-un relativism radical.

Cercetarea violenței înseamnă și aceasta: o serie de puncte de vedere, cu discipline

diferite care abordează în moduri diferite, contradictorii uneori, ceea ce este înainte de toate un
fenomen. în acest sens violența este așa cum îmi apare, nu într-un subiectivism relativist
imposibil de susținut, ci, dimpotrivă, în construcții și reconstrucții sociale care se completează.
Aceste puncte de vedere formează un câmp științific bogat în care pot să apară, să-și replice și să
se critice, dar din ce în ce mai puțin să se ignore abordări și definiții diferite: comportamente
antisociale, tulburări de comportament, violențã criminală, microviolențe, perspectiva victimei
sau a agresorilor. Pentru un fenomen complex, puncte de vedere multiple.
 Puterea definiției: câmp semantic, câmp de putere

Printre aceste puncte de vedere se află cel al victimei și, de asemenea, cel al agresorilor.
E vorba de actorii violenței. Faptul concret, gruparea sub termenul generic de „violență" de către
actorii din școală a unor fațe sociale eterogene este în sine au un fapt social demn de luat în
considerare, unul dintre posibilele puncte de vedere.

Căci a treia dificultate a definiției restrânse este càăle refuză actorilor puterea de a-și
numi singuri experiența.

Violențele sexuale

Vom evoca aici o ultimă formă de violență, violența sexuală în școli. Această formă de
violență e una specialã și se pare că trebuie tratată separat, fiind mult mai mult decât altele legată
de contextul cultural.

Există puține, prea puține cercetări științifice despre aceste probleme, cum constată recent
trecere în revistă (Benbenisthy si Astor, 2004), poate în afară de tema gay-ilor și lesbienelor
(Berril, 1990).

Concluzie:

Definirea violenței în școală este o falsă problemă. Desigur, violența este relativă la
codurile sociale în care capătă sens și la fragilitațile personale Prin care se manifestă. La limită,
poate că într-o zi ne vom lipsi de termenul de violeță.

Dar ceea ce am considerat esențial nu ne-a părut la fel de relativ și se poate ca, dincolo de
subtilitățile conceptuale, ceva ce contează într-adevăr să fie comunicarea mecanismelor implicate
în violența școlară: cele ale asocierii microviolențelor repetate, ale degradării climatului școlar și
ale efectelor acestora asupra victimelor, agresorilor și corpului social.

Cauza violenței în școală pentru un ministru în funcție al învățământului?

Pedagogia, în fine, ceea ce această rețea de influență numește cu dispreț, printr-un

neologism detestabil, „pedagogism".
 Pedagogismul acesta este instrumentul unei secte stranii de stângiști oribili, formatori la
IUFM* sau in alt centru al dușmanilor cunoașterii: profesorii de științe ale educației care ar vrea
să înlocuiască frumoasa meserie de dascăl cu o mixtură educativă fără vlagă.

Problema delinevenței, și deci a violenței în școală, ar fi așadar o mască pusă peste

conștiința de clasă a categoriilor populare și, în realitate, generată direct de ideologia
liberalismului economic care face din violență un model de comportament. Foarte des se
împărtășesc, parțial, această analiză, cum se va vedea violența în școală este prezentată ca reacția
normală a tinerilor excluși care reproduc astfel marginalizarea lor socială.

Factorii de risc asociați cu școala

Cele trei sinteze de referință ni se par, în această privință, slab documentate. Factorii
școlari avuți în vedere sunt: eșecul școlar, absenteismul și abandonul școlar, problemele
disciplinare frecvente, schimbările frecvente de școală, atașamentul slab față de școală și
angajarea slabă în activitățile școlare.

Acești factori par buni predictori, mai ales în ce privește eșecul școlar, dar sunt legați mai
mult de subiectul însuși decât de structura școlară. Ce se poate spune despre stilurile pedagogice,
despre condițiile materiale (efectivele claselor și ale școlilor, de exemplu)? ce impact are
gestionarea echipei de adulți asupra comportamentelor elevilor? ce impact au programele școlare
etc.? Tot atâtea probleme în care trebuie să facem lumină. Măsurând ponderea fiecărui factor
examinat, Hawkins plasează la același nivel relațiile familie-copil și performanțele școlare.

În fapt, factorii interni și cei externi sunt sistematic legați: componența, stabilitatea și deci
stilul pedagogic al școlii țin și de implicarea ei și se știe că, atît in SUA cât și în Franța,
instabilitatea echipelor este mai puternică în zonele „sensibile" decât în școlile mai favorizate.
Acesta este, de altfel, un argument pragmatic pentru a artă caracterul determinat social al
violenței școlare: dacă violența ar fi prezentă peste tot și nedeterminată social, cum pretind unii
cercetători, atunci nu se explică dorința de a fugi de anumite școli și de anumite zone, decât
dacă-i socotim pe profesori niște jucării vânturate de fantasma insecurității.
 Totul ne îndeamnă așadar să considerăm violența în școală ca parte a unui sistem global
și vom deduce consecințele acestui fapt atunci când vom evoca mai amănunțit strategiile de
combatere a ei.

Până atunci, mai rămâne o problemă importantă în perspectiva unei viziuni mondiale
asupra violenței în școală. Cele expuse anterior se bazează pe cercetări desfășurate mai ales în
țările cele mai dezvoltate ale planetei și, trebuie s-o spunem, din motive adesea legate de
mijloacele financiare acordate cercetării, pe lucrări nord-americane și anglosaxone.

Abandonul şcolar poate fi generat de: migrația părinţilor, mediul familial dezorganizat,
situaţia economică precară, lipsa locurilor de muncă pentru tineri și reprezintă una dintre
problemele acute cu care se confruntă învăţământul din România, generând efecte negative la
nivel individual, cât şi asupra întregii societăţi.

Prevenirea abandonului școlar constă în totalitatea de măsuri din domeniul educaţiei, a

condiţiilor socio-economice, de utilizare a timpului liber, de facilitare a comunicării, de modelare
a comportamentului, de ameliorare a condiţiilor de mediu, luate în scopul diminuării sau chiar
înlăturării factorilor de risc şi de întărire a factorilor de protecţie.

Perspectivele teoretice şi de cercetare contemporane pot fi grupate în trei mari paradigme

explicative ale fenomenului de abandon şcolar.

1. Paradigma psihosocială, care consideră că persoanele care abandonează şcoala diferă

de cele care îşi finalizează studiile în ceea ce priveşte unul sau mai multe atribute psihosociale
sau trăsături de personalitate precum: motivaţia, inteligenţa, imaginea de sine, agresivitatea.

2. Paradigma interacţionistă, care interpretează abandonul ca pe o consecinţă a

interacţiunii dintre caracteristicile individuale ale elevilor şi cele ale mediului educaţional, în
care include actori sociali precum colegii, profesorii, părinţii ş.a.

3. Paradigma constrângerii externe, care afirmă că abandonul şcolar nu este atât un

produs al sărăciei, cât un produs al presiunii unor factori de mediu pe care individul nu-i poate
controla, factori precum starea de sănătate sau obligaţiile familiale şi profesionale.
 Literatura de specialitate contemporană relevă două perspective explicative dihotomice
cu privire la responsabilitatea apariţiei abandonului şcolar, după cum urmează:

1. Perspectiva tradiţionalistă, care atribuie întreaga responsabilitate a abandonului

şcolar elevilor; termenul drop-out, caracteristic acestei perspective, sugerează că decizia de a
abandona şcoala, independentă şi definitivă, îi aparţine elevului.

2. Perspectiva excluderii, care atribuie responsabilitatea apariţiei abandonului şcolar

instituţiei şcolare; această perspectivă porneşte de la premisa că un număr relativ mare de elevi
sunt „expulzaţi” din şcoală (push-out) din cauza experienţelor traumatizante de eşec şi frustrare
trăite în mediul şcolar iar variabilele conexe statutului şcolar, determinat de performanţele
şcolare ale elevilor, sunt văzute ca fiind simptomele şi nu cauze directe ale abandonului şcolar.

Situația abandonului școlar în Europa

În Uniunea Europeană, tinerii care părăsesc sistemul de învăţământ cu maximum primul

ciclu de învăţământ secundar finalizat, sunt clasificaţi drept tineri care abandonează școala
timpuriu. Ei sunt, așadar, aceia care au urmat numai cursurile preșcolare, primare, secundare
inferioare sau o mică parte din învăţământul secundar superior, cu o durată de mai puţin de doi
ani și includ tinerii care au numai studii pre-profesionale sau profesionale care nu au condus la
obţinerea unei diplome de studii secundare superioare.

Persoanele care abandonează timpuriu educația și formarea, se pot confrunta cu dificultăți

considerabile pe piața forței de muncă: de exemplu, le este dificil să obțină o poziție sigură,
deoarece angajatorii ar putea fi mai reticenți în privința capacității lor de a-și continua educația
limitată.

Situația abandonului școlar la nivel național

Conform Strategiei Europa 2020, după creșterea înregistrată în 2010, în țara noastră, rata
de abandon şcolar timpuriu a scăzut cu un punct procentual în 2012 față de anul precedent,
ajungând astfel la 17,4%, iar datele disponibile pentru anul 2013 indică o continuare a acestui
trend descendent.
 Conform publicaţiei statistice „Proiectarea populaţiei şcolare din România la orizontul
anului 2060”14, în anul 2013/2014, rata abandonului şcolar în învăţământul primar şi gimnazial
a fost de 1,5% (1,3% în învăţământul primar şi 1,9% în învăţământul gimnazial).

Pe sexe, scăderea populaţiei preşcolare şi şcolare ar fi mai mare pentru populaţia

rezidentă feminină (-42,6%) decât pentru cea masculină (-42,3%). În profil teritorial, scăderea
populaţiei preşcolare şi şcolare va fi resimţită în toate judeţele.

În luna iunie din anul 2015, Guvernul României a aprobat Strategia privind reducerea
părăsirii timpurii a școlii15 , document programatic ce conține mecanisme și măsuri care
urmează să fie implementate până în 2020, în scopul reducerii procentului tinerilor cu vârsta
între 18-24 de ani care au definitivat cel mult clasa a opta și nu urmează nicio altă formă de
școlarizare sau formare profesională, obiectivul Strategiei fiind scăderea ratei de părăsire
timpurie a școlii cu șase procente, de la 17,3% în 2013 la 11,3% în 2020, atingând astfel ținta
asumată de România în cadrul Strategiei Europa 2020. Fenomenul de părăsire timpurie a școlii
predomină în rândul unor grupuri vulnerabile, cum ar fi: tinerii provenind din familii cu venituri
modeste, tinerii din comunitățile rurale, romi și alte minorități, precum și elevii care au repetat
cel puțin un an sau care au abandonat școala, și are implicații sociale și economice importante.

Abandonul Școlar la nivelul Județului Iași

Conform statisticilor Inspectoratului Școlar Județean (ISJ) Iași, cea mai mare rată a
abandonului școlar s-a regăsit, în 2016, în localitați precum Mironeasa, Lungani, Moțca, Plugari,
Șcheia, Țibana, Popești, Raducăneni sau Ciortești. Dintre acestea, cea mai gravă situație este la
Lungani și Mironeasa, unde s-au înregistrat peste 40 de cazuri de abandon școlar, iar în celelalte
comune exemplificate au existat între 21 si 40 de cazuri de copii care au părăsit școala
obligatorie. La nivelul județului Iași, rata abandonului școlar înregistrat în anul 2016, a fost de
0.58% iar cei mai mulți elevi au abandonat școala în stadiul învațământului gimnazial și la
sfârșitul clasei a-VIII-a.

La nivelul judetului Iași, în anul 2016, procentul de 33% din totalul cauzelor care au
condus la abandonul școlar, a fost reprezentat de nivelul redus de educație al părinților,
dezinteresul familiei față de școală, părinți plecați la muncă în străinătate, copii aflați în
plasament sau instituționalizați și familii de romi, iar 24,81% sunt cauze de natură
socioeconomică, fie copii care nu se pot prezenta la școală din cauza dificultăților financiare ale
părinților, fie sunt nevoiți să contribuie la întreținerea familiei.18 O realitate la nivel județean
este faptul că școlile unde se obţin cele mai slabe rezultate la examenele naţionale sunt de obicei,
cele de care sunt evitate de către profesorii titulari din cauză că sunt situate la mare distanţă de
centrele urbane. Naveta prea lungă sau faptul că primăriile nu o decontează, sunt principalii
factori care determină cadrele didactice să plece de la școli precum cele din Plugari, Mădârjac,
Șipote, Lungani, Coarnele Caprei, Voinești, Dagâța, sau Sirețel.

În demersul de identificare a factorilor de risc ai abandonului şcolar, pe niveluri de

învăţământ, ponderea cea mai mare au avut-o factorii familiali și socio-economici, care se referă
la nivelul redus de educaţie a părinţilor, dezinteresul și atitudinea negativă a familiei faţă de
şcoală, familie dezorganizată, incompletă, conflictuală, dezmembrată, părinţi plecaţi la muncă în
străinătate, copii instituţionalizaţi sau în plasament, familii de romi.

O pondere ridicată au avut-o și factorii de natură socio-economică, care acţionează în

două sensuri: fie copiii nu se pot prezenta la şcoală din cauza dificultăţilor financiare ale
părinţilor care nu pot investi în haine, rechizite sau pentru a plăti transportul, cazarea într-un
cămin, fie sunt nevoiţi să contribuie la întreţinerea familiei, ceea ce nu le mai permite să aloce
timp învăţăturii. Referindu-ne la factorii de risc pe problematica abandonului şcolar, pe
niveluri de învăţământ, s-a relevat faptul că demersurile întreprinse de unităţile de învăţământ pe
linia prevenirii abandonului şcolar, care au constat atât în valorificarea resurselor existente la
nivelul școlii, cât și prin dezvoltarea unor rețele de comunicare și colaborare la nivel comunitar
prin monitorizarea absenţelor, demersuri de contactare a familiei, telefonic sau prin adrese de
înştiin ţare a părinţilor, întâlniri cu părinţii, vizite la domiciliul copilului, consilierea copilului şi
a familiei, discuții cu reprezentanții legali și cu asistentul social de la primărie, strategii de
abordare diferenţiată în procesul de predare-învăţare, stimularea motivaţiei şi interesului pentru
învăţare, implicarea elevilor în activităţi extracurriculare, intervenţie specializată prin mediatori
şcolari, profesori consilieri şcolari acordarea de sprijin financiar prin burse de studii,
implementarea de pograme şi proiecte în unităţile de învăţământ în vederea prevenirii şi reducerii
riscului de abandon şcolar.

În vederea monitorizării riscului de abandon și a reducerii fenomenului de părăsire

timpurie a școlii, Inspectoratul Școlar Județean Iași, prin Strategia privind prevenirea și
diminuarea abandonului școlar la nivelul judeţului Iaşi, 2015- 2020,20 își propune continuarea
demersurilor manageriale, pedagogice și de consiliere prin următoarele forme de activități,
precum:

 monitorizarea continuă a frecvenţei şcolare;

 monitorizarea elevilor identificaţi în risc de abandon şcolar prin consiliere

psihopedagogică;

 programe de remediere;

 implicare în activităţi extraşcolare;

 colaborare cu familia;

 monitorizarea prin tematici de control în unitățile de învățământ având ca bază harta

riscului de abandon realizată pe baza datelor centralizate în luna decembrie 2017;

 promovarea hărții serviciilor educaționale și de intervenție specializată;

 colaborarea cu autoritățile locale, C.J., C.L. și D.G.A.S.P.C., în vederea identificării

situațiilor de risc și de prevenire a abandonului la nivel județean.

La nivelul sistemului românesc de învăţământ, elevii sunt declaraţi în abandon şcolar şi

scoşi din evidenţele şcolare după trei ani de la renunţarea la frecventarea studiilor, conform
ROFUIP 200521, perioadă în care elevul are timp să-şi reia şi să continue studiile. Pe de altă
parte, indicatorul folosit la nivel naţional pentru a avea o imagine asupra acestui fenomen,
prezentat anual în raportul cu privire la Starea sistemului naţional de învăţământ, este determinat
pe baza metodei intrare – ieşire.
 La nivelul județului Iași s-au derulat diverse activități strategice pentru prevenirea și
diminuarea abandonului școlar, precum: conturarea unei strategii coerente pe termen lung și
scurt, implicarea în proiecte POSDRU24 pe problematica abandonului școlar, realizarea
constantă de studii centrate pe analiza abandonului școlar în județul Iași, implementarea unor
planuri de măsuri, monitorizarea realizării indicatorilor propuşi, conceperea şi implementarea
unor programe de măsuri remediale şi analiza rezultatelor finale, care au determinat o scădere a
fenomenului.

În ultimii ani, în special în Statele Unite, au fost raportate în mass-media cazuri de

sinucidere în rândul copiilor victime ale hărțuirii cibernetice. Presa a raportat gravitatea faptului
că unii copii au fost hărțuiți „până la moarte” cibernetic. 

 Din februarie până în martie 2017, presa românească a prezentat un „val” de cazuri de
sinucidere în rândul copiilor și adolescenților, care părea că se mută din Rusia în țara noastră,
întrucât din noiembrie 2015 până în aprilie 2016 doar în Rusia au fost 130 de cazuri de
sinucidere în rândul rușilor. Adolescenți care au ales să joace un „joc al morții”. 

Părinții erau îngrijorați, subiectul a fost dezbătut cu panică în întreaga lume, iar profesorii
erau uneori întrerupți în activitatea lor didactică de către elevii care „doreau să joace Balena
Albastră”, adesea în glumă sau în încercarea de a atrage atenția adulților. 

    Dacă acceptăm devianța școlară ca pe un fenomen normal, atunci putem lua în calcul
următoarele aspecte:
 
-          Devianța școlară reprezintă un mijloc de explorare a limitelor și a libertății: elevii pun frecvent
la încercare profesorii pentru a vedea până unde pot merge acțiunile lor fără ca adultul să
riposteze;
 
-          Reprezintă un mijloc de exprimare a dificultăților emoționale determinate de relațiile
interpersonale din școală sau din afara școlii: unii elevi recurg la conduite deviante pentru a
riposta în conflictele cu părinții;
 
-          Indică, în anumite limite, atitudinea față de școală a părinților;
 
-          Semnalizează o serie de disfuncții sau deficiențe în activitatea școlii: calitatea slabă a predării,
climat autoritar, lipsa de implicare a profesorilor.
 
Un act de devianță școlară poate avea semnificații diferite, care, în funcție de situație se pot
cumula.

BIBLIOGRAFIE
 DEBARBIEUX E. 2010, Violența îm școală: O provocare mondială?, Institutul
European
 PALAGHIA C. 2018, Abandonul școlar, factori de risc și factori suportivi ai sistemului
educațional românesc , în Rusu M. , Păduraru T. , Doncean M. coord. Sustainable
Economic And Social Devlopment of Euroregions And Cross Border Areas
 PALAGHIA C. 2018 ,, Jocurile morții,, între sinucidere și cyberbullying. O analiză
asupra riscurilor la care sunt expuși tinerii în mediul virtual, în revista de Asistență
Socială, nr 2, editura Polirom, București
 https://proform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-
educatiei-incluzive-de-calitate/devianta-scolara-o-problema-actuala
 Emile Durkheim - Despre Sinucidere
 Cristina Neamțu ”Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003