VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

(STUDIU DE CAZ)

Ce este violenţa?
Prima definiţie ne-o oferă DEX-ul însuşi, referindu-se la lipsa de stăpânire în
vorbe sau în fapte; vehemență, furie, utilizarea forței brutale; constrângere,
violentare; siluire; încălcare a ordinii legale.
Oamenii, de-a lungul timpului, au încercat să îşi eplice aceste „reacţii” , aceste
ieşiri cu caracter inuman, unii dintre ei găsind propriile lor formulări, incluzându-le în
diverse pasaje din scrierile lor. De exemplu, Octav Bibere afirmă faptul că „Violenţa
este un teritoriu de exprimare a frustrărilor înghesuite”, scriitoarea Valeria Mahok
vede violenţa ca fiind „Răutatea genetică neînţărcată la timpul potrivit”, profesorul
şi scriitorul de limba română, Costel Zăgan consideră violenţa drept „Tot ceea ce
desfigurează condiţia umană”, Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei și inițiatorul
mișcărilor de revoltă neviolente, susţine faptul că „Violenţa este arma
celor slabi”, scriitorul Isaac Asimov afirmă într-una din lucrarile sale faptul că„Violenţa este ultimul
refugiu al incompetenţei”, sau, din perspectiva lui Alan Brien,„Violenţa este replica incultului”.
Cu certitudine lista este infinită şi complexă,fiecare persoană înţelege ideea de violenţă sau actul în
sine într-un anume fel, fiecare conferindu-i propria sa definiţie.
Generalizând ideea de violenţă, din perspectvă personală, înţeleg prin aceasta
totalitatea formelor de manifestare, fie ele verbale sau fizice, menite să aducă durere,
chin, teamă, decepţii, traume, neîncredere, în sens larg, însumarea a tot ceea ce numim suferinţă!
Din nefericire, acest cuvânt ne este tuturor din ce în ce mai cunoscut, fiind tot mai
des întâlnit, ajungând într-o oarecare măsură să îşi piardă acea tărie care îl reprezintă,
care îl face să rămână un fapt rău şi interzis. Situaţia a devenit cu atât mai alarmantă,
cu cât ne izbim de violenţă pe stradă, în mijloacele de transport, la şcoală, în familie,
în cercul de prieteni, în presă, într-un cuvânt, peste tot.
Anumiţi oameni de ştiinţă, renumiţi psihologi, au concluzionat faptul că anumite
persoane recurg la aceste manifestări din instinct, tocmai din dorinţa de a trăi şi de a
stăpâni puterea. Insuşi Freud afirmă faptul că actul de violenţă este rezultatul unei
frustrări, precedată de un comportament violent.

Tipuri de violenta

Violenţa, precum aminteam anterior, este un act întâlnit în toate mediile, astfel că
putem vorbi în sens larg despre: violenţa verbală, violenţa fizică, cea emoţională,cea sexuală,
neglijenţa părinţilor faţă de copii, etc. Aceste tipuri de violenţă, la rândul lor, se întalnesc pe
stradă (între diverse grupuri), în presă (personele publice, dar şi cetăţenii obişnuiţi fiind implicaţi),
în familie (faţă de copii, faţă de mame sau de persoanele vârstnice), în şcoli (între elevi sau între
elevi şi profesori), iar în cadrul lucrării prezente mă voi axa pe acest ultim aspect.

Violenţa în şcoală – cauze şi mijloace de manifestare

Familia este „instituţia” menită în scopul educării copilului. Se presupune că familia este
fondată pe cele mai sacre principii şi valori morale precum : iubire, respect, înţelegere, devotament,
bunătate, recunoştinţă. Părintele are obligaţia morală de a-şi educa copilul după aceste valori, care
au puterea de a-l forma ca viitor om cinstit, corect. respectuos, iubitor, paşnic, înţelept, adică un bun
exemplu pentru cei din jur. În continuare, şcoala este cea care solidifică bazele create de familie,
oferind viitorului elev surse mai ample şi complexe procesului de învăţare şi formare. Ca fiecare
lucru, şcoala are aspectele ei pozitive şi negative. De ce? Pentru că, din nefericire, în şcoală, sau mai
concret, într-o sală de clasă, nu vom putea întâlni niciodată elevi proveniţi din acelaşi mediu : cu
certitudine într-o clasă vom avea de-a face cu cel puţin un copil care probabil asistă la certuri şi
scandaluri în familie, sau mai grav, chiar bătăi, vom cunoaşte probabil un elev care, din lipsă de
timp din partea părinţilor ocupaţi cu serviciul îşi petrece mare parte în faţa blocului împreună cu
anumiţi copii care îl instigă la violenţă, sau chiar este maltratat şi din teama de a nu i se întămpla
altceva mai grav recurge la tăcere... Invidia poate consta într-o altă cauză capabilă să stârnească un
comportament violent la nivelul elevilor dintr-o clasă.
Acestea sunt doar o mică parte din situaţiile care îi determină pe elevi să recurgă la un
comportament violent. În astfel de circumstanţe, acest tip de elevi vor fi marginalizaţi, trataţi cu
indiferenţă (dacă nu cumva cu răutate) în locul încercării de a soluţiona problemele care le
motivează atitudinea şi comportamentul. Şcoala este instituţia în care elevii se formează încetul cu
încetul în devenirea lor ca modele, ca adulţi, ca persoane responsabile, independente, etc.
Este important să enumerăm modurile de manifestare ale comportamenului violent
în şcoală, întâlnit la elevi : injuriile sau cuvintele jignitoare sunt cele mai des întâlnite în mediul
şcolar, fiind urmate de ameninţări, batjocoriri, torturări psihice, derâdere, lovituri, maltratări, viol,
furt, trafic de droguri, fumatul în timpul orelor, jignirea cadrelor didactice şi încercarea de a le
înfrunta, absentarea de la orele de curs, iar în situaţii extreme torturarea pană la moarte, omorârea în
bătaie. Probabil, dacă s-ar realiza un clasament, s-ar spune că violenţa verbală nu este o formă atât
de gravă, precum cea fizică, dar nu este deloc adevărat; mai devreme sau mai târziu, violenţa
verbală atrage după sine şi violenţa fizică, iar în locul de a le atenua, lipsa intervenţiei şi
neajutorarea elevilor implicaţi în această situaţie, vor provoca distrugeri de vieţi. Violenţa verbală
este metoda de intimidare, de afirmare şi impunere în faţa colegilor, cel mai des întâlnită; astfel
atacantul reuşeşte să intimideze victima, provocându-i teamă şi supunere. Violenţa fizică este la fel
de gravă, precum cea verbală; dacă prima provocă leziuni interne – psihice, cea fizică provoacă
leziuni externe dar şi interne, de ce nu. Trebuie să admitem faptul că, de cele mai multe ori
preferăm să primim o lovitură de ordin fizic decât una de ordin verbal – deoarece, în
anumite circumstanţe cuvintele dor mult mai tare, dar reiau ideea mai sus amintită :
violenţa nu este o modalitate de rezolvare a problemelor, indiferent de natura acestora!
Éric Debarbieux, important profesor universitar, de origine franceză, care a
realizat numeroase studii cu privire la violenţa în şcoală, a găsit anumite tipuri de violenţă ale
elevilor împotriva profesorilor, după cum aceştia afirmă, şi anume : zgomotul– motivul
principal care îi împiedică pe profesori în realizarea obiectivelor propuse; refuzul comunicării şi a
sarcinilor de orice natură cu privire la orele de curs, iar un alt factor deranjant este
reprezentat de mişcările elevilor (intrările-ieşirile din clasă) neautorizate de profesor. Ideea
profesorului se risipeşte odată cu aceste „bruiaje”, iar elevii rămân cu goluri majore, datorate lipsei
de atenţie. Pe lângă toate acestea, nu este de omis nici fapul că profesorii sunt supuşi la un şir de
umilinţe din partea acestor elevi teribilişti, precum : injurii, aşeninţări, absenţa de la
orele de curs, refuzul, etc. Pe de altă parte, trebuie să fim corecţi şi să recunoaştem
faptul că şi profesorii, la rândul lor, recurg la anumite acte de violenţă faţă de elevi,
fie ele de natura fizică sau verbală: jigniri, ameninţări, ridicarea tonului vocii,
pedepse, şi din nefericire există cazuri întâlnite şi de violenţă fizică: tragerea elevului
de urechi sau lovirea acestuia cu diverse obiecte.

-Mijloace de eliminare a violenţei din şcoli-

Un prim pas în soluţionarea acestei probleme atât de frecvent întâlnită la nivelul
şcolii, dar nu numai, ar fi aceea de a se introduce în toate unităţile de învăţământ, o persoană
calificată, competentă, cu pregătirea necesară, precum ar fi un psiholog. Acesta are
capacitatea de a corecta, de a îndrepta şi modela comportamentul elevului, de a-l face să reflecteze
şi să conştientizeze singur unde anume a greşit.
Toate şcolile funcţionează conform unui regulament de ordin intern, care trebuie adus la
cunoşintă elevior, odată cu începerea anului şcolar, fiindu-le prezentate drepturile şi îndatoririle, dar
şi consecinţele provenite din nerespectarea acestora. Familia are probabil rolul decisiv în corectarea
comportamentului copilului, odată ce i se aduce la cunoştinţă situaţia şi comportamentul la nivel
şcolar a acestuia, prin luarea de măsuri drastice în vederea corectării problemelor apărute.
Sinceritatea şi încrederea elevului atât în membrii şcolii, dar mai ales în propria familie sunt
principalele mijloace prin care elevul primeşte încredere în sine, dar şi forţă şi înţelegere, reuşind
să-şi modeleze viaţa şi formânduşi-o pe principii şi valori corecte.
Orice urmă de violenţă poate fi înlocuită cu înţelegere, bunătate, respect şi iubire!

În continuare voi prezenta un studiu de caz, în care un elev este supus atât agresiunilor
verbale cât şi celor fizice la şcoală:
Nicu e un copil ca oricare altul, are 12 ani şi e în clasa a VI-a. Are părinţi şi două surioare mai mici,
una de 5 ani şi una e bebeluş mic, are doar 8 luni. Locuieşte, împreună cu familia sa într-un cartier
din marginea Hunedoarei, într-o casă cochetă, cu mansardă şi cu flori la geamuri. Mama lui, până să
intre în concediu de maternitate, era manager la o firmă destul de importantă din oraş, iar tatăl lui
este artist popular şi câştigă suficient, vânzându-şi creaţiile pe internet. Deşi situaţia financiară le
permite, parinţii lui Nicu, Floarea şi Elvis, evită opulenţa, şi dau dovadă de decenţă şi bun gust,
acest lucru fiind transmis şi copiilor. Nicu îşi doreşte să devină fotbalist, iar părinţii lui l-au înscris
deja în echipa de juniori a oraşului, unde dă multe goluri şi are o performaţă demnă de lăudat. La
şcoală nu îi place foarte mult, nu din cauză ca nu s-ar descurca, ci din cauza discriminării şi
abuzurilor la care este supus. Nicu, asemeni multor copii de etnie rromă, are în fiecare zi parte de
violeţă, atât verbală cât şi fizică, iar abuzurile nu fac discriminare, vin atât din partea colegilor, cât
şi din partea profesorilor. Aceste abuzuri au început din momentul în care dirigintele clasei a fost
schimbat.
Vechiul diriginte, domnul Mateescu, era profesor de matematică, avea 65 de ani şi fusese
cadru didactic timp de 40 de ani. Începuse imediat după ce şi-a terminat facultatea, şi a predat în
toate mediile posibile. Atât în mediul rural cât şi în cel urban, la un moment dat chiar, pentru un an
de zile, predase matematică copiilor unor muncitori veniţi printr-un schimb de experienţă între ţări
socialiste, din Cuba. Era un profesor corect şi făcea evaluarea elevului după cunoştinţe, nu după alte
criterii care nu îşi au locul în şcoală, de genul: etnie, religie, stare materială, sex, mediul de
provenienţă etc. Domnul Mateescu îl cunoştea foarte bine pe Nicu, ştia că pentru el
orele de Limba şi literatura română erau plictisitoare şi că franceza nu o înţelegea oricât de mult ar
fi încercat. În schimb, Engleza, Fizica, Matematica şi Informatica lestăpânea la perfecţie, iar pe
latura sportiva era cel mai bun. Domnul profesor Albu, dirigintele care l-a înlocuit pe vechiul
profesor ce se pensionase, este mult mai tânăr şi a sosit prin transfer, de la o şcoală din mediu rural.
Are doar doi ani de experienţă iar acest lucru, combinat cu ignoranţa, proasta informare şi
cultivare a unui spirit de comunitate, l-au condus pe acest profesor sa aibă înclinaţii rasiste.
Pentru a avea o perspectivă cât mai largă asupra cazului, am dorit să intru în contact cu părinţii
celorlalţi elvi din clasa lui Nicu. Abordând o atitudine cât se poate de neutră, am încercat să aflu cât
mai multe detalii despre modul de a fii a noului diriginte. Stând de vorbă cu o parte din părinţi, am
înteles că dirigintele cel nou, instigă clasa înpotriva lui Nicu.
În timpul unei ore de dirigenţie de la care Nicu lipsea motivat, fiind plecat la un meci în
deplasare, domnul diriginte Albu a ţinut o prezentare cu referiri la istoria rromilor. În discursul său,
acesta şi-a făcut foarte clar înţeles punctul de vedere, afirmând că „rromii sunt o rasă inferioară,
ţiganii fiind ereditar formaţi pentru sclavie, incapabili de gândire avansată sau sentimente nobile şi
care, fară un stâpân care să-I ţină din scurt, se pretează inevitabil la diferite forme de violenţă,
cerşetorie sau ilegalităţi”. După acest moment nefericit, o parte din clasă, păcălită de argumentele
prezentate de domnul diriginte Albu, a preluat o parte din convingerile acestuia. Vorbind cu Floarea
şi Elvis, am aflat că la scurt timp după întoarcerea din deplasare a lui Nicu, acesta a devenit tot mai
distant şi închis în sine, iar pofta de mâncare îi scăzuse. Îngrijoraţi, cu gândul că ceva s-ar fi putut
întâmpla în timpul deplăsării, părinţii lui Nicu, au luat legătura cu antrenorul echipei de fotbal în
care activa acesta. Antrenorul le spuse părinţilor că pe toată durata deplasării Nicu s-a comportat
normal, fiind sociabil, silitor la antrenamente, iar în timpul meciului a jucat chiar un rol decisiv în
obţinerea rezultatului favorabil. Domnul antrenor a mai precizat că şi el a observat că ceva se
întâmplă, performanţele sportive ale lui Nicu începuseră să scadă, iar abilităţile sociale ale acestuia
erau în declin.
Dezamăgiţi, părinţii au înţeles că ceva se întâmplă la şcoală. Încercând să afle exact ce se
întâmplă cu el, aceştia au hotărât să-l ducă la cofetăria lui preferată, unde aceştia au încercat să
poarte o conversaţie cu Nicu, pentru a putea înţelege ce i se întâmplă. Când au condus discuţia spre
ideea de discriminare etnică la şcoală, acesta a început să plângă şi le-a povestit cum colegii îl
insultă, folosind apelativele: ţigan, cioară, negroteu, cerşetor, sclav, nespălat, puturos etc. Când un
coleg şi-a pierdut stiloul preferat, acesta l-a acuzat pe Nicu de hoţie, reclamându-l dirigintelui.
Dirigintele, fără să cerceteze cazul, l-a crezut pe elevul acuzator, făcându-l pe Nicu „ţigan hoţ”,
afirmând că dacă pe fostul diriginte l-a păcălit şi a putut să-i „fure notele bune” la matematică, el îl
va dezvăţa de furat şi îi va da câte un trei la matematică, iar ca bonus îi va scădea din nota la purtare
în fiecare săptămână, până când îi va returnastiloul colegului. Alimentat de proaspătul câştig,
colegul reclamator s-a lăudat cu isprava sa celorlaţi colegi. Acest lucru a dus la o marginalizare mai
accentuată a lui Nicu. Părinţii lui Nicu, mi-au spus că a doua zi, după ce au aflat aceste lucruri, au
fost la şcoală şi au încercat să poarte o discuţie cu domnul diriginte Albu. Acesta a spus că nu a
făcut niciodată afirmaţiile de care este acuzat şi că treiul de la matematică pe care îl are Nicu e
primit pentru o temă neefectuată, iar punctul scăzut la purtare este „doar în creion” până la aducerea
unei motivări oficiale pentru absenţele din perioada deplasării. Ajunşi acasă şi dându-i crezare
profesorului, Nicu a fost pedepsit de către proprii părinţi, tăindu-i-se accesul la televizor şi la
calculator, timp de trei săptămâni.
După acest episod, Nicu s-a retras mai mult în sine, dialogul cu părinţii săi fiind practic
inexistent. Părinţii au pus lipsa de comunicare pe seama răzbunării, considerând că Nicu era supărat
pe ei pentru că l-au pedepsit. „Problema” se accentua pe zi ce trecea, devenind tot mai evidentă, mai
ales după două săptamâni când Nicu a venit acasă de la şcoală cu un ochi vânăt. Întrebat de Elvis
cum s-a ales cu ochiul vânăt, băiatul a răspuns că indiferent de ce va spune, tatăl tot nu-l va crede.
Totuşi, în urma insistenţelor, copilul afirmă că din neatenţie s-a lovit de-o uşă. Părinţii lui Nicu au
trecut cu vederea acest lucru fiind încă supărați pe acesta.
Dorind să aflu şi o altă variantă, am fost la şcoală şi i-am întrebat direct pe colegi ce s-a întâmplat.
Am aflat foarte repede cine este elevul care l-a acuzat pe Nicu de furt, acesta mi-a spus că după trei
saptămâni îşi găsise stiloul, doar că uitase să anunţe acest lucru. Întrebând copiii ce părere au despre
Nicu, opiniile lor s-au dovedit a fi împărţite. Majoritatea îl vedeau pe Nicu ca pe un copil isteţ,
silitor, care dorea tot timpul să ajute. Încercând să-i provoc oarecum la discuţie pe aceştia, am luat
pentru puţin timp rolul discriminatorului, făcând câteva „glumiţe” cu carater rasist. Analizând
reacţiile copiilor, i-am identificat pe elevii cărora discriminarea li se părea o normalitate. Pentru a
evita conflictele ulterioare între elevii ce îl susţineau pe Nicu şi cei ce îl discriminau, am hotarât ca
pentru partea următoare a discuţiei să-i împart în două grupe, sub pretextul unui joc, având în
vedere ca la alcătuirea grupelor cei ce discriminează să fie separaţi de ceilalţi. Dicutând cu prima
grupă, a celor ce discriminează, am observat că aceştia îl privesc pe diriginte ca pe un fel de erou.
Am aflat cum domnul diriginte Albu a fost foarte prompt când Nicu a furat stiloul (moment al
discuţiei în care „acuzatorul” şi-a amintit să anunţe colegii că şi-a găsit stiloul). Am mai aflat că
unul dintre colegi „i-a umflat un ochi, ţiganului”, când Nicu i-a dat unei colege, de ziua acesteia, o
cutie cu bomboane din ciocolată şi un ursuleţ de pluş. De-abia m-am abţinut să nu le spun ce
părere am eu despre acest gen de comportament, dar nu am vrut să le pierd încrederea,aşa că am
continuat să „momesc” informaţiile aprobând şi încercând să mă integrez îngrup. Continuând
discuţia, am aflat şi de alte dăţi când acesta a fost agresat verbal, la fel cum am aflat şi faptul că i s-a
interzis să stea cu oricine în bancă, fiindu-i chiar delimitate zonele din clasă - la care avea acces,
precum şi interzicerea de a se juca sau de a socializa cu ceilalţi colegi. M-a surprins în egală măsură
„ideea” dirigintelui lor, care le-a spus că din cauză că românii sunt prea buni cu „ţiganii” şi pentru
că îi numim rromi, europenii ne confundă cu aceştia. Spre finalul pauzei am încercat să le atrag
atenţia asupra faptului că violenţa nu atrage după sine decât violenţă şi că oricare dintre ei poate fi
pus în situaţia lui Nicu. Cu riscul de a fi puţin rea, am precizat că toţi suntem dispuşi într-un fel sau
altul la discriminare, unii sunt obezi, alţii bâlbâiţi, unii poartă ochelari etc (defecte care se regăseau
în grup), subliniind totodată faptul că diferenţele de rasă nu sunt defecte şi că nu există rase
superioare sau inferioare.
În pauza următoare stabilisem să mă întâlnesc şi cu ceilalţi colegi ai lui Nicu. Grupul al
doilea era format în mare parte din elevii cu rezultate bune la învăţătură. Aceştia au avut numai
cuvinte de laudă la adresa lui Nicu. Mi-au povestit cum dirigintele acestora i-a pus trei note de trei
pe nedrept, din cauza stiloului pierdut. Mi-au explicat cum că elevul ce reclamase „furtul”, obişnuia
să piardă lucruri din neatenţie. Când i-am întrebat de incidentul cu ochiul vânăt, mi-au povestit că
Nicu i-a oferit un cadou unei colege pe care o simpatiza. În urma acestui gest, Nicu a fost
agresat fizic de către un coleg, admirator al aceleiaşi fete. Cel ce a început nu a fost Nicu, aşa cum a
aflat dirigintele, ci celălalt coleg. Fără intervenţia colegilor, Nicu ar fi avut mult mai mult de un ochi
vânăt. Toţi speră că Nicu e bine şi că se va întoarce acasă şi la scoală cât mai repede.
Din păcate, înainte cu trei zile de discuţia dintre mine şi colegii lui, Nicu a fugit de acasă.
Acesta a lăsat în urmă doar un bilet în care spunea că „pleacă să se «coboare» la aşteptările tuturor”.
Cine este de vină?
După părerea mea cel mai vinovat e domnul profesor Albu, din cauză că acesta, în loc să
evite sau să aplaneze un conflict, el însuşi a creat unul. Acesta şi-a instigat elevii la violenţă,
susţinând marginalizarea şi discriminarea pe criterii etnice. Elevii, fiind la o vârstă la care pot fi
foarte uşor influenţaţi, iar noul diriginte fiind mai tânăr şi mai apropiat de ei, elevii i-au luat drept
model pozitiv comportamentul inadecvat, devenind ei înşişi părtaşi la această persecuţie. O mare
parte din vină o poartă părinţii lui Nicu. Aceştia, deşi au observat că problemele băiatului lor se
agravează, nu au insistat în găsirea unei soluţii. Lipsa de comunicare cu Nicu precum şi lipsa de
încredere în acesta, sau mai bine zis încrederea prea mare acordată domnului profesor Albu, au dus
la agravarea situaţiei. Deşi în pregătirea cadrelor didactice se pune un mare accent pe eliminarea
acestor „boli sociale”, cum ar fi rasismul, ca părinţi/cadre didactice trebuie să avem în vedere faptul
că suntem oameni, iar uneori, involuntar, putem deveni vulnerabili şi putem cădea pradă unor astfel
de convingeri. Este esenţial să fim atenţi la reacţiile copiilor/elevilor în cazuri de genul acesta, şi
trebuie să învăţăm faptul că, deşi vocea lor e mai mică decât a noastră, ea exprimă un punct de
vedere valabil şi care nu poate fi ignorat.
Cazul prezentat mai sus este unul dus la extreme, lipsa de încredere şi decomunicare poate
distruge vieţi încă din copilărie, iar noi nu avem dreptul să negăm copiilor dreptul la educaţie şi în
nici un caz să le renegăm copilăria, tocmai acestea sunt valorile pe care şcoala şi educaţia încearcă
să le promoveze: egalitate, înţelegere, respect precum şi tratarea elevilor de la egal la egal.

Bibliografie:
1.Cojocaru, Ştefan; Cojocaru, Daniela, Managementul de caz in protectia
copilului. Evaluarea serviciilor si practicilor din Romania, Bucureşti: Ed.Polirom, 2008
2.Debarbieux, Éric – Violenţa în şcoală: o provocare mondială?, Ed. Institutul European, 2010,
traducător Antoniu, Irinel
3.Hudiţeanu, Alexandru - Introducere in psihologia educatiei, Ed. Psihomedia,Sibiu, 2010