1

Istoricul parohiei catolice Huși

Almanahul Revistei „Viața” pe anul 1927
Autor: Pr. Bonaventura Morariu OFMConv., Paroh de Huși

Una din parohiile catolice mai însemnate din Moldova și – după mine – cea mai plină
de interes istoric e Huși. Dezgroparea trecutului ei însă întâmpină greutăți mari și felurite.
Se înțelege ușor originea și dezvoltarea satelor și parohiilor catolice din ținutul
Romanului și Bacăului, fiind acestea aproape de vechile granițe dinspre Ungaria; rămâne însă
ca o enigmă nedezlegată, cum un nucleu destul de însemnat de catolici a ajuns pe meleagurile
Fălciului, aproape de malul Prutului și cum și-au păstrat până azi, izolați de celelalte centre
catolice, în mijlocul confraților de altă lege, credința lor catolică. Dezlegarea acestei enigme
ne-ar da în mână cheia pentru a păși apoi cu pași mai siguri la descrierea istoricului acestei
parohii.
Bazați pe documentele ce le-am putut avea la îndemână, vom încerca să dăm soluția, ce
ne-a părut mai adevărată, enigmei propuse, și să povestim apoi, pe scurt, vicisitudinile acestei
parohii.

Originea însăși și chiar numele orașului Huși pare a fi în strânsă legătură cu așezarea pe
aceste locuri a catolicilor noștri de azi.
Prima întrebare ce ni se propune este asta: „De unde vine numele orașului Huși?”
Sunt trei versiuni. Una populară, cunoscută printre ai noștri, care pretinde că în vechime,
pe locul unde e azi târgul Huși, ar fi fost numai o măcelărie, de unde locuitorii catolici, care
locuiau tot pe locul unde locuiesc azi, sau ceva mai la nord pe locul numit Bența, cumpărau
carne, care pe ungurește se cheamă hus (huș). Prin urmare, când ei se duceau la carne, spuneau
în limba lor că mergeau la „huș”, și de aici s-ar fi trăgând numirea locului Huși1.
Altă versiune, mai probabilă, este a acelora, care în frunte cu episcopul Melchisedec și
Dl. Iorga, susțin că numele orașului ar veni de la un boier numit Husu, pe moșia căruia era
târgul. Pe timpul lui Ștefan cel Mare, locul unde azi se află Hușii aparținea unui boier cu numele
Husul. Moșia lui se întindea până în șesul Prutului și chiar dincolo de Prut și i-a fost dată lui de
Domn. Cel dintâi document în care se pomenește de acest boier Husul, este Juricul lui Ștefan
cel Mare din 1489 în care se zice că „Stanciu, fiul lui Jurju al Husului, a vândut o siliște peste
Prut lui Lupu Armașul pentru 58 de galbeni tătărești”.
A treia versiune, după mine cea mai probabilă, este a acelora care susțin cu Bandini,
Wolf, Sbierea2 și alții că numele orașului vine de la ereticul Ioan Huss (1339-1415) și anume
iată cum. Pe la începutul veacului al 15-lea s-au iscat în Boemia niște eretici, chemați husiți de
la conducătorul lor Ioan Huss, care apoi a fost osândit de Biserică și muri ars pe rug (1415).
Acești husiți pretindeau între altele liturghia în limba poporului, împărtășirea sub ambele specii,
lucruri ce în parte li se învoiră de delegații Conciliului din Basilea (1432). Dar ereticii
pretindeau și mai mult și voiau să secularizeze cu totul Biserica. Împăratul Sigismund al lor,
care era și regele Ungariei și împăratul Germaniei, le declară război în 1434 și îi înfrânse
silindu-i cu asprime ori să se supună ori să-și ia lumea în cap și să se care de pe teritoriul lui. O
parte se supuseră, o parte fugiră care încotro putură. „Mulți dintre aceștia își găsiră adăpost și

1
Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire, București, 1869, p. 4. Nicolae
Iorga, Istoria poporului românesc, București, 1922, Val. I, p. 242.
2
Codex Bandinus, tipărit de Academia Română, 1895, p. 23. Dr. Wolf, Beiträge zu einer statisch-
historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau, Hermannstadt, 1905, Erste Theil. Sbierea, Contribuiri
pentru o Istoria, Cernăuți, 1909, vol. I, p. 657. Vezi și Schmidt, Rom. cath. per Moldaviam, epptus resgestae,
Budapesta, 1887, p. 42, nr. 4.
 2

liniște, afirmă Sbierea, abia la ospitalierii români și în special la cei din Moldova, unde fundară
un oraș, care și astăzi poartă numele lor, Hușii sau Hușul”.
Dar, fie că orașul Huși își trage numele de la husiți, fie că de la boierul Husu, puțin
importă. Fapt sigur este că catolicii actuali din Huși sunt descendenți ai husiților veniți în
Moldova din Ungaria cam pe la 1435. Știm din documente sigure că pe la 1444 erezia aceasta
luase așa proporții în Moldova, încât papa Eugen al IV-lea s-a văzut silit a numi un inchizitor,
pe franciscanul Fabian de Bachia, și înștiințează pe voievozii, boierii și locuitorii din Moldova
despre aceasta, cerând concursul lor la stârpirea ereziei. Se vede că din pricina războaielor
inchizitorul numit împreună cu ceilalți misionari n-au putut obține rezultatul așteptat și timp de
un veac (jumătatea a doua a veacului al 15-lea și întâia jumătate a veacului următor) istoria
catolicismului în Moldova e aproape lipsită de orice document mai de seamă.
Avem însă un document însemnat de la 1571, aflat de Theiner și publicat și în
Hurmuzaki, din care reiese că prin străduințele unui zelos paroh catolic din Târgu Frumos din
Moldova, ungurii, care erau în orașul Huși, și în alt oraș, Roman, și în satele de primprejur, în
număr cam la două mii de oameni și care mai înainte trăiau după erezia lui Ioan Huss, s-au
întors la credința catolică3.
Același lucru îl afirmă 52 de ani mai pe urmă conventualul Andrei Bogoslavici în
relațiunea sa despre parohiile din Moldova: „În Huși erau toți eretici husiți, dar cu ajutorul
Domnului Nostru și prin munca mea de 4 ani fu adus acel popor la credința catolică, deși mai
sunt încă unii care doresc să primească împărtășania sub ambele specii”4.
Bandini pentru a întări aceeași părere aduce dovadă că Hușenii cântau pe atunci (1646)
ungurește atât Liturghia cât și Vesperele. Lucru, ce el, spre a mulțumi poporul, astfel l-a rânduit
încât cele ce se refereau la Liturghie să se facă latinește, învoind să mai cânte și cântări
religioase înainte și după Liturghie pentru evlavia poporului.
Se vede că din lipsă de preoți adevărați și exemplari, catolicii din Huși, convertiți cu
adevărat la 1571 de la erezie, erau fluctuanți și trăiau după împrejurări, când după legea catolică,
când cădeau iarăși în erezie. Mai mulți bătrâni din Cotnari în cererea lor adresată în 1631
Propagandei, se tânguiesc că în Huși este preot, dar nu se știe de-i husit ori luteran ori
hirotonisit5. Bandini însuși, la 1646, încondeiază cam rău pe parohul care era pe atunci la Huși.

Dar să venim la dezvoltarea orașului și a parohiei noastre.

Târgul fiind așezat într-un loc strategic și de apărare împotriva Tătarilor, Cazacilor,
Turcilor ce năvăleau de la răsărit, Ștefan cel Mare își zidi aici o curte domnească în 1495. Mai
zidi și o biserică în localul curții, închinată sfinților Apostoli Petru și Pavel; aceasta în 1592 se
prefăcu în Episcopia Hușilor.
Ca târg, n-a avut în trecut o mare însemnătate. Dumitru Cantemir în „Descrierea
Moldovei” vorbind despre Huși, îl numește un târgușor mic, care n-are însemnătate decât pentru
scaunul unui episcop.
Episcopii ortodocși, care aveau întinderi mari de moșie, au adus în diferite rânduri
coloniști de au sporit populația. La început populația preponderentă era cea catolică.
Quirini ne spune că la 1590, când vizită acest oraș, se aflau 72 de familii cu 435 de
suflete6. Bogoslavici în 1623 găsește mai bine de 80 de familii.

3
Hurmuzachi II, 5, p. 698.
4
„In Hus erano tutti eretici; ma con l’aiuto di nostro Signore et misa fatica dianni 4 fu renduto quel
popolo alla catholica fede, havenga pur ch’alcuni bramanotil Sacramento sun utraque specie. (Document inedit
posedat de autor).
5
Hurmuzachi, VIII, p. 428: „In Huss est sacerdos, sed nescimus si este Hussita vel Lutheranus, vel
consecratus”.
6
Hurmuzachi, III, p. 548.
 3

Bandinus la 1646 află în Huși 682 de suflete. Sunt interesante și vrednice de cunoscut
amănuntele descrise de Bandinus cu ocazia vizitei sale pastorale în această parohie. După o
călătorie anevoioasă, sosi la Huși în seara zilei de 2 Noiembrie 1646. Descrie orașul, zicând că
se întinde într-o fundătură a trei dealuri. La răsărit are vii în apropiere; spre apus și miazăzi sunt
dealuri acoperite cu pădure; la poalele unora sunt și vii. Vin se face aici din belșug, bun la gust
și plăcut. Dintre vinurile din Moldova, cel mai bun e cel de Cotnari, iar apoi vine cel de Huși.
În fiecare Joi se ținea și pe vremea aceea târg. Locuitorii orașului sunt Unguri și Vlahi, dar mult
mai mulți Unguri și aceștia în toate întrec pe ceilalți; din care pricină chiar au dat Vlahilor partea
cea mai de jos a orajului s-o locuiască. Totuși autoritățile alternează, așa că dacă într-un an a
fost judecător (primar) un ungur, anul celălalt această dregătorie are un vlah.
Fără a descrie exact locul, Bandinus spune că biserica catolică se află așezată într-o
pozițiune foarte frumoasă. Păcat numai că biserica privită pe dinafară avea mai mult înfățișarea
unei case țărănești, căci era clădită de lemne lipite cu lut și cu paie. Altarul cel mare era făcut
din pământ, cu icoane pe pânză și pe hârtie. Puține odăjdii și vase sfinte într-o stare primitivă.
Clopotnița era alcătuită de 4 stâlpi înalți și avea 2 clopote.
Dacă confruntăm cele ce spune Bandini despre biserica parohială, cu cele ce relatează
alți vizitatori la jumătatea a doua a veacului XVII, pare că biserica ar fi fost așezată unde spune
tradiția locală că ar fi fost în vechime, adică spre nord-est, pe locul numit Bența, unse se mergea
cu procesiune în fiecare an în Marțea Paștilor, până acum vreo 25 de ani în urmă.
Viceprefectul Koiosewicz vizitează Hușii în 1661 și află tot o biserică de lemn acoperită
cu paie; fără preot. Adaugă însă că cimitirul, în care e biserica și casa parohială, e bun. Iar Vito
Piluzzi în 1668 scrie că în Huși sunt 150 de suflete, având un preot care de la biserică nu
primește nimic, că e săracă; dar îi dau câte ceva oamenii în timpul culesului viei; el însă vrea
să plece, că n-are din ce trăi. Același în 1682 scrie că în Huși este o biserică de lemn cu două
clopote; o vie părăsită. „Erau 40 de case; acuma aflu că mulți fug; nu e preot, iar cel ce era, a
lăsat poporul și a mers la Iași”.
Se vede, deci, că fie din pricina năvălirilor și a războaielor, fie din pricina vreunei ciume,
locuitorii catolici au fugit părăsind locurile primitive și așezându-se pe locul unde se află astăzi.
Pe la sfârșitul veacului al XVII-lea și o bună parte din veacul al XVIII-lea, Parohia Huși
e administrată de la Iași. Nu posedăm documente, din care să se constate prezența unui paroh
la Huși. Într-o relație despre starea diecezei de Bacău în 1741, nici nu se pomenește de Huși, ca
parohie.
De abia după jumătatea veacului al XVIII-lea parohia începe a-și avea iarăși un paroh
al său. Bietul preot o ducea însă foarte greu atât din lipsa mijloacelor de trai, cât mai ales din
pricina neascultării poporenilor, care fiind lipsiți atât vreme de un păstor localnic, apucaseră pe
căi pierdute. Prefectul misionarilor franciscani de pe atunci, pr. Iosif Martinotti, le adresează
din Iași o scrisoare în 1778, prin care îi dojenește amarnic și-i mustră pentru că preotul lor vrea
să-i părăsească „de răul tâlharilor și de puțina voastră omenie”. N-are biserica pe altul la
îndemână și nici n-ar vrea altul la ei, care au faima de „neascultători și unii prea îndrăzneți din
cale afară cu pretenții: căci obiceiurile voastre cele rele, oprite de biserică, nu le veți lăsa, căci
copiii voștri nu-i stăpâniți, căci de biserică nu prea căutați și ajutorarea necesar preotului vostru,
ca cum să se odihnească, nu o dați! N-am atâta supărare pentru satele toate ale Moldovei, cum
am de satul vostru singur”.
De altminterea și Bandini, vorbind despre Hușeni îi cheamă „populus alias durae
cervicis” („popor cu cerbicea tare”); iar Berardi se plânge că la Huși e un popor foarte năzuros
„un popolo molto bisbetico”.
Schimbarea și îmbunătățirea moravurilor unui popor nu e lucrare de un an, doi, ci de
multe zeci de ani. Chiar și în timpul de față, după atâtea învățătură și muncă apostolică, tot se
mai găsesc de cei ce se aseamănă cu strămoșii lor.
 4

De altminteri, poporul e foarte darnic și primitor, și Bandini adaugă că când a venit el

aici la Huși, oamenii, ca să-și arate bucuria lor, i-au aduc care mai de care câte o tidvă plină cu
vin, petrecând apoi și făcând sărbătoare împrejurul bisericii cu acele tidve timp de 4 zile cât a
rămas între ei.
Din documente se vădește că pe la 1800 parohia Huși își avea biserica sa în satul Corni,
și tot aici era și reședința parohului. Biserica era dedicată Nașterii Maicii Domnului. Există și
o biserică filială în orașul Huși, pe locul unde e azi orfelinatul catolic de băieți „Sf. Anton”; dar
în incendiul din 1795, când a ars aproape jumătate de oraș, a ars și această bisericuță și n-a mai
fost cu putință a o reclădi.
Pe la 1814, o ciumă strașnică bântuia în Moldova și mai ales în Huși, unde pe atunci
erau la vreo 150 de familii catolice în oraș și prin mahalale. Scrie însă Berardi, într-un raport
trimis la Roma, că deși orașul a suferit mult din pricina acestui flagel totuși printr-o pronie
specială a lui Dumnezeu și prin mijlocirea sfântului Rocu, catolicii au scăpat neatinși. Pe atunci
parohul de Huși administra și Bârlad și Galați și Vaslui.
Episcopul Berardi, ultimul din seria episcopilor de Bacău, a vizitat în 1817 parohia
noastră, cu care ocazie spune că a vizitat și episcopul ortodox, stăpânul pământesc al satului
unde e biserica catolică, și a fost primit bine de el, deși acesta era unui dintre aceia care în divan
ceruseră ca să nu fie admis a locui în Moldova episcopul catolic de Bacău.
Biserica parohială se afla pe la începutul veacului al XIX-lea tot pe locul unde se află
actuala în Corni. Aflu din condicile vechi de cheltuieli ale parohiei că biserica nouă a fost
începută în 1805 și terminată în 1808. Era zidită de cărămizi, dar acoperită cu șindrilă. Parohia
pe atunci era împărțită în patru mahalale: Cotroceni, Corni în Vale, Corni în Deal și Cârța. Se
păstrează în arhivă numele și suma ce-a dat-o fiecare enoriaș pentru biserică, precum și suma
adunată de la alte parohii. Aceeași biserică a fost apoi din nou reclădită de parohul Anton de
Stefano OFMConv, mai pe urmă episcop de Iași, cu pomenile credincioșilor din Huși și din alte
parohii, după cum arată o inscripție pusă de atunci în biserica veche și reprodusă de Iorga:
„Biserica aceasta, închinată Nașterii Maicii Domnului, a fost ridicată din temelie cu pomenile
credincioșilor de aici și din străinătate, adunate în timp de patru ani de pr. Anton de Stefano din
Ord. Min. Conv. Misionar apostolic în Moldova, în anul 1840”.7 Câte a îndurat parohul de
Stefano și cu câte greutăți s-a luptat ca să adune banii trebuincioși, cutrierând Transilvania și
Galiția, ne-o spune o notă scrisă de le într-o condică din arhiva parohială.
Biserica clădită de Anton de Stefano deveni prea mică după 60 de ani; familiile din 350
câte erau în 1840, sporiră la 700 în 1900, astfel că pr. Bernardin Just OFMConv. se văzu nevoit
a mări biserica ca să fie mai încăpătoare. Biserica actuală nouă fu începută în 1898 și fu clădită
tot pe locul celei vechi. La 1900 fu terminată și sfințită.
Așezată pe un loc ridicat, are un aspect impozant văzută de departe și domină dealul
Corni prin turnul ei cel măreț. Înăuntru e zugrăvită, având un altar și un amvon frumos din Tirol,
precum și o orgă din fabrica Rieger.
Casa parohială și curtea bisericii a fost clădită în 1916 de pr. Felix Raffaeli OFMConv.
cu concursul poporului.
O podoabă însemnată a parohiei Huși este Orfelinatul catolic de băieți „Sf. Anton, clădit
în 1921 pe locul unde odinioară a fost cimitirul și bisericuța din oraș, de către pr. Ulderic
Cipolloni OFMConv, cu pomeni adunate de la enoriașii catolici din Huși și cu un însemnat
ajutor donat de papa Benedict al XV-lea. În timpul de față sunt în orfelinat vreo 25 de orfani,
având și un atelier de cizmărie, fierărie, lăcătușărie. Grija orfanilor și conducerea orfelinatului
o au Maicile Franciscane „Del Giglio” în număr de 8.
În decursul unui veac parohia Huși a luat o dezvoltare foarte mare. Până în urmă
aparținea de Huși și Răducăneni, Poiana Cârnului, Vaslui. Din 1908 Răducăneni își are preotul

7
Nicolae Iorga, Studii și documente, p. XLVIII.
 5

său localnic. Totuși populația Hușilor a sporit mult. Ajunge să dăm câteva cifre în această
privință. Parohia avea în 1808 – 195 de familii și 747 de suflete; 1841 – 350 de familii și 1418
de suflete; 1869 – 434 de familii și 1815 de suflete; 1900 – 714 de familii și 2015 de suflete;
1925 – 887 de familii și 3750 de suflete.
Până anul trecut biserica parohială, aflându-se pe Corni, aparținea la comuna Epureni.
De la 1 ianuarie 1925 Cornii trecând la Huși, după noua lege administrativă, întreaga parohie e
pe oraș.
Deși parohia e pe oraș, totuși majoritatea enoriașilor catolici nu sunt orășeni, ci
agricultori și viticultori. Fiind într-o regiune viticolă, aproape fiecare își are via sa proprie, mai
mică sau mai mare, precum și pământul de cultivat. Spre lauda lor trebuie spus că catolicii noștri
sunt foarte muncitori, ba câte odată prea muncitori. Economiile lor le depun în banca lor
populară „Piscul lui Vodă”, una dintre băncile populare mai vechi, având un frumos capital și
fiind și bine condusă numai de catolici capabili și conștiincioși. La înființarea ei a avut o mare
parte și pr. Paroh Bernardin Just OFMConv., a cărui amintire va rămâne neștearsă între cei ce
l-au cunoscut, pentru zelul cel mare cu care a lucrat 14 ani la luminarea și propășirea religioasă
a acestei parohii. În arhiva parohiei se păstrează scrisori de laudă din partea autorităților
bisericești și civile către acest vrednic păstor, care a știut, în anul cel tulbure al revoluției de la
1907, să țină pe enoriașii săi și să-i împiedice de a se da la acte de bolșevism, scăpând astfel
orașul Huși de un mare prăpăd. Pentru această faptă a fost chiar și decorat.
N-am fi nepărtinitori, dacă n-am spune și partea rea a lucrului. O pictură, cât de
frumoasă, își are umbrele ei, și nu e pădure fără uscături. Apropierea orașului, dacă are unele
avantaje materiale, apoi pentru poporul nostru muncitor e un adevărat dezastru. Atracțiile sau
distracțiile orașului precum și luxul ademenește pe mulți în mrejele sale.
Poporul a părăsit frumosul port național și se îmbracă cu cituri cumpărate din târg, deși
femeile cultivă mult viermii de mătasă și fac borangic, după cum lucrează și cânepă. Bachus își
are adoratorii săi. Din câte pricini se și întâmplă multe neajunsuri, ba chiar și crime și dezordine
sociale și morale. Tineretul apoi e cam nesupus și nu vrea să știe de frâu. Pentru lucrătorul
apostolic parohia e un teren întins și cam cu anevoie de cultivat. Nici n-ar putea face ceva fără
un ajutor, mai ales acuma că viața religioasă a luat o dezvoltare mai intensă. Ordinul al treilea
are vreo 120 de membri; iar la Apostolatul rugăciunii sunt înscriși încă pe atâția. Pentru tineret
s-a înființat și o bibliotecă parohială, care e încă în fașe. Ar trebui o sală de lectură și serbări, și
asta e în proiect de a se face.
Lipsește încă în parohie o școală primară. Localul actual e o casă țărănească cu două
odăi și o tindă și e absolut neigienic și neîncăpător pentru atâtea sute de băieți și fete de școală.
Un comitet organizat de anul trecut în frunte cu parohul adună fondurile necesare pentru
clădirea noului local de școală. Guvernanții noștri de până acuma au arătat destulă indiferență
față de această mare nevoie a acestui popor, care prin produsele muncii sale a sporit totdeauna
veniturile comunei și ale satului, fără să aibă în schimb ajutorul cuvenit, ca și alți cetățeni,
pentru biserică și școală. Viitorul, aduce-va oare vreo îndreptare? Să nădăjduim că da.
Arhiva parohiei e destul de bine înzestrată. Are toate condicile în regulă, începând de la
1808 și până în prezent. Cel mai vechi document din arhivă e un decret dat în anul 1776, acum
150 de ani în urmă, cu ocazia vizitei canonice, făcută în această parohie de către episcopul
Dominic Karwosiecki OFMConv. și prin care alege doi feciori de biserică, pe Iacob Butucea și
Andrei Croitoru, poruncind ca să se reînnoiască alegerea în fiecare an în fața parohului. Decretul
e iscălit cu mâna proprie de episcop.
Din Condica morților aflăm că în anul 1809, la 7 septembrie, a murit în casa parohială
de aici Cucernicul părinte Francisc Anton Simoncini OFMConv. din Padova, Misionar
Apostolic, în vârstă de 40 de ani și a fost înmormântat în biserică, în fața presbiteriului, de către
pr. Ludovic Scarpati OFMConv., paroh din Răchiteni, asistat de pr. Prefect Alois Landi.
 6

De asemenea, în anul 1869, la 19 Decembrie, a murit de o moarte tragică pr. Alois Giglio
OFMConv., parohul acestei biserici. După ce spovăduise până târziu, căci era aproape de
Crăciun, pe când ședea în casă la masă, seara pe la orele 9, a fost prins și ucis de niște tâlhari,
care intraseră să-l prade, fiind în vârstă de 38 de ani. A fost înmormântat în biserica parohială
în ziua de 22 Decembrie.
În anul 1893, la 18 Ianuarie a murit pr. Paroh Iacob Cantarini OFMConv., în vârstă de
57 de ani, fiind asistat și îngrijit de pr. Iosif Malinowski OFMConv. A fost înmormântat la 21
Ianuarie în cimitirul cel nou.
Ca încheiere dăm la urmă seria parohilor, extrasă din registrele parohiale, din care apare
că parohia din Huși, afară de două mici intervale, a fost păstorită totdeauna de Părinții
Franciscani.

***
Seria parohilor din Huși

1. Pr. Gheorghe Castellani OFMConv., 1787

2. Pr. Gabriel Barbieri OFMConv., 1800
3. Pr. Francisc M. Longhi OFMConv., 1808-1809
4. Pr. Ludovic Scarpati OFMConv., 1809
5. Pr. Iosif Colonna OFMConv., 1810
6. Pr. R. Maciejowski OFMConv., 1811-1815
7. Pr. Canonic And. De Chiari, 1813-1816
8. Pr. Mat Rascdillovich OFMConv., 1816-1819
9. Pr. Iosif Fulvi OFMConv., 1819-1833
10. Pr. Ant. de Stefano OFMConv. 1833-1842
11. Pr. I. Bot. Dornseiffer OFMConv., 1842
12. Pr. Iosif Clementi OFMConv., 1843
13. Pr. Bonaventura Brayda OFMConv., 1844
14. Pr. Eugen Zapolski OFMConv., 1849-1850
15. Pr. Filip Iosif Nicola OFMConv., 1851
16. Pr. Iosif Blandi OFMConv., 1851
17. Pr. Marian Giglio OFMConv., 1852-1860
18. Pr. Alois Giglio OFMConv., 1961-1869
19. Pr. Ferdi. Signorini OFMConv., 1870-1876
20. Pr. Iacob Cantarini OFMConv., 1877-1893
21. Pr. Ernest Herden SJ, 1893
22. Pr. Iosif Meli SJ, 1893
23. Pr. Andrei Czarnota SJ, 1894-1895
24. Pr. Sta. Czelusniak OFMConv., 1896-1898
25. Pr. Bernardin Just OFMConv., 1898-1912
26. Pr. Berna. Florea OFMConv., 1912
27. Pr. Felix Raffaeli OFMConv., 1912-1920
28. Pr. Ulderic Cipolloni OFMConv., 1921-1923
29. Pr. Paci. Bonanni OFMConv., 1923-1925
30. Pr. Bonaventura Morariu OFMConv., 1925....
 7

Prezentarea Parohiei Huși, Corni

Lumina creştinului, ianuarie 2004, p. 11
Autor: Pr. Alois Moraru

Poziţionat la 90 km sud-est de municipiul Iaşi, oraşul Huşi are prima atestare

documentară la 17 decembrie 1487, când Ştefan cel Mare a înnoptat în târgul Huschy. Prezenţa
catolicilor în localitate este atestată încă din secolul al XVI-lea.
Prezenţa catolicilor în Huşi este semnalată pentru prima dată în anul 1571, când
misionarul Gheorghe Vasari îl informa pe nunţiul papal din Varşovia despre "convertirea de la
husitism a catolicilor din Huşi...". Această informaţie ne determină să presupunem că în târg
existase o comunitate catolică, din care mai mulţi membrii au aderat la husitism, cuvânt de la
care se pare că provine numele localităţii. Câţiva ani mai târziu, în 1599, episcopul Bernardin
Quirini menţionează că în Huşi erau aproape 450 de catolici, care aveau o biserică de lemn.
Relatările misionarilor din secolele XVII-XIX fac multiple referinţe la catolicii de acolo, la
preoţii care se dedicau păstoririi lor şi la bisericile în care se adunau.
La jumătatea secolului al XVIII-lea asistăm la separarea târgului Huşi în două
comunităţi distincte: Corni - vechea vatră a localităţii, şi Huşi - în partea sudică a acesteia.
Relatarea părintelui Ioan Dejoannis, din 9 aprilie 1762, prezintă clar situaţia catolicilor din
zonă: existau două comunităţi catolice şi trei biserici, atestate şi de unele documente
posterioare. Cea mai veche era în Corni şi era dedicată Naşterii Sfintei Fecioare Maria, în târg
era una închinată Sfintei Cruci, iar în pădurea de la marginea localităţii era o bisericuţă cu
hramul "Sfântul Anton de Padova", lângă care era şi reşedinţa misionarului.
Comunitatea catolică din Corni are o istorie mai îndelungată, având prima biserică în
partea de nord-est a satului actual, pe locul numit "Benţa". Amplasarea bisericii pe locul actual
datează de la începutul secolului al XIX-lea, mai precis din anul 1805, când s-a construit o
biserică din cărămidă şi acoperită cu draniţă. Aceasta a fost reclădită şi mărită în anul 1840, în
timpul parohului Anton de Stefano. Datorită creşterii numărului credincioşilor, în anii 1898-
1904 biserica a fost mărită şi consolidată. Următoarea restaurare s-a realizat în anul 1932, când
pe cele două sacristii s-au construit turnuleţe şi s-a înălţat turnul de pe clopotniţă. Acesta n-a
rezistat la cutremurul din 10 noiembrie 1940, s-a prăbuşit peste biserică şi a avariat-o. Astfel,
biserica a necesitat reparaţii capitale. Lângă acest lăcaş de cult s-a ridicat, în anii 1991-1995, o
clădire destinată Noviciatului Seminarului Franciscan.
Deşi în Huşi erau două comunităţi catolice, autorităţile publice nu au permis să existe şi
două cimitire, decât după anul 1800. În cimitirul catolic a fost construită o bisericuţă închinată
Sfintei Cruci, ce a fost mistuită de incendiul din anul 1796. Întrucât, în ciuda nenumăratelor
insistenţe de a reconstrui acest lăcaş de cult, terenul a rămas pustiu, după Primul Război
Mondial părintele Ulderic Cipolloni a construit acolo un orfelinat pentru băieţi şi o mănăstire
pentru Surorile Franciscane "Del Giglio". Acestea au adunat fonduri şi, în anii 1931-1938, au
construit lângă mănăstirea lor o biserică în cinstea sfântului Anton de Padova. Ea a fost afectată
de cutremurele din anii 1940, 1977 şi 1986, necesitând diverse reparaţii. Datorită migrării
locuitorilor din Corni spre centru, în anul 1986, comunitatea catolică din oraş a fost organizată
în parohie de sine stătătoare, ceea ce a permis să se refacă biserica avariată şi să fie mărită, fiind
terminată în anul 1990.
Actualmente, în Huşi există două parohii cu un total de 2.262 de familii şi 6.620 de
credincioşi. În anul 2002, în Parohia "Naşterea Sfintei Fecioare Maria", condusă de pr. Andrei
Ficău, s-au consemnat 31 de botezuri, 20 de căsătorii şi 42 de înmormântări; în timp ce în
Parohia "Sfântul Anton de Padova", coordonată de pr. Andrei Ciobănică, în anul 2003 s-au
înregistrat 25 de botezuri, 10 cununii şi 38 de înmormântări.
 8

_____________________
Notă
Biserică din anul 1898-1904, restaurată şi mărită în anii: înainte de 1912, 1932-1937,
1940-1957.
După anul 1990, datorită preoţilor Iosif Simon, Andrei Ficău şi Damian Pişta, s-au
realizat mai multe consolidări şi renovări ale actualei bisericii.
Din anul 2008 cu sprijinul episcopilor de Iaşi, Petru Gherghel şi Aurel Percă, al Provinciei
noastre Franciscane, a arhitectului Anghel Teodor, a domnului inginer Neagu, a domnului de
fericita amintire Franţ Gheorghe, a firmei CERACONS reprezentata de domnii Albert Romila
şi Eugen Capraru, binefăcătorilor şi autorităţilor locale, s-a demarat un amplu proiect de
consolidare, renovare şi decorare a bisericii. Astfel, s-a refăcut acoperişul, s-a restaurat măreţul
altar din lemn care îşi are existenţa încă din anul 1900, s-a refăcut duşumeaua, s-au realizat
vitraliile şi s-a refăcut în întregime pictura.
Biserica actuală a fost sfinţită la 4 septembrie 2016.
 9

Orfelinatul Catolic de băieți „Sf. Anton” din Huși

Cronică din Revista „Viața”, 1 septembrie 1918

Pe la începutul lunii Iulie din acest an 1918, mai mulți fruntași din Parohia Catolică din
Huși, în frunte cu Domnul Ilie Romila, au cerut de la Înalt Preasfinția Sa Pr. Ulderic M.
Cipolloni, Locțiitor de Episcop al Eparhiei Catolice de Iași, ca să înființeze un orfelinat în
parohia lor, făgăduind tot sprijinul și concursul material și moral. După o serioasă chibzuială,
Înalt Prea Sf. Sa s-a hotărât să mute din Hălăucești pe toți băieții adunați acolo pe timpul
războiului într-un Orfelinat mixt, și astfel să fie două orfelinate, unul în Hălăucești pentru fete,
și altul în Huși pentru băieți. Hotărârea aceasta a fost propusă poporului catolic din Huși în
Duminica de 8 Iulie și a fost primită de către toți cu mare bucurie. Ca dovadă, în aceeași zi s-a
format un comitet de ajutoare pentru întreținerea orfanilor, în fruntea căruia a fost ales ca
președinte dl. Ilie Romila. În aceeași zi s-au înscris 85 de persoane care s-au obligat să plătească
lunar câte o cotizație de bani și anume: o persoană s-a obligat să plătească lunar 50 de lei; șapte
persoane lunar 20 de lei; paisprezeze persoane lunar 10 lei, iar restul lunar 5 lei. Pe de altă parte,
femeile s-au obligat unele pe săptămână, altele pe lună, ca să aprovizioneze orfelinatul cu de-
ale mâncării.
Asigurată întreținerea orfanilor, s-a închiriat un local provizoriu și s-a hotărât
deschiderea Orfelinatului pe la începutul lunii August. Într-adevăr, în ziua de 1 August sosește
iarăși în localitate Înalt Prea Sf. Sa Pr. Ulderic M. Cipolloni ca să vadă de toate erau în regulă,
anunțând totodată sosirea orfanilor în număr de 27, pe ziua de 3 August. În ziua hotărâtă, cu
trenul de seară ce sosește în Huși, pe la orele 7 și jumătate, iată că sosesc micii orfani întovărășiți
de pr. Francisc Matas, paroh catolic de Hălăucești și Director al Orfelinatului de fete din aceeași
localitate, de Maica Elena Terlifaj, din Congregația Mariană, Directoarea personalului îngrijitor
al ambelor Orfelinate și de șase surori îngrijitoare. Călătoria de la Hălăucești la Huși au făcut-
o într-un vagon special pus la dispoziție de către Onor. Minister al Lucrărilor publice. În gara
din Huși au fost întâmpinați de Înalt Prea Sf. Sa, Pr. Ulderic M. Cipolloni, de pr. Felix Rafaelli,
paroh catolic de Huși, de pr. Iosif Tălmăcel, vice-paroh și director al Orfelinatului, de dl. Ilie
Romila Președintele Comitetului de ajutorare a Orfelinatului și de mai mulți fruntași ai parohiei.
De la gară s-a format un cortej de două trăsuri și șapte căruțe care au transportat pe orfani și pe
întreg personalul la localurile Orfelinatului. Sosirea orfanilor a fost așteptată cu mare dor și viu
interes de către toți catolicii din Huși. Abia ajunși, au fost poftiți la o cină îmbelșugată de către
familia Mihai Pascal de unde apoi au fost duși la odihnă, și fiind osteniți de drum, au adormit
duși întâiul somn sub cerul Hușului.
Duminică, 5 August, Înalt Prea Sf. Sa a prezentat poporului pe micii orfani și i-a
încredințat milei lui printr-o cuvântare mișcătoare ce a ținut-o în timpul Sfintei Liturghii cântate
ce a săvârșit-o El însuși. Toți au fost mișcați până la lacrimi. După liturghie membrii comitetului
au început a plăti cotizațiile la care s-au înscris și mulți au dăruit sume aparte pentru clădirea
localului definitiv. În total suma adunată în ziua aceasta a trecut de 5000 de lei.
Ca amintire a acelei zile vrednice de pomenire s-a luat o fotografie a orfanilor împreună
cu întreg personalul și cu comitetul de ajutorare în frunte cu Înalt Prea Sf. Sa.
Tot în aceeași zi s-a primit și publicat o hotărâre din partea D-lui Primar și a întregului
Consiliu Comunal al orașului Huși, prin care se dăruiește din partea comunei un loc viran în
suprafață mai bine de 10.000 metri pătrați pentru clădirea localului definitiv al Orfelinatului.
Astfel s-a făcut inaugurarea Orfelinatului catolic de băieți „Sf. Anton” din parohia Huși.
Sub paza și ocrotirea Sfântului Anton de Padova avem toată încrederea că micii orfani
nu vor duce niciodată lipsă de cele trebuincioase pentru trai și că la timpul lor, vor ajunge cu
toții să-și aibă un viitor frumos în societate.
10
 11

Surorile Franciscane Misionare de Assisi

Comunitatea Sf. Anton de Padova

Comunitatea noastră a fost deschisă în anul 1919, imediat după Primul Război Mondial,
odată cu sosirea primelor surori del Giglio, astăzi Surorile Franciscane Misionare de Assisi. Pe
atunci exista deja Orfelinatul catolic de băieţi înfiinţat în anul 1918 de către credincioşii din
Huşi, aprobat şi susţinut de părintele Ulderic Cipolloni, OFMConv., pe atunci administrator
apostolic de Iaşi. În anul 1919 surorile venite la orfelinat au găsit un număr de aproximativ 30
de băieţi, iar acesta creştea tot mai mult.
Din anul 1926 întreaga administraţie a orfelinatului a trecut în grija surorilor noastre
care, pentru susţinerea micilor orfani, au fost nevoite să deschidă în incintă ateliere de croitorie,
cizmărie, tapiţerie, tâmplărie şi lăcătuşărie artistică pentru întreţinerea orfelinatului. Cerinţele
erau din ce în ce mai mari iar veniturile foarte mici de aceea surorile au fost nevoite să ceară
ajutor binefăcătorilor şi să meargă chiar la cerşit prin ţară. Din pomenile adunate de surori s-a
construit şi Capela cea mare, dedicată Sfântului Anton de Padova (actuala Biserică Romano-
Catolică „Sfântul Anton de Padova”), începută în anul 1931, terminată şi sfinţită abia după opt
ani, la data de 17 septembrie 1939.
Tot aici, la Huşi, începând cu luna octombrie 1937 s-a deschis Noviciatul, un spaţiu în
care tinerele dornice să îmbrăţişeze stilul de viaţă al Surorilor Franciscane Misionare de Assisi
aveau posibilitatea să se formeze pe teritoriul ţării.
Al Doilea Război Mondial a fost o grea încercare pentru surori. Orfelinatul şi-a încheiat
practic activitatea în anul 1949, când regimul comunist folosindu-se de legea cultelor în vigoare,
a trecut la desfiinţarea şi naţionalizarea mănăstirilor. Copiii care aveau familie au fost nevoiţi
să se întoarcă acasă, ceilalţi fiind înfiaţi de către familii binevoitoare. Cu toate acestea surorile
nu s-au descurajat dar, în tăcere, au continuat să fie mărturii vii în mijlocul acelora pe care îi
întâlneau în drumul lor de peregrinare.
Despre modul cum a fost folosită casa surorilor de către stat în timpul comunismului
există foarte puţine informaţii. Se ştie doar că orfelinatul ar fi fost folosit ca poştă pe timpul
naţionalizării. După evenimentele din anul 1989 imobilul vechiului orfelinat ne-a fost restituit
având astfel posibilitatea de a reîncepe viaţa comunitară precum şi diferite activităţi în favoarea
celor aflaţi în dificultate.
Ajutate de Providenţa divină, în persoana unor binefăcători generoşi şi a unor voluntari
laici, casa de odinioară a putut fi dărâmată, în locul ei construindu-se alta nouă. Astăzi în acest
lăcaş îşi găsesc sprijinul educativ, social, religios, moral şi cultural aproximativ 100 de copiii
proveniţi din familii defavorizate şi nu numai, în cadrul Centrului de zi „Sfântul Anton”. Aceşti
copii primesc zilnic hrană şi educaţie, fiind atât pentru familiile lor cât şi pentru societate, un
model de viaţă şi de trăire a valorilor umane şi creştine.
În afară de activitatea Centrului de zi ne ocupăm şi de pastoraţia copiilor, a
adolescenţilor, a tinerilor şi a adulţilor, de sprijinul familiilor aflate în dificultate, de îngrijirea
la domiciliu a bolnavilor şi a persoanelor vârstnice, de animarea liturgică parohială şi altele.
În orice loc şi în orice cultură continuăm să întrupăm carisma noastră fondată pe
cuvintele cheie ale Fondatorului: „Această casă este pentru acele suflete care îl vor numai pe
Dumnezeu”, ceea ce înseamnă o constantă trăire la prezenţa Domnului în rugăciune, în
activitate, în viaţă fraternă, în relaţie cu cei nevoiaşi şi în evenimentele zilnice ale vieţii.

Sr. Maria Iacob, Responsabilă

 12

Centrul rezidențial „O rază de soare”

Centrul Rezidențial „O Rază de Soare” funcționează în cadrul Asociației Congregației

Surorilor Franciscane Misionare de Assisi, filiala Huși, și are misiunea de a oferi protecţie
tinerilor şi adulţilor cu diferite dizabilităţi, infectaţi cu virusul HIV, care sunt părăsiţi sau
respinşi de către propriile familii prin servicii sociale de calitate în vederea redobândirii
demnităţii personale şi să asigure şanse egale pentru o dezvoltare integrală din punct de vedere
uman, moral, psihic şi fizic, prin servicii sociale de calitate care respectă standardele de calitate
impuse de legislaţia în vigoare.

Personalul Centrului motivat și calificat va asigura îngrijirea în condiţii optime şi de calitate a

serviciilor, fiind motivat în mod deosebit de principiul creştin al iubirii faţă de aproapele.

Profesionalismul şi devotamentul celor care îşi oferă serviciile în beneficiul tinerilor și adulţilor
ocrotiţi va fi un model şi o garanţie a succesului activităţii noastre pentru ceilalţi furnizori de
servicii sociale.

Asociația este acreditată să desfășoare activități privind protecția tânărului bolnav de SIDA
conform certificatului de acreditare seria AF, nr. 001011 emis de Către Comisia De Acreditare
A Furnizorilor De Servicii Sociale Vaslui la data de 16.05.2014, având Licență de Funcționare.

Principiile și obiectivele activităților desfășurate în cadrul centrului sunt următoarele:

– Asigurarea protecției tânărului pe o perioadă nedeterminată la un nivel conform Standardelor
minime obligatorii de calitate privind protecția adultului cu handicap în centre de tip rezidențial.
– Asigurarea unei îngrijiri medicale corespunzătoare pentru o recuperare socială și medicală cât
mai bună ținând cont de diagnostic, de tipul de handicap, și de particularitățile fiecărui caz în
parte.
– Dezvoltarea capacităților fiecărui tânăr în vederea integrării sale sociale.
– Menținerea relațiilor cu ceilalți membri ai comunității pentru a evita izolarea tinerilor.
– Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului tânărului.
– Deschiderea către comunitate.
– Respectarea demnităţii fiecăruia.
– Asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate a unui regim de viaţă adecvat
nevoilor fundamentale.
– Ascultarea opiniei şi luarea în considerare a acestora ţinându-se cont de vârsta, gradul de
maturitate şi problemele pe care le are.
– Asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării.
– Tinerii sunt educaţi în spiritul iubirii, iertării, toleranţei şi respectului faţă de semeni.