LITERATURĂ TITULARIZARE

a) Proza - specii narative: basmul cult, schița, povestirea, nuvela, romanul

- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
- D-l Goe…/Vizită… de I.L. Caragiale
- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu
- Moara cu noroc de Ioan Slavici
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
b) Poezia:
- poezia epică: fabula
- poezia lirică
 Conținuturi: Se studiază un singur text poetic aparținând următorilor autori:
Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu
c) Dramaturgia - comedia
 Conținuturi:
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

1
a) Proza:
- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o
actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje,
reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea -
alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este
cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile
si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul
„Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor
specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in
lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia
cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in
„Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori
la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori
peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu
Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt:
tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in
aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o
calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele
binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar
reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care
tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate
basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind
impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele
de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului,
contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara
actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul,

2
Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina
albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de
restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-
o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul
Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si
a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor,
pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca,
avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale.
Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel
porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine
rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la
curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a
marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din
Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o
aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat
si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt
trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor,
regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul,
personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol
aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor
probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii
atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui
Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe
oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a
introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia
conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si
intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea
reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate
cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi,
bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul
ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta
identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al
3
eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea
neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a
inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca
fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutulmoral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel,
bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea
palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum,
cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii
aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care
pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in
fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda,
de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa
pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu
batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta
cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se
intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai
intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu
numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe
drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca
acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest
caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi
putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca
tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru
fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si
astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are
mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte
de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele
insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din
jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu
doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu
multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-
Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este
supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai
4
presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului
prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai
reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu
afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut
sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

- D-l Goe: de I.L. Caragiale

I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari scriitori
ai poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierduta, O noapte
furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, D’ale carnavalelor) a unei drame
(Napasta), a publicat nuvele (Doua loturi, O faclie de Paste, In vreme de razboi etc)
si schite, adunate in volumul "Momente si schite", aparut in 1901.

Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta specie
a fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu Voinesti); ii
revine acest merit deoarece el a atins perfectiunea artistica. Personajele schitei lui
Caragiale sunt selectate din diferite medii: din familie si scoala, din presa, justitie,
din viata moderna sau din 
viata politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile
unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste
masura).

Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la

care participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al
existentei lor. Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a
adaugat apelativul "domnul" prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El
sugereaza si faptul ca autorul inverseaza cele doua universuri umane (cel al
copilului si al maturului), intrucat Goe se comporta ca "un om mare", pe cand cele
trei cucoane "se copilaresc" pentru a fi pe placul "puisorului".

Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind
doar de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu
trenul pana la Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si
tanti Mita.

Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul

5
faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator,
personaje si actiune.

Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale

subiectului literar. Astfel, in expozitie aflam ca "tanarul Goe" impreuna cu "cele
trei doamne frumos gatite", asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul
accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput
un amanunt semnificativ care arunca o lumina cruda asupra mentalitatii unor
parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti "ca sa nu m-ai ramana repetent
si anul acesta".

Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este "imapacientat" si

"incruntat" deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta,
Goe ordona sa vina trenul: "eu vreau sa vie".

O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului "marinar" se incheie

cu concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: "Vezi ca sunteti proaste
amandoua."

Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie

intriga actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor
"cu barbatii". Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se
dezvolta actiunea schitei.

Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a

insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp
relativ scurt.

Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum
scoate capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il "trage putin inapoi",
sfatuindu-l sa nu scoata capul pe fereastra. "Mititelul" se smuceste si, raspunzandu-
I oraznic uratului, scoate capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea
palariei si a biletului de calatorie care era "in pamblica palariei" iar tipetele lui
Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.

Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul "era
in pamblica palariei" care a zburat. "Dupa lungi parlamentari", cele trei cucoane
sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului, si o amenda "pe deasupra".

Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din

6
aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta "se reazama in nas de
clanta usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica,
prevazatoare ca de obicei, aluat "un berec" pe care i-l ofera lui Goe in locul
palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica ii da o "ciucalata" si scena i-
a sfarsit prin pupaturi.

In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este

disperat pana ce aude "bubuituri" in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului,
"captivul" este eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar
vedea dupa o indelungata absenta.

Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se "pe

un geamantan strain".

Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea

actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare:
"-Sezi binisor, puisorule, sa nu strici ceva". Trenul se opreste, lumea se alarmeaza,
personajul de serviciu "umpla forfota", dar nimeni nu poate stii cine a tras
semnalul, deoarece "mam-mare doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate". Se
constata totusi ca ata rupta si manivela rasturnata era "tocmai in vagonul de unde
zburase mai adineauri palaria marinelului".

Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp

pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in
oras, carandu-I birjarului sa le duca " la bulivar".

Compozitional, schita "D-L Goe" are o actiune conceputa linear, autorul urmarind
aspectul tematic, gresita aducatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan.
Din reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre
ceea ce vrea sa para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si
ceea ce este in realitate (inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de
naste si hazul.

Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de
personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.

Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor,

succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat
"monument de arta literara".

7
- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu
Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail
Sadoveanu (1880-1961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a
prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la
hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si
petrecere, fiind ei insisi participanti direct, sau martori ai evenimentelor narate.
Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot
petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-
o anumita epoca sociala.

Negustor Lipscan
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail
Sadoveanu, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla,
aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu
pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de
Ancuta cea tanara. Timpul narativ se compune din timpul povestirii care
marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al
faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara
nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca
in Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului. La inceputul si in
finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si
naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de
la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.

Incipitul
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu
privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta
inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu
coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care
indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea”
oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de
dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat
barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”.
In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui
fript in talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe
care negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei
Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De
altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”,

8
deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si
cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in
Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul
Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.
Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o
„dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului Negustor lipscan, care
inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.

 Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de
personaj-narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele
vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar
specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care
trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din
respectivele tari, relatate la persoana a III-a. In urma cu doi ani, Damian Cristisor
se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se
hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania).
Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul
isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus
„patru lumanari de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a
rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de
boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a
plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a
cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru
fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au
ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au
vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la
Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin
„acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si
mane cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre
satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti,
„numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”. Negustorul le
descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe
sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care
fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge
fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in
care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii
isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu
foc”. Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara

9
nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca
ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu
palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”.
Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai
dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca.
Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in
tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors,
nici crap la protap”. O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt
scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii
Ancutei inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana
numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea
ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca
legea se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra”
si fara sa se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le
povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi
imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului,
deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel,
nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante desi „cred tot in Domnul
nostru Isus Hristos”. Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a
umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu
foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde
a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au
intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa
ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece
boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i
banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc
bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele
sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul
acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca
negot cu marfa pe care o transporta. Damian avea toate documentele necesare si, in
plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se
spunea ca nici un „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama
acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa.” Vazand acestea,
supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic,
Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul
urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”,
apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand
va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”. Ascultatorii sunt puternic
impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in
10
onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte
cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o
saruta pe amandoi obrajii.

 Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea
epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George
Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se
impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa
redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand
farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Registrul stilistic
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice.
Arhaismele (razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si
expresiile populare (sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu
naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza
o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din
discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil
Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora
lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator,
particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si
prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea
frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele
ascultatorilor. Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in
care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare
incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la care participa personaje
putine, palid conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail Sadoveanu este o
povestire in rama. Referindu-se la volumul Hanu Ancutei, Tudor Vianu considera
ca povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri memoriale si-si gasesc bucuria in
evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un izvor de
nostalgii si de priviri melancolice”.

- Moara cu noroc de Ioan Slavici

11
Tema si viziunea despre lume
Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care
accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor,
caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea -
alaturi de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este
cunoscut in literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa.
Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp
si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a
secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor,
care sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un
om puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai
buna familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta
extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt:
tema, relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea
este ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial,
devine din ce in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze
moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa
prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul
isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in
perioada de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu
noroc. Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin
descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in
locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face
si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo
unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a
degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma
de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima
pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial
cizmar sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine
viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o

12
vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg
foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar
destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se
schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa
devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral
o constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat,
Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal.
Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se
hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa
vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu
Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde
cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana,
convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta
pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un
cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han,
observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata.
Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie
incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins,
se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc
de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia
care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul
este reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de
a pleca din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin
intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci
linistea colibei te face fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca
ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera:
„Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac,
ulterior, dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta
pe Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza
banilor.
Statutulmoral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita
este initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care
face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se
schimba fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge
familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos
13
este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca
de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care
ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii
cere carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare,
motivand ca altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita
accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca
orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajulprincipal se dovedeste a fi la inceput un sot
exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita
de experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de
ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa
plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei,
Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde,
dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o
ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara,
pentru ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior
insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita
decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai
putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este
magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din
incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a
colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci
linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt
consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste
exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au
incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi
asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in
final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a
fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului
implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va
intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale
lui Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul
moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa
aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.

14
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg interbelic
modernist, creator al romanului subiectiv în literatura română, adept al
sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare de la
scriitorul francez Marcel Proust.
Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală,
când în literatura româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și
Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic.
Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate, substanțialitate, timp
subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului:

"Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de
invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul
exterior al faptelor către cel interior al conștiinței, opera având astfel aspectul unei
confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează reacțiile și cuvintele celorlalți,
dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.
Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de
memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege
lumea și pentru a se elibera de trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”,
în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr sublocotenent. Capitolele
2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de căsătorie (1914-1916), iar
în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în permisie,
chemat acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului
din Primul Război Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.
Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe:
iubirea și războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite
atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că drama colectivă a confruntării cu
moartea în război este superioară dramei individuale.
O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează
noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se
discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost
achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de
slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori
("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și

15
suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e
mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt".
A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul
bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare,
dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință.
Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale
neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe care
Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o
vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de
atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza
iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu
durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu
pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o mai iubește.
Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează cele două
teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu ce
sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în
defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea
incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și faptul că o
experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite
la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după
sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci
devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.
Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”, faptele fiind
relatate la persoană I de către un narator intradiegetic, actorial, implicat în acțiune
ca personaj. Focalizarea este internă și ilustrează unicitatea perspectivei. Ștefan
Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al autorului, filtrează realitatea prin
propria conștiință în căutarea unor certitudini și manifestă ironie la adresa societății
burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu ,,un filozof într-o lume de
neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din avere”, ,,un inadaptat
superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.

În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului

superior, un analist lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară
voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici de analiză psihologică
precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici moderne ce
conferă autenticitate romanului.

16
b) Poezia:
Luceafarul
de Mihai Eminescu
- opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza
romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern,
deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste
marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam
imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d.
Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui
Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati
de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic
romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile
specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din
prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat:
„Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea
nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul
de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De rumeni,
bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din
negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei
stravezii / E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si
Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de
tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul
Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a
chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea,
prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza
dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul
17
destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri
de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism
este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa
de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa
fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din
incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta
iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-
a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale
care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din
umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i
de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si
revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou
aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta
superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea
absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui
ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem
de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in
viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este
reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei,
Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu
sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea
ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice
romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al
lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al
teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul,
elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile
semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n
povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a
textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub
semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si
irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude
mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la
parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele
perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre
sfinti”.

18
 Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre
omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu,
reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje,
deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice,
exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate
cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin
raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale,
asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un
tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde
pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum
numa-n vis/Un demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul
este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc:
„Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra
fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei
ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii
terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A
fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin
sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei
fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra
falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul
asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care
ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de
imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal
meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea,
elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal.
Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul
Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de
ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura
versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine
patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-
universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la
visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou
motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari,
catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca
19
fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in
vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide
geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si
Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile
tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”,
„indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei
frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii,
si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o
calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a
ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu
Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa
diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor
doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea
dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu
mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele
dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne,
careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului,
conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza
ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar
intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si
numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o
lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a
omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este
constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de
care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu
sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea
ma simt/ Nemuritor si rece.”

20
Vasile Alecsandri

Mezul Iernii

Ipoteză

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui

Alecsandri reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-
rialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă
specie în literatura română.

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului

paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie
a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura
română şi cea occidentală.

Argumentare

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii

paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă
specifică acestei perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului,
prin viziunea asupra naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie
şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii
reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în
exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile
şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă,
Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din
poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste,

a compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea
iernii, anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul,
Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune
tabloul „fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de
măreţia cosmică, de liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe

spectacolul naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd,

21
o,interjecţie, „o!", punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative.
Ipostaza poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv,

organizate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic,
specifică pastelurilor lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant
planul obiectiv, static, al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă
(prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua secvenţă poetică, dinamică
prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia

infinitului prin orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea
extremelor sălbăticiei excesive (muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă
a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura
mineralizată de gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale
păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri
trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au
valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar,
cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină", „câmpii
strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii
de iarnă în planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul

grandios al naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o
frumuseţe solemnă şi se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului:
coloane, făclii, altare, orgă. Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor
de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul
scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la epitet „O! tablou măreţ,
fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă,
grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al
personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde,
scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi
utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat

în antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică,

22
 continuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără
glas". Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?"
impune perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a
prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în

strofele a doua şi a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic,

obiectiv- subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

23
 - câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a

metaforei, a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru

compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.

Grigore Alexandrescu: Iepurele, ogarul și copoiul

Fabula = este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în
versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le
îndrepta. Personajele implicate în acțiune sunt animale, plante sau obiecte
înzestrate cu însușiri omenești. Modul de expunere specific este narațiunea
îmbinată cu dialogul, de aceea fabula dobândește, adeseori, forma unei scenete.
Fabula are o morală ce constă în exprimarea unei pilde, a unei învățături, așezată
de cele mai multe ori la sfârșitul poeziei, dar poate sta și în fața acesteia. Morala
poate lipsi din fabulă, atunci când este subînteleasă cu ușurință din narațiunea
alegorică.
Fabula este, așadar, o povestire alegorică ( alegoria este procedeul prin care
trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de
animale, plante sau obiecte ), în care figura de stil dominantă este personificarea.
Fabula este o specie literară epică, reprezentată cu succes în literatura universală de
Esop, La Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru
Donici, Anton Pann, George Topârceanu, Tudor Arghezi.
Grigore Alexandrescu ( 1814-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai
literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin creații artistice
memorabile: meditații social-filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si
proză romantică. El a fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a participat la
lupta pentru Unirea Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas in conștiința
posterității prin fabulele sale, între care se înscrie „Iepurele, ogarul și copoiul”,

24
publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat  „Meditații,
elegii, epistole, satire si fabule” (1863).

Tema fabulei  „Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care

dreptatea este totdeauna si partea celor puternici, înscenând procese celor umili,
pentru avantaje evidente. Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea
fabula are aspectul unei scenete cu trei personaje, dintre care două intră în dialog –
ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele – este doar personajul incrimat.
Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate
atipic, deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei,
după care urmează sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca întindere.
Titlul  „Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele
trei personaje ale fabulei.
Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, 
„odată”, semnificând faptul că falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate
manifesta în orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe
departe singular.
Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că,
pentru cel umil, chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare
și-l pot duce la pedeapsa cu moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi
documente, consemnează înfăptuirea dreptății pentru orice om, indiferent de
poziția socială, averea sau religia acestuia.

Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar –  „Fiat

justitia, pereat mundus” („Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar
Constituția României prevede un principiu de bază al statului de drept:  „Nimeni
nu este mai presus de lege”.
Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar
pentru această nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante
calități ale împricinatului. Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a
principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul sugerând
că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi:  „Calitățile noastre cele mai
lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;”. Însușirile meritorii ale unei
ființe umile pot fi considerate adevărate  „crime” atunci când ele zădărnicesc

25
împlinirea intereselor egoiste și meschine ale celor puternici:  „Aceasta se întamplă
de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele”.
Narațiunea propriu-zisă are două parți:
*o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;
*un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un

ogar, iar copoiul, instanța judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive,
fără să existe posibilitatea unui apel, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să
facă recurs:  „În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel el da”.
Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce
sugerează invocația adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-
mărire, pe copoiul-judecător:  „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele
care-l incriminează pe  „ticălosul” iepure constituie și cele mai importante însușiri
ale acestui animal: el fuge foarte și cotit,  „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu
poate fi prins de urmăritori. Vinovăția iepurelui constă în acest mod de a alerga
șerpuit și dovedește, fără dubiu, după cum argumentează ogarul, faptul că iepurele
nu este cinstit, nu se deplasează drept și previzibil, ci perfid și amăgitor,  „merge
tot cotiș/ Și sare curmeziș/ […] n-are pas, nici umblet creștinesc”. Finalul acuzării
este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu putuse prinde iepurele, ironia
fiind îndulcită de apelativul  „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce
privește împărțirea dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și
convins de vinovăția iepurelui,  „copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe
împricinat, așa cum prevede norma juridică fundamentală, aceea de a fi audiate
ambele părți. Copoiul știe, așadar, foarte bine ce greșeala gravă săvârșise iepurele
alergând șerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de
supraviețuire. În consecință,  „copoiul cafeniu” dă sentința de osândire la moarte,
apoi să fie jupuit și carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie
despăgubirile ce se cuvin reclamantului:  „Să fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru
judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor. ”
Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă
foarte repede; deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de
vânătoare și fuga rapidă îi ajută să-și prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută
să-și salveze pielea, deoarece el este cel vânat.
26
Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care,
deși sunt asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se
deosebesc net prin scopul și interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și
învestirea într-o funcție care să implice putere de acțiune în vederea obținerii de
avataje personale. Oamenii puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa câștige de
pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți incearcă să găsească mijloace instinctive
de supraviețuire, dar care pot deveni acuzații „fondate”, adevărate „crime” pentru
condamnare.

Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o

mare libertate în realizarea măsurii și a ritmului. În fabula „Iepurele, ogarul și
copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbina versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de
6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a
expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – „executarea intențiilor
rele”, „crime reproșate”, „sentințe fără apel” – cu expresii/cuvinte populare
specifice oralității, utilizate în dialogul dintre cele două personaje: „Sufletul mi-a
scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De
remarcat pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu al verbelor: „fu”, „se
adresă”, „strigă”.
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intențiilor rele”, „copoiul cafeniu” – ,
principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează
animalele – ogarul și copoiul –  printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile
caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere, corupția,
încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să vegheze la
corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit
ilustrată prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei
puteri divine, vreunui zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie

epică deoarece este, prin definiție, specie a genului epic în versuri, având ca
moduri de expunere narațiunea și dialogul, personajele reprezentare de ogar și de
copoi sunt total implicate în acțiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar
figurile de stil readuse sunt reprezentate, în principal, de personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar
27
satira lui respectă specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate
aspecte legate de actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate
de obicei pe contradicția dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o
parte, și omul mărunt și naiv, dar de bună credință, pe de altă parte.

Testament
de Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se
impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in
literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie
remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin
mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul
„Cuvinte potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la
modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca
la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un
manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai
ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi
orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata
degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile
creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu
succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”,
acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt
prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme:
„facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni
religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”,
„zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt
exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”,concept ilustrat in
lirica europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles
Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru
a pune in evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief
frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a
demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in
poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si
28
preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi
transformata in fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata
extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee
prin care se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In
viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa
gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le
supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant
nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui
Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in
miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”,
„Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in
cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care
artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El
considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor
sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la
strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”.
Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea
noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli,
„robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are
o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in
militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea
viziunii despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice,
elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o
sonoritate grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o
persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special
vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea
spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa
artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine
estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-
ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a
acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase,
evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si
in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu
de piatra.”

29
 Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat
pe-o carte” marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza
ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un
impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a
poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii,
eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea
confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui
creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si
constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii
agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia
unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent
marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este
perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi
dovedindu-se inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei.
Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite,
frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare
vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand
rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in
care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind cuprinsa
intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament”sunt prezente numeroase figuri semantice, care
nunateaza si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil
realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul
„izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea
deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului
artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un
stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa
mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”,
gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca,
in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o
concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am
frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel
ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca
numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica
lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge,
pentru prima data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din care face „muguri si
coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta treapta artistica.
30
 Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o
arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text
programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Nichita Stănescu
Leoaica tanara iubirea

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii

romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti,
reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai
Eminescu si Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O

viziune a sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele
este in deplina concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire
ca sentiment originar al nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si
timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si

sfera”, “Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera
cuprinsa in aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este
interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt opera si creatorul, ganditorul,
timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea
timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se
structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra
conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta,
devine cale de cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie

dominata de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei

31
despre arta poetica. Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si
semne”.  Poezia de tip arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in
care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este

considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent
asteptarile criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale
cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea dintre
ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un
univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre
abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului
este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin
originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna

specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera
este sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie.
Opera este publicata in 1964 in volumul “O viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice
sunt considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea
despre arta si procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o
abordare, parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu
asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece
ambele concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata
“Leoaica tanara iubirea” surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei,
capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui

metamorfozat prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta
indragostitului se refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele

32
literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”,
“desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta

umana fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment
predestinat si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata
schimbarea universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar
ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o
constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea

de tip adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se
confeseaza eul indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana
este predispusa la a se indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n
incordare/ Mai demult”.  Sub forma constatativa este descrisa amprenta
sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat
leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a muscat”
descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea,
incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”,

universul redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu
fiinta indragostita “natura i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor
simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca o
strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe
indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste:
lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si
privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa
ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre
soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total

diferita, nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta
constante statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei
“si”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de
iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n

33
nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este
perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o
obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica
aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista
“cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de
lirism este subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a

leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata
de schimbarea brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire
matura de care fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul
semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”,
“desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei
iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe
asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este
de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe,

adverbe, adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”,
“a infipt”, “a muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata
poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele
“larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele
“desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente
constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul

tensionat “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele
expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n
sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului,
reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a
sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul
cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.

34
Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in

continuarea ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

c) Dramaturgia - comedia
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
Particularitatile de constructie a personajului
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si
ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea,
alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este
cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si
nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”,
„Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si
drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu
implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in
constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de
comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul
„coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui
Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o
persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de
limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman
in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este
obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii,
prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul
piesei: „Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea
35
mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii
creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar
Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat
o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a
ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat
„zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei
definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic,
hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate
personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea
sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie
voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol
ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul
neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea
dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe
toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge
scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a
obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din
piesa este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o
permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu
lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este
cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu
„nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna
cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache,
fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in
care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu
orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de
impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales,
semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile
temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla.Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in
scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de
dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache.
Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic.
Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in
36
scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa
il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa
il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care
i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce
consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In
piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre
acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai
mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva
amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei
zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile
personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan
Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe
Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa
prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face
Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre
Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura
textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor
personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu
realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este
veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-
plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se
supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea
care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa
alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar
cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza:
„Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se
particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe

37
contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si
ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea,
alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este
cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si
nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”,
„Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si
drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta
tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la
caracterul personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui
Pristanda provine din substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate
pasul pe loc; prenumele „Zaharia” provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a
imbatrani”, iar numele „Trahanache” deriva din substantivul „trahana”-coca moale
usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul „cata”-femeie
rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete. Apelativele
„coana” si „conu” evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui
Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste
persoane onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”,
numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar
„Dandanache” provine de la „dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul
„ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica
rabdare”, „Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii
paronimice: „renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”,
„falitii nostri”, prin cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se
revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar
sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc
pe tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „printi-
puri”, truisme (adevaruri evidente): „o societate care nu merge inainte, sta pe loc”,
„o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri
umane, prin scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul
adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului,
Tipatescu-tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul
demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-
tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.

38
 Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a
scrisorii, prin arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si
Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si
Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a numararii
voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza
Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective:
triunghiul conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-
nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-
danache), abuzul de putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-
tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului,
care intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul
turmentat si oferita destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate
santaja pe Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel
ce castiga alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea,
Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-
namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt
stinse si uitate, ca in orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt:
actiunea,conflictul, elemente de compozitie,relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de
dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o
pierde. Este gasita de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul
opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si
doreste voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant,
pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui
director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul
turmentat, care o inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu,
prefectul judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-
ticol din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea
politica dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu,
directorul ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste
prefectului despre discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui
Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile
necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda
despre ce scrisoare este vorba.
39
 Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii
actiunii, in actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a
partidului de guvernamant si prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut
o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o scrisoare de amor in toata
regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se precipita
si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu
doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu,
pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat,
pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in
schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste
o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu
orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmeaza sa
soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si
Catavencu. Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea
prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care
provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea,
pe care o gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache
este ales deputat, iar Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca
manifestatia publica si banchetul organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce
consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In
piesa „O scrisoare pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de
lupta pentru putere dintre reprezentantii celor doua partide politice: partidul de
guvernamant, reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si
partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul
secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu,
privitoare la posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se
desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza
autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei
zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este
Zoe. Chiar daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la
finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe
este lucida, luciditatea fiind trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia
compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri
40
politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a
pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se
compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa
mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-
trand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat
sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia
sa importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se
dovedeste a fi un abil manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept
vorbind, Joitica a staruit mai mult.” Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere,
pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata politica si sociala din judet.
Inrelatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de
atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa
lupte impotriva tuturor, daca telul sau este amenintat, chiar si impotriva lui
Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata
a autorului. Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache,
pe care insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat
Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi
santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor
personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu
realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor
este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).

41