Orchestra simfonică

O orchestră este un ansamblu muzical instrumental de mari dimensiuni. Înțelesul

cel mai răspândit al termenului este afiliat culturii europene, făcând referire la
o instituție născută în acest spațiu în secolele XVII–XVIII. Ea s-a extins mai apoi
în întreaga lume, ca parte a influenței culturii vest-europene.
Muzicologul american Neal Zaslaw remarcă un număr de aspecte definitorii pentru
orchestra de tip european, începând din secolul al XVIII-lea (v. secțiunea Lectură
suplimentară):

 fundamentul orchestrei este reprezentat de instrumentele cu

coarde și arcuș din familia viorii (vioară, violă, violoncel și contrabas)
 aceste instrumente cu coarde sunt organizate în partide (ai căror membri cântă
la unison), astfel încât coardele înalte să fie mai multe la număr decât cele
grave
 instrumentele de suflat din lemn, cele din alamă și percuțiile apar în configurații
diferite, în funcție de epocă, spațiu și repertoriu
 orchestrele unei epoci, aparținând de același spațiu și de același repertoriu, își
uniformizează configurația instrumentală pentru a facilita migrarea
repertoriului de la un ansamblu la altul
 majoritatea orchestrelor sunt instituții cu un personal stabil, folosesc
un calendar al repetițiilor și concertelor și dispun de o structură de administrare
și un buget propriu
 unisonul dintre instrumente obligă la alegerea unor interpreți cu o bună
pregătire muzicală – în special pentru citirea de partituri
 coordonarea orchestrei se face de către un interpret anume – primul
violonist sau claviaturistul (clavecin, pian) ansamblului în secolele XVII–XVIII
și dirijorul de la începutul secolului al XIX-lea.